Libertatea Comertului International

INTRODUCERE

Lucrarea este împărțită în trei capitole. În primul capitol se analizează conceptul de principiu juridic, alaturi de noțiunile și trăsăturile pe care acesta le presupune. Apoi, în capitolul al doilea, se analizează, pe larg, principiile generale de drept, principiile egalității, libertății, pluralismului politic, al separației puterilor în stat, al justiției, responsabilității precum si principiile dreptului comercial internațional, principiul libertății comerțului internațional, cel al concurenței loiale, egalitatea juridică a părților, al libertății convențiilor, și cel al bunei credințe. În capitolul al treilea se face un studiu de caz, pe baza unor spețe care au la bază noțiunile menționate anterior. Se analizează astfel modul în care aceste principii pot fi aplicate și se vor menționa eventualele schimbări ce pot fi aduse în modul de aplicare al acestora, daca situația speței respective o va impune.

Cu toate că primele noțiuni de drept au fost fundamentate și documentate în antichitate, se poate spune că dreptul își are originile mult mai devreme. Chiar și cele mai vechi comunități umane, indiferent de zona în care au existat, s-au ghidad pe baza unor reguli stabilite la nivelul comunității respective. Aceste reguli exprimau nevoile elementare ale vieții precum și cele de conviețuire. Aceste norme s-au schimbat în timp odată cu modificarea societății în sine precum și a nevoilor acesteia. Astfel au intervenit modificări bazate pe religie și principii morale. Modificarile au continuat de-a lungul istoriei, însă principiile de bază au rămas aproape neschimbate.

Explicarea noțiunii de „drept” a constituit încă din antichitate o preocupare nu doar a celor specializați în domeniu, dar și a omului simplu, cel direct „afectat” de acest concept. Aceste reflexii și elaborări au continuat până în prezent, având o evoluție considerabilă în perioada contemporană. Astfel, acesta a ajuns să fie ramură a științelor socio-umaniste.

Sub aspect etimologic, termenul de „drept” provine din latina unde „directum” are sensul de rectiliniu. Deasemenea cuvântul latinesc „dirigo” stă și acesta la baza acestui termen, și are sensul de a dirija, orienta sau conduce. De aici a pornit și ideea ca „dreptul” are ca scop orientarea societății pe „calea cea dreapta”. Astfel prin acest termen se înțelege un ansamblu de norme și legi considerate a fi „drepte” și „corecte” si au rol în orientarea activității societății pe calea care este considerată a fi cea „corectă”. Astfel, se merge pe ideea egalității de șanse între oameni și a înlăturării tuturor aspectelor negative din societate, ce se abat de la noțiunile si principiile enunțate anterior.

Despre dreptul comercial internațional, putem spune că are la bază aceleași principii, idei și origini. Acesta este specific unui anumit domeniu, cel comercial și economic, și are rolul de a asigura buna funcționare a relațiilor de comerț precum și a celor de tip economic ce se pot forma între statele existente la un anumit moment. Acest tip de „drept” se ghidează deasemenea după o serie de principii si trăsături bine stabilite și acceptate la nivelul statelor care fac obiectul acestuia.

CAPITOLUL I – CONCEPTUL DE PRINCIPIU JURIDIC

Noțiunea principiilor generale ale dreptului

Noțiunea de „principiu” nu este specifica doar dreptului, aceasta fiind regăsită în multe alte domenii. Etimologic, termenul de „principiu” derivă din latinescul „principium” care înseamnă „izvor primordial” sau „de început”. De aici se subînțelege faptul că „principiul” reprezintă baza de plecare pentru orice activitate intelectuală umană, fie aceasta știință, logică, artă, economie sau orice altă manifestare a esenței umane.

Un principiu general de drept este rezultatul unei experiențe sociale și o reflectare a unor cerințe obiective ale evoluției societății, ale conviețuirii sociale, ale asigurării acestui echilibru necesar între drepturile unora și obligațiile altora.1

Pornind de la această idee putem spune că pe baza principiilor sunt reflectate experiențele umane dintr-un anumit domeniu, și tot pe baza acestora sunt construite și fundamentate întregi domenii de cunoaștere. Prin acestea, practic, se reflectă modul de gândire umană într-un anumit domeniu. Acestea devin astfel norme directoare în diferitele domenii de activitate și totodată expresia cea mai generală a cunoștințelor umane adunate în decursul timpului în ceea ce privește activitatea desfășurată într-o anumită sferă de activitate. Le putem astfel compara cu instinctele primare ce stau la baza activităților ființelor vii. Asemeni acestora și principiile s-au păstrat în decursul timpului, indiferent cât de mult a evoluat societatea. Practic pe acestea se întemeiază întreaga evoluție a sferei de cunoaștere și tot ele sunt cele care ghidează orizontul de activitate și direcția în care se va îndrepta evoluția cunoștințelor ce se vor dobândi ulterior.

În procesul de creare a domeniului dreptului, legiferarea acestor principii este imperativa, normele astfel adoptate, raspunzând nevoilor de viață ale societății și vor ține cont de perspectiva dezvoltării vieții. Acestea se constituie în timp pe baza unor experiențe, a verificării practice a unor idei și prin stabilirea unor puncte de vedere ce trebuie a fi luate in calcul la aplicarea practică a acestora. Deasemenea ele trebuie să fie concepute în conformitate cu idealurile societății respective, nimic nefiind mai dăunător pentru aceasta decât construirea unui sistem legislativ bazat pe o serie de principii care nu își regăsesc locul în modul de gândire și de formare al unei societăți. Într-o astfel de situație, în care nu se va ține cont de idealurile, preocuparile și mentalitatea istorică a respectivului popor, există riscul ca întregul proces legislativ sa fie nesocotit de însuși cetățenii care ar trebui să beneficieze de

1C. Tită, C. Voicu, A. Rășcanu, M. Ciocoiu, I. Savu, Teoria generală a dreptului Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010, p79.

acesta avănd ca urmări producerea de daune la adresa integrității și a funcționării societății respective. Astfel de exemple istorice au existat chiar în istoria recentă a lumii, unul dintre acestea fiind însuși modelul sovietic, care se baza tocmai pe ideea egalității între oameni dar a cărui punere în practică a dus tocmai la încălcarea a numeroase drepturi, cum ar fi dreptul la proprietate și dreptul la libera exprimare. Acest model de drept a fost în timp respins de către societățile în care a fost impus tocmai pentru că acesta nu făcea parte din modul de găndire și nici din tradiția popoarelor la nivelul cărora a fost adoptat. Acesta este, așadar, cel mai elocvent exemplu conform căruia împrumutul de idei și concepte ce nu au legătură cu societatea respectivă, vor duce la crearea unui sistem de drept „greșit”, ce nu va satisface nevoile cetățenilor care ar trebui să beneficieze de pe urma acestuia.

Putem astfel concluziona obigativitatea relaționării principiilor de drept cu mediul social caruia acestea se vor aplica.

Prin urmare, se poate observa faptul că există o foarte strânsă legătură în ceea ce privește dezvoltarea din punct de vedere al sistemului juridic al unesi societăți și însăși dezvoltarea societății respective, iar astfel principiile de drept nu fac altceva decât să traseze linia directoare pe care acel sistem juridic trebuie să o urmeze în dezvoltarea și funcționarea sa. Doar urmând litera acestor principii, legiuitorul se orientează către punerea în aplicare a unei anumite reglementări juridice. Astfel judecătorul în aplicarea dreptului va avea obligatoriu în vedere urmărirea acestora, aplicând legea nu numai în litera ei, conform unei interpretări „literale” , dar mai ales în spiritul ei, urmând ideea după care a fost aceasta conceputa și scopul pe care aceasta îl are de îndeplinit, urmănd acele idei și concepte ce s-au desprins în timp, din rațiune, din logica societății și urmând corespondența acestui domeniu al dreptului cu cerințele și valorile societății, așa cum acestea există la un anumit moment. La cele menționate anterior se mai poate adăuga faptul că, în drept,

principiile țin loc, în anumite cazuri determinate, de normă de reglementare, în cauzele civile și comerciale, legiuitorul fiind cel care va soluționa cauza în temeiul principiilor generale ale dreptului.

La cele afirmate anterior, ca o completare, putem face trimitere de exemplu la următoarea trimitere din legea civilă cu valoare de principiu de drept, unde se menționa astfel în vechiul cod civil: art.3 „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.”. Un astfel de exemplu, arată foarte clar modul în care se dorește relaționarea aplicării normelor de drept și a înfăptuirii acestuia de modul în care face raportarea la principiile de drept, acestea fiind elementul de ghidare a procesului de drept, nu doar la înfăptuirea procesului de construire a unui sistem legislativ, dar și aplicarea normelor juridice, chiar și atunci cănd în sistemul de legi al unui anumit stat există lacune sau legile respective pot fi interpretate din greșeala sau cu rea voință în defavoarea unui proces de aplicare a dreptului în mod corect.

1.2 Locul principiilor generale în sistemul dreptului

Putem spune despre o știință, că aceasta se caracterizeaza, în cea mai mare parte, în funcție de obiectul pe care îl studiază, iar în cazul dreptului acest obiect al studiului este reprezentat de către fenomenul juridic în întreg ansamblul său. Așa cum am menționat anterior, în primul subcapitol, acest fenomen juridic nu este și nici nu ar trebui să fie o existență în sine, izolată de întreg contextul social, ci dimpotrivă, acest proces este unul cu puternice conexiuni și interferențe sociale și umane. Aceasta este cauza pentru care dreptul, din punct de vedere al orizontului de cunoștințe pe care trebuie să le acopere, este un „perpetuum mobile” acest domeniu fiind unul în permanentă extindere în funcție de zonele de interferență ale acestei științe cu altele asemenea ei. Altfel spus, cunoașterea fenomenului juridic nu poate face abstracție de aceste conexiuni cu mediul exterior acestei științe, ci le va cuprinde în zona sa de studiu, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Există și opinii opuse celei enunțate anterior, conform cărora „știința dreptului ar trebui să se limiteze la analiza aspectului formal, exterior al dreptului”.2

Astfel se pune întrebarea „care este orizontul de informații pe care ar trebui sa le cuprindă această știința, în ce măsură și care este modul în care aceste cunoștințe trebuie aplicate?”. Ca în cazul oricărei întrebări asupra căreia planează mai multe răspunsuri și opinii, fiecare dintre acestea cu argumentele sale bine întemeiate și fondate, răspunsul poate fi cel mai ușor găsit dacă privim spre originile acestei științe, spre „pietrele de temelie” care au consacrat locul dreptului printre cele ale științelor socio-umane. În acest mod atenția se îndreaptă din nou spre principiile generale ale dreptului.

Revenind la principiile generale ale unui sistem, care „constituie ansambul propozițiilor directoare cărora le sunt subordonate atat structura cât și dezvoltarea sistemului”3, principiile dreptului au puterea și înțelesul unor norme cu gradul cel mai înalt de generalitate în funcție de care este alcătuit si se dezvoltă sistemul de drept respectiv și sunt totodată norme directoare după care atât teoria cât și practica juridică trebuie să se ghideze atât în procesul de studiere, interpretare și elaborare a dreptului, căt și în cel de îmbunătățire și de punere în practică în mod corect a acestuia. Prin acestea, se evidențiază

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

2 H. Kelsen, Theorie Pure du Droit, Editura L.G.D.J, Paris, 1962, p. 1-3 141-148;

3 R. Munteanu Drept European-Evoluție-Instituții-Ordine juridică, Editura Oscar Print, București, 1966, p. 324.

caracterul normativ al principiilor de drept, având rolul de a determina întreg cadrul normativității juridice precum și „spiritul” normelor de-a lungul procesului de elaborare dar și de aplicare a acestora. Putem afirma, astfel, că modul de soluționare al spețelor ce pot apărea în cadrul procesului juridic, depinde foarte mult de principiile generale de drept existente la un momentdat în cadrul unui stat, deasemenea depinde foarte mult de modul în care sunt privite și tratate aceste principii de către puterea legiuitoare a respectivului stat dar și de întreg cadrul normativ existent.

Pentru a exemplifica cât mai bine aceste afirmații putem face o paralelă între două forme de guvernământ diferite, dar care au la bază aproximativ aceleași principii juridice, dar care au fost aplicate în mod diferit în funcție de politica adoptată de către conducerea acelui stat. Această comparație se va face între modelul de stat de tip comunist, care are la bază principii socialiste și modelul de stat democratic actual. De observat este modul cum aceleași idei de bază au fost transpuse în mod diferit, în funcție de interesele urmărite.

Ca un prim exemplu se poate face referire la ideea de egalitate între oameni, idee conform căreia toți oamenii se nasc cu drepturi și obligații egale, indiferent de rasă, etnie, naționalitate, sex sau religie. Această idee stă deasemenea la baza unuia dintre principiile generale ale dreptului și anume principiul egalității. În cadrul statului de drept actual, aceasta a fost înțeleasă prin faptul că statul, prin instrumentele sale politice, juridice și legislative, trebuie să asigure drepturi egale tuturor cetățenilor săi de-a lungul vieții acestora dar totodată să le respecte toate celelalte drepturi cum ar fi: dreptul la proprietate, dreptul la educație, dreptul la libera exprimare etc. Altfel spus, egaliteatea între oameni nu duce la anularea celorlalte drepturi, ci dimpotrivă, vine în completarea lor. De cealaltă parte însă, statul de tip comunist a înțeles această idee în mod diferit, aceasta fiind dusă la extrem. Astfel, dreptul la egalitate s-a transformat în obligație. Se considera astfel, ca dacă toți oamenii se nasc și sunt egali de-a lungul vieții, atunci clasele sociale nu își mai au rostul, iar astfel statul trebuie să dețină toate modalitățile de producție și toate terenurile. Oamenii trebuie să lucreze pentru stat, iar acesta trebuie să împartă bunurile astfel obținute în mod egal tuturor cetățenilor săi. Iată, deci, cum în concepția acestui model, bazat pe ideile marxiste, duse la extrem, un drept îl încalcă pe altul, ba mai mult dreptul în sine devine o obligație. Acesta este motivul pentru care principiile de drept, care sunt axiomele oricărui sistem juridic actual, trebuie înțelese și aplicate cu bună credință în „spiritul” concepției de stat de drept, altfel un sistem juridic se poate dezvolta și poate funcționa în mod defectuos, ajungăndu-se la situații în care un drept îl anulează pe un altul, sau dreptul unei anumite persoane poate aduce prejudicii drepturilor altei persoane în mod eronat. În mod eronat deoarece în anumite situații, de exemplu a încălcării normelor și legilor unui stat și prin urmare a încălcării drepturilor unor alte persoane, sunt situații în care drepturile unui individ pot fi restrânse, în vederea aplicării pedepselor legale așa cum sunt acestea prevăzute în sistemul normativ al statului respectiv și așa cum instațele dispun acest fapt.

În concluzie putem spune că locul principiilor generale de drept este vital în ghidarea întregului sistem juridic și normativ și tocmai de aceea locul acestora de elemente îndrumătoare de-a lungul acestor procese trebuie înțeles conform ideilor după care se ghidează societatea respectivă și trebuie aplicat cu bună credință conform acestor idei.

1.3 Trăsăturile principiilor generale ale dreptului

Principiile dreptului, așa cum am menționat anterior, sunt idei călăuzitoare în procesul de creare a unui sistem normativ, dar și în aplicarea, completarea sau corectarea acestuia. Ideile de la care au provenit aceste principii sunt unele bazate pe experiențe sociale, pe trăsăturile societății respective și pe ideologiile după care funcționează aceasta. Așadar, este bine știut faptul că acestea nu sunt create de către legiuitori, filozofi sau practicieni, ci ele sunt descoperite de către aceștia pe baza nevoilor ce apar în contextul social al societății respective și astfel ele devin ideile călăuzitoare ale sistemului de legi și ale procesului juridic din societate.

O trăsătură de bază ale acestora este mobilitatea, deoarece ele provin din nevoia de reglementare a relațiilor sociale cele mai importante din societate, și astfel, acestea capătă o deosebită importanță practică deoarece:

-ele sunt obligatoriu luate în considerare în activitatea de elaborare a tuturor actelor normative;

-au un rol deosebit în actul de realizare a dreptului, oferind îndrumare, astfel încât acesta să se realizeze în mod corect;

-în acestea sunt reflectate valorile fundamentale ale omului și societății;

-tot acestea sunt cele care garantează repectarea și protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

„Principiile dreptului au forța și semnificația unor norme superioare atunci când ele sunt formulate în textele actelor normative, în special în legea fundamentală a oricărui stat democratic, iar dacă nu se regăsesc în formularea expresă a acestora ele pot fi deduse din perspectiva valorilor sociale pe care le apără și reglementează.”4

Principiile care stau la baza construirii unor sisteme de drept în funcție de organizarea statală poartă numele de principii ontologice pornind de la existența și ideile sistemului de drept și statal respectiv.

Acestea se deosebesc de maximele, axiomele și aforismele juridice prin faptul ca maximele, axiomele și aforismele sunt defapt sinteze care au însă un grad de cuprindere cu mult mai scăzut decât principiile generale și

4 C. Tită, C. Voicu, A. Rășcanu, M. Ciocoiu, I. Savu, Teoria generală a dreptului Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010, p81.

care au un rol limitat în interpretarea și funcționarea procesului juridic. Acestea din urmă își au originea în experiența rezultată în decursul timpului precum și în tradiție. Dacă vorbim de proveniență, acestea își au „rădăcinile”

în sistemul de drept roman, fiind rezultatul unor procedee de tehnică de elaborare a legii care au oferit soluții numeroaselor aspecte ale relațiilor sociale de la acea vreme.

1.4 Notiunea principiilor dreptului comertului international

Ca o introducere în această ramură de drept, trebuie să facem referire, în primul rând, la termenul de „comerț”. Cuvântul „comerț” provine, în sens etimologic, din latinescul „comercium” care, la rândul său, este format printr-o juxtapunere a unor altor două cuvinte latine, „cum” și „merx”, ambele desemnând în traducere liberă indică un schimb de produse sau operațiuni cu mărfuri.

„Dreptul Comerțului Internațional însumează acele norme juridice care reglementează relațiile comerciale ce depășesc cadrul intern sau internațional al unui stat și au aderențe internaționale, cu două sau mai multe sisteme de drept naționale.”5

Această însemnătate corespunde unui anumit stadiu al evoluției societății și al evoluției dreptului comercial, care la rândul său reflectă un prim stadiu de evoluție din zona comerțului. Astăzi, dreptul comercial este mult mai evoluat pentru ca semnificația acestuia să mai poată fi restrânsă la ceea ce oamenii din antichitate numeau „operațiuni cu mărfuri”.

În decursul evoluției acestuia s-au produs multe schimbări ce au dus la dezvoltarea acestuia pe mai multe planuri. Un bun exemplu este faptul că au apărut o serie de instituții juridice noi, instituții ce nu se pot subsuma ideii de „operațiuni cu mărfuri”.

Astfel au apărut și s-au dezvoltat operațiunile bancare cum sunt ofertele de creditare, de decontare, de cont curent, de depozite bănești și altele. A apărut astfel și instituția falimentului. Ca o consecință e evoluției realităților economice din zona comerțului, au luat amploare operațiunile cu titluri de credit iar organizarea persoanelor fizice precum și a celor juridice în cadrul normativ fixat de legea comercială a condus la construcția recunoscută juridic a mai multor forme de societăți comerciale, în legătură cu care s-au dezvoltat numeroase categorii de raporturi juridice noi, ce nu se limitează la operațiuni cu mărfuri.

Prin urmare, definirea conceptului actual nu poate fi redusă la semnificația operațiunilor cu mărfuri ci acesta reprezintă un ansamblu normativ prin care se reglementează formarea, derularea, modificarea și

5 C. Uzlău, D. Cristea, Drept comercial internațional , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011, p9.

stingerea raporturilor juridice comerciale, adică a raporturilor care se fac între participanții la comerț.

Asemeni principiilor generale de drept și principiile dreptului comercial internațional stau la baza acestui tip de drept. Aceste norme reglementează și ghidează deasemenea tot ceea ce înseamnă comerțul internațional. Practic, acestea sunt cele care ghidează întreg procesul juridic și stă la baza stabilirii întregului proces legislativ din acest domeniu.

În ceea ce privește comerțul internațional acesta este „dirijat” de numeroasele acorduri economice și comerciale internaționale și al căror structură este construită pe baza acestor norme juridice. Acestea sunt astfel acceptate nu doar la nivelul unui stat sau grup restrâns de state pe baza unor acorduri ci sunt acceptate la nivel internațional favorizând astfel acest proces de schimb de capital și mărfuri la nivelul tuturor țărilor indiferent de tipul de conducere și de regimul acestora.

Astfel odată cu apariția normelor legislative internaționale bazate pe aceste principii au dus la ceea ce astăzi numim globalizare economică. Astfel economia unui stat depinde foarte mult de economiile celorlalte state cu care acesta are acorduri economice și cu care realizează schimburi de mărfuri sau de capital. Astfel un stat nu mai poate fi independent din punct de vedere economic așa cum se încerca în cadrul statelor conduse de către un regim totalitar, cum erau de exemplu cele din Uniunea Sovietică, ci, din contră acetsa devine tot mai dependent de celelalte din jurul său. Astfel dispar barierele comerciale și odată cu acestea și cele fizice ce separau până nu demult granițele acestora.

„Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependența economică și culturală și mai puțin de dominarea economică și culturală, depinde de diversificare mai mult decât de unificare și integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai profundă decât de centralizare și de mobilizare.”6

Din perspectiva dezvoltării demografice și tehnologice, istoricul Paul Kennnedy susținea că „planeta este tăiată astăzi de o uriașă linie despărțitoare. De o parte a ei se află societațile tinere care se înmulțesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate și subeducate, iar de cealaltă parte sunt populațiile bogate dar bătrâne cu inventivitatea tehnologică, dar muribunde din punct de vedere demografic.”

Putem concluziona, deci, afirmând că o serie de idei, așa cum sunt principiile de drept comercial internațional, gândite foarte bine din punct de vedere al necesităților tuturor societăților, și care totodată conectează o serie de domenii distincte, poate avea efecte asupra tuturor domeniilor de activitate existente în lume, și astfel poate satisface nevoile diferitelor entittăti statale și al societăților aferente acestora, prin completarea reciprocă a resurselor și prin satisfacerea concomitentă a nevoilor sociale ale acestora.

6 C. A. Samudavanija, Eludarea statului asiatic , Editura Antet, București, 2000, p51.

Capitolul II Prezentarea analitica a principiilor de drept

2.1Principiile generale de drept

2.1.1 Principiul egalității

Principiul egalității este unul dintre cele mai importante principii, care stă la baza statului de drept și a celui democratic. Când spunem democrație ne gândim în primul rând la acesta împreună cu cel al libertății. A ceste două principii sunt deci fundamentele societății de astăzi. Pe acestea sunt fundamentate și constituțiile statelor democratice inclusiv cea a României care garantează acest drept tuturor cetățenilor săi: Art. 4 (2) „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”7 – Constituția României.

În Franța acest principiu a fost invocat inca din anul 1789 în 26 August, atunci cand a fost întemeiată prima Declarație a drepturilor omului și au fost puse bazele democrației moderne, document în care se specifica la Art. 1 „Les hommes naissent et demeurent libres et égaux en droits. Les distinctions sociales ne peuvent être fondées que sur l’utilité commune.” 8– „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”

Primele tentative de creare a unei astfel de societăți au fost menționate încă din antichitate, în secolul IX Î.H. Atunci a apărut pentru prima dată nevoia socială de a exista egalitate între cetățenii statului și astfel acest principiu de drept a fost recunoscut ceva mai târziu. Problema acestui tip de societate era aceea că aplica această normă doar pe jumătate, de acesta beneficiind doar cetățenii statului respectiv, în condițiile în care societatea în sine era împărțită în oameni liberi și sclavi. Sclavii nu aveau drepturi deși trăiau pe teritoriul aceluiași stat cu oamenii liberi.

Asemeni tuturor principiilor, și acesta a evoluat mult în decursul timpului. Când spunem evoluție ne referim în principal la modul în care acesta a fost privit și înțeles de către societate. Egalitatea tuturor cetățenilor și

7 Constituția României – actualizată 31 Octombrie 2003;

8 Déclaration des droits de l'homme et du citoyen – 26 août 1789 France (Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – 26 August 1789 Franța ) .

excluderea criteriului claselor sociale, egalitatea indiferent de rasă sau culoare precum și egalitatea între sexe sunt doar cateva exemple de momente cruciale în evoluția normelor sociale ce au fost bazate pe acest principiu, pentru că putem afirma, nu doar nevoile sociale determină apariția unui principiu, ci și principiul în sine poate determina schimbări în modul de gândire al societății.

Din punct de vedere juridic, acest principiu al egalității tuturor persoanelor stă la baza Declarației Universale a Drepturilor Omului emis in data de 10 decembrie anul 1948 „Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fară nicio deosebire, dreptul la o egala protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.”9

Acest principiu juridic presupune faptul că întreg cadrul normativ al unui stat trebuie clădit astfel încât să garanteze egalitatea de șanse între toți cetățenii săi , fără niciun fel de discriminare. Altfel spus el nu se referă doar la faptul că oamenii trebuie să aibă parte de un proces echitabil.

Egalitatea șanselor reprezintă posibilitatea oferită tuturor persoanelor de a avea acces la toate rolurile și funcțiile publice, la educație, la muncă, la sistemul de sănătate precum și altele, indiferent de ce deosebiri există între persoane, deosebiri cum ar fi cele prin sex, naționalitate, prin cultură, clasa socială a fiecăruia, rasă și culoare, religie, mediul din care provin (rural sau urban) sau prin orice alte deosebiri ce ar putea fi considerate discriminatorii și care ar putea leza în mod deosebit o persoană sau un anumit grup de persoane.

În vederea protejării acestor drepturi precum și în vederea aplicării corecte a acestor principii de drept în Europa, a fost înființată Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Rolul acesteia este să intervină atunci când în cazul unei spețe, statul, prin sistemul său de justiție nu și-a respectat obligațiile pe care le avea față de cetățenii săi și nu numai, în vederea respectării drepturilor și libertăților acestora. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție.

Astfel, trebuie ca în procesul juridic precum și în modul de creare sau

de aplicare al legii, să se țină cont în permanență de acest principiu vital

9 Declarația Universală a Drepturilor Omului – 10 decembrie 1948, Art. 7.

pentru sistemul de drept actual, și pentru societatea democratică de astăzi.

2.1.2 Principiul libertății

Acest principiu, al libertății, este un alt principiu de bază din care derivă o serie de drepturi fundamentale ale omului, drepturi ce trebuie protejate și respectate fara echivoc de către sistemul de norme existent și de către sistemul juridic al oricărui stat democratic din ziua de astăzi. . Însuși caracterul democratic al unei societăți se bazează pe ideea potrivit căreia statul garantează libertatea și egalitatea indivizilor. Totodată acest element fundamental al sistemului de drept este și a fost de-a lungul timpului unul dintre cele mai analizate principii datorită modului cum a fost interpretat și înțelesDin acest motiv evoluția modului în care acesta a fost perceput a fost una lungă și în continuă schimbare, existând încă discuții privind modul de aplicare a acestui precept în cadrul procesului juridic.

Originea ideii de libertate de gândire și exprimare derivă din faptul că fiecare om are o voința proprie care trebuie respectată. Din punctul de vedere al dreptului, „libertatea” presupune deci elaborarea de norme juridice care să garanteze oamenilor realizarea și atingerea obiectivelor precum și a opțiunilor proprii în relațiile cu ceilalți membri ai comunității. Statul are obligația aplicării legii prin organele sale, astfel încât să ofere tuturor indivizilor sigurața că aceștia sunt ocrotiți în tot ceea ce întreprind. Filozoful german George Wilhelm Friedrich Hegel afirma că „ideea dreptului este libertatea, ea este substanța dreptului iar sistemul dreptului este domeniul libertătii înfăptuite, la fel și statul care este realizarea libertății”.10

Mulți gânditori ai lumii, din antichitate și până astazi, au privit in mod diferit acest principiu atat de discutat de-a lungul vremii. Unii considerau că a fi liber, înseamnă pur și simplu a acționa după propria voință indiferent de situație, astfel Voltaire afirma că „a voi și a acționa înseamnă a fi liber”. Această idee a fost însă contestată de-a lungul vremii, pentru că s-a pus problema intersectării drepturilor a mai multor persoane cu scopuri diferite. Astfel se punea întrebarea „ce este de făcut în astfel de situații?”. Robespierre a subliniat ideea conform căreia „legea tuturor este libertatea, care se sfârșește acolo unde începe libertatea altuia”. Astfel acest principiu a ajuns să fie înțeles și privit așa cum se întâmplă în sistemul de drept actual.

Atât pe parcursul procesului de legiferare cât și în cel de aplicare a normelor juridice libertatea individului trebuie corelată cu libertatea celorlalți pornind tocmai de la acest considerent, conform căruia în societatea umană libertățile coexistă pe baza unor legi drepte.

Libertatea individului este definită, în dreptul public, ca fiind „condiția

10 George Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Paideia, București, 1998, pg.89;

omului care dispune de el însuși și posedă facultatea de a se deplasa după voința sa , în opoziție cu capacitatea… ea semnifică întotdeauna lipsa prescripției autoritare.”11

Filozoful francez Montesquiei considera că „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legea”, iar aceasta constă în exercitarea voinței noastre. Căile de manifetsare ale voinței sunt multiple: libertatea cuvântului, libertatea conștiinței, libertatea religioasă, libertatea presei și altele. Acestora le corespund drepturi egale ale individului, cum ar fi dreptul la libera exprimare, dreptul la libertatea religioasă etc.

Libertățile omului sunt menționate în constituții precum și în documentele internaționale privind drepturile omului. Art.3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, consacră că “fiecare individ are dreptul la viață, la libertate, la siguranță personală”. Principiul general al libertății este inserat în toate ramurile dreptului, sub forma libertăților generale și intelectuale, care sunt solidare în sensul că, încălcarea uneia atrage afectarea celorlalte. Între principiul libertății și cel al egalității există o legătură indisolubilă, în sensul că, egalitatea există numai între oameni liberi, iar libertatea există numai între oameni egali din punct de vedere juridic . Egalitatea privește echilibrul vieții, iar libertatea privește posibilitatea oamenilor de a acționa liber fără nici un fel de îngrădiri.
Principiul egalității este acel principiu de drept care dă oamenilor sentimentul că sunt tratați cu respectul cuvenit și că se bucură de dreptatea pe care o merită.
Acest principiu presupune: tratarea tuturor indivizilor în mod egal; soluționarea oricăror probleme (conflictuale sau juridice) fără nici o discriminare.
Marele filozof și scriitor Seneca, considera că “temeiul dreptății este egalitatea”, iar Montesquieu afirma că “principiul egalității este fundamental într-o democrație”, și că “dragostea de democrație este dragostea de egalitate”. Jean J. Rousseau sublinia că “nimeni nu trebuie să fie atât de bogat, încât să-l poată cumpăra pe altul, și nimeni atât de sărac încât să fie nevoit să sevândă.” Comandamentele principiului egalității trebuie să călăuzească atât activitatea legiuitorului, cât și pe cea a organelor de aplicare.
Principiul egalității este stipulat atât în Constituția țării noastre cât și în documente internaționale esențiale.

Având atât de multe puncte de vedere diferite de-a lungul vremii, se poate astfel înțelege de ce acest principiu a fost unul atât de discutat și de ce a suferit atât de multe modificări în ceea ce privește modul în care a fost privit de către societate. Practic, se poate spune că societatea a dictat aceste modificări în funcție de necesitățile acesteia.

11 Voltaire, J.J. Rousseau, Texte filozofice, Editura Academiei, București, 1955, pg.257;

2.1.3 Principiul pluralismului politic

Principiul pluralismului politic reprezintă piatra de bază a oricărei democrații. Acesta presupune existența mai multor partide politice, care să împărtășească viziuni și păreri diferite în ceea ce privește derularea procesului democratic. În sens restrâns acesta este modul în care se înțelege acest principiu, și anume ca pluralism politic, în sens larg însă acesta reprezintă mult mai mult în aria de acoperire intrând și pluralismul sindical, cel cultural, artistic, filozofic, de opinie și cel religios. Acestea se presupune că trebuie să acționeze în condiții de deplină egalitate de tratament din partea statului.12

Acesta este totodată și un principiu constituțional așa cum reiese din articolul 8 din Constituția României care prevede:

(1) Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.

(2) Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.

Este de apreciat faptul că principiul pluralismului politic presupune un amestec restrâns sau lipsa totală a acestuia, din partea statului în ceea ce privește structura de organizare internă a partidelor politice. Tot în Constituția României regăsim, însă articolul 40 care prevede:

(1) Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere.

(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale.

Astfel, dacă un partid prin activitatea sa încalcă principiile statului de drept sau este împotriva Constituției României prin activitatea desfășurată, acesta nu mai poate exista ca formațiune legală. Cu toate acestea, Curtea de Justiție pentru Drepturile Omului de la Strasbourg a considerat, într-o serie de cauze, ca dizolvarea partidelor politice, chiar dacă încalcă prevederile constituționale, constituie o măsură prea gravă și disproporționată în raport cu scopul urmărit într-o societate democratică. În opinia acesteia, nu există democrație fără pluralism. Astfel, devine discutabil modul în care acest principiu este înțeles și pus în aplicare chiar și la nivelul instituțiilor de justiție

12 Ionescu C., Tratat de drept constituțional contemporan, Editura C. H. Beck, București, 2008, pg. 653-654.

la nivel înalt, cum este curtea de la Strasbourg. Se poate astfel observa modul în care interpretarea acestuia poate cauza probleme la nivelul integrității și suveranității unui stat.

Scopul urmărit de acest principiu este însă cel care contează cel mai mult în acest context. Acesta este o asigurare a democrației unui stat în sensul în care puterea împreună cu deciziile ce trebuie adoptate la nivelul conducerii unui stat și nu numai, nu vor fi luate mereu de către aceeași formațiune și implicit nu de către aceleași persoane care pot urmări atingerea unor scopuri personale prin deciziile luate. Astfel se încearcă asigurarea unui echilibru la nivelul obiectivelor conducerii, echilibru care să genereze efecte pozitive asupra societătii și asupra indivizilor vizați de către organizație prin atribuțiile acesteia.

Analiza dispozițiilor constituționale și legale românești trebuie îndeplinită în concordanță cu principalele instrumente juridice internaționale în domeniul drepturilor omului. Numai această examinare coroborată și sistematică permite o evaluare corectă a dimensiunilor juridice privind dreptul de asociere.13

2.1.4 Principiul separației puterilor în stat

Separația puterilor în stat, este un concept găndit și folosit pentru prima dată de către gănditorul politic francez, al epocii Iluminismului, Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, idee ce constituie un model de guvernare al tuturor statelor democratice de astăzi.

Ideea principala a acestui model era aceea conform căreia puterea statului nu trebuie să fie unitară ci trebuie divizată în compartimente cu puteri și responsabilități separate și care să fie independente una față de cealaltă. Cea mai întâlnită separație a acestor puteri, este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, puterea fiind împărțită în legislativă, puterea judecătorească precum și cea executivă. Acest model s-a dovedit a fi și cel mai eficient în decursul timpului. Este de la sine înțeles faptul că acestea nu trebuie să se afle în aceeași „mână”. Acest principiu a fost enunțat în lupta împotriva statului absolutist, prin aceasta stabilindu-se baza statului constituțional modern. Astfel prin trimiterea separată a funcțiilor către parlament, guvern, precum și către judecători, puterea este ținută în echilibru datorită controalelor reciproce, astfel cetățenii fiind apărați de eventualele

13 Muraru. I., Protectia constituțională a libertătilor de opinie, Editura Lumina Lex, București, 1999, pg.191.

acțiuni despotice ale statului.

Cei care susțin acest principiu consideră că această limitare a responsabilităților în stat protejează democrația și previne apariția unui tip de conducere de tip totalitar și dictatorial. Există însă și critici ai acestei ide, care consideră că indiferent de realizări separarea puterilor încetinește procesul de guvernare, promovează un stil de conducere dictatorial din partea puterii executive, consfințind totodată tragerea la răspundere a acestuia, tinzând totodată să marginalizeze legislativul.14

În practică, însă, nu există sistem democratic care să beneficieze de o separație absolută a puterilor în stat, și nici contrariul, nu există sistem politic care să aibă aceste puteri „un total unitar”. Unele dintre sistemele politice moderne sunt bazate pe acest principiu al separației, în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea și întrepătrunderea lor.

În ceea ce privește dictaturile , nu putem vorbi despre o separație a puterilor, aici de cele mai multe ori puterea legislativă împreună cu cea executivă se află în aceeași mână și nici despre sistemul juridic nu se poate vorbi că beneficiază de o independență față de puterea din acel stat, această independență fiind de cele mai multe ori încălcată sau total inexistentă. În schimbul separației celor trei puteri, legislativă, executivă și judecătorească statul dictatorial funcționează după principiul puterea este dată, pusă în aplicare și mai apoi abaterile de la acestea sunt pedepsite de către același organ al statului.

Un exemplu bun în acest caz este statul de tip comunist. Acesta era condus de către o singură persoană, avea un singur partid, iar ceea ce ordona conducătorul statului (dictatorul în cazul de față) trebuia pus în aplicare fără a fi nevoie de niciun alt tip de proces sau de analiză a deciziei luate. Voința unei singure persoane era cea care îmbina toate aceste tipuri de puteri ale statului. Cu toate acestea este de menționat faptul ca exista adesea intenția acestui model de conducere, de a crea aparențele unui stat democratic, fiind create astfel partide opuse, care erau doar de formă însă, la fel cum existau și alte instituții ale statului cum ar fi ministere, al căror rol era deasemenea acela de a da aparența unei separații a puterii precum și a unei decizii comune a mai multor persoane, nu doar a uneia singure.

Putem concluziona astfel că separația puterilor în stat, este până la acest moment, cea mai bună metodă de guvernământ deoarece aceasta are rolul de a proteja in primul rând interesele cetățenilor și nu pe cele ale puterii.

14 Charles M. Harding, The review of Politics, Editura Memesis, Paris, 1991, pg.391.

2.1.5 Principiul justiției

Termenul de „justiție” este derivat din latinescul „jus” care înseamnă „drept”. Cea mai cunoscută construcție latinească de acest fel este „just est ars boni et aequi” care în traducere înseamnă „dreptul este arta binelui și a echității”. Așadar, deși limba română a preluat cuvântul „drept” din limba latină, acordându-i și o semniicație juridică, există numeroase alte cuvinte speciice domeniului juridic care își găsesc etimologia în „jus”, cum ar i cele de „just”, „justiție”, „jurisprudență” etc.

Pornind de la înțelesurile acestui termen, se poate înțelege cu ușurință la ce anume face referire acest principiu al justiției. Acesta enunță necesitatea și aspirația umană de a fundamenta relațiile sociale pe dreptate, echitate și justețe.