Libertatea DE Exprimare
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
PRINCIPIUL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE
Generalități
Definire
Conținut
Titulari
Limite
Accepțiunea principiului libertății de exprimare în Declarația Universală a Drepturilor Omului
Accepțiunea principiului libertății de exprimare în Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice
CAPITOLUL II
REGLEMENTAREA PRINCIPIULUI LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE LA NIVEL EUROPEAN
Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Domeniul de aplicare al principiului libertății de exprimare în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
2.1.Libertatea de opinie
2.2.Libertatea de a comunica informații și idei
2.3.Libertatea de a primi informații și idei
2.4.Distincția dintre fapte și judecăți de valoare
2.5.Libertatea presei
2.6.Libertatea de difuzare a emisiunilor radio și de televiziune
Obiectul protecției acordate de articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
Sistemul restricțiilor asupra dreptului la libertatea de exprimare
CAPITOLUL III
LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎN REGLEMENTĂRILE INTERNE
Principiul libertății de exprimare în cadrul Constituției României
Principiul libertății de exprimare în conformitate cu Noul Cod Civil
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ – LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎN JURISPRUDENȚA C.E.D.O.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Capitolul I. PRINCIPIUL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE
Subcapitolul 1. Definire. Conținut. Titulari. Limite.
Drepturile omului cuprind un sistem de idei, interpretări sau valori ce semnifică anumite concepții privitoare la ființa umană, societate și putere statală care postulează libertatea, egalitatea între toți oamenii și respectarea demnității lor.1
În conținutul instrumentelor juridice internaționale care reglementează drepturile omului, dar și în reglementările constituționale ale diverselor state, se utilizează atât termenul de „drept”, cât și termenul de „libertate”. În doctrină s-a pus problema dacă există deosebiri de natură juridică între acești termeni sau dacă este vorba doar despre o singură noțiune juridică, conturându-se mai multe opinii în acest sens. În concepția lui Hans Kelsen, formularea noțiunii de „drepturi și libertăți fundamentale este incorectă, deoarece libertățile sunt drepturi ale omului”.2 Această concepție este împărtășită și de alți autori care consideră că „denumirea de „drepturi ale omului” este folosită într-un sens convențional, cu o semnificație mai mult de prescurtare terminologică, deoarece, în fapt, prin această denumire se înțeleg în egală măsură și libertățile omului, ambele categorii fiind inerente și proprii tuturor ființelor umane. Vorbind, deci, despre drepturi ale omului, vom întelege și libertățile corespunzătoare”.3
O altă terminologie a noțiunii de „drepturi ale omului” folosită de autori consacrați este aceea de „libertate publică”. Libertățile publice privesc protecția și securitatea individului semnificând „creanțe față de societate”4 și se referă la raporturile persoanei cu autoritățile. J. Rivero susține că noțiunea de drepturi ale omului și cea de libertăți publice sunt distincte. Libertatea este concepută ca o putere de a acționa sau de a nu acționa, iar toate libertățile sunt libertăți publice prin aceea că ele nu intră în dreptul pozitiv decât atunci când statul le consacră în sistemul național de drept, le reglementeză exercițiul și asigură respectarea lor.5
La polul opus, François Terré susține că este dificil de a face distincția între drepturile omului, ca drepturi subiective și libertăți publice și admite că ambele noțiuni se referă la drepturi subiective recunoscute titularului lor.6
Dintre doctrinarii români, Gheorghe Iancu arată că prin expresia de „libertăți publice” trebuie să se înțeleagă atât drepturile cât și libertățile umane, dar care aparțin dreptului public, mai ales dreptului constituțional și care se bucură de un regim juridic aparte.7
Profesorul Corneliu Bârsan susține că noțiunea de drepturi ale omului aparține dreptului internațional, iar cea de libertăți publice aparține dreptului intern, ambele noțiuni referindu-se la drepturi subiective. Autorul achiesează la opinia exprimată în literatura juridică romană de specialitate conform careia, din punct de vedere juridic, „dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept”8, adăungând că echivalența de drepturi – libertăți publice de pe plan intern poate fi transpusă și pe plan internațional, numai că subsumarea acestor drepturi și libertăți pe plan internațional va fi reținută sub denumirea de drepturi ale omului, ca valori recunoscute universal.9
Prin urmare, se susține că noțiunile de drepturi ale omului și de drepturi și libertăți fundamentale, în dreptul internațional sunt echivalente, în măsura în care ele apar ca inerente dezvoltării personalității umane, sunt considerate ca atare de comunitatea internațională și sunt protejate prin instrumente de drept internațional.10
După criteriul conținutului drepturilor și libertăților, acestea au fost clasificate în drepturi civile și politice, ca ansamblu al drepturilor a căror exercitare asigură dezvoltarea democratică a societății, în dimensiunea sa politică și drepturi economice, sociale și culturale care sunt de natură să asigure în societate instaurarea unei democrații economice. Conform acestui criteriu, libertatea de exprimare face parte din categoria drepturilor civile și politice.11
Libertatea de exprimare constituie unul dintre drepturile fundamentale ale unei societăți democratice, una din condițiile de bază ale progresului și dezvoltării fiecărui individ. Exercitarea acestui drept se manifestă prin posibilitatea omului de a-și exprima prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public gândurile, opiniile, credințele religioase, fără niciun fel de ingerință, permițându-i acestuia să participe la viața politică, socială și culturală. Această libertate nu poate fi absolută și este supusă unor limite juridice, astfel exteriorizarea concepțiilor, ideilor, convingerilor în legătura cu orice problemă de interes colectiv sau personal, trebuie realizată cu respectarea cu bună credință a valorilor morale, spirituale și juridice ale societății.
Drepturile fundamentale ale omului reprezintă acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.
Exercițiul unor drepturi fundamentale poate fi restrâns numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților altora, iar pentru a fi legitimă, măsura trebuie să fie necesară, eficace și proporțională cu situația care a determinat-o.
Ideea protecției unor drepturi fundamentale nu aparține doar timpurilor noastre, primele exemple oficiale în această direcție sunt reprezentate de Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, declarațiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights al Constituției Americane din 1971, dar care nu depășeau cadrul intern al fiecărui stat. În perioada postbelică, una din cele mai importante direcții de dezvoltare a dreptului internațional a fost preocuparea pentru protecția drepturilor omului, dar abia în a doua jumătate a secolului al XX- lea, a luat naștere dreptul internațional de protecție a drepturilor omului.
Charta Organizației Națiunilor Unite, adoptată în 1945, în urma conferinței de la San Francisco, proclamă în preambulul său „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbațiilor cu femeile, ca și a națiunilor, mari și mici.” Charta are meritul de a fi introdus drepturile omului în ordinea internațională. Primul document internațional cuprinzător în ceea ce privește protecția drepturilor omului este Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată in 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, dar datorită faptului ca a fost adoptată ca o rezoluție nu are obligativitate juridică pentru statele semnatare. În completarea Declarației Universale a Drepturilor Omului au fost adoptate doua pacte internaționale: Pactul Internațional privind drepturile civile și politice și Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, adoptate de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1966, iar abia după un deceniu au intrat în vigoare după ratificarea lor de către 35 de state. Având statutul de tratat internațional, creează obligații juridice pentru statele părti.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr.2, a fost încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950(publicată în Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994). Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în considerare Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând că această declarație urmărește să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care le enunță, au luat primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi care se regăsesc în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Articolul 10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că :
„ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri si responsabilități poate fi supusă unor formalitați, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea natională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și pevenirea infracțiunilor, protecția sănătătii sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Libertatea de exprimare include mai multe drepturi fundamentale. Ea este strâns legată de garantarea demnității umane și ocupă un loc important în rândul drepturilor și libertăților omului și în cel al libertăților constituționale.
Din conținutul reglementărilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului și din dispozițiile cuprinse in constituțiile unor țări, reiese că libertatea de exprimare este un drept și o libertate, în același timp, încadrându-se în categoria drepturilor subiective. Profesorul Ion Deleanu definește dreptul subiectiv ca „prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială”12. Într-o altă concepție, drepturile subiective sunt „puteri garantate de lege voinței subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfășoare o conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare car imparțialitatea puterii judecătorești.”
Libertatea de exprimare include mai multe drepturi fundamentale. Ea este strâns legată de garantarea demnității umane și ocupă un loc important în rândul drepturilor și libertăților omului și în cel al libertăților constituționale.
Din conținutul reglementărilor cuprinse în instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului și din dispozițiile cuprinse in constituțiile unor țări, reiese că libertatea de exprimare este un drept și o libertate, în același timp, încadrându-se în categoria drepturilor subiective. Profesorul Ion Deleanu definește dreptul subiectiv ca „prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele de conviețuire socială”12. Într-o altă concepție, drepturile subiective sunt „puteri garantate de lege voinței subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfășoare o conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare care, la nevoie, poate fi impusă acestuia cu sprijinul forței de constrângere a statului.”13 Drepturile subiective sunt definite ca prerogative ale unei persoane, prerogative prevăzute de dreptul pozitiv in virtutea cărora aceasta poate sa pretindă altora un anume comportament, putând apela la ajutorul organelor competente, în situația în care este este impiedicată să adopte comportamentul licit dorit, sau în situația în care, pretinzând alteia conform legii un anume comportament aceasta nu-l adoptă. O altă opinie privește dreptul subiectiv ca fiind "facultatea unui subiect de a-și valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes, protejat de lege."14 Concluzionând, drepturile subiective constituie prerogative garantate prin lege, conform cărora titularul poate să adopte un comportament adecvat pentru satisfacerea intereselor legitime, la nevoie beneficiind de folosirea coerciției statale.
Libertatea de exprimare se manifestă atât ca o libertate pozitivă, cât și ca libertate negativă. Pe când libertatea pozitivă este privită din punctul de vedere al individului care se implică în procesul politic, libertatea negativa privește raportul cu statul, căruia îi este interzis a interveni și a o limita.
1.2. Sub aspectul conținutului libertății de exprimare remarcăm că acesta este unul complex și cuprinde alte trei libertăți: libertatea de opinie, libertatea de informare și libertatea presei. Aceste libertăți sunt independente, dar neputând să se manifeste una în lipsa celeilalte. Unele intrumente juridice includ expres în conținutul libertății de exprimare libertatea de opinie și libertatea de informare, în timp ce în alte reglementări se include expres în conținutul libertății de exprimare doar libertatea cuvântului, adică libertatea de opinie; libertatea de informare este reglementată ca drept separat, la fel ca și libertatea presei.
Fiecare persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, de asemenea de a primi și răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare : sub formă orală, scrisă, artistică sau prin orice alt mijloc. Libertatea de a primi și comunica informații implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general și libertatea presei în special nu pot exista fără anumite limite prevăzute expres de lege.
1.3. De exercițiul dreptului la libera exprimare se bucură orice persoană. Libertatea de exprimare, în sens larg individualizează o persoană și o face diferită de ceilalți. Fară libertatea fundamentală de exprimare a ideilor și concepțiilor proprii, nu ar exista individualități și prin urmare nici evoluție. J.S. Mill, in lucrarea sa ‚‚On Liberty’’(Despre libertate – 1859) afirmă cu o convingere puternică faptul că libertatea de exprimare este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social : ‚‚Nu putem fi niciodată siguri – afirmă el – că o idee nespusă nu conține elemente utile.’’
1.4. Dreptul la libera exprimare nu este un drept absolut, astfel că exercitarea acestuia comportă îndatoriri și responsabilități speciale și poate fi supus unor restricții expres prevăzute de lege care sunt necesare : respectul drepturilor sau reputației altora, ocrotirea siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. Prin urmare, atunci când în numele libertății de exprimare, o persoană urmăreste să aduca atingere imaginii sau reputației unei altei persoane, se încalcă limitele liberei exprimări.Ingerința în exercițiul dreptului la libera exprimare trebuie sa fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară intr-o societate democratică.Acest drept este recunoscut numai daca este exercitat în scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, în acord cu interesul comunitar, potrivit legii si regulilor de conviețuire sociala.
Subcapitolul 2. Accepțiunea principiului libertății de exprimare în Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU și este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională. Declarația Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale.
Declarația recunoaște că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exercițiul acestor drepturi, cu condiția ca unicul scop al acestei limitări să fie “asigurarea recunoașterii corespunzătoare și respectării drepturilor celorlalți și a compatibilității cu cerințele îndreptățite privind moralitatea, ordinea publică și bunăstarea generală într-o societate democratică” (articolul 29 §2). Dat fiind faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite ca o rezoluție, nu creează obligații juridice statelor membre.
Declarația a constituit o necesitatea acelei perioade în contextul finalizării celui de-al Doilea Razboi Mondial. Statele care au elaborat textul si l-au adoptat au considerat necesară existența unui set de ‚‚reguli’’, care să stabilească anumite drepturi și libertăți universal valabile, astfel încât să se evite cazuri continue și complexe de încălare ale acestora. După cum enunță și prima propoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă ‚‚fundamentul libertății, justiției și păcii în lume’’, iar Declarația trebuie sa servească ca ‚‚un ideal comun spre care să tindă toate popoarele și națiunile.’’
În cadrul Declarației Universală a Drepturilor Omului este promovat respectul pentru drepturile omului și recunoașterea lor universală și efectivă. De altfel, primele două articole evidențiază că toate ființele umane, fără distincție, se nasc libere și egale in demnitate și drepturi, totodată enunță principiile de bază ale egalității și nediscriminării în exercițiul drepturilor fundamentale ale indivizilor.
Articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului stabilește că „orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloace de exprimare”.
Articolul 19 acționează imparțial și sistematic împotriva cenzurii în întreaga lume. Reprezintă interesele victimelor cenzurii, persoane care sunt atacate fizic, ucise, închise pe nedrept, îngradite în libertatea de mișcare sau concediate; ale presei scrise și audiovizuale, atunci când este cenzurată, suspendată sau amenintață; ale organizațiilor, inclusiv grupărilor politice sau sindicatelor, hărțuite sau reduse la tăcere.Totodată monitorizează și modalitatea în care statele se adaptează la standardele internaționale care protejează dreptul la libertatea de exprimare și intervin la nivel guvernamental pentru promovarea unui mai mare respect pentru acest drept fundamental.
„Dreptul la libertatea de exprimare și de informare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condțiile primordiale ale progresului său și al dezvoltării oricărui individ. Acest principiu stabilește echilibrul necesar între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de drepturile omului, de Organizația Națiunilor Unite ca și de vasta majoritate a constituțiilor naționale, și necesitatea de a proteja reputația persoanelor, recunoscută de drepturile omului și de legislația națională a statelor din întreaga lume. Principiile pornesc de la premisa că libertatea de exprimare trebuie să fie garantată într-o societate democratică și că poate fi supusă numai unor restrângeri necesare pentru protejarea unor interese legitime, inclusiv a reputației persoanelor.”15
Libertatea mass-media, libera circulație a informației și a ideilor și discuția liberă, fără intervenția autorităților publice, joacă un rol fundamental în dezvoltarea unei societăți libere, stabile și democratice. Sunt condiții preliminare pentru stabilirea înțelegerii mutuale și a bunelor relații între state și popoarele lor. Se cuvine întregul sprijin din partea guvernelor și a organizațiilor interesate pentru afirmarea adeziunii la principiile libertății de exprimare, a mass-media si liberei circulații a informației, așa cum sunt consemnate în articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul Internațional al Drepturilor Civile si Politice, în principiile și angajamentele O.S.C.E, și în aplicarea art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței referitoare la ele, ca și în alte convenții și acorduri internaționale.
Dacă avem în vedere că libertatea de exprimare este reglementată în mai toate Constituțiile statelor lumii civilizate, se poate spune, fără teama de a greși, că libertatea de exprimare este un drept esențial atunci când vorbim despre o societate democratică, pentru că el creează condițiile necesare exercitării altor drepturi ale omului. Pentru a putea exprima opinii în cunostință de cauză, este însă deseori nevoie să ai anumite informații. Astfel, dreptul la libera exprimare este strâns legat de un alt drept, și anume acela de a avea acces la informație. În același timp, trebuie precizat că dreptului persoanei de a primi idei și informații îi corespunde obligația celui care le transmite de a o face cu bună-credință. Libertatea de exprimare aparține fiecărei persoane în parte, tot astfel cum dreptul de a căuta și de a primi informații nu este numai al indivizilor, al publicului, ci și al presei, care trebuie, la rândul ei, să le primească și să le transmita publicului.
Instrument internațional cu forță juridică obligatorie pentru statele părți, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generala a ONU 1966, intrat în vigoare zece ani mai tâziu, ratificat de România la 31 septembrie 1974, reglementează in art. 19, în simetrie cu Declarația, ale cărei prevederi le reiterează, libertatea de opinie și libertatea de exprimare în paragrafe distincte.
Subcapitotul 3. Accepțiunea principiului libertății de exprimare în Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice
Pactul Internțional privind drepturile civile și politice și Pactul Internațional privind drepturile sociale, economice și culturale, au fost adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și desschise spre semnare in 1966, dar au intrat in vigoare abia după un deceniu, fiind ratificate de 35 de state. Având statut de tratat internațional creează obligații juridice statelor părți.
Obligațiile asumate de către statele părți prin ratificarea Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice sunt enunțate în articolul 2 §1: “Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său și supuse jurisdicției sale, drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere, naștere sau alt statut.” Paragraful 2 al articolului 2 cere statelor părți “să adopte acele măsuri legislative sau de alt ordin care sunt necesare pentru a realiza exercitarea drepturilor” garantate prin Pact.
Pentru a asigura respectarea obligațiilor asumate prin Pact, acesta instituie un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înființat prin tratat și format din 18 experți independenți aleși pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfășoară pe două planuri: procedura de raportare și procedura de examinare a plângerilor inter-statale și individuale.
Pactul conține o clauză de derogare(art. 4), care permite statelor părți ca “în timp de pericol public amenințând existența națiunii” să suspende toate drepturile cu excepția a 7 dintre cele mai importante:dreptul la viață;dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratatmente crude, inumane sau degradante;dreptul de a nu fi ținut în sclavie și servitute;dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligații contractuale;principiul neretroactivității incriminărilor (sau al aplicării legii penale mai favorabile);dreptul fiecărui om la recunoașterea personalității sale juridice;libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
Principiul libertății de exprimare este reglementat de articolul 19 al Pactului Internațional privind Drepturile civile și politice și prevede că: „1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. 2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa. 3. Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.”
Tot acest Pact, prin art. 20, stabilește că legile trebuie să interzică: propaganda în favoarea războiului;apelarea la ura națională, rasială sau religioasă, care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență. Rezultă fara putință de tăgadă, că existența unor limitări în acest domeniu este deja consacrată,pentru a preîntâmpina abuzul în exercițiul libertății de exprimare.
Capitolul II. REGLEMENTAREA PRINCIPIULUI LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE LA NIVEL EUROPEAN
Subcapitolul 1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei și deschisă spre semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, fiind ratificată de 47 de state membre. Convenția a fost ulterior amendată prin 11 protocoale adiționale, prin care s-au recunoscut drepturi și libertăți care nu existau în varianta inițială și s-au făcut anumite modificări procedurale. Aceasta reprezintă unul din instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului din lume.
Obiectivele Convenției sunt menționate explicit chiar în preambulul acesteia. Potrivit textului, principalul scop este de a asigura garantarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale enumerate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 1948. Dincolo de acest scop general formulat, din punct de vedere juridic, Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmărește două finalități majore. Pe de o parte, crearea unui sistem de reguli juridice obligatorii, care vizează uniformizarea sistemelor juridice naționale, în ideea creării unor valori europene comune. Pe de altă parte, s-a urmărit crearea unui sistem jurisprudențial instituțional aflat la două nivele, unul național, potrivit art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și altul la nivel supranațional care să asigure nașterea și dezvoltarea acestui obiectiv comun. Fără îndoială, acest scop este imposibil de atins fără ca statele membre să cedeze o parte din suveranitate, însă nu e vorba de a da preemineță unui stat asupra altuia ci de a ceda în fața unei ordini de drept.
Acest sistem de apărare a drepturilor omului nu este unul universal, ci doar european. De asemenea, nu acoperă decât drepturile și libertățile care sunt orientate către respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile și politice ale omului, excluzând cu mici excepții, drepturile sale economice și sociale, dar care sunt garantate prin alte instrumente. Totuși, limita geografică și materială, menționate anterior, nu diminuează deosebita importanță juridică și politică a Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Cunoașterea Convenției este indispensabilă la ora actuală, putând fi invocată în fața jurisdicțiilor interne care trebuie să o aplice, sub controlul de ultimă instanță a Curții Europene a Drepturilor Omului, care intervine ca un organ de control european.
Convenția consacra, pe de o parte o serie de drepturi și libertăți civile și politice, iar pe de altă parte stabilea un sistem privind garantarea respectării obligațiilor asumate de statele contractante. Responsabilitatea acestui control era împarțită la trei instituții: Comisia Europeană a Drepturilor Omului(1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului(1959) și Comitetul de Miniștii ai Consiliului Europei compus din miniștrii Afacerilor Externe ai statelor membre sau reprezentanților acestora.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului era alcătuită din același număr de juriști cu cel al statelor care au ratificat Convenția, dar și din persoane independente. Sesizările adresate Comisiei se puteau face fie de către unul din statele membre care denunță orice „nerespectare a deciziilor Convenției”, fie printr-o reclamație individuală. În acest ultim caz, statul apărător trebuie sa fi recunoscut acel drept. Comisia lua hotărârea în privința admisibilității recursurilor și de asemenea căuta împreună cu celelate părți o rezolvare amiabilă. Dacă nu se găsea o astfel de rezolvare, Comisia redacta un raport pentru Comitetul de Miniștrii.
Protocolul adițional nr.11, adoptat la 11 mai 1994, substituie celor trei organe existente(Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Drepturilor Omului și Comitetul de Miniștrii) un organ permanent unic: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, în urma acestei reforme sistemul de control a fost simplificat și a fost exclus Comitetul de Miniștrii din procesul decizional, care rămane competent doar in materia controlului executării deciziilor Curții.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are competență în soluționarea litigiilor, dar și in emiterea de avize consultative, astfel acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor sale. Aceasta se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante care sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în numele fiecărui stat membru al Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu majoritatea voturilor exprimate de pe o listă de trei candidați, prezentată de statul respectiv, pe o durată de șase ani, având posibilitatea de a fi realeși.
Conform Regulamentului, Curtea se divide în patru secțiuni. În ceea ce privește organizarea și funcționarea, trebuie să existe un echilibru atât din punct de vedere geografic, dar și din punct de vedere al reprezentării pe sexe și să țină cont de diferențele de sisteme juridice între statele contractante. Curtea este organizată în Adunarea Plenară a Curții, care are rol administrativ, Comitete, Camere și Marea Cameră.
Comitetele sunt formate din trei judecători și sunt constituite de Camerele Curții pe o perioadă determinată de 12 luni. Fiecare Comitet este prezidat de judecătorul ce are precădere în cadrul secției.
Camerele sunt formate din șapte judecători, între care, judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu. Acestea sunt constituite în cadrul secțiunilor Curții, de către Adunarea Plenară pe o perioadă determinată, de trei ani.
Marea Cameră este constituită din 17 judecători și trei supleanți, pe o perioadă de trei ani. În cadrul Marii Camere funcționează un colegiu de cinci judecători care se pronunță asupra admisibilității cererii de retrimitere a unei cauze în fața acesteia.
Principala sarcină a Curții Europene a Drepturilor Omului este respectarea angajamentelor care descurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către statele contractante. Sesizarea Curții privind încalcarea drepturilor prevăzute în Convenție se poate face fie de către un stat-parte, fie în mod individual. Cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie de condiții de admisibilitate, prevăzute de art. 35 al Convenției, după cum urmează: epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne, introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne, cererea să nu fie anonimă și să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanțe internaționale, dacă nu conține fapte noi, să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenției, manifest nefondată sau abuzivă.
Subcapitolul 2. Domeniul de aplicare al principiului libertății de exprimare în Convenția Europeană a Drepturilor Omului
În contextul unei democrații politice și respectării drepturilor omului enunțate in Preambulul Convenției Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare prezintă importanță pentru respectarea altor drepturi înscrise în Convenție. În lipsa unei garanții solide a dreptului la libertatea de exprimare, protejat de instanțele judecătorești independente și imparțiale, nu există țară liberă, și respectiv, un regim democratic. Această afirmație generală este incontestabilă.
Protecția libertății de exprimare este o condiție esențială pentru garantarea unui regim politic democratic și pentru dezvoltarea fiecărei persoane. Articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naținală, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divularea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, asigură fiecărei persoane capacitatea de a avea si exprima o opinie. Sfera protecției art.10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare. Ea nu include doar libertatea de exprimare prin cuvânt, ci și prin imagini, gesturi ce exprimă o idee sau o informație și se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare: publicații, radio, TV, sisteme de informare electronică.
Primul paragraf evidențiază trei componente ale libertății de exprimare: libertatea de opinie, libertatea de a primi informații și idei și libertatea de a comunica informații și idei. Aceste libertăți trebuie sa fie exercitate fără amestecul autorităților și fără a ține seama de frontiere.
2.1. Libertatea de opinie
Libertatea de opinie este o condiție esențială pentru exercitarea altor libertăți garantate de art.10. Conform declarației Comitetului Miniștrilor, „orice restricție asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu structura unei societăți democratice.”2
Statele nu trebuie să încerce să îndoctrineze cetățenii aflați sub autoritatea lor și sa opereze distincții între indivizi în funcție de opiniile împărtășite. De asemenea promovarea informațiilor unilaterale de către Stat poate constitui un obstacol serios și inacceptabil în exercitarea libertății de opinie.
În stadiul actual al jurisprudenței Curții, libertatea de informare, nu cuprinde și dreptul de acces la informații, în sensul că o persoană nu poate pretinde ca unele informații să îi fie comunicate. Libertatea de informare trebuie privită ca o libertate de a comunica sau difuza informații deja deținute. Curtea Europeană a Drepturilor Omului aprecizat, în numeroase rânduri, că libertatea de exprimare privește atât informațiile apreciate favorabil, cât și cele care șochează sau contrariază.
Cel de-al doilea paragraf al art. 10 prevede unele limitări. Exercitarea dreptului la libertatea exprimare presupune unele îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege. Pentru a fi legitimă orice ingerință în exercitarea dreptului libertății de exprimare, trebuie sa satisfacă trei exigențe prevăzute în paragraful 2.
Prima condiție predeve că ingerința să fie prevăzută de lege, adică prevederea legală invocată de către stat trebuie sa fie identificabilă, precisă, previzibilă și accesibilă. În cauza Rekvenyi contra Ungariei(1999) Curtea a arătat că „nivelul de precizie al legislației interne depinde considerabil de conținutul instrumentului juridic în cauză, de domeniul de reglementare și de numărul și statutul celor cărora li se adresează”.
Cea de-a doua condiție este ca ingerința să urmărească scopul de a proteja valori precum securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică, menținere ordinii publice, prevenirea săvârșirii de infracțiuni, protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, împiedicarea divulgării de informații primite în regim de confidențialitate, garantarea autorității și imparțialitatea puterii judecătorești.
Cea de-a treia condiție este reprezentată de necesitatea restrângerii intr-o societate democratică, iar Curtea Europeană a relevat cel mai bine acest lucru în cauza Handyside contra Regatului Unit(1976), în care Curtea a afirmat existența „ unei nevoie sociale imperioase” pentru a putea justifica o limitare a libertății de exprimare. Curtea a aplicat riguros limitele dreptului la libertatea de exprimare. Astfel, de exemplu, în cauza mai sus amintită, decizia Curții a fost una favorabilă statului, Marea Britanie, care a fost indreptățită să aplice resticții față de publicarea „ Micului manual roșu” pentru școlari, o carte având drept scop educația sexuală a tinerilor dar care a fost considerată o „ publicație obscenă” în virtutea influenței negative pe care ar fi putut-o avea asupra moralității tinerilor cititori. Datoria statului este de a preciza motivele care au dus la o limitare a libertății de exprimare, iar mai ales trebuie dovedit că acele motive sunt veridice.
Protecția oferită de art. 10 se extinde asupra tuturor tipurilor de exprimare indiferent de contextul acestora, care sunt diseminate de către o persoană, grup sau mass-media. Unica restricție cu privire la conținut, care a fost aplicată de către Comisie, viza răspândirea ideilor care promovau rasismul, ideologia nazistă și instigau la ură și discriminare rasială.
2.2. Libertatea de a comunica informații și idei
Libertatea de a comunica informații și idei este complementară libertății de a primi informații și are importanță primordială într-un stat democratic. De asemenea, creația și reprezentările artistice, precum și distribuirea lor, este concepută de Curte ca o contribuție la schimbul de idei și opinii, afirmând că: „prin intermediul activității sale creative, artistul își exprimă nu numai viziunea personală asupra lumii, dar, de asemenea, perceperea societății sub autoritatea căreia se afla. În această măsură arta nu numai contribuie la formarea unei opinii publice, dar este și modul de exprimare a acesteia, și poate confrunta publicul cu problemele majore actuale.”3
2.3. Libertatea de a primi informații și idei
Libertatea de a primi informații și idei include dreptul de a colecta informații și de a le căuta utilizând toate mijloacele legitime în acest scop. Cu toate că libertatea de a primi informații și opinii se referă la mijloacele de informare în masă, Curtea include în această libertate și dreptul publicului de a fi informat în mod adecvat, în special asupra problemelor de interes public.
O exercitare deplină a libertății de a comunica informații și idei permite critica liberă a Guvernului, care constituie indicatorul principal al unui sistem de guvernare liber și democratic. Critica este aceea care poate ridica semne de intrebare în fața unor percepții deja consacrate ori enunțate și totodată poate crea idei și opinii noi. Fără o critică adecvată nu s-ar crea posibilitatea alegerilor opiniilor, iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Libertatea de a critica Guvernul a fost confirmată în mod explicit de către Curte în 1986: este de datoria presei „să comunice informații și idei dezbătute în arena politică, la fel ca și alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informații și idei, dar publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi.”4 Libertatea de a comunica informații cu privire la chestiuni economice, este de asemenea garantată de art. 10, dar autoritățile naționale se bucură de o libertate mai largă de apreciere.
Libertatea de exprimare se manifestă atât ca libertate pozitivă, din punct de vedere al individului sau al grupului care se implică în procesul politic dar și ca libertate negativă în raport cu statul căruia îi este interzis sau oprit pentru a interveni și a o limita. Efectul pozitiv și cel negativ coexistă, efectul politic al opiniei publice nu s-ar putea afirma fără protecția și garantarea acestei libertăți. J.S.Mill („On liberty”1959) afirmă că societatea are mai mult de câștigat dacă respectă libertatea individuală, cu atât mai mult pe cea de exprimare. Atât timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, trebuie lăsată să trăiască după propriile reguli și nu dupa norme impuse din exterior.
2.4. Distincția dintre fapte și judecăți de valoare
În ceea ce privește disctinția dintre fapte și judecăți de valoare, Curtea declară că: „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit… În cazul judecăților de valoare, proba veridicității este imposibilă, iar exigența administrării ei afectează esența libertății de opinie, care constituie unul din elementele fundamentale ale dreptului garantat de articolul 10 din Convenție.”5 În timp ce opiniile sunt puncte de vedere personale asupra unui eveniment sau asupra unei situații și nu sunt susceptibile de probațiune, faptele, adevărate sau false în baza cărora se formează o opinie s-ar putea dovedi a fi adevărate sau false. În speța Dalban, Curtea a declarat inacceptabilă ideea că: „un ziarist ar trebui împiedicat să exprime judecăți de valoare critice, cu condiția ca el sau ea să poată dovedi adevarul. ”6 Prin urmare, criticile sau speculației care nu pot face proba verdicității, sunt protejate de asemenea de art.10.
Importanța libertății de exprimare este evidențiată de Curte, prin hotărârea Handyside contra Regatului Unit: „Sub rezerva §2 al articolului 10, libertatea de exprimare este aplicabilă nu numai informațiilor si ideilor primite în mod favorabil sau considerate ca ofensatoare sau neutre, dar de asemenea celor care contrazic, șochează sau neliniștesc Statul sau oricare alta categorie a populatiei. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există o societate democratică.”7
2.5. Libertatea presei
Libertatea presei, deși nu este menționată în mod explicit de art.10, se bucură de un statut special în exercitarea libertăților consacrate de acest articol, deoarece Curtea a elaborat o jurisprdență vastă care furnizează un ansamblu de principii și norme:„ … Aceste principii sunt cu atât mai importante când în discuție este presa. Deși presa nu trebuie să depășească, între alte limite și pe cea a „protecției reputației altora”, este de datoria ei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de interes public.Obligației presei de a răspândi astfel de informații și idei, i se alătură dreptul publicului de a le primi (…) În acest context, Curtea nu poate accepta opinia exprimată în hotărârea Curții de Apel Viena, potrivit căreia obligația presei ar consta numai în răspândirea informațiilor, în timp ce interpretarea acestora ar fi atributul prioritar al cititorului…” .8
Un alt argument în favoarea examinării speciale a libertății presei este furnizat de practicile naționale, deoarece cele mai numeroase victime ale ingerinței autorităților naționale în exercitarea dreptului la libertate de exprimare sunt mai curând ziariștii decât alte persoane.
Libertatea presei constituie unul dintre mijloacele cele mai eficiente în vederea asigurării vitalității corpului social, implicând nu numai dreptul de a face cunoscute public convingerile, ideile, opțiunile, credințele individuale sau colective, dar și numeroase drepturi și obligații care privesc imprimarea, transportul, vânzarea, etc., dar și statutul juridic al jurnalistului. Libertatea presei nu poate fi însă nelimitată, iar aceste limite trebuie să fie legitime și descrise expres.
Exercitarea mijloacelor care formează conținutul complex al libertății de exprimare, comportă îndatoriri și răspunderi. De aceea, ea poate fi supusă unor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare pentru respectarea drepturilor sau reputației altora, apărarea securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.
Tot mai multi cercetători apreciază că a patra putere în stat este mass-media. Forța ei este determinată de impactul pe care îl are informația asupra membrilor oricărei societăți, mai ales dacă uneori și formează deja o concepție și chiar influențează opțiunile cetățenești.
Libertatea de exprimare uneori poate veni în conflict cu anumite interese colective ori individuale. Problema este găsirea măsurii echilibrului care trebuie sa existe între exercițiul dreptului la libera exprimare și protecția intereselor sociale și a drepturilor individuale.
Cu referire specială la presă, libertatea de exprimare presupune inexistența oricărui sistem de autorizare sau cenzură. Dar libertatea presei presupune responsabilitate, adică libertate în anumite limite. Aceste limite se referă la protecția unor valori sociale ori a drepturilor și reputației altora.
Într-un caz judecat în 1979, Curtea a precizat rolul presei astfel : „ Dacă ea nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altuia, presei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul, pentru public, de a primi informațiile necesare.”
Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, presa este „ câinele de pază” al unei societăți democratice, aceasta însemnând rolul ei de a controla și de a informa în și despre toate domeniile de interes public. Rolul de „ câine de pază” politic al presei a fost pentru prima dată subliniat de către Curte în speța Lingens (1986). Într-o serie de articole, ziaristul a criticat cancelarul federal austriac pentru o anumită manevră politică, care consta în formularea ideii unei coaliții condus de un politician cu un trecut nazist. Ziaristul(Dl. Lingnes) a calificat comportamentul cancelarului ca fiind „imoral”, „lipsit de demnitate”, demonstrând „cel mai detestabil oportunism”. În rezultatul unei acțiuni penale înaintate de către cancelar în nume propriu, instanțele judecătorești austriece au constatat că declarațiile in litigiu erau defăimatoare și au condamnat ziaristul la plata unei amenzi. Conform dezbaterilor judiciare, instanțele judecătorești austriece, de asemenea, au constatat că ziaristul nu a administrat probe care ar demonstra adevărul afirmațiilor sale. Cu privire la ultima problemă, Curtea europeană a declarat că instanțele judecătorești naționale au adoptat o abordare greșită, deoarece opiniile (judecățile de valoare) nu pot fi demonstrate și nu sunt susceptibile de probațiune. În aceiași hotărare, Curtea a argumentat că libertatea presei este unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află și isi formează opinii despre ideile și atitudinile conducătorilor politici și, prin urmare, că libertatea dezbaterii politice este esența conceptului de societate democratică. Acesta este motivul de ce Curtea acordă dezbaterii chestiunilor politice de către presă o protecție extrem de largă in conformitate cu prevederile articolului 10.
2.6. Libertatea de difuzare a emisiunilor radio și de televiziune
În conformitate cu ultima frază a primului paragraf, dreptul de a primi și comunica informații și idei, prevăzut în articol „nu impiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”. Această clauză a fost inclusă la o etapă avansată a lucrărilor pregătitoare la Convenție din motive tehnice: numărul limitat de frecvențe disponibile și faptul că, la acel moment, majoritatea statelor europene dețineau monopol asupra difuzării emisiunilor de radio și televiziune. Oricum, aceste motive au dispărut odată cu progresul tehnicilor de radiodifuziune. În cazul Informationsverein Lentia9 Curtea a declarat că în rezultatul „progresului tehnic din ultimele decenii justificarea acestor restricții nu mai poate fi bazată pe considerente referitoare la numărul de frecvențe și de canale disponibile”. Transmisiile prin antene de satelit, precum și televiziunea prin cablu, au dus la multiplicarea numărului de frecvențe. În acest context, dreptul statului de a supune societățile de radiodifuziune regimului de autorizare a dobandit o semnificație și un scop nou: garantarea libertății și a pluralismului de informare in scopul satisfacerii necesităților publice.
Monopolurile publice in domeniul mijloacelor audiovizuale de comunicare în masă erau considerate de către Curte pasibile de a incălca prevederile articolului 10, în special pentru că acestea nu asigurau pluralitatea surselor de informare. Un astfel de monopol nu este necesar intr-o societate democratică și poate fi justifi cat numai de o necesitate socială presantă. Oricum, in societățile moderne, multiplicarea metodelor de difuzare și dezvoltarea televiziunii transfrontaliere face imposibilă justificarea existenței monopolurilor. Din contră, diversitatea cerințelor publicului nu poate fi satisfăcută numai de o singură societate de radiodifuziune.10
Publicitatea comercială difuzată de mijloacele audiovizuale este de asemenea protejată de articolul 10, chiar dacă autoritățile naționale beneficiază de o largă libertate de apreciere privind necesitatea restrângerii libertății de exprimare în acest domeniu. În principiu, publicitatea trebuie să fie concepută ținând cont de responsabilitatea față de societate, iar valorile morale, care constituie fundamentul oricărei societăți democratice, trebuie să fie respectate cu precauție. Orice tip de publicitate adresată copiilor ar trebui să excludă informații care ar putea prejudicia interesele lor și trebuie să respecte dezvoltarea lor fizică, psihică și morală.
Subcapitolul 3. Obiectul protecției acordate de art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
Noțiunea de „exprimare” protejată de articolul 10 nu se limitează numai la cuvinte scrise sau vorbite, dar se extinde și asupra tablourilor, imaginilor și acțiunilor menite să exprime o idee sau să prezinte informații. În unele circumstanțe, forma de exprimare cade sub incidența articolului 10.
Mai mult decat atât, articolul 10 protejează nu numai conținutul informațiilor și ideilor, ci și forma în care acestea sunt exprimate. Prin urmare, documentele publicate, emisiunile radio, tablourile, filmele sau sistemele electronice de informare sunt de asemenea protejate conform prevederilor articolului 10. Respectiv, mijloacele de producere și comunicare, transmitere sau distribuire a informațiilor sau ideilor se incadrează in campul de aplicare a articolului 10 și Curtea trebuie să fie conștientă de dezvoltarea vertiginoasă a astfel de mijloace în diferite domenii.
Libertatea de exprimare include libertatea negativă de a păstra tăcerea. Comisia a invocat acest tip de drept în cauza K. v. Austria, protejând petiționarul împotriva auto-acuzării în legătură cu procedura penală.
Protecția exprimărilor, care implică un risc de prejudiciere sau de fapt prejudiciază interesele persoanelor terțe, este caracteristică domeniului de aplicarea a articolului 10. De obicei, opiniile împărtășite de majoritate sau de grupuri mari, nu constituie obiectul unui eventual amestec din partea statelor. Acesta este motivul pentru care protecția conferită de articolul 10 de asemenea se extinde și asupra informațiilor și opiniilor exprimate de grupuri mici sau de un individ, chiar dacă o astfel de exprimare șochează majoritatea. Tolerarea punctelor de vedere a unui individ constituie un component important al sistemului politic democratic. Denunțând tirania majorității, John Stuart Mill a declarat: „dacă intreaga omenire cu excepția unei persoane ar fi impărtășit aceiași opinie, omenirea nu ar mai fi justificată să reducă la tăcere această persoană, iar, respectiv, dacă această persoană ar deține putere, atunci ea ar fi justificată să reducă la tăcere omenirea”.
La acest subiect, Curtea a declarat că libertatea de exprimare garantată de articolul 10 se aplică nu numai „informațiilor sau ideilor care sunt primite în mod favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar și acelora care jignesc, șochează sau deranjează; acestea sunt cerințele acelui pluralism, acelei toleranțe și acelor vederi largi, fără de care nu există o societate democratică”.
Opiniile exprimate intr-un limbaj violent sau exagerat sunt de asemenea protejate; gradul de protecție depinde de conținutul și scopul criticilor aduse. În contextul controverselor publice sau a interesului public, in cadrul dezbaterii politice, in campaniile electorale sau în cazurile in care critica este îndreptată spre guvern, politicieni sau autorități publice, există probabilitatea emiterii unor expresii violente sau a criticii aspre, care vor fi tolerate de către Curte intr-o măsură mai mare. In cauza Thorgeirson, spre exemplu, Curtea a stabilit ca deși articolul conținea termeni extrem de violenți – ofițerii de poliție erau caracterizați ca „bestii in uniformă”, „indivizi reduși la vârsta mintală a unui nou-născut ca urmare a metodelor de imobilizare învățate și folosite cu brutalitate spontană de polițiști și de cei angajați pentru paza. restaurantelor” și referințele față de poliție erau „intimidare, fals, acțiuni ilegale, superstiții, aroganță și prostie” – limbajul folosit nu putea fi considerat excesiv, ținand cont de faptul că articolele în cauză incitau la reforma poliției. În egală măsură, in cazul Jersild, faptul că un interviu care conținea declarații rasiste a fost difuzat într-un program serios de televiziune era semnificativ din timp ce programul era destinat să aducă la cunoștința unui public bine informat evenimente desfășurate în comunitate sau peste hotare. În speța Dalban, in care un ziarist a acuzat un politician de corupție și gestionare greșită a bunurilor statului, Curtea a hotărat că „libertatea in domeniul presei include, de asemenea și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare”.
În cauza Arslan, petiționarul a criticat acțiunea autorităților turce in regiunea de sud-est a țării utilizand o formulare estimată de către Curte ca fiind de o „virulență incontestabilă” care „conferă o anumită doză de vehemență acestei critici”. Cu toate acestea, Curtea a decis că condamnarea petiționarului pentru critica adusă guvernului a fost disproporțională și nu era necesară intr-o societate democratică.11
Utilizării termenilor violenți i se acordă o protecție și mai mare în cazurile când aceștia sunt folosiți ca replică la provocare. În cauza Lopes Gomes da Silva ziaristul a criticat convingerile politice ale Dlui Resende, candidat in administrația municipală, pe care l-a numit „grotesc”, „caraghios” și „grosolan”. Critica a succedat declarațiile Dlui Resende referitor la un număr de funcționari publici, făcute într-o manieră extrem de incisivă, incluzand remărci insultătoare privind trăsăturile fi zice ale acestora (de exemplu, el l-a numit pe fostul prim-ministru al Franței „evreu chel”). Curtea a declarat că condamnarea ziaristului contravinea prevederilor articolului 10 și a stabilit că „opiniile exprimate de către Dl Resende, ulterior reproduse în editorialul contestat, erau inițial formulate intr-un limbaj incisiv, provocator și cel puțin controversat. Concluzia că stilul în care a fost scris articolul a fost influențat de Dl Resende nu este lipsită de temei”12.
Sau, in cauza Oberschlick (2), ziaristul l-a numit pe Dl Haider (liderul Partidului Austriac pentru Libertate și guvernator) „un idiot” (…. el nu este nazist…. cu toate acestea, el este „un idiot”) în rezultatul declarației Dlui Haider, conform căreia in timpul celui de-al doilea război mondial soldații germani au luptat pentru pace și libertate. Curtea a stabilit că însăși discursul Dlui Haider era provocator și, respectiv, cuvantul „idiot” nu părea a fi disproporțional cu indignarea provocată în mod conștient de către Dl Haider.13
Protecția conferită de articolul 10 nu se extinde asupra instigării la violență în cazurile în care o formulare intenționată și directă instiga la violență, precum și cand există o posibilitate reală de a provoca desfășurarea unor acte de violență.
Discursul care promovează ideologia nazistă, negand Holocastul și instigând la ură și discriminare rasială nu cade sub incidența protecției conferite de articolul 10.
Negarea sau recunoașterea caracterului legitim al Holocastului ca subiecte ale discursului public erau de asemenea private de protecția conferită de articolul 10.
Dreptul la vot nu este protejat de articolul 10. Acest drept este considerat a fi un component al obligației Statului de a organiza ”la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.
Rezoluția 428(1970), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prevede că dreptul la libertatea de exprimare „include dreptul de a căuta, primi, comunica, de a mediatiza sau distribui informațiile de interes public” și că datoria presei este de a disemina informații generale și complete cu privire la chestiunile de interes public. În plus, autoritățile publice trebuie să asigure accesul, in limite rezonabile, la informațiile de interes public.
Subcapitolul 4. Sistemul restricțiilor asupra dreptului la libertatea de exprimare
Al doilea paragraf al articolului 10 prevede: „Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Orice restricție, condiție, limitare sau orice altă formă de ingerință în libertatea de exprimare poate fi aplicată numai la o anumită exercitarea a acestei libertăți. Conținutul dreptului la libertatea de exprimare nu trebuie să fi e vreodată modificat. În această privință articolul 17 prevede „nici o dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca implicand, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a indeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta Convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decat acelea prevăzute de această Convenție.” Evident, o limitare a conținutului unui drept este similară cu distrugerea dreptului respectiv.
De asemenea, amestecul autorităților naționale în exercitarea libertății de exprimare nu este cerut de fiecare dată cand una din condițiile enumerate în paragraful 2 este în pericol, aceasta rezultând în limitarea conținutului acestui drept. De exemplu, prejudicierea reputației și onoarei unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracțiune penală și/sau un act care justifică acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile. În mod similar, exprimările publice, care expun unui risc autoritatea puterii judecătorești, trebuie să fie sancționate de fiecare dată când se aplică critica.
Cu alte cuvinte, autoritățile publice au numai posibilitatea nu și obligația de a ordona și/sau de a aplica o măsură de restrangere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libertatea de exprimare. O abordare directă ar rezulta în crearea unei ierarhii de drepturi și valori sau interese, plasand libertatea de exprimare la sfarșitul listei ierarhice, fiind precedată, de exemplu, de dreptul la demnitate și onoare, morală sau ordine publică. Sau, o astfel de ierarhie ar contraveni prevederilor tuturor tratatelor internaționale care garantează egalitatea drepturilor și nu permit aplicarea unor limitări constante exercitării unui drept, deoarece acest fapt ar constitui o negare a dreptului respectiv.
Spectrul ingerințelor posibile (formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni) în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este extrem de vast și nu conține nici o limitare stabilită în prealabil. În fiecare caz separat Curtea examinează și adoptă hotărari cu privire la existența unei ingerințe, examinand impactul restrictiv asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare al unei măsuri specifice întreprinse de către autoritățile naționale. Asfel de ingerințe ar putea consta din: condamnare penală14 (care presupune plata unei amenzi sau privarea de libertate), obligația de a plăti despăgubiri civile15, interzicerea publicării16 sau interdicția publicării unei imagini în ziar17, confi scarea publicațiilor sau a oricărui alt mijloc, prin care este exprimată o opinie sau este transmisă o informație18, refuzarea acordării unei autorizații de difuzare19, interzicerea exercității profesiei de ziarist, hotărarile pronunțate de instanțele judecătorești sau de alte autorități privind divulgarea surselor jurnalistice și/sau sancționarea pentru neexecutarea acestor ordine20, anunțarea de către conducătorul Statului că un funcționar de stat nu va fi numit la un post public din cauza declarației făcute de către acesta in public21 etc.
Printre formele diferite de ingerință, cenzura prealabilă publicării este considerată de către Curte de a fi cea mai periculoasă formă, din timp ce aceasta împiedică transmiterea informațiilor și ideilor celor dornici să le primească. Acesta este motivul pentru care măsurile întreprinse in faza prealabilă publicării, așa cum sunt autorizarea exercitării profesiei de ziarist, examinarea unui articol de către un funcționar înaintea publicării sau interzicerea publicării sunt supuse de către Curte unui control extrem de riguros. Chiar dacă aceste măsuri au un caracter temporar, ele pot reduce consistent valoarea informației. În cauzele care vizează interzicerea publicării in ziare a unor articole, Curtea a declarat că: „Articolul 10 nu interzice, prin conținutul lui, orice restricție prealabilă publicării… Însă astfel de restricții sunt atat de periculoase, încat cer un examen extrem de scrupulos din partea Curții. Acesta este cerut indeosebi în cazul presei: informația este un bun perisabil și intarzierea publicării ei, chiar pentru o perioadă scurtă, crează riscul pierderii valorii și al interesului față de acea informație”22.
Autorizarea prealabilă a publicării, un procedeu caracteristic regimurilor de dictatură, nu a fost vreodată acceptată în societățile democratice și, in general, este incompatibilă cu prevederile articolului 10.
Printre ingerințele posterioare exprimării ideilor și opiniilor, condamnarea și sancționarea penală ar constitui probabil cele mai periculoase ingerințe în exercitarea libertății de exprimare.
Despăgubirile civile acordate pentru prejudiciile aduse demnității sau onoarei altora pot constitui o ingerință în exercitarea libertății de exprimare distinctă de condamnarea penală.
În conformitate cu prevederile paragrafului 2 amestecul autoritățile naționale din Statele Contractante în exercitarea libertății de exprimare este acceptabil în cazul în care satisface trei condiții cumulative: ingerința (cu alte cuvinte „formalitatea”, „condiția”, „restricția” sau „sancționarea”) este prevăzută de lege; ingerința urmărește scopul de a proteja una sau mai multe din următoarele interese sau valori: securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică; menținerea ordinii publice; prevenirea criminalității; protecția sănătății și a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora; împiedicarea divulgării de informații primite în regim de confidențialitate și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești; ingerința este necesară într-o societate democratică.
În cazul în care Curtea stabilește că toate trei exigențe sunt satisfăcute, amestecul Statului va fi considerat legitim. Sarcina de a aduce dovezi că toate trei condiții sunt indeplinite îi revine Statului. Curtea examinează îndeplinirea celor trei condiții în conformitate cu ordinea sus-menționată. În cazul în care Curtea stabilește că Statul nu reușește să prezinte dovezi cu privire la respectarea uneia din cele trei condiții, Curtea va sista examinarea cauzei și va decide că ingerința respectivă era nejustificată și, prin urmare, că libertatea de exprimare a fost violată.
Ingerința statului trebuie să fie interpretată ca orice altă formă de ingerință din partea oricărei autorități care exercită puterea și obligațiile publice sau care se află în serviciul public, precum ar fi instanțele judecătorești, procuratura, poliția, forțele de menținere a ordinii publice, serviciile de securitate, administrațiile centrale și locale, departamentele guvernamentale, comandamentele militare, structurile publice profesionale. Departe de a fi exhaustivă, enumerarea de mai sus incearcă doar să contureze lista autorităților naționale acțiunile posibile ale cărora ar putea limita exercitarea libertăți de exprimare. Pentru Curte nu contează care autoritate anume impune restricții asupra exercitării acestui drept; guvernul federal trebuie să fi e considerat parte respondentă în toate litigiile aduse în fața Curții de la Strasbourg.
Autoritățile naționale trebuie să respecte aceste trei condiții la examinarea și adoptarea deciziilor în cauzele care vizează libertatea de exprimare. Scopul primar al sistemului Convenției este să asigure punerea în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale a textului Convenției așa cum acesta a fost interpretat de jurisprudența Curții. Curtea europeană trebuie să fie doar ultima instanță. Acesta este motivul de ce tribunalele naționale reprezintă prima și cea mai importanță instanță, misiunea căreia este de a asigura exercitarea liberă a dreptului la exprimare și de a garanta ca eventualele restricții să fie conforme condițiilor stipulate în paragraful 2, așa cum acestea au fost explicate și interpretate de către Curte.
Instanțele judecătorești naționale trebuie să examineze calitatea legilor, a altor norme, practici sau a jurisprudenței, care justifică restricțiile aduse exercitării libertății de exprimare. Ele trebuie în primul rând să examineze exigențele publicității și accesibilității, care de regulă sunt satisfăcute, dacă legea respectivă este publicată. Regulamente nescrise de circulație internă sau alte norme, in mod sigur nu vor satisface aceste exigențe, dacă persoana vizată nu era conștientă de existența și/sau conținutul acestora. Evaluarea caracterului de previzibilitate al prevederilor legale sau jurisprudenței pare a fi un proces mai sofisticat.
Tribunalele trebuie să examineze dacă prevederea respectivă este redactată în termeni suficient de clari și preciși, cu toate noțiunile bine definite, care permit corelarea acțiunilor cu exigențele legii și definesc în mod clar domeniul conduitei interzise și consecințele nerespectării prevederii respective. Normele legale care abilitează autoritățile publice de a ordona și de a adopta măsuri secrete împotriva indivizilor, așa cum este supravegherea secretă, trebuie să fie examinate rigid de către instanțele judecătorești ca cele mai periculoase ingerințe în exercitarea drepturilor individuale.
În cazul în care tribunalele naționale se confruntă cu legislația contradictorie, așa cum este cazul legilor sau regulamentelor adoptate de către autoritățile locale și a legilor federale și/sau Constituția, judecătorii pot aplica prevederile legale care garantează cel mai bine respectarea libertății de exprimare. Mai mult, toate elementele dreptului național trebuie să fi e interpretate și aplicate în conformitate cu precedentele jurisprudenței și principiile Curții iar, în condițiile existenței unei contradicții vădite, prioritate trebuie să i se dea dreptului european.
Lista motivelor posibile de restrângere a libertății de exprimare este exhaustivă. Autoritățile naționale nu pot în mod legitim să se bazeze pe oricare alte motive, care nu sunt incluse în lista prevăzută de paragraful 2. Prin urmare, în cazul cand sunt chemate să pună în aplicare o prevedere legislativă în orice caz de limitare a libertății de exprimare, instanțele judecătorești naționale trebuie să identifice valoarea sau interesul protejat de prevederea respectivă și să verifice dacă interesul sau valoarea în cauză este prezentă în lista prevăzută de paragraful 2. Numai în eventualitatea unui răspuns pozitiv tribunalele pot aplica această prevedere persoanelor vizate.
Valori precum „imaginea/onoarea țării sau a guvernului”, „imaginea sau onoarea națiunii”, „simbolul statului sau alte simboluri oficiale”, „imaginea/autoritatea autorităților publice” (diferite de instanțele judecătorești) nu sunt prevăzute în lista enunțată în paragraful 2 și, prin urmare, nu constituie scopuri legitime pentru restrângerea libertății de exprimare. Acesta este motivul pentru care tribunalele naționale nu trebuie să sancționeze orice fel de critică – exprimată prin cuvinte, gesturi, imagini sau în orice alt fel – împotriva unor astfel de noțiuni abstracte care nu se incadrează în campul de aplicare a protecției conferite de paragraful 2. Explicația acestei poziții poate fi furnizată de normele funcționale ale unei societăți democratice, în care critica la adresa celora (indivizi și instituții) care își exercită puterea, constituie un drept fundamental și o îndatorire a mijloacelor de comunicare in masă, a persoanelor obișnuite și în mare măsură a societății.
Capitolul III. LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎN REGLEMENTĂRILE INTERNE
Subcapitolul 1. Principiul libertății de exprimare în cadrul Constituției României
În alin. (1) al art. 30 din Constituție consacră unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept, aflat în corelație strânsă cu alte principii generale ale regimurilor politice democratice, cum ar fi libertatea și egalitatea în drepturi.
Art. 30 din Constituție1 arată că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile. De asemenea, libertatea de exprimare este strâns legată de libertatea conștiinței și de dreptul la informație.
Textul constituțional definește ce anume se poate exprima liber și prin ce forme și mijloace se poate realiza acest lucru. Astfel, pot fi exprimate liber gândurile, opiniile, credințele și creațiile de orice fel, iar cât privește formele și mijloacele de exprimare, textul constituțional este de asemenea cuprinzător, aceste forme și mijloace fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, „alte mijloace de comunicare în public”. Conceptul „în public” trebuie înteles ca cel definit în lege, și anume în Codul Penal. Astfel, potrivit art. 176 din Noul Cod Penal prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. O faptă se consideră „săvârșită în public” atunci când a fost comisă: a) într-un loc care prin natura și destinția lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană; b) în orice loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane; c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane; d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante. Explicația acestei idei constă în faptul că, simpla probabilitate, pe care o are un om de a avea o anumită opinie, nu are nicio valoare din punctul de vedere al libertății de exprimare, dacă nu este comunicată celor din jur. Ca urmare, este necesară găsirea unor forme și mijloace adecvate și eficiente pentru realizarea comunicării.
Din dispozițiile constituționale rezultă câteva reguli care formează conținutul complex al libertății de exprimare, care vor fi expuse în continuare: reguli privind libertatea cuvantului și a presei, reguli privind cenzura și reguli privind răspunderea juridică.4
Aceste reguli au avut o istorie aparte, forța libertății de exprimare (mai ales libertatea presei) fiind deseori contracarată prin cenzură severă și răspundere exagerată.
Potrivit Constituției, libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații conform art. 30 alin. (3), de asemenea alin. (4) interzice suprimarea publicațiilor. Suprimarea unei publicații, ca sancțiune, este exagerată, ea vine, prin duritatea sa, în conflict cu ideea de respect a libertăților umane. Față de art. 25 din Constituția României din 1923, Constituția actuală nu interzice suspendarea publicațiilor. Suspendarea publicațiilor nu este o sancțiune atât de severă ca suprimarea. Faptul că în Constituție ea nu este explicit interzisă nu poate fi interpretat în sensul că ea va trebui să figureze în lege (legea presei de exemplu).
Libertatea presei constituie unul dintre mijloacele cele mai eficiente în vederea asigurării vitalității corpului social, implicând nu numai dreptul de a face public convingerile, ideile, opțiunile, credințele individuale sau colective, dar și numeroase drepturi și obligații care privesc imprimarea, transportul, vânzarea, etc., dar și statutul juridic al jurnalistului. Libertatea presei nu poate fi însă nelimitată, iar aceste limite trebuie să fie legitime și descrise expres.
Constituția nu consacră o libertate absoluta de exprimare, întrucat pe această cale s-ar putea aduce prejudicii însemnate altor persoane. Curtea Constituțională a precizat în acest sens că legea fundamentală ocrotește libertatea de exprimare, dar că aceasta impune respectarea cerinței impusă în articolul 30 alin. (6) din Constituție, și anume, aceea de a nu prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine.5 Prin urmare, exercitarea mijloacelor care formează conținutul complex al libertății de exprimare, comportă datoriri și răspunderi speciale. De aceea ea poate fi supusă unor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare pentru respectarea drepturilor și libertăților altora, apărarea securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. De altfel, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 20 stipulează că legea trebuie să interzică: orice propagandă în favoarea războiului, precum și orice îndemn la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, ostilitate sau violență.
Printr-un alt raționament, dar același context de exigențe în ceea ce privește libertatea de exprimare, este necesar să fie avut în vedere și textul art. 57 din Constituție care prevede că „ cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie sa-și exercite dreptrile și libertăților constituționale cu buna-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora.” Aceasta înseamnă că exercitarea abuzivă a drepturilor și libertăților este susceptibilă de sancționare, după caz, inclusiv prin aplicarea unor sancțiuni penale.
Tot astfel, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată, între altele, în scopul de a defăima țara și națiunea română, sau pentru a îndemna la război ori pentru a incita la discriminare. Asemenea acțiuni sunt expres interzise în art. 30 alin. (7) din Constituția României.
De asemenea, Curtea Constituțională a decis că partidele politice nu pot fi exonerate de obligația de a respecta interdicțiile impuse de Constituție libertății de exprimare. În jurisprudența Curții, se precizează că ceea ce este interzis cetățenilor ca persoane fizice nu poate fi permis structurilor asociative rezultate din exercitarea de către acestea a dreptului de asociere.6
Ca urmare, art. 30 alin.(8), stabilește formele și subiectele răspunderii. Prin urmare, ca forme ale răspunderii sunt stabilite: răspunderea cvilă și răspunderea penală. Astfel, alin. (8) stabilește că răspunderea civilă pentru informarea sau creația adusă la cunoștința publicului îi revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorul manifestării artistice, propritarul postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Prin exprimarea în „condițiile legii” se dă legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu condițiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea răspunderii civile, pe cei răspunzători.7
Cât privește răspunderea penală, ea se va stabili pentru delictele de presă și va fi cea stabilită prin lege. În sensul necesității de reglementare a răspunderii penale în domeniul libertății de exprimare, Curtea Constituțională a decis că este necesar ca în domeniul libertății de exprimare să ii corespundă o sancțiune legală în cazul nerespectării sale.
Libertatea de exprimare există nu numai cu privire la informații sau idei privite cu favoare sau considerate inofensive, dar și pentru cele care șochează, rănesc ori îngrijorează. Aceasta pentru că orice societate democratică trebuie să fie caracterizată și prin toleranță, sprit de deschidere și exigență a pluralismului. Libertatea de exprimare uneori poate veni în conflict cu anumite interese colective sau individuale. Problema delicată așadar este găsirea măsurii echilibrului care trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția intereselor sociale și a drepturilor individuale.
Subcapitolul 2.Libertatea de exprimare în conformitate cu reglementările Noului Cod Civil
Potrivit art. 70 alin. (1) din noul Cod Civil: „Orice persoană are dreptul la libera exprimare”. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile în care atingerile sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Una din trăsăturile esențiale ale unei societăți democratice este respectarea pluralismului, care implică nu numai pluralismul politic, dar și posibilitatea de a pune în circulație, prin orice mijloace, idei. Consecința reglementării libertății de exprimare, este aceea că în determinarea conținutului dreptului la libera exprimare, consacrat de primul alineat al art. 70 din noul Cod Civil este necesar să ne raportăm atât la prevederea constituțională, cât și la jurisprudența CEDO adoptată în aplicarea art. 10 din Convenție.
Prin dreptul la libera exprimare deducem că implică posibilitatea pe care o are orice persoană fizică de a aduce la cunoștință publică gândurile, opiniile și credințele sale, indiferent dacă acestea sunt însoțite de o argumentație corespunzătoare și dacă ideile exprimate sunt sau nu considerate acceptabile de autorități sau de majoritatea populației.
Dreptul la libera exprimare nu este nelimitat, exercitarea sa putând fi restrânsă, dar cazurile și limitele unor astfel de restrângeri nu pot fi stabilite decât de lege. În privința acestor restrângeri alin. (2) al art. 70 face trimitere la art. 75 al noului Cod Civil. Prevederile constituționale stabilesc că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
Articolul 75 al noului Cod Civil prevede: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România ese parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor la care România este parte nu reprezintă o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune.” Conform noului Cod Civil8 limitările se împart în două. În primul rând analizează limitele permise de lege, convenții sau pacte internaționale, iar în cea de-a doua clasificare în limite care decurg din exercitarea drepturilor similare altora.
Limitările sunt restrângeri ale câmpului de aplicare al fiecăruia dintre drepturile în discuție, în anumite situații titularul fiind obligat să suporte fapte care, în condiții normale, ar constitui atingeri ale acestor drepturi, sancționabile conform legii.
Primul alineat al art. 75 NCC reglementează regimul juridic al limitărilor care pot fi stabilite de autorități. Aceste limitări pot fi impuse numai în condițiile permise de lege, pactele și convențiile internaționale la care România este parte. Pe de altă parte, persoana însăși poate consimți la încălcarea unora dintre drepturile sale, iar în condițiile art. 76 NCC acest consințământ este prezumat.
Posibilitatea pe care o au statele de a impune unele limitări dreptului personalității își are originile în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub egida O.N.U., care prin art. 21 pct. 2, prevede că „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirior stabilite de lege în scopul excusiv al cunoașterii și respectului drepturilor și libertăților sale și ale celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale intr-o societate democratică.”
Tot astfel, posibilitatea instituirii unor ingerințe ale statului în exercitarea tuturor libertăților pe care le implică libertatea de exprimare este recunoscut și de prevederile art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste ingerințe pot consta în instituirea unor „formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică,apărarea oridinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau de a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.
Primul alineat al art. 75 NCC are în vedere limitările drepturilor pe care autoritățile le pot impune, în interesul general, așa cum este acesta conturat de prevederile actelor internaționale citate mai sus.
În cea de a doua clasificare a limitelor, și anume în funcție de limitele care decurg din exercitarea drepturilor similare altora, în acest caz, limitele se vor analiza în funcție de comportamentul particularilor și implicit a limitării unor drepturi similare celorlalți membri ai societății. Alineatul al doilea al art. 75 NCC ar în vedere exact situațiile în care, prin exercitarea propriilor drepturi, o persoană ar putea aduce atingere drepturilor altuia. Asemenea atingeri nu vor putea fi considerate încălcări ale drepturilor altuia, deci nu vor fi sancționabile, dacă au fost comise în exercitarea propriilor drepturi și libertăți constituționale.
Pentru ca asemenea situații să se încadreze în limitarea prevăzută de textul citat este necesar ca exercitarea propriilor drepturi și libertăți constituționale să îndeplinească o dublă condiție: exercitarea să se facă cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Dacă aceste condiți nu sunt îndeplinite vom fi în prezența abuzului de drept.
Pe de altă parte, având în vedere că majoritatea atingerilor pe care particularii le pot aduce drepturilor în discuție aparținând altor persoane se realizează în exercitarea dreptului la libera exprimare, trebuie amintit că textul art. 10 alin.(2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului face referire la „îndatoriri și responsabilități” are le revin celor care exercită libertățile care compun libertatea de exprimare. Prevederea citată constituie justificarea pentru aplicarea unor sancțiuni în cazul exercitărilor „iresponsabile”.
Aceleași idei se degajă și din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție, care au ca scop să împiedice deturnarea libertății de exprimare de la scopul pentru care aceasta a fost recunoscută.
CAPITOLUL IV. LIBERTATEA DE EXPRIMARE ÎN JURISPRUDENȚA C.E.D.O
STUDIU DE CAZ
În cauza Sabou și Pîrcălab împotriva României( Hotărârea din 28 septembrie 2004, petiția numărul 46572/99), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, președinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători, și doamna S. Dollé, grefier de secție, după ce a deliberat în Camera de Consiliu la 7 septembrie 2004, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 46.572/99, îndreptată împotriva României, prin care doi cetățeni ai acestui stat, domnii Dan Corneliu Sabou și Călin Dan Pîrcălab (reclamanții), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 septembrie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
2. Reclamanții sunt reprezentați de doamna Monica Macovei, avocată în Baroul București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanții susțin că a avut loc o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, datorată condamnării lor după publicarea unei serii de articole într-un ziar local. Primul reclamant susține că interzicerea drepturilor sale părintești a adus atingere dreptului la respectarea vieții de familie, garantată de art. 8 din Convenție. El susține, de asemenea, că nu a dispus de un recurs efectiv, astfel cum este prevăzut de art. 13 din Convenție, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului său la respectarea vieții familiale.
4. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție).
5. Cererea a fost repartizată celei de-a doua secții a Curții (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curții, denumit în continuare Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu judecarea cererii (art. 27 alin. 1 din Convenție) a fost constituită conform art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Camera a declarat cererea parțial admisibilă.
7. Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
8. Reclamanții sunt născuți în 1971 și 1968 și au domiciliul în Baia Mare. Ei sunt jurnaliști la ziarul local "Ziua de Nord-Vest".
A. Articolele incriminate
9. La 2 aprilie 1997, aceștia au publicat un articol intitulat "Mama președintei Judecătoriei din Baia Mare, L.M., a scos abuziv 12 țărani de pe pământurile lor". O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
"Reprezentantul unui grup de 12 țărani din satul Mânău, județul Maramureș, s-a prezentat la sub-redacția ziarului nostru punându-ne la dispoziție un set de documente, care dovedesc dreptul lor de proprietate pe locul numit Vapa. În baza Decretului nr. 444/1953 (…), aceștia au primit în proprietate câteva parcele de teren. Începând din 1992, Primăria Ulmeni le-a eliberat celor 12 adeverințe de proprietate pe aceste parcele. În 1993 însă, cetățenii au fost scoși abuziv de pe terenurile lor. Persoana care s-a instalat pe aceste proprietăți este L.M., mama președintei Judecătoriei Baia Mare. Ea a obținut titlu de proprietate și apoi a dat în arendă pământul. Țăranii ne-au declarat că nu știu cum să procedeze pentru a-și redobândi pământul, deoarece șefa Judecătoriei are mai mare influență asupra factorilor locali."
10. La 3 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat "Șefa Judecătoriei din Baia Mare afirmă că mama sa este îndreptățită să ia pământul aflat în posesia a 12 țărani din Ulmeni." O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
"Șefa Judecătoriei ne-a declarat că mama sa este îndreptățită la acele terenuri deoarece în 1953 a fost silită să le doneze statului. Legea de atunci menționa că unii angajați din sistemul de stat au posibilitatea să opteze: fie își păstrează funcția în care lucrează, fie își păstrează pământul. L.M. a preferat să-și păstreze funcția iar pământul a fost dat în proprietate unor țărani. După decembrie 1989, însă, ea a pretins înapoierea suprafețelor avute cândva în proprietate. Țăranii care aveau deja adeverințe eliberate de primărie pentru acele suprafețe au fost dați la o parte, propunându-li-se terenuri în altă parte. Cum influența de care se bucura șefa Judecătoriei din Baia Mare era mai mare decât dorințele țăranilor, L.M. a avut câștig de cauză, obținând titlul de proprietate pe aceste pământuri. Ieri am încercat să luăm legătura cu președinta Judecătoriei Baia Mare. O judecătoare ne-a comunicat că «șefa nu este la birou», deși, anterior, alți funcționari ne-au spus că ea este prezentă. În plus, la solicitarea noastră de a ni se comunica numele complet al șefei ni s-a răspuns că «asemenea informații nu se dau». Întrucât M.I. este doar o șefă de Judecătorie și nu un ofițer acoperit de contrainformații, nu înțelegem de ce numele ei a trebuit să fie ținut secret."
11. La 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat "Șefa Judecătoriei din Baia Mare este acuzată de fals și de uz de fals". O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
"M.I. a fost sprijinită și de fostul prefect D.B. Speriată de consecințe ea recurge la amenințări. Poliția anchetează cazul.
(…) M.I. a încercat să se folosească de documente false, pentru a-l deposeda pe un vecin de o bucată de pământ. Mai mult, atunci când ea a simțit că nu poate câștiga procesul intentat, a recurs la amenințări directe. Redacția noastră este în posesia mai multor documente care atestă cele afirmate mai sus. Menționăm că M.I. a refuzat să confirme sau să conteste autenticitatea documentelor pe care le deține. Ea s-a declarat nemulțumită de conținutul articolelor anterioare și, drept urmare, refuză să dea orice declarație.
Familia lui M.I. ocupă abuziv o suprafață de teren
I.C. locuiește pe strada 22 Decembrie nr. 25/3 și este vecin cu președinta Judecătoriei din Baia Mare, M.I. Prin Decizia nr. 11.735/79, primăria Baia Mare i-a acordat drept de acces spre casă pe fostul traseu al «pârâului țiganilor», în suprafață de 396 metri pătrați. Pentru amenajarea acestui traseu, I.C. a investit o mulțime de bani. La scurt timp după, familia lui M.I. a ocupat abuziv o parte din acest teren pe care nu l-a eliberat nici până azi. După apariția Legii nr. 18/1991, I.C. a cerut în proprietate suprafața în cauză. Prin Ordinul prefectului nr. 7.609/1993 lui i s-a atribuit această fâșie, care în schița de dezmembrare are nr. 1.358/3/C/I. Pe baza acestui ordin I.C. reușește, după nenumărate demersuri, să-și intabuleze suprafața.
Se emite o schiță de dezmembrare falsă.
Bulversată de această situație, M.I. obține în 1995, o altă schiță de dezmembrare pe același teren. Schița conține o serie de date false și a fost întocmită de inginerul H.Z. În primul rând, la rubrica de «proprietari înainte de dezmembrare» este trecut «statul român», deși I.C. este proprietar din 1993. Conform schiței, suprafața ocupată abuziv este trecută în proprietatea lui I.I. [soțul lui M.I.], pe nr. topo 1.358/3/C/a. Între timp președinta Judecătoriei a făcut o plângere la prefectul de atunci, D.B., prin care a cerut anularea ordinului de împroprietărire acordat lui I.C. Prefectul refuză să facă acest lucru, îndemnând-o să solicite instanței anularea acestuia, ceea ce s-a și întâmplat. Pe baza schiței de dezmembrare false, primarul solicită prefectului să emită ordin pentru împroprietărirea lui M.I. cu suprafața aflată deja în proprietatea lui I.C. Prefectul observă acest lucru și o informează pe M.I. de faptul că suprafața în cauză este în proprietatea altcuiva și nu poate emite un alt ordin, decât după soluționarea cauzei de către Curtea de Apel Cluj.
Prefectul își reneagă propriile afirmați încălcând legea
Până aici lucrurile sunt clare. Din acest moment, însă, intervin o serie de aspecte cel puțin ciudate. Prin sentința civilă nr. 18 din 16 ianuarie 1996, Curtea de Apel Cluj respinge acțiunea înaintată de M.I. și de familia ei. Ordinul nr. 7.609/1993 primit de I.C. rămâne valabil. Cu toate acestea la 23 ianuarie 1996, prefectul D.B. emite Ordinul nr. 1.037 prin care șefa și familia ei devin proprietari pe suprafața cu nr. topo 1.358/C/a, conform schiței false de la OCOT Baia Mare sub nr. 160/95. Se constată, așadar, un fapt aberant. Pe aceeași suprafață sunt doi proprietari diferiți, ambii cu acte în regulă emise de prefectul D.B. În acest caz e vorba despre fals și uz de fals. Prefectul D.B. este vinovat, contrazicându-se prin actele emise. El a favorizat-o pe șefa judecătoriei, acordându-i un ordin de proprietate după ce tot el recunoscuse că nu poate emite un astfel de ordin. D.B. a activat mulți ani ca magistrat și ca președinte al Tribunalului Maramureș.
M.I. amenință în scris.
În final, vă supunem atenției un document semnat de M.I. prin care I.C. este amenințat cu închisoarea: «Domnule C. vă pun în vedere să aveți grijă de cuvintele pe care le folosiți la adresa mea, pentru că orice lucru are o limită. O singură dată dacă mă mai insultați, fie prin scris, fie verbal, vă voi da în judecată, cerând condamnarea dvs. pentru insultă și calomnie, și vă voi cere și daune morale pentru prejudiciul cauzat. ATENȚIE deci.». I.C. avusese «tupeul» s-o acuze de falsurile prezentate mai sus. Poliția municipiului Baia Mare anchetează acest caz."
12. La 11 aprilie 1997, cei doi reclamanți au publicat un articol intitulat "Fostul prefect de Maramureș recunoaște că a greșit în cazul șefei Judecătoriei din Baia Mare". O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
"Pe baza unui document ce conținea informații false, M.I. a solicitat și a obținut din partea prefectului de atunci, D.B., un ordin de împroprietărire pe acea suprafață. Solicitat să explice această ilegalitate, acesta ne-a declarat că e posibil să fi greșit atunci. «Ordinul poate fi, însă, atacat în justiție pentru anulare, de cel care se simte lezat. Precizez că am emis acest ordin pe baza documentației primite de la Primăria Baia Mare. Dacă au existat documente cu informații false răspunderea nu-mi aparține» – a afirmat D.B. El nu a putut să ne explice de ce inițial refuzase oficial eliberarea ordinului, pentru ca apoi să revină și să o împroprietărească pe M.I."
13. La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol, intitulat "Parchetul nu are curaj să o ancheteze penal pe șefa Judecătoriei din Baia Mare." O parte din acest articol este reprodusă mai jos:
"În numerele noastre anterioare v-am informat că șefa Judecătoriei Baia Mare, M.I., a fost reclamată la Poliție și Parchet pentru fals. Ea a ocupat abuziv o suprafață de teren ce aparținea unui vecin. Apoi, pe baza unor documente ce conțineau date false, a obținut acte de proprietate pe terenul respectiv. În urma anchetei desfășurate de poliție s-a propus Parchetului neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și fals intelectual întrucât este vorba despre o servitute privitor la care sunt aplicabile regulile de drept civil. Nu s-a putut reține nici o faptă de natură penală. Adresa este semnată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare."
B. Procedura penală împotriva reclamanților
14. În aprilie 1997, M.I. a introdus în fața Judecătoriei Baia Mare, al cărei președinte era la acel moment, o plângere împotriva reclamanților pentru infracțiune de calomnie. Ea a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral.
15. La cererea lui M.I., la 29 august 1997, Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Năsăud.
16. Prin Sentința din 15 decembrie 1997, instanța l-a condamnat pe primul reclamant pentru infracțiunea de calomnie la o pedeapsă de 10 luni de închisoare și la pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 coroborat cu art. 64 din Codul penal, și anume interzicerea, pe timpul detenției, a dreptului la exercitarea profesiei, precum și a drepturilor părintești și a celor electorale. Pentru a stabili cuantumul pedepsei, instanța a ținut cont de faptul că reclamantul se afla în stare de recidivă, fiind condamnat de două ori înainte.
17. Instanța a reținut că mama lui M.I. dobândise în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului litigios. Ea a considerat că afirmațiile reclamanților privind documentele false, folosirea lor și influența pe care judecătorul ar fi exercitat-o asupra autorităților locale sunt foarte grave și fuseseră făcute în special într-o manieră defăimătoare, fără a avea o bază concretă. În opinia instanței, caracterul calomnios al afirmațiilor era dovedit de ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, emisă de parchet în favoarea lui M.I., care demonstra caracterul mincinos al acuzațiilor de fals și uz de fals.
Instanța l-a condamnat și pe cel de-al doilea reclamant pentru infracțiunea de calomnie la plata unei amenzi de 500.000 lei (ROL), adică echivalentul a 62 euro (EUR), cu suspendare.
În sfârșit, instanța i-a condamnat pe cei doi reclamanți, în solidar cu ziarul, la plata către M.I. a 30 milioane ROL, adică echivalentul a 1.582,42 euro la momentul plății, cu titlu de despăgubiri morale.
18. Reclamanții și M.I. au declarat apel împotriva acestei sentințe în fața Tribunalului Bistrița-Năsăud.
În ședința din 27 martie 1998, reclamanții au solicitat achitarea lor și depunerea (vărsarea) la dosar a mai multor documente cu scopul dovedirii adevărului afirmațiilor lor: în special cele două decizii ale prefectului atribuind același teren la două persoane diferite și cele două schițe de dezmembrare a terenului, în baza cărora fuseseră emise cele două decizii, cele două refuzuri ale prefectului de atribuire a terenului lui M.I., Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curții de Apel Cluj de validare a titlului de proprietate al lui I.C., cererea făcută de primărie în favoarea lui M.I., extrase din registrele funciare și ordonanța de neîncepere a urmăririi penale a parchetului, cu privire la pretinsul fals comis de către judecător. Ei au adăugat că M.I. refuzase publicarea în ziar a unei replici la articolul lor. Procurorul și M.I. au cerut condamnarea, pe motiv că nu făcuseră proba verității afirmațiilor lor.
19. Prin Decizia din 3 aprilie 1998 Tribunalul Bistrița-Năsăud a respins apelurile și a menținut sentința judecătoriei. El a subliniat că, în conformitate cu art. 207 din Codul penal, pentru ca o afirmație să nu fie considerată calomnioasă, aceasta trebuie să îndeplinească două condiții: să se facă dovada verității afirmațiilor și să vizeze apărarea unui interes legitim. Ca atare, tribunalul a apreciat că o afirmație poate fi considerată drept calomnioasă dacă este destinată să producă un rău cuiva sau este făcută din dorința de răzbunare, chiar dacă faptele la care s-a făcut referire sunt reale. Tribunalul a concluzionat că în speță articolele incriminate nu au prezentat adevărul și că este evident faptul că reclamanții nu au acționat cu bună-credință sau cu grijă pentru protejarea anumitor valori morale ale societății, ci că, dimpotrivă, au avut intenția de a aduce atingere reputației lui M.I.
20. La 20 august 1998, primul reclamant a fost închis. În raportul de anchetă socială efectuat la 26 august 1998 la domiciliul său, direcția județeană pentru protecția drepturilor copilului a menționat că reclamantul locuia cu concubina sa și cu doi dintre copiii lor din relațiile anterioare și că, la 24 august 1998, se născuse un al treilea copil.
Prin Decizia din 22 septembrie 1998 Tribunalul Maramureș a admis, pentru motive familiale, legate în special de cei trei copii care se aflau în grija sa, cererea primului reclamant de suspendare a executării pedepsei. El a fost pus în libertate la 5 octombrie 1998.
La 14 ianuarie 1999, Judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de suspendare a executării pedepsei. El nu a fost reîncarcerat ca urmare a acestei hotărâri.
La 15 ianuarie 1999, reclamantul a început o grevă a foamei și a fost spitalizat datorită stării sale de sănătate. Acesta suferea, de asemenea, de tuberculoză.
La 19 ianuarie 1999, el a solicitat Președintelui grațierea, care i-a fost acordată prin Decretul nr. 52 din 2 februarie 1999.
La 31 mai 2002, ziarul a plătit, în locul reclamanților, despăgubirile acordate lui M.I. Cel de-al doilea reclamant a rambursat ulterior această sumă, prin deduceri lunare din salariu.
II. Dreptul și practica interne pertinente
21. A. Codul penal român
Articolul 64
"Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
d) drepturile părintești;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel."
Articolul 71
"Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă […]."
Articolul 206
"Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală."
Articolul 207
"Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insultă sau calomnie."
22. B. Decizia nr. 184/2001 din 14 iunie 2001 a Curții Constituționale române privind art. 64 și 71 din Codul penal
"În ceea ce privește instituirea pedepselor aplicabile și a condițiilor de aplicare și executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constată că acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul că prin lege s-a prevăzut că o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate este totodată condamnată și la interzicerea drepturilor limitativ prevăzute în art. 64 din Codul penal, până la executarea în întregime a pedepsei principale sau până la considerarea acesteia ca executată, reprezintă o opțiune de politică penală a legiuitorului, care a considerat că pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn să exercite drepturile prevăzute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispoziții și nici unui principiu al Constituției."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenție
23. Reclamanții consideră că această condamnare constituie o ingerință nejustificată în dreptul lor la libera exprimare. Ei invocă art. 10, conform căruia:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integrarea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."
A. Argumentele părților
1. Reclamanții
24. Reclamanții consideră că ingerința în libertatea lor de exprimare nu este necesară într-o societate democratică.
Ei arată că articolele nu se refereau la viața privată a lui M.I., ci la acțiunile și demersurile acesteia, considerate ilegale, pe lângă cele mai înalte autorități județene, în scopul de a le convinge să îi constituie dreptul de proprietate asupra unui teren care aparținea deja unei alte persoane. Ei consideră așadar că era datoria lor să semnaleze opiniei publice ilegalitățile comise, mai ales de către cei care au obligația de a face ca legea să fie respectată.
25. Reclamanții susțin că afirmațiile lor aveau o bază factuală, și anume acordarea terenului litigios lui M.I. prin Decizia prefectului din 23 ianuarie 1996, deși în 1995 prefectul refuzase alte două cereri similare. În plus, valabilitatea titlului de proprietate al lui I.C. fusese confirmată prin Decizia din 16 ianuarie 1996 a Curții de Apel Cluj. Ei arată de asemenea că proiectul de divizare a terenului pe baza căruia prefectul atribuise teren lui M.I. cuprindea două erori esențiale, fapt recunoscut de prefect și Guvern, și ei consideră că aceste erori se datorau influenței lui M.I.
26. Ei arată că buna lor credință a fost dovedită de faptul că au încercat să prezinte punctul de vedere al lui M.I., dar ea a refuzat să le vorbească. În plus, ei au luat legătura cu prefectul și au publicat explicațiile acestuia.
27. În ultimul rând, reclamanții subliniază că despăgubirea acordată lui M.I. era disproporționată în raport cu prejudiciul moral suferit și cu veniturile reduse pe care aceștia le aveau ca jurnaliști. În ceea ce privește pedeapsa închisorii și pedepsele accesorii impuse primului reclamant, acesta din urmă consideră că au fost disproporționate.
2. Guvernul
28. Guvernul admite că a existat o ingerință în drepturile reclamanților la libera exprimare, dar consideră că ingerința răspunde exigențelor paragrafului 2 al art. 10 din Convenție. El susține că jurnaliștii au fost condamnați pentru maniera în care au prezentat un litigiu de drept privat între președinta Judecătoriei Baia Mare și un terț, care era departe de a privi o dezbatere de interes general.
29. Guvernul susține în plus că reclamanții i-au atribuit lui M.I. fapte ilegale foarte grave, de exemplu uzul de fals, fără a le fi dovedit și fără ca acestea să aibă o bază factuală. El arată că proiectul de divizare a terenului, pe baza căruia M.I. ceruse prefectului eliberarea titlului de proprietate, constituia o simplă propunere de dezmembrare a proprietății de stat, pe care prefectul o acceptase. În consecință, deși au existat erori în procesul de atribuire a terenului, ceea ce Guvernul admite, el consideră că M.I. nu a încălcat legea prin obținerea titlului de proprietate întemeiat pe noul proiect de dezmembrare.
30. Guvernul susține și că publicarea articolelor incriminate constituia o încălcare a eticii jurnalistice, deoarece reclamanții nu erau de bună-credință. Guvernul este de părere că reclamanții și-au dovedit subiectivitatea plasându-se exclusiv din punctul de vedere al uneia dintre părțile litigiului, fără a prezenta poziția celeilalte.
31. El concluzionează că în absența bunei-credințe și a bazei faptice în acuzațiile lor, condamnarea ziariștilor era necesară pentru protecția reputației lui M.I.și, în concluzie, cuantumul indemnizației pentru prejudiciul moral era justificat prin gravitatea atingerii aduse reputației lui M.I.
32. În ceea ce privește primul reclamant, Guvernul susține că pedeapsa de 10 luni închisoare a fost impusă doar datorită faptului că reclamantul se găsea în stare de recidivă, deoarece, în aceste condiții, legea permite o agravare a pedepsei.
B. Aprecierea Curții
1. Principii generale
33. Curtea amintește că, conform unei jurisprudențe bine stabilite, presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă ea nu trebuie să întreacă anumite limite, care țin de protecția reputației și drepturilor celorlalți, îi incumbă însă obligația de a comunica, cu respectarea îndatoririlor și responsabilităților celorlalți, informații și idei cu privire la toate problemele de interes general, mai ales cele care privesc funcționarea puterii judiciare (De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, pp. 233 – 234, paragraful 37).
34. Dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere pentru a judeca asupra necesității unei ingerințe în materie, o asemenea marjă este dublată de un control european care poartă atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care o aplică (Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), hotărâre din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 217, p. 29, paragraful 50).
35. În exercitarea controlului său Curtea trebuie să analizeze ingerința litigioasă în lumina tuturor circumstanțelor speței, inclusiv valoarea afirmațiilor reclamantului și contextul în care acestea au fost făcute, pentru a determina dacă ingerința era întemeiată pe "o nevoie specială imperioasă", "proporțională cu scopul legitim urmărit", și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar drept "pertinente și suficiente" (Sunday Times, citat mai sus, paragraful 50, și Nikula împotriva Finlandei nr. 31.611/96, paragraful 44, CEDO 2002-II).
36. Natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciază proporționalitatea ingerinței (Perna împotriva Italiei [GC] nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V).
2. Aplicarea la speță a principiilor menționate
37. Nu se poate contesta faptul că respectiva condamnare a reprezentat o "ingerință a unei autorități publice" în dreptul reclamanților la libera exprimare, că aceasta era "prevăzută de lege" și că urmărea un scop legitim, "protecția reputației (…) altuia". Rămâne de stabilit dacă ingerința era "necesară într-o societate democratică".
38. Curtea relevă că articolele incriminate purtau asupra unor teme de interes general și, în mod special, de actualitate pentru societatea românească, și anume procesul de restituire a terenurilor și presupusa corupție a înalților funcționari din administrație. Dacă se poate considera adesea că este necesar ca magistrații să fie protejați de atacuri grave și nefundamentate, este de asemenea adevărat că atitudinea lor, chiar și în afara tribunalelor și mai ales când se folosesc de calitatea lor de magistrați, poate constitui o preocupare legitimă a presei și contribuie la dezbaterea asupra funcționării justiției și moralității celor care sunt garanții justiției. Așadar, Curtea trebuie să dovedească cea mai mare prudență atunci când, precum în cauza de față, măsurile luate sau sancțiunile aplicate de autoritatea națională sunt de natură să descurajeze presa să participe la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei [GC] nr. 21.980/93, paragraful 64, CEDO 1999-III.)
39. Desigur, afirmațiile reclamanților erau grave în măsura în care acuzau judecătorul că ar fi comis ilegalități, dar Curtea remarcă faptul că acestea aveau o bază faptică (a contrario, Barfod c. Danemark, hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr. 149, paragraful 35; Perna, mai sus-citată, paragraful 47). Curtea arată că nimic nu dovedește că faptele descrise erau în totalitate false și contribuiau la desfășurarea unei campanii de defăimare împotriva judecătorului în cauză. Ea observă, de asemenea, că articolele incriminate nu purtau asupra vieții private a lui M.I., ci asupra comportamentelor și atitudinilor care implicau calitatea sa de magistrat (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI).
După cum rezultă din articolele litigioase și din documentele depuse de reclamanți la dosar în fața tribunalului, administrația locală a comis o greșeală gravă, recunoscută de către prefect, în procesul de restituire a terenurilor. Altfel, prin Decizia din 23 ianuarie 1996 prefectul îi acordase lui M.I. un titlu de proprietate asupra unui teren litigios, cu toate că, cu șapte zile înainte, valabilitatea titlului de proprietate a lui I.C. asupra aceluiași teren fusese confirmată prin decizia Curții de Apel Cluj.
40. Curtea remarcă, de asemenea, că tribunalul nu a examinat probele prezentate de reclamanți în ședința din 27 martie 1998, dar a confirmat decizia judecătoriei care considerase că neînceperea urmăririi penale dispusă de parchet împotriva lui M.I. era suficientă pentru a stabili că informațiile conținute în articole erau false.
41. Ținând cont de faptul că reclamanții au încercat să o contacteze pe M.I. și că apoi i-au luat interviu prefectului și au prezentat poziția acestuia, Curtea consideră că nu există motive de a se îndoi de buna lor credință.
42. În ceea ce privește pedepsele pronunțate, Curtea observă că erau deosebit de severe. Primul reclamant a fost condamnat la 10 luni închisoare, din care a efectuat 45 de zile, în timp ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la plata unei amenzi penale, cu suspendare. Ambii au fost condamnați să îi plătească lui M.I. o despăgubire în cuantum de 30 milioane lei cu titlu de daune morale, ceea ce echivalează cu 1.582,42 euro la momentul plății sau echivalentul a de douăsprezece ori salariul lunar mediu.
43. Curtea consideră deci că această condamnare a reclamanților era disproporționată față de scopul legitim urmărit și că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a o justifica.
Așadar, art. 10 a fost încălcat.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenție
44. Primul reclamant afirmă că interzicerea drepturilor sale părintești a adus atingere dreptului său la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8 din Convenție, conform căruia:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."
El susține că interdicția totală și absolută de a-și exercita drepturile părintești în timpul detenției și până la obținerea grațierii, adică inclusiv în perioada în care a fost eliberat provizoriu pentru motive familiale și medicale, constituie o ingerință gravă în dreptul său la respectarea vieții familiale, care nu este justificată de luarea în considerare a interesului copiilor.
45. Guvernul arată că interzicerea drepturilor părintești, ca pedeapsă accesorie, se aplică în mod automat din momentul în care o privare de libertate a fost pronunțată. El subliniază că detenția creează, în mod inevitabil, restricții în exercițiul normal al vieții familiale și că în plus, în timpul detenției, condamnatul nu mai are autoritate morală pentru a-și exercita drepturile părintești.
46. Curtea remarcă, în primul rând, că interzicerea drepturilor părintești primului reclamant constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții sale familiale.
Curtea arată că în speță nu s-a contestat faptul că interzicerea era întemeiată pe art. 64 și 71 din Codul penal și că, în consecință, era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rămâne de examinat dacă ingerința urmărea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea reține că, în opinia Guvernului, ingerința viza apărarea securității, moralității și educației minorilor.
47. Curtea reamintește că, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești în interesul superior al copilului (Hotărârea Gnahore împotriva Franței nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, și Johansen, anterior citată, paragraful 78).
48. Curtea constată că infracțiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească și că niciodată nu i s-a reproșat reclamantului absența îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părintești se aplică în mod automat și absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absența oricărui control exercitat de către instanțele judecătorești și fără a lua în considerare tipul infracțiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancțiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului și nu o măsură de protecție a copilului.
49. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că retragerea absolută și prin efectul legii a drepturilor părintești ale primului reclamant corespundea unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărea un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.
În consecință, art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție
50. Primul reclamant afirmă că nu avea la dispoziție un recurs eficient în dreptul intern pentru a contesta interzicerea drepturilor părintești. Invocă în acest sens art. 13 din Convenție, conform căruia:
"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
51. Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să ridice în fața tribunalului o excepție de neconstituționalitate a art. 71 din Codul penal și să solicite examinarea acestui aspect de către Curtea Constituțională.
52. Curtea reamintește că art. 13 din Convenție impune un recurs pentru capetele de cerere considerate ca putând fi susținute în sensul Convenției (Hotărârea Boyle și Rice împotriva Marii Britanii din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, paragraful 152). Acest recurs trebuie să fie eficient și trebuie să permită instanței interne competente să examineze fondul cererii și să dispună o reparație adecvată (Hotărârea Klass ș.a. împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 64).
53. În speță, este neîndoielnic că cererea reclamantului întemeiată pe art. 8 din Convenție poate fi susținută, de vreme ce Curtea a considerat că retragerea drepturilor părintești este analizată drept o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la viața de familie. Curtea va analiza în continuare dacă recursul în fața Curții Constituționale era eficient în practică, la fel ca și în drept, și permitea instanței interne competente să examineze acest capăt de cerere și să dispună o reparație adecvată.
54. Curtea subliniază că în dreptul român retragerea autorității părintești este un efect al legii și se aplică automat cu titlu de pedeapsă accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce privește susținerea Guvernului că reclamanții ar fi putut să ridice excepția de neconstituționalitate a art. 64 și 71 din Codul penal și să solicite examinarea acesteia de către Curtea Constituțională, Curtea reiterează concluzia din decizia de admisibilitate conform căreia acest recurs nu era accesibil pentru că nu adresa direct Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
55. Curtea constată că oricum Curtea Constituțională se pronunțase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constituționalității acestui articol, considerându-l conform Constituției; aceasta a considerat că aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacă se face automat, ține de politica penală a legiuitorului.
56. Față de cele de mai sus, Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a ridica excepția de neconstituționalitate a art. 64 și 71 din Codul penal și de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituțională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparație adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenție.
În consecință, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
57. Conform art. 41 din Convenție,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."
A. Prejudiciul
58. Primul reclamant solicită 50.000 euro pentru prejudiciul moral ca urmare a condamnării penale la 10 luni de închisoare, din care a executat 45 de zile, precum și a retragerii drepturilor sale părintești și agravării stării de sănătate.
Cel de-al doilea reclamant solicită 1.582,42 euro pentru despăgubirile civile acordate lui M.I., sumă pe care a plătit-o ziarului, care o achitase cu titlu provizoriu în locul lor. Reclamantul susține că a plătit, de asemenea, partea primului reclamant pentru că acesta nu dispunea de resurse suficiente.
Solicită totodată 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării penale și înscrierii acesteia în cazierul judiciar.
59. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect.
60. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 și obligația reclamanților de a plăti solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de către judecătorul M.I.
În consecință, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) către cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.
61. În ceea ce privește daunele morale, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a condamnării lor penale. Curtea reține că primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amendă penală cu suspendare. La aceasta se adaugă, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor părintești față de copiii săi.
62. Având în vedere circumstanțele cauzei și, pronunțându-se în echitate, așa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acordă suma de 5.000 euro primului reclamant și de 1.000 euro celui de-al doilea.
B. Cheltuieli de judecată
63. Primul reclamant solicită acordarea unei sume de 670 euro pentru cheltuielile din cadrul procedurilor interne, detaliate după cum urmează:
a) 130 euro pentru cheltuielile de transport angajate pentru a participa la ședințele de judecată;
b) 450 euro pentru cheltuielile suportate în timpul detenției și al grevei foamei în scopul achiziționării de medicamente, hrană și pentru vizitele din partea soției;
c) 80 euro pentru cheltuieli diverse (multiplicarea documentelor, telefon etc.).
Cel de-al doilea reclamant solicită acordarea sumei de 210 euro pentru cheltuielile suportate în timpul procedurilor interne, pentru cheltuieli de transport (130 euro) și cheltuieli diverse (80 euro).
Reclamanții solicită acordarea unei sume de 9.771,78 euro pentru onorariile avocatului în cadrul procedurii în fața Curții. Ca document justificativ, reclamanții depun copia convenției de asistență judiciară, semnată la 17 octombrie 2003 cu avocatul acestora, precum și decontul pentru 99 de ore de muncă și tarifele pe oră percepute de acesta. Avocatul s-a angajat, de asemenea, să nu ceară achitarea onorariului său până în momentul în care reclamanții nu au resurse financiare suficiente.
64. Guvernul nu a formulat observații în legătură cu acest aspect.
65. Curtea constată că reclamanții nu au justificat sub nici o formă cheltuielile suportate în cadrul procedurilor interne. În consecință, hotărăște să nu acorde nici o sumă cu acest titlu.
66. În ceea ce privește cheltuielile pentru procedura în fața Curții, aceasta trebuie să stabilească dacă au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare și că au o valoare rezonabilă (Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei [GC] nr. 23.118/93, paragraful 62, CEDO 1999-VIII).
În ceea ce privește faptul că reclamanții nu au achitat încă onorariile datorate avocatei, Curtea amintește că acordarea de despăgubiri pentru onorarii nu trebuie să se limiteze doar la sumele achitate deja de reclamanți avocaților lor, întrucât, după cum Curtea a stabilit anterior, o asemenea interpretare ar constitui un element de descurajare pentru mulți avocați să reprezinte în fața Curții reclamanți cu mijloace financiare reduse (Hotărârea Zdanoka împotriva Letoniei nr. 572.788/00, paragraful 123, din 17 iunie 2004). Curtea a acordat întotdeauna sume cu titlu de cheltuieli de judecată în cazurile în care onorariile, în totalitate sau parțial, rămăseseră neachitate de reclamanți (Hotărârea Kamasinski împotriva Austriei din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, paragraful 115; Iatridis împotriva Greciei Grèce [GC] (satisfacție echitabilă) nr. 31.107/96, paragraful 55, CEDO 2000-XI).
67. În cauză, deși convenția de asistență a fost încheiată după decizia de admisibilitate, nimic nu conduce la concluzia că aceasta ar fi simulată.
Cu toate acestea, Curtea consideră că suma totală solicitată de reclamanți cu titlu de cheltuieli pentru onorariile avocatei este oarecum excesivă.
În aceste condiții și având în vedere elementele pe care le are la dispoziție, precum și jurisprudența în materie, Curtea, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenție, apreciază rezonabil să acorde în solidar reclamanților suma de 4.000 euro pentru procedura în fața Curții.
C. Penalități de întârziereâ
68. Curtea hotărăște să aplice majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.
PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăște că art. 10 din Convenție a fost încălcat;
2. hotărăște că art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant;
3. hotărăște că art. 13 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant;
4. hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să acorde reclamanților, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenție, sumele de mai jos:
(i) 1.582,42 euro (o mie cinci sute optzeci și doi euro și patruzeci și doi cenți) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul material;
(ii) 5.000 euro (cinci mii euro) primului reclamant pentru prejudiciul moral;
(iii) 1.000 euro (o mie euro) celui de-al doilea reclamant pentru prejudiciul moral;
(iv) 4.000 (patru mii euro) în solidar celor doi reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) că aceste sume sunt convertibile în lei la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plății;
c) că, de la data expirării termenului menționat și până la efectuarea plății, la aceste sume se va aplica o dobândă simplă echivalentă cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pentru acea perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge restul cererii de reparație echitabilă.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 28 septembrie 2004, conform art. 77 alin. 2 și 3 din Regulament.
J.-P. COSTA,președinte; Sally Dollé,grefier.
Concluzii
Cauza Sabău și Pârcălab vs. România (Hotărârea din 28 septembrie 2004, petiția, numărul 46572/99) reprezintă un caz judecat de CEDO în care statul Român a fost condamnat pentru mai multe încălcări ale drepturilor omului în cazul a doi ziariști.
Reclamanții Sabou și Pârcălab au fost condamnați pentru infracțiunea de calomnie. Pedeapsa decisă de instanță a fost de 10 luni de închisoare pentru Cornel Sabou din care respectivul a efectuat 45 de zile de detenție. În timpul executării pedepsei se interziceau, ca și pedeapsă accesorie, automat, toate drepturile prevăzute la art. 64 C. pen., inclusiv cel de a-și exercita drepturile părintești. Cel de al doilea reclamant, Dan Pârcălab, a fost condamnat la plata unei amenzi penale de 50 RON (500.000 ROL). Ambii reclamanți au fost condamnați în solidar la plata sumei de 3000 RON (3.000.000 ROL – echivalentul sumei de 1582 euro), sumă care a fost plătită inițial de către ziarul la care aceștia lucrau, recuperată apoi de ziar de la al doilea reclamant prin deduceri din salariu.
Curtea a decis cu unanimitate de voturi că în această speță au fost încălcate articolele 10 (Libertatea de exprimare), 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de familie) și 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:
Cu privire la articolul 10:
Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, articolul 10, privind dreptul la libera exprimare presupune ca :
Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea autoritatii judecatoresti.”
Astfel, dupa judecarea cauzei, Curtea a considerat că această condamnare a reclamanților era disproporționată față de scopul legitim urmărit și că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a o justifica. Așadar, art. 10 a fost încălcat.
Cu privire la articolul 8:
Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, articolul 8, presupune ca:
„Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.
Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatii altora.”
Reprezentantul Guvernului României, a precizat că ingerința viza protejarea siguranței, a moralității și a educației minorilor, însă, în cauza respectivă, curtea a reținut că infracțiunea de calomnie care a determinat condamnarea reclamantului a fost absolut independentă de aspecte legate de autoritatea părintească, ne-reproșându-i-se reclamantului lipsa îngrijirii copiilor sau relele tratamente aplicate acestora. În acest context, Curtea a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat este complet străină de chestiunile legate de autoritatea părintească. În plus, Curtea a constatat că, prin aplicarea automată a sancțiunii, ea are ca scop pedepsirea inculpatului, iar nu protecția minorului. Cum interesul acestuia este primordial, Curtea a constatat că aplicarea automată a acestei sancțiuni este contrară art. 8. În consecință, art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.
Cu privire la articolul 13:
Potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, articolul 13 presupune ca:
„ Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”
Curtea a considerat că posibilitatea reclamantului de a ridica excepția de neconstituționalitate a art. 64 și 71 din Codul penal și de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituțională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparație adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenție.
În consecință, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertatea DE Exprimare (ID: 107209)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.