Libertatea Comertului
PRINCIPIUL LIBERTĂȚII COMERȚULUI REFLECTAT ÎN LEGISLAȚIA UNIUNII EUROPENE
CUPRINS…………………………………………………………………………
ABREVIERI……..……………………………………………………………….
INTRODUCERE…………………………………………………………………
CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ………………………………………………..……..
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL……………………………………………………………….
2.1. Principiul libertății comerțului…………………………………………………..……………
2.1.1. Noțiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import și de export……………………………………………………..
2.1.2. Obstacole la libera circulație a mărfurilor – considerațiuni generale…………….
2.1.3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale………
2.1.4. Interzicerea dispozițiilor fiscale discriminatorii (art. 110 – 113 TFUE). Corelația dintre art. 28 – 30 și art. 110 – 113 din TFUE……………………………………………………………
2.2. Principiul concurenței loiale…………………………………………………………………..
2.3. Principiul libertății convențiilor………………………………………………….…………..
2.4. Principiul egalității juridice……………………………………………………….…………..
CAPITOLUL III. UNIUNEA EUROPEANĂ DIN PUNCT DE VEDERE AL DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL…………………………….
3.1. Piața Unică (Internă) a Uniunii Europene. Principii de funcționare. Realizări. Cadrul legal.…………………………………………………………………………………………………..
3.1.1. Libera circulație a mărfurilor…………………………………………………………
3.1.2. Libera circulație a serviciilor…………………………………………………………
3.1.3. Libera circulație a forței de muncă……………………………………………………
3.1.4. Libera circulație a capitalului…………………………………………………………
3.2. Principiile Uniunii Vamale a Uniunii Europene……………………………………….
3.2.1. Eliminarea taxelor vamale și plăților echivalente între statele membre…………
3.2.2. Eliminarea restricțiilor cantitative și a oricăror măsuri echivalente în comerțul reciproc ale statelor membre……………………………………………………………………..………
3.2.3. Adoptarea unor condiții de impozitare indirectă care are impact asupra circulației mărfurilor în cadrul Comunității……………………………………………………………..……………
3.2.4. Adoptarea tarifului extern unic……..……………………………………………..
3.3. Cadrul legal actual de funcționare a politicii comerciale a Uniunii Europene……..….
CAPITOLUL IV. CONSECINȚELE PRINCIPIULUI LIBERTĂȚII COMERȚULUI ÎN DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL ȘI ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE……………………………………………….
CONCLUZII GENERALE………………………………………………………
ANEXE…………………………………………………………………………….
SURSE BIBLIOGRAFICE……………………………………………………….
PRINCIPIUL LIBERTĂȚII COMERȚULUI REFLECTAT ÎN LEGISLAȚIA UNIUNII EUROPENE
ABREVIERI.
art…………………………………………………………………………………………articol
BGB………………………………………..…Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil german)
BOf…………………………………………………………………Buletinul Oficial, Partea I
C.civ.1864…………………………………………………………Codul civil român din 1864
C. com.1887………………………………………..………Codul comercial român din 1887
CECO…………………………………………………Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEE………………………………………………………………………Comunitatea Economică Europeană
CIM…..Regulile uniforme privind contractul de transport internațional feroviar al mărfurilor
CMR………………………………………….Convenția de la Geneva referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
C.mun……………………………………………………………………………………………..Codul muncii român
C.pen…………………………………………………………………………………..Codul penal român din 2009
C.pr.civ………………………………………………………….Codul de procedură civilă român din 2010
C.fisc……………………………………………………………………………………………..Codul fiscal român
C.Jud………………………………………………………………………………….Revista „Curierul Judiciar”
Dreptul…………………………………………………………………………Revista „Dreptul” – serie nouă
ECOSOC…………………………Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite
ed………………………………………………………………………………………………………………….ediția
Ed………………………………………………………………………………………………………………..Editura
EUROATOM…………………………….Comunitatea Economică Europeană a Energiei Atomice
GATT.General Agreement on Tariffs and Trade (Acordul General pentru Tarife și Comerț)
GEIE……………………………………………………………….Grupurile europene de interes economic
H.G…………………………………………………………………………….Hotărârea Guvernului României
etc…………………………………………………………………………………………et caetera („și celelalte”)
ICC….International Chamber of Commerce (Camera de comerț internațională din Paris)
ICCJ…………………………………………………………..Înalta Curte de Casație și Justiție a României
JOCE………………………………………………………………Jurnalul Oficial al Comunităților Europene
LGDJ…………………………………………………………Librairie générale de droit et de jurisprudence
M.Of………………………………………………………………….Monitorul Oficial al României, Partea I
op.cit……………………………………………………………………………………..opera citată
par………………………………………………………………………………………………………………….paragraf
RAFTD………………………………………………………………………………………………………..Revised American Foreign Trade Definitions (Definițiile revizuite de Comerț American Exterior)
RDC………………………………………………………………………………………„Revista de drept comercial”
RRD………………………………………………………………………………………….„Revista română de drept”
RRSI………………………………………………………………….„Revista Română de Studii Internaționale”
SCJ…………………………………………………………………………….Revista „Studii și cercetări juridice”
UNCITRAL/CNUDCI………………Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional UNCTAD/CNUCED……………………Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare UNIDROIT…………………………………..Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat
INTRODUCERE.
Fenomenul globalizării piețelor determină schimbul zilnic de bunuri și servicii in cantități enorme și întotdeauna în progres constant, având în vedere cercetările continue de către companii și comercianți de noi surse de aprovizionare cu produse și / sau piețe pentru vânzarea bunurilor lor.
Prin urmare, dezvoltarea schimburilor internaționale și circuitul de valori între statele lumii reprezintă o necesitate obiectivă . Relațiile economice internaționale constituie un factor important pentru progresul fiecărei țări , precum și pentru a stabiliza un climat de înțelegere și colaborare între popoare . Provocate de o varietate de schimbări , relațiile de comerț internațional prezintă noi aspecte , care corespund tendințelor și orientărilor actuale . Importanța relațiilor economice internaționale supune desfășurarea oricăror acte doar sub imperiul unei anumite reglementări. Astfel , normele dreptului comerțului internațional oferă instrumentele și mijloacele necesare pentru a garanta stabilitatea raporturilor juridice. În acest mod , relațiile de comerț internațional sunt reglementate, după caz, de norme de drept intern, de norme conflictuale și de norme de drept internațional public. Ele sunt reunite prin obiectul lor social și juridic. Studierea principalelor instituții ale dreptului comerțului internațional urmărește cunoașterea reglementărilor aplicabile și elucidarea problemelor complexe ale materiei.
Dreptul comerțului internațional cuprinde normele aplicabile relațiilor patrimoniale și personale nepatrimoniale care apar în sfera comerțului internațional între persoane fizice și persoane juridice, pe baza egalității în drepturi. Relațiile care formează obiectul reglementării au ca element distinct internaționalitatea. În legislația română, prin preluarea teoriei moniste a unității dreptului privat, s-a renunțat la diviziunea tradițională în raporturi civile și raporturi comerciale. Unitatea dreptului privat a impus abandonarea sistemului obiectiv de reglementare, cu noțiunile de „acte și fapte de comerț” și „comerciant”. Reglementarea unitară a raporturilor de drept privat se bazează pe conceptele de „profesionist” și „întreprindere”.
Dreptul comerțului internațional este o materie juridică interdisciplinară și pluridisciplinară . Normele dreptului comerțului internațional se amplasează la limita dintre sistemele de drept naționale și dreptul internațional. Prin aprecierea obiectului de reglementare, dreptul comerțului internațional nu poate reprezanta o ramură independentă a dreptului intern sau a dreptului internațional. În raport cu ramurile care alcătuiesc dreptul comun în materie, dreptul comerțului internațional reprezintă o reglementare specială. Fiind reglementată de reguli proprii și instituții specifice, dreptul comerțului internațional se caracterizează ca o disciplină juridică distinctă.
Pe plan juridic, dezvoltarea schimburilor comerciale internaționale este condiționată de existența unui ansamblu de reguli. În consecință, sfera de interes a studiului va cuprinde, în primul rând, instituțiile românești și europene ale comerțului internațional.
Dezvoltarea schimburilor economice internaționale din ultimele decenii a fost marcată de vaste schimbări ale comerțului internațional. Schimbări declanșate în Evul Mediu, când a apărut omul de afaceri și prelungite în perioada Renașterii, cu expansiunea orașelor de negustori din Italia de Nord, de unde câteva familii toscane, venețiene și genoveze au construit în Europa primele rețele de negustori și bancheri, asigurându-le supremația economică, politică și artistică, apoi stabilite definitiv, cinci secole mai târziu.
Perioadă notabilă în istoria comerțului a fost cea din anii 30’, când comerțul internațional a suferit repercusiuni atât de grave încât, cu mare greu s-a înregistrat un volum total de schimb de aproape înjumătățit, în comparație cu perioadele anterioare. Această perioadă fiind considerată a ,,Marii Depresii’’ economice și denumită de G. Myrdal (1972) ca fiind perioada ,, integrării economice naționale și a dezintegrării internaționale ‘’.
Perioada postbelică a produs expansiunea schimburilor internaționale: necesitățile de reconstrucție și de consum ale unei Europe devastate de conflictul mondial, au avut ca rezultat, în Statele Unite ale Americii, căutarea de noi piețe și în același timp, necesitatea politică de a stăpâni influența comunismului. Fenomenul se desfășura în baza dezvoltării considerabile a mijloacelor financiare ale consumatorilor, având în vedere atât creșterea demografiei, creșterea puterii de cumpărare a tot mai mulți consumatori, cât și a mondializării consumului.
Începând cu Tratatul de la Roma din 1957 , Comunitatea economică europeană a avut ca obiectiv realizarea unei piețe comune între statele membre și anume, un spațiu economic în care să fie asigurată libera circulație a mărfurilor , a persoanelor și serviciilor prin eliminarea treptată a barierelor ce limitează exercițiul acestei libertăți. Mai târziu , începând cu 1 iulie 1968 vine realizată Uniunea vamală , cu abolirea tarifelor vamale între statele membre și introducerea unei taxe comune pentru produsele importate din statele terțe .
Comerțul cu mărfuri, a evoluat mult în timp , astfel încât la un anumit moment cuprindea în același timp materiile prime, produsele agricole și produsele manufacturate. Un fapt important de precizat este acela ca comerțul s-a dezvoltat mai repede decât producția, prin urmare ponderea produselor straine era în creștere continuă în fiecare țară membră . Mai apoi ,la începutul anilor ’70, comerțului cu mărfuri i s-a alăturat într-o manieră accentuată comerțul cu servicii, care se dezvoltă la ora actuală mai accelerat față de celălalt. Evoluția contemporană a progreselor tehnice va da acces mai rapid satisfacerii diverselor necesități, atât în termenii creșterii producției, cât și a performanțelor sporite ale transporturilor, în special în Uniunea Europeană, unde există o legislație în acest domeniu, pe care o vom analiza în capitolele ce urmează.
De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în prezent, ratele de creștere a volumului schimburilor comerciale au fost mai mari decât producția mondială, cu o creștere notabilă incepând cu anii 80’ ai secolului trecut. Volumul comerțului internațional este acum egal cu aproximativ de 15 ori nivelul din 1950.
Libera circulație a mărfurilor este unul dintre marele succese ale proiectului european, care a adus un aport la construirea pieței interne de care se bucură în prezent populația comunității și societățile comerciale europene și care se află în centrul politicii Uniunii Europene. Piața internă actuală facilitează comerțul în 28 de state membre, cu o populație totală de peste 500 de milioane de locuitori. Aceasta oferă consumatorilor o gamă largă de produse, permițându-le achiziționarea celei mai bune oferte disponibile. În același timp, libera circulație a mărfurilor aduce un mare avantaj si pentru mediul de afaceri. Piața unică europeană, creată în deceniile precedente, permite societăților comerciale europene să creeze o platformă solidă într-un cadru deschis, divers și competitiv. Această forță internă încurajează creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Uniunea Europeană și asigură societăților europene resursele necesare pentru a se bucura de succes și pe alte piețe internaționale. Prin urmare, o piață internă funcțională a mărfurilor constituie o componentă esențială a prosperității actuale și viitoare a Uniunii Europene într-o economie globalizată.
În prezent, libera circulație a mărfurilor , competiție deschisă pe piața internațională , este reglementată de numeroase politici și se integrează armonios într-o piață internă responsabilă, care garantează accesul fără limite la produse de calitate superioară și asigură un grad înalt de protecție intereselor publice în acest sens. Comerțul este o activitate umană efectuată zilnic de fiecare dintre noi și care ne marchează prin efectele sale directe asupra noastră. Comerțul internațional are efecte asupra populației în cel puțin 2 moduri. În primul rând comerțul internațional diversifică oferta de bunuri și servicii disponibile. Această influență conduce de obicei la scăderea prețului produselor datorită creșterii concurenței. În al doilea rând, accesul la materii prime și materiale mai ieftine, tehnologie mai eficientă și la o piață lărgită, crește competitivitatea companiilor autohtone și conduce la sporirea ratei de investiții, la creștere economică și la crearea de noi locuri de muncă.
În capitolele următoare, urmează să caracterizăm principalele principii ale dreptului comerțului internațional, să evidențiem într-un mod special principiul libertății comerțului și nu în ultimul rând să arătăm consecințele integrării statelor europene în Uniunea Europeană și avantajele sau dezavantajele expansiunii acestei organizații în Europa de Est.
CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ.
Participarea la circuitul mondial de valori materiale și spirituale reprezintă o necesitate obiectivă a omenirii . Încadrarea eficientă în diviziunea internațională a muncii asigură progresul economic și social al fiecărei țări, precum și consolidarea unui climat de conlucrare și pace în lume. Comerțul internațional se situează în faza de distribuție a mărfurilor, înfăptuind legătura între producție și consumație. În această accepțiune, instrumentele juridice prin care se realizează operațiunile de comerț internațional sunt contractele clasice și, în special, contractul de vânzare internațională. În sens larg, comerțul internațional cuprinde operațiunile propriu-zise, precum și operațiunile de cooperare economică și tehnico-științifică internațională.
În condițiile actuale, comerțul internațional ,lato sensu, îmbrățișează întreaga gamă a operațiilor economice ,bancare , financiare și altele , prin care se realizează cooperarea economică și tehnico-științifică internațională . Comerțul internațional hoc sensu se exprimă prin afaceri uriașe și complexe , desfășurate pe termen lung și care nu mai pot fi înfăptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice tradiționale (contracte de vânzare- cumpărare , locație ,antrepriză etc.) ,ci ,ele au nevoie , pentru aceasta , de noi forme de contracte și chiar de noi metode de contracte , nereglementate în sistemele de drept național. Prin urmare , relațiile economice internaționale cunosc o varietate de forme noi și moderne, care sunt în continuă transformare. Acestea aoperă cadrul schimburilor economice clasice, fiind create de cooperarea economică și tehnico-științifică internațională. Cooperarea economică internațională reprezintă un sistem de relații de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice sau juridice din state diferite, urmărind realizarea prin eforturi conjugate și pe baze contractuale a unor operațiuni conexe, eșalonate pe perioade de timp determinate, în producție sau în sfera neproductivă, în scopul obținerii unor rezultate comune și avantaje reciproce. Prin utilizarea, alături de raporturile de schimb, a unor relații complexe, comerțul internațional a dobândit o accepțiune modernă. Importanța relațiilor economice internaționale impune ca desfășurarea lor să se facă numai în cadrul unei anumite reglementări. În mod corespunzător, normele dreptului comerțului internațional oferă instrumentele și mijloacele necesare, asigurând stabilitatea raporturilor juridice. Relațiile de comerț internațional sunt reglementate, după caz, de norme de drept ale diferitelor state străine și de norme de drept uniforme. Studierea principalelor instituții ale dreptului comerțului internațional urmărește cunoașterea normelor aplicabile și explicarea problemelor complexe ale materiei. Problematica abordată permite o imagine de ansamblu a relațiilor privind comerțul și cooperarea economică internațională. În concordanță cu cerințele relațiilor economice internaționale, instituțiile juridice prezentate dau expresie cadrului general asigurat de legislația română.
În prezent, comerțul, alături de alte activități, a devenit cu adevărat global. Aceasta înseamnă că din ce în ce mai multe țări, cu diferite niveluri de dezvoltare se implică în relații economice mondiale. Acest fapt modifică trăsăturile comerțului mondial și influențează un număr din ce în ce mai mare de oameni. Fenomenul globalizării nu a fost decis de o țară sau alta, ci este o consecință a tendinței accelerate de dezvoltare tehnologică, mai ales în domeniile comunicațiilor și transporturilor, după cum am mai notat , care au condus la o reducere semnificativă a costurilor, precum și datorită eliminării masive a obstacolelor din calea comerțului internațional în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Globalizarea determină creșterea nivelului și dinamicii fluxurilor comerciale, de capital, informaționale, precum și a gradului de mobilitate al indivizilor.
Participarea la comerțul mondial poate genera avere care să permită atât țărilor membre ale Uniunii Europene asigurarea unei mai bune calități a vieții pentru cetățenii lor, cât și oportunități de evoluare țărilor în dezvoltare. Globalizarea poate crea numeroase oportunități pentru comerț și dezvoltare, dar poate genera și efecte negative. De aceea, pentru fenomene economice globale este nevoie de soluții globale reprezentate de guvernanța globală prin intermediul regulilor și instituțiilor multilaterale. Acestea au în vedere asigurarea unui tratament egal tuturor participanților la comerțul internațional, precum și o mai bună și echitabilă distribuție a beneficiilor rezultate. UE, ca entitate economică, este principalul actor mondial în domeniul comerțului deoarece este cea mai mare economie din lume, cel mai mare exportator și importator, principalul investitor și beneficiar al investițiilor străine și cel mai mare donator de ajutor.
Uniunea Europeana :
– repezintă cel mai mare exportator mondial, cu o pondere de aproximativ 20 %;
– este cel mai mare exportator mondial de servicii, cu o pondere de circa 25 %;
– este cea mai mare sursă a fluxurilor mondiale de investiții străine directe și a doua destinație a acestora;
– reprezintă cea mai mare piață pentru exporturi provenind din circa 130 țări, fapt ce sprijină dezvoltarea acestora;
– reprezintă o economie relativ deschisă, având o pondere de peste 14 % a comerțului internațional în Produsul Intern Brut ,deși reunește doar 7 % din populația mondială, Uniunea deține peste un sfert din rezervele mondiale de bogăție, măsurate de produsul intern brut (PIB) – valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse.
PRINCIPALELE ECONOMII MONDIALE (actuallizat în 2014)
Politica comercială comună le oferă posibilitatea celor 28 de state membre ale Uniunii Europene să aibă aceeași poziție pe plan internațional. Acest fapt este cu atât mai important într-o lume caracterizată de globalizare în care economiile tind să se concentreze în grupuri regionale mari. Din perspectiva poziției sale de principală entitate economică a lumii, Uniunea Europeană are un interes pregnant în asigurarea condițiilor favorabile pentru dezvoltarea comerțului mondial. Această poziție predominantă determină însă și responsabilități față de celelalte țări ale lumii. Pornind de la această poziție și responsabilitate , Uniunea Europeană joacă un rol activ în negocierile privind comerțul mondial, în cadrul OMC (Organizației Mondiale a Comerțului), acționând în favoarea unui comerț echitabil și corect, precum și pentru valorificarea oportunităților determinate de globalizare. Uniunea Europeană acționează, de asemenea, pentru a se asigura țărilor în dezvoltare posibilitatea civilă reprezentată de organizații neguvernamentale, sindicate și patronate într-un proces cunoscut sub denumirea de Dialogul Societății Civile. Rapoartele acestor întâlniri sunt publicate pe pagina Internet a Comisiei Europene. De asemenea, Comisarul pe probleme de comerț participă la convorbiri și forumuri pe Internet pentru a coresponda în mod direct cu publicul. Aceste consultări s-au dovedit a fi un element crucial în procesul dezvoltării ideilor asupra orientării politicii comerciale a Uniunii Europene. Părerile cetățenilor despre politica comercială sunt întotdeauna bine-venite, aceștia fiind încurajați în acest sens.
Participarea Uniunii Europene la guvernanța globală a comerțului.
În domeniul comerțului internațional Uniunea Europeană își propune drept obiectiv asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste. Aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și transparență. Pentru a atinge acest obiectiv Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri:
– toți partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;
– obstacolele din calea comerțului să fie eliminate gradual, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate;
– rezolvarea amiabilă a disputelor comerciale;
– stabilirea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.
Deschiderea și liberalizarea piețelor este alegere contradictorie protecționismului, care s-a manifestat în perioade istorice anterioare și s-a încheiat de fiecare dată cu pierderi pentru toate părțile implicate. Insuccesul protecționismului ca politică comercială este ușor de înțeles dacă avem în vedere că orice limitare a importurilor de către o țară va avea ca efect adoptarea de măsuri similare de către celelalte țări. În acest fel, toată lumea va dori să vândă și nimeni nu va dori să cumpere. Blocarea sistemului comercial este inevitabilă în acest caz. Renunțarea la protecționism și deschiderea piețelor echivalează cu îndepărtarea barierelor comerciale dintre țări. Acesta a fost, de fapt, unul dintre scopurile principale ale Uniunii Europene de astăzi încă de la începuturile fenomenului de integrare economică interstatală din Europa Occidentală.
În anii ’60 între țările participante la acea dată (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxembourg) a fost creată o Uniune Vamală ceea ce însemna că mărfurile circulau liber (fără plata taxelor vamale) între țările membre iar tariful vamal aplicat de oricare dintre membrii la importurile din terțe țări era unic. Crearea Uniunii Vamale a simplificat foarte mult formalitățile și a stimulat comerțul atât între țările membre, cât și între acestea și restul lumii.
Îndepărtarea barierelor tarifare la acea dată nu a însemnat însă eliminarea tuturor barierelor din calea comerțului între țările membre. Barierele netarifare reprezentate în principal de norme tehnice și administrative au continuat să existe. De aceea, în anul 1992 Uniunea Europeană a lansat conceptul de „Piață Unică” (capitol ce urmează a fi discutat în continuare), eliminând barierele netarifare în comerțul cu mărfuri și deschizând totodată comerțul cu servicii în interiorul Uniunii. Eliminarea obstacolelor din calea comerțului stimulează economia țărilor participante prin creșterea veniturilor din export și prin sporirea varietății de produse și servicii oferite consumatorilor la prețuri mai reduse ca urmare a competiției generate de importuri. Liberalizarea comerțului internațional oferă în ultimă instanță tuturor țărilor posibilitatea de a produce și exporta acele bunuri și servicii pentru care dispun de cele mai multe avantaje competitive. Până în acest punct au fost prezentate avantajele liberalizării comerțului la scară globală. Dar, așa cum s-a arătat, globalizarea poate determina și o serie de amenințări. Existența unor piețe tot mai mari și mai liberalizate înseamnă și o sporire a concurenței dintre firme și dintre țări. Includerea în acest proces concurențial a unor țări cu nivele de dezvoltare diferite poate conduce la adâncirea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare, sau chiar la adâncirea subdezvoltării. Dată fiind dimensiunea fenomenelor la scară globală, statele nu pot adopta singure soluții eficiente. Atunci când afacerile capătă o scară globală, și regulile jocului trebuie să fie stabilite global. Acest lucru se poate realiza numai prin intermediul acordurilor internaționale și numai astfel este posibil ca globalizarea să determine beneficii pentru toți participanții, chiar dacă în proporții diferite. De aceea, față de perioada anilor ’60, în prezent politica comercială a Uniunii Europene tratează o mai mare varietate de probleme care depășesc sfera liberalizării comerțului. Aceste noi domenii includ actualizarea și îmbunătățirea regulilor internaționale de comerț, precum și acordarea unei atenții sporite comerțului echitabil și maximizării efectelor pozitive ale globalizării. Totodată se acordă o mult mai mare atenție stimulării dezvoltării țărilor în dezvoltare și rezolvării problemelor de interes general cum ar protecția mediului, conservarea energiei și a resurselor, serviciile publice, siguranța alimentară, agricultura sau cultura.
Concluzionând la sfârșitul acestei introduceri, sunt necesare câteva precizări legislative din perspectiva dreptului european, ca în capitolele ce urmează să evidențiem beneficiile sau dezavantajele legislației Uniunii Europene, sau însăși a Pieței Unice a Uniunii, sau, la modul cel mai general să analizăm importanța dreptului comercial internațional, însăși a spațiului european și a principiilor acestuia. Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul CE a fost modificat și redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor (articolele 28-30 din Tratatul CE) rămân neschimbate, dar vor beneficia de o nouă numerotare (articolele 34-36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Alte articole își modifică, de asemenea, numerotarea.
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL.
Prin dezvoltarea comerțului internațional s-a ajuns la crearea pieței mondiale, care reprezenta sfera schimbului de bunuri și cuprindea totalitatea circulației mărfurilor diferitelor țări legate între ele prin diviziunea internațională a muncii încă în secolul al XIX – lea. În fapt, comerțul internațional este o formă de legătură între piețele naționale. O anumită influență asupra diviziunii internaționale a muncii au avut-o, inițial, condițiile naturale, respectiv mediul geografic, care a determinat apariția și dezvoltarea diferitelor ramuri ale producției în anumite regiuni și țări. Surplusul sau deficitul de produse agricole, de producție manufacturată și, mai ales, de produse ale industriei mecanizate a contribuit puternic la dezvoltarea comerțului internațional. La începutul secolului XXI, comerțul internațional cunoaște o evoluție accelerată, au loc profunde mutații, se redefinesc regulile jocului în schimburile internaționale, piețele se liberalizează, se mondializează și se regionalizează accentuat, concurența în condițiile globalizării devine tot mai acerbă, iar utilizarea internetului pentru informare și comerț electronic prefigurează viitorul comerțului internațional. Fiind în prezent într-o societate puternic modernizată și totodată legalizată, în continuare vom analiza principalele principii ale dreptului internațional al comerțului și deoarece Romania e stat membru al UE, ne vom axa în principal pe legislația în vigoare a Uniunii Europene.
Principiile dreptului, general vorbind, sunt postulate ori precepte directoare ale orientării normelor juridice și de aplicare a dreptului, ele fiind expresia nemijlocită a valorilor promovate și apărate de drept. Ele au semnificația unor norme cu caracter de generalitate, formulate direct ori deductibile din context. Principiile au o mare importanță, îndeosebi în domeniul dreptului internațional, ele statuând, printre altele, principiul respectării tratatelor, buna vecinătate, soluționarea pașnică a litigiilor, etc.
Fiecare stat la o etapă sau alta de dezvoltare și-a stabilit în dependență de necesitățile economice, regimul politic, diferite obiective si strategii ale politicii comerciale. Înainte de a vorbi despre principiile acestei ramuri de drept, consider a fi extrem de necesar a prezenta pe scurt principalele politici comerciale ale statelor cu ajutorul cărora acestea fac comerț. Politicile comerciale pot fi clasificate după mai multe criterii.
1. După scopul urmărit se disting următoarele tipuri de politică comercială:
a) Autarhia;
b) Liberschimbismul;
c) Liberalizarea comerțului;
d) Protecționismul.
2. După modul de aplicare se disting:
a) Politici comerciale unilaterale;
b) Politici comerciale bilaterale;
c) Politici comerciale multilaterale.
Autarhia reprezintă politica comercială care urmărește scopul izolării economiei naționale de cea mondială, negarea totală a schimburilor internaționale, îndestularea necesităților economiei și populației prin intermediul propriei producții, propriilor servicii, propriului sistem bancar etc.
Liberschimbismul Liberschimbismul este politica comercială ce-și pune ca scop eliminarea obstacolelor tarifare și netarifare în calea schimburilor internaționale. Această politică s-a dezvoltat pe baza teoriei lui David Ricardo, care susținea că un bun trebuie să fie produs în țara care-i poate asigura cel mai mic sinecost. Această politică a fost practicată de Marea Britanie și de alte țări care la acel moment aveau o producție dezvoltată și, desigur, această politică este avantajoasă numai țărilor care la momentul aplicării ei au atins un nivel de dezvoltare mai înalt ca în alte țări.
Liberalizarea comerțului. Aceasta este politica comercială ce-și pune drept scop eliminarea tuturor obstacolelor artificiale în domeniul comerțului în special al celor netarifare și eliminarea treptată a celorlalte obstacole tarifare și netarifare. Liberalizarea comerțului admite măsuri de stabilire a obstacolelor numai în scopul protejării industriei și agriculturii și numai cu caracter temporar. Această politică se realizează numai la nivel interstatal. În urma unei cooperări internaționale. Liberalizarea comerțului nu poate fi practicată de un singur stat , această politică își poate atinge unele dintre scopuri în urma colaborării a două state, dar în adevăratul sens al cuvîntului liberalizarea comerțului își poate atinge scopurile numai dacă devine politica multor state. Ca exemplu a colaborării statelor în vederea practicării acestei politici ne poate servi cele din cadrul GATT-OMC și UNCTAD.
Protecționismul este politica comercială a unui stat sau a unui grup de state care tinde de a proteja economia sau economiile naționale față de concurență agresivă economică a altor state. Protecționismul se realizează prin crearea diferitor obstacole artificiale (de obicei de ordin administrativ și financiar) de cele mai multe ori în domeniul importului de mărfuri și produse. Necesitatea de a introduce astfel de măsuri de cele mai multe ori este diferența dintre sinecostul producției sale și sinecostul celei importate (producția importată de aceeași calitate este mai ieftină ca cea proprie).
Politicile unilaterale sunt politicile comerciale practicate de un singur stat, neglijînd pozițiile celorlalte state. Aceste politici constau de obicei din măsuri dure, orientate în exclusivitate spre interior. Ca exemplu de aceste politici pot fi numite: autarhia, liberschimbismul, protecționismul. Statele care recurg la astfel de politici pe un termen scurt pot obține succese, după care urinează reorientarea economiei spre o colaborare internațională. Însă practicarea acestor politici nu cu titlu de excepție, ci cu titlu de regulă, de asemenea durează un termen limitat, după care urmează crize economice și sociale, împrumuturi externe mari etc.
Politicile bilaterale sunt politicile stabilite între două state în baza acordurilor internaționale bilaterale, care urmăresc atingerea unor scopuri comune cu forțele proprii ale aliaților.
Politicile multilaterale sunt politicile stabilite între mai multe state în baza acordurilor internaționale multilaterale, care urmăresc atingerea unor scopuri comune cu ajutorul eforturilor tuturor statelor semnatare.
2.1. Principiul libertății comerțului.
2.1.1. Noțiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import și de export.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din T.U.E.- nou (ex-art. 2 din T.U.E.), instituirea pieței interne și a unei Uniuni economice și monetare (a cărei monedă este euro) reprezintă mijloacele efective de realizare a obiectivelor comunitare în cadrul cărora „dezvoltarea durabilă a Europei , întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe o stabilitate a prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social (…), precum și pe solidaritatea între statele membre“ ocupă un rol esențial. În accepțiunea consacrată de C.E.J. (C.J.C.E.), piața comună presupune „eliminarea tuturor obstacolelor aduse schimburilor comerciale intracomunitare în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ce va realiza condiții cât mai apropiate posibil de cele ale unei veritabile piețe interne“. Crearea pieței comune presupune înlăturarea barierelor comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între statele membre (ceea ce este cunoscut sub denumirea de „integrare negativă“), respectiv elaborarea regulilor de funcționare a liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor și armonizarea reglementărilor naționale ale statelor membre (fiind vorba despre așa-zisa „integrare pozitivă“).
Libera circulație a mărfurilor este reglementată în prezent în Titlul II al Părții a treia – „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii’’ (art. 28-37 din T.F.U.E.- ex-art. 23-31 din T.C.E.), precedând dispozițiile incidente liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Conform art. 28 alin. (1) din T.F.U.E. [ex-art. 23 alin. (1) din T.C.E.], Uniunea „este alcătuită dintr-o UNIUNE VAMALĂ care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile acestora cu țări terțe“. Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în prima fază, tarifele vamale naționale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să se instituie T.V.C. Uniunea vamală a permis Comunității promovarea unei politici comerciale comune și elaborarea unei legislații vamale proprii, respectiv Codul Vamal Comunitar.
Referindu-ne la aria de incidență a dispozițiilor comunitare care transpun principiul liberei circulații a mărfurilor, acestea își produc efectele înăuntrul limitelor teritoriale în care statele-membre își exercită suveranitatea. Se impune precizarea că există totuși anumite teritorii care, deși aparțin unor state care nu au aderat la U.E. (principatul Monaco), sunt integrate teritoriului vamal definit de art. 3 din Codul Vamal Comunitar precum și teritorii care, deși fac parte din teritoriul unor state membre nu sunt cuprinse în teritoriul vamal comunitar (este cazul regiunilor „de peste mări’’ ale Franței).
În ceea ce privește comerțul cu mărfuri între statele membre ale UE și alte țări terțe, acesta este reglementat prin acorduri specifice, nu prin prevederile TFUE.
Cu titlu exemplificativ, produsele din Islanda, Liechtenstein și Norvegia beneficiază de liberă circulație în Uniunea Europeană în conformitate cu art.11 din Acordul SEE, iar produsele industriale din Turcia beneficiază de liberă circulație în Uniunea Europeană potrivit art. 5+7 din Decizia nr. 1/95 a Consiliului de asociere CE – Turcia privind etapa finală a uniunii vamale. Sub aspect material, potrivit art. 28 din T.F.U.E., sunt avute în vedere schimburile intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind incidente anumitor categorii de mărfuri (cărbune, oțel, materiale nucleare).
În accepțiunea jurisprudențială consacrată de Curtea de Justiție, prin marfă se înțelege orice bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacții comerciale. Delimitarea noțiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind taxarea la export a operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică; susținerile statului italian potrivit cărora:
• bunurile arătate (și considerate drept „bunuri culturale“) nu ar putea fi asimilate mărfurilor, iar
• scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura protecția moștenirii artistice italiene . Acestea insa nu au fost primite, apreciindu-se că nu există niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră și constituind obiectul unor operațiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri și să nu se afle sub incidența regulilor comunitare circumscrise principiului liberei circulații a mărfurilor.
Principiul liberei circulații se aplică mărfurilor comunitare în sensul consacrat de art. 4 pct. 18 din Codul Vamal Comunitar, și anume:
a) mărfurilor produse în întregime pe teritoriul vamal al Comunității;
b) mărfurilor care intră pe teritoriul vamal al Comunității provenind din țări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație (aflate în liberă practică).
În consecință, mărfurile care beneficiază de dispozițiile care transpun principiul liberei circulații cuprinse în art. 28-30 și 34-37 TFUE sunt nu doar cele care provin dintr-un stat membru ci și cele care provin din țări sau teritorii din afara Uniunii Europene și care au fost puse în liberă circulație pe teritoriul statelor membre. Criteriile ce se cer a fi îndeplinite pentru ca mărfurile care provin din țările terțe să fie puse în liberă circulație în cadrul UE sunt prevăzute de art. 29 din T.F.U.E. (ex-art. 24 din T.C.E.):
să se fi îndeplinit pentru aceste mărfuri formalitățile de import și
agentul economic să fi plătit taxele vamale și taxele cu efect echivalent nebeneficiind de nicio restituire (totală sau parțială) a acestor impuneri.
c) mărfurilor obținute sau produse pe teritoriul vamal al Comunității fie exclusiv din mărfurile arătate la lit. b), fie din mărfurile de la lit.a) și b).
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfășoară pe teritoriul a două sau mai multe state, marfa este considerată originară din țara în care a avut loc ultima transformare substanțială sub aspect economic. La nivel jurisprudențial, s-a arătat că suntem în prezența unei transformări esențiale atunci când „produsul dobândește o compoziție și caracteristici specifice proprii, pe care nu le poseda inițial“ sau dacă „transformarea a făcut posibilă confecționarea unui produs nou și original“. De regulă, operațiunile de asamblare nu prezintă relevanță pentru stabilirea originii mărfurilor; totuși, acestea devin semnificative în ipoteza în care efectuarea manoperelor de asamblare devine stadiul de fabricație determinant în cadrul căruia se concretizează, practic, destinația diferitelor elemente componente ale mărfii iar marfa dobândește însușiri calitative specifice (cu titlu exemplificativ, pot fi reținute asamblările din domeniul auto). Mărfurile care circulă în Comunitate sunt prezumate a fi mărfuri comunitare, autoritățile interesate fiind ținute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.
2.1.2. Obstacole la libera circulație a mărfurilor – considerațiuni generale.
Libera circulație a mărfurilor poate fi obstrucționată în diverse moduri. Cea mai evidentă formă de protecționism are loc prin intermediul taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale cu scopul de a crește prețul mărfurilor străine față de cel al produselor interne similare ceea face obiectul dispozițiilor art. 28-30 din TFUE. Nu mai puțin, un stat poate încerca să favorizeze mărfurile autohtone față de mărfurile importate prin aplicarea în condiții discriminatorii a dispozițiilor privind impozitele interne prin nerespectarea egalității de tratament fiscal între mărfurile importate și cele autohtone ceea ce constituie obiectul reglementării art. 110 TFUE.
Continuând seria obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, arătăm că un stat poate căuta să asigure și să mențină anumite avantaje pentru propriile produse impunând cote sau măsuri cu efect echivalent asupra importurilor, reducând prin aceasta cantitatea mărfurilor importate; interzicerea restricțiilor cantitative făcând obiectul dispozițiilor art. 34-35 TFUE.
În fine, nu pot fi omise acele acțiuni ale statelor prin care se creează bariere în calea comerțului; este cazul ajutorului acordat de un stat membru unei anumite industrii ceea ce poate dezavantaja produsele concurente din alte state membre, acestea fiind rațiunile pentru care dreptul UE reglementează strict acordarea unui astfel de ajutor de stat prin art. 107-109 TFUE.
2.1.3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.
În lipsa unei definiții legale, C.J.U.E. (C.J.C.E.) a statuat că taxele cu efect echivalent, fără a fi taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini pecuniare care, indiferent de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine pentru că ele trec o frontieră. (Pentru înțelegerea semnificațiilor noțiunii, relevantă este concepția consacrată de Curtea de Justiție prin decizia pronunțată în cauza Social Fonds voor Diamantarbeiders). În contextul în care legea belgiană prevedea obligația importatorilor belgieni de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a invocat faptul că reglementarea națională contravine dispozițiilor comunitare; în consecință, instanța belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunțării unei decizii preliminare de interpretare a Curții de Justiție. Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că: impunerea acestei contribuții la fondul social respectiv nu urmărește protejarea industriei sale naționale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen, a fost respinsă de Curte, care a reținut că destinația sumelor astfel obținute nu prezintă importanță atâta timp cât sarcina pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creștere a prețului mărfii, devine un obstacol la libera circulație a mărfurilor.
Urmând reperele stabilite pe cale jurisprudențială, taxele cu efect echivalent taxelor vamale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice:
AU CARACTER PECUNIAR DEOSEBINDU-SE ASTFEL DE RESTRICȚIILE CANTITATIVE SAU DE MĂSURILE CU EFECT ECHIVALENT RESTRICȚIILOR CANTITATIVE;
SUNT IMPUSE ÎN MOD UNILATERAL DE CĂTRE AUTORITĂȚILE STATELOR MEMBRE;
SUNT IMPUSE MĂRFURILOR ÎN CONSIDERAREA FAPTULUI CĂ ACESTEA TREC O FRONTIERĂ.
Tot pe cale jurisprudențială, s-a reținut că noțiunea de frontieră trebuie înțeleasă în sensul larg al termenului, urmând a fi avută în vedere și frontiera regională (în cazul teritoriilor franceze „de dincolo de mări“, spre exemplu); prin urmare taxa percepută la intrarea într-o regiune a unui stat membru a mărfurilor provenite dintr-o altă parte a acestui stat sau a celor importate dintr-un alt stat membru, respectiv la ieșirea mărfurilor din regiune (intitulată „taxă de chei“ sau „de debarcader“) reprezintă un obstacol la fel de grav la libera circulație a mărfurilor ca și o taxă percepută la frontiera națională. Mai mult, împrejurarea că taxa respectivă nu are un caracter protecționist, aceasta aplicându-se inclusiv mărfurilor naționale importate din alte regiuni ale statului respectiv, nu prezintă importanță în calificarea taxei ca fiind una cu efect echivalent. Aceasta este consecința faptului că, prin Tratat, taxele vamale și cele cu efect echivalent;
4. SUNT INTERZISE CHIAR DACĂ NU PRODUC UN EFECT DISCRIMINATORIU;
5. ÎN FINE, TAXELE CU EFECT ECHIVALENT SUNT PROHIBITE INDIFERENT DE MĂRIMEA, DENUMIREA SAU MODUL DE APLICARE AL ACESTORA, RESPECTIV INDIFERENT DE DESTINAȚIA PENTRU CARE AU FOST INSTITUITE. În alți termeni, nu prezintă importanță valoarea inferioară a taxei denumirea sau circumstanțele aplicării acesteia, atâta timp cât obligația pecuniară respectivă, antrenând sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulație a mărfurilor.
6. TAXELE VAMALE ȘI TAXELE CU EFECT ECHIVALENT – EFECT, NU SCOP. În jurisprudența sa timpurie, Curtea a reținut pentru calificarea unei obligații pecuniare drept TEE urmează a se lua în considerare efectul taxei, nu scopul acesteia oferind astfel o interpretare extensivă a noțiunii de TEE unei taxe vamale. O astfel de concepție a fost susținută nu doar în cauza Diamantarbeiders, ci și în jurisprudența Arta Italiană: Italia a impus o taxă o taxă la exportul operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică și etnografică. Comisia a introdus acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul ex-art.226 TCE (258 TFUE) susținând că taxa se află în sfera de aplicare a prevederilor care interzic taxele vamale și TEE. În apărarea formulată, statul italian a invocat, în principal, două argumente, și anume că:
– bunurile respective nu ar putea fi asimilate mărfurilor în sensul avut în vedere de normele referitoare la uniunea vamală, fiind considerate drept bunuri culturale;
– scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci acela de a asigura protecția „moștenirii artistice” italiene, mai exact a patrimoniului artistic, istoric și arheologic existent pe teritoriul național; în consecință, potrivit susținerilor statului italian, taxa nu ar avea în realitate o natură fiscală, contribuțiile oferite prin intermediul acesteia bugetului fiind, de altfel, nesemnificative. Cu referire la calificarea taxei în litigiu, Curtea, respingând aserțiunile anterior dezvoltate, a apreciat că taxa în litigiu grevează asupra prețului obiectelor exportate producând astfel asupra liberei circulații a acestei mărfi același efect restrictiv ca și o taxă vamală. În considerentele hotărârii, se arată în continuare că dispozițiile care interzic taxele vamale și TEE nu fac nicio distincție în funcție de scopul urmărit prin perceperea taxelor. Obligația pecuniară respectivă, antrenând în mod implicit sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulație a acestei, efectul fiind similar celui produs de impunerea unei taxe vamale.
7. TAXELE IMPUSE LA FRONTIERĂ ÎN MOD UNILATERAL PENTRU ACOPERIREA COSTURILOR ADMINISTRATIVE ANTRENATE DE OPERAȚIUNILE VAMALE;
8. TAXELE PRETINSE PENTRU EFECTUAREA CONTROALELOR TEHNICE, EXCEPTÂND SITUAȚIA ÎN CARE REALIZAREA ACESTORA ESTE PREVĂZUTĂ DE NORMELE COMUNITARE;
9. TAXELE SOLICITATE PENTRU STRÂNGEREA DATELOR STATISTICE.
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent: TAXELE PRETINSE PENTRU PRESTAREA UNOR SERVICII AGENȚILOR ECONOMICI (de exemplu, pentru depozitarea mărfurilor, în măsura în care agentul economic are posibilitatea să ia această decizie; dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru depozitarea pe durata îndeplinirii formalităților vamale aceasta are natura unei taxe cu efect echivalent). Excepția contraprestației. O apărare obișnuită este aceea că taxa impusă asupra mărfurilor importate este justificată întrucât ea nu reprezintă decât contravaloarea unui serviciu pe care autoritățile statului membru l-au oferit importatorului și că, prin urmare, nu ar trebui considerată ca fiind o TEE. Deși, de regulă, Curtea a primit o astfel de justificare, Curtea a examinat cu atenție susținerile statelor în astfel de cazuri și, în consecință, se apreciază că obligația pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi considerată taxă cu efect echivalent dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
prestația efectuată reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia; astfel, cu referire la condiția arătată este ilustrativ cazul Societății italiene de oleoduc transalpin cu privire la care Curtea de Justiție a apreciat că taxa percepută la debarcarea petrolului în Italia, transportat apoi în Germania și Austria prin oleoduc reprezintă redevența pentru beneficiul procurat prin utilizarea apei și a instalațiilor portuare, servicii asigurate de stat;
beneficiul asigurat prin intermediul prestației respective să fie procurat individual operatorului economic, sens în care C.J.C.E. a statuat că nu constituie un avantaj individual controlul executat de către Institutul italian de comerț exterior asupra mărfurilor exportate, serviciul respectiv vizând în realitate interesele generale ale exportatorilor italieni astfel încât taxa pretinsă în schimbul controlului nu poate fi reținută drept o contraprestație a unui avantaj determinat, efectiv și care să profite în mod individual beneficiarului;
contravaloarea taxei să fie proporțională cu serviciul prestat agentului economic.
TAXELE SOLICITATE ÎN TEMEIUL UNOR DISPOZIȚII LEGALE COMUNITARE, cum este cazul taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligații instituite prin prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare, etc); Astfel, Curtea a reținut că o taxă instituită de stat nu intră în sfera de aplicare a interdicției cuprinse în art. 28-30 în situația în care este percepută pentru a acoperi costul unui control obligatoriu cerut de dreptul UE.
2.1.4. Interzicerea dispozițiilor fiscale discriminatorii (art. 110 – 113 TFUE). Corelația dintre art. 28 – 30 și art. 110 – 113 din TFUE.
Prin dispozițiile art. 28-30 tratatul scoate în afara legii obligațiile pecuniare care, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, sunt impuse asupra mărfurilor ca urmare a trecerii unei frontiere. Aplicarea aceste prevederi ar rămâne însă golită de finalitate dacă statul ar putea prejudicia într-un fel mărfurile străine odată ce acestea se află în interiorul teritoriului său prin aplicarea unui tratament fiscal discriminatoriu față de produsele interne. Scopul art. 110 TFUE este tocmai de a împiedica o atare conduită din rațiuni ce privesc asigurarea unei egalități de tratament fiscal între mărfurile naționale și cele importate.
Dată fiind insuficiența armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre, dispozițiile art. 110 TFUE urmăresc așezarea mărfurilor din alte state membre într-o situație fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor indigene. Conform prevederilor articolului anterior menționat niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte țări europene impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor naționale similare sau care să protejeze indirect alte produse.
• IPOTEZA 1) prev. de art. 110 alin. 1 în statul de import există produse similare. În interpretarea jurisprudențială a C.E.J. (C.J.C.E.), sunt considerate similare mărfurile care prezintă „proprietăți analoage sau care răspund acelorași nevoi ale consumatorilor“.
A se vedea cauza Comisia c. Italia: guvernul italian a impus taxe mai reduse asupra petrolului regenerat decât asupra celui obișnuit, politică motivată din rațiuni ecologice. Totuși, petrolul regenerat importat nu beneficia de același avantaj. În apararea sa, Italia a susținut că nu ar fi fost posibil să se stabilească dacă petrolul importat era regenerat sau nu, argument respins de CEJ care a apreciat că aparținea importatorilor sarcina de a dovedi că petrolul lor se încadra în categoria relevantă, sub rezerva unor cerințe probatorii rezonabile, putând fi folosit un certificat din partea statului de export pentru a identifica natura petrolului.
• IPOTEZA 2) prev. de art. 110 alin. 2 vizează mărfurile care, fără a fi similare, se află față de produsele naționale într-un raport de concurență, fie și numai parțială, indirectă sau potențială. Practic, instituirea unor sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecționiste contravine politicilor fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda anumite facilități fiscale produselor indigene, Curtea de Justiție a statuat că acestea trebuie extinse în aceleași condiții și la produsele importate.
Scopul este de a împiedica pragurile diferite de taxare de natură a determina o protecție indirectă a mărfurilor naționale. Astfel, vinul și berea nu sunt produse similare ca atare dar, în ciuda acestui fapt, poate exista o anume concurență între acestea; este ceea ce economiștii numesc elasticitate încrucișată a cererii: odată cu creșterea prețului unui produs față de prețul altuia, consumatorii se reorientează spre produsul cu prețul mai redus.
O cauză cunoscută pentru incidența art. 110 alin. 2 a fost cea împotriva Regatului Unit pentru impozitarea discriminatorie a vinului față de bere. Regatul Unit a impus asupra anumitor vinuri o acciză care reprezenta aprox. 38% din prețul de vânzare al produsului în comparație cu acciza asupra berii care era 25% din prețul produsului; fiind de notorietate că Regatul Unit este un producător important de bere și nu de vin, efectul protecționist al impunerii era mai mult decât evident, fiind vizibilă protecția producției naționale de bere în timp ce vinul provenit din alte state membre, fiind suprataxat, avea caracterul unui produs de lux nu mai reprezenta pentru consumator o alternativă reală în raport cu băutura tipică de fabricație națională.
Alături de dispozițiile care prevăd interdicția taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiții nediscriminatorii a impozitelor interne sunt, în concepția legiuitorului european, mijloace distincte de asigurare a liberei circulații a mărfurilor. Cu referire la corelația corectă dintre taxele cu efect echivalent și obligațiile fiscale prevăzute de legislația internă a unui stat-membru, este de reținut că „dispozițiile referitoare la taxele cu efect echivalent și cele referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi aplicate împreună, astfel încât în sistemul consacrat de tratat aceeași impunere să aparțină celor două categorii în același timp“.
În consecință, particularii vor invoca fie dispozițiile art. 30 din T.F.U.E. (ex-art. 25 din T.C.E.) prin care este instituită interdicția taxelor vamale la import și la export și a taxelor cu efect echivalent, fie dispozițiile art. 110 din T.F.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.) prin care, în considerarea egalității de tratament între produsele autohtone și cele importate, sunt interzise taxele interne cu caracter protecționist.
Respectând această linie de gândire, Curtea de Justiție a apreciat că impozitul care era reglementat atât cu privire la produsele naționale, cât și la cele importate dar care se aplica în fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producția autohtonă fiind nesemnificativă (fiind vorba în speță despre o reglementare fiscală italiană care aplica impozitul producției de banane, volumul importurilor fiind în mod substanțial mai mare decât cel al producției autohtone) nu poate fi considerat drept o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta timp cât obligația pecuniară respectivă se înscrie în sistemul general de taxe și impozite interne ale unui stat-membru; în același timp, în măsura în care impozitul a fost prevăzut din rațiuni protecționiste, de favorizare indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui contravine dispozițiilor art. 110 din T.f.U.E. Chestiunea delimitării se ridică spre exemplu în situația în care statul importator nu fabrică produsul importat sau cantitatea produsă este nesemnificativă.
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, respectiv taxe interne cu efect discriminatoriu, statul are obligația fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
În lipsa unor dispoziții comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor încasate ilicit este de competența statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor-membre.
Dat fiind efectul direct al dispozițiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor cu efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanțelor naționale restituirea taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligația de restituire se naste de la data plății taxei și nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor comunitare. Bineînțeles, instanțele naționale sunt ținute să procedeze la evaluarea corectă a întinderii prejudiciului, și în consecință, făcând aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, să respingă sau să limiteze restituirea taxelor în măsura în care au fost incluse de către agenții economici în prețurile plătite de către cumpărători. În fine, importatorii prejudiciați prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-interese sub condiția dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele percepute în mod ilicit.
2.2. Principiul concurenței loiale.
Principiul concurenței loiale se aplică între persoane care exercită o activitate asemănătoare. Concurența este o confruntare sau o competiție între comercianți, exercitată în domeniile deschise pieței pentru atragerea și menținerea clientelei în scopul obținerii de profit. Principiul concurenței loiale se aplică între persoane care exercită o activitate asemănătoare. Concurența este o confruntare sau o competiție între comercianți, exercitată în domeniile deschise pieței pentru atragerea și menținerea clientelei în scopul obținerii de profit. Libertatea concurenței reprezintă o premisă a dezvoltării relațiilor comerciale și o garanție a progresului. În funcție de mijloacele folosite, concurența este loială și neloială. În desfășurarea relațiilor comerciale internaționale, concurența îndeplinește următoarele funcții importante:
funcția de garanție a economiei de piață;
funcția de facilitare a liberei circulații a mărfurilor și serviciilor;
funcția de stimulare a inițiativei participanților la actele de comerț internațional;
are un rol deosebit în determinarea prețului mărfurilor.
Reglementările aplicabile concurenței comercianților se împart în două categorii. Ele privesc restricțiile impuse concurenței și reprimarea concurenței neloiale. Restricțiile impuse concurenței urmăresc să apere existența liberei concurențe, prin suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice.
Concurența neloială reprezintă încălcarea obligației de respectare a procedurilor oneste sau corecte în exercitarea unei activități comerciale sau industriale. Reprimarea concurenței neloiale urmărește să asigure o folosire corectă a libertății de concurență prin sancționarea actelor abuzive. Având în vedere interesele colectivității, concurența neloială este deosebită de concurența interzisă. În situația concurenței neloiale exercițiul unui drept este excesiv, pe când concurența interzisă implică săvârșirea unui act fără drept.
Actele și faptele de concurență neloială presupun folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială și utilizarea unor modalități discutabile în atragerea clientelei. Reprimarea concurenței neloiale urmărește să asigure o folosire corectă a libertății de concurență prin sancționarea actelor abuzive. Având în vedere interesele colectivității, concurența neloială este deosebită de concurența interzisă . În situația concurenței neloiale exercițiul unui drept este excesiv, pe când concurența interzisă implică săvârșirea unui act fără drept.
Interzicerea concurenței poate rezulta din lege sau din contract. Interzicerea concurenței poate să rezulte din dispozițiile legii sau din stipulațiile contractuale. Protecția efectivă împotriva concurenței neloiale este prevăzută de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883 cu modificările și completările ulterioare. În conformitate cu dispozițiile art. 10 al Convenției sunt interzise următoarele acte de concurență neloială:
a. faptele care sunt de natură să creeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
b. afirmațiile false în exercitarea comerțului, de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent
c. indicațiile sau afirmațiile a căror utilizare, în exercitarea comerțului, pot induce în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricație sau la caracteristicile mărfurilor.
Prin sancțiunea concurenței neloiale se asigură buna desfășurare a comerțului și industriei, ocrotindu-se interesele generale ale societății.
2.3. Principiul libertății convențiilor.
Puterea de decizie a părților în contractele de comerț internațional este configurată de principiul libertății convențiilor. Prin principiul libertății convențiilor se înțelege că o parte se obligă prin manifestarea propriei voințe numai la ceea ce acceptă și numai în măsura în care dorește.
În comparație cu dreptul comun, puterea de decizie a părților în relațiile comerciale internaționale prezintă valențe suplimentare. În operațiunile de comerț internațional, libertatea contractuală a părților prezintă accepțiuni diferite care pot fi grupate în două concepții:
concepția subiectivă,
concepția obiectivă.
După concepția subiectivă se susține că izvorul principal al drepturilor și obligațiilor stipulate în contract constă în acordul de voință al părților. Astfel, părțile au posibilitatea să sustragă contractul lor de sub incidența oricărei legislații naționale. Raporturile părților pot fi guvernate de lex mercatoria sau de principiile de echitate.
După concepția obiectivă se consideră că legea este prioritară față de voința părților. Primatul legii exclude efectul creator al voinței individuale independent și înafara unui sistem de drept statal. Părțile au libertatea de a desemna legea aplicabilă contractului, dar numai în măsura în care opțiunea lor este admisă de legea forului.
În relațiile comerciale internaționale, libertatea contractuală implică o autonomie derivată și nu primordială. De altfel, libertatea contractuală este consacrată întotdeauna de ordinea juridică națională. În realitate, autonomia de voință decurge din principiul libertății convențiilor în domeniul raporturilor de comerț internațional. Prin autonomie de voință se înțelege că părțile pot să aleagă legea care va guverna condițiile de fond și efectele contractului de comerț internațional. Principiul lex voluntatis corespunde exigențelor comerțului internațional, permițând părților să adapteze contractul la situația existentă pe diferite piețe străine.
În determinarea legii aplicabile contractului, principiul lex voluntatis implică egalitatea legislațiilor naționale, întrucât nu există o lege care să fie aplicată obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. Regăsindu-se în majoritatea sistemelor de drept internațioanal privat, principiul lex voluntatis contribuie la uniformizarea soluțiilor conflictuale în materia contractelor.
În legislația română, lex voluntatis este consacrată în Legea română de drept internațional privat nr. 105 din 1992 în cadrul dispozițiilor art. 73. În temeiul acestor dispoziții, contractul este supus legii aleasă prin consens de către părți. Legea care cârmuiește fondul, potrivit art. 71, alin. 1 la care trimite art. 86, alin. 1 se aplică, în principal, și condițiilor de formă ale contractului. Din formularea textului reiese că opțiunea de alegere este permisă de legea forului. Voința părților nu are putere prin ea însăși. Efectele juridice ale voinței părților se produc în limitele și condițiile prevăzute de lege.
Din punctul meu de vedere, cunoașterea legislației, care se modifică periodic, trebuie să stea în centrul tuturor preocupărilor, pentru a satisface nevoile în continuă schimbare ale consumatorilor și ale societății.
Principiul egalității juridice.
Regula care consacră egalitatea părților în raporturile procesuale cu instanța și recunoașterea acelorași drepturi procesuale și impunerea acelorași îndatoriri, corespunzătoare calității lor din proces reprezintă una dintre formele specifice de manifestare a principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16 din Constituție, republicată. De asemenea, art. 124 alin. (2) din Constituție, prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți; un conținut similar are art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Egalitatea părților în fața legii și a autorităților judiciare implică respectarea următoarelor cerințe: a) judecarea proceselor pentru toți cetățenii trebuie să se realizeze de aceleași organe și potrivit acelorași reguli procedurale; existența unor organe de jurisdicție specializate, în afara sistemului instanțelor judecătorești ori instituirea unor reguli speciale de procedură nu exclude egalitatea părților. Aceasta deoarece organele respective soluționează toate litigiile care intră în competența lor jurisdicțională, fără nicio discriminare din punct de vedere al părților, iar regulile procedurale speciale se aplică oricărei persoane care este parte într-un litigiu care este supus acestor reguli; b) aceleași drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părților, fără nicio deosebire. Legislația procesuală în vigoare nu instituie restricții sau privilegii pentru unele persoane.
La baza raportului de comerț internațional la fel se află egalitatea juridică a părților. Fiecare parte, la asumarea obligațiilor și la executarea acestora, se supune doar propriei voințe. Evident, fiind pe poziție de egalitate, ambele părți trebuie să-și onoreze obligațiile, în caz contrar, cealaltă parte dispune de suficiente mijloace pentru a-și apăra propriile drepturi și interese. Un asemenea mijloc constituie excepția de neexecutare, potrivit căreia, partea poate să nu-și execute obligațiile proprii până cealaltă nu o face. Primul aspect sub care se evidențiază egalitatea juridică este posibilitatea ambelor părți de a-și exprima, în mod liber, voința de a iniția sau de a pune capăt raporturilor juridice de drept al comerțului internațional. Un alt aspect care scoate în evidență egalitatea juridică a părților ține de procedurile judiciare și de arbitraj. Indiferent de faptul dacă partea e reclamant sau pârât, drepturile procedurale sunt egale pentru ambele.
CAPITOLUL III. UNIUNEA EUROPEANĂ DIN PUNCT DE VEDERE AL DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL.
Piața Unică (Internă) a Uniunii Europene. Principii de funcționare. Realizări și cadrul legal.
Piața internă [(Articolul 4 alineatul (2) litera (a) și articolele 26, 27, 114 și 115 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)] este o zonă de prosperitate și libertate, ce conferă celor 500 de milioane de europeni accesul la bunuri, servicii, locuri de muncă, oportunități de afaceri și bogății culturale în 28 de state membre. Dacă, pe de-o parte, pentru construirea unei piețe interne este nevoie de eforturi constante, continuarea consolidării pieței unice ar putea duce la obținerea unor venituri importante pentru consumatorii și întreprinderile din UE, majorând PIB-ul (produsul intern brut) UE28 cu 235 de miliarde de euro pe an în cazul în care ar fi eliminate și obstacolele care au mai rămas.
Actuala dezbatere privind piața internă a fost relansată de instituțiile europene odată cu comunicarea privind strategia Europa 2020, raportul Comisiei intitulat „O nouă strategie pentru piața unică – în beneficiul economiei și al societății europene”, comunicarea intitulată „Actul privind piața unică – Douăsprezece pârghii pentru stimularea creșterii și consolidarea încrederii” și o serie de rezoluții ale Parlamentului European (de exemplu, „Finalizarea pieței unice digitale”, „O piață unică digitală competitivă – guvernarea electronică, un vârf de lance”). Unul dintre domeniile de progres cele mai promițătoare și cu cele mai multe provocări este piața unică digitală. Aceasta creează noi ocazii de a stimula economia (de exemplu prin comerțul electronic), reducând, în același timp, birocrația (de exemplu, prin e-guvernare și digitalizarea serviciilor publice). Piața unică digitală scoate în evidență domenii în care actualele reglementări și practici de afaceri nu sunt la înălțimea oportunităților create de tehnologiile informației și comunicării.
Piața comună creată prin Tratatul de la Roma din 1958 viza eliminarea barierelor comerciale dintre statele membre cu scopul de a crește prosperitatea economică și de a contribui la o „uniune tot mai profundă între națiunile Europei”. Actul Unic European din 1986 a inclus în Tratatul CEE obiectivul de a crea o piață internă, definind-o ca „un spațiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor” (obiective pe care le vom analiza în continuare). Acum că a fost adoptat cadrul legal privind piața internă, dezbaterea se concentrează asupra eficacității și a impactului reglementărilor UE. Se solicită o abordare care să se concentreze pe finalizarea transpunerii, a punerii în aplicare și a executării normelor privind piața internă, mergând către ceea ce s-ar putea numi „gestionarea” pieței interne și „parteneriatul” dintre instituțiile UE și autoritățile naționale.
Realizările Pieței Unice a UE.
A.Piața comună din 1958
Piața comună, principalul obiectiv al Tratatului de la Roma, a fost realizată prin uniunea vamală din 1968, eliminarea cotelor, libera circulație a cetățenilor și a lucrătorilor și un anumit grad de armonizare fiscală prin introducerea la nivel general a TVA-ului în 1970. Cu toate acestea, libertatea de a comercializa bunuri și servicii și libertatea de stabilire erau încă limitate din cauza faptului că se foloseau în continuare practici anticoncurențiale impuse de autoritățile publice.
B.Lansarea pieței interne în anii 1980 și Actul Unic European
Absența progreselor spre finalizarea pieței comune a fost în mare parte atribuită alegerii unei metode de armonizare legislativă prea detaliate și impunerii unanimității ca modalitate de vot pentru deciziile Consiliului. Conform raportului Cecchini („Costul non-Europei”), prezentat în martie 1988, costurile economice ale acestei întârzieri au fost deosebit de mari, fiind estimate între 4,25 și 6,5% din PIB. La jumătatea anilor 1980, dezbaterea politică cu privire la acest aspect a determinat CEE să ia în considerare o abordare mai aprofundată a obiectivului de eliminare a barierelor comerciale: piața internă. Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a stabilit 31 decembrie 1992 ca termen exact pentru finalizarea pieței interne. Acesta a consolidat, totodată, mecanismul decizional pentru piața internă, introducând votul cu majoritate calificată pentru tariful vamal comun, libertatea de a presta servicii, libera circulație a capitalului și apropierea legislațiilor naționale. Până la expirarea termenului-limită, fuseseră adoptate peste 90% din actele legislative enumerate în Cartea albă din 1985, în mare măsură prin aplicarea regulii majorității calificate.
C. Către o responsabilitate comună pentru finalizarea pieței interne.
Piața internă a contribuit în mod semnificativ la prosperitatea și la integrarea economiei europene. Aceasta a condus la intensificarea schimburilor comerciale în cadrul UE cu aproximativ 15% pe an în ultimul deceniu; a crescut productivitatea și a redus costurile prin eliminarea formalităților vamale, armonizarea sau recunoașterea reciprocă a normelor tehnice și prin reducerea prețurilor ca rezultat al concurenței; a generat o creștere suplimentară de 1,8% în ultimii 10 ani și a creat aproximativ 2,5 milioane de locuri de muncă în plus, reducând, în același timp, diferențele dintre nivelurile de venituri din statele membre.
Noua strategie pentru piața internă pentru perioada 2003 – 2010 s-a concentrat asupra necesității de a facilita libera circulație a mărfurilor, de a integra piața serviciilor, de a reduce impactul obstacolelor fiscale și de a simplifica cadrul de reglementare. S-au obținut progrese substanțiale în ceea ce privește liberalizarea transporturilor, a telecomunicațiilor, a energiei electrice, a gazului și a serviciilor poștale. Rata de transpunere (măsurată prin „deficitul de transpunere”, care reprezintă procentajul de directive care nu au fost transpuse în toate statele membre) a scăzut la 0,9% în 2010, dar a crescut la 1,2% în septembrie 2013 – obiectivul intermediar era de 1%. În Tabloul de bord al Comisiei privind piața internă pentru anul 2012 s-a constatat că, deși procentajul mediu al actelor legislative netranspuse încă la nivel național rămâne sub ținta convenită de 1%, unele state membre nu vor putea depăși întârzierea considerabilă „fără a lua măsuri drastice”.
În comunicarea sa intitulată „O mai bună guvernanță a pieței unice ”, Comisia a solicitat ca procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor să fie reduse, iar respectarea hotărârilor Curții de Justiție să fie asigurată prin procedurile de plată a unor daune cominatorii. Comisia a propus măsuri orizontale precum accentuarea necesității adoptării unor noi reglementări clare, ușor de pus în aplicare, mai buna utilizare a instrumentelor IT existente pentru a sprijini participanții în exercitarea drepturilor lor în legătură cu piața unică și stabilirea unor centre naționale pentru supravegherea funcționării pieței unice.
D.Relansarea pieței interne în 2010
Având în vedere că nu a fost fructificat încă întregul potențial al pieței interne, iar Europa s-a schimbat în urma procesului de reunificare, extindere și integrare mai aprofundată după crearea pieței unice, Parlamentul, Consiliul și Comisia au depus recent eforturi suplimentare pentru relansarea pieței interne, cu scopul de a da un nou impuls pieței unice europene și de a aduce în centrul politicii privind piața unică populația, consumatorii și IMM-urile.
În mai 2010, Comisia a publicat un raport intitulat „O nouă strategie pentru piața unică – în beneficiul economiei și al societății europene”, care se referă la toate politicile relevante (politicile privind concurența, consumatorii, domeniul digital, politica fiscală și alte politici). Acesta prezintă, de asemenea, mai multe inițiative care urmăresc să consolideze piața internă prin eliminarea obstacolelor rămase. Acesta raport a pregătit terenul pentru comunicarea Comisiei intitulată „Către un Act privind piața unică”, în care Comisia a prezentat o serie de măsuri destinate stimulării economiei europene și creării de locuri de muncă, adoptând astfel o politică privind piața unică mai ambițioasă.
În continuarea comunicării din 11 ianuarie 2012, intitulată „Un cadru coerent pentru creșterea încrederii în piața unică digitală a comerțului electronic și a serviciilor online”, în iunie 2012, Comisia a publicat o comunicare intitulată „O mai bună guvernanță a pieței unice”. Aceasta propunea ca accentul să se pună pe sectoarele cu cel mai mare potențial de creștere economică în 2012 și 2013, adică industriile de rețea (de exemplu energia și telecomunicațiile) și sectoarele-cheie privind serviciile (comerțul, serviciile pentru întreprinderi, intermedierea financiară și transporturile).
În octombrie 2012, Comisia a prezentat un al doilea set de propuneri – Actul privind piața unică II – pentru a dezvolta în continuare piața unică și a exploata potențialul nevalorificat al acesteia, ca motor al creșterii. Actul privind piața unică II stabilește 12 măsuri-cheie care să fie adoptate fără întârziere de instituțiile UE. Aceste măsuri se concentrează pe patru vectori esențiali de creștere, ocupare a forței de muncă și încredere: rețelele integrate, mobilitatea transfrontalieră a persoanelor și întreprinderilor, economia digitală și măsuri care sporesc coeziunea și avantajele consumatorilor. Actul privind piața unică II merge pe urmele unui set inițial de măsuri prezentat de Comisie – Actul privind piața unică I – și cuprinde următoarele măsuri vizând o piață mai aprofundată și mai bine integrată:
mobilitatea întreprinderilor (de exemplu introducerea unor dispoziții de mobilizare a investițiilor pe termen lung, modernizarea procedurilor de insolvabilitate și sprijinirea creării unui mediu care să ofere o a doua șansă antreprenorilor în dificultate);
economia digitală (ca etapă în direcția finalizării pieței unice digitale până în 2015, Comisia propune promovarea comerțului electronic în UE, prin facilitarea utilizării serviciilor de plată electronică, făcându-le mai fiabile și mai competitive; trebuie, totodată, soluționate cauzele principale ale lipsei de investiții în conexiunile în bandă largă rapide, iar facturarea electronică trebuie să devină norma în procedurile de achiziții);
încrederea consumatorului (de exemplu prin introducerea unor măsuri care să asigure accesul generalizat la conturile bancare, precum și tarife bancare transparente și comparabile și posibilitatea de a schimba mai ușor contul bancar).
Comisia trebuia să prezinte toate propunerile legislative esențiale referitoare la Actul privind piața unică II până în primăvara anului 2013 și propunerile nelegislative până la sfârșitul anului 2015. S-a solicitat Parlamentului și Consiliului să adopte propunerile legislative în mod prioritar.
La 7 februarie 2013, Parlamentul a adoptat o rezoluție care cuprinde recomandări adresate Comisiei privind guvernanța pieței unice, instituind un ciclu de guvernanță al pieței unice drept pilon specific al semestrului european. În plus, la 25 februarie 2014, Parlamentul a adoptat o rezoluție referitoare la guvernanța pieței unice în cadrul semestrului european din 2014, care a fost urmată de Rezoluția sa din 27 februarie 2014 referitoare la SOLVIT.
Având în vedere rezultatele de mai sus și revizuirea intermediară a strategiei Europa 2020, Parlamentul va emite o rezoluție referitoare la Actul privind piața unică digitală la jumătatea lui 2015 în sprijinul dezvoltării comerțului electronic și al e-guvernării.
Libera circulație a mărfurilor.
Deci, ca să concluzionăm ceea ce am vorbit în capitolul precedent, Piața unică europeană constă în circulația libera a populației, bunurilor, serviciilor si a capitalului în țările membre ca și când ar circula într-o singură țară. Crearea pieței unice reprezintă esența uniunii. Piața unică s-a realizat prin adoptarea de către instituțiile UE și țările membre a numeroase Directive prin care au fost eliminate barierele tehnice, legale, birocratice, culturale și protecționiste ale statelor membre și s-a instituit comerțul liber și mișcarea liberă în cadrul uniunii. Potrivit Comisiei Europene, din 1993, piața unică a creat peste 2,5 milioane de locuri de muncă și a adus țărilor membre venituri suplimentare de peste 800 miliarde euro.
Piața unică se bazează pe competiție și autorități de reglementare care guvernează libera circulație a bunurilor si serviciilor. Libera circulație a persoanelor este reglementată prin Acordul Schengen, prin care au fost desființate frontierele externe ale statelor și a fost întărit controlul la frontierele UE, inclusiv în aeroporturi și porturi. Marea Britanie și Irlanda nu au semnat acordul Shengen și nu se aplică încă în relațiile cu statele care au aderat la UE în 2004. Este necesară creșterea nivelului de protecție pentru prevenirea pirateriei și a produselor contrafăcute. Comisia Europeană estimează ca pirateria și produsele contrafăcute costă UE peste 17.000 locuri de muncă anual. De aceea, Comisia și statele membre lucrează la întărirea protecției la copyright și patente. În scopul întăririi protecției mărcilor proprii, UE intenționează sa înființeze o poliție fără frontiere și cooperare în justiție. Europol este parte a acestei acțiuni. În baza Acordului Schengen politiile naționale fac schimb de informații împotriva celor ce fac fraude, dar proiectul Eurojust prevede că procurorii, poliția și judecătorii vor forma o echipa de lucru împotriva crimei organizate.
Libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței unice are la bază principiul recunoașterii reciproce a pieței unice, care constă în garantarea circulației libere a bunurilor și serviciilor unui stat membru în celelalte state membre, chiar dacă acestea sunt produse după norme de calitate și standarde diferite, cu condiția respectării cu strictețe a regulilor comune de interes general privind sănătatea populației, protecția mediului și a consumatorului. În cadrul pieței unice funcționează, în general, principiul regulii de origine. Acest principiu garantează concordanța cu principiul subvenției, prin crearea unor reguli detaliate la nivelul UE cu respectarea strictă a tradițiilor locale, regionale și naționale, care fac posibile menținerea diversității produselor și a serviciilor și integrarea economică. Comisia monitorizează modul de respectare a acestor principii de statele membre si întocmește rapoarte de evaluare din doi în doi ani, prin care conștientizează statele membre despre problemele existente și masurile care se impun. Implementarea acestor principii are ca țintă cetățeni și operatorii economici, prin acțiuni pe două planuri: unul la nivelul Comisiei, iar cel de al doilea la nivelul statelor membre. Planul de acțiuni la nivelul Comisiei are în vedere:
elaborarea unui Ghid privind principiul recunoașterii reciproce țn domeniul produselor industriale și a unei broșuri explicative de aplicare a Deciziei nr. 3052/95 privind masurile derogatorii de la principiul liberei circulații a bunurilor;
analize economice privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în diferite sectoare, având ca scop o mai bună evaluare a beneficiilor și a costurilor de neaplicare;
analize privind regulile naționale de protecție a consumatorilor pentru produsele financiare.
În îndeplinirea acestor obiective Comisia are în vedere acțiuni de formare, prin:
organizarea de mese rotunde sectoriale cu reprezentații autorităților competente din statele membre si cu organizațiile profesionale;
elaborarea de proiecte specifice la nivel național, având ca scop diseminarea de informații către publicul țintă despre principiul recunoașterii reciproce.
Planul de acțiuni la nivelul statelor membre, ca principal actor în implementarea principiului recunoașterii reciproce, prevede întreprinderea următoarelor măsuri:
includerea principului recunoașterii reciproce în legislația națională;
să răspundă în timp util la întrebările legate de aplicarea principiului recunoașterii reciproce, cu excepția cazurilor care prezintă sensibilitate ridicată;
să întărească cooperarea între administrațiile naționale ale statelor membre, prin rețelele de contact la distanță, întâlniri cu șefii centrelor de coordonare și utilizarea sistematică a punctelor de contact, precum și prin implicarea în mai mare măsură a coordonatorilor naționali, în special, în domeniul profesiilor reglementate;
să pregătească rapoarte cu problematica implementării și a soluțiilor posibile.
Comunitatea Europeană a încheiat acorduri pentru recunoașterea reciprocă a principiului circulației libere a bunurilor și serviciilor cu: Australia, Canada, Noua Zeelandă și SUA, în scopul de a asigura acces efectiv pe piețele respective a mărfurilor prevăzute în aceste acorduri. În scopul de a impune recunoașterea reciprocă a principiului circulației libere a mărfurilor, respectiv pentru eliminarea sau reducerea barierelor în cale comerțului cu bunuri, Comisia intenționează să încheie un acord internațional în cadrul GATS sub egida OMC.
Libera circulație a serviciilor.
Serviciile au o importanță crucială pentru piața internă comună a UE, deoarece acestea reprezintă între 60% și 70% din activitatea economică a UE-25 și aproximativ același procent din forța de muncă ocupată a UE-25. Principiul care guvernează piața internă a serviciilor a fost denumit generic „principiul libertăți fundamentale” și a fost reglementat prin Tratatul Comunității Europene. Potrivit acestui principiu, companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili și furniza servicii pe teritoriul altor state membre.
Principiul libertății de mișcare a serviciilor a evoluat de-a lungul timpului prin Hotărâri ale Curții Europene de Justiție și prin reglementari specifice pe domenii, cum sunt: serviciile financiare, telecomunicațiile, emisiile și recunoașterea calificărilor profesionale. Cu toate aceste reglementări, în domeniul circulației libere a serviciilor nu s-a atins nivelul performanțelor la nivelul circulației bunurilor. Summit-ul de la Lisabona a trasat sarcina elaborării unei strategii pentru eliminarea barierelor care împiedică circulația liberă a serviciilor. În acest scop, în iulie 2002, Comisia a elaborat Raportul privind piața internă a serviciilor prin care s-a consemnat că există o mare diferență între viziunea privind economia integrată a UE și realitate. Raportul pune în evidență faptul că furnizorii din mediul IMM-urilor au de înfruntat mai multe bariere în comerțul cu servicii decât firmele mari. Având în vedere că firmele mici sunt predominante din punct de vedere numeric, în ianuarie 2004, Comisia a promovat Directiva privind Serviciile pe piața internă a UE. Acest document are ca obiectiv să elimine barierele discriminatorii, să modernizeze cadrul legal și administrativ, inclusiv în domeniul serviciilor IT și să determine statele membre să coopereze mai mult și în mod sistematic. Documentul consolidează, totodată, drepturile utilizatorilor de servicii. Potrivit Comisiei, în ultimii 10 ani, beneficiile circulației libere a serviciilor s-au materializat în crearea a peste 2,5 milioane locuri de muncă și venituri de peste 900 miliarde de euro. Totodată, s-a constat că a crescut competiția, care a condus la creșterea calității și a gamei serviciilor și la convergența prețurilor.
Libera circulație a forței de muncă.
Una dintre cele patru libertăți de care se bucură cetățenii UE este libera circulație a lucrătorilor. Aceasta implică dreptul lucrătorilor la liberă circulație și ședere, drepturile de intrare și ședere pentru membrii familiilor lor, precum și dreptul de muncă într-un alt stat membru și dreptul de a beneficia de un tratament egal celui aplicat cetățenilor respectivului stat membru. În unele țări se aplică restricții pentru cetățenii din statele membre care au aderat recent la UE. Normele referitoare la accesul la prestații sociale se bazează, în prezent, în special pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Libera circulație a lucrătorilor este un principiu fundamental înscris la articolul 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Ulterior, legislația secundară a UE și jurisprudența Curții de Justiție au dezvoltat acest principiu, în baza căruia cetățenii UEau dreptul:
să-și caute un loc de muncă într-o altă țară din UE
să lucreze în țara respectivă, fără a avea nevoie de un permis de muncă
să locuiască în țara respectivă în acest scop
să rămână în țara respectivă după expirarea perioadei de angajare
să beneficieze de același tratament ca și cetățenii țării respective în ceea ce privește accesul la piața muncii, condițiile de muncă și toate celelalte avantaje sociale și fiscale.
De asemenea, cetățenii UE își pot transfera anumite drepturi legate de asigurările de sănătate și de securitate socială în țara în care urmează să se angajeze (secțiuneacoordonarea sistemelor de securitate socială ). Libera circulație a lucrătorilor se aplică, de asemenea, în termeni generali, țărilor din Spațiul Economic European (Islanda, Liechtenstein și Norvegia). În cazul persoanelor care lucrează în anumite sectoare de activitate, este posibilă recunoașterea calificărilor profesionale în alte țări (secțiunea recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale). Coordonarea sistemelor de securitate socială la nivelul UE prevede dispoziții menite să protejeze drepturile cetățenilor care se deplasează în UE, Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.
La sfârșitul anului 2012, potrivit datelor Eurostat, 2,8% dintre cetățenii Uniunii (14,1 milioane de persoane) locuiau în alte state membre decât cele ale căror cetățeni sunt. Conform unui sondaj Eurobarometru din 2010, 10% dintre persoanele din UE chestionate au declarat că, la un moment dat în trecut, au locuit și au lucrat în altă țară, în timp ce 17% și-au manifestat intenția de a profita de dreptul la libera circulație în viitor.
Tratatul permite unui stat membru să refuze unui cetățean al Uniunii dreptul de intrare și ședere din motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică. Măsurile respective trebuie să se bazeze pe comportamentul personal al individului respectiv, iar acest comportament trebuie să reprezinte o amenințare suficient de gravă și prezentă pentru interesele fundamentale ale statului. În această privință, Directiva 2004/38/CE prevede o serie de garanții procedurale. În conformitate cu articolul 45 alineatul (4) din TFUE, libera circulație a lucrătorilor nu se aplică ocupării forței de muncă în sectorul public, deși această derogare a fost interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea de Justiție, conform căreia numai accesul la acele locuri de muncă care implică exercitarea autorității publice și responsabilitatea pentru apărarea interesului general al statului (de exemplu, securitatea internă și externă a statului) poate fi limitat la resortisanții statului în cauză.
Pe durata unei perioade de tranziție, după aderarea noilor state membre, se pot aplica anumite condiții care restricționează libera circulație a lucrătorilor din, către și între aceste state membre. Aceste restricții nu au drept obiect călătoriile în străinătate sau activitățile independente și pot fi diferite de la un stat membru la altul. Perioadele de tranziție rămase, aplicabile în urma aderării, în 2007, a Bulgariei și României, au expirat la 1 ianuarie 2014. În prezent există perioade de tranziție pentru resortisanții croați, care trebuie să expire până cel târziu în iulie 2020.
Ca principiu de bază, ORICE CETĂȚEAN AL UE AR TREBUI SĂ-ȘI POATĂ PRACTICA LIBER PROFESIA ÎN ORICE STAT MEMBRU. Cu toate acestea, punerea în practică a acestui principiu este de multe ori împiedicată de cerințe naționale privind accesul la anumite profesii în statul membru gazdă. Sistemul de recunoaștere a calificărilor profesionale a fost reformat în vederea sporirii flexibilității pe piața forței de muncă și pentru încurajarea recunoașterii automate a calificărilor profesionale. Directiva 2005/36/CE (astfel cum a fost actualizată prin Directiva 2013/55/UE) privind recunoașterea calificărilor profesionale consolidează și actualizează cele 15 directive existente care acoperă aproape toate normele în materie de recunoaștere și prevede caracteristici novatoare, cum ar fi cardul profesional european și evaluarea reciprocă a profesiilor reglementate.
Rețeaua de cooperare EURES (rețeaua de servicii europene pentru ocuparea forței de muncă) reprezintă o platformă de cooperare la care participă Comisia și serviciile publice de ocupare a forței de muncă ale statelor membre ale SEE și ale altor organizații partenere, precum și ale Elveției. Începând din 2014, EURES își va îmbunătăți instrumentele de autoservire de pe platforma digitală, astfel încât să devină un portal al mobilității ocupării forței de muncă real, la nivel european, și să dezvolte programe de mobilitate specifice care să completeze niște lacune concrete de pe piața forței de muncă. UE a întreprins eforturi susținute pentru crearea unui mediu care favorizează mobilitatea lucrătorilor. Printre acestea se numără:
un card european de asigurări sociale de sănătate și o directivă privind asistența medicală transfrontalieră;
coordonarea sistemelor de securitate socială prin Regulamentul (CE) nr. 883/2004 și prin Regulamentul (CE) nr. 987/2009 de punere în aplicare a acestuia;
adoptarea în aprilie 2014 a Directivei 2014/50/UE privind cerințele minime de creștere a mobilității lucrătorilor între statele membre prin îmbunătățirea dobândirii și a păstrării drepturilor la pensie suplimentară;
Comunicarea Comisiei din 2010 intitulată „Reafirmarea liberei circulații a lucrătorilor: drepturi și evoluții majoreˮ și Comunicarea Comisiei din 2013 intitulată „Libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a familiilor acestora: cinci acțiuni pentru a produce rezultate notabile”, care au fost urmate de îndrumările prezentate în ianuarie 2014 privind aplicarea „testului privind reședința obișnuită” și de îndrumările prezentate în septembrie 2014 privind abordarea problemei căsătoriilor de conveniență;
adoptarea, în aprilie 2014, a Directivei 2014/54/UE privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor conferite lucrătorilor în contextul libertății de circulație a lucrătorilor, care includ concilierea și medierea, precum și instituirea în fiecare stat membru a unor organisme având misiunea de a apăra drepturile lucrătorilor și de a furniza către lucrătorii din UE asistență juridică independentă, acționând drept puncte de contact și menținând legătura cu alte puncte de contact similare din alte state membre, pentru a coopera și a partaja informațiile relevante.
Libera circulație a capitalului.
Principiul liberei circulații a capitalului este unul din cele patru principii de bază consfințite prin Tratatul Comunității Europene (Art. 67) din 1957. Potrivit Comisiei, circulația liberă a capitalului face posibilă integrarea, deschiderea, competiția și eficiența în cadrul pieței financiare și a serviciilor și aduce beneficii mai multe la toți.
Pentru cetățeni, circulația liberă a capitalului înseamnă abilitatea de a face mai multe operațiuni în afara granițelor, respectiv deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de acțiuni ale firmelor străine, investiții în domeniile care asigură cel mai bun profit și tranzacții imobiliare. Pentru firme acest principiu înseamnă că au dreptul să investească în companii străine și să ia parte la managementul acestora. Lista completă a operațiunilor referitoare la mișcarea capitalului poate să fie accesată la adresa.
În practică, libera circulație a capitalului a început în anul 1990, ca urmare a adoptării Directivei nr. 88/361/EEC, care prevede eliminarea controlului autorităților unui stat membru asupra cetățenilor sau firmelor altui stat membru care doresc să facă investiții. Libera circulație a capitalului a fost întărită prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, din 1993, prin care au fost eliminate toate restricțiile legate de libera circulație a capitalului și plăților atât între statele membre, cât și între acestea și terțe țări. După adoptarea Taratului de la Maastricht și alte țări din afara zonei UE au adoptat principiul liberei circulații a capitalului, chiar și în condițiile în care unele state au solicitat perioade de tranziție cu privire la acordarea dreptului cetățenilor străini de a cumpăra cea de-a doua casă sau pământ agricol. Principiul liberei circulații a capitalului instituit de UE a deschis calea pentru cooperare în domeniul politicii de capital și al plaților la nivel internațional. Există totuși anumite excepții legate de libera circulație a capitalului, atât în interiorul UE, cât și cu terțe țări, care privesc domeniile: impozitării, supravegherea prudențială, considerentele de politică publică, spălarea banilor și sancțiunile financiare care fac obiectul Politicii Externe și de Securitate Comună. Pe aceste teme Comisia comunică cu autoritățile naționale de monitorizare pentru a se asigura aplicare corectă a cestor excepții, iar acolo unde există divergențe de interpretare UE solicită sprijinul Curții Europene de Justiție. Comisia apreciază necesară monitorizarea activităților specifice liberei circulații a capitalului în scopul identificării eventualelor bariere și restricții în interiorul UE, precum și pentru eficientizarea domeniilor care se mișcă încet.
Principiile Uniunii Vamale a Uniunii Europene.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene/Partea a doua.
Eliminarea taxelor vamale și plăților echivalente între statele membre.
În relațiile comerciale reciproce, statele membre se abțin să introducă între ele noi taxe vamale la import și la export sau taxe cu efect echivalent, precum și să le majoreze pe cele în vigoare. Taxele vamale la import, în vigoare între statele membre, sunt eliminate treptat de acestea în cursul perioadei de tranziție, în condițiile prevăzute la articolele 14 și 15. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale la import, în vigoare între statele membre, sunt eliminate treptat de acestea în cursul perioadei de tranziție. Comisia stabilește, prin directive, ritmul acestei eliminări. Comisia acționează în conformitate cu normele prevăzute la articolul 14 alineatele (2) și (3), precum și cu directivele adoptate de Consiliu în aplicarea alineatului (2) menționat anterior. Pentru fiecare produs, taxa de bază asupra căreia trebuie să se opereze reduceri succesive este taxa aplicată la 1 ianuarie 1957. Ritmul reducerilor se stabilește după cum urmează:
(a) în cursul primei etape, prima reducere se efectuează în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului tratat; a doua, optsprezece luni mai târziu; a treia, la sfârșitul celui de-al patrulea an de la intrarea în vigoare a tratatului;
(b) în cursul celei de-a doua etape, se operează o reducere în termen de optsprezece luni de la începutul acestei etape; o a doua reducere, optsprezece luni de la precedenta; o a treia reducere, se operează un an mai târziu;
(c) reducerile care rămân a fi efectuate se aplică în cursul celei de-a treia etape; Consiliul, care hotărăște cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, stabilește prin directive ritmul acestor reduceri.
Pentru prima reducere, statele membre aplică între ele, la fiecare produs, o taxă egală cu taxa de bază redusă cu 10%. La fiecare reducere ulterioară, fiecare stat membru trebuie să reducă toate taxele sale, astfel încât totalul încasării taxelor vamale, astfel cum este definită în alineatul (4) să fie redus cu 10%, reducerea la fiecare produs trebuind să fie cel puțin egală cu 5% din taxa de bază. Cu toate acestea, pentru produsele la care continuă să existe o taxă mai mare de 30%, fiecare reducere trebuie să reprezinte cel puțin 10% din taxa de bază. Pentru fiecare stat membru, totalul încasării taxelor vamale menționat în alineatul (3) se calculează înmulțind taxele de bază cu valoarea importurilor provenind din alte state membre în cursul anului 1956.
Independent de dispozițiile articolului 14, orice stat membru poate, în timpul perioadei de tranziție, să suspende total sau parțial încasarea taxelor aplicate produselor importate din alte state membre. Acesta trebuie să informeze celelalte state membre și Comisia.
Statele membre se declară dispuse să-și reducă taxele vamale în raport cu celelalte state membre într-un ritm mai rapid decât cel prevăzut la articolul 14, în cazul în care situația lor economică generală și situația sectorului în cauză o permit. În acest sens, Comisia adresează recomandări statelor membre în cauză. Statele membre elimină între ele taxele vamale de export și taxele cu efect echivalent, cel târziu până la sfârșitul primei etape. Dispozițiile articolelor 9 -15 alineatul (1) se aplică taxelor vamale cu caracter fiscal. Cu toate acestea, aceste taxe nu sunt avute în vedere la calcularea totalului încasărilor vamale și nici la cea a reducerii totalității taxelor menționate în articolul 14 alineatele (3) și (4). Aceste taxe se reduc cu cel puțin 10% din taxa de bază la fiecare reducere. Statele membre pot aplica reduceri într-un ritm mai rapid decât cel prevăzut la articolul 14. Statele informează Comisia cu privire la taxele lor vamale cu caracter fiscal până la sfârșitul primului an de la intrarea în vigoare a prezentului tratat. Statele membre își rezervă dreptul de a înlocui aceste taxe printr-o taxă internă în conformitate cu dispozițiile articolului 95.
În cazul în care constată că înlocuirea unei taxe vamale cu caracter fiscal întâmpină dificultăți serioase într-unul dintre statele membre, Comisia autorizează statul în cauză să mențină această taxă, cu condiția de a o elimina în cel mult șase ani de la intrarea în vigoare a prezentului tratat. Autorizarea trebuie cerută înainte de sfârșitul primului an de la intrarea în vigoare a tratatului.
Eliminarea restricțiilor cantitative și a oricăror măsuri echivalente în comerțul reciproc ale statelor membre.
Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent (art. 30). Statele membre se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții cantitative și măsuri cu efect echivalent. Cu toate acestea, această obligație nu se aplică decât la nivelul de liberalizare realizat în aplicarea deciziilor Consiliului Organizației Europene de Cooperare Economică din 14 ianuarie 1955. Statele membre transmit Comisiei, în termen de maxim șase luni de la intrarea în vigoare a prezentului tratat, listele cu produsele liberalizate în aplicarea acestor decizii. Listele astfel transmise sunt consolidate de statele membre.
În relațiile comerciale reciproce, statele membre se abțin să confere un caracter și mai restrictiv contingentelor și măsurilor cu efect echivalent existente la data intrării în vigoare a prezentului tratat. Aceste contingente trebuie să fie eliminate cel târziu la expirarea perioadei de tranziție. Acestea sunt eliminate treptat în cursul acestei perioade. La un an de la intrarea în vigoare a prezentului tratat, fiecare stat membru transformă contingentele bilaterale deschise celorlalte state membre în contingente globale accesibile fără discriminare tuturor celorlalte state membre. La aceeași dată, statele membre majorează ansamblul contingentelor globale stabilite, astfel încât să realizeze, prin raportare la anul precedent, o creștere de cel puțin 20% din valoarea totală a acestora. Cu toate acestea, fiecare dintre contingentele globale pe produs se majorează cu cel puțin 10%. În fiecare an, contingentele se majorează, după aceleași reguli și în aceleași proporții, prin raport la anul precedent. A patra majorare are loc la sfârșitul celui de-al patrulea an de la intrarea în vigoare a prezentului tratat, iar a cincea majorare, la un an de la începutul celei de-a doua etape.
În cazul în care, pentru un produs neliberalizat, contingentul global nu atinge 3% din producția națională a statului în cauză, se stabilește un contingent egal cu cel puțin 3% din această producție în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului tratat. Acest contingent trebuie să atingă 4% după al doilea an și 5% după al treilea an. În continuare, statul membru în cauză majorează anual contingentul cu cel puțin 15%. În cazul în care nu există o astfel de producție națională, Comisia adoptă o decizie prin care stabilește un contigent corespunzător.
La sfârșitul celui de-al zecelea an, fiecare contingent trebuie să fie egal cu cel puțin 20% din producția națională. În cazul în care Comisia constată printr-o decizie că, în decursul a doi ani consecutivi, importurile la un anumit produs au fost inferioare contingentului deschis, acest contingent global nu poate fi luat în considerare pentru calculul valorii totale a contingentelor globale. În acest caz, statul membru elimină contingentarea produsului în cauză. Pentru contingentele care reprezintă mai mult de 20% din producția națională a produsului în cauză, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate reduce procentajul minim de 10% prevăzut la alineatul (1). Această modificare nu poate aduce însă atingere obligației de majorare anuală de 20% a valorii contingentelor globale.
Articolul 34
Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.
Cel târziu la încheierea primei etape, statele membre elimină restricțiile cantitative la export și orice măsuri cu efect echivalent existente în momentul intrării în vigoare a prezentului tratat.
Articolul 35
Statele membre își declară disponibilitatea de a elimina, în raporturile cu celelalte state membre, restricțiile cantitative la import și la export într-un ritm mai rapid decât cel prevăzut la articolele precedente, în cazul în care situația lor economică generală și situația din sectorul în cauză le permit.
În acest sens, Comisia adresează recomandări statelor în cauză.
Articolul 36
Dispozițiile articolelor 30-34 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de moralitate publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție mascată în comerțul dintre statele membre.
Adoptarea unor condiții de impozitare indirectă care are impact asupra circulației mărfurilor în cadrul Comunității.
Crearea Pieței Unice și finalizarea Uniunii Monetare și Economice au condus la inițiative comunitare noi în domeniul impozitelor și taxelor. Eliminarea restricțiilor privind libera circulație a capitalurilor a provocat temeri în sensul că bazele de impozitare naționale ar putea fi erodate de concurență în materie fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital către forța de muncă, cu consecințe nefaste asupra ocupării forței de muncă și a protecției sociale. Drept urmare, Comunitatea urmărește o serie de obiective atunci când construiește politica generală de impozitare:
– Un prim obiectiv pe termen lung a fost prevenirea diferendelor între cotele impozitelor indirecte și ale sistemelor de impozitare ce pot introduce distorsiuni ale concurenței în interiorul pieței unice. Acesta este scopul Articolului 93 (99) privind taxele și accizele.
– În ceea ce privește impozitarea directă, cadrul legal existent este reprezentat, în general de acordurile bilaterale dintre statele membre. Obiectivul Comunității în acest domeniu a fost de „eliminare a ambiguităților legislative” ce conduceau la evaziunea fiscală. Un alt obiectiv legat de impozitarea directă a fost acela de evitare a dublei impuneri.
– Orientările recente în direcția unei politici de impozitare generală, au avut ca obiectiv prevenirea efectelor negative ale concurenței fiscale, în special a „migrării” bazelor de impozitare naționale, ca urmare a firmelor ce-și mută sediul în alt stat în căutarea celui mai favorabil regim fiscal. Chiar daca o astfel de concurență poate avea efecte benefice prin limitarea guvernelor de „a impozita si a cheltui”, totuși ea denaturează structura impozitului. Studiile efectuate în ultimii ani au arătat că raportul dintre impozitul total și impozitul pe capital (dobânzi, dividende, impozite corporative) a scăzut, în timp ce raportul dintre impozitul total și cel pe forța de munca (cum ar fi sarcinile sociale) a crescut.
– Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Monetară și Economică dau o noua dimensiune politicii de impozitare generală prin limitarea strictă a posibilității guvernelor de a finanța cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate si Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar mai mare de 3% să constituie depozite nepurtătoare de dobândă care se transformă în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reușește reducerea deficitului.
Începând cu 1992, prin eliminarea taxelor de frontieră și a formalităților vamale de la granițele dintre statele membre, impozitarea indirectă a suferit schimbări decisive, prin introducerea unor noi reguli privind accizele și prin reglementările intra-comunitare privind taxa pe valoarea adăugată.
Obiectivul general este ca bugetele statelor membre să se mențină în echilibru de-a lungul ciclului economic, motiv pentru care orice creștere a cheltuielilor publice va fi finanțată prin creșterea impozitelor. Cu toate că aceste obiective au fost general acceptate, guvernele naționale au fost reticente în a face pași importanți în vederea armonizării sistemului de impozitare în cadrul Comunității. Din acest motiv, toate masurile privind impozitarea trebuie adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate.
Adoptarea tarifului extern unic.
După cum am menționat deja, Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile și importurile mondiale. Ea joacă un rol important în promovarea comerțului mondial bazat mai ales pe un sistem multilateral. Tariful extrem unic a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între țările membre UE și formarea uniunii vamale;
Baza legală a tarifului vamal comun o reprezintă: Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful și nomenclatura statistică și Tariful vamal comunitar (Jurnalul Oficial L 256, 07/09/1987); El este comun tuturor Statelor Membre UE, nivelul taxelor vamale diferind însă de la un produs la altul; Pentru anul 2006 taxele vamale se regăsesc în Reglementarea nr.1719/2005 din 27 octombrie 2005 care modifică anexa I a Reglementării 2658/87; Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având rolul de:
– a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;
– a evita orientarea schimburilor în funcție de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite țări;
– răspunde nevoii de a menține controlul la frontiera externă.
Odată cu preluarea Tarifului vamal comun, statele nu mai au posibilitatea de a modifica în mod autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe vamale. (Competența în privința modificării tarifului extern comun revine Consiliului de Miniștri, la propunerea Comisiei Europene. Aceasta poartă și negocierile cu țările terțe și cu organismele economice internaționale cum este OMC). Tariful vamal comun are două componente: taxele vamale și nomenclatorul tarifar (care se referă la: Sistemul Armonizat de Descriere și de Codificare a mărfurilor (SH) – acest Nomenclator are 10241 poziții, regrupate în 21 secțiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului național și Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus încă două subpoziții, rezultând un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziții – NC corespunde exigențelor comerțului intra-comunitar și exporturilor țărilor comunitare către restul lumii). Aplicarea tarifului vamal comun se va face fără adoptarea unei legislații naționale specifice.
Cadrul legal actual de funcționare a politicii comerciale a Uniunii Europene.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o țară sau o comunitate de țări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relațiilor Uniunii Europene cu țările terțe. Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul inițial de integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE(inițial CEE) este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale. Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între instrumentele principale de realizare a integrării piețelor naționale într-o piață regională unică cu scopul accelerării creșterii economice, a ridicării eficienței și competitivității economice și a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale.
Pentru Comunitatea Europeană, rațiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că libera circulație a bunurilor și serviciilor din cadrul Comunității nu se poate realiza cu politici comerciale naționale diferite. În baza prevederilor Tratatelor constitutive și a celorlalte norme(legislație secundară, tratate multi – și bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care reglementează relațiile comerciale ale UE cu țările terțe se poate afirma că Uniunea Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în domeniul industrial și relativ protecționistă în sectorul agricol.
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
– de natură tarifară(vamală);
– de natură netarifară;
– de natură promoțională și de stimulare.
Protecția tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum și alte măsuri netarifare. Măsurile de politică comercială promoțională și de stimulare au drept scop să impulsioneze exporturile globale ale țării(sau comunității) respective.
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea a II-a se numea „Libera circulație a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau referiri la următoarele aspecte:
– eliminarea taxelor vamale între statele membre;
– instituirea tarifului vamal comun;
– eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre;
– practicile de dumping.
Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 și 133 pun bazele politicii comerciale comune față de țările terțe. În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, la eliminarea progresivă a restricțiilor din comerțul internațional și la reducerea barierelor tarifare. Același articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmărește o incidență favorabilă asupra creșterii forței concurențiale a întreprinderilor din aceste state. În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt 2:
– promovarea comerțului cu alte state și a liberului schimb;
– creșterea forței competitive a societăților comunitare.
Articolul 133 stabilește că politica comercială comună se referă la comerțul cu mărfuri, servicii și aspecte legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt incluse și prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educația, serviciile sociale și de sănătate. Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt:
– modificările nivelului taxelor vamale;
– încheiarea acordurilor vamale și comerciale;
– uniformizarea măsurilor de liberalizare;
– politica exportului, măsuri de protejare a comerțului(dumping sau subvenții) și măsuri de întărire a cooperării vamale între statele membre.
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene reiese din articolul 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabilește că dezideratul acestei politici este realizarea unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de protecționism al pieței interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu. O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale internaționale sau de măsuri comerciale față de terți trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, având în vedere și existența principiului subsidiarității, Curtea Europeană de Justiție a subliniat că între instituțiile comunitare și statele naționale trebuie să colaboreze strâns în negocierea și semnarea acordurilor comerciale internaționale și, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub incidența politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală competențele sunt partajate între cele două părți.
Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun (caracterizat de noi în capitolul anterior), care a fost realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între țările membre, și a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o țară terță nu este taxat decât o singură dată, când pătrunde în una din țările membre ale Uniunii.
CAPITOLUL IV. CONSECINȚELE PRINCIPIULUI LIBERTĂȚII COMERȚULUI ÎN DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL ȘI ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE.
Investițiile străine directe sunt în prezent recunoscute drept unul din principalii factori care conduc la creștere economică și care creează bunăstare. Investițiile străine directe sunt cu atât mai importante pentru țările în dezvoltare cu cât ele nu determină creșterea datoriei publice și implică investitorii străini în realizarea unor angajamente economice pe termen lung în țările respective. Stabilirea unui set de reguli cu caracter multilateral pentru acest tip de investiții va oferi investitorilor internaționali un climat de afaceri stabil, transparent, predictibil și nediscriminatoriu, climat pe care aceștia îl caută atunci când doresc să ia decizia cu privire la localizarea proiectului de investiție.
Declarația Doha stabilește pentru prima dată obiectivul creării unui cadru multilateral pentru îmbunătățirea condițiilor de realizare a investițiilor străine directe la nivel mondial. Toate elementele acestui cadru la care se face referire în Declarația Doha corespund agendei Uniunii Europene: scopul investițiilor străine directe, principiile importante de transparență și nediscriminare, structura și mecanismul aplicabil pentru soluționarea diferendelor. Declarația Doha oferă o oportunitate unică pentru toate statele membre ale Organizației Mondiale a Comerțului, în special țărilor în dezvoltare, de a pregăti în mod adecvat negocierea unui set de reguli echilibrat care va asigura un cadru mai stabil și predictibil pentru investiții la nivel mondial și va conduce la dezvoltare durabilă. Rezultatul este foarte important pentru Uniunea Europeană în calitatea sa de principală sursă mondială a investițiilor străine directe (118 miliarde euro în anul 2014, respectiv circa 20 % din totalul fluxurilor mondiale).
Extinderea celor 4 libertăți la noile state membre a condus la simplificarea și stimularea accesului țărilor terțe pe piața Uniunii Europene. Astfel, produsele importate cu respectarea standardelor și normelor Uniunii Europene într-un nou stat membru pot circula liber către alte state cum ar fi Austria, Grecia sau Franța. De asemenea, investitorii din terțe țări (de exemplu Japonia sau China) care realizează investiții pe teritoriul noilor state membre pot furniza (cu respectarea regulilor de origine) bunuri sau servicii pe întreaga piață a Uniunii Europene, în condiții egale cu ale celorlalți furnizori din aceste țări.
Ca urmare a integrării noilor state membre în Uniunea Europeană au apărut o serie de beneficii potențiale în planul comerțului internațional. Concretizarea acestor beneficii depinde însăși de eficiența și competitivitatea firmelor din aceste state. Printre aceste beneficii se numără:
– oportunități rezultate din îmbunătățirea accesului pe piața țărilor terțe ca urmare a participării la acordurile preferențiale pe care Uniunea Europeană le avea cu aceste țări;
– îmbunătățirea poziției în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului în noua calitate de membrii ai Uniunii Europene;
– diversifi carea ofertei pe piață;
– creșterea mobilității factorilor de producție, mai ales prin intermediul investițiilor străine directe;
– reducerea costurilor ca urmare a economiilor de scară.
Integrarea țărilor în dezvoltare în sistemul comercial mondial și în economia mondială este firul roșu din Declarația Doha: de la accesul pe piață la reguli privind prevederi speciale de dezvoltare, construirea capacității legate de comerț în țări mai puțin dezvoltate, tratament special și diferențiat. Totodată se manifestă o nevoie sporită de asistență tehnică pe termen scurt în probleme legate de comerț în ceea ce privește procesul de negociere pentru unele țări în dezvoltare și pe termen mediu pentru implementarea regulilor Organizației Mondiale a Comerțului. Uniunea Europeană este un donator de asistență tehnică pe probleme legate de comerț, acordând peste 700 milioane de euro între anii 1996 și 2000 și adițional 300 milioane euro pentru inițiative bilaterale sau multilaterale în domeniul comerțului. Până în prezent Uniunea Europeană este cel mai mare donator al Fondului Global de Credite (Global Trust Fund) al Agendei de Dezvoltare Doha, și al Fondului de Credite al Cadrului Integrat pentru țările cel mai puțin dezvoltate. În anul 2002 Uniunea Europeană a donat aproximativ 10 milioane Euro dintr-un total de 17, 8 milioane Euro pentru Fondul Global de Credite al Agendei de Dezvoltare Doha.
Exemple de asistență tehnică acordată de Uniunea Europeană pe probleme legate de comerț pentru țări din Africa, Caraibe și Pacific includ: programe de sprijin direct în valoare de 10 și 20 milioane euro fi ecare pentru relația cu Organizația Mondială a Comerțului și acorduri de parteneriat economic, sprijin pentru instalarea și menținerea birourilor acestor țări la Geneva. Pe lângă sprijinul fi nanciar, comerțul în sine este un motor al dezvoltării. Piața europeană absoarbe o parte importantă a exporturilor țărilor în dezvoltare, fiind decisă să ajute în continuare aceste țări prin inițiative cum ar fi „Totul în afara de armelor” care are drept obiectiv liberalizarea totală a pieței față de țările cel mai puțin dezvoltate. Agenda Doha care reflectă poziția Uniunii Europene în politica de dezvoltare va avea ca impact pentru statele membre continuarea deschiderii piețelor lor pentru produse și servicii. Negocierile privind accesul pe piață vor ajuta țările în dezvoltare să obțină un acces mai bun pe piețele țărilor dezvoltate și pe măsură ce țările în dezvoltare liberalizează propriile piețe, afacerile și cetățenii lor vor avea un acces mai bun la produsele importate.
Oportunitățile referitoare la export nu sunt suficiente prin ele însele. Multe state în dezvoltare au nevoie, de asemenea, de asistență pentru sporirea capacității proprii de a beneficia de pe urma oportunităților legate de comerț, ca de exemplu accesul mai facil pe piață sau generic, liberalizarea comerțului în cadrul multilateral. Totuși, cea mai importantă contribuție trebuie să fie făcută chiar de țările în dezvoltare prin integrarea sistematică a comerțului în politicile publice și în strategiile naționale legate de dezvoltare și de reducere a sărăciei. Obiectivul acestei accentuări a importanței comerțului internațional este acela DE A CREA UN MEDIU LEGAL, JUDICIAR ȘI INSTITUȚIONAL CARE SĂ FIE TRANSPARENT ȘI PREDICTIBIL, PROPICE INVESTIȚIILOR ȘI CREȘTERII ECONOMICE. Astfel, asistența legată de comerț este o componentă esențială pentru creșterea potențialului țărilor în dezvoltare, pentru că le oferă acestora posibilitatea de a beneficia de pe urma oportunităților existente.
Angajamentele referitoare la facilitarea comerțului (ca de exemplu simplificarea procedurilor de export-import) s-au dovedit utile în scăderea costurilor legate de actul de comerț (lucru foarte important mai ales pentru întreprinderile mici și mijlocii din statele în dezvoltare), atunci când aceste angajamente au fost dublate de asistență tehnică și financiară în asigurarea controlului la frontieră, a colectării taxelor și a reducerii fraudelor. Țările în dezvoltare vor primi asistență care să le permită participarea deplină la negocierile asupra facilitării comerțului. Țările sărace vor primi asistență pentru implementarea eficientă a viitoarelor reguli OMC referitoare la facilitarea comerțului. UE este unul dintre cei mai mari exportatori de bunuri, reprezentând 18% din comerțul mondial. Reducerea tarifară și eliminarea barierelor reprezintă motorul creșterii economice: comerțul internațional a devansat creșterea economiilor naționale cu 2,5%, iar diferența de la an la an crește exponențial. Ca și în rundele precedente, Runda Doha țintește către reducerea taxelor vamale la produsele industriale pentru o liberalizare a comerțului mondial. Cu toate acestea, este prima rundă care nu se bazează pe reciprocitate totală (fiecare membru reduce in mod egal taxele vamale). Runda Doha ține cont de nivelul de dezvoltare al țărilor participante, astfel încât țările dezvoltate vor reduce mai mult taxele vamale decât țările în curs de dezvoltare, iar țările cel mai puțin dezvoltate nu vor fi obligate să reducă.
CONCLUZII GENERALE
Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societății, comerțul are o importanță strategică pentru dezvoltarea echilibrată și viabilă a sistemelor economice și sociale din orice țară. Respectivul comerț este un sector de activitate precisă, cu un ridicat grad de complexitate, structurat pe domenii interioare multiple, în cadrul carora roluri importante revin distribuției cu activități de import-export. Într-o asemenea accepțiune, comerțul reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piață, indiferent de forma acesteia.
Pornind de la asemenea premise, cunoașterea domeniului respectiv, interpretarea fenomenelor care stau la baza actelor de schimb și conturarea proceselor manageriale specifice ridică probleme deosebit de complexe pentru a căror rezolvare sunt necesare cunoștinte și analize științifice de amploare, în cadrul cărora trebuie apelat atât la vastul instrumentar teoretic oferit de disciplinele de specialitate, cât și la experiența practică acumulată de-a lungul veacurilor, comerțul reprezentând una din cele mai vechi îndeletniciri omenești.La toate acestea se adaugă faptul că, în viitor, modificarea schimburilor care vor crea noi și importante oportunități de afaceri, va impune reacții deosebit de rapide din partea firmelor, capacitatea de a interpreta corect noile schimbări și puterea de a înfrunta o piață puternic concurențială și generatoare de continue restructurări. Toate acestea necesită o bună cunoaștere a problematicii comerciale, a comerțului și a structurilor sale.
Comerțul exterior/internațional are un rol însemnat în asigurarea economiei naționale cu materii prime, combustibil și energie, utilizarea eficientă a forței de muncă, utilizarea completă și intensivă a capacității de producție și creșterea nivelului tehnic și al calității mărfurilor naționale ca premisă a sporirii competitivității ofertei de mărfuri pe piețele externe. Rolul esențial, adeseori revoluționar, al COMERȚULUI este ca factor de progres, care-și pune amprenta pe toate laturile existenței sociale, de la economie la politică și cultură.
Liberalizarea comerțului și a investițiilor oferă oportunități serioase pentru creștere economică și pentru dezvoltarea durabilă. Este aproape unanim acceptat faptul că în sistemul comerțului multilateral țările în dezvoltare vor avea cele mai mari beneficii în urma accesului mai flexibil pe piață al bunurilor industriale, al comerțului pe axa sud-sud (comerț desfășurat între țările în dezvoltare), precum și în urma comerțului cu servicii pe scara mai largă. Serviciile sunt de importanță vitală pentru crearea premiselor unei economii puternice: servicii bancare, telecomunicații și de transport.
Agenda de Dezvoltare Doha reprezintă, până în prezent, cea mai curajoasă încercare de a considera procesul de dezvoltare ca fiind nucleul sistemului comercial multilateral. Membrii Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) au convenit ca noua Rundă de negocieri să stabilească reguli care să impulsioneze procesul de dezvoltare și să permită țărilor în curs de dezvoltare să beneficieze de pe urma LIBERALIZĂRII COMERȚULUI. Dezvoltarea reprezintă conceptul cheie al Rundei de negocieri. Declarația de la Doha cere tuturor țărilor să contribuie la procesul de dezvoltare. Uniunea Europeană (UE) este un etalon în promovarea comerțului echitabil și a dezvoltării durabile. UE dorește să se asigure că Noua Rundă de negocieri comerciale oferă țărilor în curs de dezvoltare oportunitatea creșterii economice și urmărește cu atenție rezolvarea necesităților celor 50 de țări cel mai puțin dezvoltate.
Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, asigurând 16.5% din volumul importurilor și exporturilor efectuate la nivel mondial. Liberul schimb între statele membre a fost unul dintre principiile care au stat la baza creării UE. Uniunea este hotărâtă să continue eforturile și în direcția liberalizării comerțului mondial. Comerțul mondial se bazează pe regulile stabilite de Organizația Mondială a Comerțului pentru a garanta transparența și echitatea acordurilor comerciale încheiate între țări.
Politica comercială a UE se decide exclusiv de către instituțiile europene. Comisia negociază acorduri în numele UE respectând regulile OMS și colaborează strâns cu statele membre și cu Parlamentul European pentru a garanta funcționarea sistemului mondial și pentru a-i permite acestuia să se adapteze la schimbări.
UE este cel mai mare exportator de produse și servicii la nivel mondial și cea mai mare piață de import pentru peste 100 de țări. Uniunea Europeană este și cea mai mare piață unică din lume. Consumatorii și investitorii europeni și internaționali beneficiază de numeroasele avantaje oferite de un sistem simplificat, într-un domeniu în care persoanele, bunurile, serviciile și banii circulă liber.
UE negociază acorduri prin rețeaua sa mondială de relații comerciale și colaborează cu numeroși parteneri, mai ales prin intermediul acordurilor de liber schimb.
Aceste parteneriate sunt menite să favorizeze creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Europa, deschizând noi piețe cu restul lumii. De exemplu, pe piețele transatlantice se derulează zilnic tranzacții în valoare de aproape 2 miliarde de euro.
Politica comercială a UE își propune să reducă exploatarea copiilor și munca forțată, acțiunea de distrugere a mediului și volatilitatea prețurilor. Un exemplu în acest sens îl constituie sistemele care garantează transparența și trasabilitatea în lanțul alimentar. Pentru țările mai sărace ale lumii, politica comercială a UE încearcă să combine comerțul cu dezvoltarea. Aplicarea unor taxe mai reduse, sprijinirea firmelor mici de export și consultanța cu privire la ameliorarea guvernanței sunt câteva din modalitățile prin care comerțul și dezvoltarea pot merge mână în mână pentru a le oferi avantajele creșterii generate de comerț celor care au cea mai mare nevoie de ele.
Uniunea vamală a Uniunii Europene (UE) reprezintă unul dintre cele mai bune exemple de succes în ceea ce privește integrarea și politica europeană, care a constituit un fundament solid al creșterii și integrării economice în Europa timp de mai mult de patru decenii. Temeiul său juridic s-a dovedit robust și flexibil în ceea ce privește extinderea zonei geografice și domeniul de aplicare a sarcinilor. În cadrul sectorului public, a fost unul dintre precursorii procesului de modernizare totală în vederea oferirii unor servicii de guvernare la nivel paneuropean. În clasamentele internaționale, unele administrații vamale din cadrul UE se înscriu în mod regulat printre cele mai bune la nivel mondial. Cu toate acestea, clasamentele indică și faptul că nu toate verigile acestui lanț funcționează la fel de bine. În plus, deși legislația aplicabilă este aceeași, rezultatele punerii sale în aplicare diferă.
Au apărut semnale care sugerează că uniunea vamală se confruntă cu dificultăți serioase legate de modul său de funcționare, care au potențialul de a slăbi eficacitatea generală a uniunii vamale în misiunea sa de a proteja Uniunea Europeană și de a servi interesele acesteia. Aceste dificultăți constau în ineficiență, risipă și dezechilibre între nevoi și resursele disponibile. De asemenea, apar inegalități între nivelul serviciilor, iar protecția generală a frontierelor Uniunii nu se realizează la nivel optim. Uniunea vamală intră în competența exclusivă a UE, iar responsabilitatea punerii în aplicare a legislației vamale revine în primul rând statelor membre. Cu toate acestea, unele dintre provocările cu care se confruntă uniunea vamală derivă în mod clar din globalizarea tot mai accentuată a comerțului, a modelelor de afaceri și a logisticii, precum și din globalizarea infracționalității și a altor amenințări. În plus, dacă beneficiile uniunii vamale sunt comune, costurile realizării sale nu sunt distribuite în mod uniform: din motive care țin de istorie, geografie și rute comerciale, unele state membre suportă o sarcină disproporționată în acest sens. Realitatea este că, într-o lume atât de interconectată, statele membre nu mai pot face față pe cont propriu și izolat de restul Uniunii Europene, în mod eficient, provocărilor globalizării. Observațiile cu caracter general referitoare la starea Uniunii Europene oferă o descriere corectă inclusiv pentru problemele și nevoia de reacție cu care se confruntă uniunea vamală: globalizarea necesită o mai mare unitate la nivel european, iar o mai mare unitate necesită o mai mare integrare și acceptarea faptului că ne aflăm cu toții în aceeași situație.
Uniunea vamală aduce o valoare adăugată clară și de necontestat societății și mediului de afaceri din UE. Rămânând un organism de colectare a unor venituri considerabile pentru UE și statele membre, ea este din multe puncte de vedere un apărător al pieței interne și un sprijin indispensabil pentru asigurarea fluidității comerțului în cadrul UE, oferind în același timp întreprinderilor, societăților și mediului din UE și o valoroasă protecție împotriva diverselor amenințări pe care le prezintă comerțul internațional cu mărfuri. În ultimii ani, uniunea vamală s-a angajat într-un proces amplu de reformă și modernizare a legislației, procedurilor și metodelor de lucru. Cu toate acestea, reformele trebuie aplicate în totalitate. În plus, reforma trebuie să fie extinsă pentru a cuprinde și structurile sale interne, precum și guvernanța funcționării sale operaționale.
COMERȚUL INTERNAȚIONAL ȘI COOPERAREA ECONOMICĂ ȘI TENHICO-ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ CONSTITUIE, FĂRĂ ÎNDOIALĂ, UN ELEMENT DEOSEBIT DE IMPORTANT PENTRU DEZVOLTAREA ECONOMICĂ, ÎN GENERAL, PRECUM ȘI PENTRU ECONOMIA NAȚIONALĂ A UNUI STAT. ÎN CONDIȚIILE ACTUALE COMERȚUL INTERNAȚIONAL, E ÎNTREAGA GAMĂ A OPERAȚIILOR ECONOMICE, BANCARE, FINANCIARE, PRIN CARE SE REALIZEAZĂ COOPERAREA ECONOMICĂ ȘI TENHICO-ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ.
ANEXE.
Comunicări importante în domeniul articolului 34 TFUE.
• Comunicare interpretativă a Comisiei privind facilitarea accesului produselor pe piețele altor state membre: aplicarea practică a principiului recunoașterii reciproce (JO C 265, 4.11.2013, p. 2)
• Comunicarea Comisiei privind importurile paralele de medicamente brevetate a căror introducere pe piață a fost deja autorizată [COM(2013) 839 final]
• Comunicare interpretativă a Comisiei privind procedurile pentru înmatricularea autovehiculelor originare din alte state membre (JO C 68, 24.3.2007, p.15)
• Comunicarea Comisiei: Piața internă a mărfurilor [COM(2007) 35 fi nal]
• Comunicarea Comisiei: Ambalarea băuturilor, sisteme de garanție și libera circulație a mărfurilor (JO C 107, 9.5.2009, p. 1)
SURSE BIBLIOGRAFICE.
Manuale și monografii:
O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei Române, București, 1985;
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român. Conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
R.Gh. Geamănu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, ed. II, Ed. Hamangiu, București, 2007;
W. Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Juridic, București, 2011;
I. Macovei, C. T. Ungureanu, Dreptul internațional al afacerilor, Ed. „Universității Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1999;
I. Macovei, Dreptul Comerțului Internațional Ed. C.H. Beck, București 2006;
D.M. Șandru, Dreptul comerțului internațional, ed. III a, Ed. Universitară, 2012;
P. Al. Gourion, G. Peyrard , Droit du commerce international, 3 e édition, LGDJ, Paris, 2014;
V. Pușcaș, EU Accession Negotiations (A Handbook), Viena, Hulla&Co Human Dynamics, 2013;
V. Pușcaș, Uniunea Europeană. State-Piețe-Cetățeni, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2011;
M. Diaconescu, Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției europene, Ed. Uranus, București, 2014;
Z. Bauman, Globalizarea și efectele ei sociale, Ed. Antet, 1999;
David and Brierley, Major Legal Systems in the World Today, London, 1985;
D. Mirela, Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției europene, Ed. Uranus, București, 2014;
N. Sută, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Volumul I, Ed. Economică, București, 2015;
M. Crăcană, M. Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007;
I. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor;
G. Or. Dumitriu, Dreptul european al afacerilor.Note de curs, Sibiu, 2015;
D. Miron, Comerț internațional, București, Ed. ASE, 2013;
N. Sută, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Eficient, București, 2010;
G. Boroi, C. AL. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2012;
St. Munteanu, Integrarea europeană. O perspectivă juridico-filosofică, Ed. C.H.Beck, București, 2014;
C. Floricel, Relații și tehnici financiar – monetare, Ed. All Beck, București, 2014;
S. Deleanu, G. Fábián, C.F. Costaș, B. Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Ed. Wolters Kluwer, București, 2013;
M. Berinde, Regionalism și multilateralism în comerțul internațional, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2014;
G. Drăgan, Fundamentele comerțului internațional, Ed. ASE, București, 2008;
R. Baldwin, Ch. Wyplosz Economia integrării europene, Ed. Economică, București, 2006;
O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerțul exterior și politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea “Spiru Haret”, București, 2014;
D. Marin, C. Socol, M. Marinaș, Economie europeană, Ed. Economică, București, 2014;
C. Avram, Construcția europeană : Evoluție, instituții, programe. Ed. Universitaria, Craiova, 2013;
Reviste de specialitate.
C.J.C.E., 16 martie 1983, cauza 266/81, citată după O. Ținca, Libera circulație a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79;
Tabloul de bord al Comisiei privind piața internă nr. 23, septembrie 2011;
Recomandarea comisiei din 17.9.2013 privind principiile care guvernează SOLVIT (Text cu relevanță pentru SEE), Bruxelles, 17.9.2013 C(2013) 5869 final;
Grubel, H.B., A.D. Scott (1966): The International Flow of Human Capital, American Economic Review, Papers and Proceedings, 56, 268-74;
Keanan P.B. Economic and Monetary Union in Europe : Moving Beyong Maastricht, Cambridge University Press, 1996;
Politica privind comerțul și dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii – Politici europene, 2005;
Moldova-Romania, in Alberto Gasparini, Daniele Del Bianco, Strategies and Euroregions for Cross-Border Co-operation in Balkan and Danube European Countries. An analysis of Strenghts, Weaknesses, Opportunities and Threats, Institute of International Sociology (ISIG), 2011, pp. 250-254.
Web Siteuri.
http://ec.europa.eu;
http://oecd.org;
http://uitgeverijparis.nl;
http://facultate.regielive.ro;
http://europarl.europa.eu;
http://consilium.europa.eu;
http://wikipedia.org;
http://uitgeverijparis.nl;
http://curia.europa.eu/.
Tratate internaționale. Acte normative interne.
Directiva 77/388/CEE;
Directiva 92/12/CEE;
Directiva 2004/38/CE;
Regulamentul (UE) nr. 492/2011;
Regulamentul (CE) nr. 883/2004;
Noul Cod Vamal Comunitar adoptat prin Regulamentul (CE) nr.450/2008;
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene/Partea a doua;
Tratatul privind Uniunea Europeană;
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libertatea Comertului (ID: 117429)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.