Libertate, Egalitate Si Răspundere Juridică

UNIVERSITATEA BABEȘ- BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

LIBERTATE, EGALITATE ȘI RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Coordonator Susținător

Lect.univ.dr.av. Mihaela Oprescu Leș Roxana Gabriela

CUPRINS

INTRODUCERE

PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ȘI AL EGALITĂȚII

PREZENTAREA PRINCIPIULUI LIBERTĂȚII ȘI PRINCIPIULUI EGALITĂȚII

EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE LIBERTATE ȘI EGALITATE

C. ACCEPȚIUNEA FILOZOFICĂ A LIBERTĂȚII ȘI EGALITĂȚII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

PREZENTAREA RĂSPUNDERII JURIDICE

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

STUDIU DE CAZ

PREZENTAREA UNEI SPEȚE ÎN CARE ESTE ELABORAT PRINCIPIUL LIBERTĂȚII SI AL EGALITATII

ANALIZA RĂSPUNDERII JURIDICE DIN CADRUL SPETEI

RELATIA DINTRE LIBERTATE, EGALITATE ÎN SPEȚĂ

CONCLUZII

CAPITOLUL I

PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ȘI AL EGALITĂȚII

Prezentarea principiului libertății și principiului egalității

Pornind de la definiția din DEX, termenul de libertate este explicat ca fiind: ” posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință, posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii ( și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Așadar, libertatea este prezentată publicului larg ca un element fundamental, ce stă la baza fiecărei acțiuni a individului și care se desprinde dintr-o serie de principii care de-a lungul istoriei au fost elemente constitutive ale proceselor de evoluție a societății, prin intermediul cărora funcționează și societatea din ziua de azi.

Ideea de libertate promovată atât la nivel de națiune cât și la nivel de individ a provocat în decursul istoriei o serie de revolte manifestate prin diferite modalității și abordări, unele agresive, altele artistice, însă toate acestea aveau același scop: necesitatea individului de a-și manifesta spiritul libertății. Rezultatele acestor acțiuni au dus la o serie de documente care în decursul istoriei au schimbat gândirea oamenilor, elaborând acte legislative în care se manifestă evoluția societății și înțelegerea nevoii de a stabili o serie de conduite la nivel de societate. Cel mai important document elaborat, care stă la baza societății de azi este Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Aceasta reprezintă ”fundamentul libertății și dreptății în lume”. Documentul este alcătuit din 30 de articole care subliniază principalele drepturi și libertăți ale ființei umane. Termenul de libertate este folosit în contextul său natural, astfel sunt enumerate cele mai importante libertăți care sunt luate în considerare și în ziua de azi. Dintre toate cele 30 de articole principalele libertăți sunt:

libertatea gândirii, conștiinței și religiei

libertatea opiniei și expresiei

libertatea de adunare și asociere pașnică

libertatea de circulație, incluzând dreptul de a-și părăsi sau de a se întoarce în țara sa

libertatea de a nu fi supus amestecului în viața intimă, familie, casă sau corespondență

libertatea de a nu fi ținut în sclavie

Constituția României prevede o serie de libertăți a căror importanță se regăsește în funcționalitatea țării prin aplicarea lor în interiorul unui regim democratic. Cele mai importante libertăți sunt următoarele:

Articolul 23. Libertatea individuală

”(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”

” Libertatea individuală vizează libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de constituție și legi.” Observăm așadar, că libertatea individuală, constă în neîngrădirea spațiului său de acțiune fără voința acestuia. De asemenea, ideea de siguranță, se referă la totalitatea asigurărilor care apără persoana contra actelor ilegale care se pot desfășura de către autoritățile publice împotriva sa.

Articolul 25. Dreptul la libera circulație

”(1) Dreptul la liberă circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept.

(2) Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședință în orice localitate din țară, de a emigra precum și de a reveni în țară”

Considerat o formă a libertății de mișcare a cetățenilor țării, articolul face referire atât la acțiunea pe teritoriul țării cât și la libera circulație din exteriorul României. Circulația pe teritoriul țării exprimă neîngrădirea dreptului de mișcare, de asemenea, emigrarea este forma liberei circulații în afara țării.

” Exercițiul dreptului la libera circulație nu este absolut. Potrivit Convenției Europene, exercițiul acestui drept nu poate face obiecul altor constrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a morale, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Toate aceste libertăți exprimate în documentele care stau la baza vieții sociale și interacționării umane contemporane, naționale și internaționale, nu se pot manifesta și aplica numai într-o societate egală în drepturi. Astfel, intervine cel de al doilea factor complementar, egalitatea. În contextul Declarației Universale a Drepturilor Omului se elaborează drepturi-principiu bazate pe egalitate, care precum libertățile enumerate mai sus, sunt de o importanță nemarginită în ceea ce privește societatea:

” – principiul egalității în demnitate și drepturi a tuturor ființelor umane (art. 1)

– principiul egalității în drepturi a tuturor ființelor umane, fără nici deosebire, ca de exemplu de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de nastere sau decurgând din orice altă situație ( art. 2) ”

Cele două elemente, libertatea și egalitatea se împletesc pe planul moral al societății, ele fiind nelipsite în domeniul dreptului. Luând expresie juridică ca principiu al dreptului, principiul libertății și al egalității este exemplificat în partea generală a dreptului, fiind prezent în toate ramurile acestuia.

Cel de-al doilea element fundamental al principiului de drept este egalitatea. Prin egalitate, conform definiției din DEX, înțelegem cel ”care este la fel cu altul într-o anumită privință; (despre cetățeni, națiuni etc.) care au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri.” Putem spune că egalitatea se manifestă printr-un raport social, de ordin moral, prin intermediul căruia se stabilește un nivel de pornire al tuturor relațiilor și interacțiunilor sociale. Echilibrul manifestat de aceasta reprezintă piatra de temelie a dezvoltării umane într-o societate democratică.

În Constituția României se vorbește despre egalitatea în drepturi. Articolul 16, subliniază importanța egalității într-un stat democratic, prin următoarele alineate:

” (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.

(3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități. ”

Deducem, așadar, că egalitatea în România este un element care oferă sprijin pentru buna funcționare a societății.

Intervenția dreptului în conturarea celor două elemente fundamentale, are ca scop delimitarea între indivizi sau grupuri și definirea unor libertăți generale sau individuale, care se manifestă atât la nivel colectiv, cât și individual.

În cadrul unor ramuri de drept, identificăm aplicarea acestui principiu, precum dreptul muncii, unde principiul egalității este exemplificat in Codul Muncii, articolul 5, cu titlul ”egalitatea de tratament”:

”(1) În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.

(2) Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă.

(3) Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.

(4) Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.”

Principiul egalității exemplificat în cadrul dreptului muncii, subliniză importanța egalității de tratament, după cum spune și titlul, dar și susținerea nedscriminării, factor care perturbă echilibrul social. Egalitatea completează procesul de dezvoltare al mediului muncii, combatând problemele sociale, precum discriminarea și susținând egalitatea de șanse.

Într-o altă masură, principiul libertății este prezent în ramura dreptului civil, prin exemplificarea libertății contractuale în cadrul raporturilor comericale, în Codul Civil, art. 1.169. ” Libertatea de a contracta. Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri” . Există o serie de particularități existente în ceea ce privește acțiunea libertății în raporturile comerciale urmate de consecințele de rigoare:

Libertatea în exprimarea voinței la încheierea contracului constă în aplicarea principiului consensualismului, descris în Noul Cod Civil. art.1.178 : ” Libertatea formei. Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”. Permisivitatea acordată în cadrul contractelor de natură comecială, reiese din mulțimea contractelor realizate de către comerciant și rapiditatea efectuării rapoartelor comerciale.

Libertatea probelor în litigiile comerciale

” Principiul libertății contractuale se extinde și asupra regimului probator al obligațiilor comerciale. Potrivit art. 46 C. corn., obligațiile comerciale și liberațiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul comun (în anumite cazuri chiar fără restricțiile impuse în dreptul comun), precum și prin mijloace de probă specifice (facturi acceptate, corespondență comercială, registrele comerciale etc.). Rezultă că, în materie comercială, probatoriul este mult mai larg și mai permisiv decât în raporturile civile.”

Libertatea soluționării litigiului pe calea arbitrajului comercial

În cazul în care se observă apariția unor litigii între părțile contractante, pentru rezolvarea acestora, participanții au libertatea de a apela la arbitrajul commercial. Acest fapt poate să fie menționat în cadrul contractului încheiat cu acordul ambelor părți.

Îngrădirile principiului libertății contractuale în raporturile comerciale

Există trei categorii de contracte, în cadrul cărora se întâlnesc îngrădiri ale principiului libertății, prevăzute de diverse forme speciale. Cele trei tipuri de contracte sunt următoarele: contractele cu clauze impuse de lege, contracele cu clauze interzise de lege și contractele de adeziune.

Contractele de adeziune

Conform articolului 1.175 din Noul Cod Civil, contractele de adeziune se definesc astfel : ” Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.”

Contracte cu clauze interzise de lege

Contractele cu clauze interzise de lege sunt descrise și exemplificate în Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comerciant și consumator.

Așadar constatăm că libertatea și egalitatea, ca principii fundamentale în ramurile dreptului, stabilesc o anumită conduită și delimitează la rândul lor o serie de acțiuni alături de particularitățile specifice fiecărei ramuri a dreptului. Ca și principiu general al dreptului, acesta este privit ca un principiu de ordin moral, menit să regleze raporturile dintre indivizi și să stabilească limitele de acțiune.

EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE LIBERTATE ȘI EGALITATE

De-a lungul istoriei și evoluției societății, ideea de libertate a fost prezentă sub diferite forme, fiind percepută în mod diferit în etapele istorice ale omenirii. Individul, a încercat în decursul trecerii timpului de a-și expune dorința de acțiune liberă și fără granițe, prin diferite mijloace de manifestare.

Un factor important al perceperii libertății în istorie este religia. Astfel, în Evul Mediu, dar începând încă din Antichitate, libertatea era restrânsă ca și concept de către orientările religioase. Poziția socială era de asemenea un factor delimitant al libertății individului.

Primul cod de legi, apărut în istoria evoluției societății, este codul regelui Babylonian, Hammurabi, așadar putem spune că este nucleul tuturor codurilor de legi, astfel principalele libertăți și viziuni asupra egalității se întâlnesc în cadrul acestui prim set de legi.

Primele forme de libertate juridică au apărut în Grecia Antică, astfel evoluția pe care societatea a întâlnit-o în acele vremuri, pe plan religios, educațional, politic, în același timp și juridic, au pus bazele societății din ziua de azi. Dezvoltarea din acele vremuri a conturat diferite forme de libertate, care prin aportul lor juridic s-au consacrat și își găsesc utilitatea chiar și în zilele noastre.

În societatea grecească libertatea se împletește cu educația și activitatea spirituală a fiecărui individ. ” Aristotel definește omul-cetățean ca o „ființă politică” (zoon politikon). De aceea, sarcina de căpetenie a cetății este educația cetățenilor ei și, în consecință, inițiativa individuală trebuie să fie cât mai limitată. Cetatea orientează această educație către interesele sale. În viziunea lui Platon și Aristotel, aspirația acestei educații trebuie să fie formarea unor cetățeni liberi și cinstiți. Îmbinarea educației corpului și a spiritului are ca ultim scop crearea unui cetățean animat de sentimentul de noblețe și ideea de libertate.” În această perioadă istorică datează și primele forme ale democrației, deși diferă față de democrația din ziua de azi, bazele societății democratice, unde spiritul liber este intens promovat, se află în activitatea cetății grecești.

Societatea grecească se dezvoltă prin intermediul a trei mari etape, prima fiind considerată de inițierea ideiilor de justiție și funcționare socială, în cea de a doua se conturează cetatea și cetățenii săi, iar ultima face referire la societate. În funcționalitatea celei de a doua etape are loc instaurarea egalității în fața legii, de către arhontele Dracon. În continuare are loc evidențierea și construirea ideei de libertate, inițiată de arhontele Solon, prin prezența libertății individuale și a siguranței individului. În cel de al treilea moment are loc deschiderea societății spre egalitatea democratică, marcată printr-o serie de reforme. Această perioadă este caracterizată ca fiind ” un regim al libertății individuale și al toleranței” Pericle spunea: „Noi ne guvernăm în spiritul libertății, libertate ce se

regăsește în relațiile noastre de zi cu zi, din care lipsește neîncrederea. […] Suntem

toleranți în relațiile particulare. […] Oricare dintre noi știesă găsească în el însuși

suficiente resurse pentru a se adapta celor mai variate forme d

e activitate. […] Nu ne este rușine să mărturisim că suntem săraci, dar nu este nimic de făcut pentru a ieși din această situație”

”Aristotel vorbește despre libertate ca scop final al acțiunii umane în

contingent, în realitate. Omul, înzestrat în ființa sa cu capacitatea și impulsul de ase

desăvârși pe sine, trebuie să își orienteze toate eforturile către sine, către propria ființă, pentru a se descoperi într-un plan superior, pentru a ajunge la autocunoaștere, care nu este altceva decât fericirea supremă, atingerea Divinului, adică libertatea. Prin urmare, acțiunea umană are ca unic scop fericirea, binele suprem, libertatea, fiind astfel subordonată în totalitate sophiei, înțelepciunii, eliberării de orice determinări ale realității fizice. Acesta este sensul libertății la Aristotel, respectiv, desăvârșirea ființei umane prin contemplație, prin autocunoaștere.”

În Roma antică ideea de libertate era asociată cu definiția data de către Iustinian: ” Iar libertatea, în temeiul căreia (oamenii) se numesc liberi, este capacitatea firească a omului de a face ce vrea, numai dacă nu este oprit prin forță sau de lege.” Înțelegem așadar că libertatea era un element esențial conviețuirii cu ceilalți oameni și supunerii legilor vremii. ” Calitatea de om liber aparține celor care nu sunt sclavi. Oamenii fiind impărțiți în liberi și sclavi, ultimii sunt puși în categoria lucrurilor. (…) Capacitatea juridică este recunoscută de dreptul roman tuturor celor care sunt liberi, cetățeni și nu sunt supuși puterii parintești. (…) Libertatea este una dintre condițiile esențiale pentru a figura ca subiect de drept.”

La data de 19 iunie, 1215, are loc redactarea documentului Magna Charta, reprezentând concesia realizată dintre regele Ioan fără Țară și baronii englezi. În cadrul actului se determină percepția că ” un om liber nu va putea fi obligat la o amendă pentru un delict mai grav, el va fi obligat la amendă în conformitate cu gravitatea delictului, în afară de cazul în care prejudiciul a fost acoperit.” Se subliniează așadar raportul de egalitate între fapta săvârșită și sancțiunea ce urmează a fi aplicată vinovatului, manifestându-se de asemenea și forma de libertate a individului. Actul menționează și dreptul la o judecată justă: ” Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemnițat sau privat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, ori exilat, sau lezat, indifferent de manieră, și noi nu vom merge niciodată împotriva lui fără o judecată loială egalilor săi, în conformitate cu legea țării.”

În evoluția conceptului de libertate și egalitate, o importanță istorică și ideologică, este reprezentată de Revoluția Franceză, manifestată la sfârșitul secolului XIX, anii 1789-1799, fiind imboldul care a propulsat ideea de democrație și naționalism în societatea modernă. Revoltele sociale, artistice și politice din această perioadă au dat o nouă înfățișare viitorului, astfel în luna august, anul 1789, are loc adoptarea Declaratiei Drepturilor Omului și Cetățeanului. Actul oferă o nouă viziune asupra libertății, până în acea vreme: ” Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia, astfel exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om n-are limite decât pe acelea care asigură celorlalți membri ai societății posibilitatea exercitării acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege. ” Ca simbol al modernității și funcționalității societății noastre, este deviza folosită în cadrul Revoluției și adoptată apoi în Franța: ”Libertate, egalitate, fraternitate”, arătând dorința societății de a funcționa sub principiul acestor trei elemente, într-o organizare democratică.

În decursul istoriei, ideea de egalitate a fost percepută în mod diferit de către ambele sexe. Odată cu evoluția societății, a administrației, a planului politic, dar și al mediului muncii, dorința de afirmare, a femeilor printr-un tratament egal cu cel al bărbaților, a crescut considerabil, astfel că în același ritm în care societatea a evoluat, stabilindu-și drepturile și libertățile, mișcările feministe au început să își facă simțită prezența.

”Primele încercări ale mișcării feministe, apărute pe parcursul secolului XIX, au avut scopul de a ameliora situația femeilor în domeniul civil și de a le sprijini pentru a deveni mature din punct de vedere legal (divorț, custodie, etc.).

Se poate spune că recunoașterea legală și încercarea de protejare a drepturilor femeilor la nivel internațional a debutat în anul 1919, o dată cu adoptarea Convenției nr. 3, privind protecția maternității. Prin adoptarea acestei convenții, Organizația Internațională a Muncii a devenit prima instituție internațională care a adoptat norme cu putere juridică în favoarea drepturilor femeilor și, prin aceasta, implicit în favoarea egalității de șanse între femei și bărbați.

Noțiunile de egalitate de șanse și egalitate de tratament au început să fie utilizate în anul 1958, când Organizația Internațională a Muncii a adoptat Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul forței de muncă și al exercitării profesiei. Aceste noțiuni au continuat să fie utilizate pentru multă vreme doar în domeniul relațiilor de muncă, referindu-se în principal la angajare, condiții de promovare, formare profesională, concediere.

Un nou mod de abordare, la nivel internațional, a egalității de șanse între femei și bărbați a început după ce Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat prima Decadă a femeilor „Egalitate, Dezvoltare, Pace”, în perioada 1975-1985, și în special o dată cu recunoașterea drepturilor femeii ca parte inalienabilă a drepturilor omului, la data de 18 decembrie 1979, când Organizația Națiunilor Unite a adoptat Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare fața de femei (CEDAW).

Un an important în istoria egalității de șanse la nivel comunitar este anul 1996. Atunci s-a ajuns la încheierea Tratatului de la Amsterdam, care modifica precedentul Tratat Constitutiv al Uniunii Europene. Art. 119 inițial prevedea egalitatea salariului între bărbați și femei pentru un loc de muncă asemănător. Ulterior articolul a fost modificat prin Art. 141 TCUE, care a extins pentru prima dată în Tratatul Constitutiv al UE principiul egalității retribuției și la locuri de muncă cu valoare egală.

Cu Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la doi ani după aprobarea sa, în 1999, se consolidează bazele juridice ale politicii șanselor egale, și s-a extins lupta împotriva discriminării (inclusiv cea sexuală) chiar și în afara locului de muncă.”

Libertatea și egalitatea fac parte din principiile fundamentale ale vieții, astfel expansiunea lor juridică a fost vazută ca o necesitate, pentru adaptarea legilor în mediul social diverisificat, astfel ideea de egalitate a început a se afirma în diverse domenii. precum religia, filosofia, toate având ca scop întelegerea și mai ales, justificarea implementării principiului de egalitate în buna funcționare a statelor.

Așadar, în cadrul istoriei Uniunii Europene, a existat o mișcare amplă a dorinței de manifestare a egalității sexelor și în același timp de combatere a discriminării, persistentă mai ales în mediul muncii. Astfel, prin reglementările aduse în cadrul tratatelor Comunității europene, mișcările feministe au reușit să evidențieze importanța egalității la nivelul unei societăți civilizate și să intervină pe plan juridic pentru modificarea acestora.

În final observăm că evoluția conceptelor de libertate și egalitate au fost supuse la modifcări și ajustări, fiind percepute în mod diferit odată cu perioadele istorice, iar actele și documentele elaborate în spiritul libertății și egalității, din antichitate până în perioada modernă, conturează spiritul promovat astăzi în societățile democratice.

C. ACCEPȚIUNEA FILOZOFICĂ A LIBERTĂȚII ȘI EGALITĂȚII

” Libertatea omului este partea divină din ea” – Petre Țuțea

Pe plan filosofic, libertatea a fost percepută ca unul dintre cele mai complexe concepte pe care omenirea a încercat și continuă să încerce să-l înteleagă și să-l definească. Astfel, filosofii din toate perioadele istorice, au încercat să deslușească și să explice, prin prisma concepțiilor acestora, ideea de libertate și libertăți.

Platon în lucrarea sa, Republica, consideră ca ” justiția și legile au drept scop realizarea binelui comun. Democrația este respinsă de filosoful atenian pentru că oferă prea multă libertate și duce în final la autodistrugere. Libertatea duce și la inegalitate iar aceasta din urmă la lupte între grupări cu interese opuse (bogații și săracii) pentru resursele societății. Scopul legilor este de a întări coeziunea cetății. Pentru a realiza acest scop ea nu trebuie să favorizeze o categorie socială ci să realizeze binele pentru toți cetățenii” Astfel, Platon privea libertatea și egalitatea, în filosofia dreptului, ca elemente care necesită o prelucrare din partea societății, pentru a evita discriminările și favorismele în cadrul activităților juridice cât și în cadrul funcționării societății.

”Libertatea, în sensul ei inițial, se opune servituții sau coerciției și se definește, în mod negativ, drept absența constrângerii exterioare. Libertatea este, în termenii lui Constantin Noica, deschiderea care închide, deschidere deoarece oferă oportunitatea alegerii din mai multe alternative, dar, odată alegerea făcută, ne-am închis în ea, libertatea devenind nonlibertate. Astfel, libertatea este de dorit în sine și nu pentru altceva, este scop, iar alegerea mijloacelor este opțiunea fiecăruia.”

Voltaire afirma că ” Cine nu vede, că faptul de a ne simți bolnavi, este dimpotrivă o dovadă neîndoielnică că am fost sănătoși, după cum faptul de a resimți robia și neputința înfățișează o dovadă de neclintit că am avut putere și libertate”, astfel Voltaire de perioada sclavagistă și subordonată de reguli și politici, unde individul de rând se simte captiv, acesta reamintește perioadele de revolte și afirmare a spiritului liber.

Filosoful britanic, John Stuart Mill, un important influent al valului liberalist din sec XIX, afirmă în lucrarea sa ” Despre libertate”, cosiderată ca fiind un tratat al libertății actuale, că libertatea este constrânsă de către puterea care controlează societatea. Filozoful elaborează o teorie conform căruia individual are dreptul de a acționa după bunul plac, atâta timp cât acțiunile sale nu au repercursiuni față de cei din jur. În această situație, daca acțiunile au urmări numai față de cel care le-a înfăptuit, atunci societatea nu poate să se implice, indiferent de gravitatea rezultatelor asupra individului.

În viziunea lui Montesquieu, important filozof și influent al istoriei politice, libertatea este ” dreptul de a face tot ce legile îngăduiesc.”, individul având astfel o delimitare a libertății, mult mai evidentă față de libertatea percepută de către cei care consideră aceasta ca fiind o trăsătură fundamentală, lipsită de granițe sociale sau morale. În lucrarea sa ” Despre spiritul legilor”, filozoful francez, subliniază importanța aplicării principiului separării puterilor în stat, aplicând astfel și principiul egalității, prin distribuirea în mod egal a atribuțiilor, legislative, executive și judecătorești, instituțiilor specializate fiecărui domeniu. De asemenea, spiritul libertății politice este subliniat în lucrarea sa, astfel, promovând o doctrină politică liberală, acesta arată importanța unei legislații echitabile și obiective, în procesul de dezvoltare liberală.

Immanuel Kant abordează în lucrarea sa ,Metafizica moravurilor, ideea libertății individuale, menționând că în procesul elaborării acesteia, apar diferite piedici și împotriviri, i-a fost atribuită puterea de constrângere, cu mențiunea că într-un stat de drept, libertatea societății este realizabilă numai prin aplicarea constrângerii.

În viziunea lui Kant, individual activ într-o societate are următoarele drepturi:

”- libertatea de a nu se supune altei legislații decît cea la care a aderat,

– egalitatea civilă prin care se recunoaște că nici un membru al societății nu îi este superior altuia,

– independența civilă care este o expresie a personalității civile, adică faptul că în problemele juridice cetățeanul să nu fie reprezentat de altcineva”

Termenul de egalitate, îl întâlnim în aceeași măsură în domenii precum justiție, economie, religie sau politică, cu abordări diferite, însă nucleul ramânând același, dorința de tratament egal și echitabil, astfel, importanți filosofi au încercat să contempleze asupra ideii de egalitate, tinându-se cont de diferiți factori de influență precum sexul, religia, orientarea politică, vârsta s.a.m.d. O definire concretă a egalității nu poate fi dată, datorită discrepanței care există în ceea ce privește aborarea filosofică a conceptului, din perspectiva diferitelor ramuri de acțiune, însă filosofi precum Platon, Aristotel sau Hegel au abordat subiectul, fiecare adaptându-se perioadelor sale istorice.

” Egalitatea- ca noțiune sau categorie fundamental a gândirii- precum și specia subordonată acesteia, și anume identitatea, sunt tratate în lucrări precum Sofistul lui Platon sau Știința logicii a lui Hegel. În filosofia morale, problema egalității apare încă din Etica nicomahică a lui Aristotel, iar în filosofia politică- în care conceptul pare să capete cea mai familiară accepțiune a sa – aproape că nu există lucrare care să nu întrebuințeze, măcar o dată, conceptul de egalitate. În filosofia religiei problema egalității se pune în legătură cu o eventuală judecată în fața unei instanțe divine, în filosofia dreptului egalitatea are de-a face cu modul în care cetățenii sunt tratați de către autorități și, în special, cea judecătorească. În sfârșit, în filosofia matematicii egalitatea este una dintre relațiile fundamentale care trebuie clarificată din punct de vedere matematic.”

John Rawls, un important filozof liberal, consideră că libertatea și egalitatea se regăsesc într-o conexiune ying-yang, de completare reciprocă.

”Rawls pornește de la teza că o societatea nu funcționează perfect decât dacă se bazeză pe justiție socială. Conceptul de justiție presupune câteva cerințe:

1) Maximizarea libertății, singurele constrângeri impuse individului fiind motivate de cerința protejării libertății altor persoane.

2) Egalitate pentru toți, atât în ceea ce privește libertățile esențiale ale vieții sociale cât și în distribuția tuturor formelor de bunuri sociale. Singurele excepții permise sunt cazurile în care inegalitățile duc la un mai mare beneficiu pentru cei defavorizați de soartă.

3) Egalitatea șanselor și eliminarea tuturor inegalităților bazate pe naștere sau avere. Chiar dacă este împotriva acestor tipuri de inegalitate Rawls nu este un adept al egalitarismului. Egalitatea șanselor este un principiu întâlnit la toți liberalii. Este vorba de egalitatea pe care o au la start toți întreprinzătorii. Dacă unii dintre ei sunt favorizați de stat pentru că fac parte dintr-o familie nobiliară sau au alte caracteristici considerate importante atunci este lezat însuși principiul concurenței care face să funcționeze economia de piață. Statul are sarcina de a institui prin lege o stare de egalitate inițială pentru a permite întreprinzătorilor mai eficienți să îi depășească pe cei ineficienți.”

CAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Capitolul II este structurat în trei părti definitorii răspunderii juridice, astfel avem în prima parte definiția ei, urmând a fi exemplificate principalele trăsături ale acesteia. În cea de a doua parte a capitolului vor fi abordate principalele forme ale răspunderii juridice, mai exact: răspunderea civilă, răspunderea penală și răspunderea în dreptul muncii, iar în ultima parte este pus accentul pe principiile răspunderii juridice.

A.Prezentarea răspunderii juridice

Răspunderea juridică a fost definită ca o situație juridică, ca un raport juridic sau ca o instituție juridică complexă, ca un sistem complex, de norme. Ea constă în reacția de înăbușire a societății, față de o acțiune umană care contravine unei norme juridice. În cadrul sistemului românesc, parerea că răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancțiunea juridică, ca un complex de drepturi și obligații conexe care se nasc, conform legii, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritual respectării ordinii de drept.

Constatăm astfel că piatra de temelie a răspunderii juridice este reprezentată de către fapta ilicită, astfel prin faptă ilicită întelegem ”conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorlui lor, efecte care însă se produc în puterea legii. În alți termeni, prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.”

Încălcarea normelor de drept are ca urmare aplicarea constrângerii de stat prin mijloace specifice, care duce la urmări nefavorabile celui în cauză. Aceste urmări sunt obligații ale răspunderii juridice și sunt identificate ca și sancțiuni juridice.” În literatura juridică realizarea sancțiunii juridice, implică o condamnare din partea societății față de persoana vinovată și o privare de ordin personal, pecuniar sau de drepturi cum ar fi: închisoarea, amenda, interdicția dreptului de a exercita în viitor o anumită profesie etc. Acestea se pot realiza numai cu ajutorul unui aparat format din organe speciale ale statului.” Rezultă așadar că răspunderea juridică nu reprezintă doar o îndatorire asumată, ci mai degrabă un mecanism de realizare a constrângerii de stat.

Răspunderea juridică face parte dintr-un ansamblu de norme, alături de alte forme ale răspunderii precum cea politică, morală, etică și civică, intitulată răspunderea socială.

Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societății din multiple variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele generale ale societății și cerințele obiective ale dezvoltării sociale. (…) Presupune o atitudine conștientă, activă, concretizată într-un comportament care corespunde în cel mai înalt grad cerințelor, necesităților sociale obiective, atitudine care rezultă dintr-o hotărâre, act de conștiință și voință a individului.

În cadrul acestei definiții, observăm ca răspunderea juridică împreună cu celelalte răspunderi enumerate mai sus, însumează totalitatea normelor aplicabile intr-o societate cât si sfera acestora de realizare.

De asemenea, răspunderea juridică se află constant într-o legătură cu celelalte răspunderi sociale. Astfel, deși fiecare răspundere este organizată prin propriile caracteristici și particularități, rezultatul final al înglobării tuturor răspunderilor este evidențiat prin o bună funcționare a organismelor statului conform normelor specifice cât și a societății civile. concluzionându-se rezultatul final al tuturor răspunderilor, adică raspunderea la nivel general în cadrul societății.

În cadrul tuturor răspunderilor sociale, întâlnim o caracteristică comună, care stă la baza acțiunii societătii dar și a individului, responsabilitatea. În planul răspunderii juridice, responsabilitatea este motorul tuturor faptelor juridice comise. Cele două elemente sunt identificate ca fiind distincte, responsabilitatea acționând în plan valoric si moral, în timp ce răspunderea este preponderent activă pe plan normativ, însă interacțiunea lor este realizabilă deoarece acestea sunt realizabile doar prin dependența lor reciprocă, responsabilitatea neputând să existe decât numai între persoane responsabile și libere să-și aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii.

Răspunderea juridică a fost analizată în cadrul teoriei dreptului și prin urmare au luat naștere două curente:

În prima tabără se susține teoria conform căreia răspunderea juridică atrage după ea o sancțiune și este o constrângere în urma încălcării normelor juridice

Cea de a doua tabără încadrează răspunderea sub forma a două aspecte: cel pozitiv- responsabilitatea juridică și negativ- răspunderea juridică propriu-zisă.

Trebuie să facem distincție între două aspecte privind responsabilitatea socială față de cea juridică. Astfel cea juridică reprezintă ” forma a responsabilității sociale, care cuprinde complexul de atitudini ale omului, în raport cu sistemul normative juridic cristalizat în societatea în care trăiește, în vederea însușirii, conservării si promovării acestui sistem și valorilor pe care le exprimă, în scopul menținerii și promovării ordinii juridice si binelui public” . în timp ce ” responsabilitatea socială ar putea fi definită ca fiind acea instituție socială care cuprinde complexul de aititudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituționalizat de societatea în care traiește, în vederea conservării și promovării acestor valori, în scopul perfecționării ființei umane și conservării vieții în comun, pe calea menținerii și promovării ordinii sociale și binelui public.

Analizâd răspunderea juridică observăm că această include o serie de trăsături specifice, care formează esența sa. Astfel pentru punerea în aplicare a răspunderii juridice de către cadrul instituțional, se poate îndeplini doar pe fondul adunării elementelor necesare care au efect atât asupra faptei ilicite cat si a fondatorului acesteia.

Trăsăturile răspunderii juridice sunt următoarele:

conduita ilicită

prejudiciul

legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător

vinovăția autorului faptei ilicite

cauze care înlătură răspunderea juridică

CONDUITA ILICITĂ

Înțelegem prin conduiă ilicită ” împrejurarea ce determină nașterea raportului juridic de aplicare a sancțiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie un fapt juridic ilicit.”

Actele de conduit se găsesc într-o strânsă dependență de starea subiectivă a autorului lor. Ele sunt relevante din punct de vedere juridic numai în măsura în care se prezintă ca materializări ale unor stări subiective. . Caracterul ilicit are loc în urma nerespectării și implicit încălcării a nromelor juridice, acesta având un nivel mai mare sau mai redus de pericol social.

Manierele realizării conduitei ilicite sunt: acțiunea și inacțiunea. Cea mai des întâlnită dintre cele două, este acțiunea. Aceasta se constituie dintr-o reacție concretă și formează o succesiune de acte materiale, care combătute cu normele juridice, se constată contrarietatea acestora.

În general, prin acțiune înțelegem determinarea concretizată,

manifestată a individului, mai exact acțiunea sa intenționată având un scop precis. Nu orice acțiune cu un scop bine stabilit, conștient, poate fi interpretat ca un fapt ilicit, doar acele acțiuni care vatămează drepturi cunoscute legal. Normele prohibitive stabilesc ceea ce este interzis, iar normele cu caracter dispozitiv ceea ce este permis.

În funcție de gravitatea socială reprezentată de conduita ilicită, aceasta se întâlnește în mai multe forme, astfel pe același principiu se decid și sancțiunile care urmează a fi puse în aplicare pentru faptele ilicite. Înțelegem că pentru a fi stabilite formele răspunderii juridice este necesar să se ia în vedere următoarele: gravitatea socială a faptului si natura sancțiunii normei juridice nerespectate.

Formele conduitei ilicite sunt:

Infracțiunea

Infracțiunea se identifica a fi o activitate a căror urmări sunt negative, ea reprezintă cel ridicat nivel de antisocialitate. Potrivit art. 15, din Codul penal, ”Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Contravenția

Definită în art. 1 al Legii nr.32/1968 privind stabilirea si sancționarea contravențiilor care prevede: ” contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau alte acte normative ale organelor arătate în legea de față”

Abaterea disciplinară

Art.263 alin.2 din Codul muncii definește abaterea disciplinară ca fiind: fapta ilicită săvârșită de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale regulamentul intern, contractul individual sau colectiv de muncă, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici. Aceste obligații de comportare alcătuiesc disciplina muncii.

b) PREJUDICIUL

Cunoscut și ca rezultatul dăunator, prejudiciul este urmarea infăptuirii actului ilicit. Aceasta se referă la efectele negative care au avut loc în demersul obișnuit al relațiilor sociale și ordinii de drept. Astfel, pentru a avea loc răspunderea juridică, este nevoie ca fapta ilicită sa prejudicieze interesele societății sau ale unor indivizi, interese si valori protejate prin norme juridice.

Aflându-se într-un raport de cauzalitate cu fapta ilicită, prejudiciul poate să fie aibe două tipuri de consecințe:

producerea unui prejudiciu material, alcătuit dintr-o pierde patrimonială, o reducere a unui fond economic, care poate sa fie apreciat pecuniar.

prejudiciul nepatrimonial, cunoscut sub sintagma ”daune morale”, constă în defăimarea valorilor morale ale individului, ating viața personală, lipsuri sociale si familiale, se săvârșesc prin dureri fizice și psihice, având ca și cauză ”atingerile aduse drepturilor la viață. sănătate, integritate corporală, înfățișare fizică, cinste, onoare, demnitate, prestigiu, reputație, liniște și intimidate. ”

c) LEGĂTURA CAUZALĂ DINTRE FAPTA ILICITĂ ȘI PREJUDICIU

Prezența acestui raport dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător se consideră a fi un factor absolut necesar în cadrul realizării răspunderii juridice în orice formă a sa.

Cauzalitatea a fost studiată și aprofundată de către cercetători, iar ca rezultat s-a dezvoltat principiul universal al cauzalității, presupunând ca orice manifestare apare ca efect al altei manifestări. Obiectivitatea cauzalității este evidențiată prin independența acesteia de conștiința individului și de admiterea ei.

În domeniu relațiilor juridice, fenomenul- cauză se poate manifesta atât sub forma unor acțiuni, cât și sub forma unor omisiuni, atunci când legea prevede obligația de a acționa într-un anumit fel, în măsura în care scopurile omului sunt determinate de lumea obiectivă și activitatea practică a lui, conformă unui scop, are character obiectiv, iar rezultatele acțiunilor corespund legității obiective.

În știința dreptului este necesar sa privim drept cauză acțiunea voluntară, conștientă a omului ( actul de conduită socială), iar ca efect primejdia, amenințarea, atingerea adusă unei relații sociale reglementate și apărate de lege, cu alte cuvinte pericolul social creat prin încălcarea normelor juridice.

d) VINOVĂȚIA AUTORULUI FAPTEI ILICITE

Vinovăția este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită față de fapta sa și de consecințele acesteia. Vinovăția – ca element constitutiv al răspunderii juridice – presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui act ilicit dar fără vinovăție. (Ex.: minoritatea, pe temeiul insuficientului discernământ; alienația mintală – cauză de iresponsabilitate, legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală. Formele vinovăției sunt: intenția și culpa.

Intenția sau dolul se descrie ca fiind corelația spirituală și morală a individului, care săvârșește fapta ilicită, prin intermediul căreia acesta este conștient de împrejurările faptului, acțiunea propriu-zisă și gravitatea alături de repercursiunile sociale care vor avea loc pe urmă.

Culpa, spre deosebire de intenție, este forma vinovăției în care făptuitorul unui act ilicit, nu anticipează urmările sau anticipându-le, nu speră la realizarea lor. Culpa poate să fie întâlnită în trei modalități: imprudența. neglijența, nepriceperea și neatenția.

e) CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Aplicarea răspunderii juridice are loc abia în cadrul îndeplinirii factorilor importanți care privesc atât fapta ilicită cât și autorul ei. Există câteva situații în cadrul cărora răspunderea juridică nu poate fi pusă în aplicare. Acestea sunt:

Starea de necesitate.

Conform articolului 20, alineatul 2, din Codul Penal, ” este în stare de necessitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei personae sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-are fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”

Legitima apărare

Este explicată în Codul Penal astfel: ” este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului”

Constrângerea fizică și constrângerea morală.

Constrângerea fizică este considerată ca și cauză care înlătură răspunderea juridică în urma îndeplinirii următoarelor condiții: existența unei fapte de constrângere asupra corpului unui individ, aceasta trebuie sa fie directă; cel supus constrângerii sa nu poată îndepărta constrângerea numai prin producerea acțiunii ilicite.

Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin amenințare cu un pericol grav asupra psihicului unei persoane, căreia îi provoacă o temere serioasă, datorită căreia săvârșește o faptă ilicită. Aceasta este o cauză ce răpește persoanei constrânse posibilitatea de a-și putea determina și dirija liber voința, fapt ce exclude vinovăția și deci, înlătură caracterul ilicit al faptei. De exemplu, casierul unei bănci este amenințat cu moartea dacă nu lasă seiful deschis; sau o persoană este amenințată că i se va răpi copilul dacă nu va face o mărturie mincinoasă.

Cazul fortuit

În acest caz, fapta se petrece în cadrul unor circumstanțe involuntare și surprinzătoare.

Iresponsabilitatea

Aceasta se identifică prin atitudinea psihică a făptașului, care din diverse motive ( boli mintale, îmbătrânire etc.) nu este conștient de pericolul și urmările faptei pe care le întocmește.

Beția involuntară

Această cauză este o urmare a consumului involuntar de alcool sau alte substanțe fără știința celui care consumă.

Eroarea de fapt

Constă în necunoașterea de către autor a circumstanțelor sau evenimentelor care atribuie trăsătura ilicită faptei, în perioada comiterii ei.

Exercitarea unui drept, potrivit destinației sale economico-sociale recunoscute de lege. Dacă prin aceasta se aduce o atingere dreptului subiectiv al altei persoane, autorul este scutit de răspundere.

B. Formele Răspunderii Juridice

În funcție de forma faptei ilicite cât și de circumstanțele petrecute, se delimitează și răspunderea juridcă în multiple forme. Printre cele mai importante forme ale raspunderii sunt următoarele: răspunderea civilă, răspunderea penală și răspunderea în dreptul muncii.

1.Răspunderea civilă

Noțiune

Răspunderea juridică civilă este un raport juridic obligațional în baza căreia o persoană este ținută să repare prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege, pentru prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Forme ale răspunderii civile

Formele răspunderii civile sunt următoarele:

Răspunderea delictuală

Conform articolului 1349 din NoulCod Civil ”(1) Orice persoană are îndatorirea să repecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială”

Răspunderea contractuală

În cadrul articolului 1350 răspunderea contractuală este prezentată astfel:

” (1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îsi îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”

2. Răspunderea penală

Noțiune

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care intervine în caz de încălcare a comandamentului social impus de preceptul normei juridice penale, ea apărând ca posibilă în momentul săvârșirii infracțiunii, odată cu nașterea raportului juridic penal de conflict, constituind conținutul acestui raport (adică un complex de drepturi corelative ale subiecților raportului juridic penal, prin intermediul cărora se realizează aplicarea și executarea sancțiunilor penale).

Principiile răspunderii penale

2.2.1. Principiul legalității răspunderii penale

Acest principiul are la bază ca orice tragere la răspundere penală sau ignorare a ordinii de drept, prin săvârșirea infracțiunilor, inițiată de către organele autoritățiilor publice care desfășoară activitatea de urmărire penală, să fie susținută în conformitate cu legea. ” Legea este cea care fixeaza forma ce trebuie să o îmbrace conduita ilicită, anume aceea de infracțiune. Legea e cea care desemnează conținutul conduitei ilicite, de la caz la caz. Legea e cea care determină și abilitează organele însărcinate cu atribuții de tragere la răspundere penală. Legea e cea care stabilește impedimente în exercitarea acțiunii de tragere la răspundere penală, cauzele care exclud caracterul infracțional al faptei sau cele care exclud răspunderea penală. Legea e cea care constituie suportul drepturilor și obligațiilor ce intră în conținutul diverselor raporturi juridice ce se nasc în sfera răspunderii penale etc.”

2.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

Caracterul personal, urmărit ca principiu al răspunderii penale, constă în asumarea și răspunderea penală a faptei ilicite săvârșite doar de către cel care a realizat-o. În cadrul acestui principiu se subliniază faptul ca nici un alt individ nu își poate asuma vina în favoarea celui care a comis-o și răspunderea penală nu poate sa fie colectivă. Prin acest fapt, moartea infractorului duce la pierderea răspunderii penale și a sancțiunilor aplicate.

2.2.3. Principiul individualizării răspunderii penale

Conform articolului 74, din Noul Cod penal, principiul individualizării răspunderii penale se conturează în urma respectării unor criterii. Astfel avem:

”(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

împrejurările și modul de comitere a infracțiuni, precum și mijloacele folosite,

starea de pericol create pentru valoarea ocrotită

natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii,

motivul săvârșirii infracțiuni și scopul urmărit

natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului,

conduita dupa săvârșirea faptei și în cursul procesului penal,

nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea unei dintre acestea.”

2.2.4. Principiul uncității răspunderii penale

Unicitatea răspunderii penale se pune în aplicare prin raspunderea o singură data a infractorului asupra unei infracțiuni. Acesta poate să răspundă concomitent cu alte forme ale răspunderii juridice. De asemenea acest principiu nu exclude posibilitatea aplicării mai multor sancțiuni pentru o singură faptă penală.

2.2.5. Principiul celerității si al prescribilității răspunderii penale

Pentru efecte cât mai benefice și eficiente pentru societate cât și pentru sistemul de drept, răspunderea penală trebuie să fie aplicată cât mai aproape posibil de momentul săvârșirii faptei penale. Astfel eficiența acesteia cât și efectul de siguranța asupra societății va fi sporit iar ordinea de drept readusă la normal. Dacă fapta penală este săvârșită iar răspunderea penală întarzie să apară, atunci eficiența acesteia scade cu cat înaintează în timp aplicarea sa.

Dacă răspunderea penală nu este stabilită într-un anumit interval de timp, ea se prescrie, eliminându-se dreptul de a mai fi pusă în aplicare răspunderea penală.

3. Răspunderea în dreptul muncii

3.1. Noțiune

Răspunderea în dreptul muncii îmbracă două forme: răspunderea disciplinară și răspunderea patrimonială a angajaților. Astfel cele două tipuri de răspunderi se manifestă în urma încălcării unor norme juridice specifice dreptului muncii dar și a nerespectării regulamentului intern, acesta fiind întocmit de către angajator și prezentat fiecărui angajat la începutul activității sale, punându-și aplicabilitatea din momentul prezentării și aducerii, aducerii la cunoștință și asumării lui de către angajat.

Conform articolului 246, alineatele 1 și 2, din Codul Muncii răspunderea discplinară este definită astfel:

”Art. 247. [definiția legală a răspunderii disciplinare]
(1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară.
(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.”

Art. 253. răspunderea angajatorului; acțiunea în regres
(1) Angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul.
(2) In cazul in care angajatorul refuza sa il despagubeasca pe salariat, acesta se poate adresa cu plangere instantelor judecatoresti competente.
(3) Angajatorul care a platit despagubirea isi va recupera suma aferenta de la salariatul vinovat de producerea pagubei, in conditiile art. 254 si urmatoarele.

Art. 254. răspunderea salariatului
(1) Salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor.
(2) Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
(3) În situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legatura cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.
(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părților, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie. ”

C. Principiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică deși îmbracă diferite forme, în funcție de domeniul de aplicare și fiecare dintre aceste forme este îndrumat de propriile sale principii specifice urmate de particularitățile domeniului, la baza tuturor principiilor există un fond comun, un set de principii generale, care sunt într-o strânsă legatură cu principiile generale ale dreptului, și care include atât aspecte de natură politică cat și aspecte morale.

Principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție

În literartura juridică, în cadrul acestui concept se evidențiază caracterul subiectiv al răspunderii juridice, prin intermediul căruia autorul faptei ilicite conștientizează rezultatul sau rezultatele acțiunii sale, atât pe plan social cât și pe plan juridic, urmând a se aplica sancțiunile corespunzătoare, în funcție de gravitatea faptei. Lipsa caracterului de vinovăție a autorului duce la retragerea răspunderii juridice.

Principiul răspunderii personale

Principiul răspunderii personale pornește de la premisa că răspunderea juridică se atribuie numai autorului faptei cauzatoare de răspundere juridică, fiind prezent acest principiu în marea majoritate a cazurilor de răspundere juridică, excepție fiind cazurile precum răspunderea părinților, în locul minorului care a săvârșit o faptă ilicită sau persoana juridical răspunzând în urma faptelor săvârșite de către membrii acesteia.

Principiul justeței sancțiunii

” Principiul justeței sau proporționalității răspunderii în conformitate cu care se impune corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăție cu care a fost săvârșită, printr-o corectă și concretă individualitate sau proporționalizare, ca, de pildă, a sancțiunii sau pedepsei penale unde se ține seama de toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanțele atenuante sau agravante, ca și de persoana făptuitorului etc.” Constatăm astfel că în cadrul acestui principiu se analizează totalitatea elementelor constitutive faptei, astfel, raportându-se la impactul social și circumstanțele în care a avut loc fapta, aplicarea sancțiunii să fie intr-un raport egal cu gravitatea faptei.

Principiul celerității tragerii la răspundere

În cadrul acestui principiu se impune o aplicare a sancțiunii cât mai aproape de perioada comiterii acesteia , în urma procesului de judecare a faptei ilicite, raportată la distanțarea în timp de la momentul comiterii faptei. Impactul social și presiunea acesteia sunt diminuate. Cu cât sancțiunea are loc intr-o dată cât mai apropiată dății în care a avut loc faptă, cu atât scade pericolul reprezentat de vinovat. De asemenea, dacă aplicarea sancțiunii este amânată, iar decizia definitivă nu apare într-o perioadă acceptată psihologic de catre societate, atunci reacția acesteia se agravează în funcție de gradul de pericol al faptei ilicite comise.

În concluzie, observăm că răspunderea juridică este caracterizată printr-o serie de trăsături, acestea sunt: conduita ilicită, prejudiciul, legătura cauzală dintre fapta ilicită urmată de rezultatul dăunător, se identifică vinovăția autorului faptei ilicite și este urmată de cauzele care înlătură răspunderea juridică. Au fost analizate formele răspunderii juridice: răspunderea civilă împreună cu formele sale specifice, răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, urmată de răspunderea penală, unde au fost sintetizate principiile specifice acestui tip de răspundere, iar în final a fost abordat ultima formă de răspundere juridică, răspunderea în dreptul muncii, unde am analizat noțiunile generale ale acesteia. În incheierea capitolului au fost dezvoltate și elaborate principiile generale, aplicate în toate ramurile dreptului, ale răspunderii juridice.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA UNEI SPEȚE ÎN CARE ESTE ELABORAT PRINCIPIUL LIBERTATII SI AL EGALITATII

”Refuzul salariatului de a semna un act adițional la contractul individual de muncă, prin care se adaugă, celor negociate de către părți la încheierea acestuia, clauze de confidențialitate, de neconcurență și privitoare la drepturi de autor ale angajatorului, nu reprezintă o abatere disciplinară. Astfel de clauze pot fi negociate de către părți și incluse în contractul individual de muncă, la momentul stabilirii raporturilor de muncă, conform art. 20 din C.muncii. Pentru identitate de rațiune, modificarea contractului individual de muncă, în sensul inserării unor asemenea clauze, nu se poate face decât în aceeași modalitate, adică prin acordul părților. Refuzul salariatului de a-și exprima acceptul ține de libertatea de a negocia clauzele contractului individual de muncă, libertate care nu poate fi îngrădită direct sau în mod indirect. Pe de altă parte, refuzul de a semna actul adițional nu constituie o abatere disciplinară, deoarece angajatorul nu face dovada încălcării unei sarcini sau atribuții de serviciu, prezumând doar că, prin atitudinea sa viitoare, salariatul va dezvălui date confidențiale, va desfășura o activitate concurentă ori va aduce atingere drepturilor de autor ale angajatorului. Abaterea disciplinară este reprezentată de o faptă concretă, care a fost săvârșită și care poate fi verificată de către instanța de judecată pentru a se concluziona că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii. În situația în care persoana concediată nelegal nu mai solicită reintegrarea, angajatorul este obligat la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la momentul încetării raporturilor de muncă, respectiv până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, neavând relevanță angajarea salariatului la un alt angajator și veniturile obținute de către el în această perioadă.

Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia nr. 2363 din 10 octombrie 2012

Prin sentința civilă nr. 1004/25.06.2012, pronunțată de către Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 977/115/2012, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta P.I. în contradictoriu cu pârâta SC H.-E. SRL.

S-a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere referitor la reintegrarea pe postul deținut anterior emiterii deciziei de sancționare, prin care s-a dispus concedierea acesteia.

A fost anulată Decizia de sancționare nr. 1234/HR0003/23.11.2011, emisă de pârâtă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 25.11.2011 și până la data de 25.06.2012, data pronunțării.

A fost respinsă solicitarea reclamantei, referitoare la obligarea pârâtei, la plata despăgubirilor până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, fără a se acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin încheierea din data de 9 aprilie 2012, din prezentul dosar, s-a luat act, în baza dispozițiilor 246 C.proc.civ. de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind reintegrarea acesteia pe postul avut anterior concedierii.

Pârâta, prin Decizia nr. 1234/23.11.2011, a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, în baza dispozițiilor art. 61 lit. a) din C.muncii, respectiv pentru săvârșirea unei abateri grave.

Reclamanta a fost sancționată cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă pentru refuzul de a semna actul adițional la contractul individual de muncă, prin care se introduceau trei clauze: de confidențialitate, de neconcurență și privind drepturile de autor, în forma propusă de către societatea pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 41 din C.muncii, principiul consensualității se aplică atât la încheierea contractului individual de muncă, cât și la modificarea acestuia. în conformitate cu prevederile art. 20 din C.muncii, există posibilitatea introducerii în contractul individual de muncă a altor clauze, în afara celor obligatorii cuprinse în art. 17 din C.muncii, însă doar prin negociere.

În speță, tribunalul a constatat că nu se putea impune semnarea unor clauze de natura celor menționate mai sus în lipsa manifestării de voință a salariatului, fiind exclus ca angajatorul să le impună unilateral.

Față de situația de fapt și de drept expusă, Tribunalul a apreciat că pârâta în mod greșit a calificat refuzul reclamantei de a semna actul adițional ca fiind abatere disciplinară și a dispus, netemeinic și nelegal, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, motiv pentru care a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de sancționare nr. 1234/HR0003/23.11.2011, emisă de pârâtă, a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu toate celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 25.11.2011 și până la data de 25.06.2012, data pronunțării hotărârii, și a respins solicitarea reclamantei referitoare la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor până la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea in parte a hotărârii, în sensul admiterii in integralitate a acțiunii și obligării pârâtei la plata despăgubirilor egale cu valoarea tuturor drepturilor salariale de care reclamanta ar fi beneficiat, de la data concedierii până la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În motivarea cererii de recurs se susține că, raportat la prevederile art. 80 alin. (3) din C.muncii, dacă contractul individual de muncă se consideră încetat de drept la data rămânerii irevocabile a hotărârii, atunci și dreptul la despăgubirile aferente curge până la data la care contractul își încetează efectele, respectiv data la care hotărârea rămâne irevocabilă.

Prin cererea de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca fiind netemeinică și nelegală, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor acordate, limitându-le până la data angajării reclamantei la alt loc de muncă: 1.12.2011.

Pârâta-recurentă arată, în esență, că nu a încălcat dispozițiile art. 17 alin. (5) și art. 20 din C.muncii, dat fiind că nu a procedat la inserarea clauzelor în contractul de muncă, unilateral, fără a cere acordul salariatului implicat, însă atitudinea salariatului, care nu a dorit să semneze actul adițional, a indus angajatorului o conduită neloială din partea angajatului. Este motivul pentru care nerespectarea regulamentului intern de către angajat este asimilată ca o abatere disciplinară din partea acestuia.

Prin specificul funcției pe care reclamanta a avut-o, încheierea unui astfel de act adițional era imperios necesară. Semnarea cu obiecțiuni a actului adițional o face pe reclamantă necorespunzătoare pentru postul ocupat, post care reclamă loialitate și bună-credință din partea angajatului.

Legiuitorul a permis angajatorului să negocieze inserarea unor astfel de clauze in contractual individual de muncă, cu consecința neîncheierii lui în cazul în care viitorul angajat nu dorea inserarea unor astfel de clauze în cuprinsul contractului. Pe cale de consecință, același drept, respectiv de a dispune concedierea angajatului care, pe parcursul derulării raporturilor de muncă, refuză semnarea actului adițional la contractul de muncă, ca urmare a modificării atribuțiilor de serviciu cu consecința intrării în posesia unor date și informații confidențiale, trebuie recunoscut angajatorului.

Regulamentul de Ordine Interioară al societății cuprinde și obligația salariaților de confidențialitate, de neconcurență și legată de drepturile de autor. Aceste dispoziții nu sunt contrare legii, codului muncii sau contractului colectiv de muncă. Angajatorul și-a respectat obligația legală impusă de art. 259 din C.muncii. Regulamentul a fost adus la cunoștința salariaților, prin grija angajatorului, așa cum rezultă din Procesul verbal de instruire nr. 328/19.10.2011, semnat de către reclamantă, la poziția cu nr. 25. în cazul în care aceasta nu era de acord cu dispozițiile cuprinse în regulament, vis – a – vis de clauzele de confidențialitate, neconcurență și cele cu privire la dreptul de autor, ea se putea prevala de dispozițiile art. 245 alin. (1) și (2) din C.muncii.

Poziția reclamantei de a nu semna fără un motiv obiectiv acest act adițional, care nu o prejudicia în nici un fel, decât în măsura în care aceste clauze erau încălcate, a fost interpretată, de către conducerea societății, ca fiind un act de abatere disciplinară.

Motivul invocat de către reclamantă cu privire la faptul că „Comisia de disciplină a interzis reclamantei să fie asistat de un reprezentant al Federației Filiala Hidroelectrica Hidrosind” nu poate fi reținut, în condițiile în care, la ședințele de audiere a reclamantei, a participat dl. P.B.-F., președintele Sindicatului Liber Hiderom.

Reclamanta a încălcat o dispoziție a regulamentului de ordine interioară, pe care l-a recunoscut ca legal, prin semnarea procesului-verbal de instruire.

În subsidiar, pârâta a solicitat să se limiteze cuantumul despăgubirilor acordate până la data de 1.12.2011, dat fiind că reclamanta s-a angajat începând cu această dată în alt loc de muncă, cu o normă de 8 ore pe zi. Având în vedere sistemul Revisal și faptul că despăgubirile se plătesc pe state de plată, angajatorul este în imposibilitate să aplice sentința recurată, întrucât nu va putea înregistra reclamanta cu 16 ore/zi de lucru la Inspectoratul Teritorial de Muncă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041 C.proc.civ.

Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea l-a respins ca neîntemeiat pentru următoarele considerente.

Prin Decizia nr. 1234/23.11.2011, pârâta a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei, în baza dispozițiilor art. 61 lit. a) din C.muncii, pentru săvârșirea unei abateri disciplinare grave, constând în refuzul de a semna Actul adițional la contractul individual de muncă, care reglementează clauzele de confidențialitate, neconcurență și drepturi de autor, reținându-se încălcarea prevederilor art. 45 lit. a) și b, art. 115 pct. 1 și pct. 40 din Regulamentul intern.

Refuzul salariatei de a semna actul adițional la contractul individual de muncă, prin care se adăugau, celor negociate de către părți la încheierea raporturilor de muncă, clauzele de confidențialitate, neconcurență și drepturi de autor, nu poate reprezenta o abatere disciplinară. Atâta timp cât aceste clauze pot fi negociate de către părți și incluse în contractul individual de muncă, la momentul stabilirii raporturilor de muncă, conform art. 20 din C.muncii, pentru identitate de rațiune, modificarea contractului individual de muncă, cu inserarea acestor clauze, nu se poate face decât în aceeași modalitate, adică prin acordul părților, iar refuzul salariatului de a-și exprima acceptul ține de libertatea de a negocia clauzele contractului individual de muncă, libertate care nu poate fi îngrădită direct sau în mod indirect.

Câtă vreme părțile au dreptul de a negocia pe lângă clauzele esențiale și clauze specifice, cum sunt cele cuprinse în actul adițional, dreptul salariatului nu poate fi transformat într-o obligație prin voința angajatorului, respectiv într-o atribuție de serviciu.

Pe de altă parte, refuzul de a semna actul adițional nu constituie o abatere disciplinară, deoarece angajatorul nu face dovada încălcării unei sarcini sau atribuții de serviciu, prezumând că, prin atitudinea sa, salariatul, pe viitor, înțelege să dezvăluie date confidențiale, să desfășoare o activitate concurentă angajatorului, respectiv să aducă atingere drepturilor de autor ale angajatorului. Abaterea disciplinară este reprezentată de o faptă concretă, care s-a petrecut și care poate fi verificată de către instanța de judecată pentru a se concluziona că sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii. în speță, pârâta nu dovedește înfrângerea obligațiilor de serviciu, vinovăția și mai ales rezultatul dăunător constând în prejudiciul adus angajatorului prin refuzul de a semna actul adițional, acest prejudiciu fiind prezumat a se produce, incert la momentul emiterii deciziei de concediere.

Prin omisiunea de a semna actul adițional, salariata nu a adus atingere prevederilor menționate la art. 45 lit. a) și b), respectiv art. 115 pct. 1 și pct. 40 din Regulamentul de ordine interioară, deoarece fapta nu constă în nerespectarea prevederilor regulamentului, în neînsușirea, nerespectarea și neaplicarea regulilor instrucțiunilor și dispozițiilor care reglementează activitatea în cadrul societății și relațiile de serviciu, în neconformarea dispozițiilor de ordine și disciplină transmise pe cale ierarhică, în nerespectarea Regulamentului intern, în contextul în care nu se poate reține în sarcina sa obligația de a încheia actul adițional.

Refuzul salariatei de a semna actul adițional în condițiile menționării clauzelor specifice în Regulamentul de ordine interioară, nu echivalează cu nerespectarea Regulamentului, deoarece fapta salariatului trebuie să constea într-o acțiune sau inacțiune prin care să se aducă atingere obligaților stabilite prin regulament în concordanță cu dispozițiile legale.

Pârâta nu a reținut, în decizia de concediere, încălcarea prevederilor art. 40 lit. u), v) și w) din Regulament, care vizează clauzele în litigiu.

Decizia privind nesemnarea actului adițional nu poate fi sancționată de către angajator și nici cenzurată de către instanța de judecată, deoarece s-ar aduce atingere principiului negocierii condițiilor de muncă, consacrat de prevederile art. 6 și 10-36 din C.muncii.

Drepturile angajatorului nu sunt negate, însă acestea trebuie stabilite în conformitate cu dispozițiile legale.

Solicitarea pârâtei de limitare a despăgubirilor raportat la data angajării reclamantei la un alt angajator, respectiv data de 1.12.2011, este nefondată, întrucât, în situația concedierii nelegale, angajatorul este obligat la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. în situația reintegrării, aceasta este datorată până la data reintegrării efective, conform art. 80 alin. (1) din C.muncii, urmând ca ulterior salariatul să primească salariul pentru activitatea prestată în favoarea angajatorului, iar în situația în care persoana concediată nu mai solicită reintegrarea, despăgubirea este datorată până la momentul încetării raporturilor de muncă, respectiv până la „data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești”, potrivit art. 80 alin. (3) din C.muncii, cum este cazul din speță.

Dispozițiile legale anterior menționate nu stabilesc nici o condiționare în funcție de realizarea de alte venituri sau reangajarea la un alt angajator, astfel încât nu se poate distinge în sensul cerut de către pârâta-recurentă.

Evidențierea în programul de salarizare, precum și înregistrarea la ITM, nu reprezintă impedimente pentru acordarea despăgubirii, cu mențiunea că deși cuantumul despăgubirii de raportează la drepturile salariale, suma de bani la care este îndreptățit salariatul concediat nelegal este datorată de către angajator cu titlu de despăgubire, tocmai pentru că nu poate fi un drept salarial, întrucât, în perioada dintre momentul concedierii și reintegrare, salariatul nu a prestat activitate în favoarea angajatorului.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 C.proc.civ., Curtea a respinge recursul pârâtei.

Examinând recursul formulat de către reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 raportat la cele ale art. 312 C.proc.civ., Curtea l-a considerat întemeiat, având în vedere considerentele expuse mai sus pentru solicitarea în subsidiar a pârâtei de limitare a despăgubirilor și faptul că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 80 alin. (1) și (3) din C.muncii, rezultă că reclamantei i se cuvin despăgubiri de la momentul concedierii până la momentul pronunțării prezentei decizii irevocabile: 10.10.2012.”