Libertatea de Circulatie a Persoanelor In Spatiul Comunitar European

Cuprins

Introducere

Summary

Abrevieri

Cap. I. Considerații generale privind construcția europeană și cele patru libertăți

fundamentale

I.1. Istoricul construcției comunitare europene

I.2. Evoluția procesului de intergrare econonică, politică și socială

I.2.1. Actul Unic European

I.2.2. Tratatul asupra Uniunii Europene

I.2.3. Tratatul de la Amsterdam

I.2.4. Tratatul de la Nisa

I.2.5 Tratatul de la Lisabona

I.3. Cele patru libertăți fundamenale

I.3.1. Libera circulație a capitalurilor

I.3.2. Libera circulație a serviciilor

I.3.3. Libera circulație a mărfurilor

I.3.4. Libera circulație a persoanelor

Cap. II. Libera circulație a persoanelor

II.1. Noțiune și caracterizare

II.2. Cetățenia europeană

II.3. Conceptul de lucrători

II.3.1. Dreptul de ieșire, intrare și ședere conferit lucrătoriilor și familiilor

acestora

II.3.2. Egalitatea de tratament în timpul muncii

II.3.3. Restricții, derogări, limitări ale dreptului de liberă circulație

II.3.4. Restrângeri premise ale libertății de circulație a persoanelor

Cap. III. România și libertatea de circulație

III.1. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor

III.2. România în procesul de adoptare a acquis-ului în domeniul liberei

circulații a persoanelor

Concluzii

Bibliografie

Introducere

În prezenta lucrare de disertație intitulată „Libertatea de Circulație a persoanelor în spațiul comunitar euroepan” mi-a propus să analizez această liberate fundamentală, care stă la baza Pieței Comune. Libera circulație a persoanlor în spațiul comunitar European se realizează prin asigurarea unui regim în care nu există discriminare în ceea ce privește condițiile de intrare, muncă, deplasare, angajare, remunerare, între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află ori își exercită activitatea dar și între cetățenii din celelalte satate care lucrează pe teritoriul acestui stat.

Am ales să tratez această temă deoarece fiind membră a Uniunii Europene, România are aces ala o piață unică iar cetpțenii și firmele românești beneficiază de cele patru libertăți economice. Astfel România accede la o zonă creștere și stabilitatea economică pe termen lung. La momentul actual, consider că cel mai important beneficiu adus de integrare pentru omul de rând îl reprezintă libera circulație în spațiul comunitar. Un salt uriaș de la regimul de acum două decenii, în care dorința de trecere a graniței rămânea la stadiul de vis pentru majoritatea cetățenilor, la cel din present în care unicul document necesar pentru a intra pe teritoriul majorității statelor membre ale Uniunii Europene îl reprezintă cartea de identitate. Lucrarea este structurată pe trei capitole, acestea fiind, la rândul lor, alcătuite din mai multe subcapitole.

Astfel, în primul capitol am considerat că sunt necesare unele precizări în ceea ce privește construcția comunitară europeană și cele patru libertăți fundamentale. Am analizat mai întâi istoricul construcției comunitare europene și am continuat cu analiza evoluției procesului de integrrare economică, politică și socială, având ca și puncte de referință Actul Unic European, Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam, Trataul de la Nisa și, nu în ultimul rând, Tratatul de la Lisabona. În finalul capiolului am analizat succinct cele patru libertăți fundamentale.

În ceea ce privește capitolul al II-lea intitulat „Libera circulație a persoanelor”, acesta este consacrat acestei libertăți fundamentale ale pieței interne. Capitolul începe cu noțiunea și caracterizarea acesteia, după care am analizat conceptual de „cetățenie europeană” și conceptual de „lucrători”. În ceea ce privește dezvoltarea acestui din urmă concept, am supus analizării și dreptul de ieșire, intrare și ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora precum și agalitatea de tratament în timpul muncii. Am continuat apoi cu un alt subcapitol referitor la restricțiile, derogările și limitările dreptului de liberă circulație iar partea finală am consacrat-o dispozițiilor care privesc restrângerile premise ale libertății de circulație ale persoanelor.

Cel de-al III-lea capitol este consacrat studiului de caz și se intitulează „România și libertatea de circulație”. În incipitul acestui capitol am prezentat acquis-ul cominitar în domeniul liberei circulații a persoanelor iar în partea a doua am prezentat poziția României în procesul de adoptare a acquis-ului în domeniul liberei circulații a persoanelor. Am evidențiat aceste chestiuni și prin aspectele practico-judiciară în acest domeniu.

Așadar, analizând aspectele cu privire la libertatea de circulație a persoanelor în spațiul comunitar trebuie reținut faptul că aceasta derivă din prevederile legate de cetățenia europeană prin care toți cetățenii uniunii au dreptul să circule și să locuească liber pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor impuse de tratatul CE și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.

Summary

In this dissertation entitled "Freedom of movement of persons within the Community euroepan" he proposed to analyze this fundamental liberty which is the basis of the Common Market. Free movement of persons European Community space is achieved by providing a system where there is no discrimination regarding the conditions of entry, work, travel, employment, compensation, between citizens of the Member State in which they are or they operate but and citizens from other ACO Clara unit working in its territory.

We chose to treat this issue as being a member of the European Union, Romania has a unique market and these guy cetpțenii and Romanian firms benefit from the four economic freedoms. Thus Romania accede to an area's economic growth and long term stability. Currently, I believe that the most important benefit to integration for the common man is to free movement within the Community. A giant leap from regime two decades ago, the desire crossing the state remained a dream for most people, at the present the only document required to enter the territory of most of the Member States of the European Union is the book ID. The paper is divided into three chapters, which are in turn composed of several chapters.

In the first chapter I felt they needed some clarifications regarding the construction of the European Community and the four freedoms. We analyzed the first European community construction history and continued evolution process integrrare analysis of economic, political and social, having as reference points the Single European Act, the Treaty on European Union, the Treaty of Amsterdam, Nice and we treat not Finally, the Treaty of Lisbon. In the end I looked briefly capiolului four freedoms.

Regarding Chapter II entitled "Free movement of persons" is the fundamental freedoms enshrined in the domestic market. The chapter begins with the concept and its characterization, then I looked at the concept of "European citizenship" and the concept of "workers". Regarding the development of the latter concept, we put out the right analysis, entry and residence conferred workers and their families and agalitatea treatment during labor. We then another chapter on the restrictions, exceptions and limitations to freedom of movement and final part of my work premises provisions concerning restrictions on the free movement of persons.

The third chapter is devoted to case studies and is entitled "Romania and freedom of movement". The incipit this chapter we presented cominitar acquis on free movement of persons and in the second we presented Romania's position in adopting the acquis on free movement of persons. We highlighted these issues and practical and legal issues in this area.

Therefore, analyzing issues relating to freedom of movement of persons within the Community should be noted that it derives from the provisions relating to European citizenship that all EU citizens have the right to move and locuească freely within the Member States, subject to the conditions imposed by EC Treaty and the measures taken to implement them.

Abrevieri

AELS – Asociația Europeană a Liberului Schimb

alin. -alineat(ul)

art. articol(ul)

AUE -Actul Unic European

c -contra

cap. -capitolul

CECO -Comunitatea Europeană a Cărbumnelui și Oțelului

CEJ -Curtea Europeană de Justiție

CES -Consiliul Economic și Social

CEA -Comunitatea Europeană de Apărare

CEE -Comunitatea Econimică Europeană

CEEA/EURATOM -Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CE -Comunitate Europeană

CJCE -Curtea de Juastiție a Comunităților Europene

ED. -Editura

EUROPOL -Oficiul European de Poliție

Ibidem -În acelați loc

lit. -litera

op.cit -opera citată

OECE -Organizația Europeană de Cooperare Economică

OCED -Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare

J.Of. -Jurnal official

nr -numărul

NATO -Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

p. -pagina

pp. -paginile

RFG -Republica Federală Germană

SIS -Sistemul de Informații Schengen

TCE -Tratatul Comunităților Europene

TUE -Tratatul de la Mastricht

UE -Uniunea Europeană

UEO -Uniunea Europei Occidentale

Cap.I. Considerații generale privind construcția comunitară europeană și cele patru libertăți fundamentale

I.1. Istoricul construcției comunitare europene

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize politice și divizată prin „cortina de fier” în două blocuri: Est și Vest. A apărut, astfel, un puternic current către o politică internațională care să fie capabilă să oprească un alt război mondial și să consolideze Europa din punct de vedere economic. Este cunoscut faptul că, în urma celui de-al doilea Război mondial, s-a realizat reconstrucția continentului European, sub forma organizațiilor de cooperare, unele dintre acestea datorându-se inițiativelor americane. Au apărut astfel mai multe categorii de organizații internaționale, centrate pe anumite domenii. Au fost înființate două organizații în domeniul militar, respective: Uniunea Europei Occidentale (UEO) și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În ceea ce privește tratatul de instituire a UEO, în conținutul acestuia, este prevăzută o clauză de angajament militar automat în caz de agresiune contra unuia dintre membrii organizației (Franța, Belgia, Olanda, Luxembourg, Regatul Unit, Germania, Italia, ulterior, Spania, Portugalia și în final, Grecia). Referitor la NATO, aceasta cuprinde o serie de date europene, Statele Unite ale Americii, precum și Canada, într-o alianță în care s-a reușit o integrare militară veritabilă, distincția față de UEO fiind aceea că nu se prevede angajamentul militar reciproc automat.

În domeniul economic, ca și organizație internațională, trebuie adusă în discuție înființarea Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE). Aceasta s-a constituit la data de 16 aprilie 1948, reprezentând o condiție de acordare pentru statele europene a posibilității gestionării în comun a ajutorului american oferit în cadrul Planului Marchall. Prin aderarea în această organizație a SUA și Canada în anul 1960, aceasta a devenit Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCED).

În plan politic, a fost înființat Consiliul Europei, care vine să completeze organizațiile precedente, reunind în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim democratic pruralist și erau atașate idealurilor de protecție a drepturilor omului. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este de acemena un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel național. Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, în data de 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reprezită cea mai importantă convenție adoptată în acest cadru și totodată, instrumental principal pe baza căruia Curtea Europeană a drepturilor amului judecă, la Straitabilă, distincția față de UEO fiind aceea că nu se prevede angajamentul militar reciproc automat.

În domeniul economic, ca și organizație internațională, trebuie adusă în discuție înființarea Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE). Aceasta s-a constituit la data de 16 aprilie 1948, reprezentând o condiție de acordare pentru statele europene a posibilității gestionării în comun a ajutorului american oferit în cadrul Planului Marchall. Prin aderarea în această organizație a SUA și Canada în anul 1960, aceasta a devenit Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCED).

În plan politic, a fost înființat Consiliul Europei, care vine să completeze organizațiile precedente, reunind în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim democratic pruralist și erau atașate idealurilor de protecție a drepturilor omului. Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este de acemena un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel național. Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma, în data de 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reprezită cea mai importantă convenție adoptată în acest cadru și totodată, instrumental principal pe baza căruia Curtea Europeană a drepturilor amului judecă, la Strasbourg.

Ca un răspuns la aceste organizații internaționale înființate de către statele Europei Occidentale, s-a fortificat în est, un alt bloc, care dispăruse cu 15 ani în urmă, alcătuit din democrațiile populare ale Europei Centrale și de Est, evident, sub dominația URSS-ului. În acest mod au apărut alte două arganizații internaționale, una în materie economică, respective, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, înființat în ianuarie 1949 și una în materie militară, respective Tratatul de la Varșovia. Aceasta din urmă reunește statele Europei Centrale și de Est. Însă ca urmare a dispariției blocului comunist prin căderea zidului Berlinului în anul 1989, aceste două organizații internaționale s-au desființat. Ca o completare a cadrului organizațional din perioada respectivă, din punct de vedere economic, organizația a servit drept model pentru cele trei Comunități Europene, respective Uniunea Vamală a Statelor Benelux.

Toate cele trei Comunități europene au avut drept scop realizarea, între statele membre, a unei cooperări mai puternice decât cea care rezulta din cadrul organizațiilor de cooperare, având acest obiectiv, ele s-au situate într-o perspectivă mai apropiată aspirațiilor federale.

Robert Schuman, la 9 mai 1950 a propus Germaniei, dar și altor state, să contribuie la realizarea „unei solidarități de facto” și să pună „bazele concrete ale unei federații europene indispensabile pentru menținerea păcii”.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), este prima dintre alte trei Comunități și a apărut prin inițiotiva franceză, fiind înființată în anul 1951 prin Tratatul de la Paris de către Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxembourg și Olanda. Scopul acestei a fost acela de a împărți resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind în acest mod un nou război European. Un rol deosebit de important îi este atribuit economistului francez Jean Monnet șeful Organizației naționale a planificării din Franța cu ajutorul căruia s-au făcut primele demrsuri în scopul realizării unei noi unități europene.

Acesta, primind de la Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței, misiunea de a înființa un sistem prin intermediul căruia să reintegreze Republica Federală Germania (RFG) în concernul european, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional. La 9 mai 1950, Robert Schuman, primind fără reserve propunerea lui Jean Monnet, lansa declarația care concretize idea acestuia din urmă, declarație prin care se propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale ceea ce implică abandonarea metodelor tradiționale de cooperare dintre state. Realizarea acestei piețe a fost considerată drept un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare și nu un demers final. Potrivit acestei mentalități este vorba de a da naștere solidarităților sectoriale, mai ales în domeniul economic.

În acest context, „planul Schuman”, realizat cu scopul de a evita o noua conflagrație mondială, prin punerea ramurilor principale ale industriei de armament sub control național și prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de către Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxembourg, care, împreună cu Franța au devenit cele state fondatoare ale Uniuni Europene. A fost constituit unConsiliu de Miniștri, care la cererea Olandei, trebuiea să dea în unele situații, avizul său conform în cadrul procesului legislative. Ansamblul istituțional comunitar a fost ulterior completat de către Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție. Tratatul instituind Comunitatea Europenaă a Cărbunelui și Oțelului a fost încheiat pentru o durată de 50 de ani, fiind ratificat de cele șase state semnatare și intrând în vigoare la 10 august 1952. tot la aceeași dată, Înalta Autoritate, prezidată de către Jean Monnet, își începea activitatea la Luxombourg. Jean Monnet fiind primul președinte al executivului comunitar. La data de 23 iulie 2002, Tratatul instituind CECO a ieșit din vigoare.

Războiul din Coreea a determinat reînarmarea Germaniei, fapt care a generat destul de repede, elaborarea unor propuneri franceze. „Planul Pleven”, prezentat în octombrie 1950, avea drept propunere recurgerea la metoda supranațională de apărare. Comunitatea europeană de apărare (CEA) trebuie să asgure consolidarea unei armate europene integrate, lucru care duce la constituirea unei Comunități politice. În acest scop, a fost semnat un Tratat la 27 mai 1952. la data de 30 august 1954, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze de a deschide dezbaterea în ceea ce privește autorizația de ratificare, proiectul CEA a fost abandonat. În același timp acest eșec antrena abandonarea Comunității politice. Pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23 octombrie 1954, intervine și reînmânarea Germaniei, comparînd totodată aderarea acesteia la NATO și la UEO.

Învățînd din aceste eșecuri ale construcției comunitare, oficialii europeni au început relansarea acesteia, relansare care a fost pusă în discuție la Conferița europeană de la Messina. O negociere a fost angajată pe baza „Raportului Spaak”, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drepr temă principală înființarea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală și, pe de altă parte, o uniune în domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM). Comunitatea Economică Europeană (CEE). Negocierile pentru înființarea acestor noi Comunități a început la Roma în anul 1957. prima dintre acestea, urmărea o solidaritate sectorială iar cea de-a doua viza crearea unei piețe commune generalizare. La data de 25 martie 1957, aceste două tratate au fost semnate, depozitarul fiind statul italian, iar la data de 1 ianuarie 1958 acestea au intrat în vigoare. Aceste două noi comunități au avut drept sursă de inspirație concepțiile instituționale care fuseseră puse în practică de către CECO. Pe fondul căutărilor generate de nevoia găsirii unor soluții pentru dezvoltarea economică și totodată pentru interesele politice, în subsidiar urmărite, s-au devotat cele trei Comunități europene: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, în anul 1951, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană în anul 1957.

Cu toate că o perioadă au existat, în parallel, trei sisteme instituționale internașionale, chiar de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a pus în discuție reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice. În anul 1965 s-a realizat această unificare, prin Tratatul de la Buxelles, instituindu-se un Consiliu unic și o Comisie unică.

În anul 1970, odată cu venirea lui Georges Pompidou la președinția franceză, au început negocierile cu patru state candidate la aderare, negocieri care au avut drept rezultat semnarea tratatului de aderare de către Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Irlanda și Danemarca, la data de 22 ianuarie 1972. Cu toate că Norvegia a luat parte la negocieri, aceasta a decis să nu artifice Tratatul. Începând cu data de 1 ianuarie 1973 celelalte trei state ale Comunităților europene au devenit membre.

În anul 1981 numărul statelor membre se ridică la 10 prin semnarea Tratatului de aderare dintre Grecia și Comunități, urmând apoi ca, în anul 1986 numărul stateșor să se ridice la 12, prin aderarea Spaniei și Portugaliei. Din punct de vedere al axpansiunii, un eveniment foarte important a avut loc în anul 1990. Căderea zidului Berlinului a produs dificultăți pentru Comunitățile Europene, care au fost nevoite să modifice legislația cu scopul dea permite Germaniei unificate să li se alăture. Republica Democratică Germania s-a alăturat Comunităților dar ca parte a unui stat care era membru deja.

Prima extindere a Uniunii Europene și în același timp ultima extindere de tip clasic a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale Comunităților astfel încât numărul total al acestra ajunge la 15. în anul 2004, alte 10 state, din Europa centrală și de Est, devin membre ale Uniunii Europene: Cehia, Cipru, Estonia, Leonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia și Ungaria. La data de 1 ianuarie 2007 a aderat și România la Uniunea Europeană, împreună cu Bulgaria, cele două țări semnând tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxembourg.

Croația este cea dea 28-a țară care aderă la Uniunea Europeană, la data de 1 iulie 2013.

I.2. Evoluția procesului de integrare economică, politică și socială

I.2.1 Actul Unic European

Desăvârșirea Pieței unice s-a realizat cu ocazia intrării în viguare a Actului Unic European (AUE), la 1 iulie 1987. Actul a stability data realizării definitive a pieței unice la data de 31 decembrie 1992 și a reglementat libera circulație a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăților și a persoanelor pe tot cuprinsul Comunităților. Actul Unic European prevede votul majoritar pentru adaptarea tuturor hotărârilor necesare realizării Pieței unice (cu excepția domeniului fiscal și a liberei circulații a persoanelor), iar Comisia Europeană a avut posibilitatea să-și continue programul. Un principiu deosebit de important al Actului Unic European este cel al subsidiarității, principiu care presupune faptul că nici-o decizie care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul „guvernului” european. În conformitatea cu acest principiu, votul Comunităților trebuie să se restrângă exclusive la domeniile în care decizia trebuie luată în mod colectiv. Comunitățile europene au ajuns să fie cea mai mare piață unificată din lume, fapt care a avut loc la 1 ianuarie 1995, în acest context firmele europene având condițiile necesare pentru a beneficia de economii de elită putând astfel să fie comparate cu cele ale Japoniei și Statelor Unite ale Americii.

I.2.2. Tratatul asupra Uniunii Europene

Tratatul asupra Uniunii Europene, numit și tratatul de la Maastricht, a fost semnat la data de 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, constituind la momentul respective cea mai profundă schimbare a tratatelor de la constituirea Comunității Europene. Tratatul a pus bazele Uniunii Europene și a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

Tratatul Uniunii Europene este considerat o nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei. Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM, acest document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adaptării unei Constuituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene. Obiectivul fundamental al tratatului îl reprezintă înfăptuirea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. În conformitate cu prevederile tratatului, moneda unică europeană urma să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 dar nu mai târziu de 1 ianuarie 1990. condiția ca o țară să participe la Uniunea monetară este cea a îndeplinirii anumitor criterii economice, prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt reprezentate de politica financiară și nivelul prețurilor, al cursului de schimb și al dobânzilor.

Deosebirea dintre aceste criterii constă în faptul că, în timp ce criteriul politicii financiare este unul permanent celelalte două au fost valabile doar pentru anul de referință 1997. după semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, în conformitate cu care țările care îndeplinesc criteriile de convergență după ce Consiliul de Miniștri face constatările, pot să participle și la uniunea monetară. Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul să decidă dacă introduce sau nu moneda unică europeană.

O altă modificare importantă realizată prin tratatul de la Maastricht o reprezintă înlocuirea vechii politici europene de colaborare cu Politica Externă și de Securitate Comună. De asemenea, cetățenia europeană o are orice persoană care deține cetățenia unuia dintre statele membre ale UE și o completează pe cea din urmă. Acest fapt acordă, indiferent de domiciliu avut pe teritoriul UE, dreptul de vot active și pasiv la alegerile locale, dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European. Introducerea procedeului co-decizional reprezintă o altă modificare adusă tratatului.

În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene. În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Totodată a înființat și Oficiul European de Poliție Europol, care avea sediul la Haga, în scopul unei mai bune coordonări a colaborării polițienești. Realizarea Uniunii Economice și Monetare reprezintă principalul obiectiv introdus prin Tratatul de la Maastricht. În ceeea ce privește Uniunea Economică, aceasta implică o coordonare a politicilor economice din statele membre iar Uniunea Monetară are drept scop trecerea la moneda unică euro.

I.2.3. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999, amendând Tratatul de la Maastricht, să-l înlocuiască. Principalul său obiectiv inițial a fost acela de a asigura capacitatea de acțiune a Uniunii Europene și după expansiunea către estul Europei. Prin acest tratat, drepturile Parlamentului European au fost extinse, în sensul coparticipării acestuia la procesul de decizie. Astfel, dreptulParlamentului de a participa la luarea decizilor a fost extins la toate domeniile în care Conasiliu de Miniștri decide cu o majoritate calificată. De la regula aceasta, face excepție doar politica agrară, care reprezintă cel mai costisitor domeniu al UE. Au fost extinse drepturile Parlamentului European și în ceea ce privește procesul desemnare a membrilor Comisiei Europene în sensul că Parlamentul trebuie să fie deacord și cu numirea președintelui comisiei. Comisia Europeană răspunde de aplicarea legislației europene, lucru care înseamnă o încălcare a principiului separației puterii legislative de puterea executivă. Tratatele cuprind și elemente de politică ocupațională, fapt care se datorează creșterii șomajului în Europa.

Tratatul vizează realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, prin comunitarizarea unei părți din cel de-al treilea pilon, acesta din urmă fiind readus la cooperarea poliției și a organelor judiciare în materie penală. În acest sens drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) au fost extinse fiind integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. La acest tratat nu au aderat Irlanda și Marea Britanie. În scopul unei colaborări mai strânse în domeniul imigrări vizelor și avizului asupra cărora statele membre s-au pus de accord, a fost înființat postul de înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune, cu scopul de a reprezenta UE în afacerile externe. Fiecare țară are un drept de veto întrucât deciziile din Consiliul de Miniștri se iau în continuare cu unanimitate de voturi. O altă prevedre a Tratatului de la Amsterdam o reprezintă stabilirea numărului maxim al cdeputaților din Parlamentul European, care trebuie să fie de șaptesute și după extinderea UE.

I.2.4. Tratatul de la Nisa

Acest tratat modifică Tratatul privind UE, tratatele de instituire a Comunităților Europene dar și acte conexe. A fost semnat la data de 11 decembrie 2000 de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale UE în cadrul Consiliului European de la Nisa și a intrat în vigoare în urma încheierii procesului de retificare. Toate hotărârile se iau prin întâlnirea majorității calificate. S-a renunțat la unanimitate, introducându-se majoritatea dublă, care, pe lângă majoritatea calificată cere majoritatea statelor membre, mergând pe principiul că fiecare stat are câte un vot. Această formulă a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2004. S-a realizat și reforma instituțională necesară în vederea expansiunii Uniunii Europene spre țările din Europa Centrală și de Est.

La data de 18 iulie 2003 proiectul final al Tratatului constituțional (oficial Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa) pentru Uniunea Europeană a fost publicat în Praesidiumul Convenției pentru viitorul Europei. Tratatul care instituie Constituția Europeană (TCE), în mod obișnuit denumit Constituția Europeană este un tratat internațional care are ca scop crearea unei constituții pentru Uniunea Europeană. Tratatul a fost semnat în 2004, cele mai importante obiective ale sale fiind înlocuirea suprapunerilor care existau în tratatele care compun actuala „Constituție” a Uniunii, fluidizarea procesului de luare a hotărârilor în respective organizație de 25 state membre și totodată să dea o formă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul UE. TCE a fost semnat de către reprezentanți ai statelor membre pe 29 octombrie 2004 însă în anul 2005 a fost respins în cursul referendumurilor de către votanții francezi și olandezi. Începând cu anul 2006, tratatul a fost ratificat și de alte țări precum: Austria, Belgia, Estonia, Cipru, Grecia, Germania, Italia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Luxembourg, Slovenia, Slovacia și Spania.

I.2.5. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, fiind destinat să înlocuiască Tratatul constituțional european. În faza de proiect, acesta este cunoscut sub numele de Tratatul de Reformă, numele său official fiind Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Întrucât continental European se confruntă cu o serie de provocări precum: evoluția demografică, mondializarea economiei, schimbările climatice, aprovizionarea cu energie, statele membre nu mai pot face față singure acestor probleme. Însă pentru găsirea unor soluții și pentru a răspunde nevoilor cetățenilor, Europa trebuie să se modernizeze. Să beneficieze de instrumente coerente și eficiente adaptate la schimbările rapide prin care lumea de astăzi le parcurge. Astfel, regulile conviețuirii ar trebui să se înscrie în tratate revizuite, acesta fiind și scopul tratatului de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007.

Astfel, Tratatul de la Lisabona va permite adaptarea instituțiilor europene și a metodelor lor de lucru, precum și consolidarea legitimității democratice a Uniunii și valorilor sale fundamentale. Tratatul de la Lisabona este rezultatul negocierilor între statele membre reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona mărește competențele Parlamentului European atât în materie de aprobare a acordurilor internaționale cât și și la nivelul bugetar și legislative. O altă precizare din tratat este aceea că fiecare stat membru poate avea ca și reprezentanți în parlament un număr de minim 6 deputați, numărul maxim al acestora fiind de 96. schimbarea majoră pe care o adduce Tratatul de la Lisabona face referire la procesul de decizie, astfel Consiliul luând hotărârile cu majoritate calificată, excepție făcând cazurile în care tratatele prevăd o altă procedură. Tratatul adduce modificări și la nivelul structurii Comisiei Europene, astfel colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre. Tratatul de la Lisabona mărește domeniul de intervenție al Curții de Justiție a Uniunii Europene, în domeniul cooperării penale și polițienești aducând și unele modificări procedurale.

I.3. Cele patru libertăți fundamentale

Legislația economică a Comunității se bazează pe conceptual de Piață Comună, așa cum este definit prin intermediul Tratatelor și aplicat în practică. Astfel, Piața Comună este o piață „unică, internă” care cuprinde mai multe state suverane, precum și teritorii autonome. Teritoriul Pieței Comune este determinat de ctre frontierele exterioare ale statelor Membre ale comunității, cu anumite reglementări privitoare la anumite teritorii europene situate în afara continentului și pentru care Statele Membre sunt responsabile. Totodată Piața Comună cuprinde apele teritoriale dar și spațiul aerian al Statelor Membre. În acest fel Piața comună protejează Comunitatea pe piața mondială ca fiind o singură unitate de negociere, având bariere tarifare vamale proprii incluse în Tariful Vamal Comun dar și în Politica Comercială Comună.

Mai exact, Piața Comună are la bază patru libertăți fundamentale:

Libera circulație a capitalurilor;

Libera circulație a serviciilor;

Libera circulație a mărfurilor;

Libera circulație a persoanelor.

I.3.1. Libera circulație a capitalurilor

Această libertate are ca scop înlăturarea restricțiilor existente în legătură cu circulația capitalurilor între țările membre, contribuția la desăvârșirea Pieței unice europene înlesnind astfel celelalte libertăți fundamentale și favorizarea progresului economic prin alocarea optimă a capitalului.

Prin circulația capitalului se înșelege transferal unilateral de valori în formă de capital material (participarea la o societate comercială străină) sau în formă de capital bănesc (mijloace de plată legale, titluri de valoare, credite) dintr-un stat membru într-un alt stat care deobicei reprezintă o investiție de. Simplul transfer de bani în vederea plății unor mărfuri nu constituie circulație de capital.

Libera circulație a capitalurilor permite constituirea unui spațiu financiar de dimensiuni internaționale și totodată își aduce aportul la înfăptuirea obiectivelor politice econolmi șo monetare a Uniunii Europene. Prin intermediul acestei libertăți se deschide calea spre o concurență directă între fiscalitatea statelor membre. Articolele 50-60 din Tratatul de șla Roma reprezintă baza juridică care operează o diferență înre „plățile curente” și „circulația capitalurilor”.

În ceea ce privește beneficiarii acestei libertăți, aceștia sunt cetățenii statelor membre ale UE dar și cetățeni care aparțin unor state terțe care își au reședința pe teritoriul unui stat membru al UE, conform directivei de liberalizare din 1998, deoarece aceasta lărgește sfera de aplicare a articolului 56 din Tratatul de la Roma. În conformitate cu legislația proprie fiecărui stat membru al UE se stabilesc criteriile în baza cărora se acordă dreptul de reședință persoanelor fizice sau juridice.

În data de 01.01.1994 s-a liberalizat și circulația capitalurilor care au ca destinație statele terțe sau care provin din state terțe, dar nun se poate discuta despre libera circulație a capitalurilor întrucât Consiliul UE poate trece la luarea unor măsuri cu caracter protecționist împotriva transferurilor de capital cu state terțe în cazul în care acestea pun în pericol uniunea monetară și economică.

Se pot lua chiar și măsuri de embargo față de un stat terț, mai mult statele membre pot lua măsuri chiar înainte să acționeze Consiliul în acest domeniu. Libera circulație a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară, fără restricții, așa încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării armonioase și achilibrate a activităților economice în Uniunea Europeană, o creștere durabilă și neinflaționistă, un înalt grad de convergență a performanțelor economice și un nivel ridicat de utilizare a forței de muncă.

I.3.2. Libera circulație a serviciilor

Libera circulație a serviciilor a fost realizată în anul 1968, aceasta constând în dreptul de a oferi pe teritoriul statelor membre servicii, plecându-se de la un sediu care este stabilit în Uniunea Europeană.

Această libertate reprezintă o componentă deosebit de importantă în ceea ce privește funcționarea pieței unice europene și are la bază nevoia unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, în așa fel încât mobilitatea lor să permită exercitarea activităților de producție și comerciale în mediile sociale, economice și comerciale cele mai favorabile. Articolele 49-55 din Tratatul de la Roma reprezintă baza legală.

În dreptul comunitar prin noțiunea de „servicii” e înțelege ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor capitalurilor sau persoanelor. Se observă astfel faptul că această noțiune are un caracter subsidiar însă poate fi clarificată pe baza unor criterii stabilite prin jurisprudența CJCE de la Luxembourg. În acest context, prestatorul serviciilor trebuie să fie ales dintr-unul din statele membre ale Uniunii Europene, altul decât cel al destinatarului prestației. De asemenea, prestatorul trebuie să fie stabilit în spațiul Pieței Unice europene, iar prestația să fie furnizată doar contra unei remunerații. Însă prestatorul de servicii nu trebuie să se stabilească într-un alt stat membru, deoarece în acest caz ne-am afla în prezența libertății de stabilire. Activitatea de prestare a serviciilor o putem întâlni în orice sector de activitate, spre exemplu: publicitatea, transportul și turismul, permisiunile televizate, activitățile financiare din sectorul bancar și al asigurărilor, organizarea jocurilor și a loteriilor precum și oricare dintre profesiile liberale (avocați, contabili, arhitecți, medici). Există servicii care sunt destul de ușor de localizat, spre exemplu pledoaria unui avocet, însă altele sunt mai greu de localizat din punct de vedere spațial. În această categorie pot fi incluse serviciile efectuate pe cale electronică sau serviciile financiare. Localizarea ar putea să se bazeze pe determinarea prestației specifice a serviciului pentru care se datorează plată. Prestația specifică este, deasemenea, criteriul de bază al reguli care se aplică în caz de conflict, regulă enunțată și în Convenția de la Roma din 19 iunie 1980.

În ceea ce privește beneficiarii liberei circulații a serviciilor, Tratatul de la Roma stabilește că aceștia sunt personae fizice și juridice care se situează în sfera de aplicare a dreptului comunitar, datorită specificului sau activităților lor. Libera circulație a serviciilor nu se aplică față de celelalte subiecte de drept.

Persoanele fizice sau cele juridice care se află însituații pur și simplu interne nu vor putea invoca libertățile comunitare și vor putea apărea, uneori, ca fiind defavorizate vorbindu-se, în acest caz, de o „discriminare inversă”. Este resortisant comunitar orice persoană care are cetățenia unuic stat membru. Determinarea acestei cetățenii aparține legii statului a cărui cetățenie se invocă. În ceea ce privește persoanele cu dublă cetățenie, determinarea cetățeniei acestora aparține legii statelor membre, fiind de ajuns ca o persoană să dețină cetățenia unuia dintre aceste state pentru ca să-și poată revendica accesul la libertățile comunitare.

I.3.3. Libera circulație a mărfurilor

Libera circulație a mărfurilor este cea mai influentă, din punct de vedere a impactului avut asupra ieții cetățenilor din UE. Deoarece tratatele nu conțin definiții referitoare la piața comună sau piața internă, doctrina le definește ca find locul în care cererea și oferta din statele membre se întâlnesc fără să existe discriminare pe baza cetățeniei sau pe bază de naționalitate ori distorsionări în ceea ce privește concurența. în acest context, din cite se pare, sunt extreme de rare activitățile economice ale unui stat care să scape influenței liberei circulație a mărfurilor. Datorită acestui fapt, jurisprudența Curții în această materie reprezintă rezultatul încercărilor instituților comunitare, pesoanelor fizice sau juridice, precum și a statelor membre, în scopul cunoașterii limitelor pieței comune totodată a valorilor și intereselor care sunt protejate de dreptul comunitar.

Din conținutul art. 23 alin. (1) al TCE rezultă faptul că libera circulație a mărfurilor prezintă două dimensiuni: dimensiunea internă, în care mărfurile care sunt dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene circulă liber între statele membre și dimensiunea externă, în care mîrfurile importate legal din unul dintre statele din afara Uniunii sunt supuse taxelor vamale, în conformitate cu politica tarifară comună și formalitățile administrative, statistice și de igienă corespunzătoare legislației UE.

În ceea ce privește dimensiunea internă, înprincipiu, libera circulație a mărfurilor, cere statelor membre abrogarea tuturor măsurilor care reprezintă un obstacol în calea comerțului în interiorul Comunității. Raportându-ne la dimensiunea externă, politica comercială comună și uniunea vamală reprezintă comerțul exterior al Comunității. Libera circulație a mărfurilor este aplicabilă tuturor produselor originare care provin din statele membre dar și produselor care provin din terțe, țări cu drept de liberă circulație în spațiul comunitar. Libera circulație a mărfurilor a fost la început văzută ca parte a uniunii vamale a statelor membre și implica totodată eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor comerciale referitoare la cantitatea și a măsurilor echivalente, dar și stabilirea unor tarife externe commune pentru Comunitate. Apoi, accentual a fost pus pe eliminarea barierelor care existau încă în calea liberei circulație în vederea creării unei Piețe Interne – o zonă în care să nu existe frontiere interne și în care bunurile să nu poată circula tot atân de liber ca și pe o piață națională. Astfel, eliminarea restricțiilor în ceea ce privește cantitatea dar și taxele vamale a fost realizată la data de 1 iulie 1985, când s-a definitivat Uniunea vamală.

Începând cu 1 ianuarie 1993, mărfurile ce trec frontierele interne ale Comunității nu mai sunt controlate. Eliminarea formalităților de trecere a frontierelor implică inițiative în patru domenii legate între ele: eliminarea documentelor vamale în comerțul intra comunitar, regulile comunitare ce guvernează libera circulație a bunurilor, întărirea frontierelor externe cooperarea între administrații.

I.3.4. Libera circulație a persoanelor

Libera circulație a persoanelor reprezintă unul dintre obiectibele de bază pe care le prevede Tratatul de la Roma și care trebiue îndeplinit în scopul înfăptuirii pieței commune. Scopul acestei libertăți rezidă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia ei se află sau își desfășoară activitatea precum și între cetățenii din celelalte state membre care locuiesc sau care muncesc pe teritoriul acestui stat. discriminările acestea pot face referire la condițiile de intrare, muncă, deplasare, angajare sau remunerație. Astfel libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar se înfăptuiește prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu precum acesta.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, el de piață internă ce nu poate fi realizată în comdițiile existenței unei frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor. Din momentul apariției, sensul conceptului de liberă circulație a persoanelor a evoluat din ce în ce mai mult. Primele concepte referitoare la acest domeniu îl considerau pe individ doar ca agent economic, însă acestea s-au extins apoi, cuprinzând și chestiuni legate de noțiunea de cetățean al Uniunii. Aspectul acesta se dorește a fi aplicat și cetățenilor din țările terțe, urmând ca după eliminarea controalelor la frontierele interne să nu mai fie necesar să se verifice naționalitatea.

Cap.II. Libera circulație a persoanelor

II.1. Noțiune și caracterizare

În cadrul Comunităților Europene, libera circulație a persoanelor a fost definită în Actul Unic European din 1987 ca fiind una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. La momentul în care Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană a fost elaborate, libertatea de circulație a persoanelor nu a fost proiectată ca find un drept al cetățenilor din statele membre, de a se deplasa în orice loc în Comunitate.

Inițial, liberatea de circulație a fost legată de conceptul de lucrări, de ceea ce doctrina germană numește Marktburger atunci când descrie statutul lucrătorilor în dreptul comunitar, respectiv persoana care este activă din punct de vedere economic, care exercită activități economice transfrontaliere. Acest lucru se explică întrucât libertatea de circulație a persoanelor a fost o problemă mai delicată pentru statele membre decât libera circulație a mărfurilor, grație implicațiilor care țin de ordinea publică și de siguranța națională, sau de sistemul de asigurări sociale. Astfel se explică și faptul că în domeniul acesta nu există o politică echivalentă cu politica comercială comună.

Dorind să-și protejeze piața forței de muncă și asigurările sociale, statele membre au refuzat persoanelor din afara Uniunii, să beneficieze, din momentul intrării pe teritoriul UE, de drepturile conferite de tratat libertății de circulație a persoanelor. Principiul liberei circulație a persoanelor a evoluat în condițiile creării pieței interne, alături de libertățile celelalte, aceatsă evoluție dându-se atât jurisprudenței Curții, cât ți activității legislative desfășurate de celelalte instituții comunitare. Principiul acesta a fost dezvoltat prin Spațiului Economic European, accord care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994. În conformitate cu prevederile acestui accord, dreptul de liberă circulație a persoanelor, prevăzut de TCE, a fost atribuit și cetățenilor din statele AELS, excepție făcând Elveția. Cetățenii din statele membre UE dar și familiile lor precum și cetățenii statelor AELS împreună cu familiile acestora pot să se deplaseze liber pe teritoriul statelor care compun aceste două organizații.

Însă evoluția cea mai importantă a principului liberei circulație a persoanelor o reprezintă trecerea de la dreptul de natură economică ale persoanelor la cetățenia europeană. Prin tratatul de la Mastricht s-a stabilit cetățenia UE pentru persoanele care au cetățenia unui stat membru. Cetățenii Uniunii au dreptul de a se deplasa și de a locui în orice loc doresc pe teritoriul statelor membre și beneficiază de dreptul în țara de rezideță, de a vota și de a fi candidați în alegerile municipale precum și în alegerile Parlamentului European.

Cetățenii statelor membre au dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și să se adreseze Ombudsmanului European și sunt îndreptățiți la protecție diplomatică din partea tuturor statelor membre, chiar și fără a fi necesar să se deplaseze în alt stat membru. Conceptul de cetățean european este complementar și nu înlocuiește cetățenia statului membru. Esența libertății de circulație a persoanelor rezidă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află sau își desfășoară activitatea precum și între cetățenii din celelalte state membre care stau sau care muncesc pe teritoriul acestui stat. Discriminările acestea pot face referire la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Așadar, libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar se înfăptuiește prin asigurarea unui astfel de regim nediscriminatoriu. Acest nou statut a condos la o accelerare a procesului de extindere a drepturilor la libera circulație spre noi categorii de personae (persoane care nu desfășoară activități economice, însă beneficiață de suficiente resurse pentru a-și asigura traiul, studenții). Prin Tratatul de la Mastricht s-a introdus pentru prima oară și conceptual de cetățenie europeană.

Cetățenia Uniunii anunță și uniunea politică. Ea reprezintă un nou principiu de organizare politică. Ea traduce realitatea instituțională dobândită de Uniune și îndepărtarea sa de orbita dreptului internațional.

II.2. Cetățenia europeană

Termenul de „cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Mastricht în anul 1993, prin acesta dându-se dreptul de liberă circulație precum și de liberă rezidență în interiorul Uniunii cetățenilor din toate statele membre ale Uniunii Europene. Mai mult decât atât, Tratatul a introdus în domeniul de interes comun al statelor membre și politica cu privire la azil, problematica trecerii frontierelor externe precum și politic ace face referire șa imigrație. Se poate afirma faptul că cetățenia europeană este rezultatul unui proces îndelungat de reorientare a Comunităților către cetățean, proces care a început în urmă cu câteva decenii.

Rapoartele din domeniul Cooperării politice europene au militat insistent pentru aproprierea Europei de cetățenii săi. O plitică a cetățeanului se impunea. Firul conductor al unei astfel de politici trebuie să fie dorința de a suscita un ‹civism european›, o conștiiță și o voință de a aparține unei colectivități commune fondată pe o lungă istorie. Resortisantului European i-au fost inițial recunoscute drepturi în calitatea sa de factor de producție. În ordine cronologică, primul drept care a fost recunoscul a fost al liberei circulații. A fost recunoscută libera circulație lucrătorilor salariați și nesalariați, membrilor din familiile lor, studenților, turiștilor ori pensionarilor fie ca factori de producție, fie ca și destinatari ai serviciilor, ca foști ori ca viitori lucrători. Importanța adaptării unor măsuri în sensul unei Europe a cetățenilor este subliniată și în concluziile Consiliului European de la Fontainebleu din 25-26 iuniu 1984. pe baza acestor concluzii a fost constituit și Comitetul andonnino, care militează în vederea recunoașterii unui drept al cetățenilor de a benificia de libera circulație, atât în ceea ce privește exercitarea unei profesii, precum și cu titlu privat. Proiectul primordial al Actului Unic European a fost de natură economică, astfel că aceasta nu va introduce o cetățenie euripeană.

Cetățenia europeană instituie în modul cel mai clar depășirea barierelor economice ale construcției europene precum și orientarea ei spre sfera politică. Aceasta se înscrie așadar, în logica Tratatului de la Mastricht, tratat care o și consacră. După cum am mai precizat, conceptual de cetățenie europeană a fost introdus în cadrul Comunității europene prin Tratatul de la Mastricht, acest aspect fiind fundamental pentru afirmarea identității europene, deoarece este recunoscută existența unui cetățean European în cadrul construcției europene.

Cetățenia este expresia legitimității democratice a construcției europene și a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. Curtea de justiție a calificat-o drept „statutul fundamental al resortisanților” statelor membre permițându-le acestora […] să obțină, independent de naționalitatea lor și fără prejudicierea excepțiilor special prevăzute în acest sens, același tratament juridic. Cetățenia europeană se acordă automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii. Raportul dintre cetățenia europeană și cea națională este clarificat și în Tratatul de la Amsterdam, care precizează faptul că prima vine în completarea celei de-a doua, darn u o înlocuiește. Tratatul de la Lisabona reia dispoziția aceasta, precizând faptul că cetățenia europeană se alătură celei naționale.

Drepturile principale pe care le conferă cetățenia europeană sunt următoarele: dreptul de a allege precul și dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European și în alegerile municipale din statele membre în aceleași condiții ca și resortisanții din aceste state, dreptul de liberă circulație și sejur pe teritoriul statelor membre, dreptul la protecție consulară și diplomatică din partea statelor membre pe teritoriul unui stat terț unde nu este reprezentat statul de origine, dreptul la petiție în fața Parlamentului European și a Mediatorului European, dar și dreptul de corespondență cu instituțiile Uniunii și organelor consultative ale acesteia într-una intre limbile tratatelor. O serie dintre aceste drepturi existau și anterior Tratatului de la Mastricht, cu acest prilej ele fiind astfel regrupate în temeiul calității de cetățean european. Alte drepturi ale cetățenilor Uniunii vor fi consecrate prin Tratatele ulterioare.

II.3. Conceptul de lucrători

În conformitate cu art. 39 alin. 2 din TCE, este interzisă orice discriminare bazată pe cetățenie, între lucrătorii statelor membre. Noțiunea de lucrător este definită în dreptul comunităților, în mod independent de legislația statelor membre.

Dacă definiția ar fi lăsată la îndemâna statelor membre, în funcție de interesele acestora de a-și proteja piața forței de muncă, o parte din persoanele cărora le sunt recunoscute drepturi nu ar avea posibilitatea de ale exercita. Criteriile folosite de CES pentru definirea conceptului se concentrează în jurul existenței unui raport de muncă: este esențial ca pentru o perioadă de timp o persoană să presteze o activitate pentru și sub conducerea unei alte personae, în schimbul căreia primește remunerație. Atât timp cât este o activitate economică remunerată, nu prezintă importanță natura și durata muncii, dacă ne aflăm în sfera dreptului public ori dacă vorbim de un contract de drept privat. Este necesar ca o persoană să desfășoare activități efective și reale, însă care să nu fie atât de nesemnificative, astfel încât activitățile să poată fi catalogate pur marginale sau auxiliare. Se extinde dreptul de liberă circulație și asupra persoanelor care își caută de lucru într-un alt stat membru, statele membre trebuind să permită acestora intrarea pe teritoriul lor în vederea studierii pieței forței de muncă și depunerii tuturor diligenților în scopul de a fi angajate. Persoanei care își caută de lucru i se poate cere de către statul membru, ca după șase luni de la intrare să părăsească teritoriul, în cazul în care nu dovedește că este în continuare în căutarea vreunui loc de muncă și că are șanse de a fi angajat.

O persoană poate să invoce dreptul de liberă circulație doar în cazul în care situația în care se află este caracterizată de factori transfrontalieri. Cazurilor pur interne ale unui stat membru nu li se aplică normele din tratat. Un stat membru poate să adopte norme prin care se conturează o situație în defavoarea propriilor cetățeni comparative cu cetățenii din alte state membre. Trebuie astfel ca o persoană să exercite o activitate de natură economică pe teritoriul altui stat decât cel al cărui cetățean este. Unii cetățeni din statele membre au încercat să depășească bariera situației „pur interne” însă CES nu a acceptat aceste încercări.

II.3.1. Dreptul de ieșire, intrare și ședere conferit lucrătoriilor și familiilor acestora.

În legislația secundară adoptată de către Consiliul și Parlament a fost definit dreptul prevăzut de art. 39 din TCE. În acest sens, a fost adoptată Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 cu privire la dreptul de liberă circulație și la șederea pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membri familiilor lor, directivă care a avut ca termen de transpunere data de 30 aprilie 2006. În literature de specialitate această directivă se mai numește și „directive cetățeniei”, dat fiind faptul că este aplicabilă tuturor cetățenilor și nu doar celor care desfășoară activități economice.

Dreptul de liberă circulație se aplică tuturor cetățenilor Uniunii care se mută sau își au reședința într-un alt stat membru, altul decât cel a cărui resortisanți sunt. Ideea principală este reprezentată de daptul că drepturile pe care le are cetățeanul ce se deplasează în alt stat membru sunt ma multe, pe măsură ce șederea sa în statul gazdă se prelungește. Astfel în cadrul statului gazdă, se pot identifica trei etape ale integrării și anume: drepturile persoanelor care doresc să stea pe o perioadă de maxim trei luni, drepturile persoanelor care doresc să stea pâmă la cinci ani precum și drepturile persoanelor care doresc să stea pe o perioadă mai mare de cinci ani.

Cetățenii Uniunii Europene care dețin o carte de identitate valabilă ori un pașaport valabil, precum și membri familiilor lor, care nu sunt resortisanți ai vreunui stat membru și care posedă un pașaport valabil, pot să părăsească teritoriul unui stat membru cu scopul de a călătorii într-un alt stat membru. Membrii familiilor care nu sunt resortisanți ai vreunui stat membru li se poate cere că dețină o viză de intrare. Aceste vize sunt eliberate gratuity și cât mai repede cu putiință, în baza unei proceduri accelerate, statele membre acordând acestor personae toate facilitățile în scopul obținerii vizelor necesare. În cazul în care o persoană care este cetățean al Uniunii sau membru din familia acestuia care nu este resortisant al unui stat membru nu deține documentele de călătorie necesare ori vizele cerute, statul membru în cauză nu poate refuza acesul acestor personae înainte să le ofere toate mijloacele necesare în scopul obținerii documentelor necesare pentru a fi a le fi aduse într-un interval de timp rezonabil ori pentru confirmare sau demonstrarea prin alte mijloace a faptului că beneficiază de dreptul de liberă circulație și de ședere. Cu excepția cerinței de a deține o carte de identitate valabilă ori un pașaport valabil, cetățenii Uniunii beneficiază de dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă mai mare de trei luni, fără să mai fie necesară vreo altă condiție sau formalitate.

În ceea ce privește dreptul de ședre pentru o perioadă mai mare de trei luni, toți cetățenii Uniunii beneficiază de acest drept pe teritoriul altui stat membru dacă îndeplinesc anumite condiții. Așadar, aceștia trebuie în primul rand să fie salariați sau să desfășoare o activitate independentă în statul membru sau gazdă ori să aibă resurse suficiente atât pentru ei cât și membri familiilor lor, astfel încât să nu fie o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă pe durata șederii lor. De asemenea, trebuie să dețină o asigurare medicală cuprinzătoare în statul membru gazdă și să asigure autoritatea națională competentă, printr-o declarația sau printr-o procedură echivalentă la alegere, că dețin resurse suficiente pentru ei și pentru membrii familiilor lor, în așa fel încât să nu fie o povară pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă pe durata șederii lor. Dacă nu îndeplinesc condițiile menționate anterior, cetățenii Uniunii beneficiază de dreptul de ședere pe o periaodă mai mare de trei luni pe teritoriul altui stat membru dacă demonstrează că sunt membri de familie care însoțesc sau se alătură unui cetățean al Uniunii care întrunește condițiile menționate.

În ceea ce privește expulzarea, dreptul unui cetățea membru de a intra pe teritoriul altui cetățean membru și de a se stabili acolo este un drept conferit în mod direct de către Tratat. Acordarea unui permis de reședință nu este o măsură ce dă naștere unor drepturi, ci o măsură ce dovedește care este raportul dintre un cetățean al unui stat membru și dreptul comunitar. Un cetățean al Uniunii care nu mai este lucrător ori o persoană care desfășoară o activitate independentă poate să-și mențină în continuare statutul de lucrător ori persoană care desfășăară o activitate independentă în cazul în care se află în anumite condiții, spre exemplu, este în incapacitate temporară de a muncii, ca effect al unei boli sau al unui accident. O altă căndiție este aceea de a fi înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar ulterior angajării pe o durată mai mare de un an și s-a înregistrat ca persoană care își caută de lucru la oficiul de plasare a forțelor de muncă competent. Statutul de lucrător se menține pentru o durată de cel puțin șase luni în cazul în care acesta este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, ulterior angajării cu un contract de muncă pe termen limitat, pe o perioadă mai mică de un an sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni și este înregistrat la oficiul de plsare a forțelor de muncă ca și persoană care își caută de lucru. De asemenea, statutul de lucrător se menține și în situația în care pesoana în cauză începe un stagiu de formare profesională. În cazul în care se află în șomaj involuntar, pentru ca statutul de lucrător să fie menținut, pregătirea trebuie să aibă legătură cu activitatea profesională desfășurată anterior.

Pentru perioadele de ședere ce depășesc trei luni, statul membru gazdă poate cere cetățenilor Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente. Termenul pentru înregistrare este de cel puțin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat un certificate de înregistrare, care conține numele și adresa persoanei înregistrate, precum și data înregistrării. În cazul în care persoan respectivă nu respectă cerințele de înregistrare aceasta va fi posibilă de sancțiuni proporționale și nediscriminatorii.

Dreptul de ședere a mebrilor de familii a unui cetățean membru al Uniunii, care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, se confirmă prin eliberarea unui permis de ședere de maxim șase luni de la data la care își prezintă cererea. În vederea eliberării permisului de ședere, statele membre solicită o serie de documente cum ar fi: un pașaport valabil, un document care să confirme existența unei relații de families au a unui parteneriat înregistrat precum și un document care atestă faptul că persoanele în cauză sunt în întreținere sau sunt membrii ai gospodăriei cetățeanului Uniunii, sau orice probă care atestă existența unor probleme de sănătate grave care necesită îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii.

Permisul de ședere este valabil pe o perioadă de cinci ani de la data eliberării ori pe durata prevăzută de ședere a cetățeanului Uniunii, în cazul în care aceasta este mai mică de cinci ani. Nu este afectată valabilitatea permisului de ședere de absențe scurte care nu depășesc perioada de șase luni pe an sau de absențe mai îndelungate care se datorează serviciului militar obligatoriu, sau de o absență de cel mult douăsprezece luni consecutive generată de cause importante cum ar fi sarcina și nașterea, boli grave, mutarea într-un alt stat membru sau într-o țară terță în interes de serviciu, studiu sau formare profesională.

În cazul în care cetățeanul Uniunii din statul membru gazdă decedează sau pleacă acesta nu afectează dreptul de ședere al membrilor din familia sa care sunt resortisanți ai unui stat membru. Divorțul, anularea căsătoriei cetățeanului Uniunii ori încetarea parteneriatului său înregistrat, nu au efecte asupra dreptului de ședere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanți ai unui stat membru.

Înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor interesete se supune cerinței ca aceștia să poată demonstra că sunt salariați sau personae care desfășoară o activitate independentă sau că dispun de resurse suficiente pentru ei și pentru membrii familiilor lor, așa încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă pe durata șederii lor. De asemenea, aceștia trebuie să demonstreze și faptul că dețin o sigurare medicală cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă sau că sunt membri ai familiei întemeiate deja în statul membru gazdă de către o persoană care întrunește aceste cerințe.

În ceea ce privește dreptul de ședere permanentă, se afirmă faptul că cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o durată neîntreruptă de cinci ani beneficiază de dreptul de ședere permanentă în statul respectiv. Regula aceasta este aplicabilă și în situația membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru și care și-au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o durată neîntreruptă de cinci ani. Pentru persoanele care nu mai lucrează în staul membru gazdă dar și pentru membri familiilor lor se admit derogări de la regula generală expusă mai sus.

II.3.2. Egalitatea de tratament în timpul muncii

Regulamentul CEE nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octobrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității este actul care dezvoltă art. 39 din TCE din acest punct de vedere. Orice resortisant al unui stat membru, indifferent de reședința sa, are drept de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru. Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectuv în ceea ce privește acesul la locurile de muncă disponibile.

Se interzice discriminarea directă, mai exact orice prevedere care limitează ori supune unor condiții, ce nu se aplică cetățenilor statului membru respectiv cererea dar și oferta de locuri de muncă, accesul în ceea ce privește ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a exercita o activitate. Și discriminarea indirectă este interzisă, mai exact dispozițiile care se aplică fără a se ține cont de cetățenie, care au ca obiectiv sau efect împiedicarea accesului resortisanților altui stat membru la locurile de muncă oferite. Sunt interzise orice obstacole în calea accesului la muncă spre exemplu, cele care fac obligatorie recurgerea la proceduri speciale de recrutare pentru străini ori se supun unor condiții diferite de cele care se aplică angajatorilor care exercită activități pe teritoriul statului membru, respective oferta de muncă publicată în presă ori prin orice alt mijloc. Alte obstacole ar fi cele care supun eligibilitatea pentru ocuparea unui loc de muncă unor condiții de înregistrare la oficiile de ocupare a forței de muncă ori împiedică recrutarea nominală a lucrătorilor în situașia persoanelor care nu își au reședința în staul membru respectiv. Prevederile legale sau practicile administrative ale statelor membre care restricționează încadrarea în muncă a străinilor, ca număr sau ca procentaj, în funcție de întreprindere, de ramura de activitate sau de regiune ori la nivel național, nu se aplică resortisantilor celorlalte state membre. În cazul în care resortisantul unui stat membru își caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru, acesta primește aceeași asistență ca și cea acordată de către oficiile de ocupare a forței de muncă resortisanților proprii care sunt în căutarea unui loc de muncă.

Încadrarea în muncă și recrutarea unui resortisant al unui stat membru pentru un loc de muncă într-un alt stat membru nu pot depinde de criterii medicale, profesionale sau altele care sunt discriminatorii pe criterii de cetățenie, în comparație cu cele aplicate resortisanților din celălalt stat membru care doresc să desfășoare aceeași activeitate. Chiar și astfel, resortisantul care deține o ofertă nominală de la un angajator dintr-un alt stat membru decât cel al cărui acesta este resortisant, se poate supune unei examinări profesionale, în cazul în care angajatorul cere în mod expres acest lucru în momentul prezentării ofertei sale. Se aplică aceeași interdicție și în privința condițiilor de încadrare în muncă și, mai ales, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în situația în care rămân fără loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.

Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și care ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru are parte de tratament egal în ceea ce privește afilierea la organizații sindicale și exercitarea drepturilor sindicale, incluzându-se aici și dreptul la vot precum și accesul la posturile administrative sau de conducere al unei organizații sindicale.

Lucrătorul beneficiază de toate drepturile și avantajele acordate lucrătorulor naționali în ceea ce privește ocuințele, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinței de care are nevoie. Acesta poate, în același temei ca și resortisanții acelui stat, să se ânscrie pe lista cereilor de locuințe, în regiunea în care ocupă un loc de muncă, în cazul în care astfel de liste sunt ținute, și beneficiază de avantajele și prioritățile care decurg din aceasta. În cazul în care un resortisant al unui stat membru desfășoară o activitate salariată sau nesalariată pe teritoriul altui stat membru, soțul și copii cu vârsta de 21 de anis au care se află în întreținere au dreptul de aces la orice activitate salariată pe întreg teritoriul statului respectiv, chiar dacă aceștia nu au cetățenia unui stat membru.

În ceea ce privește egalitatea de tratament privind avantajele fiscale, un lucrător dintr-un alt stat membru are aceleași avantaje fiscale precum pucrătorii naționale. Trebuie subliniat fdaptul că interdicția discriminării presupune împrejurări comparabile atât pentru cetățenii statului membru cât și pentru străinii din alte state membre. Între cele două situații pot exista diferențe obiective, din cauza faptului că statul de reședință acordă avantaje fiscale cetățenilor, în funcție de circumstanțele persoanle și familiale, care pot fi evaluate ușor, deoarece aceștia au, de obicei, interese personale și financiare în acest stat. statul de reședință are capacitatea administrativă de a face verificări rapide asupra acestei situații.

Distincția dintre rezidenți și non-rezidenți este recunoscută de dreptul fiscal internațional și poate justifica tratamentul diferit pentru cele două situații. În cazul în care există discriminare, Curtea trebuie să ia în considerare argumentele statelor membre care arată faptul că aceasta are temei.

În ceeea ce privește egalitatea de tratament privind avantajele sociale, și în acest domeniu, ca și în situația avantajelor fiscale, trebuie ca situația lucrătorului național să fie comparabilă cu cea a lucrătorului migrant. De exemplu, situația unui lucrător migrant nu se poate compara cu cea a unui lucrător național, care nu se supune restricțiilor în ceea ce privește reședința. Avantajele sociale cuprind alocația pentru copii, dreptul de a uzita limba maternă în procedurile penale precum și dreptul la plăți care să acopere cheltuielile de înmormântare ale unui membru al familiei. De asemenea și membrii familiei beneficiază de egalitate de tratament în privința avantajelor sociale.

În ceea ce privește egalitatea de tratament privind accesul la pregătirea profesională, nici Tratatul, nici legislația secundară nu definesc termenul de pregătire profesională, cu toate că, în conformitate cu Regulamentul 1612/68 lucrătorii din Comunitate beneficiază de drepturi egale de acces la pregătire profesională și centre de pregătire. Curtea definește totuși conceptul de pregătire profesională ca fiind orice formă de educație care pregătește pentru calificarea într-o anumită profesie, muncă ori meserie ori care oferă abilitățile necesare pentru o astfel de profesie, muncă ori meserie, indiferet de vârsta ori de nivelul elevului sau studentului.

Este sarcina instanței naționale să decidă dacă o parte a cursurilor sau dacă acestea în întregime constituie pregătire profesională. Oricum, cursurile academice la nivel universitar nu sunt excluse din conceptul de pregătire profesională. Nediscriminarea în ceea ce privește accesul la pregătire include și egalitatea taxelor din învățământ, atât în interiorul statului gazdă cât și în cazul în care statul gazdă își asistă cetățenii în privința urmări cursurilor la colegii și universități din alte state membre. Copii resortisantului dintr-un stat membru, care este ori a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru, sunt admiși în sistemul de învățământ general, la cursurile de ucenici și de formare profesională în condiți echivalente ca și resortisanții statului respecti, în cazul în care aceștia domeciliază pe teritoriul acelui stat.

Statele membre încurajează inițiatibele care le permit acestor copii să urmeze cursurile memționate în cele mai bune condiții.

II.3.3. Restricții, derogări, limitări ale dreptului de liberă circulație

Articolul 39 alin. (3) din TCE permite statelor membre să deroge de la principiul libertății de circulație a lucrătorilor din considerente de ordine publică, sănătate publică sau siguranță publică. Derogările sunt aceleși atât pentru dreptul de stabilire cât și pentru libera circulație a serviciilor. Acolo unde există acte comunitare care armonizează un anumit domeniu, nu se mai aplică derogările.

Statele membre pot să restricționeze libertatea de circulație și libertatea de ședere a cetățenilor Uniunii precum și a membrilor din familiile lor, indiferent de cetățenie, din considerente de ordine publică, sănătate publică sau siguranță publică. Aceste motive nu se pot invoca pentru a servi unor scopuri de natură economică. Măsurile întreprinse respectă principiul proporționalității și se bazează exclusive pe conduita personală a individului în speță. Condamnările penale anterioare nu reprezintă motive în sine pentru a întreprinde astfel de măsuri. Conduita persoanlă a individului în speță trebuie să reprezinte o amenințare reală, prezentă și destul de serioasă la adresa unui interes principal al societății justificările care nu iau în considerare particularitățile cazului ori care se bazează pe rațiuni de profilaxie generală nu sunt acceptate. Statul membru gază poate, în situația în care consideră necesar, să ceară statului membru de origine ori, dacă este necesar, altor state membre, să-i ofere informații cu privire la antecedentele judiciare ale persoanei respective. Această consultare însă nu poate să aibă un caracter sistematic.

În ceea ce privește expulzarea, înainte de a lua o hotărâre de acest fel, din considerente de ordine publică ori siguranță publică, statul membru gazdă trebuie să ia în considerare anumiți factori, cum ar fi: durata șederii persoanei respective pe teritoriul său, vârsta sa, starea de sănătate, situația familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul membru gazdă și legăturile acestuia cu țara de origine.

Statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor Uniunii sau a membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate, care au dreptul de ședere permanenă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive grave de ordine publică sau de siguranță publică. Împotriva unui cetățean al Uniunii nu se poate lua o hotărâre de expulzare, excepții făcând situația în care hotărârea se bazează pe considerente imperative de siguranță publică, definite de statele membre, dacă acesta și-a avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau este minor, excepții făcând cazul în care expulzarea este spre binele copilului.

În ceea ce privește sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt cele cu potențial epidemic dar și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, în situația în care ele fac obiectul unei dispoziții de protecție care se aplică resortisanților din satatul membru gazdă. Bolile care se declanșează după trei luni de la data sosirii nu reprezintă motive de expulzare de pe respectivul teritoriu. În cazul în care există indicii temeinice ca acest lucru este necesar, statele membre, pot, în trei luni de la data sosirii, să ceară persoanelor îndreptățite la dreptul de ședere să se supună unui control medical gratuit, care să ateste faptul că nu suferă de nici una dintre bolile menționate. Nu pot fi impuse aceste controale medicale ca un procedeu de rutină.

Persoanele interesate sunt notificate în scris în legătură cu orice hotărâre luată în conformitate cu regulile privind expulzarea, în așa fel încât să poată înțelege conținutul nitificării și implicațiile sale. Acestea trebuie să fie informate într-o manieră precisă și completă în ceea ce privește considerentele de ordine publică, vsănătatea ori siguranța publică pe care se bazează hotărârea luată în situația lor, excepție făcând situațiile în care acest lucru contravene intereselor siguranței statelor. Notificarea trebuie să conțină informații referitoare la instanță sau autoritatea administrativă căreia persoana interesată i se poate adresa pentru a ataca decizia, termenul în care aceasta poate fi atacată și, atunci când este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsii teritoriul statului membru. Termenul acordat în vederea părăsirii teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notoficării, excepție făcând cazurile de urgență, justificate correspunzător.

Persoanele interesate beneficiază de accesul, în statul membru gazdă, la toate căile de atac în justiție și, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a cere o revizuire în legătură cu o hotărâre luată contra lor din considerente de ordine publică, sănătatea publică sau siguranța publică. În cazul în care cererea de apel sau de revizuire judiciară legată de hotărârea de expulzare este însoțită de o cerere pentru o decizie temporară care să suspende aplicarea hotărârii, înlăturarea efectivă a persoanei din teritoriu nu se poate face înainte de decizia privind măsura provizorie. Excepție fac cazurile în care hotărârea de expulzare se bazează pe o hotărâre judecătorească anterioară sau personale în speță au avut anterior acces la revizuire judiciară ori hotărâre de expulzare se bazează pe considerente imperative de siguranță publică. Procedurile din căile de atac permit examinarea legalității deciziei, dar și a faptelor și împrejurărilor pe care măsura propusă se bazează.

Statele membre pot refuza prezența persoanei respective pe teritoriul lor în timpul procedurilor din căile de atac, dar sa ar putea cauză perturbări grave ale ordinii publice sau ale siguranței publice sau când apelul ori recursul are ca obiect refuzarea accesului pe teritoriul respectiv. Persoanele care fac obiectul unei interdicții de acces în teritoriu din considerente de siguranță publică sau de ordine publică pot să prezinte o cerere în vederea ridicării interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de împrejurări, și în orice caz după o perioadă de trei ani de la executarea hotărârii definitive de interdicție care a fost pronunțată în mod valabil și în concordanță cu dreptul comunitar. Statul membru respectiv trebuie să ia o hotărâre în privința acestei cereri în șase luni de la prezentarea ei.

Statul membru gazdă nu poate emite ordine de expulzare ca și pedeapsă ori ca măsură accesorie a unei pedepse preventive de libertate. În cazul în care un ordin deexpilzare este executat după mai mult de doi ani de la momentul emiterii, statul membru verifică dacă persoana în cauză continuă să reprezinte un pericol real la adresa ordinii publice ori a siguranței publice și decide dacă s-a produs vreo schimbare reală a circumstanțelor de la momentul emiterii hotărârii de expulzare.

Controlul persoanelor la trecerea frontierelor între statele semnatare, pentru cetățenii UE a fost abolit de către Acordul și Convenția Schengen. Cu privire la cetățenii statelor terțe, aceste acorduri stabilesc necesitatea unei vize pentru o durată de trei luni. În conformitate cu art. 61 al Tratatului de la Amsterdam, principiile care stabilesc acordurile Schengen sunt extinse printr-un regulament, la teritoriul Uniunii Europene. Regulamentul CE nr. 562/2006 din 15 martie 2006, stabilește de asemenea, un Cod comunitar cu privire la regulile care guvernează circulația persoanelor dincolo de frontieră, însă doar pentru spațiu Schengen, acest Cod comunitar sistematizînd regulile existente pentru controlul frontierelor externe. Controlul persoanelor la frontieră este interzis în principiu între statele membre ale spațiului.

II.3.4. Restrângeri premise ale libertății de circulație a persoanelor

În conformitate cu prevederile art. 39 alin. 4 din TCE, „dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în serviciul public”. Dacă statele membre au acceptat cu ușurință definișia extinsă dată de curte în ceea ce privește jurisprudența „lucrătorilor”, în cazul excepției serviciului public sau împorivit mult restrîngerii limitelor acesteia, în grație concepției că aceste locuri de muncă presupun exercițiul întregii suveranități a statului.

Rezistența statelor membre a fost evidențiată foarte bine de AG Mancinii într-o cauză în care Franța susținea că postul de asistent medical presupune exercițiul suveranității de stat și, în consecință, nu poatre fi ocupat de cetățeni din alte state membre. A fost necesar ca, în conformitate cu art. 226 din TCE, Comisia Europenană să introducă o serie de acțiuni în fața curții, pentru ca statele membre să nu includă îm excepție întregi sectore ale economiilor nașionale, pe care să le excludă systematic de la libera circulație a lucrătorilor. Urmând abordarea sugerată de Comisie, Curtea nu include în această derogare: locurile de muncă pentru infirmieri în spitalele publice, un stagiu pregătitor pentru profesori, locurile de muncă așe profesorilor în special cele de liceu, postul de lector în cadrul consiliului național pentru cercetare în sectorul civil, angajații căilor ferate, angajații serviciilor de transport în comun, angajați consiliilor locale (paznic, templar, electrician, grădinar), angajații autorităților sau societăților ce gestionează serviciile de utilități publice (electricitate, apă, gaz), serviciilor de radio-televiziune, serviciilor de pază privată.

Jurisprudența curții ne permite să considerăm că se includ în derogarea de la libera circulație a persoanelor posturile ce solicită loialitatea angajatului față de stat și conțin drepturi și obligații mutuale ale statului și ale angajatului. Penru acest lucru trebuie ca posturile să implice participarea directă ori indirectă în exercitarea competențelor pe care le conferă dreptul public și răspunderea pentru salvgardarea intereselor generale ale statului. Acesta este cazul sectoarelor care cuprind activități specifice administrașiei publice și autorităților publice: locurile de muncă din minister și băncile centrale, poliția, sistemul judiciar, autoritățile fiscale, forțele armate, autoritățile care elaborează actele normative și cele care monitorizează aplicarea legislației. Însă chiar și în cazul acestor sectoare, dimensiunile excluderii cetățenilor altor state membre de la posturile din administrație nu acoperă toate fracțiile. Doar funcțiile de management trebuie rezervate cetățenilor din statul respectiv. Posturile cu atribuții tehnice ori administrative ar trebui să fie accesibile și cetățenilor altor state membre. Cerinșa conform căreia cetățenii trebuie să fie o amenințare prezentă și reală pentru interesele fundamentale ale societății cu scopul de a le interzice ori restrânge dreptul la liberă circulație are efecte de natură să complice activitatea magistraților români.

Legislația națională adoptată într-un anumit context al candidaturii României la Uniunea Europenapă. Este de natură să ridice întrebări în ceea ce privește restrângerea dreptulu de circulație al cetățenilor români.

Aceste întrebări au fost déjà adresate Curții Europene de Justiție de către o instanță națională, sau instanțele naționale le-au soliționat fără o trimitere preliminară. De asemenea, unele prevederi ale legislației naționale, care transpun în mod eronat legislația secundară comunitară, vor determina confruntarea magitraților români cu aplicarea principiilor de drept comunitar și inaplicarea prevederilor legislației naționale.

Cap.III. România și libertatea de circulație

III.1. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor

Prin politic ape care o adoptă Uniune Europeană are în vedre crearea unei zone de liberate, justiție și securitate unde să nu mai fie necesar controlul persoanelor la frontierele interne, indifferent de naționalitate. Simultan, este în desfășurare un process amplu de implementare a unor standarde commune cu privire la controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de azil, vize și imigrație. Marea Britanie și Irlanda nu au fost de accord să i-a parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va lua parte doar în cadrul măsurilor privitoare la politica de vize.

Cetățenii europeni sunt beneficiarii dreptului fundamental de a se stabili și de a se deplasa acolo unde doresc. Însă pentru fi pe deplin în avantajul tuturor, este necesar ca liberatea de circulație a persoanelor să fie însoțită de un nivel corespunzător de justiție și securitate. La Amsterdam, acestă cerință dublă a fost prevăzută în Tratat sub forma creării progressive a unei zone de securitate, liberate și justițeie.

Etapa principală în evoluția cître o piață internă reală, în care să fie eliminate barierele în calea liberei circuații a persoanelor o reprezintă încheierea celor două Acorduri: Acordul Schengen (semnat la data de 14 iunie 1985) și Convenția de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la data de 25 martie 1995). În decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa, Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiuliul Uniunii Europene au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document care adduce într-un cadru unic drepturiloe politice, economice, civile, sociale prevăzute într-o serie de documente intrenaționale, naționale și europene.

Referitor la sfera subiectelor de drept, Carta nu face nici-o distincție între cetățenii, reunind pentru întâia oară în interiorul unui singur document drepturile tuturor persoanelor care se află în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. În art. 15, alin. 1 al Cartei este stipulate dreptul oricărui cetățean ori cetățene ai Uniunii dea beneficia de liberattea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili ori de a furniza servicii în ori care dintre statele membre.

Încheind Acordul de asociere la Uniunea Europeană (Acordul European) România s-a angajat pe calea integrării europene în mod ireversibil. Elementul principal al strategiei de aderare îl reprezintă Parteneriatul de Aderare, semnat de Romînia, enunțând principiile, obiectivele dar și prioritîțile de acționare și mobilizând înr-un singur cadru toate formele de asistență comunitară. Negocierile de aderare ale României la Uniunea Europeană au început efectiv, pe capitale, în anul 2000, capitolul privitor la libera circulație a persoanelor începând să fie negoc iat abia în anul 2002, în cadrul primei Conferițe de Aderare de la Bruxeles. țara noastră acceptă în totalitate acquis-ul comuniar al Capitolului II, intitulat „Libera circulație a persoanelor” intrată în vigoare la data de 31 decembrie 2000 fără să solicite o perioadă de tranziție ori o derogare. Constituția României prevede în art. 25 că „Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat”.

În ceea ce Implementarea Convenției Schengen, aceata are ca o biectiv eliminarea controalele la frontierele interene pentru toate persoanele și include măsuri de întărire a controalelor la frotierele externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, cooperare judiciardară și polițienească, posibilitatea procesării cererilor de azil dar și un schimb efficient de informații. La frontierele externe ale spațiului Schengen, cetățenii Uniunii Europene trebuie să prezinte doar un document de identificare valid, iar cetățenii țărilor terțe cuprinse în lista comună a țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să dețină o viză unică valabilă în întreg spațiul Schengen. Cu toate acestea, fiecare stat membru are liberatea să ceară viză în cazul cetățenilor altor terțe țări.

Acquis-ul în domeniul politicii vizelor îl reprezintă art. 9-27 din Convenția de Implementarea a Acordului Schengen dar și de o serie de acte normative privitoare la: implementarea acqui-unui Schengen în țările UE, stabilirea unui model tip de viză-Regulamentul Consiliului 334/2002 CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 ori stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză, eliberată de statele membre titularilor unui eocument de călătărie care nu este recunoscut de statul membru care stabilește formularul-Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.

În ceea ce privește țările ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a putea intra în spațiul comunitar, Regulamentul Consiliului 539/2001 CE stabilește lista țărilor terțe ai căror resortisanți sunt supuși obligației de viză pentru a putea trece frontierele externe ale statelor ,ember ale Uniunii Europene. Regulamentul fixează și lista țărilor ai căror cetățeni sunt exceptați de la obligația aceasta.

Directiva Consiliului 2001/40 CE reglemenrează cadrul legal cu privire la recunoașterea reciprocă a deciziilor de îndepărtare a rezidenților din statele terțe. așadar, în cazul în care un stat membru ia hotărîrea de îndepărtare a unui cetățean de pe teritoriul său, hotărârea este valabilă pe întreg spațiul țărilor membre ale Uniuii Europene. În vederea înfăptuirii unui spațiu comunitar unde controalele la frontiere vor dispărea, iar libera circulație a cetățenilor va fi deplină este nevoie de înfoptuirea unei securități a frontierelor externe precum și de o solidaritate a statelor Uniunii Europene în sensul acesta. Forțele polițienești cooperează în depistarea și profilaxia criminalității și au drept de urmărire a criminalilor fugari și a traficanților de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spațiul Schengen. Pentru o funcționare cât mai eficientă a Convenției, s-a implementat o măsură tehnică compensatorie estențială-sistemul de Informații Schengen (SIS) aceata furnizând informații cu privire la intrarea cetățenilor terțelor țări, problemele legate de cooperarea polițienească și de vize. Reglementarea legală a acestui system este dată de art.92-125 din Convenția de Implementarea a Acordului Schengen.

La data de 7 decembrie 2001 a fost anunțată official libera circulație. La Bruxeles, Consiliul Miniștrilor de justiție și Afaceri interne al Uniunii a hotărât în unanimitate, ca începând cu data de 1 ianuarie 2002 să se renunțe la regimul vizelor pentru cetățenii români care circulă în spațiul Schengen. Dispoziția aceasta a intrat în vigoare după ce s-a publicat în jurnalul oficial al Comunităților Europene. La data încheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, „menit să includă anumite acorduri și reguli menționate în cadrul Uniunii Europene”.

În conformitate cu art. 73 (j) Consiliul va adopta:

„(1) Măsuri care, în comnformiatate cu art. 7 (a), să asigure absența oricărui control al persoanelor, indifferent dacă aceștia sunt cetățeni ai Uniunii sau ai unor terțe state, atunci când traversează frontierele interioare;

(2) Măsuri privind traversarea frontierelor exterioare, care să stabilească:

a) standarde și proceduri care să fie aplicate statelor membre privind efectuarea controlului persoanelor la respectivele frontiere;

b) reguli de acordare a vizei pentru șederi de cel mult trei luni, cuprinzând:

I) lista statelor terțe ai căror cetățeni trebuie să fie în posesia vizei de traversare a frontierelor exterioare, și ale acelora ai căror cetățeni sunt scutiți de aceasta cerință;

II) procedurile și condițiile de acordare a vizei de către statele membre;

III) un format unitary pentru vize;

IV) reguli pentru o vizită unitară.”

Articolul 2 din acest Protocol subliniază faptul că „de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam acquis-ului Schengen, inclusive deciziile Comitetului executive creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea acestei date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre menționate în art.1, fără a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la această dată, Consiliul se înlocuiește prin Comitetul Executiv menționat”. Mai mult decât atât, următorul paragraf subliniază faptul că „atât timp cât măsurile referitoere la cele de mai sus nu au fost luate și fără încălcarea art. 5 (2), prevederile și deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate pe Tttlui VI al Tratatului Uninii Europene”. Acest lucru înseamnă că, atât timp cât Uniunea Europeană, pe baza hotărârilor Consiliului, va avea reguli și procedure proprii, dispozițiile Acordului de la Schengen se vor aplica.

Atât timp cât libera circilație este pusă în discuție, referirea la dimensiunile drepturilor omului nu poate să fie evitată, deoarece art. 13 din Declarația Univesală a Drepturilor Omului stipulează că:

„1. Orice persoană are dreptul la libera circulație și la rezidență în interriorul frontierelor fiecărui stat.

2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusive pe a sa proprie, și să se întoarcă în țara sa”.

De acemenea art. 12 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice prevede că:

„1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea pe ale teritoriul, dreptul la libera circualție și liberatea de a-și allege reședința.

2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice țară, inclusive pee a sa”.

În exercitarea acestui drept, singurele restricții fac referire la protejarea securității naționale, la ordinea publică, la drepturile acstor personae precum și la sănătate și morala publică. Este clar că atunci cînd este vorba despre libertatea de circulație, aceste documente pun responsabilitatea respectării acestui drept pe umerii statului în care trăiește déjà persoana respectivă ori în care își are reședința. Datorită acestui fapt este foarte greu a se invoca dimensiunea drepturilor omului în momentul în care i se cere unei țări să accepte intrarea fără nici o restricție a unei prsoane acre nu este cetățean al acelei țări ori nu își are reședința pe teritoriul respectiv. Este cert faptul că, restricțiile trebuie să fie rezonabile, în caz contrar fiind limitată nu doar exercitarea reptului, ci ca atare este amenințat. În acelați timp, există o tendință generală, în special în rîndul țărilor prospere, de a îngrădi pe cât posibil, șansa unor personae din state terțe de a intra pe teritoriul lor, iar mulți sunt de părere că nu este exagerat să se afirme că spațiul Schenget trădează tendința de a deveni o fortăreață Schengen.

Eliminarea frontierelor și libear circulație a persoanelor în spațiul comunitar poate să ducă la apariția unor problime cu privire la migrația clandestină. Convenția Schengen reglementează prin art. 3-8, modul de supraveghere și control al frontierelor externe. Pe lângă întocmirea unei liste a țărilor terțe ai căroro cetățeni au nevoie de viză (Anexa I la Regulamentul nr. 539/2001) sau nu (Anexa II la Regulamentul nr. 539/2001) pentru a putea intra în spațiul comunitar, au fost intreprinse măsuri referitoare la securitatea și controlul frontierelor Uniunii Europene înm țările ce constituie frontiere exterene ale spațiului. În acest sens se remarcă inițiatova Potugaliei cu privire la întărirea controlului și supravegherii frontierelor.

În scopul creării unui spațiu sigur cu frontiere sigure și a combaterii migrației legale este nevoie de o cooperare a statelor în domeniul acesta.

Programe privind cooperarea între administrațiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliție, precum EUROPOL, ori programe de cooperare în domeniul judiciar, precum programul GROTIUS, duc la realizarea unei solidarități între state și la crearea unui spațiu comunitar. În acest sens sunt Regulamentul Consiliului 743/2002 CE se stabilește un cadru general comunitar de acrivitate în vederea facilitării cooperării judiciare în materie civică sau Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 referitoare la măsurile de control și sancțiunile penale în domeniul drogurilor.

În domeniul liberei circulații a persoanelor, o chestiune deosebit de importantă o reprezintă protecția datelor cu caracter personal. Politicile referitoare la controlul frontierelor, al migrației, politicile în domeniul dreptului de azil sunt strâns legate de realizarea unui cadru juridic necesar cooperării bilaterale și multilaterale între state în scopul creării unui spațiu comunitar sigur al liberei circulații a cetățenilor. Convenția pentru protejarea datelor persoanele fașă de prelucrarea automatizată a datelor cu character personal adoptată la data de 28 ianuarie 1981 la Strasbourg, face parte din lista acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor și cuprinde prevederi legate de asigurarea securității datelor, garanții pentru protecția drepturilor persoanlelor fizice ale căroro date se prelucrează automat, categoriile speciale de date precum și regulile fluxului transfrontaliei de date în sistemul cooperării internaționale.

Cauza C-520/04, Pirkko Majatta Turpeinen, CJCE, prima cameră, hotărârea din 9 noiembrie 2006. (Libera circulație a persoanelor. Impozit pe venit. Pensie pentru vechime în muncă. Impozitarea mai ridicată pentru rezidenți într-un stat membru).

Situația de drept și de drept aplocabilă în cauză:

Până în anul 1998 dna Turpeinen (reclamanta) a domiciliat în Finlanda iar în anul 1999, când s-a pensionat definitive s-a instalat în mod permanent în Spania. În temeiul unei convenții încheiate între cele două state, pensia pentru vechime în muncă, plătită cu titlu de activitate în sectorul public, era impozabilă doar în Finlanda. Până în 2001, reclamanta era supusă regimul fiscal al rezidenților, ce acoperea veniturile mondiale ale contribuabilului și care prevede o impozarea progresivă în cuantul de 28,5%. În 2002 Uudenmaan verovirasto (centrul fiscal din Uudenmaa) a informat reclamanta că urma să fie supusă unui regim de impozitare parțială, ce acoperea doar veniturile de origine finlandeză, aplicabil resortisanților finlandezi ce nu au domiciliul în rspectivul stat în termen de trei ani consicutiv în baza legii referitoare la impozitul pe venit. În temeiul regimului pensia reclamantei era supusă unei rețineri la sursă în cuantul de 35%. Considerând că ar fi trebuit impozitată în totalitate în Finlanda, adică în mod progresiv, reclamanta a depus o reclamație împotriva deciziei centrului fiscal; reclamația find respinsă, ea a atacat decizia în fața Curții administrative din Helsinki acțiune ce a fost de asemenea respinsă. Curtea administrativă supremă, instanța în fața căreia a fost atacată aceasta din urmă hotărâre, a adresat Curții de Justiție următoarea întrebare: „Articolul 18 CE, referitor la dreptul unui cetățean al Uniunii de a circula și de a rezida în mod liber pe teritoriul statelor membre, ori articolul 39 CE, referitor la asigurarea liberei circulații pentru lucrătorii în interiorul Comunității, trebuie interpretat în sensul că unul sau ambele se opun (e) unei legislații naționale în temewiul căreia în situașia unei persoane ce are reședință în străinătate și este impozitată parțial în statul membru, impozitul prin reținere la sursă prelevat asupra pensiei pentru vechime în muncă plătită în temeiul unei relații de muncă de drept public de către statul membru depășește în anumite situații impozitul la care contribuabilul ar fi supus în calitate de persoană rezidentă și, astfel în calitate de contribuabil impozabil în totalitate în statul membru?”

Concluziile curții și hotărârea pronunțată

Amintind faptul că articolul 18 CE își găsește o expresie specidică în articolul 39 CE, în legătură cu libera circulație a lucrîtorilor, Curtea de Justiție a trecut la examinarea împrejurării dacă situația din litigiul principal intră în domeniul de aplicare a celui in urmă articol. Instanța a menționat practica sa anterioară, conform căreia dispozițiile Tratatului CE în material liberei circulații a persoanelor vizează facilitatrea exercitării de către resortisanții comunitari a unor activități profesionale de orice natură în cadrul Comunității, opunându-se măsurilor care i-ar putea dezavantaja atunci când ei doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru. Totuși, aceata a precizat că personae care exercită activitatea lor profesioanlă în statul membru ai cărui resortisanți sunt ori care au exercitat dreptul de a rezida într-un alt stat membru doar după pensionare, fără nici o intenție de a lucra în respectivul stat, nu se pot întemeia pe libera circulație garantată în articolul 39 CE. Curtea a constatat, prin urmare, că reclamanta din litigiul principal nu era vizată de către articolul 39 CE, context în care s-a trecut la examinarea aplicabilității articolului 18 CE. În sensul respectivului articol, în măsura în care unui cetățean al Uniunii trebuie să i se acorde în toate statele membre același tratament în drept precum cel acordat resortisanților acestor state membre ce se află în aceeași situație, ar fi incompatibil cu dreptul la libera circulație dacă un cetățean ar primi în statul membru al cărui resortisant este un tratament național mai puținn favorabil decât cel de care ar beneficia dacă nu ar fi untilizat facilitățile oferite prin tratat în legătură cu libertatea de circulație. Facilitățile nu ar fi efective în mod deplin dacă un resortisant al unui stat membru ar fi descurajat să le utilizeze de obstacole asupra modului de ședere în statul membru gazdă prin legislația din statul de origine ce penalizează utilizarea respectivelor facilități. curtea a constatat că, din momentul ce reclamanta și-a exercitat drepturile sale la libera circulație de ședere, conferite prin articolul 18 alin. (1) CE, ea poate invoca respective dispoziție împotriva statului său de origine. Legislația națională în discuție instituie o diferență de tratament între cetățenii finlandezi, care continuă să domicilieze pe teritoriul național și cei care și-au stabilit reședința într-un alt satt membru, în defavoarea celor din urmă, diferența de tratament ce rezultă doar din exercitarea de către aceștia a dreptului la libera circulație. Asupra acestora din urmă incumbă o sarcină fiscală mai ridicată. Deși ca regulă, în privința fiscalității directe, siuațiile rezidenților și ale nerezidenților nu sunt comparabile, deoarece cea mai mare parte a venitului rezidentului este concetrată în mod normal în statul de reședință, iar aceasta din urmă dispune de toaste informațiile necesare pentru a stabili capacitatea contributivă globală a rezidentului, ținând cont ce circumstanțele sale personale și de familie, totuși, Curtea a precizat că un contribuabil nerezident, salariat ori nesalariat, ce primește tot sau aproape tot venitul său în statul în care lucrează se află în mod obiuctiv în aceeași situație în ceea ce privește impozitul pe venit, precum un rezudent al acestui stat care desfășoară aceeași activitate, ambi fiind impozitați doar în aces stat, iar venitul lor impozabil fiind același. diferența de tratament rezultată din legislația națională poate fi justificată doar dacă se înremeiază pe considerente obiective proporționale obiectivului legitim urmărit. Curtea a respins argumentele invocate de către guvernul respectiv în vederea justificării diferemței de tratament. În primul rând obiectivele simplificării și transparenței sistemului fiscal național pentru contribuabilii nerezidenți se pot atinge prin măsuri mai puțin restrictive pentru libera circulație a cetățenilor Uniunii decât un impozit care, în anumite situații se poate dovedi mai ridicat decât cel aplicabil contribuabilșilor rezidenți ce primesc același venit. În al doilea rind, din perspective dificultăților susținute în privința perceperii impozitului de la contribuabilii nerezidenți, regimul național a fost calificat drept lipsit de proporționalitate, Curtea făcând astfel trimitere la Directiva Consiliului 77/799 CEE din 19 decembrie 1997 privind asistența reciprocă acordată de autoritățile comnpetente din statele membre în domeniul impozitării directe, dar și la Directiva Consiliului 76/308/CEE din 15 martie 1976 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor rezultate din anumite cotizații, drepturi, drepturi, taxe și alte măsuri, aceasta din urmă directivă permițând unui stat mwembru să solicite asistență din partea unui alt stat membru în legătură cu recuperarea impozitului pe venit plătibil de către un contribuabil resident, în cel din urmă stat membru. La audieri, guvernul respectiv a precizat că regimul fiscal în discuții a fost mpdificat, cu începerea de la 1 ianuarie 2006, astfel în cât pensia pentru vechime în muncă a unui contribuabil parția să fie impozitată în același mod cu cea a unei personae impozitate deplin în Finlanda, adică potrivit unui baream progresiv, cu același alocații fiscale și potrivit aceleiași procedure de declarare fiscală.

III.2. România în procesul de adoptare a acquis-ului în domeniul liberei circilații a persoanelor

După Consiliul Europen de la Luxembourg, din decembrie 1997, unde s-a luat hotărârea extindeii Uniunii către sudul, estul și centrul Europei, procesul de armonizare legislativă, până la acel moment limitat la domeniile pieței interne, s-a extins asupra întregului acquis comunitar, totodată accelerando-se ritmul armonizării. Totodată, Consiliul European de la Luxembourg și-a adus aportul la definirea unei maniere sistematice de aliniere a legislației din țările candidate la legislația Uniunii Europene, prin lansarea unui exercițiu de examinare analitică în ceea ce privește preluarea și aplicarea aquis-ului comunitar.

Statele candidate trebuie să includă ân dreptul lor intern, să negocieze acolo unde nu pot să accepte direct ori fără o perioadă de grație, să transpună și să armonizeze legislația națională cu acquis-ul comunitar înainte să adere la Uniunea Europeană. Excepțiile și derogările de la acquis se acordă doar în sitoații de excepții find limitate ca scop. Uniunea și-a luat angajamentul de a menține acquis-ul comunitar în totalitatea sa și de a-l dezvolta. Adoptarea acquis-ului comunitar are ca scop atât armonizarea legislației cât și construcția instituțională care are rolul de a asigura implementarea acestuia.

România a făcut progrese deosebite în alinierea la politica de vize a UNiuni Europene. Criteriile și condițiile de abținere a vizei au fost evidențiate în normele metodologice de implementare a Legii privind regimul străinilor în românia nr. 123/2001 (hotărârea Guvernului nr. 476/2001) și în instrucțiunile commune ale Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, publiate în data de 29 mai 2001. în privința capacității administrative de implenetarea politici în domeniul vizelor, în Rolmânia, este asigurată de către Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Administrației și Internelor. Toate cererile de viză sunt trimise de către misiunile diplomatice la Centrul Național pentru vize care ia hotărârea finală asupra eliberării vizei, cererile cetășenilor țărilor cu tendințe de migrare fiind trimise în vederea unei verificări suplimentare Direcției pentru străinii și Probleme de Migrație din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Pentru a putea călători în țările care aparțin spațiului Schengen (Germania, Franța Olanda, Spania, Louxembourg, Austria, Grecia, Italia șa) sunt necesare următoarele acte: invitație tradusă în limba română si legalizată sau vouchen- pentru destinația finală, billet de transport dus ântors sau cartea verde a mașinii cu care se pleacă, asigurare medicală valabilă pentru durata sejurului suma minimă în valută liber convertibilă trebuie să fie proporțională pe perioada sejurului. În cazul în care se constată că nu sunt întrunite aceste condiții, șeful puncului vamal roman poate să dispună ântreruperea călătoriei persoanei și nepermiterea ieșirii acesteia din țară. Nu trebuie să facă dovada existenței sumei minime în valută, cetățenii români cu care pleacă în străinătate pentru tratament medical, simpozioane, studii, conferințe, manifestări culturale, spotive, în cazul îmbolnăvirii ori a decesului unei rude din străinătate, precum și în alte situații justificative. De asemenea, fac excepții de la obligativitatea deținerii sumei și minorii sub 14 ani, înscrisă în pașaportul părinților, minorul care se deplasează la părinții aflați în străinătate, cetățenii români cu angajament de muncă în străinătate, fără să conteze indifferent de durata deplasării, dar și cei care merg în statele vecine, în baza permisului de trecere simplificată, eliberat de autoritățile de frontieră.

Și în ceea ce privește alinierea cu acquis-ul în domeniul controlului frontierelor externe au fost făcute progrese importante. Astfel, în iunie 2001 au fost adoptate două ordonanțe de urgență una privind frontiera vde stat a româniei (Ordinanța de Urgență nr. 105/2001) și alta cu privire la organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră (Ordonanța de Urgență nr. 104/2001). Acesat aliniază legislația românească din domeniu cu legislație similară a statelor membre ale Uniunii Europene. În același timp este necesară o îmbunătățire a cooperării între agenți în privința gestionării frontierei, iar eforturile de combatere a corupției trebuie să se mărească.

În ceea ce privește circulația forței de muncă, și în acest domeniu România a înregistrat unele progrese, încheind o serie de acorduri cu țările Uniunii Europene privind circulația forței de muncă și a inițiat negocieri cu alte țări în scopul încheierii unor noi acorduri bilaterale, pe lângă cele existente deja. Prin intermediul acestor instrumente juridice bilaterale se înfăptuiește accesul controlat și protejat al lucrătorilor români pe piața europeană a forței de muncă.

În ultimii ani, în ceea ce privește libera circulsție a peersoanelor, România a adoptat acte normative care cuprind prevederi comunitare la regimul străinilor. Au fost aprobate norme metodologice de aplicare a Acordurilor încheiate între Guvernul Romîniei și guvernele altor state în ceea ce privește schimbul de lucrători și stagiari și șederea temporară în scopul angaării lucrătorilor români pe teritoriul altor state. Trebuie reținut, de asemenea, faptul că în spiritual Legii nr. 216/1998, în străinătate pașaportul dă dreptul titularului la protecție și asistență din partea misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României. Misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României în străinătate au competența să asigure asistențe de care au nevoie ceățenii români aflați în dificultate, dar posibilitățile lor sunt limitate.

În scopul alinierii legislației române la cea comunitară țara noastră are ca priorități:

Alinierea progresivă la legislația și practica Uniunii Europene în material vizelor;

Participarea pe deplin la sistemil de informații Schengen;

Continuarea alinierii la legislația și practica Uniunii Europene în sistemul inițiativeic private;

Continuarea alinierii la legislația și practica Uniunii Europene în materie de stabilire a persoanelor;

Dezvoltarea și intensificarea relațiilor de cooperare cu alte state membre în ceea ce privește mobilitatea forței de muncă;

Continuarea alinierii la legislația și practica Uniunii Euroepene în sostemul liberei circulații a lucrătorilor și a regulilor de coordonare a sistemelor securității sociale.

Limitarea dreptului de circulație a persoanelor, protecția ecurității publice, măsura de repatriere, amenințarea sufficient de gravă-directiva nr. 38/2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul Uniunii Europene, Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 18.12.2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație în Franța pe o perioadă de cel mult trei ani, a pârâtului E. G.

În motivarea cereii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 12.11.2008 în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în sitație ilegală, ratificat prin H.G. nr. 278/1994.

Deși legal citat pârâtul nu s-a prezentat la judecata cauzei și nu a depus la dosar cereri de probatorii sau apărări scrise.

Prin sentința civilă nr.33 din 23 februarie 2009, Tribunalul Argeș, Secția civilă a respins cererea formulată de reclamantă, reținând că potrivit atrt.5 din lwegea 248/2005, pentru perioada șederii lor îmn străinătate cetățenii români au obligația de a nu desfășura activități de natură a compromite imaginea României, precum și de a respecta legislația statului în care se află ca și scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau, după caz, de a rămâne pe teritoriul statuli respectiv.

În ce privește Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamenrale, aceasta permite măruri restrictive pe care statul să le ia atunci când cetățeanul său adduce atingere prin comportarea pe care o are obligațiilor pe care acest stat și le-a somat față de alte țări, în vederea stopării imigrației ilegale.

În acest scop au fost încheiate acorduri de readmisie în baza cărora are loc returnarea cetățenilor ce nu respectă condițiile de rămânere pe teritoriul altor state, măsură ce îndrituiește în temeiul legii nr. 248/2005, Statul Român prin organelle sale, de a restrânge pe o perioadă de timp libera circulație pe teritoriul acelui stat pwntru cetățeanul său.

Directive nr.38/CE/29.04.2004 statuează că libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale, ăn spațiul european fără frontiere interne, liberatea fiind asigurată în conformitate cu dispzițiile tratatului.

Ca libertate fundamentală, libera circulație a serviciilor, a uncii în speță, poate suferi restrîngeri numai în cazul în care acestea se justifică în raport cu conduita persoanei care constituie o amenințare reală, prezentă și sufficient de gravă la adresa unui interes fundamental la adresa sociutății, c e nu s-a dovedit în cauză.

Astfel, pârâtul a fost returnat din Franța la data de 12.11.2008, iar decizia de expulzare luată de autoriățile competente ale statului francez continuă să producă efecte juridice în ceea ce privește pe pârât atâta timp cât ea nu a fost desființată. Este adevărat că potrivit art. 25 din Constituție dreptul la libera circulație în țară și în străinătate este garantat, însă legea stabilește condițiile exercitării acestui drept.

Prin urmare, autoritățile române, luând act de măsura expulzării pârâtului, în speță, instanța română era în drept să se pronunțe printr-o măsură de restrângere a dreptului la liberă circulație în temeiul unui act normative intern care prevede luarea unor măsuri drept consecință a măsurii dispusă de statul din care este returnat cetățeanul roman.

Pe de altă parte, nu se poate reține că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui accord de readmisie încheiat între România și acel stat, ar încălca prevederile Constituțiile sau ale alor instrumente juridice internaționale referitoare la dreptul la libera circulație, acesta constituind o măsură justificată de necesitatea apărării securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât și extern.

Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate și a normelor comunitare în domeniu, aplicabile în mod direct și prioritar față de legislația națională care ar cuprinde dispoziții contrare, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând a fi respins.

Astfel, potrivit art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, aplicabilă României începând cu 01.01.2007-data aderării la Uniunea Europeană, este cetățean al Uniunii, orice persoană care are cetățenia unui stat membru.

Efectul direct al dreătului comunitar conferă acestuia capacitatea generală de a completa patrimonial juridic al persoanelor particulare (resortisanți ai statului) cu drepturi și obligații noi, astfel încât, orice persoană, cetățean al Uniunii Europene, dobândește dreptul de a cere judecătorului națipnal să i se aplice dispozițiile din tratate regulamente, decizii și directive comunitare, pentru protecția unui drept conferit de acestea.

Deosebit, strâns legat de principiul efectului direct al dreptului comunitar, principiul supremației sale presupune aplicarea de către judecătorul național, a dreptului comunitar în totalitatea sa, pentru protejarea drepturilor pe care le conferă cetățenilor și neaplicarea oricărei prevederi din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii comunitare.

În virtutea acestor principii, în domeniul liberei circulații, cetățenii români vor fi supuși legislației naționale (în speță Legii nr. 248/2005), numai în măsura în care aceasta este concordată cu legislația comunitară, în caz contrar, aceasta din urmă aplicându-se în mod direct și prioritar.

În ceea ce privește argumentul apelantei, în sensul că se impune totuși restrângerea pârâtului la libera circulație pe teritoriul Franței, doar pentru aceia că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul acestui stat în baza unui accord de readmisie, acesta nu își gosește eficiența în speță.

Or în prezenta cauză, s-a dispus returnarea pârâtului din Franța, fără să se invoce și să dovedească existența vreunuia dintre motivele pentru care se poate dispune restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor.

În măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu prezentul tratat, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate.

În speță, se constată, mai întîi, că acordul de readmisie încheiat între România și Franța nu vizează pentru ceas dintâi vreo obligație de restrângere a libertății de circulație a cetățenilor Români expulzați de pe teritoriul statului francez și choiar dacă o asemenea obligație ar fi fost asomată de România, ea ar fi fost incompatibilă cu Tratatul impunându-se constarea inaplicatibilității acesteia, de către instanță.

Față de cele expuse mai sus, îmn temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul reclamantei Direcția Generală de Pașapoarte B și va menține ca legală și temeinică Sentința civilă nr.33 din 23. februarie 2009, pronunțată de tribunalul Argeș.