Libertate și organizare politică la Spinoza. [617882]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA FILOSOFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lector Universitar Doctor Cătălin Stănciulescu

ABSOLVENT: [anonimizat]
2014
1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA FILOSOFIE

TEMA: „Libertate și organizare politică la Spinoza.
De la metafizică, la teorie politică”

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lector Universitar Doctor Cătălin Stănciulescu
ABSOLVENT: [anonimizat]
2014

CUPRINS

CUPRINS …………………………………………………………………………………..2

INTRODUCERE……………………………………….…………..….……………..3
Capitolul I – METAFIZICA ……………………………….……………..………….…………6
1. Dumnezeu sau Natura. ……………………………………………………………………………6
2. Axiome despre Existență – „Dumnezeul” lui Spinoza ..…………..……….….12
3. Atributul………………………………………………………………..…………………………12
4. Cauza lui „Dumnezeu”………………………………………………………….………16

Capitolul II – ORGANIZARE POLITICĂ… …………………….………….……..19
1. Libertatea……………………………………………………………….……………..……..19 2. Rațiunea…………………………………………..……………………………….……26 3. Sclavia și libertatea…………………………………………………….……….…….27 4. Natura Democrației………………………..…….……………………………….…28
CONCLUZII……………………………………………………………………………………..31

BIBLIOGRAFIE…………… ………..………………………………………..……42

Introducere
3

INTRODUCERE

Benedict Baruch de Spinoza a trăit în anii 1632 – 1677, într- o perioadă a
revoluțiilor științifice și spirituale.
Baruch Spinoza provenea dintr -o familie de evrei spanioli ce emigraseră
în recent constituita Republica Olanda, stat ce promitea o politică mai liberă în
ceea ce privește credința prin care era posibilă o conviețuire a diferitelor biserici
reformate.
Spinoza studiază cu profesorul Frances van den Enden încă de la vârsta de
20 de ani filosofia scol astică, studii ce își regăsesc influența în lucrarea „Etica”.
Profesorul Frances van den Enden îl introduce în filosofia lui Rene
Descartes și îi predă c unoștințe despre știința modernă .
Spinoza se dezice de crezurile sinagogi i evreiești și renunță la part ea de
moștenire a tatălui său, își schimbă numele din Baruch în Benedict și pleacă să
locuiască cu pr ofesorul Frances van den Enden la a cărui școală devine la rândul
lui profesor.
Supus unor presiuni din partea comunității evreiești datorită ideilor sale
despre Dumnezeu, Spinoza, este chiar atacat și înjunghiat pe treptele sinagogii.
Una din ideile sale cele mai controversate era susținerea că Dumnezeu are
corp.
În cele din urmă Spinoza este izgonit din sinagogă de către rabini, prilej
prin care el este b lestemat și se ordonă ca nimeni să nu comunice cu el sau să îi
citească lucrările. În replică Spinoza ar fi afirmat că toate acestea nu îl pot forța
să facă ceva cu care nu este de acord.
Baruch Spinoza este expulzat chiar din Amsterdam, motiv pentru care se
mută în satul Ouwerkerk, iar mai apoi în Rijnsburg.

Introducere
4
Aici scrie în latină singura carte ce avea să fie publicată în timpul vieții
sale și anume „Principiile filosofiei carteziene”.
În această lucrare el prezintă într -un sistem geometric principiile
metaf izicii lui Descartes, dar și defectele observate.
Între timp Spinoza scria lucrarea „Etica” ce avea să o termine mult după
ce termină lucrări ca „Tratatul teologico- politic”, „Tratatul despre îndreptarea
intelectului”.
Printr- o misiune de pace cu armata fr anceză, fiind autorizat de autoritățile
olandeze, Spinoza își atrage suspiciunea de spion.
Refuză pe rând să dedice o carte lui Ludovic al XIV -lea, iar apoi o
invitație de a deveni profesor la Universitatea din Heidelberg, invitație la care
răspunde că nu va putea avea libertate în predarea filosofiei atât timp cât i se
impune să nu o folosească în scopul tulburării religiei oficiale.
Spinoza face cunoștință cu Leibniz prin intermediul lui Von Tschirnhaus,
conte în Boemia și om de știință.
În corespondența cu Leibniz, Spinoza discută asupra lucrării „Etica”,
motiv pentru care răspunde la numeroase obiecții asupra operei și totodată
stârnește interes în tagma lumii intelectuale.
Deși este încurajat să publice „Etica”, Spinoza renunță pe motivul că
lucrarea stârnește speculația că încearcă să demonstreze inexistența lui
Dumnezeu, fiind catalogat ateu.
Spinoza moare în anul 1677, înainte să termine cea din urmă lucrare și
anume „Tratatul poltic”.
La scurt timp după moartea sa, prietenii săi publică lucrarea „Etica”,
împreună cu o bună parte din corespondența sa, sub anonimat.
Lucrarea principală a lui Spinoza, „Etica”, este lucrarea prin care încearcă
să raspundă la câteva întrebări generale: „Ce e xistă?”, „De ce?” și „Ce
cunoaștem?”.
Plecând de la aceste întrebări, Baruch Spinoza dezvoltă o metafizică
printr- o demonstrație geometrică, concluzionând prin legi universal -valabile și

Introducere
5
nu în cele din urmă păstrează ca premitere că tot ceea ce putem cunoaște implică
un anume grad de îndoială, ce nu poate fi tradus ca scepticism, ci ca „fi
prudent”, cuvânt folosit ca emblemă, acel „caute” latin.
În lucrarea de față voi analiza democrația în viziunea lui Baruch Spinoza,
limitele și felul în care el ințelege această democrație prin viziunea asupra
legilor generale ale naturii desprinse din “Etica“ și rolul lor în teoria politică
prezentată în “Tratatul Teologico- Politic”.
Rațiunea, in concepția lui Spinoza, este desprinsă din natură, dar în același
timp poate reforma cursul naturii insăși prin cunoașterea determinării .
Organizarea politică are ca premisă rațiunea individuală pe baza căreia se
creează condițiile unui stat ce are drept principal scop înțelegerea și pacea
generală.

Capitolul I – Metafizica
6

METAFIZICA

1. Dumnezeu sau Natura

Spinoza folosește termenul „Dumnezeu” pentru a se referi la „Natură”. Iar
„Natura” în definiția l ui este prezentată ca Existență : atât materială cât și
imaterială, spirit.
„I. Prin cauza sa înțeleg ceva a cărui esență îi include existența sau a cărui
natură nu poate fi concepută decât ca existență.”1
II. Orice lucru ce poate fi mărginit este infinit în genul său.
Exemplificație: „O gândire este mărginită de altă gândire. Dar corpul nu este
mărginit de gândire, nici gândire a de corp.”2
Mărginirea unui lucru este posibilă atât timp cât folosim pentru limite
lucruri de aceeași esență, gen. Un lucru nu poate fi comparat decât cu un alt
lucru de același gen.
Atunci când stabilim limitele oricărui obiect, nu ne putem referi decât la
genul exclusiv al aceluiași obiect. De pildă colțurile și laturile unei coli de hârtie
ori suprafața acestei coli constituie o limită a întinderii sale, limită pe care o
includ în substanța sa. Nu pot limita un anumit obiect folosind un altul de altă
natură sau gen.
Prin urmare raportul unei limite este întotdeauna privit ca inclus de
existența substanței sale.
Două substanțe ori corpuri diferite nu pot constitui limite unul pentru
celălalt.

1 Spinoza , Baruch . 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.5.
2 Ibidem op.cit. p.5.

Capitolul I – Metafizica
7
Limita prin urmare are un caracter intern impus de substanța î n sine. Ori
substanța sau corpul este la rândul său format din alte corpuri ce la rândul lor
sunt formate din alte corpuri și tot așa până la infinit.
Pentru a defini limita unui lucru o putem demonstra doar folosind natura
sa.
Două lucruri diferite între ele nu pot fi limitate prin comparație, o limită
fiind ideea existenței unei forme.
„III. Prin substanță înțeleg ceea ce există în sine și este înțeles prin sine
însuși; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru
din care s ă trebuiască să fie format.”3
Substanța, în concepția lui Spinoza este definiția unui gen ce poate fi
descris fără o cauză externă a unui alt gen.
Fiecare corp are propria substanță. Definirea acesteia nu necesită o
cauzalitate față de o altă substanță de natură diferită. Folosind o cauzalitate a
unei substanțe pentru a descrie o alta, implică demonstrația uneia și aceleiași
substanțe.
Exemplu: o cană este un anumit mod de sticlă, prin acestea definesc o
singură substanță și anume sticla; compușii sticlei sunt substanțe ce pot fi
definite fără o cauzalitate între ele sau față de corpul sticlă.
„IV. Prin atribut înțeleg ceea ce intelectul percepe în substanță ca
alcătuindu -i esența.”4
Atributul este principiul pe care îl putem cunoaște prin intelect. Este cea
mai apropiată cauză a esenței unei substanțe, pe care o putem observa și raționa.
„V. Prin mod înțeleg schimbările substanței; cu alte cuvinte, ceva care se
află în altceva, prin care este conceput.”5
Modul este forma substanței. Formă ce păstrează ese nța dar definește
lucruri diferite.

3 Idem op.cit. p.5.
4 Idem op.cit. p.5.
5 Idem op.cit. p.5.

Capitolul I – Metafizica
8
„VI. Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța
alcătuită dintr -o infinitate de atribute; fiecare dintre ele exprimând o es ență
eternă și infinită. Expli cație: Spun existența absolut infinită și nu infinită în
genul său, pentru că unui lucru infinit numai în genul său putem să -i negăm
infinit de multe atribute; pe când, în ceea ce privește ce este infinit absolut
esenței sale îi aparține tot ce exprimă o esență și nu implică vreo negație. ”6
Prin această a șasea definiție Spinoza descrie printr -o rațiune matematică
principiul existenței. Astfel putem exemplifica prin aritmetică și reprezentar e
geometrică întreaga definiție: pentru orice număr există un alt număr ca opusul
său; pentru orice valoa re există o contravaloare. Pentru valoarea 1 avem -1,
pentru 2 avem -2 și așa mai departe până la infinit. Prin urmare există aici o
reprezentare matematică a atributelor infinite în genul lor definită astfel:
↔
Figura n r. 1.1
Existența absolut infinită cuprinde întregul de valori și nu poate fi negată.
Ca definiție matematică am putea identifica valoarea 0 ca fiind cea
corespunzătoare. ( -∞) + (+∞) = 0, iar valoarea 0 nu poate fi negată.
Deși valoarea 0 exprimă o valoa re inexistentă, ea poate defini suma
tuturor valorilor, zero fiind esența întregii substanțe.
„VII. Numesc liber ceva care există numai din necesitatea naturii sale și
care se determină de la sine să lucreze. În schimb numesc necesar, sau mai bine
zis constr âns, ceva care este determinat de altceva să existe și să lucreze într -un
fel anumit și determinat.”7
„Cu toate că cei care dețin puterea supremă au dreptul la orice și cu toate
că sunt considerați interpreți ai legilor și ai pietății, totuși niciodată n -au putut
face ca oamenii să nu judece lucrurile oricare ar fi ele, după felul lor de a vede și
ca atare să nu fie mișcați de un efect sau altul.”8

6 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.5 -6.
7 Ibidem op.cit. p.6.
8 Spinoza, Baruch . 1960. Tratatul Teologico -politic, Editura Științifică București, p.296.

Capitolul I – Metafizica
9
„VIII. Prin eternitatea înțeleg însăși existența întrucât este concepută ca
decurgând cu necesitate numai din definiția unui lucru etern.”9
Încă odata esența lucrurilor în viziunea lui Spinoza este ceea ce nu poate fi
schimbat, element prim în alcătuirea tuturor lucrurilor. Iar dacă acesta nu se
modifică, el nu poate fi definit prin durată sau timp. Timpul poate f i folosit doar
în definiția unui lucru ce se modifică.
Tot aici trebuie observată valoarea matematică zero ce are caracterul
stabil, etern, și prin definiție nu se poate modifica, având un caracter de element
prim în alcătuirea tuturor valorilor.
Conceptul de zero poate fi privit ca o abstractizare matematică fără o
reprezentare materială, dar niciun alt element nu poate fi lipsit prin definiția sa
de această esență.
Orice valoare poate fi rescrisă ca o sumă dintre elementul „0” și însăși
acea valoare: 1 es te valoarea 0 și 1, 2 este valoare 0 și 1 și 1, și așa mai departe.
Deși valoarea 1 are caracterul unui element prim, prin care se poate defini
orice altă valoare, ea este supusă duratei și poate fi negată în comparație cu „0”
ce nu est e supus acestor modi ficări. Tot odată valoarea „0” poate reprezenta și
suma tuturor valorilor, prin urmare „1” se poate defini prin suma tuturor
valorilor și „1”. Astfel orice valoare este o determinare a întregii substanțe a
elementului etern neschimbat.
Mișcarea este atrib utul timpului și totodată o consecință a elementelor
anterioare. Iar toate determinările își au esența într -o valoare ce însumează
întreaga substanță.
Când studiem conceptul de „0”, ca esență neschimbată, eternă a lucrurilor,
ne putem referi la acest conce pt ca sumă infinită a tuturor atributelor infinite în
genul lor.
Astfel intervalul [ 0,1 ], reprezintă infinitatea valorilor cuprinse în limitele
0 și 1.

9 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.6.

Capitolul I – Metafizica
10
Atunci când discutăm de un infinit cu limite poate fi foarte d ificil într -o
explicație empirică , însă matematic el este un concept pur rațional. O linie
dreaptă este alcătuită dintr -o infinitate de puncte, indiferent de valoarea
marginilor sale.

{

Figura nr. 1.2
↔
Figura nr. 1.3
În lucrarea „Etica”, Spinoza folosește definiții și axiome. Acestea sunt
baza întregii lucrări. Toate propozițiile lucrării sunt concluzionate prin definiții
și axiome, cât și exponențial din propozițiile anterioare.
Utilizând definiții pentru fiecare capitol, autorul defineșt e o metafizică ce
poate fi expusă ca schemă geometrică. Lucrarea sa are un caracter dogmatic în
cazul în care definiția este speculativă.
Propozițiile sale sunt exponente și nu au un caracter demonstrativ al
definițiilor, ci vice -versa.
Încă din lucrarea „ Tratatul despre îndreptarea intelectului” Baruch
Spinoza specifică metoda raționamentului prin care poate înainta în cunoaștere,
el criticând scepticismul extrem, îndoiala ce nu poate aduce nimic nou. Cu toate
acestea empiricul are un rol important în oric e demonstrație rațională iar
caracterul de adevăr al lucrării „Etica” este supus îndoielii.
Îndoiala în vizunea lui Spinoza trebuie să existe în orice afirmație, dar
trebuie echilibrată prin cunoașterea rațională și empirică. Cea dintâi primând,
empiricul având o valoare secundară.
Prin afirmațiile sale Spinoza atenționează ca lucrarea „Etica”, să fie
judecată ca un întreg. Definițiile sale au rolul de a descrie legi raționale ale
existenței în sine, legi pe cât posibil de generale.

Capitolul I – Metafizica
11
O lege generală concluzi onată prin p remise particulare, va fi întotdeanua
supusă îndoielii. Dezicerea în fața dogmatismului își are temeiul din înțelegerea
acestui principiu logic.
Întemeierea unei lucrări despre metafizică este întotdeauna supusă noilor
descoperiri, însă același lucru se poate afirma și despre orice altă știință. Fie că
vorbim de fizică, fie de metafizică, diferența este doar caracterul generalității,
fizica definind o lege restrânsă, particulară, deși la o impresie empirică ea pare
generală.
O lege fizică poate fi inclusă într -o altă lege fără să intre în contradicție cu
aceasta. În schimb ideea generală a celor două legi ale fizicii schimbă întru totul
concepția metafizică.
Dacă legile fizicii ale unui „Pămînt” plat defineau o metafizică eronată
ieri, astăzi sum a legilor fizice expun o metafizică la fel de eronată față de un
ipotetic viitor.
Un „Pământ” rotund a fost cunoscut printr -o îndoială față de certitudinea
empiricului; prin rațiune am dezvăluit o cu totul altă lume.
Dacă astăzi ideea de univers este total diferită de cea din trecut, diferența
este o idee mult mai generală și în același timp mult mai detaliată.
Conceptul de Infinit este un concept imposibil printr -o rațiune a
particularului, ideea unui lucru fără sfârșit având caracter pur metafizic.
Acest concept prin propria -i definiție nu poate fi demonstrat empiric, ci
doar matematic sau metafizic.
Ideea devine clară pe măsură ce înaintăm în cunoașterea detaliilor. Deși
capacitatea de a cunoaște detaliile este limitată, s pectrul poate fi lărgit prin
rațiune .
Prin „Etica”, Baruch Spinoza încearcă expunerea unei metafizici pe cât
mai general posibil, atent însă la detaliile prin care poate fi contrazisă o definiție.
Deși lipsa unui echilibru între empiric și rațional poate duce la idei imaginare,
născoc ite, fundamentul rațional este descrierea unor legi, detaliind modul prin
care se pot aplica universal.

Capitolul I – Metafizica
12
Aritmetica și geometria, împreună, pot cuprinde astăzi orice idee empirică,
știința matematicii având un caracter general de a înțelege empiricul și
principiile logicii și rațiunii.
Așa cum o hartă plată și o hartă machetă în formă de sferă pot descrie
obiectul Terra cu detalii corecte, cea din urmă reprezintă o idee mult mai
detaliată și lipsită de confuzie.

2. Axiome despre Existență – „Dumnezeul” lui S pinoza:

„I. Toate cele câte sunt există în sine sau în altceva .
II. Ceea ce nu poate fi conceput prin altceva trebuie să fie conceput prin
sine.
III. Dată fiind o cauză determinată rezultă cu necesitate un efect; și
dimpotrivă, dacă nu este dată nici o cauză determinată este imposibil să rezulte
un efect.
IV. Cunoașterea efectului atârnă de cunoașterea cauzei și o include.
V. Lucrurile care nu au nimic comnu între ele nu pot fi înțelese unele prin
altele; cu alte cuvinte ideea unuia nu include ideea celui lalt.
VI. Ideea adevărată trebuie să corespundă obiectului său.
VII. Orice lucru care poate fi conceput inexistent în esența sa, nu include
existența.”10

3. Atributul

„Orice atribut al unei substanțe trebuie conceput prin el însuși.”11
Definiția atributului în viziunea lui Spinoza este capacitatea conștiinței,
intelectului de a înțelege esența unui lucru.

10 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.6.
11 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.12.

Capitolul I – Metafizica
13
Atributul nu poate defini două substanțe diferite. Așa cum o substanță este
unică în natura ei, atributul este forma prin care înțelegem o singură substanță .
O substanță poate avea o infinitate de atribute atât timp cât atributele
exprimă realitatea sau existența substanței.
Deși fiecare substanță este diferită în natura sa, ele nu pot fi deosebite
printr -un semn anume, deoarece în natură există o singură sub stanță absolut
infinită.
„Căci prin substanță ei ar înțelege (oamenii) ceea ce este în sine și se
concepe prin sine, adică ceva a a cărui cunoaștere nu are nevoie de cunoașterea
altui lucru.”12
Prin cunoașterea esenței putem avea idei adevărate despre modi ficări care
acum nu există. Existența unui lucru viitor are existență doar în intelect.
Aici nu discutăm de o existență actuală, ci de cunoașterea esenței cuprinsă
într-un alt lucru prin care le putem concepe.
Existența nu este creată ci are valoarea unui adevăr etern. Astfel o
substanță de aceeași natură nu poate exista decât ca o singură substanță.
Fiecare lucru se poate deduce din esența existenței sale, din esența
substanței.
Astfel exponențial dintr -o esență se pot deduce o infinitate de lucruri în
acord cu natura substanței.
Existența, Natura sau Dumnezeu sunt substanța alcătuită din atributele
infinite ce exprimă o esență eternă.
Natura unui lucru demonstreză și existența sa.
Exemplu: „Natura cercului arată de ce nu există un cerc pătrat. ”13 Cercul
și pătratul sunt două substanțe ce intră în contradicție prin definiție, adică prin
atribut.
Definiția cercului sau a pătratului includ și existența lor.

12 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.10.
13 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.13.

Capitolul I – Metafizica
14
Ceea ce ne poate demonstra existența unui cerc și nu a unui pătrat este
însă ordinea universului material ce face posibil ca acesta să existe acum.
„Un lucru există cu necesitate dacă nu există nici o rațiune care să -l
împiedice a exista.”14
Un element principal în metafizica lui Spinoza este existența datorată unei
cauze interne.
Deși empiric demonstrațiile v izează întotdeauna o cauză externă, aceste
demonstrații nu ne pot explica esența unui lucru. Dacă pentru fiecare definiție
avem o cauză externă, această explicație ar continua la infinit fără a avea o
explicație clară și detaliată.
Esența este prin definiț ie o existență internă dată de un univers al
întregului.
Cunoașterea în acest caz suportă o ordine de la extern la intern și nu
invers.
Pentru Spinoza externul are o esență dată de atributul sau ideea prin care
putem concepe. Acest atribut sau idee este pe cât mai simplă și mai clară pe atât
mai adevărată.
Ideea unui univers cu „Pământul” ca centru al său nu este o idee mai
simplă decât c e a unui univers cu un „Pământ” ca element secundar într -o natură
infinită. Cea din urmă idee este una mai clară și mai puțin confuză prin
cunoașterea unei esențe mai generale.
Dacă legea lui Newton funcționează pe un „Pământ” ca o idee a unui plan
drept s au într -un spațiu cosmic este o întrebare ce urmează răspunsul rațional că
generalul include particularul, astfel deși vorbim de substanțe diferite cu atribute
diferite, această lege pare să reprezinte esența unei singure substanțe.
Atât timp cât existența unei legi fizice nu intră în contradicție cu o alta, ea
îșî păstrează caracterul de atribut, adică exprimă realitatea printr -o idee validă.
Prin urmare ea definește corect o singură esență.

14 Ibidem op.cit. p.13.

Capitolul I – Metafizica
15
Un alt principiu în metafizica lui Spinoza este acela că nu pute m concepe
că substan ța se poate diviza. Dacă am put ea diviza o substanță este același lucru
cu divizarea unei definiții. Definiția unui triunghi este valabilă și reală atât timp
cât ea include natura triunghiului. Orice divizare a definiției duce la o idee
confuză și lipsită de esență.
În cazul în care avem o definiție mai clară și mai generală este atributul
aceleiași substanțe. Nu putem concepe două definiții diferite pentru a concepe
existența unui triunghi. Dacă cele două definiții nu intră în contradic ție una cu
cealaltă, ele fac parte de fapt din aceeași definiție, exprimând esența aceleiași
substanțe.
Aici putem exemplifica printr -un interval matematic:
↔
Figura nr. 1.4
Intervalul (1,2) este o substanță diferită de intervalul (2,3), (3,4), (4,5),
(5,6). Dar nu putem avea un el ement comun ce le poate deosebi. Fiecare interval
este inclus în intervalul (1,6) și deși putem deoseb i natura fiecăruia nu putem
avea un mijloc comun pentru a le delimita.
Un atribut pentru int ervalul (1,2), este definiția tuturor valorilor cuprinse
între limita 1 și limita 2. Intervalul (1,3) este totalitatea valorilor între 1 și 3 ce
includ valorile între 1 și 2, dar deși limita între cele două intervale poate fi
stabilită ca valoare a 2, aceas tă valoare face parte din ambele intervale și are o
valoare afirmativă ce definește continuitatea dintre cele două și nu separarea lor.
Atributul este însă diferit: atributul pentru intervalul (1,2) nu este același
cu atributul pentru intervalul (1,3).

Capitolul I – Metafizica
16
4. Cauza lui „Dumnezeu ”

Dumnezeul definit de Baruch Spinoza are o caracteristică fundamental
diferită de cea din accepțiunea creștinismului, unde este o cauză externă diferită
ca natură de efect.
În concepția lui Spinoza, Dumnezeu este substanța universală fără a avea
o cauză externă, ea însumând toate celelalte substanțe.
Dumnezeu fiind infinitatea atributelor, adică a realității ce poate fi
înțeleasă prin intelect, este o realitatea atât corporală cât și „necorporală ”, a unui
intelect .
Contradicția cu Dumn ezeul creator este expusă de Spinoza prin problema
cauzei diferite: dacă Dumnezeu este o cauză externă a tuturor lucrurilor, el
trebuie să aibă la rândul său o altă cauză diferită de natura sa așa cum sub același
raționament ceva poate avea o cauză externă diferită întru totul prin esență.
Spinoza consideră că ne este imposibil să concepem cauze externe ce pot
crea lucruri fără să aibă aceeași natură.
De aici putem concluziona că existența tuturor lucrurilor, Natura sau
Dumnezeu este o cauză imanentă.
„Tot ce există se găsește în Dumnezeu și nimic nu poate nici să existe, nici
să fie conceput fără Dumnezeu .”15
„Intelectul” este folosit de către Spinoza cu înțelesul de gândire, minte sau
suflet. Gândirea în sine este un atribut al esenței naturii, a întregii existențe.
Voința absolută însumează suma tuturor voințelor.
Esența este necesitatea unui lucru de a exista.
Ideea este conceptul intelectului prin care ne este posibilă definirea
esenței. O idee ce definește existența unui lucru este un atribut.
Baruch Sp inoza folosește termenul „concept” cu înțelesul de activitate a
intelectului față de un obiect.

15 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.17.

Capitolul I – Metafizica
17
El diferențiază conceptul de percepție prin aceea că percepția este o relație
pasivă a intelectului față de obiect în sensul larg. Conceptul însă este o acțiune a
intelectului față de un obiect; o acțiune condusă din sinele intelectului spre
exterior.
„Toate corpurile sau se mișcă sau sunt în repaus.”16
Această axiomă surprinde calitatea tuturor obiectelor cu implicație în
definirea materiei, printr -o definiție generală. De aici se poate deduce un atribut
al substanței generale: aceasta definește mișcarea corpurilor sau repausul lor.
Timpul este unul din efectele acestei axiome. Percepția timpului este
cauzată de mișcarea corpurilor, iar repausul lor nu poate fi inclus în această
cauză.
Dacă toate obiectele ar fi într -o stare de repaus, nu am mai putea vorbi de
timp. Însă cuantificarea timpului se face printr -o comparație a mișcării lor.
Astfel un obiect se poate mișca mai repede doar luând ca punct de reper
un al t obiect.
Prin aceste afirmații, relativitatea timpului reiese printr -o deducție simplă
și clară.
Următoarea axiomă surprinde întocmai calitatea generală ce diferențiază
natura fizică a unui lucru, calitate cu un sprijin empiric: „Fiecare corp se mișcă
sau mai încet sau mai repede.”17
Deși vorbim de calități diferite, aceste obiecte fac parte din aceeași
substanță.
Elementul comun al obiectelor este „mișcarea”.
Definirea vitezei mișcării unui obiect se face prin determinarea sa față de
un alt obiect, acest proces neavând o finalitate.
Mișcarea tuturor corpurilor se produce prin interacțiunea lor, unul cu
celălalt, fără e exista o cauză unică.

16 Idem,op.cit., p.61.
17 Spinoza, Baruch. 1981. Etica, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.61.

Capitolul I – Metafizica
18
Fiecare obiect este determinat de un altul, iar suma obiectelor nu are o
constantă atât timp cât determinismul lor e ste produs de totalitatea infinită ce are
aceeași substanță.
Mișcarea unui corp depinde de mișcarea altui corp și nu poate acționa
exclusiv prin sine. Nu mișcarea determină starea obiectelor, ci obiectele de la
particular la general determină mișcarea.
Un corp poate schimba sau nu mișcarea altui corp .
Forma unui individ este dată de mișcarea altor indivizi ce îl compun ca
sumă.

Capitolul I I – Organizare politică
19

ORGANIZARE POLITICĂ

1.Libertatea

„Se arată că într -un stat liber fiecăruia îi este îngăduit să gândească ce vrea
și să spună ce gândește. ”1
Cedarea dreptului de a gândi liber nu se poate face nici prin voința
individului.
Putem spune că gândirea poate depinde de un factor extern dar fără să -și
schimbe forma.
Judecata personală este o formă ce conține o sumă de lucruri interne,
alcătuirea ei fiind o expunere prin sine.
Puterea unui stat este astfel îngrădită de însăși puterea sa ce este dată de
suma unor judecăți individuale.
Îngrădirea judecăților individuale pune în pericol întregul stat.
Suveranul nu poate impune propria -i gândire unor indivizi în așa fel cum
amputarea unor membre ale unui corp nu va duce decât la suprimarea întregului.
Cu toate aceste a libertatea indivizilor nu poate fi o libertate fără nicio
determinare, o libertate extremă. În acest fel s -ar dizolva întregul corp al statului
ce din nou și -ar pierde forma și rațiunea prin care este constituit.
Echilibrul rațiunii dintre stat și indivi zii ce îl constituie este dat de
înlăturarea oricărei temeri fie de o parte fie de cealaltă.
Scopul statului este întocmai susținerea libertății de gândire, a rațiunii
fiecărui individ.

1 Spinoza, Baruch. 1960. Tratatul t eologico -politic, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.295.

Capitolul I I – Organizare politică
20
Acest echilibru își are principiul în următoarea premisă: „fiecare renunță
numai la dreptul său de a lucra după hotărârea sa proprie, iar nu la dreptul de a
raționa și de a judeca.”2
Atât timp cât scopul judecății nu este acela de a hotărâ și acționa împotriva
statului și a celorlalți indivizi, această judecată este part e a rațiunii ce stă la baza
statului. În caz contrar ea poate fi numită irațională de către stat.
Părerea individului trebuie astfel supusă judecății suveranului, iar acesta
din urmă este îndreptățit să acționeze conform rațiunii sale.
Desființarea unei legi printr -o acțiune individuală este impunerea propriei
voințe prin violență, fie că vorbim de o manipulare, o răscoală sau o rebeliune.
Aceasta poate fi săvârșită atât de suveran cât și de vasal printr -o acțiune
împotriva rațiunii ce întemeiază statul. În ambele cazuri acesta nu poate avea o
reușită de durată căci prin starea naturală a lucrurilor ea va fi doar o acțiune ce
influențează mișcarea și nu forma.
Baruch Spinoza descrie îngrădirea judecății libere ca pe cel mai
primejdios act împotriva existe nței statului.
Judecata liberă este o caracteristică a oamenilor cinstiți și suprimarea ei
are ca efect exilarea celor mai importanți constituenți ai statului.
O îngrădire a judecății libere nu poate afecta lingușitorii și pe cei ce judecă
în scopul de a -și atrage foloase exclusiv pentru sine și împotriva statului.
Astfel o atare acțiune este îndreptată împotriva celor ce au creat rațiunea
statului.
O judecată liberă nu se va teme de pedeapsă deoarece scopul prim al unei
astfel de judecăți este însăși liber tatea gândirii, virtute ce stă deasupra avuției și
a celor incapabili să înțeleagă cauza morții lor.
În prima parte a lucrării „Tratatul teologico -politic”, Spinoza are ca prim
scop demonstrația contradicției ce apare într -un stat condus prin revelație div ină:
un stat monarhic ce are ca temei un anume pact săvârșit cu însuși Dumnezeu.

2 Idem op.cit.p.295

Capitolul I I – Organizare politică
21
Un astfel de stat este sortit eșecului prin încălcarea rațiunii ce stă la baza
existenței sale.
Organizarea politică este rațiunea generală ce însumează rațiunile
individuale printr -un pact social încheiat între vasali și suveran prin care se
cedează anumite drepturi cu scopul unei păci generale.
Acest pact social trebuie să aibă două părți ce p ot oricând să răspundă în
situaț ia în care pactul este încălcat.
Astfel responsabili tatea suveranului cât și cea a vasalilor este întă rită de
efectul vreunei abateri față de temeiul judecății generale.
Afirmația că însuși Dumnezeu este cel ce poate fi parte a unui pact social,
are scopul de a sprijini o hotărâre individuală împotriva pute rilor supreme și
anume a sumei indivizilor ce au consimțit la cedarea unor drepturi în fol osul
unor obligații ce îi revin suveranului.
Cum Dumnezeu sau Natura reprezintă o consimțire individuală și o trăire
a sinelui, fiecare individ în parte având o natur ă diferită, un pact cu Dumnezeu a
tuturor indivizilor este o situație imposibilă și irațională.
Pentru a putea avea un suveran politic, ce demonstrează calitatea divină
prin care a fost consfințit, această calitate nu poate prima în fața poporului ce are
un pact social descris prin legi și de o natură umană.
Pactul dintre om și Dumnezeu, ori Natura, este unul nescris, un pact ce nu
poate fi influențat de vreo voință umană.
Dumnezeu ori natura nu poate exercita un contract de es ență umană așa
cum două forme diferite nu pot fi identice.
O scriptură sau o credință nu poate avea un rol deasupra legilor omenești,
ci doar caracterul de gândire liberă ce nu poate schimba legi ale hotărârii
supreme ce are caracterul general. Aceasta fiind o impunere violentă a
particularului asupra generalului, asupra rațiunii organizării politice.
„Puterea universală a întregii naturi nu este nimic altceva decât puterea
tuturor indivizilor la un loc”3

3 Spinoza, Baruch. 1960. Tratatul teologico -politic, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.230

Capitolul I I – Organizare politică
22
Prin aceste afirmații puterea oricărui lucru este o putere determinată de
ceea ce îl constituie ca sumă a lucrurilor prin care este compus.Fiecare obiect
tinde să își exercite puterea înaintea oricărui obiect extern.
Dacă peștii unui lac au puter ea să înoate în apă, tot așa peș tii cei mari au
puterea de a -i mânca pe cei mici. Puterea unui lac este dată de tot ceea ce
conține.
Lacul este puterea lucrurilor ce îl formează, dar fiecare lucru în sine își
exercită propria putere formând un echilibru între voința particulară și cea
generală.
Dreptul natural nu împiedică pe nimeni să acționez e atât rațional cât și
irațional, întocmai după natura ce îl constituie, având dreptul de a face orice
lucru îi este cu putință.
Dat fiind faptul că Natura nu este concepută doar prin rațiunile omenești,
ea nu se supune doar legilor judecății omului, acest a fiind doar o parte a sa.
Legile rațiunii omenești au ca scop conservarea vieții omenești și nu pot
cuprinde întreaga coerență a naturii.
Astfel, cum nu toți oamenii acționează în virtutea rațiunii ci și prin
impulsurile urii și a mâniei, pentru a proteja conservarea vieții omenești,
rațiunea tr ebuie să primeze în organizarea omului în fața naturii.
Formarea unui legământ ce stă la baza organizării statului are ca
raționament prim alegerea dintre două lucruri bune a celui mai bun și dintre
două lucuri rele a celui mai puțin rău. Aceasta este în acord cu judecata fiecărui
individ.
Ceea ce este bun sau rău este stabilit în mod natural ca fiind cel mai
folositor sau nefolositor lucru în interesul unui individ, fiecare având o definiție
proprie și diferită.
Acest raționament primează oricărui a lt legământ, iar un pact poate f i
încălcat prin baza acestui drept natural.

Capitolul I I – Organizare politică
23
Astfel dacă puterea suverană impune o acțiune ce încalcă rașionamentul
prim, ea se dizolvă, neavând vreun drept sau posibilitate de a acționa, su primând
o lege naturală de la care organizarea și pactul a fost fundamentată.
Spinoza exemplifică prin ipoteza semnării unui pact prin care făgăduim că
timp de douăzeci de zile nu vom mânca nimic.
Acest pact va fi oricând supus rațiunii naturale de conserv are a sinelui, iar
conștientizarea efectelor acestei acțiuni va urma încălcarea sa prin respectarea
dreptului fiecărui individ de a alege cel mai fol ositor lucru pentru sine.
Problema în organizarea statului este echilibrul dintre efectele respectării
unui contract și rațiunea fiecăruia de a alege ceea ce este mai bun sau răul cel
mai mic pentru sine.
Efectul încălcării pactului trebuie să urmeze un rău mai mare decât cel al
respectării sale.
Acest efect poate fi garantat însă nu doar prin crearea unui drep t într -un
contract social ci și prin puterea de a constrânge prin forță. Această forță poate
fi păstrată atât timp cât o va deține, pentru că oricând o forță de constrângere
mai mare îi va anula orice decizie.
O astfel de organizare politică se numește „d emocrație” și ea poate fi
constituită printr -o adunare ce are dreptul principal și puterea suverană .
Statul este astfel încheiat printr -un legământ al rațiunii colective și prin
necesitatea minorității de a i se supune.
Puterea suverană este nevoită la săv ârșirea unor acțiuni ce nu îi pun în
pericol pierderea propriei pu teri, adică prin respectarea raț iunii ce stă la baza
ființării sale.
Atât timp cât acțiunile unui individ urmăresc un bun mai mare, el
acționează rațional și este liber, cu toate că se supun e unei puteri suverane
colective.
Libertatea este astfel definită prin rațiunea faptelor și nu prin libertatea de
a acționa după bunul plac într -o manieră irațională.

Capitolul I I – Organizare politică
24
Atât timp cât statul e ste creat prin rațiune, avem de -a face cu un stat liber
și prin ne cesitate el se va diz olva atunci când acțiunile sale sunt împotriva
acestei rațiuni.
Spinoza exemplifică această libertate a rațiunii printr -o analogie a
copilului și pă rintelui. Atât timp cât părintele urmărește o rațiune în scopul unui
bine asupra copilului, acesta din urmă nu este lipsit de libertate, căci libertatea
sa este dată de rațiunea faptelor în folosul său. O lipsă a libertății apare aici
atunci când faptele copilului nu au un temei rațional spre folosul lui însuși, ori
părintele nu poat e impune o absurditate fără să fie supusă judecății copilului
chiar dacă cel dintâi poate impune prin forță aceasta. Totuși, nici o organi zare
familială și nici o organizare politică nu pot exista prea mult timp prin violență.
Statul democratic, în viziun ea lui Spinoza, pare a fi cel mai apropiat de
legile existenței descrise în metafizica sa și prin aceasta el pare a fi cel mai liber
stat pe cât îi este îngăduit de natură.
Prin transferarea dreptului de a se apăra, un drept marginit, așa cum
precizează Sp inoza, de către puterile individuale, fiecare este obligat să
folosească puterea suverană pentru apărare, o putere mărginită de raționamentul
ce stă la baza întemeierii sale și a forței de constrângere atât timp cât o deține,
neputând sili pe nimeni ce deț ine o forță mai mare. Aceasta este definiția
dreptului civil.
Într-un astfel de stat, prejudiciul poate fi săvârșit doar împotriva unui
individ particular. O prejudiciere împotriva statului ar fi o subminare a puterii
suverane, prin urmare o acțiune de for ță asupra suveranului, prin aceasta
răsturnând și confiscând puterea. Atât timp cât statul ar putea fi supus unui
prejudiciu din partea unor indivizi din cei ce îl constituie, el își pierde forța de
constrângere și putem concluziona că nu deține puterea de a se manifesta. Iar
aici avem de -a face cu o destrămare a fundamentelor unei organizări politice.
Statul nu poate sili pe nimeni prin forță pe cineva ce deține o forță mai
mare. De aceea prejudiciul prin definiție nu poate avea decăt caracterul
individual . Un stat ce ar putea fi prejudiciat ar fi un stat lipsit de forță, adică ar

Capitolul I I – Organizare politică
25
înceta să mai constituie un stat în acord cu definiția sa. Prejudicierea statului ar
fi o acțiune ireversibilă prin care statul incetează a exista prin rațiunea ce l -a
constituit.
Dreptatea și nedreptatea sunt definite prin voința de a respecta dreptul
civil; voință ce îi tratează ca părți egale ce constituie puterea supremă asemeni
unor corpuri ce alcătuiesc un alt corp.
Astfel cel bogat nu trebuie invidiat, iar cel sărac nu trebuie disprețuit.
Alianța definește două persoane din state diferite ce încheie un contract
pentru a preveni un conflict fără să intervină asupra puterii fiecăruia.
Un astfel de contract se menține atât timp cât respectarea sa are drept
consecință un bun mai mare și încetează atunci când încălcarea lui urmează un
efect mai puțin rău, dreptul cel mai folositor pentru fiecare primând.
Într-un asemenea contract se păstrează dreptul fiecăruia de a acționa în
folosul său fără să existe o cedare a vreunui drept . O acțiune ce s-ar întoarce
împotriva supușilor vreunui stat, ceea ce ar pune în primejdie legitimitatea
suveranului și în cele din urmă rațiunea ce îl constituie.
Revenind la ideea unui prejudiciu ce ar putea fi săvârșit împotriva statului,
acesta poate fi definit doar ca o „crimă de les -maistate”4, deoarece o reușită de a
răpi puterea supremă nu poate fi pedepsită, statul fiind lipsit întocmai de forța ce
i-a fost furată, neavând mijloacele de a pedepsi.
Prin urmare prejudicierea este o acțiune dusă la capăt, iar aceasta are loc
doar între oameni privați, iar crima de les -maiestate nu poate fi pedepsită și
încetează a mai fi un prejudiciu prin definiție, ea devenind noua putere suverană
prin violență. Totuși încercarea unei crime de les -maiestate poate f i pedespită,
această încercare având caracterul celei mai mari crime într -un stat.

4 Spinoza, Baruch. 1960. Tratatul teologico -politic, Editura Științifică și Enciclopedică București, p.240 -241

Capitolul I I – Organizare politică
26
2. Rațiunea

Rațiunea este pentru Spinoza capacitatea unui corp de a -și cunoaște
propria existență prin idee, cât și cunoașterea unor obiecte externe printr -o
cunoaștere a ideii unei idei, adică prin cunoașterea formelor. Astfel ideea cea
mai apropiată este ideea cea mai reală, cea mai simplă și lipsită de confuzie.
Prin toate acestea intelectul poate cunoaște atât sinele, corpul său, cât și
corpurile ce îl înconjoară exe rcitându -și puterea rațiunii.
Rațiunea are caracterul unei acțiuni determinată din interior prin formă.
O formă nu poate fi modificată din exterior, definiția formei rămâne
constantă față de mediul extern, deoarece definiția sa este ideea primă dată de
obiect prin definiție ce nu include o cauză externă.
O cauză internă este dată de atributele ce îl constituie și prin care se
creează forme, ce la rândul lor interacționează cu alte forme și alcătuind alte
corpuri cu definiții și atribute diferite.
Intelectul nu poate cunoaște un obiect extern prin ideile date de afecțiuni,
deoarece corpul extern nu se raportează în mod direct intelectului.
Prin acestea rezultă că o cunoaștere a corpurilor externe este mijlocită de o
determinare ce constituie forma intelectulu i.
Adevărul ca produs al rațiunii are o natură necesară.
Rațiunea urmărește libertatea prin cunoaștere. Ceea ce rezultă cu
necesitate are caracterul de lege universală ce odată cunoscută ne îngăduie
libertatea de a trăi folosind această lege.
Barcuh Spinoz a concluzionează libertatea ca posibilă prin cunoașterea
determinărilor.
Un stat creat prin rațiune are scopul de a crea o viață socială liberă și nu
una a sclavilor.
Afectele sau așa zisele vicii ca ura, mânia, invidia și așa mai departe, au o
necesitate naturală printr -o acțiune externă, diferențierea lor se face doar prin
gradul de cunoaștere.

Capitolul I I – Organizare politică
27
Lipsa de cunoaștere determină o relație pasivă, astfel, un afect ce are drept
cauză un obiect extern fără a avea o idee clară despre necesitatea sa poate fi
catalo gat ca irațional, doar prin aceea că nu -i cunoaștem necesitatea, rațiunea.
Afectul are o natură ce respectă legile universale ale necesității, căci nimic
nu poate exista în afara legilor existenței însăși.

3. Sclavia și libertatea

În viziunea lui Spinoza sclavul este acel om stăpânit de afecte fără a avea
posibilitatea de a alege răul, deși conștientizează binele.
Binele și răul definesc năzuința lucrului în sine de a exista.
Perfecțiunea sau imperfecțiunea sunt rezultate din cunoașterea scopului
unui lucru. Fără a cunoaște scopul unei acțiuni nu putem afirma nimic despre
perfecțiunea sau imperfecțiunea efectului.
Aceste două concepte au o valoare intrinsecă, fiind determinate de sinele
fiecărui lucru în acord cu legile universale cunoscute de acesta.
Existența în sine nu u rmărește un scop anume căci a exista este în același
timp cauză și principiu. Existența cuprinde în sine scopul de a exista.
Perfecția are aceeași definiție cu existența sau realitatea.
Binele și răul survin din comparația lucrurilor î ntre ele, astfel un lucru în
sine poate fi bun și rău în același timp. Doar în funcție de obiectul comparat
putem concluziona dacă acesta este bun sau rău.
Stabilirea binelui sau răului necesită un model. În ceea ce privește
intelectul, modelul este realit atea, adevărul sau existența.
A fi sclav înseamnă a fi pasiv și a acționa doar ca parte a unui alt lucru,
fără a ne concepe pe noi înșine ca parte liberă prin rațiune.
Cu cât ne cunoaștem sinele, cu atât acționăm ca parte independentă prin
propria voință ș i cu atât suntem mai liberi.
Cu cât acționăm prin determinările unor lucruri pe care nu le înțelegem, cu
atât suntem mai puțin liberi.

Capitolul I I – Organizare politică
28
Scopul de a ne menține existența nu se poate datora decât sinelui și nu a
unui lucru extern.
Rațiunea are ca scop cunoașt erea și urmărește doar ceea ce duce la
cunoaștere.
Modelul universal al rațiunii este cunoașterea și în comparație cu ace asta
putem stabili ceea ce este bine sau rău.
Ceea ce se potrivește cu natura noastră urmează cu necesitatea de a exista.
Existența noa stră este scop al rațiunii, prin urmare ceea ce se potrivește cu
natura noastră este în mod necesar bun și vice -versa ceea ce ne este contrar
existenței este în mod necesar rău.
Calea pe care trebuie desăvârșit intelectul este ceea ce numim logică.
Toate l ucrurile suportă o necesitate.
Admițând aceasta ne este mult mai ușor să cercetăm determinarea unui
afect și să cunoaștem o idee clară, în condițiile în care un afect nu este altceva
decât o idee confuză și neadecvată determinărilor sale.
Puterea politicul ui este determinată de rațiunea particulară a indivizilor,
relația fiind una de echilibru.
Încălcarea acestui echilibru duce la o reacție prin natura pactului social. În
oricare situație forța unui stat se va echilibra prin judecata corpurilor ce îl
consti tuie.
Forța politică este constituită din alte corpuri ce îi determină forța.

4. Natura Democrației

Democrația este puterea manifestată printr -o rațiune comună.
Ea există atât timp cât are datoria binelui comun. Astfel democrația
survine dintr -o necesitate a naturii pactului social.
Dreptatea într -un stat reprezintă simpla voință prin care fiecare primește
ceea ce i se cuvine întocmai dreptului civil.

Capitolul I I – Organizare politică
29
Deși puterea suverană are dreptul să facă orice, libertatea este păstrată prin
aceea că oamenii n u pot fi constrânși „să nu judece lucrurile oricare ar fi ele
după felul lor de a vedea, astfel dreptul puterilor supreme este îngrădit de
puterea lor.”5
Existența libertății de gândire poate fi demonstrată prin aceea că fiecare
individ în parte are un int elect unic în genul său și nu va putea niciodată să
cedeze acest drept, așa cum nimeni nu poate să judece prin mintea altcuiva.
Cum o rațiune comună înseamnă acordul a mai multor judecăți, ea
încetează de drept a se numi rațiune comună în momentul în care o judecată
particulară se impune celorlalte fără a avea acordul lor.
Organizarea politică are temeiul rațional al generalului sau al sumei unor
judecăți.
Orice alt gen de stat politic nu poate avea un temei rațional și prin aceasta
nici forță de constrânge re.
Un astfel de stat se dizolvă prin aceea că nu va fi susținut în baza vreunei
legi naturale. Falsitatea unui raționament persistă atât timp cât este consimțit ca
adevăr.
Deși prin manipulare o judecată poate fi afectată de un lucru extern, prin
definiți a sa ca judecată particulară, individuală, nu poate produce o idee clară și
adecvată fără să respecte o lege a sinelui și a genului său ce există printr -o
rațiune individuală.
Cum orice intelect urmărește o rațiune de a exista, o existență comună are
ca pr incipiu un atribut general valabil.
O contradicție survine când o rațiune presupune nimicirea celeilalte, astfel
rațiunea comună se dizolvă, rezultatul fiind nimicirea celorlalte corpuri, în
scopul existenței unuia singur.
Prin acestea rațiunea comună supo rtă premisa unei idei comune, idei ce
atât timp cât este consimțită ca adevărată, permite existența mai multor corpuri
ce determină existența unui alt corp.

5 Spinoza, Baruch. 1960. Tratatul teologico -politic, Edi tura Științifică și Enciclopedică București, p.296.

Capitolul I I – Organizare politică
30
Așa cum corpul fiecăruia există prin raționamentul corpurilor ce îl
compun, el este determinat să e xiste și să judece prin forța acestora.
O acțiune împotriva vreunui corp constituent, implică o acțiune împotriva
existenței întregului corp.
Așa cum rațiunea implică protejarea oricărui membru ce ne alcătuiește
forma, în ideea de a ne menține existența, a mputarea sau nimicirea vreunei părți
ce ne formează, ne distruge existența ca întreg.
Orice corp sau substanță implică un atribut sau cuget al realității, valabil
pentru întreaga sa întindere. Aceasta este definiția substanței de a exista.
Fiecare corp își menține existența printr -o relație activă atât cu părțile ce îl
compun, cât și cu partea pe care o compune.
O relație pasivă a unui corp duce la schimbarea esenței sale prin acțiunea
externă, schimbându -i forma sau cu alte cuvinte nimicindu -i forma existe nței.
Prin urmare un stat ca organizare în temeiul rațiunii poate fi distrus de o
forță externă dacă acesta își pierde relația sa ca parte activă constituentă a
corpului extern, intrând în contradicție cu existența acestuia din urmă, iar
aceasta se poate î ntâmpl a din momentul în care își pierde mobilitatea devenind
un corp pasiv, pierzându -și rațiunea de a exista într -un întreg.

Concluzii
31

CONCLUZII

Spinoza consideră că putem avea o cunoaștere adevărată atât timp cât
încercăm să înțelegem lumea cu ajutorul minții sau intelectului deasupra
percepțiilor.
Intelectul, în concepția lui Spinoza, are abilitatea și puterea de a defini
esența lucrurilor prin cercetarea naturii lor.
Esența intelectului deține esența întregii naturi sau a întregii existențe.
Totul este parte din aceeași substanță e existenței și fiecare parte are
aceeași esență.
Pentru Spinoza, esența este descrisă asemeni unui cod ce comprimă
cunoașterea printr- o idee simplă. Toate lucrurile derivă din această idee ca efect
al ei și cauza originală este un adevăr al sinelui.
Cazuistica în viziunea lui Spinoza est e însă cea mai apropiată cauză ce ne
este cu putință să cunoaștem, păstrând ca premisă ideea că sinele este cel ce permite cauza propriei existențe, ca o cauză imanentă.
Substanța existenței este infinită, asemeni unei cauze ce derivă la nesfârșit,
indiferent de direcția sa.
Cu cât cunoaștem o cauză mai generală a lucrurilor, cu atât avem o idee
mai adevărată, fără însă a putea ajunge la o cauză primă sau la un așa zis sfârșit.
Așa cum substanța este infinită ca esență, orice parte a sa este infinită
asemeni.
Esențialul poate fi dezvăluit prin idei: putem avea o idee despre soare fără
un temei exclusiv empiric prin percepție.
Cu cât înaintăm în rațiunea ce permite existența unui lucru, cu atât avem o
idee mai clară și cunoaștem un adevăr.

Concluzii
32
Obiectul „Soa re”, poate avea limite, dar ideea de „Soare” nu.
Cunoașterea modului de realitate a soarelui, poate fi realizat printr -o idee
pe care intelectul și -o poate forma. Cu cât avem o idee despre cauza cea mai
apropiată a soarelui, cu atât avem o idee mai adevărată despre ceea ce soarele
este ca existență reală.
Cu cât ideea este mai adecvată obiectului, cu atât ea devine o idee mai
simplă.
Scopul științei este de a avea idei clare ce provin din gândire, ce se reduc
la o singură idee generală.
Lumea poate fi înțel easă ca o singură imagine: cu cât avem o imagine mai
mare, mai detaliată, cu atât înțelegem esența sa.
Pentru a fi capabil să cunoaștem adevărul, avem nevoie de o singură
metodă ce se auto -susține. Dacă încercăm să cunoaștem adevărul folosind o
metodă ce f olosește o altă metodă și tot așa, ne poate duce într -o spirală fără
sfârșit.
Așa cum afirmația „avem nevoie de un obiect pentru a crea un alt obiect”
nu poate spune ce este obiectul.
Gândind că pentru orice obiect a fost nevoie de un altul, nu pute m expli ca
descoperirea ciocanului.
Pentru a căuta esența adevărului avem nevoie prin necesitate de intelect.
Astfel intelectul este parte a esenței adevărului.
Ideea adevărului diferă față de obiect, asemeni cum cercul diferă față de
ideea cercului. Diferența est e dată de caracterul finalității: ideea cercului nu are
margini precum obiectul cerc.
Obiectul este realitatea iar ideea adevărată a cercului, este esența
obiectului.
Ideile pot tinde către infinit așa cum putem avea o idee despre o altă idee
și tot așa. Î nsă noi nu avem nevoie de o altă idee pentru a defini idee a esenței
obiectului, căci es ența și obiectul sunt identice.

Concluzii
33
Ideea de cerc nu poate fi perfecționată printr- o altă idee, pentru a o defini
pe cea anterioară. Prin această metodă nu facem altceva dec ât să ne îndepărtăm
de esență.
Ideea esenței este întotdeauna aceeași. Nu voi putea avea niciodată două
idei diferite despre ceea ce definește un cerc.
Contradicția în metoda științifică a lui Spinoza este imposibilitatea unui
lucru de a se petrece în acord cu definiția sa. Acesta este primul pas pe care
trebuie să îl urmăm când căutăm adevărul unei idei.
Așa cum atunci când gândim noi nu putem gândi că nu gândim, aceasta
este o contradicție prin definiție.
Cu toate acestea nouă ne este îngăduit să ne imagi năm imposibilul unor
lucruri fictive. Însă cu cât cercetăm o idee fictivă, cu atât vom observa prin
rațiune această ficțiune, pe cât vom încerca să concepem o idee mai clară și mai
distinctă. Ideea fictivă este o contradicție a ideii esenței.
Ideea trebuie să fie o idee clară și distinctă pe atât cât ne este posibil prin
intelect. Ideea fictivă reprezintă o idee confuză și complicată. Pe cât ne
concentrăm asupra clarității unei idei, pe atât putem înlătura ficțiunea.
Pentru a crea ficțiune este necesar să complicăm definiția și tot așa încât
ideea devine tot mai confuză și mai complicată.
Ideea fictivă rămâne pentru intelect o idee vagă și confuză și încercând să
descriem o definiție a obiectului, vom ajunge în imposibilitatea de a crea o idee
în acord cu obiectul.
Cu cât ideea devine mai simplă, ea este o idee mai adecvată obiectului și
definește realitatea.
În metafizica lui Spinoza, relația corp -suflet este una diferită de
raționaliștii vremii sale.
Memoria este susținută prin intelect sau prin forța unui obiect de a ne
influența percepția.
Este cu neputință memorarea oricărui lucru pe care îl experimentăm și
astfel memoria prin voință sau forța percepției devine selectivă.

Concluzii
34
Prin voință, memoria este determinată de către intelect.
Deși intelectul poate dete rmina memoria prin selecție, memoria în sine nu
poate avea decât o influență pasivă asupra intelectului așa cum judecata sau
rațiunea nu este determinată de percepția empirică printr -o acțiu ne ce i -ar putea
modifica forma, ea suferă doar o mișcare.
Memoria este prezența informațiilor și nu a ideilor sau definițiilor.
Memoria este diferită de intelect prin aceea că intelectul nu o poate defini
ca pe o durată continuă.
Astfel memoria este doar senzația sau percepția creierului.
Intelectul folosește memoria pe ntru a -și forma idei și nu invers.
Pentru Spinoza memoria este o percepție distorsionată a informațiilor de
natură empirică, stocată de corp prin creier.
În acest caz putem observa rolul rațiunii în concepția lui Spinoza. Creierul
corpului nu este unul și același cu intelectul. El este doar o unealtă pentru
intelect, asemeni oricărui alt organ, al corpului.
Raționalitatea nu își are origini în creierul corpului. Spinoza separă aici
mintea ca proces de calcul al creierului față de intelect ca judecată a esen ței și
anume a unui întreg corp- intelect ce conține esența întregii existențe, în
determinarea căreia poate cunoaște adevărul.
Creierul privit ca un organ al corpului are limite ș i margini ale propriului
său gen; intelectul este însă o substanță infinită prin definiție.
Astfel intelectul își poate forma o idee a creierului ca obiect, idee prin care
îi poate defini existența.
Deși Baruch Spinoza îl contrazice pe Rene Descartes, ironizând îndoiala
excesivă prin aceea că nu putem cunoaște nimic îndoindu- ne de propria
existență, el folosește termenul „intelect”, ca pe o rațiune parte a întregului, externă față de corp și îl definește ca substanță infinită: ceva ce poate fi perceput
și măsurat pe cât este posibilă măsurarea unei idei.
Spinoza ca raționalist este printre primii ce consideră evidența empirică o
necesitate în cunoaștere.

Concluzii
35
Cu toate acestea el se referă la intelect ca suflet, termen pe care îl definește
sinonim cu substanța existenței.
Sufletul, în metafizica lui Spinoza, este substanța ce poate avea o idee
despre corp, așa cum Dumnezeu sau Natura poate avea o idee despre sufletul
nostru.
Spinoza susține că sufletul este unit cu corpul într -o singură substanță, atât
timp cât corpul este obiectul sufletului sau cu alte cuvinte sufletul este o
expresie a corpului.
Așa cum ideile nu pot fi decât idei ale unor obiecte, cele două nu pot
exista separat. Totul este parte a unei substanțe și diferența dintre ele este voința
acestor părți ca active sau pasive: intelectul fiind o parte mai activă decât corpul .
Cunoașterea și știința sunt idei ale unui intelect activ, însă totodată parte
ale aceleiași substanțe.
Deși Spinoza vorbește despre diferența mișcărilor substanței, el nu face o
separare față de materie: obiectele și ideile lor sunt parte ale aceluiași lucru.
Astfel termenul Dumnezeu este prezentat ca „Deus Sive Natura”, iar
Natura este existența ca materie și idee.
În căutare ideilor clare și distincte, intelectul urmează anumiți pași sau
reguli. Fără acestea el nu poate defini idei adecvate obiectelor mai adevărate de
cele desprinse exclusiv din senzații sau percepții.
Spinoza afirmă că intelectul folosește de fiecare dată aceiași pași în
căutarea unei idei adevărate, deși fără a reflecta asupra acestora.
Acești pași provin din modul în care intelectul funcționează.
Primul pas în conceperea unei idei clare și distincte este construirea unei
definiții.
Definiția privește natura internă a unui obiect și nu asupra proprietăților
sale, fără să folosească alte concepții de o natură diferită.
Definița trebuie să existe înaintea oricărei cauze. Este necesar ca obiectul
să fie explicat prin propria sa existență și nu prin existența altora.
Definiția răspunde întotdeauna la întrebarea dacă acel obiect există.

Concluzii
36
În definiție nu este posibil să folosim adjective ce implică abstracții
confuze. Trebuie să construim o definiție îndreptată spre particularitate.
Este necesar să deducem toate ideile din existențe reale, fizice, dar
păstrând esența lucrurilor statice.
Cum nu putem concepe toate particularitățile ce se află într -o continuă
mișcare , nu este nici necesar, căci toate lucrurile schimbătoare depind de cele
statice, de legile eterne ale existenței.
Baruch Spinoza consideră că intelectul are puterea de a atinge o
cunoaștere adecvată a lui Dumnezeu, adică o cunoaștere a n aturii ca pe o
întreagă existență.
Prin afirmațiile sale putem concluziona că Dumnezeul la care face referire
nu este altceva decât conceptul prin care definim existența, astăzi, ca Univers.
Prin metafizica sa Spinoza analizează legile ce stau la baza exis tenței.
Astfel prin natură el înțelege tot ceea ce există. În spiritul lui Descartes
faptul că existăm este dovada de necontenit ce poate demonstra modul în care
funcționează lumea. De propria existență intelectul nu se poate îndoi și aceasta
este demonstr ația prin sine a unei substanțe ce își conștientizează natura.
Printr- o analogie, Baruch Spinoza descrie o organizare politică respectând
același raționament prin care putem explica existența tuturor lucrurilor.
Aspectul de generalitate este subiectul prin cipal în lucrarea sa și anume
orice individ oglindește legile generalului din care face parte.
Nimic nu poate fi privit exclusiv prin particularitățile sale fără a avea în
vedere lucrurile ce îl înconjoară.
Separarea a două obiecte este posibilă doar printr -o așa numită formă, căci
substanța este aceeași pentru toate, fără a exista ceva ce acționează doar prin
propriile determinări.
Cunoașterea determinărilor ce cauzează acțiunea și chiar propria existență,
de către lucrul în sine, permite o libertate prin felul în care ne raportăm la aceste
determinări.

Concluzii
37
Fără a cunoaște acționăm printr -o determinare a externului, iar
cunoașterea sinelui ne permite să acționăm asupra mediului înconjurător prin
aceea că știm cum și în ce fel suntem determinați.
Organizarea politică în orice ipostază a sa nu poate exista în afara legilor
universale a existenței tuturor lucrurilor.
Așa cum un corp este alcătuit din alte corpuri de forme diferite, așa și
organizarea politică aidoma unui corp numit stat, este alcătuit din alte corpuri.
Prin acestea, ideea democrației în vizunea lui Spinoza, este o organizare
politică ce nu poate fi înlăturată fără a duce la moartea întregului stat .
Corpurile ce formează un stat sunt rațiunile individuale ale fiecărui om ce
au forme diferite, da r stabilesc o voință comună ce dă la rândul ei forma statului.
Prin urmare orice altă formă de organizare politică este sortită eșecului:
așa cum un corp nu poate suprima părțile din care este compus fără a -și periclita
propria existență.
Rațiunile individ uale interacționează la rândul lor în stat și prin forța
activităților produc mișcări în interiorul organizărilor politice.
Cu cât o rațiune este mai liberă, cu atât urmărește mai bine scopul de a
exista, ceea ce implică supraviețuirea corpului din care face parte.
O acțiune prin care se pune în pericol existența statului este crearea unui
dezechilibru între părțile constituente. Acest lucru este posibil în măsura în care
un corp sau aici rațiune individuală este mai activă sau mai pasivă.
Deși aceste mișcări se petrec întotdeauna fără a se ajunge la o constantă ce
ar însemna lipsa mișcării pentru întregul organism de stat, ele au această limită
prin care își distrug mediul și odată cu aceasta existența individuală.
În afara unei organizări politice fiecare trăiește într-o continuă teamă ce va
determina asocierea printr- o rațiune a naturii omului, adică rațiunea de a
supraviețui a tot ce respectă cea mai apropiată natură.
Asocierea indivizilor respectă caracterul asemănător al lor și fie că vorbim
de oameni ori orice altă formă de existență, forma unui obiect este dată de alte
obiecte ce se armonizează și construiesc o formă mai generală.

Concluzii
38
Diferența dintre corpuri este de departe rațiunea lor individuală, adică acea
capacitate de a- și înțelege natura p roprie și a acționa asupra altor obiecte,
cunoscând determinarea altor corpuri.
Prin urmare organismul „Stat” are propria rațiune dată de ceea ce îl
formează.
Într-un asemenea stat, locul unui tiran sau dictator ce își impune propria
voință asupra tuturor celorlalți este eliminat prin definiție. Astfel nu putem vorbi
în acest caz de o organizare politică ci doar de un corp ce acționeză asupra altor
corpuri pasive, fără ca acestea din urmă să -și exercite o rațiune individuală, fără
a acționa în niciun fel di n vreo voință internă. Cum orice om deține rațiune și
urmărește scopul de a exista ca individ, acest lucru nu este posibil.
Deși privind istoria omenirii prin organizarea politică de -a lungul vremii,
în vizunea lui Spinoza, orice așa zis tiran, este punctul în care o rațiune
individuală părăsește asocierea din care face parte și suferă un eșec în încercarea
de a- și impune voința proprie într- un organism ce funcționează prin alte legi.
Așa cum nimeni, oricât și-ar dori nu poate modifica o lege fizică deoarec e
aceasta există din determinări ce provin din afara voinței sale, tot așa la Spinoza
organizarea politică respectă legi ale unui întreg.
Prin acestea putem observa concluzia optimistă asupra democrației, căci
Spinoza o descrie ca pe o lege și nu ca pe o posibilă formă de organizare politică
pe care a m avea libertatea de a o alege sau nu.
Cu alte cuvinte democrația pentru Spinoza are caracterul de necesitate în
existența unei organizări politice.
Deoarece asocierea indivizilor ce au ca scop existența propri e implică
existența fiecăruia în parte, rațiunea comună este cea care le permite
supraviețuirea.
Așa cum orice specie trăiește într -o formă de asociere ce permite
supraviețuirea ca întreg, tot așa această asociere nu poate fi numită altfel decât
democrație .

Concluzii
39
Un aspect important este detalierea calității democrației. Dacă aceasta
există în orice formă de asociere, este foarte important de cunoscut modul prin
care funcționează, echilibrul spre care tinde și ceea ce duce la distrugerea ei.
Astfel organizarea politică funcționează mai bine și își păstrează forma
prin respectarea rațiunii ce o constituie.
Rațiunea întemeierii unui stat este dată de rațiunea unui individ ce are ca
scop supraviețuirea, rațiune ce are un punct comun cu toți cei ce fac parte din
aceeași asociere.
Forța unui stat este dată de conștientizarea la nivel individual a părților ce
îl constituie.
Un individ acționeză în scopul comun atunci când are în vedere că
supraviețuirea sa este permisă prin acordul celorlalte rațiuni, ce au același sco p.
Ignorarea acestui fapt conduce la separarea sa dintr -un întreg ce are atât
forța cât și rațiunea de a- i fi contrar.
Orice două corpuri aflate în contradicție sunt puse în situația de a se
distruge unul pe celălalt.
Mecanismul prin care organizarea polit ică își menține existența, este dat
de existența rațiunii comune. Această rațiune comună ia ființă prin asocierea
indivizilor într -un scop comun. De la dreptul individual la dreptul comun este o
trecere prin definiție săvârșită p rin rațiunea ce creează un corp din mai multe
corpuri.
Aces te corpuri funcționează în cunoș tința determinării într egului
organism, fără a ceda în fața determinărilor individuale fără de care corpul în
sine nu poate exista.
Rațiunea comună nu poate acționa împotriva existenței sale ca întreg,
decât prin autodistrugere, ceea ce este în sine un act irațional și o lipsă a
cunoașterii, fapt ce duce la un corp pasiv, expus la acțiunile corpurilor externe
ce fie îl încorporeză, fie îl distrug.

Concluzii
40
Temeiul prin care statul este construit respectă imposibilitatea replicării
unei rațiuni. Cu alte cuvinte fiecare are propriul sine și propria rațiune împotriva
căreia nu poate acționa fără să comită un act sinucigaș.
Cum orice existență suportă într- o manieră deterministă rațiunea ce îi
permite supraviețuirea, nici o altă existență la rândul ei determinată nu poate
avea ca scop autodistrugerea decât în fața unor acțiuni externe ale unor corpuri
ce au forța de a se manifesta și constrânge pentru a -și menține propria existență.
Cu cât un corp este mai activ, cu atât el acționează prin propria rațiune și
cu atât el are o forță mai mare de a- și menține existența.
Pentru ca un corp să fie activ este necesar ca și corpurile ce îl alcătuiesc să
fie la rândul lor active.
Activitatea sau pasivitatea sunt date de prezența sau lipsa rațiunii.
Conform acestei definiții, rațiunea este cea care conduce la existența
lucrurilor.
Prin analogie organizarea politică este cu atât mai puternică și își poate
menține existența cu cât indivizii își exercită rațiunea de a exista , rațiune ce dă
formă asocierii.
Astfel un stat ce urmărește judecata liberă este un stat mai puternic și mai
puțin expus pericolelor externe ce îi pot aduce „sfârșitul”.
Rațiunea aici este cunoașterea determinărilor și acțiunea în folosul
corpului ce cunoscând legile determinate nu poate acționa decât în consolidarea sa.
Așa cum nimeni nu poate judeca prin mintea altcuiva fără a -și pierde
propria existență, tot așa statul este determinat de rațiunile individuale.
Forța de coerciție a unui stat este însăși acțiunea indivizilor ce îl compun.
Această forță nu poate fi confiscată fără a încălca principiul rațiunii
individuale. Cu alte cuvinte nimeni nu poate forța acțiunea vreunui alt individ
fără a încălca principiile existențiale ale acestuia.
Orice acțiune i ndividuală este mijlocită de propria rațiune provenită din
sinele său.

Concluzii
41
Chiar dacă putem afirma că prin manipulare cineva poate fi silit să
acționeze în detrimentul său, individul manipulat sau înșelat urmărește o rațiune
a sa ce îl determină să acționeze astfel având ca singur efect: distrugerea propriei
existențe ori descoperirea falsei idei ce nu îi poate aduce vreun folos, prin
urmare ceea ce va considera ca rău și ceea ce va evita în cele din urmă.
În concluzie organizarea politică este prin definiție de natură democrată și
fie va acționa în consolidarea și propriul interes prin rațiune, fie va suporta
acțiunile contrare ale lucrurilor ce îi suprimă existența ca formă și în mod
necesar vor duce la distrugerea sa.

Bibliografie
42

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii, articole și cărți:
 Allison, Henry, 1987. Benedict de Spinoza: An Introduction, New Haven:
Yale University Press.
 Balibar, Etienne, 1998. Spinoza and Politics , London: Verso.
 Bennett, Jonathan, 1984. A Study of Spinoza's Ethics , Indianapolis:
Hackett Publishing.
 Curley, Edwin, 1988. Behind the Geometric Method, Princeton: Princeton
University Press.
 Della Rocca, Michael, 2008. Spinoza, London and New York: Routledge.
 Donagan, Alan, 1988. Spinoza, Chicago: Univers ity of Chicago Press.
 Garrett, Don (ed.), 1996. The Cambridge Companion to Spinoza,
Cambridge and New York: Cambridge University Press.
 Huenemann, Charlie (ed.), 2008. Interpreting Spinoza: Critical Essays ,
Cambridge: Cambridge University Press.
 James, Susan, 2012. Spinoza on Philosophy, Religion, and Politics: The Theological -Political Treatise , Oxford: Oxford University Press.
 Kisner, Matthew J., 2011. Spinoza on Human Freedom: Reason, Autonomy and the Good Life , Cambridge: Cambridge University Press.
 Koistinen, Olli, 2009. The Cambridge Companion to Spinoza's Ethics ,
Cambridge: Cambridge University Press.
 Koistinen, Olli and John Biro (eds.), 2002. Spinoza: Metaphysical
Themes, Oxford: Oxford University Press.
 LeBuffe, Michael, 2010. From Bondage to Freedom: Spinoza on Human
Excellence, Oxford: Oxford University Press.
 Lord, Beth, 2010. Spinoza's Ethics: An Edinburgh Philosophical Guide ,
Edinburgh: Edinburgh University Press.
 Melamed, Yitzhak and Michael A. Rosenthal (eds.), 2010. Spinoza's Theol ogical -Political Treatise: A Critical Guide , Cambridge: Cambridge
University Press.
 Morgan, Michael L. (ed.), 2002. Spinoza: Complete Works , Cambridge:
Hackett Publishing Company
 Nadler, Steven, 1999. Spinoza: A Life , Cambridge and New York:
Cambridge University Press.
 Popkin, Richard, 2004. Spinoza, Oxford: One World.
 Preus, J. Samuel, 2001. Spinoza and the Irrelevance of Biblical Authority ,
Cambridge: Cambridge University Press.
 Ravven, Heidi and Leonard E. Goodman (eds.), 2002. Jewish Themes in Spinoza's Philosophy , Albany, NY: SUNY Press.
 Spinoza, Baruch. 1981. Etica , București : Editura Științifică și
Enciclopedică

Bibliografie
43
 Spinoza, Baruch. 1960. Tratatul Teologico -politic , București : Editura
Științifică
 Spinoza, Baruch. 1979. Tratatul despre îndreptarea intelectului,
București : Editura Științifică și Enciclopedică
 Smith, Steven B., 1997. Spinoza, Liberalism and the Question of Jewish
Identity , New Haven: Yale University Press.
 Viljanen, Valtteri, 2011. Spinoza's Geometry of Power , Cambridge:
Cambridge University Press.
 Verbeek, Theo, 2003. Spinoza's Theologico -Political Treatise: Exploring
‘the Will of God’, London: Ashgate.
 Wolfson, Harry, 1934. The Philosophy of Spinoza, 2 vols., Cambridge, MA: Harvard University Press.
 Yovel, Yirmiyahu, 1989. Spinoza and Other Heretics, 2 vols., Princeton:
Princeton University Press.