Libertatea de Circulatie a Platilor

LIBERA CIRCULAȚIE A PLĂȚILOR ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I FORMAREA COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI A UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I Planul Marshall

Secțiunea a II-a Apariția Comunităților europene

1. Apariția CECO.

2. Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM.

3. Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European.

4. Instituirea Uniunii Europene.

CAPITOLUL II NOȚIUNI GENERALE DESPRE LIBERTATEA DE

CIRCULAȚIE A PLĂȚILOR

Secțiunea I Cele patru libertăți fundamentale

Secțiunea a II-a Plățile curente. Noțiune și liberalizare

1. Noțiune.

2. Liberalizarea plăților.

3. Întinderea geografică a liberalizării.

CAPITOLUL III LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE A PLĂȚILOR ȘI

SERVICIILE FINANCIARE

Secțiunea I Serviciile și operatorii vizați

1. Legătura cu libertatea circulației capitalurilor și plăților, cu U.E.M și cu G.A.T.T.

2. Regimurile juridice distincte pentru bancă și asigurare. „Bancassurance” și conglomeratele financiare.

3. Acordul administrativ (1977).

4. Coordonarea regulilor de supraveghere și a regulilor prudențiale (1983 – 1989).

5. Cea de-a doua Directivă „bancară”, din 15 decembrie 1989.

6. „Licența” unică și relațiile cu statele terțe. „Reciprocitatea comunitară”.

7. Protecția depunătorilor și a clienților. Garanția de depozit. Plățile electronice.

Secțiunea a III-a Sectorul asigurări

1. Operațiile de asigurare.

2. Drepturile și practicile naționale.

3. Evoluția dreptului în materie.

4. Acordurile administrative. Primele directive (1973 -1979).

5. Hotărârile din 4 decembrie 1986.

6. Cele două Directive tranzitorii din anii 1988 și 1990.

7. Cea de-a treia Directivă, din anul 1992. Piața comună a asigurărilor.

8. Spațiul de libertate și extinderea sferei de aplicare a armonizării comunitare.

Secțiunea a IV-a Serviciile de investiții

1. Noțiune.

2. Directiva din 10 mai 1993.

3. Sistemele de indemnizație a investițiilor, Directiva din 3 martie 1997. Riscurile sistemice și de insolvabilitate în sistemele de plăți și de transfer

Listă de abrevieri

A.C.L. -Asociația comerțului liber

A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb

A.U.E. -Actul unic european

B.C.E. -Banca Centrală Europeană

B.E.I. -Banca Europeană de Investiții

C.E. -Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare

C.E.E. -Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei atomice

C.E.S. -Comitetul economic și social

C.J. -Curtea de Justiție

C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților Europene

COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți

C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru securitate și

cooperare în Europa

C.R. -Comitetul regiunilor

F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. -Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. -Institutul Monetar European

J.A.I. -Justiție și afaceri interne

J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților europene

N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord

O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite

P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună

PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru reconstrucția

economiilor lor

P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea României

S.M.E. -Sistemul Monetar European

T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță

T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. -Uniunea Europeană

CAPITOLUL I

FORMAREA COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI A UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I

Planul Marshall

La 19 septembrie 1946, primul-ministru englez Winston Churchill, în discursul său la Universitatea din Zürich, și-a prezentat opiniile privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o prima etapa. Ideea unei Europe unite nu era nouă, ea fiind vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări, inclusive în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Acest lucru s-a concretizat, pentru început, la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Principalul rol al Consiliului Europei s-a Circumscris însă domeniului social și cultural, nu și domeniului militar și economic. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Tot în aceeași perioadă, în plan economic, S.U.A. lansează în 1947 planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultăți economice și sociale evidente la sfârșitul războiului, sub condiția aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare. În plan politico-militar se evidențiază înființarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord-NATO.

În acest context însă, problema Franco-Germană se menținea, în sensul că era necesar să se obțină garanții pentru Franța, astfel încât Germania să nu mai reprezinte o amenințare. Spre sfârșitul anului 1948 s-a insistat asupra supravegherii aliate în ce privește producția de cărbune și reglementarea, pe cale de consecință, a statutului zonei Ruhr-ului. S.U.A. și Marea Britanie au manifestat rețineri în această privință.

Pentru punerea în aplicare a planului Marshall, la 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană- OEEC, ca o organizație care să-și continue activitatea și care să promoveze Cooperarea europeană și după ce planul respectiv va fi avut efectul scontat. Deși această organizație a contribuit esențial la liberalizarea comercială și politică, la adaptarea politicilor economice naționale datorita diferențelor de opinii privind natura și metodele parteneriatului și a structurii instituționale inadecvate, nu se putea realiza în fapt un început al înlăturării barierelor economice și comerciale între țările membre. De altfel, o propunere a Olandei privind stabilirea uniunii vamale după modelul tratatului dintre țările Beneluxului din 1944 nu a fost urmată de o acțiune concretă.

Secțiunea a II-a

Apariția Comunităților europene

1. Apariția CECO.

La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, lansează, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și oțelului din cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniștri francez și care marchează trecerea la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Puțin înțeles de unii miniștrii, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice din cele două țări. Scopul principal era de natură politică. Industria grea din Ruhr, cea care, în asociere cu militarismul prusac, într-o perioadă de 70 de ani, îi adusese pe germani de trei ori la Paris, era acum pusă sub o organizare și un control comun. Învinșii și învingătorii ultimului război se organizau pornind de la un principiu total nou în relațiile internaționale: transferul de drepturi suverane în unele sectoare economice și administrarea acestor sectoare prin instituții cu caracter supranațional. De inspirație funcționalistă, noua Comunitate își propunea ca prin pași mici dar siguri să inițieze construcția Europei începând cu domeniul economic.

Republica Federală a Germaniei era interesată să-și ocupe un loc în Europa de vest. Oferta guvernului Francez reprezenta o astfel de posibilitate pe care cancelarul Adenauer o primește cu entuziasm. Italia și cele trei țări din Benelux se raliază la proiectul Francez. Conservatoare și prudentă, Marea Britanie respinge această ofertă, neîncrezătoare în această ,,Lotharingie” dominată de democrația creștină. Cele 9 luni de negocieri ale proiectului fravcez sunt finalizate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, tratat prin care se instituie Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (CECO) și care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

În ce privește sistemul instituțional al primei comunități economice, tratatul CECO desemnează o înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite, compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, cu resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și care beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în conformitate cu dispozițiile tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștrii sau Comitetul Consultativ în toate cazurile când consideră necesar. Creat ca urmare a unei inițiative olandeze, Consiliului de Miniștrii își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, cu precădere cele în scopul armonizării acțiunii Înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Se instituie regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând și posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, el având însă numai în anumite cazuri și numai sub anumite condiții puterea de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul. Este înființată și o Adunare Comună, compusă din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, în fata acesteia Înalta fiind răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului, putând fi depusă împotriva ei o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de justiție, ce are sarcina de a asigura respectarea legii în interpretarea și aplicarea Tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.

Prima comunitate europeană reprezintă primul pas în reconcilierea fronco-germană (care este de astfel și prima condiție de împlinire a noului desen european). Interesul stârnit este pe măsura evenimentului. După instalarea Înaltei Autorități la Luxemburg, Statele Unite și Marea Britanie, își desemnează reprezentanții (care de altfel erau deja în zonă). Entuziasmul este mare în rândul elitelor economice, însă politica de integrare scoate destul de repede la iveală unele dependențe, în principal în raport cu interesele naționale și cele financiare. Oricum, trecând peste unele nepotriviri ,,tehnice” din CECO, procesul de integrare încearcă și ,,domeniile de vârf” ale politicii-contextul internațional fiind deosebit de ,,favorabil” în acest sens.

2. Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM.

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului, prin care se confirmă principiul că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică, el urmând unei idei din Planul ,,Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca,ia.

Prima comunitate europeană reprezintă primul pas în reconcilierea fronco-germană (care este de astfel și prima condiție de împlinire a noului desen european). Interesul stârnit este pe măsura evenimentului. După instalarea Înaltei Autorități la Luxemburg, Statele Unite și Marea Britanie, își desemnează reprezentanții (care de altfel erau deja în zonă). Entuziasmul este mare în rândul elitelor economice, însă politica de integrare scoate destul de repede la iveală unele dependențe, în principal în raport cu interesele naționale și cele financiare. Oricum, trecând peste unele nepotriviri ,,tehnice” din CECO, procesul de integrare încearcă și ,,domeniile de vârf” ale politicii-contextul internațional fiind deosebit de ,,favorabil” în acest sens.

2. Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM.

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului, prin care se confirmă principiul că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică, el urmând unei idei din Planul ,,Beyen” (decembrie 1952-februarie 1953), prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe cu scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în câmpul său de aplicare o colaborare mai apropiată în ce privește crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice. Cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, opiniile statelor membre CECO au fost, în general, pozitive, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul a fost discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia, a miniștrilor de externe ai celor șase state. Problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. Totuși, s-a convenit ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvermentali, care își începe activitatea la 9 iulie 1955 sub președinția belgianului Paul Henry Spaak-și el unul dintre artizanii procesului de integrare, ministru de externe și prim-ministru al Belgiei, Președintele Adunării consultative a Consiliului Europei (1949-1951) și secretar general NATO (1957-1961). Deși a acceptat invitația de a face parte dintr-un astfel de comitet, Marea Britanie s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală de preferat în cadrul OEEC și pentru un comerț liber, fără o uniune vamală.

Raportul ,,Spaak” întocmit de acel comitet a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, astfel încât să evidențieze măsurile necesare pentru edificarea unei piețe comune, cu o concepție fundamentală privind relațiile dintre state în această privință. S-a pornit de la constatarea că o fuziune a piețelor naționale este absolut necesară, o diviziune a muncii corectă, pe o scară mare, poate stăvili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranță că resursele necesare de aprovizionare sunt permanent accesibile face posibilă renunțarea la activitățile productive care nu acordă atenție costurilor. Potrivit Raportului, fuziunea piețelor ar implica consolidarea unei uniuni vamale, înlăturarea restricțiilor vamale, libera circulație a serviciilor și o politică agricolă comună, în condițiile unui regim concurențial comun și al armonizării legislațiilor. Dezvoltarea resurselor economice și folosirea lor deplină ar presupune, între altele, ajutor financiar pentru investiții, dezvoltarea legiunilor rămase în urmă, mobilitate profesională.

Instituțiile și autoritățile ar urma să fie clar definite și astfel ar trebui să se distingă între materii de politică generală, care rămân rezervate domeniului guvernelor, și probleme relative la funcționarea pieței comune și să se creeze un organ înzestrat cu autoritate și responsabilitate comunitară pentru aplicarea și supravegherea concurenței și a realizării obligațiilor de către state și pentru controlul clauzelor care le permit exceptarea de la aceste obligații (safeguard clauses). Mai mult, în luarea deciziilor, regula unanimitații poate fi suprimată fie într-un număr strict de situații, fie după trecerea unei anumite perioade. Ar mai fi fost de asemenea necesare stabilirea unui drept de a se recurge la un organ judiciar în caz de litigii și supravegherea din partea unui organism parlamentar. S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituții precum: Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, funcțiunile unei Adunări parlamentare și ale unei Curți de justiție fiind îndeplinite de Adunarea și de Curtea înființate conform tratatului CECO. Constatări și concluzii asemănătoare au fost formulate și în ce privește domeniul folosirii energiei atomice.

Raportul ,,Spaak” a fost adoptat de cei șase ministrii de externe la 29 mai 1956 la Veneția, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate, convenindu-se totodată o conferință interguvernamentală în acest scop, la Bruxelles, pentru 26 iunie 1956. Au urmat negocieri intense, inclusiv asupra implicării economice reduse din partea Franței în piața comună.

În paralel cu negocierile proiectului de convenție se dezvoltau strategii pentru ridicarea capitalului politic al procesului de integrare, pentru a nu mai avea surprize cu ratificarea. Jean Monnet inițiase un ,,Comitet de acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, comitet compus din personaje cu putere de influență în mediile lor, căutându-se cât mai mulți partizani pentru o Europă integrată.

Totuși, într-o Europă cu interese și situații politice diverse, îndoielile și contestațiile nu lipseau. Creștin-democrații cancelarului Adenauer prezentau integrarea ca pe un pas esențial în înscrierea Republicii Federale în circuitul internațional, însă social democrații și liberalii se temeau că această mișcare politică va face imposibilă reunificarea Germaniei. În Franța, Pierre Mendes France, ,,marele om de stat al celei de-a IV-a Republici, avea îndoieli asupra acestei Europe liberale”, iar generalul de Gaulle rămânerea clar împotriva supranaționalismului. În ce privește negocierile, nici acestea nu erau scutite de interesele specifice fiecărui participant, Franța, de exemplu, insistând ca în domeniul agriculturii, teritoriile sale de peste mări să fie asociate la mecanismele de ajutor și finanțare ce urmau să fie puse la punct pe continent.

Proiectele de Tratate sunt reluate la nivel de experți și la nivel de miniștrii de externe în Conferința de la Paris din februarie 1957.

Într-o perioadă în care relațiile internaționale ,,beneficiau” de Criza din Ungaria și de Criza Suezului, la data de 25 martie 1957 au fost semnate la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părțile contractante conform propriilor proceduri constituționale, CECO, CEE și EURATOM constituind cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.

Așadar, trei tratate de pornire a construcției europene, dintre toate trei Tratatul de constituire a Comunitații Economice Europene fiind cel mai important, prin fundamentul juridic în procesul de integrare economică, o noutate în dreptul internațional, prin care se declanșa o noutate și în sistemul economic internațional; un tratat cu unele trăsături asemănătoare unei constituții, definind un sistem comunitar dotat cu instituții politice comune (Adunarea parlamentară, Consiliul de miniștri, Comisiei și Curte de justiție); un tratat-cadru prin care sunt definite unele obiective, competențele instituțiilor, regulile si procedeele comune, fără a fi însă precis asupra metodelor și finalității politice…

Deși o perioadă au existat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin ,,Tratatul de la Bruxelles’’.

3. Spre o uniune economică și monetară. Actul Unic European.

Creșterea numărului de membri ai Comunităților europene, ca și nivelul diferit al structurii economice și de dezvoltare, au generat unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, ceea ce făcea necesară adaptarea acestuia noilor cerințe, în condițiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. În acest sens a fost recunoscută legătura dintre activitățile comunitare și necesitatea unei astfel de cooperări prin insituirea unui Consiliu european al șefilor de state și de guverne care să se întâlnească de cel puțin trei ori pe an (Reuniunea ,,la vârf’’ de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin acesta nefiind afectate regulile și procedurile cuprinse în Tatat și nici prevederile privind cooperarea politică, stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării Politice europene, la Copenhaga în 1973 și la Londra în 1981, în cadrul unor asemenea întruniri ,,la vârf’’.

Aceste rapoarte, ca și Declarația solemnă de la Stuttgard din 1983 a șefilor de state și guverne privind Uniunea Europeană și practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 și 28 februarie 1986 la Luxemburg. Acest document a fost elaborat în urma desfășurării la Milano a unei Conferințe ce a fost convocată la întrunirea Consiliului european de la începutul anului 1985. Urmare a unui lung și complex proces, în scopul de a întări și a extinde procesul de integrare europeană, Actul Unic European este un tratat complementar, în care sunt cuprinse amendamentele la tratatele constitutive comunitare. Prin acest tratat complementar se consolidează și cooperarea în politica externă (titlul III, art. 30-Dispozitii privind cooperarea europeană în politica externă). Alăturarea pentru prima oară într-un tratat a integrării economice și a cooperării politice este și motivul termenului de Act Unic. ,,Prin acest text, cadrul juridic al vieții economice și sociale se fixează la Bruxelles’’.

Pe plan economic se produc noi evoluții după 1970, când au luat sfârșit cei doisprezece ani ai perioadei de tranziție, împărțiți în trei etape de câte patru ani fiecare, în cadrul cărora urmau să fie realizate anumite programe în vederea înlăturării, de exemplu, a taxelor vamale, stabilirii tarifelor comunitare și eliminării restricțiilor cantitative. Planul ,,Werner’’, prezentat la 8 octombrie 1970, a constituit un proiect pentru o Uniune economică și monetară. Aceasta a fost definită în rezoluția Consiliului Comunității și a reprezentanților statelor membre din 21 martie 1971, în sensul că deciziile principale privind politica economică vor fi luate la nivel comunitar și că puterile cerute pentru acest fapt sunt, deci, transferate de la nivel național la nivel comunitar, acest proces putând duce la adoptarea unei unități monetare unice, astfel asigurând irevocabilitatea ei.

În 1978 a urmat crearea unei unități monetare-ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Șefii de state și de guverne întruniți în Consiliul european, în 1982, la Copenhaga, au stabilit, ca o primă prioritate a acestei etape, desăvârșirea unei piețe interne unice, problemă care a fost luată în discuție și la întrunirile din 25/26 iunie 1984 de la Fontainebleau și din 29-30 martie 1985 de la Bruxeles, unde s-a afiemat că trebuie să fie pus accentul pe acțiuni vizând realizarea până în 1992 a unei mari piețe unice, creându-se astfel un mediu mai propice stimulării întreprinderilor, concurenței și schimburilor, iar Comisia a fost invitată să stabilească în acest sens un program detaliat însoțit de un calendar precis. Comisia a prezentat o Carte albă în această privință pentru Consiliul european de la Milano din 28-29 iunie 1985, preconizându-se trei categorii de măsuri: eliminarea frontierelor fizice, a celor tehnice și a celor fiscale, cu un program de realizare a lor până în 1992. O mare parte dintre aceste idei și măsuri se regăsesc în AUE, în principal privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne până în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.

Un principiu de bază al Actului este acela al ,,subsidiarității’’, ceea ce înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european. Conform acestuia, rolul Uniunii ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv, toate deciziile care pot fi luate la nivel național sau regional ar trebui să fie de competența statelor membre.

Alte prevederi noi sau modificatoare introduse prin AUE se referă la structura instituțională-atribuții ale Parlamentului European în domeniul legislativ, puterile acordate Comisiei pentru aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, administrarea justiției etc. (AUE stabilește necesitatea aprobării de către Parlament a tuturor acordurilor de cooperare sau de asociere, precum și a noilor acorduri de aderare).

Prin AUE s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme, care va trebui să permită realizarea Uniunii economice și monetare și să contribuie cu edificarea unei Uniuni politice-obiective care au fost discutate în cadrul Consiliului european de la Hanovra din 27-28 iunie 1988 și încredințate celor două conferințe interguvernamentale deschise la Roma la 15 decembrie 1990, în cadrul cărora trebuia să se convină modificări ale tratatelor comunitare prin instrumente adecvate, ce ar fi urmat să fie ratificate până la sfârșitul anului 1992.

Actul Unic European intră în vigoare la 1 iulie 1987. După mai bine de 20 de ani de la Compromisul de la Luxemburg, deciziile se iau cu vot majoritar, crește rolul Comisiei și spațiul de manevră al acesteia. Adoptarea ,,pachetului Delors’’ în 1987 duce, în principal, la reforma resurselor proprii (1,4 din PNB comunitar) și la dublarea fondurilor structurale, în scopul punerii în practică a noilor politici și acțiuni comune.

Prin AUE se relansează proiectul de uniune economică și monetară, reușita germană de la Luxemburg, proiect pe care cancelarul Kohl, profitând de președinția Consiliului în 1988, îl va pune în mișcare în ciuda diverselor opoziții (Marea Britanie, Bundesbank…).

În fine, AUE va avea un efect mobilizator la scară comunitară (guverne, operatori economici, forțe politice, opinie publică) și va pune capăt într-o oarecare măsură stagnării și europesimismului în construcția europeană. ,,Animați de voința de a continua opera întreprinsă începând cu tratatele comunităților europene și de a transforma ansamblul relațiilor între statele lor într-o Uniune Europeană …’’, AUE reprezintă o nouă etapă înspre ,, uniunea veșnică între popoarele europene’’.

4. Instituirea Uniunii Europene.

O etapă decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea de către cei 12 membri ai Comunităților Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Tratatul, care a avut de înfruntat numeroase obstacole până la ratificarea sa (Populația daneză a consimțit ratificarea la capătul a două referendumuri, iar în Germania a fost introdus un recurs constituțional împotriva aprobării tratatului de către parlament) înainte de a putea intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, constituie ,,o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei’’, în care deciziile sunt luate cât mai aproape de cetățeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile între statele membre și între popoarele lor (art. A).

În asigurarea coerenței și continuității acțiunilor întreprinse în scopul îndeplinirii acestui obiectiv, Uniunea va dispune de un cadru instituțional unic perfecționat și adaptat, constituit în principal de Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul, Comisia și curtea de Justiție. Ea va supraveghea totodată coerența acțiunii externe în cadrul politicilor sale în materie de relații externe, de securitate, economice și de dezvoltare (art. C). În acest cadru, Consiliul European va impulsiona dezvoltarea Uniunii și va defini orientările politice generale. Identitatea națională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare sunt întemeiate pe principii democratice, va fi totuși respectată. În mod asemănător, vor fi respectate drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția de la Roma din 1950 și cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar (art. F).

Tratatul de la Maastricht a modificat tratatele originale ale anilor `50 instituind Comunitățile Europene (CECA, CEE, EURATOM), el constituind un prim pas către ordinea constituțională europeană definitivă și totodată actul fondator al Uniunii Europene, Constituția Uniunii Europene. O noutate care merită relevată aici este introducerea în tratatul Uniunii Europene a unei clauze de flexibilitate care permite o colaborare mai strânsă între statele membre, prin recurgerea la instituțiile, procedurile și mecanismele prevăzute prin tratatele comunitare. Calea a fost deci deschisă, în ciuda limitelor impuse de anumite exigențe, înspre o ,,Europă cu mai multe viteze’’. Uniunea Europeană astfel întemeiată nu înlocuiește Comunitățile Europene, în ciuda a ceea ce afirmă unii teoreticieni, ci le asociază cu noile ,,politici și forme de cooperare’’ (art. 47 din Tratatul UE). Tratatul de la Maanstricht a instituit, printre altele, o cetățenie europeană, a creat un cadru de drepturi și de obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre. Pe de altă parte, tratatul de la Maanstricht, aprofundând opera întreprinsă prin Actul Unic European, a ameliorat funcționarea instituțiilor comunitare și a intensificat puterea de codecizie legislativă și de control a Parlamentului European. Dar munca nu era încă finalizată, ea devenea cu atât mai complexă cu cât pe viitor instituțiile trebuiau să răspundă unei duble exigențe: una decurgând din gestiunea unei monede unice -euro- și din cooperarea în materie de politică economică; alta din perspectiva lărgirii Uniunii pe întregul continent european. Tratatul de la Maanstricht a lăsat astfel deschisă calea noilor reforme, atât în domeniul politicii externe cât și celei de apărare.

Tratatul de instituire a Uniunii Europene, tratatele privind instituirea Comunităților Europene și unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfășurări Conferinței interguvernamentale de revizuire a tratatului de la Maanstricht, începută la 29 martie 1996 la Torino. După mai mult de un an, tratatul de la Amsterdam s-a finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și a fost semnat la 2 octombrie, intrând în vigoare la 1 mai 1999. Prin acest tratat, Uniunea Europeană a fost într-o oarecare măsură transformată: îi sunt conferite noi atribuții, este subliniat rolul cetățenilor, este consolidat caracterul democratic al instituțiilor. Chiar dacă construcția europeană s-a dezvoltat din punct de vedere istoric în jurul obiectivelor economice, accentul este în mod dezarmant pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interiorul ei, cât și în relațiile cu celelalte state ale lumii. Obiectivele tratatului sunt clare: trebuie să se creeze condițiile politice și instituționale necesare pentru a permite Uniunii Europene să facă față provocărilor viitorului, printre care evoluția rapidă a situației internaționale, mondializarea economiei și repercursiunile ei asupra forței de muncă, lupta împotriva terorismului, criminalitatea internațională și traficul de droguri, dezechilibrele ecologice și punerea în pericol a sănătății populației.

În ceea ce privește modificările aduse tratatului Uniunii Europene și tratatului instituind Comunității Europene, tratatul de la Amsterdam are în vedere următoarele domenii:

libertate, securitate și justiție (protecția drepturilor fundamentale, libera circulație a persoanelor, cooperarea judiciară în materie penală);

cetățenii Uniunii Europene (dezvoltarea conceptului de cetățenie europeană, legătura între cetățenia națională și cetățenia europeană, lupta împotriva discriminărilor sociale, egalitatea de tratament între femei și bărbați, clarificarea obiectivelor în materia protecției consumatorului, garantarea drepturilor pentru fiecare cetățean de a avea acces la documentele instituțiilor Uniunii Europene și de a putea comunica cu acestea în propria sa limbă);

politică externă eficace și coerentă (Uniunea Europeană trebuie să-și valorifice interesele pe scena internațională, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic-PESC)

problemele instituționale (se are în vedere reforma instituțională prevăzută prin tratatul de la Amsterdam în perspectiva lărgirii Uniunii Europene).

CAPITOLUL II

NOȚIUNI GENERALE DESPRE LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE A PLĂȚILOR

Secțiunea I

Cele patru libertăți fundamentale

A devenit arhicunoscut faptul că integrarea construcției europene în ordinea economică mondială a reprezentat și continuă să reprezinte o veritabilă constantă. Prin urmare, este evident că nu putem disocia regulile relative la libera circulație a mărfurilor de dispozițiile Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.) care au acest obiect și, cu atât mai mult, nu putem disocia regulile referitoare la circulația capitalurilor și a plăților internaționale de cele prevăzute în cadrul Fondului monetar internațional (F.M.I.). Aceste acorduri internaționale au contribuit, în mare măsură, la semnarea Tratatelor de la Roma. Semnarea acordurilor de la Marakech a accentuat simbioza între construcția europeană și edificarea unei ordini comerciale mondiale care să integreze nu numai mărfurile, ci și serviciile și, mai ales, investițiile și circulația capitalurilor. Principiile fundamentale sunt comune celor două ordini juridice: nediscriminarea, înlăturarea progresivă a taxelor vamale, lupta pentru eliminarea subvențiilor, interdicția barierelor netarifare, problema naturii juridice a exceptărilor de Ia libertatea schimburilor și a măsurilor de protecție comercială.

În mod obiectiv și, de ce nu, cu unele valențe de subiectivism specific statelor europene, construcția europeană a trebuit să se integreze în ordinea comercială mondială. Dispozițiile G.A.T.T. permit recunoașterea uniunilor vamale și a proceselor de integrare economico-regionale. Astfel, uniunile vamale, sub condiția de a da naștere unui teritoriu vamal comun, unui tarif vamal comun și de a liberaliza schimburile comerciale, trebuiau notificate instanțelor G.A.T.T. (în prezent O.M.C.) și, în principiu, aprobate. Nu la fel se întâmplă și în cazul C.E.E. (au fost acordate derogări exprese C.E.C.A., în anul 1952). În acest mod, Comunitatea a obținut un statut comparabil cu cel al statelor membre ale G.A.T.T. în mod progresiv și cutumiar. Ea a fost repede asociată lucrărilor G.A.T.T. și a participat, în calitate de parte, la negocierile comerciale deschise în cadrul G.A.T.T. Tratatul de la Roma acordă prerogative de negociere autorităților comunitare pentru punerea în aplicare a politicii comerciale comune care trebuie să se bazeze pe principii uniforme. Comunitatea a fost considerată ca substituind statele membre în cadrul G.A.T.T.

În timp, construcția europeană a accentuat gradual și progresiv diferența între „Piața comună”, „Uniunea europeană” și o simplă Uniune vamală sau o simplă zonă de liber schimb.

Această diferență a fost, din punct de vedere juridic, percepută de la început și de către C.J.C.E.

De asemenea, diferența este ușor de sesizat atunci când examinăm libertățile de circulație care sunt oferite resortisanților statelor membre. Libertatea de circulație a mărfurilor – temeiul oricărei Uniuni vamale – face parte dintr-un ansamblu de patru libertăți (persoane, mărfuri, servicii și capitaluri), prin care se urmărește „stabilirea unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene”.

Referitor la Uniunea vamală observăm că libera circulație a mărfurilor la nivel comunitar se întemeiază chiar pe principiile Uniunii vamale. Art. 231 al Tratatului instituind C.E., a cărui redactare a rămas neschimbată, face vorbire despre faptul că, în această materie, Comunitatea își are ca temei existențial Uniunea vamală. Uniunea vamală presupune, între altele, substituirea a două sau a mai multor teritorii vamale de către unul singur, cu eliminarea în cadrul acestuia a taxelor vamale și a reglementărilor restrictive pentru schimbul de bunuri și stabilirea față de statele terțe a unei reglementări vamale și comerciale identice”.

În acest fel, se urmărește înlăturarea obstacolelor netarifare pentru comerțul între statele membre. G.A.T.T. anulează asemenea obstacole prin art. XXIV, par. 8, care vizează și celelalte reglementări comerciale restrictive.

Uniunea vamală este, deja, un obiectiv mai ambițios decât zona de liber schimb care se limitează la asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre, lăsându-le competența și libertatea de a reglementa importurile din state terțe.

Cu privire la Piața internă constatăm faptul că, încă de la început, C.E.E. a avut în vedere obiective care le depășeau cu mult pe cele ale unei simple Uniuni vamale, chiar dacă libera circulație a mărfurilor este, evident, fundamentală. Libertățile de circulație a capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor nu intrau în perspectivele inițiale ale G.A.T.T.

Dezvoltarea graduală a construcției europene a permis înscrierea în texte a aspectelor care nu erau decât implicite. Eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor se regăsea, în anul 1957, printre obiectivele Comunității. Dar, numai cu ocazia adoptării Actului Unic European, pe 17 și, respectiv, 28 februarie 1986, Piața comună a devenit Piața Internă, care, conform articolului, deja, celebru 8A inserat în Tratatul de la Roma, presupune „un spațiu fără frontiere interne, în cadrul căruia libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului în cauză”.

Cele patru libertăți comunitare se inspiră, în esența lor, din principiile regimului juridic al tratamentului străinilor în dreptul internațional.

Principiul „tratamentului național”, pe care, de altfel, se și întemeiază principiul „reciprocității” în dreptul internațional și după care nu este posibil să se obțină nimic în plus pe teritoriul unui stat, decât aplicând legile și a reglementările în vigoare – bineînțeles, cu înlăturarea măsurilor discriminatorii privitoare la străini sau la mărfuri străine – a fost, în timp, atenuat și, uneori, chiar abandonat. S-a impus o nouă cerință având caracter imperativ: integrarea economiilor și a popoarelor. Măsurile naționale, aplicabile fără distincție produselor și serviciilor naționale ori importate sau persoanelor naționale, nu pot, în prezent, să fie considerate contrare dreptului comunitar, din moment ce ele pot încetini „comerțul intracomunitar” ori „activitatea nesalariată a resortisanților din statele membre” sau, într-un mod general, „pot face mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții comunitari … a libertăților fundamentale garantate de Tratat”.

Toate obstacolele din calea celor patru libertăți care provin din legislațiile naționale nu sunt, în principiu, condamnabile, în primul rând, pentru că diversitatea legislațiilor naționale constituie regula. Prin ea însăși, această diversitate poate constitui un obstacol pentru activitățile transfrontaliere. Atâta timp cât nu există o reglementare comunitară exhaustivă într-un sector determinat, diferențele între legislațiile naționale trebuie acceptate de către operatori.

Apoi, aceste legislații naționale diverse trebuie armonizate cu textele și obiectivele dreptului comunitar. Aceasta deoarece este evident faptul că statele nu sunt libere să adopte măsuri la nivel național fără a lua în considerare prevederile dreptului comunitar. Măsurile pot intra în sfera de aplicare a dreptului comunitar. Ele trebuie să răspundă interesului general, în sensul dreptului comunitar, și nu să se îndepărteze de ceea ce este necesar pentru realizarea interesului general în cauză. Se află, deci, sub controlul jurisdicțiilor naționale și al Curții de justiție ceea ce poate fi recunoscut, în primul rând, ca interes general, apoi legătura obiectivă între legislația națională și acest interes și, în final, respectarea de către legislație a principiului proporționalității.

În ceea ce privește libertatea de comunicare, remarcăm că aceasta lipsește din textul Tratatului. Ea nu se mai regăsește nici în dreptul derivat. Aceasta este, însă, în prezent, o libertate absolut esențială, prezentă în art. 10 al Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea de justiție a și afirmat semnificația specială a C.E.D.O. și a art. 10 Libertatea de comunicare transcede fiecare dintre libertățile de circulație recunoscute de dreptul comunitar. Ea are în vedere libera circulație a mărfurilor, cum ar fi: ziare, cărți, casete, filme și se exercită, din ce în ce mai mult, și în cadrul libertății de a presta servicii (televiziune, radio…). Libertatea de circulație și de stabilire a persoanelor este, la rândul său, una dintre formele posibile ale libertății de circulație a ideilor. În definitiv, filozofia materialistă și „mercantilă” care pare să inspire Tratatul de la Roma și care a fost, deseori, ignorată are consecințe juridice benefice cu privire la libertatea de comunicare: oferindu-le un statut de drept comun modurilor de exercitare a acestei libertăți, se evită regimurile specifice și derogatorii care sunt, rareori, sinonime libertății.

De altfel, acum, la începutul secolului XXI, putem considera că libertatea de comunicare a devenit premisa logică și esențială a oricărei relații economice.

Secțiunea a II-a

Plățile curente. Noțiune și liberalizare

Tratatul de la Roma s-a inspirat, inițial, din Acordurile de la Bretton Woods care au dat naștere Fondului Monetar Internațional (F.M.I.), în anul 1994. Astfel, a fost făcută distincția între „plățile curente” și „deplasările de capital”. Circulația capitalurilor nu a fost liberalizată decât progresiv. Ea aduce prejudicii suveranității tradiționale a statelor și îi poate bulversa economia. Liberalizarea definitivă nu a intervenit decât odată cu Directiva din 24 iunie 1988, anterior adoptării Tratatului de la Maastricht. Regimul său necesită unele precizări, fiind indisolubil legată de adoptarea unei monede unice.

1. Noțiune.

În fostul art. 106 al Tratatului de la Roma se găsea următoarea formulare: „plăți” „aferente schimburilor de mărfuri, servicii și capitaluri”. Același text se regăsește și în art. 41 din Tratatul asupra S.E.E. În hotărârea Luisi și Carbone, Curtea de justiție a precizat că plățile curente erau „transferuri de devize care constituie o contraprestație în cadrul unei tranzacții subdiacente”. Trebuie să se distingă între circulația de capitaluri, care sunt operațiuni financiare al căror obiect esențial este plasarea sau investiția sumei în cauză și remunerarea unei prestații. Distincția este, uneori, dificilă. Astfel, plățile primelor de asigurare în caz de prejudiciu sau de răspundere sunt plăți curente, pe când plățile primelor de asigurare pe viață (care servesc la constituirea capitalurilor) sunt deplasări de capitaluri.

Aceeași imprecizie se regăsește și în dispozițiile actualelor art. 56 și urm.

2. Liberalizarea plăților.

Din momentul expirării perioadei de tranziției, plățile curente au devenit libere. Statele pot controla transferurile pentru a determina dacă nu este vorba despre deplasări de capitaluri. Această liberalizare poate, totuși, să fie aplicată în situațiile excepționale care autorizează statele membre să solicite sau să adopte măsuri de salvgardare.

3. Întinderea geografică a liberalizării.

Art. 563 din Tratatul de la Roma, în redactarea rezultată în urma modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, dispune că restricțiile cu privire la plățile între statele membre sunt interzise, ca și cele între statele membre și terțe (în cadrul dispozițiilor din capitolul avut în vedere). Sunt, de asemenea, „libere de orice restricție” plățile curente între statele părți ale Tratatului asupra S.E.E.

CAPITOLUL III

LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE A PLĂȚILOR ȘI SERVICIILE FINANCIARE

Secțiunea I

Serviciile și operatorii vizați

Privit în ansamblu, spațiul european trebuie să permită intermediarilor profesioniști, pe care îi întâlnim sub forma instituțiilor de credit, societăților de asigurări sau a serviciilor de investiții, să ofere serviciile lor întregii clientele comunitare. Sunt avute în vedere aici serviciile bancare tradiționale, cum este cazul celor care oferă asigurări, în special al celor cu privire la asigurările pe viață.

Accesul la piețele reglementate este, de asemenea, necesar în perspectiva acestui spațiu financiar, mai ales după ce a intrat în circulație moneda Euro. Totuși, accesul la aceste piețe reglementate presupune, adesea, recurgerea la intermediari. Nu poate exista un spațiu financiar fără libertatea de acțiune a intermediarilor profesioniști.

1. Legătura cu libertatea circulației capitalurilor și plăților, cu U.E.M și cu G.A.T.T.

Articolul 51 § 2 determină ca libertatea acestor servicii să depindă de cea a circulației capitalurilor. În prezent, acest articol nu mai prezintă decât un interes istoric. Libertatea circulației capitalurilor, angajată de Directiva din 11 mai 1966, este cerută după cea din 24 iunie 1988 și confirmată prin Tratatul de la Maastricht. Libertatea mișcării capitalurilor a permis coordonarea legislațiilor naționale în materie bancară, de asigurări și de investiții, printr-un număr semnificativ de Directive adoptate începând cu iunie 1988. Această libertate este, de asemenea, importantă, nu numai în ceea ce privește moneda unică, care stabilește o adevărată piață financiară europeană, ci și din perspectiva G.A.T.T.

2. Regimurile juridice distincte pentru bancă și asigurare. „Bancassurance” și conglomeratele financiare.

Banca și asigurarea sunt două materii distincte la nivelul producției. De asemenea, chiar dacă directivele traduc principii comune, termenul de armonizare lasă să se substituie profunde diferențe între instituțiile de credit și cele de asigurări. Tot astfel, regulile prudențiale sunt, în mod categoric, diferențiate.

Mai mult, instituțiile de credit pot, în principiu, să furnizeze servicii operatorilor de asigurări, în timp ce companiile de asigurări nu pot face acest lucru decât băncilor. O decompartimentare este astfel stabilită între cele două tipuri de activități: „bancassurance” nu este posibilă în interiorul aceleiași societăți. Distribuirea băncii sau a operatorilor de asigurări este distinctă de exercițiul principal al acestor activități. Se poate – potrivit legislațiilor naționale – să existe un „mixaj” la nivelul distribuirii. Aceasta poate fi accentuată atunci când produsele sunt concurente sau complementare.

În orice caz, „bancassurance” poate fi practicată de către un grup de societăți. Numeroase „conglomerate financiare” supun aceluiași control, simultan, instituțiile de credit și întreprinderile de asigurări. Dreptul comunitar nu le ia în considerare în mod direct. Trebuie realizate progrese, mai întâi, în ceea ce privește controalele prudentiale, la nivelul grupurilor, în scopul de a lupta împotriva activelor fictive cărora excesul de „titrizare”, de exemplu, le poate da naștere.

3. Acordul administrativ (1977).

După Directiva de nediscriminare, din 28 iunie 1973, a cărei forță juridică este redusă, a fost adoptată, la 12 decembrie 1977, prima Directivă de coordonare. Ea conține definiția „stabilimentului băncii de credit”. Totodată, impune unui astfel de stabiliment anumite forme sociale și, mai ales, cere un acord între toate statele membre. În sfârșit, această directivă conține reguli care vizează sucursalele „bancare” făcând agrementul lor facultativ.

Activitatea de asimilare a fondurilor publice caracterizează stabilimentul de credit. Stabilimentele de credit pot să furnizeze și alte operații, conexe sau accesorii. Directiva din anul 1977 acordă o anumită libertate statelor membre. Cea din 15 decembrie 1989 a făcut să se recurgă la recunoașterea reciprocă a unui anumit număr de servicii care nu sunt specifice băncii.

4. Coordonarea regulilor de supraveghere și a regulilor prudențiale (1983 – 1989).

Supravegherea stabilimentelor de credit presupune, în primul rând, luarea în considerare a existenței grupurilor de societăți. Menționăm aici Directiva din 13 iunie 1983, cu privire la supravegherea băncilor de credit pe o bază consolidată, apoi Directiva din 8 decembrie 1986 destinată să adapteze la bănci cea de-a șaptea directivă de coordonare a dreptului societăților pe considerente de grup.

Hotărârile pronunțate în sectorul asigurărilor, evidențiază o evoluție comparabilă cu sectorul bancar. Libertatea prestării de servicii comunitare în acest domeniu a fost realizată prin Directiva din 15 decembrie 1989. În această perspectivă, au fost adoptate mai multe directive, pentru a armoniza regulile prudențiale ale băncilor de credit a căror activitate tinde să devină transnațională.

Astfel, a fost adoptată o importantă Directivă, la 17 aprilie 1989, cu privire la fondurile proprii ale stabilimentelor de credit, impunând băncilor europene „partea Cooke”.

Armonizarea regulilor prudențiale a fost urmărită după adoptarea Directivei de coordonare din 15 decembrie 1989.

5. Cea de-a doua Directivă „bancară”, din 15 decembrie 1989.

Sistemul acordului unic pentru înființarea de sucursale și pentru L.P.S. este principala măsură conținută în această Directivă. Un stabiliment de credit, agreat într-un stat membru, poate, de acum înainte, să înființeze, în mod liber, sucursale sau să acționeze în cadrul L.P.S., în alte state membre, fără a solicita, în acest caz, agrementul administrativ. Sistemul se fundamentează pe recunoașterea reciprocă a acordurilor.

Sistemul, de care beneficiază toate stabilimentele de credit, în înțelesul primei Directive, nu le este oferit decât pentru activitățile și serviciile enumerate în anexa celei de a doua Directive. Totuși, această enumerare este foarte largă și corespunde modelului de bancă universală, și nu modelului de bancă specializată.

Recunoașterea reciprocă a acordurilor administrative este pivotul sistemului aplicat în anul 1989. Această recunoaștere este facilitată, în cea de-a doua Directivă, printr-o armonizare complementară a condițiilor de acord care a fost angajată prin prima Directivă, din anul 1977.

Integrarea stabilimentului de credit într-un grup de întreprinderi devine, ca și calitatea controlului său sau a coordonatorilor săi, o condiție comunitară de eliberare a acordului.

Mai mult, sistemul Home Country Control solicită ca un control efectiv să poată fi exercitat în statul sediului social: după anul 1995, stabilimentul de credit trebuie să aibă, în acest stat, nu numai sediul său social, ci și administrarea centrală. Pentru o finalitate prudențială, cea de-a doua Directivă conține și dispoziții cu privire la fondurile proprii.

Recunoașterea mutuală a acordurilor este prelungită prin principiul Home Country Control, adică prin controlul stabilimentelor de credit de către autoritățile statului unde se găsește sediul lor social. Deoarece activitățile stabilimentelor de credit devin transnaționale, sucursalele bancare și activitățile exercitate în cadrul L.P.S., revin, de acum înainte, autorităților de control din statul în care se găsește sediul social. Totuși, autoritățile de control din statele membre ale sucursalelor sau din statele membre de prestare a serviciilor nu au fost în întregime eliberate de toate prerogativele. Ele pot menține unele măsuri de interes general. Aceste măsuri pot fi notificate autorităților de care depind sucursalele lor și sunt opozabile, în orice fază a cauzei, băncilor care operează, fie prin sucursale, fie în cadrul L.P.S. Autoritățile din statele de prestare a serviciilor își păstrează un rol de supraveghere și de control auxiliar, în special privind nerespectarea regulilor în vigoare pe teritoriul lor și pasivitatea întreprinderii și autorităților din statul de sediu. Colaborarea dintre autoritățile de control a fost fundamentată odată cu Directiva nr. 95/26.

6. „Licența” unică și relațiile cu statele terțe. „Reciprocitatea comunitară”.

O instituție bancară dintr-un stat terț, extern atât Uniunii Europene, cât și S.E.E., poate decide înființarea unei filiale în interiorul acestui spațiu și, prin intermediul acordului unic obținut, să acționeze în toate statele membre, atât pe calea sucursalelor, cât și prin prestarea de servicii. Sistemul licenței unice oferă întreprinderilor din statele terțe avantajul de a accede, în timp scurt, la o piață de aproximativ 370 milioane de consumatori.

Or, un asemenea avantaj, adesea, nu este oferit de către legislația statelor terțe. Astfel, se pune problema „reciprocității”. Există două modalități de a o realiza.

Prima modalitate este de a cere ca statele terțe să acorde prin legislațiile lor același tratament întreprinderilor comunitare ca cel pe care îl oferă resorti sânți lor lor Uniunea Europeană. Aceasta este reciprocitatea, de fapt, Comunitatea punând sistemul său ca exemplu. Astfel, se cere o evoluție a legislației din aceste state. Se pot lua drept exemplu Statele Unite care nu cunosc libertatea prestării serviciilor, dar pe care o cunoaște Europa: o bancă trebuie să înființeze sucursale în fiecare stat parte a S.U.A. Se poate cere Statelor Unite ale Americii să pună în Ioc un sistem comparabil L.P.S. comunitare. Cu toate acestea, dreptul internațional nu permite o asemenea cerință. Prin lipsa reciprocității „oglindă” nu se poate, deci, să se rezolve decât prin negocieri diplomatice, fără măsuri similare. Directiva prevede, astfel, că instituția Consiliului poate negocia sau poate da mandat Comisiei să facă acest lucru.

Cea de-a doua modalitate, care are în vedere reciprocitatea se bazează pe cerința clasică a nediscriminării. Când un stat terț nu acordă întreprinderilor europene tratamentul cel mai favorabil pe care-l rezervă naționalilor săi, lipsa reciprocității este contestabilă prin principiile de drept internațional și, în special, ale G.A.T.T. și ale O.M.C. Refuzul tratamentului național de către un stat terț poate antrena, dincolo de negociere, măsuri în replică din partea Comunității. Aceste măsuri pot merge până la limitarea, în sensul de suspendare, a acordurilor întreprinderilor din statul în cauză. Trebuie, așadar, să fie respectate drepturile cerute de filialele comunitare întreprinderilor care vin din statele terțe în cauză. Aceste filiale pot fi agreate înainte de edictarea măsurilor în replică. Ele conservă, atunci, un drept de a se dezvolta în sectorul bancar. În schimb, nu vor putea obține agremente în alte sectoare: aceasta vizează, în primul rând, asigurările și serviciile de investiții.

Acest din urmă sistem, care a fost criticat în afara frontierelor Uniunii Europene, a condus la discuții preparatorii pentru adoptarea Directivei din 15 decembrie 1989. Filialele întreprinderilor din statele terțe, nu sunt și ele „societăți” în sensul articolului 48? Nu au și ele dreptul Ia toate posibilitățile care sunt conferite societăților comunitare? Or, ele se găsesc, astfel, private de potențialele drepturi, chiar dacă societățile comunitare nu sunt? fdeea de „fortăreața Europa” s-a născut, în parte, din controversa cu privire la reciprocitatea comunitară.

7. Protecția depunătorilor și a clienților. Garanția de depozit. Plățile electronice.

În prezent, „falimentele” bancare nu mai sunt o raritate. Dezvoltarea „sucursalizării” și a L.P.S. expune depunătorii riscului de indisponibilitate a depozitelor pe care le vor face pe lângă întreprinderile care nu relevă autorităților statelor în care ei își au reședința. Protecția depozitarilor europeni devine, astfel, un obiectiv comunitar. Directiva din 30 mai 1994 nu armonizează, ci prevede un sistem minimal.

Sucursalele stabilimentelor de credit dintr-un stat membru trebuie să adere la sistemul țării de primire și nu pot oferi beneficiul sistemului lor național, chiar dacă acesta este mai avantajos.

În perspectiva dezvoltării L.P.S. bancare, trebuie, de asemenea, să existe o preocupare pentru securitatea contractuală a clienților. Regulile protecționiste pentru consumatori pe care le regăsim în Convențiile de la Bruxelles sau de la Roma nu sunt, întotdeauna, suficiente. În sectorul particular și, foarte important, în cel al viramentelor trasfrontiere și al operațiilor prin intermediul instrumentelor electronice”, principiile puse în aplicare sunt: transparența relațiilor cu clientul; modificarea contractului cu ajutorul denunțătorului; responsabilitățile părților și, în special, ale bancherilor.

Mult mai general este ansamblul de reguli comunitare care se aplică în profitul consumatorului european de servicii financiare. Aceste servicii financiare nu vor fi în mod exclusiv oferite prin bănci. Celelalte instituții, cum este cazul celor care emit moneda electronică, vor fi, într-o anumită măsură, în concurență cu băncile. Adresându-se consumatorilor, ele vor trebui să fie agreate, să respecte regulile prudențiale urmărite și să le gestioneze.

Secțiunea a III-a

Sectorul asigurări

1. Operațiile de asigurare.

O distincție importantă trebuie să facem între asigurarea care „nu este pe viață” și asigurarea „pe viață”. Prima acoperă sectoarele tradiționale ale asigurării pentru pagube și asigurarea pentru responsabilitate. Aceste forme de asigurare nu aduc atingere depunerii publice. Ele nu sunt o formă de investiție sau de plasament. Mai mult, piața comunitară din aceste segmente de asigurare este, relativ, saturată. Libertatea a avut posibilitatea să opereze fără prea mare dificultate. Asigurarea „pe viață” este de o cu totul altă natură; în plus, piața sa nu este, încă, saturată. Aceasta intervine în sectorul în care negocierile au fost cele mai complexe.

Pe de altă parte, trebuie avută în vedere și reasigurarea. Nevoile activității de asigurare presupun și reasigurarea, care nu poate interveni decât în mod profesionist. Piața reasigurării este în creștere pe plan internațional, regional și chiar mondial. Dreptul comunitar acordă o totală libertate acestui sector, după o Directivă mai veche, intervenită în anul 1964, înaintea hotărârilor Reyners și Van Binsbergen.

2. Drepturile și practicile naționale.

Contrar băncii, care cunoaște instrumente similare de la o țară la alta, asigurarea este puternic ancorată în tradițiile juridice din fiecare stat. Relațiile sale cu responsabilitatea civilă sunt o aplicație în domenii.

Armonizarea drepturilor materiale din contractul de asigurare apare ca o inițiativă foarte ambițioasă, pe care legiuitorul comunitar și-o păstrează. El a preferat să-i protejeze pe cei care se asigură, menținând un sistem de reguli de conflict, sistem a cărui caracteristică este de a oferi asiguraților – consumatorii -, în L.P.S., o protecție reală a drepturilor lor naționale.

3. Evoluția dreptului în materie.

Evoluția dreptului comunitar al asigurărilor este grosso modo concomitentă cu cea în materie bancară. Hotărârile din 4 decembrie 1986, care au recunoscut efectul direct în materie de asigurare din articolul 59 și care admit acordurile administrative în cazul L.P.S. În măsura în care ele sunt necesare pentru a-i proteja pe cei care solicită asigurarea, au avut un impact considerabil asupra construcției comunitare.

4. Acordurile administrative. Primele directive (1973 -1979).

Primele directive, din anii 1973 și 1979, au instituit acordul administrativ pentru accesul la activitatea de asigurare în statele membre. Acest acord a fost dat pe „domenii” (branșe). O listă a domeniilor de asigurare este anexată fiecărei din primele directive. Orice extensie a activității unui domeniu nou trebuie să facă obiectul unui nou acord. Astfel, au fost stabilite regulile prudențiale fundamentale.

Anumite forme sociale sunt interzise întreprinderilor de asigurare.

Întreprinderile de asigurare trebuie să aibă ca obiect exclusiv activitatea de asigurare. O astfel de întreprindere nu poate să facă, de exemplu, „bancassurance”, ceea ce nu exclude, totuși, crearea de conglomerate financiare în interiorul cărora pot să figureze, sub același control, atât stabilimentele de credit, cât și întreprinderile de asigurare.

Pentru motive prudențiale, prima Directivă „pe viață”, din 5 martie 1979, interzice, în principiu, întreprinderile „multibranșe”, adică acelea care fac, simultan, asigurare pe o anumită perioadă de viață și asigurare pe viață. Cu toate acestea, ea permite statelor membre care cunosc întreprinderile „multibranșe”, să continue să le autorizeze, în schimbul unei reglementări separate. Această derogare a fost la origine considerată ca fiind temporară. Anumite state, au optat, atunci, pentru specializare, dar, s-a observat că riscurile nu sunt, în definitiv, mai mari în cazul unei gestiuni de către două întreprinderi distincte, ca în cazul unei gestiuni distincte în interiorul aceleiași întreprinderi. A intervenit un aranjament cu ocazia celei de a treia Directive pe viață: cumulul limitat1 nu împiedică întreprinderea să obțină un acord comunitar, în timp ce acela care practică un cumul mai extins nu va avea decât un acord național.

Directivele din anii 1973 și 1979, ca și cele ulterioare, limitează activitatea întreprinderilor de asigurare la operațiunile de asigurare și la operațiile care decurg direct de aici, excluzând orice altă activitate comercială. Este adevărat că nu există nici o definiție pentru ceea ce se înțelege prin operația de asigurare. Aceasta permite o anumită suplețe. Tehnica aleasă – adică reciprocitatea riscurilor pe o bază statistică -devine, astfel, criteriul decisiv. În scopul protecției celor care se asigură, activitatea întreprinderilor din acest sector s-a limitat la acest principiu al specialității într-o mai mare măsură decât în cazul stabilimentelor de credit, ceea ce face mai dificilă exercitarea „bancassurance”.

5. Hotărârile din 4 decembrie 1986.

Directivele din anii 1973 și 1979 nu vizează numai libertatea de stabilire. Progresele către L.P.S. au fost foarte lente și negocierile între statele membre nu avansau deloc, în ciuda efectului direct recunoscut articolului 59 de hotărârea Van Binsbergen, din 3 decembrie 1974. Mai multe state, printre care Franța și Germania, mențin chiar interdicția de a asigura un risc străinului situat pe teritoriile lor. Comisia a intentat, atunci, o acțiune în neîndeplinirea obligațiilor împotriva acestor state. Ea a cerut să fie recunoscută libertatea de prestare a serviciilor fără obstacole, pe baza articolului 59. În opinia Comisiei, cei care se asigură sunt suficient protejați prin armonizarea parțială intervenită în anii 1973 și 1979.

Răspunsul Curții de justiție, prin mai multe hotărâri similare intervenite la 4 decembrie 1986, a fost nesatisfăcător pentru Comisie.

Curtea a reamintit efectul direct al articolului 59, dar a prelungit hotărârea Van Binsbergen, admițând că asigurătorii, în cazul liberei prestări a serviciilor, nu beneficiază de o protecție armonizată. Or, unii – asigurătorii care nu exercită activitate comercială – au avut o reală nevoie de protecție, potrivit Curții. Atunci, ea a legitimat acordurile administrative specifice pentru exercitarea asigurării în cadrul L.P.S. Se poate, deci, să existe 2 acorduri naționale distincte pentru L.P.S. Curtea condamnă, în schimb, interzicerile de a subscrie polițele de asigurare de pe lângă companiile de asigurări nestabilite în statul de reședință a subscriptorilor.

6. Cele două Directive tranzitorii din anii 1988 și 1990.

Hotărârile din anul 1986 au contribuit la accelerarea construcției Pieței unice a asigurărilor. Ele conțin un compromis cu privire la prețul cerut pentru a ajunge, în final, la L.P.S. fără obstacole.

Prestarea de servicii nu devine liberă decât pentru marile riscuri, în timp ce ea putea fi supusă unui acord special de prestare a serviciilor pentru micile riscuri sau pentru riscurile de masă.

Această Directivă conține armonizarea regulilor prudențiale proprii asigurării. Ea a fost completată printr-o Directivă din 8 noiembrie 1990, cu privire la asigurarea automobilului, care insera dispozițiile reciprocității comunitare, transpunerea fidelă a celor conținute în cea de-a doua Directivă bancară, din 15 decembrie 1989.

Directiva conține și un sistem conflictual de legi, original. În afara celor pentru marile riscuri, cel ce se asigură – adică consumatorul -beneficiază, ca regulă generală, de protecția dreptului său național: criteriul cel mai important fiind cel al locului situării riscului care corespunde, adesea, reședinței asiguratului.

În materia asigurării pe viață, distincția între marile riscuri și riscurile de masă nu poate fi avută în vedere. Asigurarea pe viață este, de fapt, o asigurare de riscuri individuale. Asigurarea pe viață este un produs de economie. Ea nu poate fi, în mod real, liberalizată decât în legătură cu libera mișcare a capitalurilor, intervenită prin Directiva din 24 iunie 1988.

Cea de-a doua Directivă, din 8 noiembrie 1990, răspunde unui criteriu dificil de practicat, având în vedere consecințele rezultate de aici, adică: distincția dintre L.P.S. activă și L.P.S. pasivă. În primul caz, atunci când asigurătorul este cel care stabilește contactul cu asiguratul, poate fi cerut un acord specific de prestare a serviciilor. În cel de al doilea caz, totul este diferit, pentru că se poate ca asiguratul să părăsească, în mod voluntar, protecția dreptului său național. Dificultatea practică constă în verificarea modului în care contractele au fost încheiate.

7. Cea de-a treia Directivă, din anul 1992. Piața comună a asigurărilor.

Directivele din anii 1988 și 1990 conțin compromisurile care erau necesare pentru a admite sistemul „licenței unice” a statelor membre. Aceste directive au fost înlocuite chiar înainte ca ele să poată da naștere contenciosului.

Două Directive adoptate în anul 1992, prima, la 18 iunie, în materia asigurării pe o perioadă de viață (non-viață), cea de a doua, la 10 noiembrie în materie de asigurare „pe viață” stabilesc sectorul de asigurare, sistemul de „licență unică” sau al „pașaportului unic”, cunoscut în sectorul bancar începând cu Directiva din 15 decembrie 1989. Numai un singur acord, dat fiecărei întreprinderi de asigurare de către autoritățile din locul în care se găsește sediul său social îi permite acesteia, de acum înainte, să acționeze în toată Uniunea Europeană, atât pe calea sucursalizării, cât și pe cea a L.P.S., fără să solicite acordul din partea autorităților din celelalte state membre. Desigur, ca și în materie bancară, regulile de interes general pot, dacă sunt legitime în dreptul comunitar, să fie opuse întreprinderilor de asigurare. La fel, autoritățile statelor sucursalelor sau de prestare a serviciilor nu sunt total lipsite de orice inițiativă, dar ele nu pot acționa numai în circumstanțe precise: în principal, atunci când întreprinderea de asigurare nu respectă regulile care îi sunt aplicabile și în caz de inacțiune a autorităților de la sediu sau în caz de urgență.

Aceste două Directive coordonează, în special, regulile prudențiale. Coordonarea este mai puțin aplicabilă în sectorul asigurării pe viață, în care Directiva din 10 noiembrie 1992 se bazează pe principiul recunoașterii reciproce a diferitelor metode urmărite în statele membre.

8. Spațiul de libertate și extinderea sferei de aplicare a armonizării comunitare.

Sistemul „ghișeului unic” dă o mare libertate întreprinderilor vizate. Astfel, legislația comunitară a devenit atractivă (avantajoasă). Reciprocitățile înscrise în Codul de reciprocitate sau instituțiile de prudență care erau în afara sferei de armonizare inițială au fost incluse în sfera de aplicare a dreptului comunitar cu ocazia elaborării celei de-a treia Directive.

Secțiunea a IV-a

Serviciile de investiții

1. Noțiune.

Este vorba despre acele servicii pe care le oferă unii profesioniști investitorilor și celor care economisesc pentru constituirea și gestiunea portofoliilor lor. Sunt vizate, de exemplu, recepția și transmiterea de ordine de cumpărare sau de vânzare ori negocierea de valori imobiliare, de instrumente ale pieței monetare, de contracte financiare la termen sau de opțiuni. Sunt, de asemenea, avute în vedere conservarea valorilor și gestiunea patrimoniului. De fapt, este vizată întreaga piață financiară, ca urmare a intrării în circulație a monedei unice.

Aceste servicii sunt, adesea, oferite prin stabilimentele de credit. Pot, de asemenea, să fie oferite de către unele societăți specializate, de exemplu de către întreprinderile de asigurare: este cazul gestionării patrimoniului. Mai mult, aceste servicii presupun, deseori, accesul la piețele reglementate. În anumite state, accesul la acest gen de piețe este rezervat numai unei anumite categorii de întreprinderi.

2. Directiva din 10 mai 1993.

Această Directivă reia grosso modo principiile, deja, recunoscute în materie bancară și de asigurări. Ea se apropie, mai ales, de Directiva din 15 decembrie 1989, cu privire la stabilimentele de credit.

Acordul administrativ, este, în primul rând, o cerință obligatorie. Condițiile în care este obținut lasă o anumită marjă de apreciere autorităților naționale, pentru că o cerință esențială este onorabilitatea și experiența conducătorilor.

Acest acord, și aici se regăsește principiul recunoașterii reciproce, ca și sistemul „licenței unice” sau al „pașaportului unic”, deschide, apoi, posibilitatea tuturor serviciilor de investiții de a acționa în întreaga Uniune Europeană, atât pe calea stabilimentelor, cât și pe calea liberei prestări a serviciilor.

În sfârșit, principiul controlului de către autoritățile statului membru unde se găsește sediul întreprinderii de investiții este atenuat având în vedere specificitatea serviciilor în cauză. Aceste servicii, de fapt, pun în discuție protecția depunătorului și ele trebuie, de asemenea, să respecte regulile piețelor reglementate pe baza cărora se pot prezenta. Directiva prevede, astfel, armonizarea între regulile pruden-țiale care dau autorităților posibilitatea de a controla sediul și regulile de conduită sau regulile de funcționare a piețelor reglementate care revin autorităților statelor pe teritoriul cărora serviciile de investiții vor acționa.

3. Sistemele de indemnizație a investițiilor, Directiva din 3 martie 1997. Riscurile sistemice și de insolvabilitate în sistemele de plăți și de transfer.

Această Directivă impune oricărui stat membru, începând cu septembrie 1998, să prevadă un astfel de sistem. Aderarea întreprinderilor de investiții la un asemenea sistem va deveni o condiție a acordului comunitar. Armonizarea este, totuși, minimă, în prezent. Pentru a evita concurența între legislații, ceea ce ar determina și o concurență între întreprinderi, sucursalele nu vor putea oferi în statele în care ele sunt stabilite o garanție superioară celei care rezultă din sistemul statului de primire, chiar dacă sistemul în vigoare în statul sediului este mai protecționist. Stabilimentele de credite, pentru a putea să exercite activitatea de servicii de investiții, trebuie să coordoneze sistemul Directivei din 3 martie 1997 cu cel al Directivei din 30 mai 1994.

Operațiile pe titluri implică participarea la sistemul de plăți, de compensare și de transfer. Aceste sisteme conduc la anumite riscuri -denumite sistemice – având în vedere compensarea multilaterală. În plus, insolvabilitatea unui participant nu trebuie să afecteze sistemul și garanțiile sale. O directivă vizează să redea definitiv livrările de titluri și reglementarea lor și să fie opozabilă terților.

Bibliografie

Literatură română

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Bârsan Corneliu, Drept instituțional comunitar. Note de curs.

Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Deleanu Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat, Arad, 2002.

Filipescu Ion P., Fuerea A., Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Fuerea A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2003.

Geamănu Gr., Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Mihăilă Marian, Suciu Carmen, Stan Dan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Coman Florin, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Porfiriu G., Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.

Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Stoica Camelia, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.

Ștefănescu Brândușa, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Zlătescu Irina Maria, Demetrescu Radu C., Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Literatură străină

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Catalano Nicolo, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chavrier M., La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

Gand Joseph, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1969.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

Pepy A., Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Schermers H. G., The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1977.

Tillotson J., European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Waelbroeck M., Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Legislație

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.

Alte surse

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-

Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-