Libertatea Ca Valoare Fundamentală a Dreptului

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÂRGU MURES

Departamentul de Studii Masterale

Programul de studii: Proceduri judiciare și profesii liberale

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Libertatea ca valoare fundeamentală a dreptului

Coordonatorul lucrării:

Conf.univ.dr. Brîndușa Gorea

Absolventă

NYÁRÁDI RÉKA

Târgu-Mureș

2016

I. ABSTRACT 4

II. OBIECTIVELE LUCRĂRII 5

III. METODOLOGIA ELABORĂRII LUCRĂRII 6

IV. CONȚINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE 7

INTRODUCERE 8

CAPITOLUL 1 – ASPECTE GENERALE PRIVIND DOMENIUL DE STUDIU 11

1.1. Considerații generale cu privire la libertate 11

1.1.1. Noțiune 11

1.1.2. Libertatea din punct de vedere juridic 11

1.1.3. Libertatea din punct de vedere filosofic 12

1.1.4. Relația între filosofie – știință 13

CAPITOLUL 2 – ANALIZA LIBERTĂȚII 14

2.1. Filosofie politică 14

2.1.1. Poziția lui John Stuart Mill 14

2.1.2. Poziția lui Isaiah Berlin 16

2.2. Libertatea arbitru 16

2.2.1. 16

2.2.2. Obiectul infracțiunii 17

2.2.3. Subiecții infracțiunii 18

2.2.4. Latura obiectivă 19

2.2.5. Latura subiectivă 20

2.2.6. Formele infracțiunii 21

2.2.7. Sancțiuni și aspecte procesuale 21

2.2.8. Legea penală mai favorabilă 22

2.3. Interpretările libertății 22

2.3.1. Libertatea – Spontaneitate 22

2.3.2. Libertatea – Indiferența 27

2.3.3. Libertatea – Existențială 27

2.4. Domeniu de aplicare și limite 28

2.4.1. Înțelesul libertății 28

2.4.2. Justificarea libertății 29

2.4.3. Domeniul libertății 29

2.4.4. Latura obiectivă 30

2.4.5. Latura subiectivă 30

2.4.6. Formele infracțiunii 31

2.4.7. Regimul sancționar și aspecte procesuale 31

2.5. Vătămare corporală 32

2.5.1. Conținutul legal 32

2.5.2. Obiectul infracțiunii 33

2.5.3. Subiecții infracțiunii 33

2.5.4. Latura obiectivă 33

2.5.5. Latura subiectivă 35

2.5.6. Forme agravate 35

2.5.7. Formele infracțiunii 36

2.5.8. Pedeapsa și aspecte procesuale 36

2.6. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte 36

2.6.1. Noțiune 36

2.6.2. Obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii și latura obiectivă 37

2.6.3. Latura subiectivă 37

2.6.4. Formele infracțiunii 37

2.6.5. Pedeapsa și aspecte procesuale 38

2.7. Vătămare corporală din culpă 38

2.7.1. Conținutul legal 38

2.7.2. Obiectul infracțiunii 39

2.7.3. Subiecții infracțiunii 39

2.7.4. Latura obiectivă 40

2.7.5. Latura subiectivă 41

2.7.6. Variante agravate 41

2.7.7. Formele infracțiunii 41

CAPITOLUL 3 – LIBERTATEA CA ȘI VALOARE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI 43

3.1. Temeiul legal al libertății 43

3.2. Principiul libertății 44

3.2.1. Principiul libertății în democrație 44

3.2.2. A doua formă tip a infracțiunii: 44

3.3. Cadrul legal al libertății 45

3.3.1. Cadrul național 45

3.3.2. Cadrul internațional 46

3.4. Drept comparativ 46

3.4.1. Subiectul activ nemijlocit unic: 46

3.4.2. Subiectul pasiv al infracțiunii: 47

3.5. Latura obiectivă 47

3.5.1. Elementul material: 47

3.5.2. Urmarea imediată. 49

3.5.3. Legătura de cauzalitate. 49

3.6. Latura subiectivă 49

3.6.1. Prima formă tip a infracțiunii {art. 200 alin. (1) NCP] 49

3.6.2. A doua formă tip a infracțiunii {art. 200 alin. (2) NCP] 50

3.7. Formele infracțiunii 50

3.8. Pedeapsa și aspecte procesuale 51

3.9. Legea penală favorabilă 51

CAPITOLUL 4 – CADRUL LEGISLATIV ȘI SERVICII SOCIALE DESTINATE PREVENIRII ȘI COMBATERII VIOLENȚEI ÎN FAMILIE 52

4.1. Cadrul legal în România 52

4.2. Reglementări internaționale 54

4.3. Incriminarea actelor de violență în familie și măsuri de protecție pentru victime în diferite legislații naționale 56

4.4. Asistență socială 62

4.4.1. Primire și găzduire temporală 63

4.5. Asistență medicală și îngrijirea victimelor 64

4.5.1. Consiliere juridică 65

4.5.2. Consiliere psihologică 65

BIBLIOGRAFIE 67

V. CONCLUZII 70

I. ABSTRACT

Violence as a crime, is accepted as a universal problem that affects all countries and can be found at all social levels, regardless of their developmental stage. Violence within families is recognized by international communities as acting against fundamental human rights such as safety, dignity, liberty, physical and psychical intergrity.

Regarding such an important issue, it is crucial that it is treated with proper concern. It is essential that amongst families lies harmony,collaboration, compassion in order to maintain a healthy relationship between family members. Otherwise it affects and endangers our society in a severe way. This is one of the main reasons, why states have a duty to exercise diligence to prevent, prosecute and punish violence.

Considering the above mentioned, in the first part, I made a summary emphasising the importance of the topic studied, trying to present the main generating causes that lead to violence, but also the consequences it can bring into our society, which may be very harmful.

In Chapter I „ Introduction to the field of study”, I treated general aspects regarding penology, such as connection, similarities and differences between the general and special part of penology, but also it’s structure in which the classification of crimes is found.

In Chapter II „ Analysis of the crime commited against a family member”, I examined an autonomous crime entitled violence in family, which represents an aggravated form of multiple crimes. I reviewed various aspects of it, such as differences between the penal code of 1969 and the new penal code, objects and subjestc of the crimes, constituent content and penalties.

In Chapter III „ Analysis of infanticide and injuring the newborn by its mother”, I expanded the study of the mentioned crimes. It consists of analyzing its legal framework, objects and subjects, objective and subjective side but also the punishments regarding this particular crime.

In Chapter IV „ Legal framework and social services for preventing and controling domestic violence”, I presented national and international legal structures that regulates these crimes, but also the importance of social services such as, social assistance, legal advice, counseling which play a significant role in fighting and preventing domestic violence.

II. OBIECTIVELE LUCRĂRII

Prezenta lucrare intitulată „ Analiza infracțiunii săvârșite asupra unui membru de familie”, constituie rezultatul unui demers științific aprofundat, privind analiza infracțiunii autonome de violență în familie, dar și uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă.

Am ales să prezint această temă, cu scopul de a evidenția gravitatea acestor fapte care prezintă un pericol social, constând în încălcarea unei legi penale. Este esențial sancționarea acestor infracțiuni într-un mod strict și disciplinat. Violența în familie constituie o problemă socială ce afectează viața cotidiană a societății noastre, care ne amenință direct sau indirect siguranța de fiecare zi.

Consider că aceste infracțiuni periclitează, nu numai sfera personală a individului, dar și a întregului societăți umane. Subliniez acest fapt în mod special, fiindcă am luat parte în asemenea întâmplări într-un mod direct și indirect, iar acest lucru poate afecta orice relație umană într-un mod groaznic. Respectarea normelor juridice și morale care reglementează relația familială, și stabilește drepturi și obligații între părțile ei constituie o necesitate primordială.

Familia reprezintă factorul fundamental în dezvoltarea și formarea personalității umane, din această cauză este indispensabilă menținerea unei relații familiale armonioase. În caz contrar actele de violență în familie lezează integritatea corporală și sănătatea acestuia, afectează într-un mod grav existența ei, dar determinând frecvent destrămarea ei.

Este extrem de important ca toate persoanele care ajung victime ale violenței în familie să-și cunoască drepturile și să apeleze cu încredere la instituțiile și persoanele care le pot ajuta. Privind acest considerent este necesar asigurarea unor condiții adecvate pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Statul român ar trebui să prioriteze soluționarea violenței în familie, prin diferite metode de prevenire și combatere. Este nevoie de o legislație clară care să reglementeze atât ordinele de restricție civile cât și pe cele penale. În sfârșit, aplicarea efectivă a cadrului legal este periclitată în practică de accesul dificil la asistența juridică iar cadrul inter-instituțional al serviciilor suferă de un număr prea mare de competențe, fiind un labirint care derutează victimele vulnerabile și face imposibilă crearea unui sistem de asistență eficientă.

III. METODOLOGIA ELABORĂRII LUCRĂRII

Lucrarea și-a propus prezentarea mai multor obiective: identificarea sediului materiei prin referire la noile dispoziții ale Noului Cod penal, prezentarea unei infracțiuni autonome, accentuarea noilor modificări aduse de prevederile Noului Cod penal făcând comparație cu reglementările efectuate ale Codului penal din 1969, sublinarea consecințelor schimbate de noua reglementare, prezentarea dispozițiilor similare din dreptul comparat și a modului în care acestea sunt interpretate și aplicate în doctrina și în practica instanțelor judecătorești străine.

Pentru elaborarea lucrării ca și metodă de cercetare s-a utilizat metoda cercetării monografice. Această metodă permite o analiză aprofundată a tuturor elementelor pe care o faptă trebuie să le cuprindă, a condițiilor în care ele trebuie săvârșite pentru a fi considerate infracțiune. Pentru atingerea unor rezultate adecvate, cercetarea s-a realizat după o ordine prestabilită, urmărind un tipar anume care a permis o analiză multilaterală și sistematică a materialului legislativ.

Schema de analiză a infracțiunilor a avut în vedere următoarele repere:conținutul legal al infracțiunii, obiectul juridic și material, subiectul activ și pasiv, participația penală, conținutul constitutiv, elementele componente ale fiecărui lături, formele și modalitățile infracțiunii,sancțiunile și aspectele procesuale.

Întregul demers analitic a constituit că analiza fiecărui fapt de natură penală necesită urmarea unei conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii și administrării probelor necesare dovedirii existenței elementelor constitutive ale infracțiunilor. Prevederile legislative în materie au fost analizate după criterii științifice, efectuarea unei analize teoretice dar și practice al reglementărilor penale privind acest fenomen, oarecum și evidențierea dispozițiilor comune dar și a diferitelor metode de investigații.

Pentru o înțelegere cât mai bună a problematicii puse în prim plan, și anume necesitatea punerii în aplicare a unui sistem cât mai eficient prevenirea și combaterea violenței în familie, s-au utilizat surse legale din cadrul legislativ naționale dar și cele internaționale.

IV. CONȚINUTUL TEORETIC AL TEMEI ANALIZATE

INTRODUCERE

Dreptul la viață reprezintă un drept fundamental al omului. Apărarea persoanei, mai ales a vieții, constituie o preocupare constantă, comună a tuturor sistemurilor de drept. Protejarea dreptului la viață cu ajutorul normelor interne și internaționale constituie o obligație, și în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut esențial și indispensabil al persoanei.

Ocrotirea dreptului la viață este strâns legată celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea etc. Totodată determină ocrotirea acestor atribute. Viața nu este ocrotită numai ca și fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca și fenomen social, ca valoare și absolută a oricărei societăți. Fără acesta existența societății omenești nu ar fi posibilă. Nu numai interesul fiecărui individ, de a trăi , de a-și conserva viața, este ocrotită.Importanța dreptului la viață depășește sfera interesului personal, având semnficiație pentru întreaga societate. Prin acesta impune ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți. Aceste condiții fiind determinante pentru existența unei societăți.

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, transmise din generație în generație, asigură progresul societății. Omul este singura ființă care reușește să domine pornirile instinctuale și să acționeze conștient în virtutea unor principii fundamentale de viață care țin cont de ceea ce este adevărat, bun și drept. Dată fiind importanța pe care omul o prezintă pentru evaluarea societății , este normal ca viața acestuia să fie ocrotită prin norme imperative de drept.

Ocrotirea dreptului la viață își găsește confirmarea prin normele internaționale în primul rând, dar și în normele interne, ale dreptului penal. Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că ” orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”. În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice se precizează că: ”Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”. De asemenea, Constituția României în articolul 22 menționează că ”Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Am ales să prezint violența în familie fiindcă prezintă o problemă socială ce afectează viața cotidiană a societății noastre, care ne amenință direct sau indirect siguranța de fiecare zi. Ce înseamnă familia pentru societatea noastră? Se spune că familia este baza societății și aceasta poate fi dovedit prin faptul că oriunde în lume fiecare societate este organizat în același mod, un bărbat și o femeie se căsătoresc și formează o familie. Acest proces este repetat până familiile formează state, orașe, regiuni și desigur, țări.

Din punct de vedere istoric familia este determinată de comunitate umană între membrii căreia există relații întemeiate pe căsătorie, consangnivitate și înrudire. Ea este esența elementară și fundamentală al societății umane civilizate,organizat,întemeiate prin căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin raporturi strânse de ordin biologic, economic și spiritual și îndeplinește funcția biologică de procrearea și continuarea existenței speciei umane.

Familia reprezintă unul din cei mai importanți factori, factorul fundamental pentru formarea și dezvoltarea personalității umane. Relațiile de familie sunt reglementate de norme morale și juridice care stabilesc drepturi și obligații între membri. Respectarea drepturilor și obligațiilor garantează permanența și întărirea ei. Protecția familiei împotriva oricăror fapte ce pot leza existența ei, a devenit una dintre primele priorități considerând necesitatea apărării ordinii sociale.

Violența în familie a fost considerată multă vreme un fenomen normal și ascuns în societatea tradițională, pentru că bărbații aveau dreptul de exercitare a puterii asupra membrilor familiei. Conștientizarea acestei probleme sociale în ultimele decenii, principalul motiv fiind perceput „tabu” de comunitate, nefiind admisă nici o intervenție din afara cadrul familiei. Violența intrafamilală a cunoscut o creștere semnificativă după 1990, urmare a sărăciei, a nivelului de trai scăzut și a perioadei de tranziție. Aceste elemente constituie factorii externi ai violenței conjugale

Actele de violență săvârșite între membri aceleiași familii, pe lângă lezarea integrității corporale sau sănătății acestora, pot afecta grav însăși existența acesteia, determinând frecvent destrămarea ei. Efectele profund dăunătoare ale actelor de violență intrafamiliale, atât pentru familie, cât și pentru societate în ansamblul ei, ca și reluarea unor asemenea acte de violență, necesită prevenirea și combaterea violenței și prin mijloace specifice legii penale.

Majoritatea infracțiunilor săvârșite asupra unui membru de familie le constituie cele de omor, tentativa de omor, loviri sau alte violențe, pruncucidere, vătămare corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte și alte infracțiuni contra persoanei.

Este extrem de important ca toate persoanele care ajung victime ale violenței în familie să-și cunoască drepturile și să apeleze cu încredere la instituțiile și persoanele care le pot ajuta (poliție, centre de adăpost, avocat, medic, psiholog etc.) fără teamă și fără a-și ascunde suferința, fiindcă în cele mai multe cazuri ele se consideră vinovate.

Principala funcție a familiei și părintelui izolat este protejarea copiilor, care deseori este neglijată în cazul familiilor violente. Familia reprezintă celula de bază a societății apare în mod implicit în dezvoltarea măsurilor de protecție în cazul violenței în familie. Agresivitatea în cuplu conduce la stabilirea unui raport de forte. În cuplurile egalitare, în care puterea de decizie aparține ambilor parteneri, riscul de violență în familie e mult mai scăzută.

Limitele comportamentului social uman sunt impuse de regulile moralei. Familia ca și grup social cu existență privată este guvernată de valorile, normele și tiparele comportamentale ale adulților formând cuplul. Aceste valori morale vor fi apoi, în procesul educației directe sau indirecte, prin imitație, învățat de către copii. Dacă privim familia ca spațiu al satisfacerii nevoilor existențiale ale tuturor membrilor ei, este esențială existența unor morale bazate pe cunoaștere și dragoste care să regleze relațiile între membrii familiei. O gândire morală, cu principii clare, cunoașterea și respectarea nevoilor umane în general și a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, pot garanta calitatea vieții familiei.

În orice stat democratic, drepturile omului sunt legi pentru a căror respectare există un aparat bine articulat și deținând depline puteri puse în slujba protejării cetățenilor. Ignorarea prevederilor legale nu permite derogări de la obligativitatea fiecărui cetățean de respectare a lor. Aceste drepturi reprezintă nevoile umane pentru o dezvoltare și funcționare normală, împlinită.

În măsura în care societatea are nevoie de indivizi fericiți, implicați social, ea are nevoie de indivizi ale căror nevoi de bază să nu mai constituie o problemă,ca ei să poată funcționa fericiți. Dar satisfacția unui individ nu este permisă dacă realizarea ei se face în detrimentul celorlalți, căci egalitatea indivizilor, în drepturi și obligații e o lege de bază în oirce stat democratic.

CAPITOLUL 1 – ASPECTE GENERALE PRIVIND DOMENIUL DE STUDIU

Considerații generale cu privire la libertate

Noțiune

Ce înseamnă libertatea? Ce definiție i-am putea da? Putem considera, în primul rând că libertatea înseamnă a nu fi împiedicat să faci ceea ce îți dorești să faci, adică este concepută ca absența constrângerlior exterioare. Libertatea este capacitatea persoanelor de a acționa în conformitate cu propria lor voință și de a alege astfel modul acțiune propriu. Această definiție, considerăm că este discutabilă, deoarece se referă numai la o parte a libertății fizice , respectiv la acțiune, nu și la inacțiune ca cealaltă componentă a activității. De asemenea, această definiție nu include și libertățile psihice, intelectuale, de credință, de conștiință, etc. Pe de altă parte, observăm că libertatea, în această definiție, este țărmurită de cunoașterea și stăpânirea legilor de dezvoltare a societății și naturii.

Termenul de a “ fi liber” înseamnă mai multe lucruri, dovedit de aceste noțiuni folosite în trecut, de exemplu:

-permisiunea de a merge oriunde ( prima folosire acestui sens în -1843);

– a nu fi supus constrângerilor și a nu avea obligații în general ( prima utilizare în- 1596)

– a nu avea obligații de muncă și datorie ( 1697)

– a acționa fără restricții ( prima utilizare- 1578)

– a fi purtător al consecințelor acțiunilor sale ( a fi responsabil)

Toate aceste permisiuni care ne fac să ne simțim liber, în majoritatea cazurilor, sunt rezultatul interacțiunii sociale, a relațiilor cu ceilalți oameni. Din acest punct de vedere libertatea poate fi înțeleasă ca o relație socială care se referă la:

o trăsătură, sau un drept al persoanei;

o proprietate a oamenilor,

o idee, o valoare a civilizației umane, păstrată și reevaluată din generație îm generație;

capacitatea de a îndruma comportamentul unei alte persoane;

absența constrângerilor

posibilitatea de a participa la decizii;

O altă definiție a libertătii ar fi ca omul este liber atunci când poate acționa în conformitate cu dorințele sale . Insă aceasta nu reprezintă neapărat un lucru bun, fiindcă libertatea de care dispunem poate afecta libertatea altuia.

Libertatea din punct de vedere juridic

Libertatea este un drept natural cu care ne naștem, dar punerea lui în practică necesită cunoașterea legilor și a conștiinței de care dispunem. Nu numai termenul de “libertate” dar și acest drept fundamental este influențat de mai mulți factori: religie, etnie, dictatură, cadru legal etc.

Marea diversitate semantică a termenului de libertate a determinat acceptarea ideii că, de fapt vorbim despre diferite tipuri de libertăți, și nu despre o singură libertate a libertate totală, absolută. Diversitatea ei, în ceea ce privește tipurile de libertăți, poate fi explicată prin complexitatea vieții sociale , a multiplelor interrelaționări ale fiecărui om cu ceilalți oameni. Astfel puem distinge:

Libertatea personală : – acesta se referă la dreptul oricărei persoane de a refuza amestecul altora ( ca persoane fizice sau reprezentanți ai unei autorități ) în viața intimă sau pe durata anumitor activități. Întrucât, o societate democratică recunoaște și apără libertăți personale precum:

libertatea cuvâtului, libertatea de exprimare și libertatea presei;

libertatea de credință;

libertatea de întrunire și asociere;

libertatea deciziilor în porbleme de interes personal;

dreptul la apărare egală din parea legii.

Libertatea politică : – se referă la posibilitatea cetățenilor de a participa la luarea deciziilor de interes public prin:

libertatea votului ( cu ocazia alegerilor, a referendumului sau în alte situații de luare a unei decizii colective);

libertatea opoziției politice;

libertatea de acțiune politică a uonr organizații particulare locale sau naționale, care oferă posibilitatea exercitării libertății personale și politice;

libertatea și totodată dreptul cetățenilor de a se informa și de a fi informți de către autorități, în legătură cu deciziile politice adoptate;

controlul actului de guvernare, libertatea de a critica acțiunile puterii cu scopul de a determina schimbarea deciziilor incorecte;

Libertatea economică : – se referă la posibilitatea oamenilor de a acționa în mod liber în dulbla lor calitate de producători și consumători; ea se fundamentează pe proprietatea privată și presupune:

libertatea agentului economic de a acționa în limitele legii, cum crede că este mai bine pentru atingerea scopurilor ( libertatea de a iniția o afacere, de a o conduce, etc.);

libertatea schimbului de bunuri și servicii între producători și consumatori;

libertatea consumatorului de alege bunurile și serviciile dorite, în cantitățile necesare.

Aceste diferite tipuri de libertăți se afla în interacțiune, și ne asigură mai multe valori fundamentale conviețuirii în societate.

Libertatea din punct de vedere filosofic

Libertatea este un concept filosofic, ar cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma “lipsa constrângerilor”.

Relația între filosofie – știință

Normele

CAPITOLUL 2 – ANALIZA LIBERTĂȚII

Filosofie politică

Libertatea este o valoare filosofică și social-politică cu mari rezonanțe în dezvoltarea umanității. Totodată este unul dintre cele mai semnificative concepte a cărei semnificație este greu de surprins.

Libertatea în sensul ei inițial, se opune servituții sau coerciției se dfinește, în mod negativ, drept absența constrângerii exterioare. În termenii lui Constantin Noica acesta este deschiderea care închide. Deschidere deoarece oferă posibilitatea alegerii din mai multe variante , dar odată alegerea făcută , ne închidem în ea, libertatea devenind non-libertate. Libertatea este dorit de în sine și nu pentru altceva, este scop, iar alegerea mijloacelor este opțiunea fiecăruia.

Putem afirma că libertățile sunt mijloace, căci poți să dispui de libertăți și să nu fii liber, respectiv ești liber dacă nimeni nu-ți dictează cum să acționezi, prioritatea fiind libertatea individuală, care permite să faci orice din ceeea ce nu este interzis de lege, ceea ce presupune: independența individului, protejarea intereselor private, libertatea de expresie, absența opresiunii. Karl Jaspers considera că esența libertății este chiar imposibilitatea de a fi redată cu exactitate în concepte definite, libertatea nefiind un obiect, ci degrabă o valoare fundamentală a dreptului.

De-a lungul timpului și istoriei omenirea a luptat pentru libertate. Obținând libertatea, oamenii uită semnificația libertății și de multe ori le încalcă pe libertățiile lor, dar din păcate și libertățiile celorlalți. Din această cauză libertatea s-a împărți în două: libertatea morală și libertatea legii.

Definiția acestora ar fi: libertatea morală constă în ceea ce ne permite conștiința noastră să facem, iar libertatea legii constă în ceea ce ne permite legea.

Poziția lui John Stuart Mill

John Stuart Mill (20 mai 1806 – 8 mai 1873), filosof si economist britanic. În 1859 își publică cartea “ Despre libertate și Considerații asupra reformei parlamentare “. Multe dintre argumentele formulate de Mill au devenit locuri comune in orice istorie intelectuala a liberalismului. Pledoaria sa din Despre libertate in favoarea libertatii de exprimare ramane un exemplu de claritate conceptuala si forta argumentativa.

În primul capitol al cărții sale „Despre Libertate John Stuart Mill prezintă concepțiile referitoare la libertate din cele mai vechi timpuri până în perioada modernă. În antichitate se considera că este mai bine ca un anumit conducător suprem al unui stat să aibă puteri aproape nelimitate, prin această stare de fapte urmărindu-se protejarea obștei de abuzurile nobilimei și a funcționarilor aparatului de stat

Pe de altă parte, Stuart Mill a încercat să ne avertizeze prin scrisul lui, că democrația, concepută ca presupunând o formă de suveranitate nelimitată a majorității, se poate trasnforma într-o ‘tiranie a majorităților’( cel puțin la fel de arbitrară și repugnantă ca și tirania exercitată de un singur om), ar trebui să dea în continuare destule motive de reflecție teoreticienlior secolului XXI.

Lucrarea lui “Despre libertate” este considerată un tratat despre libertate. Pentru filosoful Mill libertatea este determinate de raportuirle dintre individ și societate. Cartea exploreaza natura si limitele puterii care poate fi exercitata in mod legitim de catre societate asupra individului. Mill dezvolta un principiu fundamental conform caruia fiecare are dreptul de a actiona precum doreste, in conditiile in care faptele sale nu ii afecteaza pe ceilalti. Daca respectivul act se rasfrange exclusiv asupra celui care il comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar daca persoana isi face rau. Sunt exclusi din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu, copiii sau cei ce nu se afla in deplinatatea facultatilor mintale). Se poate remarca faptul ca filosoful britanic nu considera ofensa o fapta negativa intrucat este de parere ca o actiune nu poate fi restrictionata pentru ca incalca o conventie morala a unei societati.

Mill apără cu o convingere puternică libertatea de exprimare. Aceasta este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social. Nu putem fi niciodată siguri, afirmă el, căo idee nespusă nu conține elemente utile. De asemenea, va fi susținut faptul că a asculta păreri false este ceva productiv din două motive. În primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere și, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte for fi continuu susținute și reafirmate, nefiind doar propoziții unanim acceptate ca fiind adevărate. Fiecare trebuie să înțeleagă de ce aderă la un anumit set de idei.

J.S Mill considera că în afara unor situații excepționale, societatea nu se poate amesteca în mod legitim în sfera privată acestuia. Limitele libertății individuale se extind până în limita în care nu lezează libertățile celorlalți. Oricine este îndreptățit să acționeze în sfera libertății altcuiva doar în cazul autoapărării. Singurul aspect pentru care o persoană poate fi tras la răspundere de către societatea este cel privitor la ceilalți indivizi. Aici teza centrala constă, în fond, în aceea ca individul este suveran asupra lui insuși, asupra propriului trup și spirit. De asemenea el susține, că omenirea are mai mult de câștigat lăsând pe fiecare să trăiască așa cum crede el că e mai bine, decât silind pe fiecare să trăiască așa cum li se pare celorlalți că ar fi mai bine. Libertatea alegerii unui stil de viață ar trebui să se bazeze tocmai pe ceea ce susține Mill: că omul trebuie lăsat să trăiască așa cum crede el că e mai bine. Autoguvernarea este necesară deoraece numai indivizii știu ce este bine pentru ei.

În concluzie, Mill afirma ca societatea are mai multe de câstigat daca respecta libertatea individuala. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecinte negative asupra alteia, aceasta trebuie lasata sa traiasca dupa propriile reguli si nu dupa norme impuse din exterior.

Pentru J.S. Mill, libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde următoarele: libertatea lăuntrică (libertatea de conștiință), libertatea de exprimare, libertatea alegerii unui stil de viață, libertatea de asociere, liber consimțit. Libertatea de gândire este în opinia lui Mill unul dintre principiile care fac o societate demnă de a fi numită „liberă” alături de libertatea de exprimare a opiniilor și a publicării acestora, insintându-se asupra faptului că „acest principiu necesită libertatea gusturilor și a părerilor; libertatea de a ne făuri astfel planul existenței încât să corespundă structurii însușirilor noastre; libertatea de a face tot ce poftim, supunându-ne însă consecințelor care pot urma, fară a stârni rezistența semenilor noștri,atâta timp cât nu îi vătămăm în mod direct; chiar dacă aceștia ar considera comportamentul nostru de a fi smintit, pervers sau cu totul greșit îndrumat.

Mill consideră că este nevoie de o multitudine de libertăți pentru a echilibra o societate care a ajuns la o oarecare maturitate socială și politică. Totodată susține, că aceste libertăți să nu intervină cu libertățile altora. În cel de-al doilea capitol se regăsesc motivele care fac necesară libertatea ființei umane de a-și forma opinii și de a le exprima fără nici o rezervă, precum și de urmările păgubitoare pentru natura intelectuală (și pentru cea morală a omului) atunci când această libertate nu este acordată sau măcar afirmată în ciuda tuturor interdicțiilor. Răul făcut prin împiedicarea exprimării unei opinii este un rău deosebit de grav prin prisma faptului că atinge atât persoana care afirmă cât și persoana care neagă părerea respectivă. Libertatea de gândire nu este necesară doar pentru a crea mari gânditori, ci pentru a crea un popor care să gândească la cel mai înalt nivel, care să atingă dezvoltarea maximă de care sunt capabili. Într-o atmosferă de constrângere nu a existat vreodată și nici nu poate exista un popor activ din punct de vedere intelectual. Autorul recunoaște că pentru o bună dezvoltare a minții umane este nevoie de libertatea de opinie și libertatea exprimării opiniilor.

O țară nu este pe deplin liberă, indiferent de forma de guvernamant ce îi este atribuită atât timp cât nu se respectă libertățile enumerate, în totalitate, fără nici o excepție. Fiecare este propriul paznic al propriului corp și al propriei minți, fiind liber să decidă pentru sănătatea sa fizică, mintală sau sufletească. John Stuart Mill consideră că omenirea ca și înteg are mai mult de câștigat lăsând pe fiecare sa trăiască așa cum crede ca e mai bine decât silind pe fiecare să trăiască după regulile celorlalți. Deși acest concept nu este unul nou, este totuși în contradicție cu doctrina societății, care de-a lungul timpului a încercat prin diverse mijloace să determine oamenii să trăiască după niste standarde și după niște concepții impuse atât pe plan individual cât și social

Poziția lui Isaiah Berlin

Noul Cod Penal a optat pentru crearea unei infracțiuni autonome de violență în familie, care în realitatea reprezintă o formă agravantă a faptelor prevăzute în art. 188, art.189, art.193-195.

Aceste infracțiuni fiind omor, omor calificat, loviri sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Potrivit art.199 NCP, „ dacă faptele prevăzute în art. 188, art.189 și art.193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevîzute de lege se majorează cu o pătrime”. În cazul infracțiunilor prevăzute în art.193 și art.196 săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Libertatea arbitru

Infracțiunea de omor este reglementat în art. 188 NCP. Omorul este infracțiunea ce constă în suprimarea cu intenție a vieții unei persoane.

Noul Cod penal a păstrat reglementarea din vechiul Cod penal (art.174 C.pen.), inclusiv sub aspectul limitelor de pedeapsă.

Ca element de diferențiere, în sensul unei mai bune elaborări, remarcăm faptul că noul Cod penal prevede pedeaspa complementară constând în interzicerea exercitării unor drepturi, spre deosebire de Codul penal din 1969, care prevedea interzicerea unor drepturi. Formularea din noul cod apare ca fiind mai adecvată, deoarece nu dreptul este interzis ca și pedeapsă complementară, ci exercitarea lui.

Conform NCP nu va constitui omor calificat, ci omor simplu (asumând absența vreunei cirscumstanțe agravante de la art.189 NCP):

a) omorul comis în public, deoarece este la fel de periculos infractorul care omoară în public și cel care ucide într-un spațiu privat;

b) omorul comis profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra; la individualizarea pedepsei va fi reținută circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 77 lit.e) NCP;

c) omorul comis prin mijloace care pun în pericol viața mai mutlor persoane în cazul căruia se va reține agravantă generală prevăzută de art. 77lit.c) NCP;

d) Omorul comis asupra unui membru da familie va constitui infracțiunea de violență în familie prevăzută de art. 188 NCP, raportat la art.!(( alin.(1) NCP.

Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul la viață al persoanei.

Dreptul la viață este cel mai important drept al omului; este un drept esențial, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să-l respecte și să se abțină de la orice acțiune care aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare supremă socială.

Viața persoanei este perioada care se întinde de la naștere și până la moarte. Momentul de la care o persoană este în viață este acela al desprinderii totale a fătului de corpul mamei prin tăierea cordonului ombilical. Momentul final al vieții este acela al morții cerebrale.

NCP asigură protecția penală a fătului incriminând în Capitolul IV intitulat „Agresiuni asupra fătului” incriminând întreruperea cursului sarcinii (art.201 NCP) și vătămarea fătului (art.202 NCP). Protecția dreptului la viață este asigurată în raport de actele altor persoane, iar nu față de propriile acte, acesta însemnând că sinuciderea sau tentativa de suicid mu este incriminată. Însă legiuitorul a considerat că este necesară incriminarea determnării sau înlesnirii a sinuciderii.

b.) Obiectul material îl constituie corpul unei persoane în viață.

Subiecții infracțiunii

a) Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, iar participația penală este posibilă sub toate formele.

În practica judiciară s-a decis că există coautorat la omor chiar dacă numai acțiunea unuia dintre făptuitorii care loveau victima cu obiecte apte să ucidă a dus la rezultatul letal, din moment ce toți au acționat simultan, cu aceeași intenție de a ucide.

S-a reținut de asemenea coautorat și în sarcina acelui inculpat care imobilizează victima ori încearcă să o dezarmeze sau împiedică pe un altul să intervină în apărarea ei în tot acest timp, celălalt coautor o lovește mortal. Pentru a fi reținut coautoratul, e nevoie ca acținuile făptuitorului să se conjuge atât din punct de vedere material, cât și al rezoluției infracționale.

b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață (indiferent de starea acesteia de sănătate, de vârstă, de existența sau inexistența discernământului victimei etc.)

Consimțământul victimei nu are valoarea unei cauze justificative prevăzute de art. 22 NCP. Dacă victima este un membru de familie al infractorului, se va reține comiterea infracțiunii de violențe în familie [art. 199 alin. (1) NCP raportat la art. 188 NCP];

În situația în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau un membru de familie al acestuia în scopul de a intimida sau răzbuna în legătură cu executarea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art. 279 NCP raportat la art. 188 NCP); dimpotrivă, se va reține ultrajul judiciar și atunci când omorul este comis împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către aceasta.

Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea omorului calificat. Nu este esențial reținerea existenței infracțiunii de omor ca victima descoperită moartă să fi fost identificată ori să fi fost descoperit locul unde infractorul a ascuns cadavrul (dacă există probe certe că o anumită persoană a dispărut și că omorul s-a produs).

Totodată trebuie menționat faptul că în literatura de specialitate s-a subliniat, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, respectiv persoana care suferit paguba în infracțiune.

Distincția este importantă , dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vătămată, fără să fie însă și persoană păgubită.

Latura obiectivă

Elementul material al faptei constă în acțiunea de ucidere, termen care desemnează atât acțiunea cât și rezultatul acesteia. Uciderea înseamnă suprimarea vieții persoanei.

Fapta se poate săvârși prin acțiune, dar și prin inacțiune (nehrănirea unui copil sau a unei perosane neputincioase, neadministrarea unui medicament vital unui bolnav). Inacțiunea va constitui o modalitate de comitere a omorului doar dacă exista o obligație legală sau contractuală a făptuitorului de a acționa pentru împiedicarea morții persoanei sau dacă autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară,a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului (art.17 din C.pen)

Fapta ucigătoare poate fi săvârșită prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, instrumente tăietoare etc.), mijloace chimice (substanțe chimice care exercită o acțiune sau corozivă cauzatoare de moarte asupra organismului uman), precum și mijloace psihice (prin care se provoacă un șoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea victimei.). Aceste mijloace sau instrumente întrebuințate trebuie să fie apte pentru săvârșirea unei activități ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuințarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiții.

Urmarea imediată. Rezultatul face parte din descrierea acțiunii (din elementul material al laturii obiective) și stabilește rezultatul, urmarea acesteia. Consecința împreună cu acțiunea (inacțiunea), fac parte din prezentarea faptei incriminate și se înfățișează în cazul infracțiunii de omor sub forma unei modificări a substanței obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane.

Actul de violență devine relevant sub aspectul infracțiunii de omor, în momentul în care se produce rezultatul, adică moartea victimei. În lipsa lui, actul de violență poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor. Omorul cere producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.

Legătura de cauzalitate trebuie să rezulte că acțiunea sau inacțiunea subiectului activ reprezintă cauza morții. Aceasta se paote stabili printr-un raport de expertiză medico-legală.

Legătura de cauzalitate nu este întreruptă chiar dacă s-au produs complicații ale leziunilor cauzate victimei ori complicații ale afecțiunilor preexistente de care suferea aceasta, atâta timp cât se dovedește că fără acțiunea inculpatului nu s-ar fi produs moartea victimei. Nu are importanță dacă moartea victimei se produce imediat sau după o anumită perioadă de timp de la comiterea faptei, câtă vreme se stabilește fără dubiu că moartea se datorează acțiunii/inacțiunii făptuitorului.

Latura subiectivă

Latura subiectivă constă în săvârșirea infracțiunii cu intenție directă sau intenție indirectă (animus necandi).

Intenția directă este atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale (moartea victimei) și a urmărit producerea acestuia, fie cu intenție indirectă atunci când făptuitorul, a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-i urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciară, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care relevă poziția infractorului față de rezultat. Conform literaturii de specialitate și practicii judiciare, poziția psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în legătură cu împrejurările concrete și, îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea),cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul și intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe lovituri aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor și victimă anterioare săvârșirii faptei ( raporturi de dușmănie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului după săvârșirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o).

În cazul în care moartea victimei nu s-a produs ca urmare a acțiunilor sau inacțiunilor infractorului, se va reține tentativa la omor dacă aceasta a acționat cu intenția de a ucide. Altfel fapta va constitui infracțiunea de lovire sau alte violențe,ori vătămare corporală. În cazul în care infractorul ucide din eroare o altă persoană decât pe cea care vroia să ucidă (error in personam), nu se va reține eroarea de drept cauză de neimputabilitate, fapta constituind o infracțiune de omor.

Nu interesează sub aspectul existenței infracțiunii mobilul sau scopul cu care au fost săvârșite, acestea pot fi avute în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.

Formele infracțiunii

Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă și pedepsită de lege. Se poate reține atât tentativa idonee imperfectă (întreruptă), cât și tentativa idonee perfectă. Desistatrea și împiedicarea producerii rezultatului pot fi reținute ca și cauze de nepedepsire a tentativei.

Sancțiuni și aspecte procesuale

Infracțiunea de omor în forma sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea obligatorie a exercitării unor drepturi prevăzute în art.66 NCP.

Competența de soluționare a cauzei în prima instanță aparține tribunalului, iar urmărirea penală se efectuează de către procuror.

Legea penală mai favorabilă

Dată fiind identitatea de conținut, inclusiv sub aspectul regimului sancționartor, dintre noua și vechea reglementare a infracțiunii de omor, nu se va pune problema legii penale mai favorabile.

Interpretările libertății

Libertatea – Spontaneitate

Prin omor calificat vom înțelege fapta de a ucide o altă persoană în vreuna din împrejurările enumerate de legiuitor la art. 189 din NCP.

Aceste împrejurări care au caracterul unor elemente circumstanțiale de agravare presupun ca omorul sa se comită:

a) cu premeditare

b) din interes material

c) pentru a sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse

d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni

e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor

f) asupra a două sau mai multe persoane

g) asupra unei femei gravide

h) prin cruzimi

Omorul calificat reprezintă o variantă agravantă a omorului simplu (conținutul juridic al infracțiuni de omor este agravat prin elementele circumstanțiale prevăzute de art. 189 NCP).

NCP a renunțat la distincția omor calificat- omor deosebit de grav, reglementând numai omorul calficat; NCP nu reunește în cadrul art. 189 toate circumstanțele agravante speciale prevăzute de vechiul Cod penal în art. 175 și 176 fiind păstrate numai acele circumstanțe care pot justifica aplicarea pedepsei detențiunii pe viață.

Întrucât omorul calificat se deosebește de omorul simplu doar prin aceste împrejurări, în cele ce urmează ne vom referi doar la conținutul acestora din urmă împrejurări.

Omorul săvârșit cu premeditare.

Poartă denumirea și de omor cu sânge rece sau asasinat. Săvârșirea faptei cu premeditare presupune că hotărârea de a săvârși infracțiunea este anterioară executării ei, iar în acest interval de timp făptuitorul desfășoară activități pregătitoare.

Trebuie îndeplinite următoarele condiții, pentru ca această împrejurare să producă efecte în privința încadrării juridice :

– între momentul luării hotărârii infracționale și executarea hotărârii să treacă un interval de timp,

– în acest interval de timp să chibzuiască și să reflecte asupra faptei și modalităților de săvârșire

– făptuitorul să fi desfășurat acte de pregătire, concretizate în alegerea armei, a loclui unde va săvârși fapta, căutarea de complici, pândirea ori atragerea în cursă a victimei

Dacă oricare din aceste condiții nu este îndeplinită, încadrarea juridică a faptei va fi acea de omor simplu (art. 189 NCP) și nu omor calificat.

Premeditarea este o circumstanță personală, astfel încât ea nu se va transmite particpanților dacă aceștia au contribuit spontan la comiterea faptei. Dacă însă anumiți participanți au cunoscut scopul actelor de pregătire, atunci circumstanța se răsfrânge și asupra acestora, dar circumstanța își păstrează caracterul subiectiv, personal.

Omorul săvârșit din interes material

Omorul este săvârșit în scopul obținerii de către făptuitor,ulterior săvârșirii faptei, în mod direct pe cale si aparent legală, a unei sume de bani sau a altui folos de natură patrimonială.

Nu se va reține această agravată dacă omorul este săvârșit umrărindu-se alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorului are un folos material ca urmare a morții victimei. În cazul în care omorul ar fi săvârșit în vederea însușirii prin mijloace violente a unor valori, bani sau lucruri se va reține agravanta de la wrt. 189 alin. (1) lit. d) NCP (în concurs cu infracțiunea de tâlhărie). Deoarece folosul material se obține în aceleași împrejurări cu comiterea omorului; datorită acestor particularități este incompatibilă reținerea ambelor variante agravate ale omorului pentru încadrarea juridică a unei faptei.

Este posibilă reținerea premedității. Se poate reține și în cazul infracțiunii deviate săvârșite în modalitatea aberratio ictus sau error in personam.

Este o circumstanță personală, care nu se răsfrânge asupra celorlalți particpanți, cu excepția situației în care toți participanții au acționat în considerarea folosului material sau cunoscându-l.

Omorul săvârșit pentru a sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răpundere penală sau de la executarea unei pedepse

De această dată, scopul omorului este sustragerea făptuitorului sau a altuia de la urmărirea penală, arestare, judecată sau de la executarea unei pedepse, iar prezența acestui scop imprimă faptei un conținut mai grav.

Dacă măsura arestării ori a celei de executare a pedepsei are caracter nelegal ori a intervenit o altă cauză care ar înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei (a intervenit amnistia ori grațierea), în sarcina inculpatului se va reține omorul simplu și nu calificat.

Circumstanța este personală, dar se va răsfrânge asupra participanților dacă și ei au acționat cu același scop. Fapta se poate comite numai cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit de făptuitor, iar scopul completează latura subiectivă a inrfacțiunii.

Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni

Există această circumstană agravantă indiferent dacă infracțiunea a cărei săvârșire a fost înlesnită sau ascunsă a fost săvârșită chiar de cel care a comis omorul sau de o altă persoană. Pentru existența agravantei, este necesară și suficientă dovada scopului urmărit, indiferent dacă acest scop s-a realizat ori nu.

Nu prezintă importanță gravitatea infracțiunii scop, legea nefăcând nicio distincție în această privință. Pentru reținerea acestei variante agravate legiuitorul nu impune ca infracțiunea să fi fost efectiv săvârșită, aceasta putând rămâne și în faza actelor pregătitoare ori a tentativei.

Se va reține această variantă agravantă și atunci când omorul este comis pentru ascunderea săvârșirii unei infracțiuni (nu a unei contravenții) deja comise ori pentru ascunderea participării la săvârșirea unei infracțiuni. Și atunci când omorul este comis pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, ori pentru a ascunde unt alt omor săvârșit de același făptuitor, se va reține această agravantă.

Este o circumstanță personală, care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți cu excepția situației în care toți participanții au acționat în considerarea aceluiași scop.

Omorul săvârșit de către o persoană care a comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor

Circumstanța agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului- săvârșirea anterioară a altui omor, împrejurare care demonstrează persistența autorului în ceea ce privește săvîrșirea faptei și îl caracterizează ca deosebit de periculos.

Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fi fost săvârșit într-o împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei.

Nu se va reține această agravantă dacă anterior fusese comisă o infracțiune de ucidere ori vătămare a nou-născutului de către mamă, o ucidere din culpă sau ucidere la cereea victimei, ori o infracțiune care a avut ca umrare praeterinteționată moartea victimei. Spre deosebire de omorul săvârșit asupra a două ssau mai multe persoane, în cazul acestei agavante faptele de omor sunt săvârșite în împrejurări diferite, nu în aceeași împrejurări.

Nu se poate reține această agravantă dacă pentru infracțiunea anterioară s-a dispus reabilitarea judecătorească, deoarece, spre deosebire de vechiul Cod penal, NCP face referire la o infracțiune de omor, iar nu la omor, privit ca fapt material.

Circumstanța are caracter personal și nu se răsfrânge asupra participanților.

f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane

Circumstanța agravantă o constituie pluralitatea de victime: două sau mai multe, ceea ce face ca făptuitorul să fie deosebit de periculos.

Pentru reținerea acestei agravante, trebuie să se producă moartea a cel puțin două persoane. Practica judiciară a statuat că nu are importanță dacă moartea acelor persoane este urmarea aceleiași acțiuni sau a unor acțiuni diferite.

De fiecare dată se va reține omor deosebit de grav, o infracțiune complexă,unică, iar nu un concurs de infracțiuni. Față de fiecare victimă, autorul trebuie să acționeze cu intenție directă sau indirectă.

Dacă făptuitorul a avut intenția să ucidă două sau mai multe persoane, dar activitatea de ucidere nu s-a finalizat cu moartea victimelor, în sarcina sa se va reține tentativă la omor calificat săvârșită asupra a două sau mai multor persoane.

Circumstanța este reală și se aplică participanților în măsura în care au cunoscut-o.

g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide

Acțiunea de ucidere a unei femei gravide produce efecte adânci în viața socială, fiind privită ca o manifestare deosebit de periculoasă. O asemenea faptă cauzează moartea a două ființe.

Graviditatea este o stare fizilologică ce se stabilește medical sau prin orice alte mijloace. Nu are semnificație stadiul evoluției sarcinii, deoarece textul folosește expresia „femeie gravidă”, fără nicio limitare.

Agravanta nu funcționează în cazul în care făptuitorul săvârșește omorul, convins fiind că victima este însărcinată, dar în realitate se constată inexistența sarcinii.

În momentul în care făptuitorul săvârșește actul de ucidere el trebuie să cunoască starea de graviditate a victimei. Nu este necesar ca făptuitorul să aibă dispoziție o constatare de ordin medical, ci este suficientă cunoașterea ca atare a stării de graviditate.

h) Omorul săvârșit prin cruzimi

Prin folosirea de cruzimi se înțelege utilizarea unor mijloace și procedeea feroce care depășesc în intensitate pe cele proprii acțiunii de a ucide și care cauzează victimei mari suferințe (fizice sau psihice), prelungite în timp, determinând oroare și revoltă în psihicul celor care iau cunoștință de fapt.

Actele de cruzime trebuie să existe înainte de decesul victimei sau înainte ca făptuitorul să fi cunoscut decesul victimei.

Nu se poate reține circumstanța agravantă a săvârșirii infracțiunii prin acte de cruzime, prevăzută de art. 77 lit. b) teza I NCp, ce constituie un element caracteristic al formei calificate a infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. h) C.pen; însă în ipoteza în care omorul este comis atât prin cruzimi, cât și prin supunerea victimei la tratamente degradante se va reține incidența dispozițiilor art. 77 lit. b) teza a II-a NCP

Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tutror participanților care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Libertatea – Indiferența

Actele preparatorii sunt posibilie, însă nu sunt incriminate. Tentativa este incriminată, se poate reține tentativa idonee imperfectă (întreruptă) sau tentatuva idonee perfectă.

Consumarea are loc în momentul morții victimei. Existența unei pluralități de elemente circumstanțiale nu conduce la reținerea concursului de infracțiuni, fapta săvârșită reprezentând o infracțiune unică.

Libertatea – Existențială

Omorul calificat se pedepsește mai aspru decât omorul simplu, și anume, cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Competența de soluționare a cauzei în prima instanță aparține tribunalului, iar urmărirea penală se efectuează de către procuror.

Domeniu de aplicare și limite

Înțelesul libertății

a) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

b) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult de 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani cu amendă.

c) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Incriminarea din noul Cod penal corespondent în prevederile art. 180 CP 1969, având și aceeași denumire marginală.

Forma de bază a infracțiunii de lovire sau alte violențe [art. 193 alin. (1) NCP] are conținut identic cu incriminarea din art. 180 alin. (1) CP 1969.

Varianta agravată a infracțiunii constăn în lovirile sau violențele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este valuată prin zile de îngrijire medicale de cel mult 90 de zile [art. 193 alin. (2) NCP]

Noul Cod penal nu mai prevede ca variantă agravată a infracțiunii săvârșirea faptei asupra unui membru de familie, aceasta fiind prevăzută ca infracțiune distinctă de violență în familie (art. 199 NCP)

Acțiunea penală pentru această infracțiune se pun în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragera plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

Justificarea libertății

a) obiectul juridic special îl constituie integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea.

b) obiectul material îl constituie corpul persoanei în viață.

Dacă faptele sunt săvârșite cu știință asupra unei persoane decedate, se va reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 NCP).

Domeniul libertății

subiectul activ îl constituie orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) cu capacitate penală.

Participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate. O anumită calitate a subiectului activ poate atrage o încadrare juridică diferită (de pildă, dacă făptuitorul are calitatea de funcționar public, fapta constituie purtare abuzivă prevăzută de art. 296 NCP).

subiectul pasiv îl constituie persoana fizică în viață. Consimțământul victimei la exercitarea de violențe asupra sa constituie o cauză justificativă. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni.

Dacă fapta este săvârșită asupra unui membru de familie, se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie [art. 199 alin. (1) NCP].

Fapta comisă față de un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercitarea autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, precum și fapta săvârșită față de un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului în scop de intimidare sau de răzbunare

În legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului va constitui infracțiunea de ultraj (art. 257 NCP), deopotrivă fapta de ultraj comisă față de un judecător, procuror sau avocat în legătură cu exercitarea acestor atribuții va constitui infracțiunea de ultraj judiciar (art. 279 NCP).

Latura obiectivă

a) Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o lovire sau prin orice acte de violență producătoare de suferințe fizice. Actele de violență presupun toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură care ar putea cauza suferințe fizice.

Faptele de violență se pot realiza atât prin acțiunea directă a făptuitorului, cât și indirect, prin folosirea unor obiecte, a unui animal, sau chiar prin propria faptă a victimei constrânsă să se accidenteze. Actele de violență nu presupun numai folosirea a forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte neviolente susceptibile să-i provoace victimei suferințe. Fapta se poate fi comisă și prin violență psihică.

b) Urmarea imediată constă în suferința fizică, indiferent de intensitate, produsă prin lovire sau alte violențe. Poate rezulta fie direct, fie indirect din acțiunea sau inacțiunea făptuitorului. Fapta nu este tipică dacă s-au produs numai suferințe psihice.

c) Legătura de cauzalitate. Dacă fapta se comite prin lovire, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, suferința fizică fiind prezumată; când fapta se comite prin alte violențe, trebuie să existe și să fie dovedită legătura de cauzalitate între actele de violență și suferință fizică produsă.

Latura subiectivă

Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăția sub forma intenției directe sau indirecte. Nu interesează mobilul infracțiunii, aceasta există chiar dacă lovirea a fost în glumă. La fel, nu are relevanță scopul urmărit.

Formele infracțiunii

Consumarea are loc în momentul în care ar eloc exercitarea lovirilor sau altor violențe prin care se cauzează suferințe fizice sau leziuni traumatice ori afectarea sănătății pentru a căror vindecare sunt necesare îngrijiri medicale de cel mult de 90 de zile. Actele preparatorii și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată, caz în care momentul epuizării îl reprezintă cel al exercitării ultimelor acte de violență. Infracțiunea de loviri sau alte violențe absoarbe amenințarea în situația în care, imediat după ce o persoană o amenință pe alta că o va lovi, exercită acte de violență asupra victimei. Atunci când însă sunt lovite în aceeași împrejurare, mai multe victime, vom avea pluralitate de infracțiuni.

Regimul sancționar și aspecte procesuale

Forma simplă a infracțiunii din alin. 1 se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar forma agravată din alineatul al 2-lea, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă. Dacă faptele incriminate în art. 193 sunt săvârșite asupra membrilor familiei, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime, conform dispozițiilor din art. 199 alin. 1.

Acțiunea penală pentru faptele descrise în alineatele 1 și 2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru lovirile sau violențele săvârșite contra unui membru al familiei, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu. Chiar dacă acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, legea permite împăcarea părților, ceea ce are drept consecință înlăturarea răspunderii penale. Comepetența de soluționare a cazuei în prima instanță aparține judecătoriei.

Vătămare corporală

Conținutul legal

Este infracțiunea care constă în săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-au pricinuit unei persoane vreuna dintre următoarele consecințe:

a) o infirmitate

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătățiii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile îngrijiri medicale

c) un prejudiciu estetic grav și permanent

d) avortul

e) punerea în primejdie a vieții persoanei- art. 194 alin. (1) NCP

Varianta agravată a infracțiunii constă în lovirile sau violențele comise cu intenție directă în scopul de a produce o infirmitate, ori leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, sau un prejudiciu estetic grav și permanent- art. 194 alin. (2) NCP.

Noul Cod penal a reunit în cuprinsul acestei infracțiuni parte din conținutul infracțiuniii de vătămare corporală gravă din vechiul Cod penal, această din urmă infracțiune neregăsindu-se în NCP, acțiunile sau inacțiunile care au produs leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare între 21 și 90 de zile vor constitui potrivit NCP infracțiunea de loviri sau alte violențe, iar u infracțiunea de vătămare corporală. Pin NCP au fost înlăturate suprapunerile legislative existente în art. 182 C.pen. cum ar fi prevederea drept urmare a acțiunii sau inacțiunii a infirmității și a pierderii unui simț, ori a unui organ sau încetarea funcționării acestuia, fiind reținută numai infirmitatea drept criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului. Au fost reformulate unele dintre consecințele vătămării corporale din incriminarea anterioară prin includerea acestora într-o singura circumstanță, aceea a cauzării unui prejudiciu estetic grav și permanent.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Nici la forma de bază și nici la variantele agravate nu este posibilă împăcarea.

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special și obiectul material sunt comune întregului grup de infracțiuni contra intergității coproale și sănătății. Adică obiectul juridic special constiutuind integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea. Iar obiectul material îl constituie coprul persoanei în viață.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală. Participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață, căreia prin fapta subiectului activ.i s-a cauzat vătămarea corporală; subiect pasiv general este societatea. Nu sunt prevăzute cerințe speciale privind locul și timpul comiterii infracțiunii.

Latura obiectivă

a) Elementul material constă într-o faptă care produce o vătămare, iar fapta poate fi o acțiune violentă (lovire,tăiere, îmbrâncire), o acțiune neviolentă ( punerea de substanțe toxice în băutură sau în mâncare) sau o inacțiune.

b) Urmarea acțiunii sau inacțiunii trebuie să fie:

– o infirmitate

– o vătămare care necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale

– un prejudiciu estetic grav și permanent

– avortul

– punerea în primejdie a vieții persoanei

a.) Producerea unei infirmități. Infirmitatea înseamnă o stare anormală a organismului din punct de vedere al integrității corporale și a sănătății, care face ca persoana să fie pusă într-o stare de de inferioritate fizică sau psihică, în raport cu alte persoane. Pentru a constitui o consecință în sensul art. 194 infirmitatea trebuie să fie permanentă și ireversibilă, asftel că evaluarea ei ca atare se poate face numai după vindecare. Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicală), fie un handicap psihic ( de exemplu, epilepsie posttraumatică).

b.) Cauzarea unei vătămări care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale pste 90 zile. Orice faptă care necesită îngrijiri medicale care durează peste 90 de zile va fi caracterizată drept infracțiune de vătămare corporală.

Chiar dacă numărul zilelor de tratament depășește 90 de zile din cauza complicațiilor ori a aplicării cu întârziere a îngrijirii, fapta va constitui tot vătămare corporală, dacă nu s-a dovedit că partea vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor care i-au produse. Numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare este stabilit de medicul legist.

c.) Cauzarea unui prejudiciu estetic grav și permanent are în vedere modificarea înfățișării fizice a corpului persoanei, astfel încât aceasta capătă un aspect respingător, urât și inestetic, iar revenirea la aspectul inițial nu se mai poate face printr-o vindecare naturală. Gravitatea prejudiciului estetic se va stabili de către instanța pe baza expertizei medico-legale, dar și cu ajutorul altor mijloace de probă.

d.) Producerea avortului constă în întreruperea cursului sarcinii și expulzarea fătului. Făptuitorul trebuie să fi știut sau să fi prevăzut că victima este însărcinată. În caz contrar, există eroare de fapt cu privire la o circumstanță agravantă. [art. 30 alin.(3) NCP].

e.) Punerea în primejdie a vieții persoanei. Acțiunea făptuitorului are ca rezultat o vătămare care prin amploarea tulburărilor pe care le produce, conduce la periclitarea vieții victimei, cu posibilitatea survenirii morții ei.

În această ipoteză, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat, deoarece altfel fapta ar fi încadrată ca tentativă de omor. Dacă se produce moartea,fapta va cosntitui infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte.

c.) Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe între activitatea infracțională și vătămarea a integrității corporale sau a sănătății produsă și trebuie să fie dovedită.

Latura subiectivă

Infracțiunea prevăzută de art.194 alin. (1) NCP se săvârșește cu intenție indirectă sau praterintenție.

În cazul praeterintenței, făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare, dar este, totodată, în culpă față de consecința mai gravă produsă.

Dacă nici măcar culpa făptuitorului nu poate fi stabilită, acesta nu va răspunde pentru consecințele mai grave,ci,după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe sau pentru infracțiunea de vătămare corporală. Pentru fapta săvârșită în alin. (2), forma de vinovăție este intenția directă calificată prin scop.

Forme agravate

În alineatul al doilea este incriminată forma agravată a infracțiunii descrise în alineatul 1, constând în săvârșirea faptei în scopul producerii uneia dintre următoarele consecințe: o infirmitate, o vătămare care necesită pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau un prejudiciu estetic și grav permanent. Forma de vinovăție pentru varianta agravantă este numai intenția directă.

Formele infracțiunii

Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă în două forme. În prima formă este posibilă, dar neicriminată când fapta comisivă se comite cu intenție indirectă. În a două formă tentativa este posibilă și incriminată când fapta se comite cu intenție directă (variantele agravate).

Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase, adică atunci se produc: a) o infirmitate, b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav și permanent ; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieții a persoanei. Fapta eupizată poate fi comisă în formă continuată, epuizându-se după efectuarea ultimului act de executare.

Pedeapsa și aspecte procesuale

Infracțiunea în formă simplă se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, iar pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani. Conform art. 199 alin. (1), dacă faptele săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Noțiune

Infracțiunea reprezintă o formă agravată a faptelor prevăzute în art. 193 și art.194, acestea fiind comise cu intenție, dar care produc moartea victimei, iar acest rezultat mai grav se datorează culpei făptuitorului. Acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită din oficiu.

Obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii și latura obiectivă

Aceste condiții preexistente și conținutul constitutiv prezintă caracteristici asemănătoare cu infracțiunile precedente și nu se mai impune analizarea lor. Întrucât prin această incriminare se ocrotește atât dreptul la viață cât și la integritate corporală în sănătate, în mod justificat s-a a firmat în doctrină, că locul acestei infracțiuni ar fi trebuit să fie în capitolul consacrat infracțiunilor contra vieții.

Specific pentru această infracțiune este rezultatul deosebit de grav care se produce, și anume, moartea victimei. Între faptă și rezultat trebuie să existe legătură de cauzalitate. Făptuitorului îi va fi imputată această infracțiune ori de câte ori acțiunii săvârșite de aceasta i se va adăuga și alți factori sau cauze anterioare, concomitente sau posterioare faptei.

Latura subiectivă

Infracțiunea se săvârșește cu intenția depășită (praeterintenție), adică acțiunea/inacțiunea (lovirea,actul violent sau neviolent), se comite cu intenție, dar consecința mai gravă, moartea victimei, se datorează culpei făptuitorului care nu prevede acest rezultat, deși trebuia să-l prevadă. Spre exemplu, lovirea puternică a victimei cu pumnul în față, urmată de dezechilibrare și lovirea capului în cădere în asfalt, ceea ce a provocat un traumatism cranio-cerebral cu hemoragie puternică în final, moartea persoanei.

Dacă nu se poate reține nici o culpă în sarcina făptuitorului în legătură cu moartea victimei, atunci acesta va răspunde numai pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe ori pentru vătămare corporală.

Formele infracțiunii

Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracțiune praeterintenționată. Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase, adică al morții victimei. Unele efecte ale legii penalec(aplicarea legii penale în timp, minoritatea, grațierea, prescripția răspunderii penale etc.) se raportează la data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii ce repezintă data săvârșirii infracțiunii, iar nu la data consumării acesteia prin producerea rezultatului.

Pedeapsa și aspecte procesuale

Fapta se pedepsește cu închisoare de la 6 la 12 ani. Conform art. 199 alin. (1), dacă fapta se săvârșește asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei se majorează cu o pătrime.

Competența de soluționare a cauzei în prima instanță aparține tribunalului, iar urmărirea penală se efectuează de către procuror.

Vătămare corporală din culpă

Conținutul legal

Este infracțiunea ce constă în săvârșirea din culpă, unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri meciale între 1 și 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune [art. 196 alin.(1) NCP] Articolul 196 alin.(2) NCP prevede o a doua formă tip constând în fapta prin care s-au produs o vătămare intergității corporale sau sănătății, ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei.

Vătămarea corporală din culpă urmărește logica reglementării uciderii din culpă; spre desoebire de vechiul Cod penal, vătămarea corporală din culpă nu este incriminată dacă fapta nu a fost săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Tot spre deosebire de vechiul Cod penal, NCP reține pluralitatea de victime ca agravată a vătămării corporale din culpă, înlăturăndu-se astfel reglemenatrea eclectică din vechiul Cod penal care prevedea o formă agravată a uciderii din culpă în cazul existenței unei luralități de victime, dar un concurs de infracțiuni în ipoteza vătămării coporale dnin culpă a două sau mai multe persoane.

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special și obiectul material prezintă aceleați trăsături ca și la incriminările precedente, adică: integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea și corpul persoanei în viață.

Subiecții infracțiunii

a) La prima formă tip a infracțunii este necesar ca subiectul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în defășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Aceste cerințe nu trebuie îndeplinite de instigator sau de complice. Nu contează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru desfășurarea activității.

b) La cea de-a doua formă tip a infracțiunii subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală. Totodată coautoratul este posibil în cazul reținerii culpei comune a mai multor persoane la săvârșirea faptei tipice, iar la prima formă tip este necesar ca toți autorii să se fi aflat sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Participația improprie este posibilă, iar în acest caz persoanele care au determinat ,înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenție, la săvârșirea vătămării corporale din culpă fiind sancționate pentru instigare, repsectiv complicitate la infracțiunea de loviri sau alte violențe sau vătămare corporală.

c) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață (indiferent de starea acesteia de sănătate). Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzute de art. 196 alin. (4) NCP.

Latura obiectivă

Prima formă tip a vătămării corporale din culpă [art.196 alin.(1) NCP]

a) Elementul material constă în exercitarea oricărei alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de cel aflat sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Violența poate să constea într-o acțiune diferită, fie într-una indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.

Se va reține comiterea primei forme tip a infracțiunii și atunci cînd vătămarea corporală din culpă este comisă de o persoană care nu se află sub influența băuturilor acoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar a comis fapta în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune, de exemplu: conducerea unui vehicul fără permis, sau a unui vehicul neînmatriculat.

b) Urmarea imediată îl reprezintă producerea unei vătămări a integritășii corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile.

c) Legătura de cauzalitate: trebuie să existe între acțiunile sau inacțiunile ce constituie elementul material și urmarea produsă, iar trebuie dovedit acest fapt.

A doua formă tip a vătămării corporale din culpă [art. 196 alin. (2) NCP]

a) Elementul material este identic cu cel al infracțiunii precedente. Însă în cazul acestei forme fapta este tipică chiar dacă inculpatul nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie infracțiune prin ea însăși.

b) Urmarea imediată îl constituie producerea unei vătămări a intergității corporale sau sănătății ce necesită mai mult de 90 de zile pentru vindecare, sau vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdi a vieții persoanei.

c) Legătura de cauzalitate este identic cu cel al prima formă tip a vătămării corporale din culpă.

Latura subiectivă

Faptele se comit din culpă, în ambele ei forme: culpa cu previziune și culpa simplă.

Variante agravate

La prima formă tip a vătămării corporale din culpă reprezintă o variantă agravată: vătămarea corporală din culpă prin care s-a pricinuit intergrității corporale sau sănătății un traumatism ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieșii persoanei, săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Este necesar ca fapta să fie săvârșită în exercitarea profesiei, meseriei, sau activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia.

La a doua formă tip a vătămării corporale din culpă fie în vreuna dintre formele tip, fie în varianta agravată față de două sau sau mai multe persoane.

Formele infracțiunii

Pentru vătămarea corporală din culpă, în prima forma tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

Pentru vătămarea corporală din culpă, în a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea de la luni la 2ani sau cu amendă.

Prima variantă agravată se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

A doua variană agrataă se pedepsește cu închisoarea de la 4 luni la 1 an și 4 luni sau amenda (aferentă primei fomre tip), de la 8 luni la 2 ani și 8 luni sau amendă (aferentă celei de-a doua forme tip), respectiv de la 8 luni la 4 ani sau amenda (aferentă primei variante agravate).

Pentru oricare dintre faptele prevăzute în acest articol, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar retragerea plângerii înlătură răspunderea penală. Când vătămarea corporală din culpă este săvârșită asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. În acest caz, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Ori de câte ori nerespectarea dispozițiilor legale sau s măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activități care a condus la comiterea faptelor descrise în alineatele 1 și 3 constituie prin ea însăși o infracțiune, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni.

Competența de soluționare a cauzei în prima instanță aparține judecătoriei.

CAPITOLUL 3 – LIBERTATEA CA ȘI VALOARE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI

Temeiul legal al libertății

Prevederile art. 200 NCP incriminează două fapte distincte, constând în uciderea și vătămarea nou-născutului, ambele infracțiuni putând fi săvârșite numai de către un subiect unic și calificat, mama aflată în stare de tulburare psihică.

Uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă [alin. (1)] are conținut identic cu infracțiunea de pruncucidere, prevăzută în art. 177 CP 1969. Infracțiunea are ca obiect juridic relațiile referitoare la dreptul de viață, drept pe care îl are nou-născut. Controversele exprimate în privința sancționării participanților la infracțiunea de pruncucidere din 1969 se vor menține și în privința sancționării participanților la uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă.

Vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă nu era prevăzută în Codul penal din 1969, constituind o incriminare nouă. Ea are ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la integritatea corporală ori sănătatea nou-născutului.

În noua reglementare, legiuitorul nu mai prevede cerința ca starea de tulburare să fe pricinuită de naștere, care era prevăzut explicit în incriminarea din legea anterioară. Această tulburare psihică va fi stabilită printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, ce este obligatorie în acest caz, potrivit art. 184 alin. (1) NCPP.

Principiul libertății

În cuprinsul acestei infracțiuni NCP înglobează infracțiunea de pruncucidere din vechiul Cod penal și aduce în plus faptele de loviri sau alte alte violențe, vătămare corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte comise de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut, oferindu-le și acestora caracter atenuat;

Principiul libertății în democrație

Uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă [alin. (1)] : are conținut identic cu infracțiunea de pruncucidere, prevăzută în art. 177 CP 1969. Infracțiunea are ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, drept pe care îl are copilul nou-născut.

Controversele exprimate în privința sancționării participanților la infracțiunea de pruncucidere din Codul penal din 1969 se vor menține și în privința sancționării participanților la uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă.

Uciderea nou-născutului de către mamă se referă nu la suprimarea vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou-născut.

A doua formă tip a infracțiunii:

Vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă nu era prevăzută în Codul penal din 1969, constituind o incriminare nouă. Ea are ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la integritatea corporală ori sănătatea nou-născutului. Vătămarea nou-născutului de către mamă trebuiă să se producă imediat după naștere, adică după trecerea unui interval de timp de cel mult de 24 de ore, calculat de la momentul nașterii, în caz contrar fapta va constitui infracțiunea de violență în familie (art. 199 raportat la art.193, art.194 sau art.195 NCP, după caz.).

În noua reglementare, legiuitorul nu mai prevede cerința ca starea de tulburare să fie pricinuită de naștere, care era prevăzută explicit în incriminarea din legea anterioară. Această stare de tulburare psihică va fi stabilită printr-o expertiză medico- legală psihiatrică, ce este obligatorie în acest caz, potrivit art. 184 alin. (1) NCPP.

Cadrul legal al libertății

Cadrul național

Îl reprezintă viața copilului nou-născut și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață, respectiv integritatea fizică sau sănătatea copilului nou-născut și relațiile sociale în legătură cu acestea. Sancționând faptele grave prin care se aduce atingere vieții și integrității corporale ale copilului nou-născut, legiuitorul ocrotește implicit relațiile sociale care iau naștere și se dezvoltă în jurul acestor valori.

După cum s-a arătat, dreptul la viață există, din momentul ce procesul de naștere s-a sfârșit, copilul fiind expulzat. Tăierea cordonului ombilical și îndepărtarea placentei nu constituie o importanță. Odată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut, indiferent de intervalul de timp a trăirii a nou-născutului.

În stiința medicală, existând controverse dacă trebuie sau nu determinată de o anumită durată de viață calitatea de copil nou-născut, aceasta a determinat în unele legislații stabilirea unui termen în cadrul căruia fapta să fie considerată uciderea nou-născutului de către mamă: acest termen este cel de declarare a nașterii, după acest termen uciderea copilului nu mai constituie uciderea nou-născutului de către mamă, ci omor agravat (infanticid). Și legiuitorul român a fixat un asemenea termen- imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore.

Nu are relevanță dacă nou-născutul este un copil normal sau anormal, dar interesează ca acesta să se fi născut viu, nu neapărat viabil, adică înzestrat cu capacitatea de a trăi.

Cadrul internațional

Constă în corpul copilului nou-născut, deoarece asupra acestuia se exercită nemijlocit activitatea de ucidere sau de vătămare. Toate dezvoltările anterioare referitoare la corpul persoanei umane ca obiect material al infracțiunilor contra vieții sau integrității corporale sunt valabile și în cazul copilului nou-născut.

Drept comparativ

Subiectul activ nemijlocit unic:

Numai mama naturală sau purtătoare (surogat) a copilului nou-născut, căsătorită sau necăsătorită, care se află la momentul săvârșirii infracțiunii într-o stare de tulburare psihică (autor unic, calificat).

Spre deosebire de vechiul Cod penal, NCP nu mai prevede condiția ca starea de tulburare să fie pricinuită de naștere, putând fi avute în vedere orice stări de tulburare pshiciă asociate sarcinii, nașterii, lehuziei (de pildă, cele provocate de respingerea imediată de către familie a copilului și a mamei etc.).

Nu prezintă importanță dacă sarcina a fost urmarea unui raport sexual liber consimțit ori a unuia obținut prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra.

Infracțiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă este, ca și infracțiunea de omor, susceptibilă de a fi săvârșită de mai multe persoane. Mama copilului nou-născut poate fi instigată sau ajutată la uciderea sau vătămarea copilului nou-născut de către o altă persoană, străină față de copilul ucis, sau dimpotrivă, rudă apropiată a acestuia(de exemplu, de tatăl sau bunica copilului). De asemenea, este posibil ca, la rândul său, mama copilului nou-născut să instige sau să ajute o altă persoană la uciderea sau vătămarea acestui copil, persoană care poate avea sau nu calitatea de rudă apropiată a copilului ucis.

Problema sancționării celui care instigă sau ajută pe mamă la uciderea sau vătămarea copilului ei nou-născut, cât și a sancționării mamei, în cazul când ea este cea care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea sau vătămarea acestui copil, a ridicat și ridică încă dificultăți în practica judiciară și literatura de specialitate, prilejuind exprimarea unor puncte de vedere contradictorii. Astfel, unele instanțe au considerat că cel care ajută pe mamă la uciderea copilului nou-născut trebuie considerat că cel care ajută pe mamă la uciderea copilului nou-născut trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de pruncucidere potrivit Codului penal în vigoare/uciderea sau vătămarea nou-născutului de către mamă potrivit Noului Cod penal, pe când altele au considerat dimpotrivă că trebuie sancționat pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat [art. 175 lit.c) și d) Codul penal în vigoare/art. 188 NCP].

Subiectul pasiv al infracțiunii:

Trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut, indiferent dacă a fost născut din căsătorie sau din afara căsătoriei; calitatea de subiect pasiv special și imediat al pruncuciderii nu o poate avea decât victima nemijlocită a acțiunii făptuitorului. De regulă, momentul când se consideră că o ființă umană a primit calitatea de nou-născut este momentul declanșării procesului nașterii, în condiții de normalitatea, asupra uni făt viu. Timpul cât ar mai fi trăit dacă nu ar fi fost ucis, adică viabilitatea, nu este determinată în materie de pruncucidere.

Este necesar ca victima să fie în viață la momemntul comiterii activității infracționale, chiar dacă suferea de o boală incurabilă, o boală genetică, epilepsie, paralizie cerebrală etc.

Pluralitatea de subiecți pasivi (în ipoteza sarcinii multiple) atrage reținerea unui concurs de infracțiuni.

.

Latura obiectivă

Elementul material:

Constă în într-o acțiune sau inacțiune prin care se suprimă viața nou-născutului, săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 ore de la naștere, indiferent de data la care se produce decesul.

Infracțiunea se poate manifesta prin omisiunea îndeplinirii unor fapte de importanță vitală pentru copil, cum ar fi nehrănirea copilului, lăsarea în frig, abandonarea copilului într-un loc sau mod care-l expune la moarte și pe care mama avea obligația legală să le execute.

În raport cu delimitarea perioadei „imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore”, rezultă câteva consecințe importante din punctul de vedere al încadrării juridice a faptei de ucidere săvârșită de către mamă. Așadar, constituie infracțiune de ucidere săvârșită de către mamă a copilului său după naștere și înlăuntrul perioadei imedit următoare acesteia, până la limita arătată. Fapta constituie infracțiunea de ucidere a nou-născutului săvârșită de către mamă și în cazul în care acțiunea de ucidere a avut loc în interiorul acestei perioade, dar moartea copilului a intervenit ulterior acesteia.

În cazul în care fapta este săvârșită după mai mult de 24 de ore de la naștere, mama va răspunde pentru in fracțiunea de violențe în familie (ca formă agravată a omorului); dacă fapta este comisă în timpul nașterii se va reține comiterea infracțiunii de vătămare a fătului (art. 202 NCP).

În cazul săvârșirii acestei infracțiuni, în oricare dintre modalități, este obligatorie efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, conform art. 184 alin. (1) NCPP. Starea de tulburare pricinuită de naștere este o cerință esențială pentru existența infracțiunii de ucidere a nou-născutlui săvârșită de către mamă.

Noțiunea de „tulburare pricinuită de naștere” nu se referă însă la stările psihice normale, ci la tulburările de natură psihopatologică, adică la stările psihopatologice consecutive nașterii. Ele pot fi provocate de diverși agenți nocivi, de variate origini, care acționează asupra stării de responsabilitate a femeii ( asupra conșiinței și voinței), pe care o diminuează sau restrânge, făcând să scadă controlul conștiinței asupra conduitei personale până la limita premergătoare iresponsabilității.

Din punct de vedere medico-psihiatric, aceste tulburări psihopatologice apar în perioada următoare nașterii, cunoscută sub denumirea de perioadă post-partum, perioaă puerperală sau puerperiu și, de aceea manifestările, afecțiunile sau tulburările psihica care au loc în această perioadă sunt denumite, în ansamblul lor, psihoze post parutum sau psihoze puerperale. Psihozele post-partum prorpiu-zise au o etiologie specifică și orme clinice variate( de exemplu, psihoza puerperală clasică, psihoza manaiaco-depresivă, tulburără schizofreniforme etc.).

Urmarea imediată.

Specific infracțiunii de ucidere a nou-născutlui săvârșită de către mamă este ca acțiunea sau omisiunea socialmente periculoasă să aibă ca rezultat moartea copilului nou-născut. Moartea trebuie să fie consecința acțiunii făptuitorului asupra copilului nou-născut.

În cazul în care nu se produce moartea nou-născutului , fapta poate fi încadrată în art. 200 alin. (2) NCP care constituie o formă atenuată a infracțiunii de loviri sau alte violențe, respectiv a celei de vătămare corporală

Legătura de cauzalitate.

Este necesar ca, între actul de agresiune comis de mamă auspra propriului copil și rezultatul, constând în moartea copilului, să se stabilească legătura de la cauză la efect. Sunt valabile în această privință toate dezvoltările făcute anterior în legătură cu infracțiunile contra vieții.

Latura subiectivă

Prima formă tip a infracțiunii {art. 200 alin. (1) NCP]

Ținând seama de corelația dintre obiectiv și subiectiv, se impune că și sub aspectul laturii subiective este necesar ca inetnția de a ucide, care conduce săvârșirea faptei, să se fi născut sau format ca urmare și sub impulsul stării de tulburare psihică consecutiv nașterii. Intenția de a ucide s-ar putea manifesta, ca intenție spontană, repentină sau impetuoasă, caracterizată prin că se naște și se execută, sub influența acestei tulburări psihice, simultan sau în interval de timp cât aceasta persistă , fiind incompatibilă cu premeditarea.

Dacă fapta este comisă din culpă, nu se va reține infracțiunea prevăzută de art. 200 alin. (1) NCP, ci uciderea din culpă, instanța putând să constate incidența circumstanței atenuante judiciare prevăzută de aert.75 alin. (2) lit. b) NCP.

Starea de tulburare nu trebuie să abolească discernământul autoarei, deoarece în această ipoteză se va reține iresponsabilitatea drept cauză de neimputabilitate.

A doua formă tip a infracțiunii {art. 200 alin. (2) NCP]

Este similară cu cea de la infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte analizate mai sus (intenție directă sau indirectă, ori praeterintenție). Totoadată trebuie să existe o stare de tulburare psihică pricinuită sau nu de naștere (psihozele postpartum, psihoza de lactație, diverse stări delirante).

Dacă fapta este comisă din culpă, nu se va reține infracțiunea prevăzută de art. 200 alin. (1) NCP, ci vătămarea corporală din culpă, instanța putând să constate incidența circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) NCP.

Asemenea infracțiunii de pruncucidere, starea de tulburare nu trebuie să abolească discernământul autoarei, deoarece ân această ipoteză se va reține irepsonsabilitaea drept cauză de neimputabilitate.

Formele infracțiunii

Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă fiind o infracțiunea materială care are ca umrare imediată producerea unui rezultat, este susceptibiliă de desfășurare în timp și deci de efectuarea unor forme imperfecte: acte pregătitoare(preparatorii) și tentativă.

Cele două forme nu sunt pedepsite în cazul infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă. Aceste acte pot căpăta relevanță penală în situația în care fapta a fost săvârșită și s-a produs uciderea sau vătămarea copilului, ele fiind în acest caz absorbite în conținutul infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă.

Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere ori vătămare a produs moartea sau lezarea integrității coprorale a copilului.

Pedeapsa și aspecte procesuale

La prima formă tip închisoarea de la 1 la 5 ani.

Pentru cea de-a două formă tip art. 200 alin. (2) NCP stipulează o formă de sancționare cu un grad ridicat de imprevizibilitate („limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani”); deși această formă ar trebui să reprezinte o incriminare autonomă și atenuantă a infracțiunilor contra ntegrității corporale și sănătății comise de mama flată în stare de tulburare față de copilul nou-născut, în unele ipoteze prin prevederea numai a unor durate de timp care probabil se referă la pedeapsa închisorii cu excluderea posibilității aplicării pedepsei amenzii această „formă atenuantă” este mai severă decât incriminarea de bază.

În ceea ce privește fapta de ucidere a nou-născutului, competența de soluționare a cauzei în prima instanță aparține tribunalului, deși nu există o dispoziție explicită în Codul de procedură penală în acest sens.

Această concluzie se poate deduce din împrejurarea că din moment ce infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (chiar și a unui nou-născut) este dată în competența tribunalului, conform dispozițiilor art. 36 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală, cu atât mai mult, uciderea nou-născutului săvârșită cu intenție, care este o faptă mai gravă, va intra în competența materială a tribunalului. Competența de efectuare a urmăririi penale revine procurorului. Pentru fapta de vătămare a nou-născutului, competența de soluționare a cauzei în prima instanță aparține judecătoriei.

Legea penală favorabilă

Prin stabilirea unui interval de 24 de ore, incriminare din noul Cod penale este mai severă, deoarece permite această încadrare juridică numai dacă fapta este săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore.

Din perspectiva stării de tulburare psihică în care trebuie să se afle autoarea infracțiunii, este mai favorabilă reglementarea din noul Cod penal, deoarece elimină cerința pricinuirii acesteia de actul nașterii, cuprinzând și orice altă cauză de natură să conducă la aceeași stare.

Din perspectiva limitelor de pedeapsă, este mai favorabilă incriminarea din noul Cod penal, care prevede închisoarea de la unu la 5 ani,spre deosebire de incrimnarea din Codul penal din 1969 (art. 177), care prevede sancțiunea cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Constituind o incriminare nouă, în cazul vătămării nou-născutului de către mamă nu se va pune problema legii penale mai favorabile.

CAPITOLUL 4 – CADRUL LEGISLATIV ȘI SERVICII SOCIALE DESTINATE PREVENIRII ȘI COMBATERII VIOLENȚEI ÎN FAMILIE

Cadrul legal în România

Cadrul legislativ național în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie cuprinde:

a.) Constituția României garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autoritățiilor publice fără privilegii sau discriminări conform art. 16, precum și libertățile și drepturile tuturor persoanelor. Articolul 23 prevede drept inviolabile libertatea individuală și siguranța persoanei, ceea ce înseamnă că nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau oricărui alt fel pedeapsă sau de tratament inuman. Totodată dreptul la apărare al persoanei este garantată, aceste reieșind din art. 24. În cazul încălcării acestor drepturi sau libertăți, cetățeanul poate și trebuie să beneficieze de protecția legii.

b.) Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie definește violența în familie ca fiind orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferintță psihică, fizică,sexuală sau un prejudiciu material. Această lege xtinde conceptul de violență în familie la și alte forme, nu numai cea fizică.

Legea creează la nivel național o instituție denumită Agenția Națională pentru Protecția Familiei, cu rolul de a elabora, implementa și a aplica strategii naționale în domeniul violenței în familie. Agenția trebuie să finanțeze sau să cofinanțeze programe specifice în domeniul apărăii și consolidării familiei, precum și al îngrijirii și protejării victimelor.

c.) Noul Cod penal prevede infracțiunea autonomă de violență în familie în art. 199, iar pruncuciderea și vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă în art. 200 NCP.

d.) Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor: legea a fost actualizată prin OUG 113/2007 pentru modificare și completarea legii. Aceasta reglementeză unele măsuri de informare a victimelor infracțiunilor cu privire la drepturile acestora, de consiliere psihologică, sistență juridică gratuită, dar și de compensația financiară acordată de către stat victimelor infracțiunilor.

e.) Legea nr 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului. Articolul 29 alin. (1) prevede că copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește. Copilul are dreptul de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.

Conform art. 89 alin. (1) copilul are dreptul de fi protejat împotriva oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență. Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, orice perosană fizică sau juridică pot sesiza autoritățile de lege să ia măsurile corespunătoarea pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență.

f.) Ordinul nr. 384/306/993 din 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie acest ordin interministrial stabilește cooperarea în activitaea de monitorizare și prevenire a cazurilor de violență în familie dintre cele trei ministre cu atribuții în domeniu, adică Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Sănătății. Următoarele instituții locale pot încheia protocoale de colaborare n vederea prevenirii și monitorizării violenței în familie: comandamentele de jandarmi, direcțiile de sănătate publică, direcțiile pentru dialog, familie și solidaritate socială prin compartimentele cu atribuții în combaterea violenței în familie.

Reglementări internaționale

În ultimi 60 de ani, comunitatea internațională a arcat o evoulție significantă în recunoașterea a violenței în general, dar și a violenței în familie ca un fenomen grav care aduce prejudicii drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi viața, siguranța,libertatea, integritatea fizică și psihică. În cazul acesta, o serie de documente internaționale propune statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ și financiar ce se impun pentru a preveni și combate fenomenul violenței în familie.

Din acest punct de vedere, cel mai semnificativ document este Charta Națiunilor Unite din 24 octombire 1945, care stabilește drepturile fundamentale ale omului.

Al doilea document fiind Conveția ONU privind eliminarea oricărui forme de discriminare împotriva femeii adoptată în 18.12.1979 și Protocolul opțional din 6.10.1999 reprezintă documentul fundamental de referință pentru protecția drepturilor femeii (CEDAW). În anul 1982 comitetul CEDAW adoptă Recomandarea nr. 19 prin care se armonizează prevederile Convenției în fenomenul violenței împotriva femeii.

România a ratificat această convenție în anul 1982, obligându-se să transpună în practică mai multe măsuri. Printre măsuri se numără: elaborarea cadrului legal specific prevenirii și combaterii violenței împotriva femeii; monitorizarea fenomenului prin elaborarea de statistici specifice, studii și cercetări cre să scoată în evidență cauzele și efectelefenomenului violenței; dezvoltarea mecanismelor naționale și a serviciilor care să asigure securitatea victimelor violenței în familie; promovarea campaniilor și educare în spiritul respectării drepturilor femeii etc.

Consiliul Europei, printr-o de recomandări , se adresează acestu fenomen. Recomandarea nr. 85/2000 este cea mai importantă cu privire la violența în familie potrivit căreia li se recomandă statelor membre „ să infomreze opinia publică asupra caracteristicilor specifice, gravității și dimensinuilor acestui fenomen și să sprijine măsurile care au scop combaterea acestui fenomen”. De asemenea, este recomandată înființare unor agenții, asociațiii și fundații care au scop ajutoarea și asistarea victimelor violenței în familie.

Organizația Mondială a Sănătății: Conform unei rezoluții din 1996 a Adunării OMS, violența reprezintă o problemă majoră de sănătate publică la scară mondială. În raportul său cu privire la violență și sănătate din 3 octombire 2002, OMS recomandă promovarea unor acțiuni de prevenire, intensificarea colaborării și schimbului de informații privind prevenire violenței în familie. România s-a comformat, preluând-o Legea 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie, cu modificările ulterioare.

În perioada 2006-2008 se desfășoară la nivelul Consiliului Europei Campania paneuropeană „Parlamentele unite pentru combaterea violenței domestice asupra femeilor, inclusiv a violenței domestice”(în baza Rezoluției nr.1512/2006 a APCE).

Ziua care marchează la nivel internațional lupta împotriva violnțeia supra familiei este data de 25 noiembrie, dată care marchează și debutul unei campanii deja consacrate: „V-Days-16 zile de Activism împotriva Violențeia supra femeii”.

Parlamentul European și Conslilul European, prin Decizia nr.293/2000/CE a din 24 ianuarie 2000, au adoptat programul de acțiune comunitară („programul Daphne”) (2000-2003) pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva copiilor, tinerilor ți femeilor pentru a contribui la creșterea grasdului de sensibilizare a opiniei publice din Uniunea Europeană pe această temă. Exprimînd voința continuării și dezvoltării a obiectivelor Programului Daphne în perioada 2007-2013, Parlamentul European a adoptat în 22 mai 2007 PROGRAMUL DAPHNE 3- Program de combatere a violenței îpotriva copiilor, tinerilor și femeilor, parte a Programului Drepturile Fundamentale și Justiția. Fiindcă cauzele și consecințele violenței în familie pot fi abordate în mod eficient de organizțiile locale și regionale în cooperare cu organizațiile corespondente din alte state membre, programul trebuie să acorde importanță meritată măsurilor și acțiunilor de prevenire întreprinse la nivel local și regional în vederea sprijinirii victimelor. Programul se adresează organizațiilor și insituțiilor private sau publice, regionale sau locale, cum ar fi: autorități locale, catedre universitare, centre de cercetare.

Finanțarea proiectelor se scordă sub forma de subvenții și contracte de achiziții publice. Contractele de achiziții publice sunt susținute din fonduri europene care acoperă achiziția de servicii și bunurile legate de obiectivele programulu cum ar fi: cheltuieli de informare și comunicare, pregătire, punere în aplicare, monitorizare, verificare și evaluarea proiectelor.

Incriminarea actelor de violență în familie și măsuri de protecție pentru victime în diferite legislații naționale

O analiză a diferitelor legislații din domeiul violenței în familie relevă faptul că statele europene au inițiat reforme legislative pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen. Staetele non-europene au urmat aceeași tendință. Analiza identifică două puncte comune:

a.) Toate actele de violență în familie sunt recunoscute ca delicte ce cad sub incidența prevederilor legii penale ( doar două țări europene- Spania și Suedia – incriminează actele de violență în familie da delicte specifice, în timp ce în altele, precum Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Austria, Belgia, Bulgaria și Turcia, realția dintre victimă și agresor constituie circumstanță agravantă. În Franța, o astfel de relație poate constitui circumstanță agravantă sau poate fi un element al delictului).

b.) Victimelor li se acordă posibilitatea să solicite măsuri de protecție din partea staului ( astfel de măsuri variază de la asitențî financiaî acordată victimelor în Suedia până la ordine de rstricție emise împotriva agresorului în Marea Britanie și Austria. În Canada, nerespectarea unui ordin de restricție poate constitui circumstanță agravantă).

Diferite exemple naționale sunt prezentate în continuare:

În Spania, actele de violență în familie, dacă sunt comise în mod repetat, constituie infracțiunea distinctă de tortură și alte agresiuni împotriva integrității morale. Conform Codului penal spaniol, o persoană care își supune soțul/soția sau partenerul/partenera la acte de violență fizică sau psihică, este pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 6 ani. Pot fi adăugate pedpese distincte pentru lovire sau cauzarea de vătămări corporale. Judecătorul poate să interzică contactul victima, dar și apropierea de domiciliul ei. Totodată, judecătorul poate să inetrzică agresorului accesul în domiciliul conjugal. Durata interdicției nu poate să mai mare de 5 ani.

Tribunalul Suprem spaniol a stabilit un precedent în anul 1995, când a recunoscut pentru prima dată violul marital ca infracțiune. Nu este necesar ca victima să deupnă o plângere prealabilă pentru începea procedurilor împotriva agresorului. Victimelor li se acordă asistență financiară de către statul spaniol dacă s-au aflat în incapacitate de muncă o perioadă mai mare de 6 luni sau dacă victima nu beneficiază de asigurare socială. În caz de deces al victimei, drepturile materiale revin victimelor indirecte ale violenței, de regulă copiilor. Ministerul de Interne spaniol acordă asitență pin intermediul birourilor specializate de asistență.

Cele mai importante comisariate de poliție au în componență unități specializate în cazurile de violență în familie. În marile rașuri există adăposturi pentru femeile agresate în familie care au părăsit domicilul conjugal.

În Suedia, violarea integrității femeii a fost recunoscută ca infracțiune în anul 1998 și este definită sub forma infracțiunilor împotriva vieții, sau a infracțiunilor sexuale comise împotriva unei femei cu care agresorul a avut o relație intimă. Aceasta este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 6 ani, ăutând fi mai mare în caz de vătămare sau rănire.

Procedura penală se poate declanșa la orice reclamație a unei pesoane care deține dovezi că s-a petrecut un act de violență în familie, nefiidn necesară o plângere din partea victimei.Pentru a se emite un ordin de restricție pentru agresor și pentru a proteja victima, este necesară încperea uni proces de divorț.

Statul suedez acordă asistență victimelor în familie. Fiecare comisariat de poliție poate pune la dispoziția victimelor un echipaj de intervenție în caz de urgență. Există și posibilitatea asigurării unei gărzi de corp pentru victimă și i se poate oferi chiar și schimbarea identității.

În Marea Britanie, violența în cuplu nu constituie o infracțiune specifică. Unele acte de violență conjugală pot fi încadrate la hărțuire, care constiutie o infracțiune specifică. La inceputul anilor 90 , violul în cadrul cuplului a fost definit ca infracțiune, sancținuile variază în funcție de durata căsniciei. Nu este necesară plângerea prealabilă din partea victimei pentru ca începerea urmăririi penale împotriva agresorului să fie posibilă.

Dispozițiile dreptului civil permit victimei de a solicita ordin de restricție pentru agresor sau ordonanțe cu privire la domicliul conjugal. Ordinele de restricție pot prevedea măsuri generale sau specifice, cum ar fi intredicția pentru agresor de a contacta telefonic victima. În funcșie de gravitatea agresiunii și dacă securitatea victimei o cere, agresorul poate fi arestat chiar dacă nu s-a emis încă un mandat de arestare.

Victimele violenței în familie beneficiează de ajutor financiar dar numai în cazul în care agresorul a fost urmărit penal și dacă victima nu mai locuiește cu el. Ajutorul financiar permite victimei amenajarea locuinței, alegerea unui tip de asigurare de sănătate privat. În cadrul Ministerului de Interne au fost realizate unități specializate în acrodarea asistenței pentru victimele violenței în familie. În 1997 a intrat în vigoare legea locuinței, care prevede obligativitatea comunităților locale de asigura găzduire pentru victimele violenței conjugale, pe o perioadă de maxim 2 ani.

În Austria violența în familie nu constituie o infracțiune specifică, ci este încadrată la infracțiunile de lovire și vătămare corporală. În caz de violență în familie, procedura penală se poate declanșa la sesizarea oricărui cetățean care are dovezi că un astfel de act a avut loc. În cazul violului marital, procedura penală se delcanșează în urma plângerii prealabile, dacă nu s-au produs vătămări grave.

Legislația austriacă permite reeducarea agresorului prin programe specifice. De asemenea legislație permite judecătorului să dispună părăsirea domiciliului conjugal chiar dacă agresorul este proprietarul locuinței. În cazul amenințării cu violență a victimei, dispozițiile sunt aplicabile și în cazul acesta. Durata ordinelor de restricție nu poate depăși mai mult de 3 luni. Pentru punerea în aplicare a acestor dispoziții, tribunalul poate face apel la forțele de ordine.

Forțele de ordine au posibilitatea de a acționa independent de decizia justiției, imediat ce afost comis un act de violență. Din 1996, poliția poate să interzică agresorului acces în domiciliul victimei, în czul în care acesta pune în pericol viața, sănătatea sau libertatea acesteia. Interdicția se referă și la delimitarea unei arii sau a unor locuri clar specificate, în care agresorului îi este strict interzis accesul. Totodată poliția are autorizația de a interzice imediat accesul agresourului în locuința victimei, în cazul actelor de violență care pun în pericol sănătatea sau libertatea victmei. Această interdicție este valabilă 10 zile, dar poate fi prelungită conform cererii victimei unui ordin de restricție.

Asistența acordată victimelor presupune forțelor de ordine da a furniza victime și agresorului note informative cu privire la drepturile pe care le au și de a unforma despre caz biroul de intervenții care oferă asistență juridică gratuită. Sunt diponibile linii speciale telefonice pentru victime, cu program permanent.

Începând din 1991, există o lege în Portugalia care protejează victimele violenței în familie și care prevede acordarea de ajutor material din partea statului. Din 1999, Portugalia beneficiează de un plan național de acțiune împoriva violenței în familie care include și constituirea unei rețele de adăposturi pentru victime și acordarea de ajutor acestora.

Codul penal pedepsește violența în familie și violența exercitată asupra minorilor. Violul marital este recunoscut. Autorii actelor de violență pot fi pedepsiți cu închisoare del la 1 la 10 ani în funcție de gravitatea faptei, iar în cazul decesului victimei, auorul este pedepsit cu închisoare de la 3 la 10 ani. De asemenea autorul poate fi obligat să părăsească domiciliul conjugal.

Din 1998, procedura penală poate fi declanșată fără existența unei plângeri prealabile, numai dacă este în interesul victimei și acesta nu se opune începerii umrărirrii penale. Judecătorul nu poate decide asupra nici unei măsuri de siguranță, dacă nu a fost intentat un proced de divorț.

Ajutorul acordat victimelor prin lege reprezintă un ajutor material acordat de stat în situașia în care victim se află în incapacitate de muncă de cel puțin de 30 de zile sau dacă s-a atentat la viața sa și nu a obținut plata daunelor prin intermediul justiției. Serviciile de asistență pentru victime includ adăposturi și reprezentare în instanță și sunt asigurate prin intermediul asociațiilor de protecție a victimelor.

În Canada, unele categorii de vacanță, cum ar fi agresiunea sexuală sau hărțuirea sexuală sunt infracțiuni sancționate de Codul penal. În ultimii ani au fost luate o serie măsuri noi privind violența în familie, care maximizează pedepdele pentru hărțuire de la 5 la 10 ani. O altă lege a modificat Codul penal cu scopul de a facilita participarea victimelor și a martorilor la procesele de justișie penală. O altă prevedere se referă la întărirea dispozițiilor privitoare la hărțuire prin obligarea instanțelor de a considera nerespectarea unei ordonanțe preventive drept o circumstanță agravantă în condamnarea unui contravenient.

În unele provincii s-au pus în acțiune măsuri legislative specifice împotriva violenței în familie prin asigrarea de măsuri de protecție a victimelor, precum ordonanțele de urgență.

America Latină este un exemplu reprezentativ pentru czul statelor cu o legislație puternică în combaterea violenței în familie, dar care are un impact minor asupra fenomenului. Statele Americii Latine au adoptat o legislație extrem de severă în privința violenței conjugale împotriva femeii. Statele Americii Latine au fost primele care au ratificat Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii și primele care au formulat un instrument legal special destinat eradicării violenței.

Tot aceste state au adoptat legi specifice privind violența în familie, în care includ și abuzul psihologic, element inovator și caracteristic abordărilor moderne ale violenței în familie. Însă, America Latină tot rămâne o regiune cu un nivel înalt al cazurilor de violență în familie.

Statisticile Mexicane pentru Sănătate denotă faptul că 60% dintre cele 6 000 de femei care au murt în mod violent aveau vârst sub 13 ani, cea mai mare parte din cauza violenței în familie. Studiile au arătat de asemenea că în jur de 25 000 copii au suferit abuzuri psihologice din partea părinților sau rudelor.

Codul penal al Norvegiei reglementează în Capitolul 22 crime împotriva vieții, corpului sau sănătății omului, protejând copilul în mai multe componente de infracțiune.

Omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul nașterii sau pe parcursul a 24 de ore după naștere se pedepsește cu închisoare de la 1 la 8 ani, iar în prezența unor circumstanțe deosebit de agravante, poate fi aplicată pedeapsa închisorii pe un termen de 12 ani. Tentativa nu este pedepsită dacă copilul nu a suferit vătămări grave ale integrității corporale sau sănătății (art. 234 CP).

Codul penal al Germaniei reglementează în capitolul 16 (Infracțiuni contra vieții) și respectiv în capitolul 17 (Fapte pedepsite penal privind integritatea persoanei) reglementează unele infracțiuni prin care acordă protecție penală minorului, cum ar fi: Lăsarea în primejdie ( Cap. 16, art.221) îndreptată împotriva propriului copil se pedepsește cu privare de libertate pe un termen de la 1 an la 10 ani.

Articolul 121 din Cod incriminează morul copilului nou-născut monstruos de către părinți, care se pedepsește la un an privațiune de libertate sau cu munca nerenumerată.

Codul penal al Croației reglementează în Capitolul X Infracțiuni împotriva vieții și integrității corporale protejînd minorul prin următoarele componente de infracțiune:

Art. 91- Omorul agravant împotriva unui copil sau minor se pedepsește cu închisoare pe termen nu mai mic de 10 ani sau cu închisoare pe termen lung.

Art.93 Pruncuciderea- o mamă își ucide coilul în timpul sau imediat după naștere se pregătește cu închisoarea de la 1 la 8 ani. Termenul „pruncucidere” are o semnificație proprie mai restrânsă decât termenul „infanticid”.

Infaticidul se referă, în general, nu numai la uciderea unui copil și este considerat în legislațiile penale moderne ca o formă calificată de omor. Fapta de pruncucidere este incriminată în legislațiile penale ca o variantă atenuantă a omuciderii și constituie, fie o infracțiune de sine stătătoare cu denumire proprie și cu conținut normativ specific propriu, fie o formă sau cirmcumstanță a infanticidului. Atenuarea răspunderii derivă din existența unor stări psiho-fiziologice provocate de naștere, care fără a echivala cu o stare de inconștiență și deci, fără a exclude capacitatea psihică a făptuitorului, sunt de natură să explice, într-o anumită măsură, uciderea nou-născutului săvârșită de către mama sa.

Codul penal al Sloveniei relgementează în capitolul 15 Infracțiuni contra vieții și sănătății, unele dintre care protejează minorul în mod special și anume: Pruncuciderea (art.130), determinarea la sinucidere, cine intenționat determină o persoană să se sinucidă sau asistă pentru aceasta, fapt ce se materializează prin comiterea sinuciderii se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani (art. 131).

Codul penal al Lituaniei reglementează în Cap. XVII Infracțiuni împotriva vieții persoanei reglementează următoarele componențe de infracțiuni prin care se protejează minorul și anume: Omorul împotriva unui minor se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 20 de ani (art. 129 din Codul penal).

Pruncuciderea (art. 131 din Codul penal), Vătămarea intenționată gravă a intergității corporale sau sănătății a mamei, tatălui sau copilului se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 12 ani.(art. 135 alin. (2) din Codul penal), Vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății mamei,tatălui sau copilului se pedepsește cu închisoarea de la 2 ani la 12 ani (art. 135 alin. (2) din Codul penal).

Codul penal danez prevede Infracțiuni împotriva peroanei (Cap.25),incriminând omorul în timpul sau ulterior nașterii, Lăsarea în primejdie se pedepsește cu privațiunea de libertate până la 8 ani, punerea în pericol de către mamă a copilului în timpul nașterii (orice femeie care în timpul nașterii pune în pericol copilul său poate fi reținută pe un termen nu mai puțin de 60 de zile sau cu privașiune de libertate până la 1 an.)

Capitolul 22 Infracțiuni împotriva, vieții, organismului și sănătății incriminează omorul nou-născutului de către mamă în timpul nașterii sau timp de 24 de ore după naștere, care se pedepsește de la 1 an până la 8 ani privațiune de libertate (art.234).

Titlul VIII Capitolul Infracțiuni și fapte împotriva persoanei prevede Atentaea la viața omului și provocare intenționată a vătămării sănătății incriminează omorul nou-născutului și agravează răspunderea în cazul când faptele penale sunt împotriva minorului(în cazurile când infracțiunile au fost săvârșite în privința minorului privațiunea de libertate se mărește cu 2 ani.

Conform Codului penal Olandez în Titlul XIX Infracțiuni împotriva vieții, omorul copilului de către mamă în timpul nașterii sau imediat după naștere, se pedepsește până la 6 ani sau cu amendă.

Codul penal al Bulgariei reglementează infracțiuni contra persoanei prin care se protejează minorul și anume omorul fiului sau fiicei,femeii gravide (art.116 alin.(3)), omuciderea copilului în timpul sau după naștere (omuciderea copilului de către mamă în timpul nașterii sau direct după naștere se pedepsește cu 3 ani privațiune de libertate, art.120), omorul nou-născutului monstruos (omorul copilului nou-născut monstrous de către părinți se pedepsește la un an de privațiune libertate sau muncă nenumerată, art. 121).

În Franța se incriminează tortura și actele barbare, elementul material al căreia presupune tortura sau actele barbare. Această infracțiune în opinia autorilor francezi vizează circumstanțe agravante, precum agresiuni corporale însoțite de suferințe fizice sau mentale si nu de simple violențe, acte odioase însoțite de o mare perversitate a autorilor, însoțite de un dispreț profund pentru demnitatea și viața altuia.

Alți autori consideră că tortura este organizată în mod gratuit fie un conflict de calificare inutilă, fie un concurs de infracțiuni cre nu este de mai puține ori.

Asistență socială

Profesia de asistent social promovează și susține schimbarea socială, rezolvarea problemelor în privința relațiilor umane, eliberarea și împuternicirea oamenilor pentru a spori bunăstarea acestora. Cu ajutorul teoriilor ale comportamentului uman și ale sistemelor sociale, asistența socialî intervine acolo unde oamenii interacționează cu mediile proprii. Principiile drepturilor umane și ale justiției sociale sunt fundamentale pentru această profesie.

Pentru a garanta un ajutor adecvat, câteva premise de abordare a siutațiilor de violență în familie trebuie menținute,cum ar fi: creditarea victimei, asigurarea confidențialității, manifestarea încrederii în capacitatea și resursele victimei, atitudine empatică din partea specialistului, prioritate în privința siguranței sale și a copiilor săi, interzicerea exerciării de presiune sau influență dacă victima nu se simte pregătită pentru decizii majore, conceperea unui plan de siguranță și evaluare a riscului împreună cu victima în siutațiile în care victima nu este hotărâtă, și nu în ultimul rând, respectarea deciziilor victimei și solicitarea acordului ci în acordarea asistenței.

Datorită slabei conștientizări a efectelor distructive ale violenței asupra persoanei, sau lipsei de identificare a violenței în familie a violenței în familie ca o problemă socială gravă, se menține și se întărește acest tip de comportament. Se lasă impresia că violența în familie apare ca o problemă privată, ce trebuie rezolvată în familie.

Din această cauză membrii familiei nu solicită suport public formal pentru stoparea violenței. O altă cauză ar fi neînțelegerea a efectelor violenței asupra solidarității familiei, nici puterea de a recunoaște în fața persoanelor străine, eșecul în relații private.

Datorită lipsei de încredere în capacitățile sistemului formal de intervenție eficientă sau datorită unor prejudecăți cosciale care blamează victima, întărește un comportament tolerant față de violența în familie.

Asistenții sociali din Serviciile Publice de Asistență Socială au responsabilitatea identificării situațiilor de risc în dezvoltarea formelor de violență în familie, a intervenției în cazurile de violență, a dezvoltării planului de servicii pentru familiile care se confruntă cu forme de violență, a constituirii echipei de management de caz, a monitorizării cazurilor de violență și a desfășurării, împreună cu actorii sociali și membrii comității, a programelor de prevenire și combatere a violenței.

Primire și găzduire temporală

În cazurile în care este necesară separarea victimei de agresor, există posibilitatea găzduirii temporare în adăposturi publice. Potrivit Legii 217/2003 consiliile județene și consiliile locale, cu avizul agenției (art.23) au responsabilitatea înființării centrelor de asistare a victimelor violenței, precum și a centrelor de asistență a agresorilor.

Legea 217/2003 prevede că adăposturile publice trebuie să asigure gratuit servicii sociae de suport, cu respectarea standardelor de calitate, atât victimei, cât și copiilor alfați în ingrijirea acesteia, precum: protecție împotriva agresorului, îngrijire medicală, hrană, cazare, sistență psihologică și consiliere juridică până la rezolvarea situației familiare.

Primirea, găzduirea în adăposturile publice și serviciile furnizate în cadrul acestor adăposturi se face în baza Ordinului nr. 383 din 12 iulie 2004 prin care au fost aprobate standardele de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecției victimelor violenței în familie. Standardele pentru serviciile de asistență socială prevăd: informarea și relațiile adăposturilor cu membrii comunității, intervenție în caz de urgență, consilierea victimelor, consilierea agresorilor, asigurarea unor resurse umane calificate, administrarea și buna funcționare a adăposturilor și reintergarea socială.

Asistență medicală și îngrijirea victimelor

Afectarea severă a stării de sănătate a victimei este o consecință printre multe altele ale violenței. De aceea, furnizorii de servicii medicale joacă un rol semnificativ atât în reducerea și prevenirea violenței în familie, dar și în intervenția pentru protejarea victimelor.

Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a interveni în cazurile de violență în familie în cele trei tipuri de situații în care se poate afla victima:

– asistarea medicală a victimelor violenței în spațiul familiei, când violența nu pune în pericol viața victimei și echipa interdisciplinară, din care trebuie să face parte, medicul poate interveni pentru asistența victimei, agersorului și a celorlalți membri ai familiei afectați de violență prin menținerea familiei unite;

– îngrijirea medicală a victimelor violenței în familie în cadrul adăposturilor, conform convențiilor de colaborare încheiate cu spitalele sau cu unitățile sanitare.

Conform Legii 217/2003 (art.24) toate adăposturile trebuie arondate la un spital sau alte unități sanitare, care să asigure îngrijirea medicală și psihiatrică. Arondarea se face de către consiliul local, sau după caz, de către consiliul județean, cu acordul Ministerului Sănătății Publice și al proprietarului adăpostului. Arondarea este o condiție fără de care nu se poate acorda avizul de funcționare a adăpostului.

Consiliere juridică

Cu ajutorul consilierii juridice beneficiarii primesc informații privind: dreoturile de care pot beneficia, modul în care își pot exercita drepturile, procedurile juridice aplicabile.

Consilierul juridic oferă ajutor în elbaorarea unor documente și orientarea către instituțiile competente. Scopul consilierii reprezintă asigurarea confortului și securității prin respectarea prevederilor legale și a drepturilor fiecărei persoane. Prin prezentarea mijloacelor legale, consilierul juridic o poate încuraja pe ictimă să iasă din relația conflictuală de cuplu și să utilizeze instrumentele legale de protecție. Consilierul o va ajuta pe victimă să își înțeleagă drepturile, îi va explica modul în care modul corenct în care o v afecta fiecare decizie și efectele juridice care decurg din acțiunile sale.

În ceea ce privește consilierea juridică a agresorului,acesta va informat cu privire la consecințele legale care decurg din faptele sale de violență și la tipurile de sancțiuni specifice în cazul violenței. Acest tip de consiliere va avea un rol principal de „avertizare”, dar și de conștientizare de către agresor a gravității și urmărilor negative pe care le are violența în familie.

Consiliere psihologică

Consilierea nu oferă sfaturi, ci trebuie să stimuleze victima sau agresorul să găsească cele mai potrivite răspunduri la problemele sale. În consiliere trebuie respectat dreptul victimei sau agresorului la autodeterminare. Consilierul îl ajută pe client să-și folosească și să-și dezvolte capacitățile necesare soluționării problemelor.

Consilierea se bazează pe abilități de comunicare și relaționare și reprezintă un aspect important al prevenirii și promovării sănătății psihice și morale, ajutîndu-l pe beneficiar să-și amelioreze bunăstarea personală. Consilierea își propune să atingă următoarele scopuri:

-să încurajeze victimele/agresorii să reflecteze și să conștientizeze asupra problemelor cu care se confruntă, să înțeleagă cauza, originea acestor probleme;

– odată conțtientizată problema, se are în vedere trecerea la acțiunea de schimbare a comportamentului său în vederea depășirii, rezolvării situației problematice;

– actul de consiliere este condus de către sepcialist, însă decizia asupra schimbării personale aparțin victimei/agresorului

– orientarea lui către instituțiile competente, în cazul identificării unor probleme specifice, respectiv către instituții medicale de psihiatrie, cu secții de dezalcoolizare/dezintoxicare.

În consilierea psihologică a agresorului se va pune accentul pe:

– conștientizarea de către acesta a efectelor negative e care faptele violente le pot avea asupra întergii familii;

– responsabilizarea agresorului pentru a nu mai comite fapte de volență în viitor;

– remodelarea comportamentală care urmărește învățarea de modele și reacții nonviolente la situații de stres, frustrare și conflict;

BIBLIOGRAFIE

1. Doctrină

– John Stuart Mill, (2005), Despre libertate (traducere de Adrian-Paul Iliescu), București, Editura Humanitas,

– Isaiah Berlin, (1996), Patru eseuri despre libertate (traducere de Laurentiu Stefan-Scarlat), București, Editura Humanitas,

– Baruch Spinoza, (1842), Etica , trad. Saisset,

– John Shand, (1998), Introducere în filosofia occidentală, București, Editura Univers enciclopedic,

– J. P. Sartre, (1984), Existentialism and Humanism, London, Methuin

– Arthur C. Doxato, (1975), Sartre, London, Fontana

– Puha Elena; Bodoașcă Teodor; Gorea Brîndușa; Toma Melentina, (2010), Adevăr și Valoare în Teoria și Practica Dreptului, Târgu Mureș, Zethus

– Ion Craiovan, (2012), Filosofia dreptului, București, Pro Universitaria

-Dogaru, Lucreția – Teoria generală a dreptului, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006

2. Legislație

– Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană

– Articolul 3 Tratatul privind Uniunea Europeană

– Articolul 6 Tratatul privind Uniunea Europeană

– Articolul 21 Tratatul privind Uniunea Europeană

– Declarația Universală a Drepturilor Omului

– Tratatul de la Lisabona (2007/ ultima ratificare 4/11/09

– Carta Drepturilor Fundamentale A Uniunii Europene (2012/C 326/02)

– Constituția României

– Art. 23 – Libertatea individuală, Constituția României

– Art. 29 – Libertatea conștiinței, Constituția României

– Art. 30 – Libertatea de exprimare, Constituția României

– Art. 39 – Libertatea întrunirilor, Constituția României

– Art. 45 – Libertatea economică, Constituția României

– Decizie CNA nr. 80 din 2002 privind protectia demnitatii umane si a dreptului la propria imagine (publicata in Monitorul Oficial nr. 619 din 21 august 2002)

– Legea nr. 507 din 2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice (publicata in Monitorul Oficial nr. 582 din 6 august 2002)

– Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948

– Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 si completată prin Protocolul nr. 2 încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994)

– Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 si 8 si completată prin Protocolul nr. 2, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994)

3. Alte surse

– https://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/adrian-miroiu-filosofie-politica.pdf

– http://www.ujmag.ro/drept/filosofia-dreptului/filosofia-dreptului/rasfoire/

– http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:l33501

http://anp.gov.ro/documents/10180/1863054/LexUriServ.pdf/3925bd4c-b834-4719-801c-0789b45dc392

– https://sites.google.com/site/curscetatenieeuropeana/cursuri/curs-4-valori-fundamentale-ue-focus-drepturile-omului-si-diversitate

– http://www.constitutiaromaniei.ro/

– http://www.svedu.ro/curs/tgd/c3.html

– http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturile-omului.php

V. CONCLUZII

Violența în familie este larg răspândită în întreaga lume. Aceasta ia atât forme subtile cât și evidente, fiind adânc înrădăcinate în practicele sociale și culturale. Violența în familie este manifestare de inegalitate fizică existentă între bărbați și femei, care constituie un mecanism social prin care femeia este forțată să aibă o relație subordonare față de bărbat. Cauzele violenței intrafamiliale fiind în primul rând nevoile sociale și economice, urmate de droguri, alcool, lipsa unei locuințe adecvate etc. Prin problematizarea diferitelor valori și norme care perpetuează violența, prin activități de conștientizare a lor, putem diminua și chiar elimina mult din violența structurală și chiar directă. Problema nu constă în lipsa unei teorii bune,mai ales în condițiile în care România a a aliniat mare parte din legislație la cea europeană și este semnatara unor convenții internaționale.

Necesitatea incriminării a acestor fapte care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială s-a impus ca o dorință a legiuitorului de a organiza viața socială, prin instituirea de mijloace reale de apărare a valorilor fundamentale ale oricărei societăți umane. Pe fondul dinamicii societății dar și lipsurile cu care se confruntă membrii acesteia, au influențat cu o creștere rapidă a acțiunilor violente a individului în societate, dar și în familie. O soluție recomandabilă ar fi ca organele judiciare să se implice mai activ în descoperirea și cercetarea acestor infracțiuni, pentru a asigur o bună calitate a vieții individului și a familiei. În ultimele decenii fenomenul criminalității a crescut intensiv, iar acest fapt arată că sistemul de justiție din România este ineficient, acesta necesită adoptarea unor măsuri de prevenție și combatere eficace.

Există o serie de lipsuri în sistemul român de prevenție, cea mai importantă fiind lipsa de încredere în autorități și în aplicarea legii, din cauze numeroaselor cazuri în care organele de poliție rămân impasibili în fața sesizărilor, de către victime, a diferitelor forme de abuzuri domestice. Această disfuncționalitate a sistemului, constă în faptul că statul și organele sale manifestă o reținere cu privire la intervenție într-un domeniu considerat încă privat.

Părerea mea în legătură cu eficientizarea rolul organelor judiciare în cercetarea și descoperirea infracțiunilor săvârșite asupra unui membru de familie, se necesită depunerea de eforturi noi în consolidarea instituției familiei și a drepturilor copilului, întrucât nu există nici o prioritate mai mare decât protejarea familiei și a copiilor.

O problemă majoră reprezintă asigurarea menținerii și dezvoltării relațiilor dintre membrii familiei. În asigurarea unei protecții efeciente a relațiilor de familie, este necesară o intervenție promptă în sensul concilierii sau, în caz de nereușită, în sensul aplicării de măsuri sancționatorii.

Nu este suficient să acționăm la nivelul intervenției și prevenției violenței directe fără să lucrăm și la nivelul culturii și structurii sociale care reproduc constant această problemă, și chiar în pofida modificărilor intervenite legislațiilor contemporane, pentru a garanta drepturi egale bărbatului și femeii. Violența în familie afectează dramatic generațiile viitoare. Persoanele abuzate, sunt predispuse la repetarea acestui tipar nu doar în propriile familii dar ci și în societate în ansamblu, creând un cerc vicios.

În perioada de revoluție, respectiv anii 1993-1997 s- a înregistrat o scădere a numărului de pruncucideri 25 cazuri, cu o rată anuală de 5, ca o consecință a abrogării decretului 770/1996 care interzicea avortul la cerere, pentru ca după anul 1999 să se înregistreze o creștere a ratei anuale a pruncuciderilor, fenomen datorat probabil scăderii nivelului și mijloacelor de trai ale femeilor în rândul cărora se întâlnește un procent ridicat al șomajului. Fenomenul infracțional al pruncuciderii în mediul urban mai ridicat se datorează probabil fenomenului de aglomerație urbană, a libertinajului moral și sexual a tineretului, minimalizarea riscurilor și a consecințelor la care se expun mamele pruncucigașe. Vătămarea sau uciderea într-un număr mai mare a nou-născuților de sex masculin, se poate datora unei stări de ură a mamei față de sarcina pe care a fost nevoită să o poarte, care a putu fi consecința unui viol sau incest.

Foarte multe dintre femeile care comit infracțiunea de pruncucidere invocă drept motiv al comiterii faptei, teama de părinți, teama de soț, rușinea, sărăcia, labilitatea psihică datorită eforturilor la care este supus corpul uman în timpul nașterii sau chiar instinctive, ținând cont de faptul că po toată durata sarcinii nu se gândesc la altceva decât la câte probleme le va aduce acel copil etc. Există multe modalități de scuze, dar totuși nu trebuie să ne abatem de la motivele care conduc la asemenea fapte. Răzbunarea, teama de părinți, de societate, sărăcia, traumele suferite în copilărie, toate astea constituie motive invocate, motive luate în considerare de instanță, dar care nu ajută și la eradicarea acestui fenomen infracțional. Din păcate pentru o astfel de infracțiune, care ține în proporție foarte mare de cultura și sentimente, sau mai bine zis, lipsa lor, o altă cale de rezolvare nu există decât introducerea unei pedepse.

Consider că pentru îmbunătățirea prevenirii și combaterii violenței în familie se pot organiza ședințe de coordonare regulate la care ar participa reprezentanții tuturor agențiilor implicate în prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie, în cadrul cărora să se facă schimb de informații despre activitățile defășurate, planurile de viitor, precum și să se coordoneze diverse aspecte ce țin de reglementarea problemei violenței în familie. Ar fi de mare folos elaborarea și aprobarea la nivel național a unui mecanism de acreditare a organizațiilor care prestează servicii în domeniu, și aprobarea la nivel național a standardelor de calitate privind serviciile oferite în domeniul violenței în familie.

Fenomenul violenței în familie ar trebui abordată și din punctul prevenirii și al asistenței. O contribuiție eficientă ar fi desfășurarea unor campanii masive de sensibilizare a publicului larg, care ar schimba atitudinea populației față de problema dată și mai ales atitudinea factorilor de decizie, desfășurarea unor campanii de senisibilizare a tinerei generații privind modul de viață non-violent. La nivel școlar ar ajuta programele speciale privind cultivarea unui mod de viață non-violent în cadrul curriculumului preuniversitar și universitar. Acordarea unor servicii în domeniul violenței în familie, cum ar fi: organizarea campaniilor de sensibilizare, orientate spre schimbarea atitudinii victimei față de propria persoană, cultivarea încrederii în sine; lansarea serviciilor pentru agresori, instituirea unui Telefon de Încredere național, la care li s-ar oferi consiliere psihologică pe termen lung, de câte ori ar avea nevoie victima violenței în familie.

O altă metodă ar fi îmbunătățirea consolidarea capacităților grupurilor profesionale, de exemplu: activități de sensibilizare și instruire a grupurilor profesionale, ceea ce ar permite schimbarea atitudinii față de victimele violenței în familie, făcându-le mai sensibile la această problemă în activitatea cotidiană și, indirect, sporind încrederea față de organele de drept, în mod special; instituirea și instruirea unor echipe multidisciplinare care s-ar ocupa de cazurile de violență în familie.

Evidențiem, încă o dată, contribuția extrem de relevantă a bunei organizări a organelor judiciare în reglementarea infracționilor săvârșite asupra unui membru de familie.