Liberarea de Pedeapsa Penala Notiune Si Categorii
Liberarea de pedeapsă penală: noțiune și categorii
PLAN
Introducere
Capitolul I. Liberarea de pedeapsă penală
Noțiune. Trăsăturile și scopul liberării de pedeapsă penală
Reflectarea instituției liberării de pedeapsă penală în actele normative internaționale
Modalități de liberare de pedeapsă penală în unele state europene
Capitolul II. Categoriile liberării de pedeapsă penală
Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei
Condiții cu privire la pedeapsa aplicată și natura infracțiunii
Condiții cu privire la situația și persoana infractorului
Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen
Executarea efectivă a unei părți din pedeapsa închisorii
Comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei
Înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă
Liberarea de pedeapsă a minorilor
Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației
Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave
Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani
Capitolul III. Prescripția executării sentinței de condamnare
Termenele generale de prescripție
Temeiurile întreruperii prescripției executării sentinței de condamnare
Distincția între prescripția tragerii la răspunderea penală și prescripția executării sentinței de condamnare
Încheiere
Bibliografie
I N T R O D U C E R E
"Justitia e ca aritmetica, unde, daca lipseste verificarea, nu se poate afirma ca a fost exact calculul"
Giuseppe Rovani
Incontestabil, orișice faptă penală trebuie să condiționeze consecințe juridico-penale pentru cel ce se face vinovat de aceasta.În același timp, consecințele suportate nu trebuie neapărat să se bazeze pe inevitabilitatea pedepsei penale ca un unic mijloc coercitiv al statului, dar și pe alte măsuri juridico-penale care pot fi cu siguranță mai oportune.
De fapt, politica penală în privința privațiunii de libertate a fost mult timp influențată de postulatele școlii penale clasice, aproximativ de la sfârșitul sec. VIII până la începutul sec. XX, care a influențat direct masivitatea aplicării pedepsei penale cu privațiunea de libertate.Astfel, în afirmarea specialistului V. Pașcu, după un secol de experimente penitenciare se constată eșecul sistemului penitenciar.
Gândirea pozitivistă a spulberat însă acele postulate fundamentate pe experimentele penitenciarelor bazate pe modalități primitive de executare, prin substitutive penale bazate pe regimul de executare. Urmare acestor noi gândiri, după primele decenii ale sec. XX apar și alte instituții penale moderne care au fost catalogate ca alternative ale privațiunii de libertate, prin probațiune și suspendarea executării pedepsei penale.
Abordarea multilaterală a măsurilor ce urmează a fi aplicate ca ripostă fenomenului infracțional a fost dintotdeauna un imperativ al timpului, însă acestea au evoluat în dependență de politica penală promovată în acest sens. Astfel, legiuitorul adoptă aceste măsuri în dependență de specificul tradiției penale naționale, având ca reper experiența altor state.
Reacția socială împotriva faptelor nelegitime a tuturor celor care încalcă legea, necesită o fundamentare științifică, avînd un scop bine determinat. Pentru rezolvarea efectivă a acestor probleme, legislatorul, conducîmdu-se de principiul umanismului și folosind adeseori metoda încrederii, prevede diverse categorii de liberare de pedeapsă penală. Scopul acestei lucrări este de a determina liberarea de pedeapsă penală,modalitățile și categoriile acestia.
În cele ce urmează, adică în conținutul propriu zis al lucrării date, voi încerca să desemnez fiecare categorie de liberare de pedeapsa penală după care voi încerca și să caracterizez detaliat fiecare categorie în parte.
Lucrarea este structurată în trei capitole care conțin la rîndul său secțiuni precum și planul lucrării,introducere,încheiere și referințe bibliografice.Scopul și obiectivele propuse în lucrare sunt redarea noțiunii de liberare de pedeapsă penală,studierea modalităților de liberare de pedeapsă penală atît în Republica Moldova cît și în legislația altor state ca România,Federația Rusă precum și alte state europene.
Pedepsele își realizează funcțiile și își ating scopurile dacă se aplică și se execută cît mai repede de la comiterea infracțiunii.În acest fel i se demonstrează infractorului riscul de a comite infracțiuni,iar opiniei publice i se dă satisfacția prin promptitudinea și eficacitatea acțiunii organelor judiciare creind în același timp un sentiment de siguranță și încredere în activitatea acestora.
În lucrarea dată mi-am propus drept scop analiza textului de lege,înfățișînd în același timp problemele care continuă sa dea naștere la discuție în cadrul literaturii juridice sau practice judiciare și adoptînd,uneori cu privirea la aceste probleme,un punct de vedere propriu.
Concepțile cu privire la măsurile alternative prevațiune de libertate au influențat într-atît politica penală,încît aceasta a condiționat apariția unor instituții precum:liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen;înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă;liberarea de pedeapsă a minorilor;liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației;liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave ect.Aceste instituții sunt implimintate în practica judiciară în măsura în care sunt prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova.
Este absolut necesar explicarea acestot instituții celor care doresc să le cunoască și să le aplice,nu trebuie uitată însă că anume știința penală de astăzi deseori este în dezacord vădit cu normele în vigoare.
În lucrare sunt formulate noțiunile generale privind liberarea de pedeapsă penală și specificate tipurile liberării de pedeapsă penală,precum și prescripția executării sentinței de condamnare,fiind descrise detaliat astfel încît să fie clare litera și sensul legii penale.
Deși instanțele de judecată aplică pedeapsa penală în mod individual pentru cel ce se dovedește a fi vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, ele totuși nu pot stabili exactitatea și oportunitatea unui termen de pedeapsă ce ar asigura corectarea și reeducarea condamnatului pe viitor. Astfel, legiuitorul a stabilit în legea penală unele condiții care ar minimaliza posibila inexactitate și inoportunitate a unui termen de pedeapsă penală ce afectează direct corectarea și reeducarea condamnatului.
Evident, legiuitorul trebuie să urmărească prin mijloacele sale juridico-penale, și anume – prin sancțiunile ce se aplică față de cei ce săvârșesc fapte pedepsite penal – corectarea și reeducarea condamnatului și evitarea aplicării pedepsei penale ca un scop în sine. De altfel, pedeapsa penală nu ar avea o finalitate rezonabilă și se poate pomeni într-un cerc vicios, lipsit de un scop legal determinat prin prevederile art. . pen.al RM.
Cât privește categoriile măsurilor juridico-penale în cauză, putem menționa că acestea se referă fie la pedepsele penale privative sau nonprivative de libertate, fie la măsurile liberării de pedeapsa penală. Spectrul acestor măsuri reflectă, astfel, flexibilitatea sau rigiditatea poziției legiuitorului în privința acestora, urmare cărora ele duc la realizarea scopului legii penale, la realizarea principiilor dreptului penal și, nu în ultimul rând – la realizarea scopului pedepsei penale cu sau fără executarea acesteia.
Principalele sarcini al acestei lucrări,ar fi:
precizarea termenului de liberare de pedeapsă penală;
studierea instituților liberării de pedeapsă penală;
redarea masurilor juridico-penale alternative închisorii care reflectă în sine o modalitate a liberării de pedeapsă penală prevăzută de actualul Cod penal al Republicii Moldova;
distincția între prescripția tragerii la răspunderea penală și prescripția executării sentinței de condamnare;
precizarea termenelor generale de prescripție,precum și temeiurile întreruperii prescripției executării sentinței de condamnare.
Instituție liberării de pedeapsă penală îi revine un rol important deoarece izolarea de societatea a persoanelor ce au savîrșit fapte penale nu reprezintă un obiectiv de frunte în politica penală a sec. XXI,astfel această temă rămînînd a fi actuală fiind aplicată pe larg în multe state ale lumii,inclusiv în statele europene.
Abordînd problema liberării de pedeapsă penală în statele europene,nu putem omite prevederile actelor normative asupra instituției liberării de pedeapsă penală care,de fapt,determină statele să abordeze această instituție din punct de vedere legal,în mod inevitabil,în legile penale interne.
Capitolul I. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
1.1. Noțiune. Trăsăturile și scopul liberării de pedeapsă penală
Pedeapsa nu poate avea un scop în sine, anume – de a răspunde la rău cu rău, deoarece ea nu apare dintr-o dorință abstractă de răzbunare ori de a răsplăti răul cu rău, ci dintr-o necesitate concretă de a împiedica repetarea faptelor antisociale și apărarea valorilor sociale fundamentale.
Pedeapsa intervine pentru a apăra societatea prevenind ca infractorul să repete faptele sale, ca alți indivizi să-i urmeze exemplul și ca sentimentul de revoltă în conștiința membrilor societății să degenereze în consecințe funeste până la manifestări de antijustiție.
Legea penală a Republicii Moldova pune accentul pe atingerea a patru scopuri în urma aplicării pedepsei față de condamnat: restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului; prevenția specială sau prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni din partea condamnaților; prevenția generală sau prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni din partea altor persoane.
Pedeapsa aplicată de instanța de judecată conform criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 75 din CP al RM, urmează a fi executată, de regulă, potrivit tipului și cuantumului său.
Ținând seama că scopurile pedepsei penale, prevăzute la alin. (2) al art. 61 din CP al RM, uneori pot fi atinse și fără executarea pedepsei în regim de detențiune, legiuitorul a prevăzut în Codul penal o serie de instituții juridice ce-i conferă judecătorului posibilitatea de a libera persoana de pedeapsa penală, în sistemul tuturor legiuirilor penale moderne, individualizarea judiciară a pedepselor a fost completată însă și cu posibilitatea realizării unei individualizări a executării pedepselor, prin intermediul unor instituții care să permită instanțelor de judecată să aplice modalități de executare diferite, adaptabile gradului prejudiciabil al infracțiunii săvârșite și periculozității concrete a făptuitorului.
În cazul legii penale din țara noastră, prin liberare de pedeapsa penală se înțelege eliberarea persoanei care a săvârșit o infracțiune de la executarea reală, parțială sau totală, a pedepsei pronunțate prin hotărârea instanței de judecată (alin. (1) al art. 89 din CP al RM).
La baza acestei instituții avem principiul umanismului dreptului penal, reglementat în art. 4 din CP al RM.
Codul penal în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsa penală:
condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (art. 90 din CP al RM);
liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen (art. 91 din CP al RM);
înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art. 92 din CP al RM);
liberarea de pedeapsă a minorilor (art. 93 din CP al RM);
liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației (art. 94 din CP al RM);
liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art. 95 din CP al RM);
amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani (art. 96 dinei individualizări a executării pedepselor, prin intermediul unor instituții care să permită instanțelor de judecată să aplice modalități de executare diferite, adaptabile gradului prejudiciabil al infracțiunii săvârșite și periculozității concrete a făptuitorului.
În cazul legii penale din țara noastră, prin liberare de pedeapsa penală se înțelege eliberarea persoanei care a săvârșit o infracțiune de la executarea reală, parțială sau totală, a pedepsei pronunțate prin hotărârea instanței de judecată (alin. (1) al art. 89 din CP al RM).
La baza acestei instituții avem principiul umanismului dreptului penal, reglementat în art. 4 din CP al RM.
Codul penal în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsa penală:
condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (art. 90 din CP al RM);
liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen (art. 91 din CP al RM);
înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art. 92 din CP al RM);
liberarea de pedeapsă a minorilor (art. 93 din CP al RM);
liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației (art. 94 din CP al RM);
liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art. 95 din CP al RM);
amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani (art. 96 din CP al RM);
liberarea de pedeapsă în legătură cu expirarea termenului de prescripție a executării a sentinței de condamnare (art. 97 din CP al RM).
Aplicarea acestora presupune diferite temeiuri; pentru unele aceasta poate fi comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei, în cazul altora, starea sănătății persoanei în timpul executării pedepsei, sau executarea efectivă a unui anumit termen din pedeapsă de către condamnat.
Majoritatea tipurilor liberării de pedeapsă penală sunt aplicabile atunci când persoana a executat deja un termen oarecare stabilit în sentința de condamnare. Unele categorii însă presupun posibilitatea liberării de pedeapsă a persoanei care a comis o infracțiune chiar și în momentul judecării cauzei (de pildă, liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației). Cu toate acestea, toate categoriile liberării de pedeapsă penală prevăzute de legea penală sunt caracterizate prin trăsături specifice comune, care se manifestă în următoarele:
În primul rând, instituția pe care o examinăm presupune liberarea anume de pedeapsă ca o măsură de constrângere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului, care se aplică de către instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârșit infracțiuni (alin. (1) al art. 61 din CP al RM). Faptul dat, merită o deosebită atenție deoarece recunoașterea persoanei drept vinovate de comiterea unei infracțiuni poate avea ca rezultat nu numai aplicarea pedepsei, ci și alte efecte juridice (aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical).
Aplicarea acestei instituții penale, a liberării de pedeapsa penală, nu liberează persoana de alte consecințe juridice ale faptei săvârșite de ea, cum este de pildă, obligația de a repara dauna materială cauzată.
În al doilea rând, realizarea liberării de pedeapsa penală depinde în linii generale de anumite etape de desfășurare a procesului penal: ea este posibilă începând cu momentul pronunțării sentinței de condamnare și până în momentul executării totale a unei anumite etape din pedeapsă.
Dacă se pune problema eficacității urmăririi penale în etapele inițiale de desfășurare a procesului penal, atunci urmează a fi aplicate dispozițiile penale ce caracterizează instituția liberării de răspundere penală.
În al treilea rând, liberarea de pedeapsă penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune constituie competența exclusivă a instanței de judecată (spre deosebire de liberarea de răspundere penală, care poate fi realizată, spre exemplu, de către procuror în cazul suspendării condiționate a urmăririi penale (art. 59 din CP al RM; art. 511 din CPP al RM).
În al patrulea rând, chiar și prezența de facto a temeiurilor prevăzute în lege nu are drept consecință obligativitatea liberării condamnatului de pedeapsa penală.
O excepție în acest sens există doar în cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 95 din CP al RM (persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipsește de posibilitatea de a-și da seama de acțiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei) și alin. (1) al art. 97 din CP al RM (sentința de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă).
Dacă examinăm toate celelalte tipuri de liberare de pedeapsa penală al Părții generale a Codului penal, observăm că legiuitorul în procesul descrierii categoriei liberării de pedeapsă folosește absolut în toate cazurile expresiile: poate dispune (alin. (1) al art. 90); li se poate aplica (alin. (1) al art. 91); poate pronunța o încheiere (alin. (1) al art. 92 din CP al RM); pot fi liberați de pedeapsă (alin. (1) al art. 93 din CP al RM; alin. (1) al art. 94 din CP al RM); le poate amâna executarea pedepsei (alin. (1) al art. 96 din CP al RM). în procesul examinării problemei privind utilitatea sau eficacitatea liberării, instanța urmează să se conducă, în afară de dispozițiile normei ce determină temeiul, ordinea și condițiile aplicării categoriei respective a liberării de pedeapsă, și de scopurile generale ale legii penale (art. 2 din CP al RM) și ale pedepsei penale (art. 61 din CP al RM).
În al cincilea rând, în procesul liberării de pedeapsa penală suferă modificări atât sentința de condamnare, cât și raporturile juridice reglementate de aceasta. în aceste situații, ca urmare a aplicării instituției date a dreptului penal, persoana poate fi liberată de executarea totală a pedepsei (art. 97 din CP al RM), poate fi liberată cu o anumită condiție (art. 90 din CP al RM) sau cu înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art. 92 din CP al RM).
Instituția liberării de pedeapsa penală include și posibilitatea liberării persoanei în întregime sau parțial și de pedeapsa complementară. În funcție de tipul liberării de pedeapsa penală putem distinge și cercul persoanelor asupra cărora acestea pot fi aplicate. Unele categorii pot fi aplicate fără deosebire de subiect, adică asupra tuturor persoanelor care au săvârșit o infracțiune și care întrunesc condițiile prevăzute de lege (art. 90, 92, 94 din CP al RM), altele sunt aplicabile numai față de anumite categorii de persoane (de pildă; femeile gravide și cele care au copii în vârstă de până la 8 ani – art. 96 din CP al RM; militarii – alin. (3) al art. 95 din CP al RM; minorii – art. 93 din CP al RM)
În afară de cele opt temeiuri de liberare de pedeapsa penală prevăzute de art. 90-97 din CP al RM, legislația și practica penală reglementează și alte situații care caracterizează de fapt aceeași instituție.
Menționăm aici liberarea de pedeapsa penală ca rezultat al aplicării amnistiei (art. 107 din CP al RM), al grațierii (art. 108 din CP al RM), al modificării legii penale (alin. (1) al art. 10 din CP al RM). însă aceste categorii de liberare de pedeapsa penală reprezintă, de fapt, elemente ale altor instituții ale dreptului penal.
Pentru instituția dreptului penal pe care o examinăm este caracteristic și faptul că aceasta este reglementată de o bază normativă complexă. Temeiurile și condițiile liberării de pedeapsa penală, după cum s-a arătat anterior, sunt reglementate de normele dreptului penal (art. 90-97 din CP al RM), ordinea și procedura executării acesteia sunt prevăzute în legislația procesual-penală a Republicii Moldova (art. 188, 389, 394, 469-471, 486, 487,491 din CPP al RM), precum și în Codul de executare al RM (art. 169, 170, 278-291, 295).
1.2. Reflectarea instituție liberării de pedeapsă penală în actele normative internaționale
Pornind de la faptul că izolarea de societate a persoanelor ce au săvârșit fapte penale nu reprezintă un obiectiv de frunte în politica penală a sec. XXL, putem susține ca în acest context un rol important îi revine instituției liberării de pedeapsa penală, care este pe larg aplicată în multe state ale lumii, inclusiv în statele europene. Astfel, abordând problema liberării de pedeapsa penală în statele europene, nu putem omite prevederile actelor normative asupra instituției liberării de pedeapsa penală care, de fapt. determină statele să abordeze această instituție din punct de vedere legal, în mod inevitabil, în legile penale interne.
În acest sens. putem menționa că: prin Recomandarea Nr.22 (99) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la supraaglomerarea închisorilor și inflația populației închisorilor se invocă cu vehemență (în art.14) intenția asupra efortului pentru reducerea recurgerii la sentințe privative de libertate, care împovărează sistemul penitenciar. Astfel, reducerea recurgerii la sentințe privative de libertate se va face prin substituirea acestora cu sancțiuni și măsuri comunitare.
Printre acestea se regăsesc și unele modalități ale liberării de pedeapsa penală, precum: suspendarea aplicării unei condamnări la închisoare cu condiții impuse, ori liberarea condiționată ca sancțiune independentă impusă fără pronunțarea unei condamnări la închisoare. În același timp, în privința minorilor, spre exemplu, există și Recomandarea Rec (2003) Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la noile modalități de tratare a delicvenței juvenile și rolul justiției juvenile, în care în pct. 17 se stabilește că privarea de libertate nu trebuie să fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca formă de intimidare sau să servească drept substitut al protecției copilului sau al măsurilor de sănătate mintală.
Astfel, prin pct. l al Anexei Recomandării Rec (2000) Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la stimularea implementării Regulamentului european privind sancțiunile și masurile comunitare, se prevăd astfel de modalități ale liberării de pedeapsa penală, precum: suspendarea executării pedepsei cu închisoarea cu condițiile aplicate și eliberarea condiționată din penitenciar urmată de supraveghere. O altă prevedere ce reflectă instituția liberării de pedeapsa penală ar fi Recomandarea Rec (2003) Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la liberarea condiționată, în care se invocă că liberarea condiționată are drept scop asistența deținuților de a trece de la viață penitenciară la viață supusă legilor în comunitate prin condițiile post-eliberare și supraveghere, care promovează și contribuie la siguranța publică și reducerea infracțiunilor în comunitate. În același timp, Recomandarea în cauză invocă efectele închisorii care ar fi dăunătoare promovării reintegrării deținuților conform condițiilor care urmăresc a garanta siguranța comunității din afară.
Totodată, prevederile Recomandării în cauză se referă, inclusiv, la evitarea riscului recidivei prin condiții de individualizare, măsuri de pregătire de liberare condiționată, la efectele nerespectării condițiilor impuse în cazul liberării condiționate și la alte aspecte ce se referă la procedură. Prezintă interes practic, în cazul liberării condiționate, și Convenția europeană cu privire la supravegherea condamnaților condiționali sau a infractorilor liberați condițional, în care statele semnatare a acestei Convenții se obligă să acorde ajutor reciproc pentru reabilitarea socială a infractorilor față de care s-a aplicat o astfel de măsură juridico-penală.
Astfel, Convenția în cauză se referă la solicitările statului, care a pronunțat sentința de condamnare cu liberarea condiționată, către statul în care își are reședința infractorul, pentru a întreprinde măsuri de supraveghere asupra condamnaților condiționali sau liberați condițional, fapt destul de important în cazul liberării condiționale.
Desigur, în reglementările normative internaționale ce vizează liberarea condiționată se regăsesc și momente cu referire la posibila liberare a persoanelor în privința cărora s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață. Totodată, prin Recomandarea Rec (2003) Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la managementul condamnaților pe viață și a celor pe termen lung, efectuat de către administrația penitenciară, în privința persoanelor condamnate la detenție pe viață se stabilesc anumite obiective, precum: siguranța deținuților în penitenciar, contracararea efectelor dăunătoare ale detenției pe viață și, nu în ultimul rând, sporirea posibilității pentru deținuți de a fi reintegrați cu succes în societate.
Recomandarea în cauză se referă la măsurile de siguranță în executarea pedepsei detenției pe viață și a persoanelor care execută pedepse cu închisoarea pe termen lung, la contracararea efectelor dăunătoare ale sentințelor pe viață și pe termen lung asupra supravegherii, reintegrării în societate a deținuților pe viață și pe termen lung. Alături de aceste momente, Recomandarea menționată mai sus stabilește și anumite prevederi cu referire la revocarea acestei măsuri și pașii ce urmează a fi întreprinși în cazul în care revocarea a fost liberată în privința celui condamnat la detenție pe viață sau pe un termen lung.
Un alt aspect ce ține de liberarea de pedeapsa penală este cel legat de acordarea unei liberări de pedeapsa penală pe motiv de boală. În timpul executării pedepsei penale condamnatul, în anumite situații, poate să se îmbolnăvească de maladii care pot fi incurabile. Aceste boli fie că se referă la boli psihice, fie la alte categorii de boli, dar care nu sunt legate de afectarea psihică a persoanei. Însă care fac imposibilă executarea de mai departe a pedepsei penale stabilite prin sentința de condamnare definitivă.
Așadar, potrivit prevederilor pct. 14 al Recomandării Nr.R (93) Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la instituțiile penitenciare și aspectul criminogen de control asupra maladiilor transmisibile, inclusiv SIDA, și problemele de sănătate înrudite în penitenciare, deținuții cu maladia HIV la etapa finală trebuie să fie eliberați înainte de termen, pe cât e posibil, și să li se acorde tratament cuvenit în afara penitenciarului. Or, o liberare de pedeapsa penală nu poate fi exclusă și în cazul persoanelor care suferă de un handicap fizic grav, spre exemplu: pct.51 al Recomandării Nr. R (98) Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la aspectele etice și organizatorice ale ocrotirii sănătății în penitenciare stabilește că, în astfel de cazuri, trebuie de examinat și posibilitatea de amnistiere din motive medicale sau liberarea înainte de termen.
Din prevederile Recomandărilor în cauză rezultă că liberarea de pedeapsa penală pe motiv de boală incurabilă sau de un handicap fizic grav, care face imposibilă executarea pedepsei penale stabilite printr-o sentință de condamnare definitivă, este posibilă doar în cazul în care pedeapsa nu-și poate atinge scopul, deoarece condamnatul este în imposibilitate de a executa pedeapsa ori nu poate reflecta asupra conotației pedepsei aplicate ca urmare a săvârșirii faptei, fie în imposibilitate de a îndeplini sarcinile care duc la o reeducare sau reorientare a comportamentului acestuia spre unul legal ulterior.
Urmare celor reflectate mai sus, putem conchide următoarele:
instituția liberării de pedeapsa penală își are o susținere internațională ca alternativă a pedepselor privative de libertate;
reflectă o gamă largă a modalităților sale;
reprezintă o reflectare a principiului umanismului;
urmărește atingerea scopului prevenirii săvârșirii infracțiunilor prin acordarea posibilității condamnatului de a se corecta în regim de libertate;
exclude iraționalitatea executării pedepsei mai departe de către condamnat în cazul în care condamnatul a pășit ferm pe calea corectării.
Este evident că inevitabilitatea prevederii instituției liberării de pedeapsa penală în legislațiile interne ale statelor europene este sigură, dai mai cu seamă necesară. Actualmente, practic este inacceptabil ca politica juridico-penală a statelor democratice contemporane să nu prevadă o astfel de instituție penală precum liberarea de pedeapsa penală, deși modalitățile ei variază de la stat la stat. Însă, deși prezența acestei instituții se dovedește a fi necesară în legislațiile penale interne, aceasta nicidecum nu argumentează faptul că ea urmează a fi aplicată instantaneu în cazul săvârșirii faptelor penale, mai cu seamă reieșind doar din simplul fapt că ea este prevăzută de legea penală.
Astfel, concluzionăm că liberarea de pedeapsa penală parcurge o etapă destul de importantă în creșterea imaginii sale ca urmare a aplicării în majoritatea statelor europene. Aceasta datorându-se combaterii postulatului clasic precum că privațiunea de libertate este cel mai adecvat mijloc și unica măsură reușită în combaterea infracționalității.
Politica penală a statelor europene cu privire la instituția liberării de pedeapsa penală necesită a fi susținută, deoarece în afară de aplicarea măsurilor juridico-penale privative de libertate acceptă și astfel de măsuri alternative, care își au efectul lor pozitiv asupra reeducării sau corectării comportamentelor persoanelor ce se fac vinovate de o faptă penală în regim de libertate.
1.3. Modalități ale liberării de pedeapsa penală în unele state europene
Metodele juridico-penale contemporane aplicabile ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni se văd a fi necesare și chiar au un temei logic. Aceasta pentru că pe parcursul mai multor secole închisorile s-au dovedit a fi nu cel mai adecvat mijloc al corectării și reeducării persoanei ce se face vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, mai cu seamă a unei infracțiuni de o categorie ușoară. O astfel de poziție în acest sens este acceptată și de prevederile legislațiilor penale europene contemporane. Așadar, dacă în cazul examinării unui caz penal sunt întrunite careva circumstanțe care fac posibilă aplicarea instituției liberării de pedeapsa penală, aceasta se face. Prin aceasta se urmărește atingerea scopului pus în fața legii penale și fără punerea în executare a pedepsei închisorii sau, dacă aceasta a și fost pusă în executare, scopul pedepsei penale poate fi atins și fără executarea de mai departe a pedepsei închisorii, condamnatul urmând a fi liberat condiționat.
Spre exemplu, dacă ne referim la legea penală daneză, atunci este lesne de observat că instituția liberării de pedeapsa penală este prezentă și aplicabilă în situațiile în care se săvârșește o faptă penală. În acest context, legea penală daneză evocă 2 modalități de bază ale liberării de pedeapsa penală, și anume: liberarea condamnatului sub cuvânt de onoare și suspendarea executării sentinței.
În cazul primei modalități a liberării de pedeapsa penală aceasta este posibil de a fi aplicată în cazul în care s-a executat 2/3 din pedeapsa închisorii. Astfel, Ministerul Justiției sau persoana împuternicită trebuie să examineze posibilitatea liberării condamnatului sub cuvânt de onoare. Termenul executat al pedepsei închisorii nu trebuie să fie mai mic de 2 luni.
Totodată, legiuitorul danez stabilește că liberarea de pedeapsă sub cuvânt de onoare poate fi aplicată și în cazul executării a 1/2 parte din termenul închisorii, însă pentru unele cazuri excepționale. In același timp, legiuitorul a prevăzut în pct. 3 §38 C. pen. danez că o astfel de liberare nu poate fi aplicată dacă termenul de pedeapsă neexecutat rămâne a fi mai mic de 30 de zile.
Legea penală daneză invocă și unele prevederi cu privire la specificul acestei modalități a liberării de pedeapsă sub cuvânt de onoare. Astfel, potrivit prevederilor §39, liberarea în cauză este una condiționată, urmată de un termen în care ea se desfășoară. Acest termen este de 3 ani, însă în cazul în care termenul neexecutat al închisorii depășește 3 ani întinderea în timp a liberării condiționate sub cuvânt de onoare nu poate depăși termenul de 5 ani.
Din cele menționate observăm că liberarea sub cuvânt de onoare, care nu este altceva decât o liberare condiționată înainte de termen, reprezintă o instituție penală distinctă, din punctul de vedere al condiției de liberare, față de o astfel de instituție similară prevăzută de legile penale (spre exemplu, a Republicii Moldova – art. . pen. RM), a Federației Ruse – art. . pen. FR sau a Ucrainei – art. . pen. Ucr.).
Această deosebire constă în aceea că în prevederile legii penale a țărilor menționate nu se prevede un termen de probă specific de 3 sau 5 ani. cum este în cazul prevederilor penale ale Codul penal danez, dar se stabilește că în perioada termenului rămas neexecutat din pedeapsă condamnatul trebuie să respecte anumite cerințe. Ceea ce poate duce la anularea acestei măsuri și la trimiterea spre executare a pedepsei neexecutate conform sentinței de condamnare.
În același timp, condamnaților liberați potrivit prevederilor §38 C. pen. danez li se pot stabili careva obligații în conformitate cu §57 ce se referă la: domiciliu, muncă, învățătură, petrecerea timpului liber sau întreținerea relațiilor cu anumite categorii de persoane, reținerea de la consumul băuturilor alcolice, substanțelor narcotice, trecerea unui curs de tratament de alcoolism sau narcomanie, trecerea unui curs de tratament psihiatric sau urmarea deciziilor luate de Serviciul Probație etc.
Totodată, liberarea condamnatului sub cuvânt de onoare poate fi revocată în cazul în care sunt încălcate obligațiile stabilite față de persoana condamnatului sau în cazul săvârșirii unor fapte penale sau de o altă categorie potrivit prevederilor alin. (2)-(4) §40 C. pen. danez.
O altă modalitate a liberării de pedeapsa penală potrivit legii penale daneze este suspendarea executării sentinței Astfel, potrivit prevederilor §56. aceasta are loc atunci când instanța de judecată consideră că nu este rațional să se aplice o pedeapsă penală față de cel vinovat. Reieșind din prevederile acestui paragraf, legiuitorul a instituit două situații juridice: suspendarea executării sentinței prin amânarea determinării pedepsei penale și suspendarea executăm sentinței de condamnare prin amânarea executării pedepsei stabilite.
Termenul de probă în ambele cazuri este de 3 ani, însă în unele cazuri speciale aceasta nu poate depăși termenul de 5 ani. O prevedere specială, în acest sens, este stabilită de legiuitor în §58 C. pen. danez, care enunță că, în cazul în care va fi recunoscut ca necesar, să se aplice imediat pedeapsa penală legată de privarea de libertate, însă informațiile cu privire la personalitatea condamnatului necesită o suspendare a executării sentinței; în acest caz, se vor aplica prevederile §56 C. pen. danez.
Astfel, legiuitorul danez stabilește că instanța va putea hotărî ca o parte din pedeapsa meritată, ce nu va depăși 6 luni, să fie executată nemijlocit, iar partea neexecutată să fie suspendată. În aceleași prevederi ale §58 se invocă posibilitatea aplicării în termenul suspendat a pedepsei amenzii sau a arestului, chiar dacă aceste pedepse nu sunt prevăzute ca sancțiuni la fapta penală săvârșită.
Modalități similare ale liberării de pedeapsa penală sunt cunoscute și legii penale elvețiene. In acest sens se poate aduce aminte de instituția liberării condiționate prevăzută de art. . pen. elvețian sau de instituția condamnării condiționate prevăzută de art. pen. elvețian, care, de fapt, reflectă acel principiu al umanismului condiționat de liberarea de pedeapsa penală sau de executarea pedepsei penale stabilite de instanța de judecată.
Să nu uităm însă că ambele modalități ale liberalii de pedeapsa penală se referă la liberarea de pedeapsa închisorii silnice sau a închisorii simple. Astfel, potrivit prevederilor §35 C. pen. elvețian, închisoarea silnică variază între 1 an și 20 de ani, iar închisoarea simplă, potrivit prevederilor §36 C. pen. elvețian – între 3 zile și 3 ani.
Revenind la posibilitatea liberării condiționate potrivit prevederilor §38 C. pen. elvețian, putem menționa că aceasta se poate acorda condamnatului de către organul competent după executarea a 2/3 din termenul de pedeapsă, dacă comportamentul acestuia denotă că este unul ireproșabil. Astfel, în privința condamnaților la detenție pe viață această șansă este acordată după executarea a 15 ani de închisoare. Însă, specificul acestei instituții constă în aceea că atât în cazul liberării condiționate a condamnatului care execută o pedeapsă cu închisoarea, cât și în cazul liberării condiționate a condamnatului la detenție pe viață legiuitorul stabilește un termen de probă la liberare. Așadar, acest termen de probă în cazul celor condamnați la închisoare variază de la 1 la 5 ani, iar în cazul celor condamnați la detenție pe viață este de 5 ani.
În ambele cazuri organul competent poate pune în sarcina condamnatului liberat condiționat careva obligații ce necesită a fi respectate; în caz contrar, încălcarea acestora poate duce la revocarea măsurii în cauză. În același timp, legiuitorul elvețian stabilește în §38 că, în cazul în care organul competent ia decizia de refuz în vederea întoarcerii condamnatului în instituția penitenciară, organul în cauză îl preîntâmpină, punând în sarcina acestuia noi obligații, precum și continuându-i termenul de probă cu cel mult jumătate din cel stabilit inițial.
În ce privește condamnarea condiționată potrivit §41 C. pen. elvețian, sunt de menționat următoarele: această modalitate a liberării de pedeapsă penală este acordată condamnatului în cazul în care condamnarea la privațiune de libertate nu va depăși 18 luni și caracteristica condamnatului denotă posibilitatea acestei condamnări. Totodată, legiuitorul invocă o prevedere specială în acest sens, cu referire la comportamentul condamnatului anterior aplicării acestei instituții penale, însă pe o perioadă ce nu depășește 5 ani.
Astfel, dacă condamnatul anterior săvârșirii infracțiunii a executat o pedeapsă cu închisoarea silnică sau cu închisoarea simplă, condamnarea condiționată nu-i poate fi aplicabilă. Termenul de probă variază în această situație de la 2 la 5 ani. În același timp. legiuitorul elvețian stabilește în §41 și prevederile cu referire la revocarea acestei instituții în urma săvârșirii de către cel condamnat condiționat a unei infracțiuni sau contravenții sau dacă nu a respectat obligațiile puse în sarcina acestuia.
Dacă aceasta are loc, atunci instanța de judecată poate prelungi termenul de probă cu jumătate din cel stabilit inițial, iar dacă condamnatul în perioada de probă are un comportament ireproșabil, respectă obligațiile puse în sarcina sa, execută pedepsele complementare, organul competent al cantonului șterge din registrul de evidență a antecedentelor penale înscrierea cu privire la hotărârea de condamnare.
Capitolul II. CATEGORIILE LIBERĂRII DE PEDEAPSĂ PENALĂ
2.1. Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei
Legea penală a R.M (art.90CP) prevede o modalitate specială de liberare de pedeapsă penală-suspendarea condiționată a executării pedepsei.Suspendarea condiționată înseamnă liberarea condiționată de la executarea reală a pedepsei sub formă de închisoare cu anumite condiții puse de instanța de judecată.
Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei constituie o modalitate a liberării de pedeapsa penală prin care instanța, după ce a stabilit pedeapsa potrivit tuturor criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 75 din CP al RM), continuând operațiunea de individualizare cu privire la săvârșirea infracțiunii și considerând că nu este rațional ca făptuitorul să execute efectiv pedeapsa stabilită, poate dispune suspendarea condiționată a executării ei pe un anumit termen, prevăzut de lege, la expirarea căruia, dacă s-au respectat condițiile impuse de lege, condamnarea urmează a fi anulată, iar antecedentele penale – stinse.
Cerința fundamentală a acestui tip de liberare de pedeapsă constă în aceea că făptuitorul care întrunește și celelalte condiții prevăzute de lege să prezinte garanția că se poate corecta și fără executarea pedepsei ce i s-a aplicat, iar prin specificul și esența sa constă într-o suspendare a executării cu condiția ca cel condamnat să nu mai săvârșească noi infracțiuni într-un anumit interval de timp, denumit termen de probă.
Prin dispunerea acestei măsuri se evită, totodată, neajunsurile pe care le atrage după sine pedeapsa închisorii prin izolarea condamnatului de familie și se evită, de asemenea, contagiunea criminală care există în locurile de deținere. Merită menționată și evitarea cheltuielilor pe care le presupune executarea pedepsei într-un penitenciar.
Analiza practicii judiciare atestă că în cele mai dese cazuri instanțele de judecată indică în calitate de temei ce dă posibilitatea aplicării suspendării condiționate săvîrșirea pentru prima dată a faptei infracționale(lipsa antecedentelor penale),fapt,în principiu,justificat,deoarece în multe cazuri primul antecedent penal indică la caracterul întîmplător al infracțiunii săvîrșite.Constatăm însă că primul antecedent penal nu este totuși semnul principal la aprecierea gradului prejudiciabil real al persoanei infractorului.De aceea,este nejustificată aplicarea suspendării condiționate față de persoanele care au săvîrșit pentru prima dată infracțiune,dar care anterior nu respectau regulile de conviețuire în societate,încăcau ordinea publică.
Desigur, periculozitatea celui vinovat este determinată și de modul lui de comportare după săvîrșirea infracțiunii.Dacă el manifestă căință sinceră,contribue activ la descoperirea infracțiunii,ia măsuri pentru a recupera dauna cauzată de infracțiune,acordă ajutor victimei ș-o compătimește, s-a autodenunțat, aceasta poate mărturisi posibilitatea corectării vinovatului și fără executarea reală a pedepsei.
Din punct de vedere istoric, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei este semnalată într-o formă empirică în secolul al XII-lea, și se realiza prin aceea că cel care comitea o agresiune sau o violență la adresa cuiva era iertat de pedeapsă dacă își lua obligația solemnă că pe viitor va avea o comportare foarte bună față de victimă. Nerespectarea acestei obligații atrăgea pedepsirea celui vinovat cu o sancțiune mai gravă decât aceea ce i s-ar fi cuvenit inițial.
Dreptul penal clasic, care a dominat în secolul XVIII-XIX, caracterizat prin rigiditatea principiilor în materie de individualizare a pedepselor, nu a cunoscut instituția suspendării condiționate a executării pedepsei. După cum se știe, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, sub imperiul ideilor iluminiștilor, în planul dreptului penal s-au manifestat tendințe de umanizare a dreptului și de individualizare a pedepselor. în cadrul acestui curent, cu ocazia Congresului de drept penal din 1885 de s-a demonstrat oportunitatea instituției suspendării condiționate a executării pedepsei.
Primul proiect de lege de reglementare a acestei instituții a fost prezentat de senatorul Beranger în Franța, la 1891, și adoptat în cursul aceluiași an. La scurt timp instituția a fost însușită de majoritatea țărilor europene, iar mai târziu, la începutul secolului XX, de către țările din America Latină și Extremul Orient.
În Republica Moldova instituția suspendării executării pedepsei a fost reglementată de art. 43 din Codul penal de la 1961, al cărui conținut a suferit o modificare totală prin Legea RM din 06.03.2001.
Art. 90 din actualul Cod penal conține dispoziții ce caracterizează instituția. Vizând un mod de individualizare caracterizat prin suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un anumit termen de probă (de încercare), acordarea tipului dat al liberării de pedeapsa penală depinde de întrunirea cumulativă a mai multe condiții, expres și limitativ prevăzute de lege, care privesc, pe de o parte, pedeapsa aplicată și natura infracțiunii (condiții obiective), iar pe de altă parte, situația și persoana infractorului (condiții subiective).
2.1. a) Condiții cu privire la pedeapsa aplicată și natura infracțiunii
a) Pedeapsa aplicată este închisoarea pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracțiunile săvârșite cu intenție și cel mult de 7 ani pentru infracțiunile săvârșite din imprudență sau pedeapsa de trimitere într-o unitate militară disciplinară (alin. (1) al art. 90 din CP al RM).
Prin dispoziția respectivă legiuitorul arată că această condiție este strâns legată de gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite de infractor. întrucât gravitatea infracțiunii se reflectă în pedeapsa stabilită și aplicată de instanță, legea condiționează dispunerea de către aceasta a instituției suspendării condiționate a executării pedepsei de cuantumul pedepsei aplicate și forma vinovăției cu care a fost săvârșită infracțiunea.
b) Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul săvârșirii infracțiunilor deosebit de grave și excepțional de grave (alin. (4) al art. 90 din CP al RM).
Amintim, în acest sens, că, potrivit alin. (5), (6) ale art. 16 din CP al RM, infracțiunile deosebit de grave și excepțional de grave sunt faptele comise intenționat pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depășește 15 ani (deosebit de grave) și detențiunea pe viață (infracțiunile excepțional de grave).
Menționăm că o reglementare similară exista în Codul penal de la 1961, dispozițiile căruia interziceau aplicarea suspendării executării pedepsei persoanelor care au săvârșit un șir de infracțiuni, enumerate în formă completă în alin. (3) al art. 43.
2.1. b) Condiții cu privire la situația și persoana infractorului
a) Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul recidivei (alin. (4) al art. 90 din CP al RM). în conformitate cu art. 34 din CP al RM, se consideră recidivă comiterea cu intenție a uneia sau a mai multe infracțiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracțiune săvârșită cu intenție.
În cadrul condițiilor suspendării, persoana condamnatului interesează sub raportul periculozității sale, decurgând, în primul rând, din faptă și din împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, iar în al doilea rând, din antecedentele sale penale. Persoana infractorului trebuie studiată pentru a se putea constata dacă acesta se poate corecta fără executarea pedepsei.
Codul penal anterior nu conținea nici o dispoziție referitoare la starea de recidivă a persoanei, ceea ce, după părerea noastră, semnala existența unui neajuns în reglementarea dată. Pornind de la cele menționate anterior și aplicând interpretarea legii penale, putem concluziona că suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa definitivă va fi în limitele indicate în alin. (1) al art. 90, precum și dacă vor fi întrunite și celelalte condiții prevăzute în acest articol.
Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi dispusă în cazul condamnării pentru o infracțiune prin care s-au cauzat daune, numai cu condiția ca acestea să fi fost integral reparate până la pronunțarea hotărârii instanței judecătorești. în această privință legea conține o precizare importantă, care-i are ca subiecți pe minori și femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani și pentru care condiția reparării integrale a daunei nu este obligatorie (alin. (3) al art. 90 din CP al RM).
Concluzia instanței că nu este rațional ca făptuitorul să execute pedeapsa stabilită privește posibilitatea instanței de a aprecia că scopul pedepsei poate fi atins chiar și fără executarea efectivă a acesteia. Este o condiție legală, prevăzută expres în alin. (1) al art. 90 din CP al RM.
Pentru a-și forma o astfel de convingere, instanța trebuie să efectueze o analiză completă a personalității infractorului, urmărind în acest sens comportarea sa în viața socială, la locul de muncă, înainte și după săvârșirea faptei, în timpul judecății etc. Instanța este obligată să indice în hotărâre motivele condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (alin. (1) al art. 90 din CP al RM).
Suspendarea condiționată a executării pedepsei se acordă pe o anumită perioadă de timp, ale cărei limite sunt reglementate de lege în alin. (2) al art. 90 din CP al RM, fiind cuprinse între 1 și 5 ani. Această perioadă de timp poartă denumirea de „termen de probă”, care este stabilit de către instanța de judecată și reprezintă durata de timp în care condamnatul face dovada că s-a corectat, că scopul pedepsei s-a atins și fără executarea acesteia. în decursul acestui termen se poate verifica dacă încrederea acordată a fost sau nu îndreptățită, pentru ca cel condamnat să poată beneficia la expirarea acestuia de dispunerea de către instanța de judecată a neexecutării pedepsei aplicate inițial prin sentința de condamnare.
Obligația impusă de lege în acest caz rezidă în faptul ca condamnatul să nu săvârșească o nouă infracțiune în decursul termenului de probă. Termenul de probă se calculează de la data când sentința de condamnare cu stabilirea pedepsei și cu liberarea de executarea ei prin care s-a pronunțat suspendarea condiționată a executării pedepsei a rămas definitivă.
Codul penal conține expres prevederea potrivit căreia, în cazul condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pot fi stabilite pedepse complementare (alin. (5) al art. 90 din CP al RM). Conform dispozițiilor alin. (4) și (5) ale art. 62 din CP al RM, acestea pot fi: amenda, privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate și retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat.
Totodată, aplicând condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, instanța de judecată este în drept să stabilească față de condamnat unele restricții, prevăzute la alin. (6) al art. 90 din CP al RM, care constau în faptul ca acesta:
a) să nu-și schimbe domiciliul fără consimțământul organului competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică;
d) să acorde o susținere materială familiei victimei;
e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanță.
Legea prevede că aceste obligații nu au caracter definitiv, irevocabil, instanța de judecată în decursul termenului de probă, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării condamnatului cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, având dreptul de a anula în întregime sau parțial obligațiile stabilite anterior persoanei, sau a adăuga altele noi (alin. (7) al art. 90 din CP al RM).
Realizarea condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei nu se reduce în fapt, la instituirea ei, prin pronunțarea sentinței de condamnare cu stabilirea pedepsei și cu liberarea de executarea ei, ci presupune desfășurarea raportului juridic special creat prin dispunerea ei, raport în cadrul căruia condamnatul trebuie să aibă, pe toată durata termenului de probă, comportamentul care condiționează realizarea scopului măsurii. Pornind de la această particularitate, efectele pe care suspendarea condiționată a executării pedepsei le produce sunt de două categorii. Unele sunt efecte imediate (provizorii) și rezultă din simplul fapt al dispunerii ei în sentința de condamnare rămasă definitivă, acestea durează până în momentul producerii efectelor definitive care caracterizează tipul dat al liberării de pedeapsă.
Efectul imediat constă în faptul că pedeapsa aplicată nu se mai execută ca urmare a suspendării condiționate a executării ei.
După pronunțarea sentinței, în cursul termenului de probă, persoana trebuie să-și supravegheze conduita, să nu comită o nouă infracțiune, pentru ca efectele suspendării să devină definitive.
Efectul definitiv al suspendării condiționate a executării pedepsei se produce după expirarea a cel puțin jumătate din termenul de probă și constă în anularea condamnării și stingerea antecedentelor penale (art. 111 din CP al RM). Aceste efecte se produc, potrivit dispozițiilor alin. (8) al art. 90 din CP al RM, dacă în perioada dată de timp condamnatul cu suspendarea condiționată a executării pedepsei a avut o comportare corectă și exemplară.
În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligațiile stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative, instanța de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celor condamnați cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunța o încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei și la trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin sentința instanței de judecată (alin. (9) al art. 90 din CP al RM).
În cazul comiterii unei noi infracțiuni în decursul termenului de probă, de către condamnatul cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, beneficiul suspendării, de regulă, se revocă cu prevederea unui tratament special pentru cumul de sentințe, prevăzut la art. 85 din CP al RM. în asemenea situații revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei are efect obligatoriu, întrucât este vorba despre comiterea unei noi infracțiuni cu intenție, fapt ce demonstrează că condamnatul nu s-a corectat, situație reglementată legal de alin. (10) al art. 90 din CP al RM.
Deși, în general, săvârșirea unei noi infracțiuni în perioada termenului de probă atrage revocarea suspendării, legea prevede o situație de excepție, atunci când fapta este săvârșită din imprudență sau când a fost comisă o infracțiune intenționată mai puțin gravă, ceea ce acordă instanței de judecată posibilitatea soluționării personale a problemei privind anularea sau menținerea condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (alin. (11) al art. 90 din CP al RM). După cum se observă din această reglementare legislativă, instanța va putea decide asupra uneia dintre soluțiile prevăzute, evident cu motivarea deciziei luate. Dacă instanța va hotărî anularea condamnării, atunci condamnatului i se va aplica o pedeapsă în condițiile art. 85 din CP al RM.
Acțiunile de supraveghere și probațiune a condamnatului cu privire la care a fost suspendată executarea pedepsei, inclusiv de respectare a restricțiilor stabilite de instanță, pe perioada pentru care a fost suspendată executarea pedepsei sunt întreprinse de oficiul de executare în a cărui rază teritorial se află domiciliul condamnatului (art. 281 din Codul de Executare al Republicii Moldova).
Supravegherea comportamentului militarului condamnat în perioada pentru care a fost amânată sau suspendată executarea pedepsei este exercitată de către comandamentul militar respectiv, în condițiile art. 279 și 281 din Codul de Executare al RM și ale altor acte normative (art. 282 din Codul de Executare al RM).
2.2. Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen:
efecte și soluții
Instituția liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen reprezintă reflecția principiului umanismului în dreptul penal și constă în liberarea persoanei ce execută o anumită pedeapsă de la executarea de mai departe a acesteia, în prezența anumitor condiții stabilite de legea penală. Aceste condiții se referă la aplicarea instituției liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen și la condițiile la care se obligă cel condamnat să le îndeplinească în timpul părții neexecutate din pedeapsă. Nerespectarea condițiilor stabilite de legea penală duce la neaplicabilitatea acesteia sau, în cazul neîndeplinirii obligațiilor ce-i revin condamnatului, liberat condiționat de pedeapsă înainte de termen – la anularea acesteia.
În legătură cu aceasta, legea penală stabilește anumite prevederi ce au soluție în ce privește acordarea posibilității celor condamnați de a fi liberați condiționat de pedeapsă înainte de termen.
În viziunea autoarei Lidia Barac, instituția liberării condiționate funcționează ca o modalitate de executare a unei părți din pedeapsa privativă de libertate și de reinserție socială, înlesnind celui condamnat trecerea de la regimul de executare efectivă a pedepsei închisorii la locul de detențiune la regim de libertate. Liberarea condiționată reprezintă, așadar, o perioadă de tranziție, care face ca trecerea de la regimul de deținere la cel de libertate să se desfășoare sub egida unei obligații de bună comportare în societate.
Astfel, liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termene chemată să contribuie la atingerea scopului pus în fața pedepsei penale ca mijloc de schimbare a moravurilor condamnatului sau la stimularea condamnaților la stăruință în muncă, disciplină și grabnică îndreptare.
Instituția liberării condiționate se referă la o anumită categorie de condamnați, și anume: la condamnații care, după executarea unei părți din pedeapsă, au reparat integral daunele cauzate de infracțiunea pentru care sunt condamnați și dau dovadă de bună conduită, fiind discutabil dacă mai apare utilă executarea în continuare, în penitenciar, a pedepsei închisorii până la expirarea duratei acesteia.
Pentru acești condamnați s-a găsit soluția liberării înainte de expirarea termenului pedepsei, nemaifiind necesară executarea integrală a pedepsei în penitenciar. Pentru aceasta, este necesar ca ei să îndeplinească condițiile privind executarea unei părți din pedeapsă și să dea dovezi de îndreptare; dacă sunt realizate aceste condiții, condamnații sunt liberați sub condiția unei bune purtări (adică, necomiterii de infracțiuni până la expirarea termenului de executare) și după obținerea liberării, urmând ca, în caz contrar, să fie readuși în penitenciar pentru executarea restului de pedeapsă, în acest mod este reglementată instituția liberării condiționate.
Liberarea de pedeapsă înainte de termen (ca, de altfel, și alte tipuri ale liberării de pedeapsă) are drept scop stimularea condamnaților de a manifesta pe durata detențiunii o comportare ireproșabilă.
Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen poate fi definită ca fiind o categorie a liberării de pedeapsă penală ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere înainte de executarea deplină a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni sau contravenții administrative, să nu se eschiveze cu premeditare de la îndeplinirea obligațiilor stabilite de instanța de judecată.
Importanța instituției liberării condiționate se remarcă mai cu seamă în următoarele:
ajută, stimulează pe unii condamnați să nu mai comită infracțiuni și, în felul acesta, contribuie la corectarea acestora, fără a fi nevoie de executarea pedepsei însoțită de izolarea lor;
ferește o serie de condamnați de mediul penitenciarelor, care, oricât de bine ar fi organizat, tot mai exercită o influență negativă asupra unor condamnați. îndeosebi asupra condamnaților primari.
În anumite cazuri, funcția re-educativă a pedepsei se poate realiza înainte de executarea ei integrală, prin privare de libertate și, ca atare, condamnații respectivi pot fi liberați condiționat, dacă sunt întrunite anumite condiții legale. Această posibilitate constituie un stimulent important pentru corectarea lor (art. . pen. RM).
Liberarea condiționată își are originea în Franța, fiind propusă în 1847 de Bonneville de Marsangy, ca o măsură de natură a îmbunătăți regimul pedepselor privative de libertate. Instituția liberării condiționate a fost preluată și de legislațiile altor state europene, printre care se pot menționa Anglia, Portugalia, Germania ș.a. în Franța, s-a dat o reglementare mai amplă liberării condiționate printr-o lege din 1885, numită „Legea mijloacelor de prevenire a recidivei”, care a fost însă deficitară sub aspectul regimului disciplinar și al modului de supraveghere a celor liberați condiționat. Ulterior, în 1952, un decret având ca subiect instituția dată a pus bazele comitetelor de asistență a celor liberați, pentru ca liberarea condiționată să nu constituie numai o recompensă pentru buna conduită a condamnatului, ci să apară și ca o veritabilă măsură de reclasare socială a acestuia.
Codul penal de la 1961, în redacția inițială, prevedea în art. 51 eliberarea condiționată înainte de termen de pedeapsă și înlocuirea pedepsei prin alta mai blândă, articol care a fost modificat de mai multe ori, ultima modificare, de la 06.03.2001, fiind esențială și referindu-se la conținutul deplin al acestuia. Cu toate că se referă la același tip al liberării de pedeapsă, eliberarea condiționată înainte de termen de pedeapsă, prevăzută de art. 51 din CP al RM anterior, după conținut se deosebește esențial de instituția liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen din reglementarea penală actuală.
În dreptul român, liberarea condiționată a fost introdusă prin legea de organizare a închisorilor din 1874, însă numai pentru monori, cu caracter de generalitate fiind introdusă abia prin legea penitenciarelor din 1929.
Codul Penal de la 1936 prevedea liberarea condiționată ca ultimă etapă a regimului progresiv al executării pedepsei închisorii. Instituția a fost în vigoare până în 1950, când a fost înlocuită cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea în libertate necondiționată înainte de termen, a condamnatului, pe baza muncii prestate și cu condiția bunei conduite în timpul executării pedepsei. Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956 și a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a fost abrogat și a fost reintrodusă prin punerea în vigoare a noului cod penal, instituția liberării condiționate. S-a considerat că liberarea condiționată este preferabilă liberării înainte de termen.
Prin Legea nr. 140/ 1996, instituția liberării condiționate a fost modificată în sensul măririi fracțiunilor de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute pentru a obține liberarea condiționată.
După părerea d-nului I. Fondor, instituția liberării condiționate se referă la o anumită categorie de condamnați și anume la condamnați care, după executarea unei părți din pedeapsă, dau dovadă de bună conduită, fiind discutabil dacă mai apare utilă executare în continuare, în penitenciar, a pedepsei închisorii până la expirarea duratei acesteia.
Pentru acești condamnați, s-a găsit soluția liberării înainte de expirarea termenului pedepsei, nemaifiind necesară executarea integrală a pedepsei în penitenciar. Pentru aceasta este necesar ca ei să îndeplinească condițiile privind executarea unei părți din pedeapsă și să dea dovezi de îndreptare; dacă sunt realizate aceste condiții, condamnații sunt liberați sub condiția unei bune purtări, (adică necomiterea de infracțiuni până la expirarea termenului de executare), și după obținerea liberării, urmând ca, în caz contrar, să fie readuși în penitenciar pentru executarea restului de pedeapsă. În acest mod este reglementată instituția liberării condiționate.
Liberarea se acordă, în mod facultativ, dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță condițiile legale, fără ca ea să constituie un drept al condamnatului.
În legislația în vigoare liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen este reglementată prin dispozițiile art. 91 din CP al RM, care prevăd condițiile în care această liberare poate fi acordată și efectele pe care le produce.
Instituția dată este reglementată, de asemenea, prin dispozițiile Codului de procedură penală al RM (art. 469-471) și art. 285-289 din Codul de executare al RM.
Potrivit prevederilor art. . pen. RM, persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, cu trimitere într-o unitate disciplinară, și care au reparat integral daunele cauzate pentru infracțiunea pentru care sunt condamnate li se poate aplica liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen dacă instanța de judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. În același timp, persoana poate fi liberată, în întregime sau parțial, și de pedeapsa complementară.
De instituția liberării condiționate poate beneficia orice condamnat la pedeapsa închisorii, indiferent de durata acesteia, condamnații cu trimitere într-o unitate militară disciplinară sau arest, precum și condamnații la detențiunea pe viață. Instanța de judecată este aceea care hotărăște în fiecare caz în parte dacă este sau nu oportună acordarea liberării condiționate.
Liberarea condiționată este deci o instituție de drept penal material, complementară, o formă de înlăturare condiționată a continuării executării pedepsei, deoarece condițiile ei trebuie îndeplinite atât înainte de a fi acordată, cât și pentru a deveni definitivă.
În cazul aplicării liberării condiționate, condamnatul este considerat că se află în continuarea executării pedepsei până la împlinirea duratei pe care a fost condamnat. Timpul în care condamnatul liberat condiționat se află în stare de libertate este inclus în calculul termenului de pedeapsă, aceasta fiind considerată în întregime executată la expirarea ei.
Întrunirea condițiilor prevăzute de lege nu obligă instanța la acordarea liberării, ci aceasta are dreptul să o acorde sau să refuze beneficiul (aplicarea) instituției, în funcție de împrejurările cauzei și de datele ce caracterizează fapta sau pe infractor. Acest lucru este exprimat în lege prin cuvintele: „li se poate aplica liberarea condiționată de pedeapsă”.
Din prevederile legale privind instituția liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen rezultă anumite caracteristici, precum:
aplicarea acesteia pentru toate categoriile de infracțiuni, indiferent de gravitatea acestora;
liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen are loc după emiterea hotărârii definitive de condamnare și numai după ce s-a executat o anumită porțiune din pedeapsa penală stabilită de lege;
liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen se aplică condamnaților doar după repararea integrală a daunelor cauzate de infracțiunea pentru care sunt condamnate;
se aplică dacă este posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei;
persoana condamnată liberată de executarea de mai departe a pedepsei se consideră ca având antecedente penale;
reprezintă un drept al instanței și nu o obligație.
Anume în scopul asigurării eficienței acestei măsuri și pentru a evita riscurile unei nejustificate liberări din penitenciar, legea prevede anumite condiții în care aceasta poate fi acordată.
Instanța de judecată în a cărei rază teritorială se află locul de deținere este aceea care urmează să aprecieze în fiecare caz concret dacă este sau nu oportună și prudentă acordarea acestui beneficiu celui condamnat. Acest lucru se va face pe baza hotărârii privind propunerea pentru liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen adoptată de către administrația locului de deținere sau comandamentul militar.
Condițiile acordării liberării condiționate privesc, pe de o parte, executarea de către condamnat a unei părți de pedeapsă, iar pe de altă parte, persoana condamnatului, comportarea acestuia în timpul executării pedepsei.
Din considerentele de mai sus referitor la esența juridică a liberării condiționate de executare a pedepsei putem concluziona că liberarea condiționată:
întotdeauna era privită ca o ultimă etapă a regimului progresiv al executării pedepselor privative de libertate (închisoarea, trimiterea într-o unitate militară disciplinară, detențiunea pe viață);
este o instituție de drept penal material (substanțial) complementară regimului executării pedepsei închisorii;
este o formă de înlăturare condiționată a continuării executării pedepsei, deoarece condițiile trebuie îndeplinite atât înainte de a fi acordată, cât și pentru a deveni definitivă;
nu poate fi obținută pe parcursul procesului penal înainte ca sentința de condamnare să fi rămas definitivă;
este un mijloc de individualizare a executării pedepsei închisorii în faza executării acesteia.
În baza cercetărilor de mai sus, propunem următoarele recomandări – atât de ordin practic, cât și de ordin teoretic:
În opinia noastră, este greșită poziția unor specialiști care consideră că instituția liberării condiționate modifică pedeapsa stabilită anterior de instanță judecătorească. Precizăm că în cazul liberării condiționate de la executarea pedepsei instanța de judecată nu modifică pedeapsa, ci dă răspuns la întrebarea dacă scopurile pedepsei penale, în special corectarea condamnatului, au fost atinse sau nu. Mai mult. instituția analizată nu pune la îndoială legalitatea și stabilitatea sentinței de condamnare, deoarece obiectivele pedepsei au fost îndeplinite întocmai.
Nu putem fi de acord nici cu ideea conform căreia liberarea condiționată înainte de termen constituie o măsură de corijare a condamnaților, într-adevăr, aplicarea acestui temei de liberare de la pedeapsă penală presupune un comportament exemplar, decent și respectuos din partea condamnatului; totodată, considerăm că astfel de abordare este unilaterală și incompletă, deoarece ea subliniază numai o trăsătură caracteristică a liberării condiționate.
O problemă de importanță majoră este, considerăm, posibilitatea aplicării acestei instituții față de persoanele condamnate la detențiunea pe viață. Aplicarea liberării condiționate condamnaților la detențiunea pe viață, chiar și după expirarea unui termen de 30 de ani,conform art.91 al.(5) modificat prin LP277-XVI din 18.12.08, MO41-44/24.02.09 art.120, în vigoare 24.05.09 ,nu ar contribui la atingerea scopurilor pedepsei penale. în viziunea noastră, introducerea acestei oportunități pentru astfel de persoane este absolut nejustificată. Mai mult, legea penală prevede posibilitatea grațierii a astfel de persoane după ispășirea a 30 ani de pedeapsa închisorii. Având această opțiune, condamnatul nicidecum nu este limitat în drepturile sale, șansa de a fi eliberat se menține, doar cu o precizare – răspunderea morală pentru eliberarea lui o poartă numai Președintele Statului și nu un judecător de rând.
Este de menționat că legea penală actuală nu conține vreo dispoziție cu privire la categoriile de persoane față de care liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen nu poate fi aplicată, fapt ce ne permite să concluzionăm că recidiviștii și, în general, cei cu antecedente penale nu sunt excluși de la posibilitatea acordării liberării condiționate.
În lumina celor expuse supra, optăm pentru introducerea în legea penală a Republicii Moldova a unor restricții referitoare la cercul persoanelor condamnate care au dreptul să solicite liberarea condiționată înainte de termen. în special, considerăm obligatorie introducerea în art. . pen. RM a unui alineat de sine stătător, conform căruia persoana nu poate solicita liberarea condiționată a executării pedepsei dacă ea are antecedente penale și care deja a beneficiat de acest temei de liberare de la pedeapsă penală. Avem în vedere că acordarea liberării condiționate poate avea loc numai o singură dată în viața persoanei condamnate.
Ca urmare, lipsa nejustificativă a acestor restricții schimbă atitudinea întregii societăți față de justiție, în general, și reduce eficacitatea pedepsei penale, în special. Considerăm că o astfel de precizare legală ar contribui atât la analiză minuțioasă și obiectivă a personalității condamnatului concret, cât și la prevenirea abuzului din partea instanțelor judecătorești.
2.2. a) Executarea efectivă a unei părți din pedeapsa închisorii
Condițiile acordării liberării condiționate privesc:
pe de o parte – executarea de către condamnat a unei părți de pedeapsă, iar.
pe de altă parte – persoana condamnatului, comportarea acestuia în timpul executării pedepsei.
În legătură cu executarea unei părți din pedeapsa închisorii, legiuitorul distinge mai multe situații. Desigur, pentru a-și atinge scopul, liberarea condiționată trebuie să intervină după executarea unei fracțiuni de pedeapsă semnificativă în regim penitenciar, iar această fracțiune trebuie diferențiată în funcție de caracterul și de gradul prejudiciabil al faptei reținute în sarcina condamnatului.
Astfel, legiuitorul prevede anumite fracțiuni în cazul în care infractorul este condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, alte fracțiuni când este vorba de săvârșirea unei infracțiuni grave, altele pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave și, în fine, alte fracțiuni în unele cazuri speciale.
Potrivit prevederilor alin. (4) art. . pen. RM, liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată condamnaților numai dacă aceștia din urmă la momentul săvârșirii infracțiunii au atins vârsta de 18 ani și au executat efectiv:
cel puțin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, adică condamnatul a săvârșit o infracțiune care poate fi pedepsită cu închisoare pe un termen de până la 5 ani;
cel puțin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni grave:
cel puțin trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave, precum și din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate condiționat înainte de termen de pedeapsă, dacă liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în baza condițiilor prevăzute la alin. (8) art. . pen. RM.
Persoana care execută pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberată condiționat înainte de termen dacă instanța de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei și dacă această persoană a executat efectiv cel puțin 30 ani de îchisoare. Termenul în cauză ce urmează a fi executat de către cel condamnat la detenție pe viață este destul de mare, unii chiar ar spune că este puțin exagerat, deoarece scopul pedepsei penale în acest caz se realizează parțial, cu atât mai mult cu cât în art. . pen. RM nu se stabilește nimic în acest sens.
Spre exemplu, legea penală a Federației Ruse prevede, în art. 79. posibilitatea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen a persoanelor condamnate la detenție pe viață după executarea unui termen de 25 ani. În acest caz. după cum susțin autorii V.D. Ivanov și P.V. Ivanov. persoana condamnată la detenție pe viață trebuie să dovedească prin comportamentul său, în timpul executării pedepsei, că nu mai este nevoie să o execute mai departe.
Potrivit prevederilor art. 72 din Codul penal al României, liberarea condiționată a condamnatului poate avea loc după executarea efectivă a 20 ani de detențiune, ținându-se seama de antecedentele sale penale, stăruința în muncă, de disciplina acestuia și dacă dă dovadă de îndreptare. Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 15 ani din pedeapsa cu detențiune pe viață, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute mai sus.
Astfel, din cele menționate mai sus e lesne de înțeles că legiuitorul rus, precum și cel român au stabilit astfel de termene ce urmează a fi executate de cei condamnați la detenție pe viață, care ulterior pot avea posibilitatea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen, deoarece aceasta corespunde întocmai cu scopul pedepsei penale, precum și duce la evitarea inoculării în creierul condamnatului la detenție pe viață a scopului evadării, care de altfel îl poate determina la săvârșirea unor infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave.
Totodată, aceasta dă posibilitate condamnatului la detenție pe viață să evalueze fapta sau faptele ilegale pentru care a fost condamnat, precum și să-și reorienteze comportamentul spre un mod de viață disciplinat, devenind stăruitor în muncă și, nu în ultimul rând, spre o ulterioară reinserție socială. Considerăm că legiuitorul ar trebui să opereze careva modificări în prevederile art. . pen. RM, cu referire la termenul de pedeapsă ce urmează a fi executat de către cel condamnat la detenție pe viață, pentru ca dezideratele invocate mai sus să poată fi realizate.
Necesitatea executării efective a unei anumite părți din pedeapsă se justifică prin aceea că trebuie să se verifice corectarea condamnatului, verificare posibilă numai într-un anumit interval de timp, inițial stabilit de legiuitor, în care condamnatul se află în penitenciar.
Un regim mai favorabil s-a creat condamnaților minori,acest fapt se determină reieșind din politica penală promovată în privința minorilor, și anume – o discriminare pozitivă,(potrivit legii, persoanelor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani), în privința cărora, conform alin. (6) al art. 91 din CP al RM, liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată dacă aceștia au executat efectiv:
cel puțin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave;
cel puțin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni grave;
cel puțin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave sau excepțional de grave.
E pentru prima dată când noul Cod penal conține dispoziții exprese cu privire la posibilitatea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen a condamnaților care se află în executarea pedepsei detențiunii pe viață. Aceasta poate fi aplicată dacă instanța de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei și dacă persoana în cauză a executat efectiv cel puțin 30 de ani de închisoare (alin. (5) al art. 91 din CP al RM).
Desigur că în aplicarea acestor dispoziții legale cu privire la calculul fracțiunilor din pedeapsă executate de condamnat se are în vedere durata pedepsei care i s-a aplicat și pe care o execută pentru săvârșirea unei categorii concrete de infracțiune.
2.2. b) Comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei
Executarea efectivă a unei părți din pedeapsa stabilită condamnatului este doar una dintre condițiile liberării condiționate. Pentru a avea posibilitatea aplicării instituției date, condamnatul trebuie să demonstreze că s-a schimbat radical, că s-a corectat, că a operat o schimbare fundamentală în atitudinea sa față de valorile sociale. Această condiție, deși nu este menționată expres în art. . pen. RM, se deduce din întreaga reglementare a instituției liberării condiționate, deoarece liberarea condiționată nu este un drept al condamnatului, ci o facultate recunoscută instanței de a dispune o asemenea măsură atunci când, din datele dosarului. își formează convingerea că nu mai este necesară executarea ulterioară, deplină, a pedepsei.
Instanța trebuie să facă o analiză proprie, generală, asupra situației condamnatului și a profilului său moral (social), în funcție de care apreciază că detențiunea poate să înceteze, că este posibilă, din acest moment, reintegrarea în societate.
Controlul asupra comportării celor liberați condiționat de pedeapsă înainte de termen îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor – comandamentul militar respectiv.
Aplicând liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen, instanța de judecată îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească în termenul de pedeapsă rămas neexecutat următoarele obligații:
să nu-și schimbe domiciliul fără consimțământul organului competent;
să nu frecventeze anumite locuri;
să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică;
să acorde o susținere materială familiei victimei;
să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanță.
Dacă în termenul de pedeapsă rămas neexecutat:
condamnatul încalcă ordinea publică, pentru care fapt i-a fost aplicată o sancțiune administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligațiilor stabilite de instanța de judecată la aplicarea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen, instanța de judecată, la propunerea organului competent, poate pronunța o încheiere cu privire la anularea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen și la trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat;
condamnatul săvârșește din imprudență o nouă infracțiune, anularea sau menținerea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanța de judecată;
condamnatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune, instanța de judecată îi stabilește pedeapsa în condițiile art. . pen. RM (cumul de sentințe), în același mod se aplică pedeapsa și în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni din imprudență, dacă instanța de judecată anulează liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen.
După cum reiese din prevederile legii penale, ultima operează cu o condiție – să nu fie comisă vreo infracțiune sau contravenție administrativă de către condamnat în termenul de pedeapsă rămas neexecutat. Pentru astfel de situații legiuitorul a dispus posibilitatea revocării liberării condiționate, cu condiția ca infracțiunea să fie descoperită în perioada termenului indicat. Cu alte cuvinte, este vorba despre așa-numita „condiție rezolutorie” aplicată mai mult în domeniul dreptului civil, ce reprezintă o modalitate a actului juridic, acel eveniment viitor și nesigur prin a cărui îndeplinire actul juridic este desființat, părțile fiind puse în situația anterioară – restitutio in integrum.
În situația analizată, părțile, așa cum sunt ele stabilite de către știința dreptului penal, sunt reprezentate de stat și de către infractor. Statul are dreptul și obligația de a-l trage la răspundere pe infractor pentru fapta săvârșită, apărând valorile sociale, ordinea de drept și societatea în ansamblu. Infractorul trebuie să-și plătească obligația pe care nu a îndeplinit-o, respectiv aceea de a nu aduce atingere valorilor sociale ale societății și relațiilor pe care acestea le generează.
În cazul anulării liberării condiționate, persoana va urma să execute, pe lângă pedeapsa pronunțată pentru noua infracțiune, și partea pedepsei rămase neexecutată din momentul când i s-a acordat liberarea condiționată.
Obligativitatea persoanei condamnate este ca, pe durata termenului pedepsei neexecutate, să respecte anumite măsuri și obligații dispuse de instanța de judecată. Pe parcursul acestei perioade de timp persoana condamnată este supusă supravegherii din partea organelor abilitate..
Liberarea condiționată are avantajul că se efectuează în faza de executare a pedepsei închisorii, când condamnatul este sub observația administrației penitenciarului, care îl poate cunoaște mai bine și mai profund, după conduita lui, după muncă și după unele semne reale de corectare.
Instanța de judecată este acea care hotărăște în fiecare caz în parte dacă este sau nu oportună acordarea liberării condiționate. Ea nu constituie un drept, ci doar o vocație a condamnatului, după cum nu constituie o obligație, ci doar o facultate pentru instanță.
Liberarea condiționată poate fi acordată numai de către instanța de judecată, la propunerea administrației locului de deținere ori comandamentului militar sau la cererea condamnatului, după ce a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acesteia.
Totodată, chiar și atunci când se constată îndeplinirea cerințelor legale pentru acordarea liberării condiționate, instanța nu este obligată să dispună această măsură, ea fiind o facultate a instanței bazată pe convingerea că reeducarea și corectarea condamnatului se poate obține fără executarea restului de pedeapsă în penitenciar. Ca urmare, prevederile legale analizate nu aduc atingere dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a condamnatului și respectă pe deplin principiul constituțional potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
În cazul dat, pedeapsa nu se anulează. Totodată, executarea efectivă a pedepsei penale este suspendată. Așadar. în cazul aplicării liberării condiționate,condamnatul este considerat că se află în continuarea executării pedepsei până la împlinirea duratei pe care a fost condamnat. Timpul în care condamnatul liberat condiționat se află în stare de libertate este inclus în calculul termenului de pedeapsă, aceasta fiind considerată în întregime executată la expirarea lui.
În literatura de specialitate s-a menționat, în acest context, că liberarea condiționată nu trebuie acordată, întotdeauna, în mod automat după executarea efectivă a părților de pedeapsă, prevăzute de alin. (4)-(6) ale art. 91 din CP al RM, ci numai dacă, în urma unei cercetări amănunțite a modului de comportare al condamnatului în timpul executării pedepsei, instanța își face convingerea că corectarea condamnatului este posibilă și fără executarea efectivă a întregii pedepse.
Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată, potrivit alin. (1) al art. 91 din CP al RM numai față de persoana care a reparat integral daunele cauzate de infracțiunea pentru care este condamnată. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parțial, și de pedeapsa complementară.
Spre deosebire de Codul penal de la 1961, actuala lege penală nu conține vreo dispoziție cu privire la categoriile de persoane față de care nu poate fi aplicată liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen, fapt ce ne permite să concluzionăm că recidiviștii și, în general, cei cu antecedente penale nu sunt excluși de la posibilitatea acordării liberării condiționate. Suntem de părerea că în cazul respectiv instanța va trebui să examineze cu mai multă atenție comportarea acestor persoane la locul de deținere, din care să rezulte că corectarea lor este reală și că nu există pericolul săvârșirii unor noi infracțiuni.
Un element principial nou al instituției liberării condiționate de pedeapsă se conține în alin. (2) al art. 91 din CP al RM, prin dispozițiile căruia se prevede dreptul instanței de judecată de a-1 obliga pe condamnat să îndeplinească anumite obligații stabilite în alin. (6) al art. 90 din CP al RM în termenul de pedeapsă rămas neexecutat. Vedem că în acest caz categoriile obligațiilor coincid, de fapt, cu obligațiile la care poate fi supusă persoana condamnată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Nu în ultimul rând, liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen produce și careva efecte care, la rândul lor, se produc în timp diferit. Astfel, efectele liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen pot fi imediate și definitive.
Efectul imediat al liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen constă în punerea în libertate a condamnatului, față de care partea neexecutată din pedeapsă își urmează cursul până la împlinirea termenului pedepsei stabilit prin sentința de condamnare. Totodată, în sarcina condamnatului i se pot pune careva obligații prevăzute de alin. (6) art. . pen. RM, care urmează a fi îndeplinite în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, în acest interval de timp condamnatul urmează să aibă o comportare ireproșabilă, îndeplinind obligațiile puse în sarcina acestuia de către instanța de judecată, dar, nu în ultimul rând, nesăvârșirea unei infracțiuni noi. De altfel, în cazul încălcării condițiilor nominalizate aceasta va duce la anularea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen.
Efectul definitiv al liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen se produce, după cum menționează unii autori, în momentul expirării termenului pedepsei, dacă se îndeplinește condiția ca condamnatul să nu mai fi săvârșit o nouă infracțiune sau încălcări ale ordinii publice sau să nu să se fi eschivat cu premeditare de la îndeplinirea obligațiilor stabilite de instanța de judecată potrivit alin. (6) art. . pen. RM, starea de liberare condiționată transformându-se în liberare definitivă, efectul principal fiind acela că pedeapsa se va considera integral executată.
Această modalitate de liberare de pedeapsa penală reprezintă una dintre cele mai răspândite în aplicare, deoarece se aplică pentru majoritatea pedepselor principale, pentru orice infracțiune săvârșită și față de toate categoriile de condamnați. Deși aplicabilitatea acesteia este nelimitată și posibilă pentru orice tip de infracțiune săvârșită de cel condamnat, totuși legiuitorul a stabilit careva condiții fără de care liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen nu poate fi aplicată. Astfel, pentru ca condamnatul să beneficieze de instituția liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen, urmează să îndeplinească câteva condiții, precum:
repararea integrală a daunei cauzate de infracțiunea pentru care a fost condamnat;
posibilitatea corectării condamnatului fără executarea deplină a pedepsei;
executarea unei anumite părți din pedeapsa penală, a cărei durată este stabilită în legea penală;
După cum menționează autorul Alexandru Borodac, repararea integrală a daunei cauzate presupune restituirea în natură a acesteia, compensarea valorii ei, precum și cheltuielile pentru restabilirea sănătății victimei.
Cât privește posibilitatea corectării condamnatului fără executarea deplină a pedepsei, această apreciere a instanței de judecată urmează a fi întemeiată reieșind din comportarea exemplară a condamnatului în timpul executării pedepsei,în viziunea unor autori, dovezi temeinice de îndreptare reprezintă: participarea efectivă a condamnatului la activitatea de educație civică și moral-creștină, modul de executare a unor sarcini care nu se remunerează, interesul manifestat pentru calificarea sau recalificarea profesională și buna comportare la locul de muncă.
Un alt temei al liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen îl reprezintă executarea efectivă a unei porțiuni din pedeapsa fixată. Această parte a pedepsei ce urmează a fi executată efectiv de către condamnat este determinată de legea penală la alin. (4), (5) și (6) art. . pen. RM, ea este stabilită de legiuitor reieșind din caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite de cel condamnat, precum și din categoria condamnatului.
Riscul anulării liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen rezultă din comportamentul condamnatului. Astfel, dacă în partea de pedeapsă rămasă neexecutată condamnatul încalcă ordinea publică, pentru care fapt i s-a aplicat o sancțiune administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligațiilor stabilite de instanța de judecată la aplicarea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen, instanța de judecată, la propunerea organului competent, poate pronunța o încheiere cu privire la anularea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen și la trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat potrivit lit. a) alin. (8) art. . pen. RM.
În cazul în care cel condamnat săvârșește în termenul părții neexecutate din pedeapsă o nouă infracțiune din imprudență, anularea sau menținerea 1iberări i condiționate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanța de judecată. Dacă condamnatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune, instanța de judecată îi stabilește pedeapsa în condițiile art. . pen. RM (aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentințe).
Legiuitorul a prevăzut o astfel de prevedere deoarece infracțiunea nou-săvârșită reprezintă o manifestare a comportamentului ce denotă, cu siguranță, o ignoranță totală a șansei acordate de instanța de judecată în vederea reintegrării sale sociale. Totodată, în acest caz instanța de judecată hotărăște astfel reieșind din caracterul prejudiciabil al noii infracțiuni săvârșite.
Din examinarea acestor două dispoziții înscrise în pct. b) alin. (8) a) art. 91 din CP al RM rezultă că anularea liberării condiționate este în principiu facultativă, instanța apreciind situația creată; va putea dispune motivat menținerea sau anularea liberării condiționate.
Într-o astfel de situație se poate pomeni cel liberat condiționat de pedeapsă înainte de termen, în cazul în care instanța de jucată anulează liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen pentru săvârșirea unei noi infracțiuni din imprudență (alin. (8) lit. с) art. 91 С. реп. RM). Dacă pentru săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate de către cel ce este liberat condiționat de pedeapsă înainte de termen legiuitorul a prevăzut o condiție obligatorie de numire a unei pedepse potrivit prevederilor art. . pen. RM, atunci, pentru săvârșirea unei noi infracțiuni din imprudență, anularea liberării condiționate de pedeapsă înainte de termen este un drept al instanței, dar nu o condiție obligatorie de anulare prevăzută de legea penală.
Astfel, condamnatul liberat condiționat de pedeapsă înainte de termen și în privința căruia această liberare a fost anulată în temeiul alin. (8) lit. с) art. 91 С. реn. RM urmează să execute atât pedeapsa penală numită pentru infracțiunea nou-săvârșită, cât și partea neexecutată a pedepsei stabilite prin sentința anterioară.
Acțiunile de supraveghere a persoanei liberate condiționat de pedeapsă înainte de termen sunt întreprinse de oficiul de executare în a cărui rază teritorială își are domiciliul condamnatul sau, după caz, de comandamentul militar pe durata termenului condiționat (art. 288 din Codul de executare al Republicii Moldova).
Din cele menționate rezultă că liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen constituie una dintre instituțiile juridico-penale care au efectul reducerii executării pedepsei penale și al reinserției sociale a condamnatului fără executarea deplină a pedepsei.
2.3. Înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă
Una dintre modalitățile liberării de pedeapsa penală, dintre cele enumerate exhaustiv în alin. (2) art. . pen. RM, este înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Astfel, această modalitate reflectă, cu siguranță, poziția politicii juridico-penale asupra corectării și reeducării celui ce a săvârșit o infracțiune, de o anumită categorie, prin prisma liberării de executarea parțială a pedepsei penale stabilite prin sentința de condamnare și înlocuirea părții neexecutate cu o pedeapsă mai blândă.
Potrivit prevederilor alin. (1) art. . pen. RM, instituția înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă se poate aplica în anumite condiții, expres stabilite, fără de care aplicabilitatea nu ar avea un temei juridic și care ar putea fi susceptibilă anulării, în condițiile legii procesual penale și execuționale, sub rezerva legală stabilită de legea penală.
In acest sens, legea penală invocă ca temei de aplicare a înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă îndeplinirea condițiilor prevederilor alin. (1) art. . pen. RM, care se referă la: categoria infracțiunii, tipul pedepsei penale și la comportamentul celui ce execută pedeapsa penală.
Insă, nu în ultimul rând, aplicarea înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă este condiționată de îndeplinirea a celei de-a patra condiții, alături de cele ce se referă la categoria infracțiunii, tipul pedepsei penale și la comportamentul celui ce execută pedeapsa penală. Această condiție e reflectată în alin. (2) art. . pen. RM și constă în executarea, de către cel condamnat la pedeapsa cu închisoarea, a unui termen concret, fără de care nu este posibilă aplicarea modalității sus-menționate a liberării de pedeapsa penală.
Această categorie de liberare de pedeapsa penală, prevăzută de art. 92 din CP al RM este aplicată în cazul în care instanța de judecată va stabili că scopurile pedepsei penale indicate la alin. (2) al art. (61) din CP al RM pot fi atinse prin executarea de fapt a unei pedepse mai blânde.
Potrivit legii (alin. (1) al art. 92 din CP al RM), înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă poate fi invocată numai în cazul executării pedepsei cu închisoarea. Executarea altor categorii de pedeapsă penală nu poate genera înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă.
Pedeapsa urmează a fi considerată mai blândă în raport cu pedeapsa închisorii, dacă în enumerarea categoriilor pedepselor aplicate persoanelor fizice, prevăzute de alin. (1) art. 62 CP aceasta este stabilită în pct. a) – f) inclusiv ale acestei dispoziții (de pildă, amenda, munca neremunerată în folosul comunității, arestul etc.).
Legea penală stabilește două condiții absolut necesare pentru înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă.
Prima condiție este prevăzută prin dispozițiile alin. (1) al art. 92 din CP al RM și constă în faptul că această categorie de liberare de pedeapsa penală poate fi aplicată numai în privința persoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, adică a infracțiunilor care se sancționează de lege cu pedeapsa închisorii până la 5 ani inclusiv (alin. (2), (3) ale art. 16 din CP al RM).
A doua condiție caracterizează mărimea, fracțiunea pedepsei, după a cărei executare efectivă poate interveni aplicarea înlocuirii părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă. înlocuirea dată este permisă de lege numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puțin o treime din termenul de pedeapsă (alin. (2) al art. 92 din CP al RM).
În cazul aplicării categoriei date de liberare de pedeapsă, persoana poate fi liberată, în întregime sau parțial, de pedeapsa complementară.
Instanța de judecată aplică condamnaților înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă pe baza propunerii administrației instituției penitenciare.
La înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanța de judecată poate alege orice pedeapsă mai blândă, din cele specificate la art. 62 din CP al RM, în limitele prevăzute pentru fiecare categorie de pedepse (alin. (3) al art. 92 din CP al RM).
Înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă are un caracter absolut, în sensul că, în acest caz, legiuitorul spre deosebire de liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen (art. 91 din CP al RM), nu dispune nici o condiție cu privire la comportamentul ulterior al condamnatului. Dacă comportamentul de care va da dovadă condamnatul în perioada înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă va fi ilegal, instanța nu va putea anula această categorie a liberării de pedeapsă.
În cazul în care condamnatul, fiind în executarea unei pedepse mai blânde, stabilite în condițiile art. 92 din CP al RM, va săvârși o nouă infracțiune, instanța de judecată va adăuga, în întregime sau parțial, la pedeapsa aplicată prin noua sentință partea neexecutată a pedepsei mai blânde și nu a pedepsei cu închisoarea, pronunțate inițial prin sentința de condamnare. Dacă persoana nu a fost liberată de pedeapsa complementară în legătură cu înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, sau a fost liberată, dar parțial și nu a executat-o, atunci aceasta la fel poate fi adăugată la pedeapsa aplicată prin noua sentință.
Apreciem că, în asemenea situații, aplicarea pedepsei trebuie să corespundă condițiilor stabilite prin dispozițiile art. 85 din CP al RM (aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentințe).
După cum rezultă din prevederile art. . pen. RM, înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată de către instanța de judecată în situația în care cel vinovat de săvârșirea unei infracțiuni se află în prezența unei condamnări, urmată de aplicarea unei pedepse eu închisoarea și nicidecum cu o altă pedeapsă.
Obligativitatea întrunirii condiției ce se referă la categoria infracțiunii săvârșite de cel condamnat constă în aceea că celui condamnat la pedeapsa penală urmează să i se înlocuiască partea neexecutată din pedeapsa penală cu o pedeapsă mai blândă doar în situația în care a săvârșit o infracțiune ușoară sau una mai puțin gravă. În acest sens, categoriile infracțiunilor menționate pot fi catalogate ca ușoare sau mai puțin grave doar făcându-se referire la art. . pen. RM, unde legiuitorul a stabilit clasificarea infracțiunilor penale reieșind din caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii reflectat prin mărimea sancțiunii. Astfel, infracțiunile ușoare nu trebuie să depășească termenul închisorii de 2 ani, iar cele mai puțin grave – termenul de 5 ani.
În ce privește condiția comportamentului condamnatului în timpul executării pedepsei penale, în vederea aplicării înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, ea se referă la îndeplinirea obligațiilor pe care le are condamnatul în penitenciar, obligații ce rezultă din regimul de deținere, adică comportarea acestuia în timpul executării pedepsei penale potrivit normelor Statutului executării pedepsei de către condamnați și în conformitate cu prevederile Codului de executare al Republicii Moldova.
În opinia unor autori, pentru înlocuirea părții neexecutate din pedeapsa închisorii cu o pedeapsă mai blândă este suficient să fie constatat faptul că comportarea condamnatului și atitudinea acestuia față de executarea obligațiilor ce reies din sentința de condamnare atestă, certifică decurgerea reușită a procesului de corectare a acestuia, care poate continua efectiv în condițiile executării unor categorii de pedeapsă mai blânde în raport cu pedeapsa închisorii.
Într-o altă opinie, pentru înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, c destul să stabilim că comportarea condamnatului și atitudinea sa față de obligațiile stabilite de regulile regimului deținuților mărturisesc despre evoluția reușită a procesului de corectare, care poate fi prelungit efectiv în condițiile executării altor categorii de pedepse penale neprivative de libertate.
Analizând opiniile expuse mai sus, se poate menționa cea de-a doua opinie reflectă mai corect condiția ce se referă la comportamentul condamnatului în vederea înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, deoarece comportamentul condamnatului și atitudinea acestuia reies nu numai din sentința de condamnare, dar și din obligațiile ce îi revin potrivit prevederilor Statutului executării pedepsei de către condamnați și ale Codului de executare al Republicii Moldova.
De exemplu, dacă prin sentința de condamnare față de condamnat s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea, atunci el are obligația de a o executa, însă aceasta nu este de ajuns, deoarece condamnatul poate executa pedeapsa respectivă încălcând fraudulos regimul de executare a pedepsei.
Astfel, dacă aceasta va avea loc, va putea oare înlocui instanța de judecată partea neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, dacă legea stabilește că prevederile art. . pen. RM se aplică de instanța de judecată față de cel condamnat ținând cont de comportamentul său în timpul executării pedepsei? Desigur că nu.
Așadar, condamnatul, la momentul în care, în privința acestuia, se hotărăște aplicarea instituției liberării de pedeapsa penală, prin intermediul înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, nu trebuie să fie sancționat pentru abateri disciplinare sau să fie declarat violator al regimului de deținere. Or, dacă și a fost supus unei sancțiuni disciplinare, aceasta din urmă să fi fost stinsă sau anulată la momentul hotărârii aplicării înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă.
Aplicarea prevederilor art. . pen. RM în privința condamnatului la închisoare, care a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă și care are un comportament adecvat regimului de deținere îndeplinindu-și obligațiile de executare a pedepsei penale, urmează a fi hotărâtă de către instanța de judecată odată cu îndeplinirea de către condamnat a prevederilor alin. (2) al aceluiași articol din Codul penal. Condiția ce urmează a fi întrunită se referă la pedeapsa executată efectiv. Astfel, înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puțin o treime din termenul de pedeapsă.
Odată cu aplicarea modalității de liberare de pedeapsa penală, indicată mai sus, condamnatul poate fi liberat, în întregime sau parțial, de la pedeapsa complementară.
La înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanța de judecată poate alege orice pedeapsă mai blândă, din cele specificate la art. . pen. RM, în limitele prevăzute pentru fiecare categorie de pedeapsă (spre exemplu: amenda sau munca neremunerată în folosul comunității), înlocuirea pedepsei penale ce a fost stabilită de instanța de judecată, prin sentința de condamnare, se va face doar odată cu îndeplinirea de către condamnat a condițiilor sine qua non, stabilite de art. . pen. RM, a prevederilor legii execuționale și a procedurii prevăzute de legea procesual penală.
Totodată, legea penală nu stabilește expres că pedeapsa mai blândă ce urmează a fi stabilită ca condiție a înlocuirii pedepsei închisorii să corespundă după durata executării acesteia cu partea neexecutată din pedeapsa închisorii.
Astfel, după cum menționează autorul Ivan Macari, la prima vedere, aceasta înseamnă că după durata sa termenul pedepsei mai blânde poate să depășească termenul de închisoare neexecutat.
În cazul pedepsei mai blânde, precum privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, dat fiind că această pedeapsă se aplică în limita de la 1 la 5 ani, ea poate depăși termenul închisorii neexecutate pentru infracțiunea ușoară sau mai puțin gravă. Drept consecință, în acest caz, cel căruia i se aplică pedeapsa mai blândă are de suportat restricția respectivă în limitele acesteia, stabilite de instanța de judecată.
Spre deosebire de pedeapsa mai blândă sus-indicată, aplicată în conformitate cu prevederile art. . pen. RM, amenda ar fi cu mult mai avantajoasă, din punctul de vedere al consecințelor sale, spre deosebire de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, cu condiția că. s-a achitat în termenul stabilit de lege. Insă, dacă această ultimă condiție nu s-a respectat, consecințele neachitării cu rea-voință a amenzii pot genera consecințe mult mai nefavorabile decât în cazul aplicării în calitate de pedeapsă mai blândă a privării de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate.
Spre exemplu, pedeapsa amenzii aplicată în calitate de pedeapsă mai blândă constituie 3000 unități convenționale și, dacă aceasta a fost executată cu rea-voință, ulterior ea poate fi înlocuită cu închisoarea, calculându-se o lună de închisoare pentru 50 unități convenționale. Respectiv, în acest caz calculul este simplu: închisoarea va fi pe un termen de 60 de luni.
La prima vedere, se poate spune lesne că o atare situație nu poate fi acceptată, deoarece pedeapsa mai blândă aplicată nu ar trebui să genereze, în urma neexecutării acesteia, o situația mai gravă pentru cel ce a beneficiat de prevederile art. . pen. RM, manifestată prin depășirea termenului de închisoare neexecutat.
Așadar, în acest sens, putem stabili câteva viziuni asupra celor invocate.
O primă viziune ar fi că nu este atât de aberant precum pare, ba chiar e o situație justă, deoarece în cazul înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă s-au respectat prevederile art. . pen. RM, aplicându-se amenda în limitele sale corespunzătoare, pedeapsă care, potrivit ierarhiei pedepselor stabilite în legea penală, este mai blândă decât pedeapsa închisorii. Dacă ne referim la consecințele neexecutării acestei pedepse mai blânde, atunci cel căruia i s-a aplicat această pedeapsă urmează să se conformeze prevederilor art. . pen. RM și prevederilor art. 179-180 din Codul de executare al Republicii Moldova.
Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) art. 180 din Codul de executare, amenda se achită de către cel condamnat în termen de 30 de zile; în cazul neachitării acesteia, Oficiul de executare va solicita instanței adoptarea unei încheieri în condițiile art. . pen. RM.
Dacă situația neachitării va fi generată de o eschivare cu rea-voință a condamnatului de la achitarea amenzii, instanța va putea înlocui suma neachitată a amenzii cu închisoarea în limitele art. . pen. RM, calculându-se o zi de arest pentru 50 unități convenționale. însă, în cazul când situația neachitării amenzii este o consecință a imposibilității achitării, datorate stării materiale în care se află cel condamnat, instanța de judecată va putea, potrivit prevederilor art. . pen. RM, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunității, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunității pentru 50 unități convenționale de amendă.
În ce privește o a doua viziune, potrivit acesteia pedeapsa mai blândă aplicată prin încheierea judecătorească urmează să nu depășească termenul închisorii neexecutat.
Alături de cele opinate mai sus, o a treia viziune ar fi că în cazul în care nu se execută, după înlocuire, pedeapsa mai blândă, aceasta din urmă, fiind înlocuită ulterior cu o altă pedeapsă, drept consecință a neexecutării deja a pedepsei mai blânde, termenul ultimei nu trebuie să depășească termenul închisorii neexecutat stabilit prin sentința de condamnare.
O altă particularitate a instituției liberării de pedeapsa penală, prin înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, este caracterul imuabil al acesteia, ceea ce nu poate fi spus despre situația în care nu se va executa pedeapsa mai blândă, aplicată prin încheierea judecătorească.
Necondiționalitatea acestei modalități de liberare de pedeapsa penală rezidă în aceea că ea nu prevede anumite condiții cu referire la comportamentul ulterior al celui condamnat. Respectiv, dacă condamnatul ulterior abordează un comportament ilegal, atunci, drept consecință, înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă nu va putea fi revocată.
Astfel, dacă condamnatul, după aplicarea unei pedepse mai blânde, potrivit prevederilor art. . pen. RM, săvârșește o nouă infracțiune, fie intenționată sau din imprudență, va executa de sine stătător pedeapsa aplicată prin noua sentință de condamnare.
Poziția indicată mai sus nu este însă împărtășită uniform în literatura juridică de specialitate, unii autori considerând că cel condamnat, săvârșind o infracțiune nouă, după aplicarea față de acesta a unei pedepse mai blânde în condițiile art. . pen. RM, fie va fi obligat să execute prin noua sentință partea neexecutată a pedepsei mai blânde, fie va executa partea neexecutată a pedepsei stabilită prin sentința anterioară, ce se adaugă, în întregime sau parțial, la pedeapsa nou-stabilită (conform prevederilor art. . pen. RM).
Nu putem însă fi de acord cu autorii care susțin poziția indicată supra, deoarece înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, potrivit prevederilor art. . pen. RM, reprezintă o modalitate de liberare parțială de pedeapsa penală pronunțată prin hotărârea instanței de judecată și care, prin deducție din prevederile art. . pen. RM, reprezintă o măsură penală irevocabilă.
Dacă în cazul altor modalități de liberare de pedeapsa penală (prevăzute, de exemplu, la art. 90, art. . pen. RM) este posibilă o revenire la executarea pedepsei penale stabilite anterior prin sentința de condamnare, în virtutea faptului că o atare situație e prevăzută de dispozițiile acestor articole, atunci în cazul înlocuirii pârtii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă aceasta nu este posibilă, din simplul motiv că nu este prevăzută de lege la articolul respectiv.
Astfel, în acest caz, instanța de judecată a dat o soluție rezolutivă cu privire la partea din pedeapsa neexecutată, și anume: o pedeapsă mai blândă din cele specificate la art. . pen. RM.
În ce privește aplicabilitatea prevederilor art. . pen. RM, în acest caz pot fi careva rezerve. Dispozițiile prevăzute de art. . pen. RM se referă la împrejurările când. după pronunțarea sentinței de condamnare, dar înainte de executarea completă a pedepsei, condamnatul a săvârșit o nouă infracțiune. Însă, în situația în care în privința celui condamnat au fost aplicate prevederile art. . pen. RM se consideră de facto, dar și de iurie, reieșind din prevederile art. . pen. RM, că persoana a fost liberată de partea neexecutată din pedeapsa penală și supusă unei alte pedepse mai blânde, prevăzute de art. . pen. RM.
Cert este că condamnatul a fost liberat de executarea părții neexecutate din pedeapsa stabilită prin sentința de condamnare; astfel, acesta din urmă nu mai poate executa partea pedepsei de care a fost liberat. Obligația condamnatului, în acest caz, se va rezuma la executarea pedepsei mai blânde, stabilite prin încheierea judecătorească, și el va suporta consecințele respective ce derivă din pedeapsa în cauză.
Spre exemplu, în Codul penal al Ucrainei, în art. 82, ce prevede o instituție similară prevederilor art. . pen. RM, se stabilește că. în cazul în care cel ce execută o pedeapsă mai blândă săvârșește o infracțiune nouă. instanța de judecată va adăuga la pedeapsa pentru infracțiunea nou-săvârșită partea neexecutată a pedepsei mai blânde, conform prevederilor art. 71 și . pen. al Ucrainei (cumulul de sentințe).
După cum observăm, legea penală ucraineană stabilește în mod expres cum se va hotărî în cazul săvârșirii de către condamnat a unei noi infracțiuni, însă legea penală a Republicii Moldova nu prevede aceasta; deci, se poate considera că aceasta nu va avea loc. pentru că nu este o condiție sine qua non.
Asemănător legii penale a Republicii Moldova, instituția înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă este tratată de legea penală a Federației Ruse. Astfel, în art. . pen. FR nu se găsește o prevedere referitoare la situația în care cel condamnat va săvârși o infracțiune în timpul executării pedepsei mai blânde, ci doar se stabilește că celui căruia i s-a stabilit pedeapsa mai blândă dintre cele indicate în art. . pen. FR o va executa în limitele prevăzute pentru categoria de pedeapsă respectivă.
În ordinea ideilor menționate mai sus, se poate conchide că condamnatului căruia i s-a înlocuit partea neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă nu i se poate stabili o pedeapsă, în condițiile art. . pen. RM, în urma săvârșirii unei noi infracțiuni. Condamnatul în acest caz va executa pedeapsa pentru infracțiunea nou-săvârșită aparte de pedeapsa mai blândă aplicată potrivit prevederilor art. . pen. RM.
Stingerea antecedentelor penale, în cazul înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, are loc potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 111 din CP al RM.
Modul de înaintarea demersului, judecarea acestuia pentru aplicarea înlocuirii părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă este reglementat prin dispozițiile art. 285-287 din Codul de executare al Republicii Moldova
Nu în ultimul rând, se poate menționa faptul că înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă poate avea loc prin îmbinarea prevederilor legii penale cu cele ale legii de executare. Astfel, dacă și se întrunesc condițiile stabilite în art. . pen. RM, condamnatul va putea beneficia de această instituție doar în căzui în care acesta va fi propus de administrația locului de deținere, în urma adoptării unei hotărâri în această privință, într-un termen de 5 zile de la data adoptării, în instanța de judecată.
Dacă administrația locului de deținere va refuza să propună înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, condamnatul va avea posibilitatea de a înainta un demers în acest sens nemijlocit în instanța de judecată. În cazul în care demersul înaintat va fi respins, acesta se va depune repetat după înlăturarea motivelor de drept și/sau de fapt invocate de instanță la respingere.
În fine, putem menționa faptul că, deși prevederile art. . pen. RM sunt destul de prielnice pentru cel în privința căruia se aplică, ar fi oportun ca legiuitorul să înlăture înțelesul evaziv al dispozițiilor art. . pen. RM, în privința consecințelor juridice determinate de săvârșirea, în timpul executării pedepsei mai blânde, a unei infracțiuni noi și să stabilească limitele și consecințele neexecutării pedepsei mai blânde potrivit principiilor:
pedeapsa pentru infracțiunea nou-săvârșită să fie executată separat de pedeapsa mai blândă aplicată prin încheierea judecătorească;
pedeapsa mai blândă să nu depășească partea neexecutată din pedeapsa stabilită prin sentința de condamnare;
pedeapsa aplicată ca condiție a neexecutării pedepsei mai blânde să nu depășească termenul închisorii neexecutat.
Dezideratele în cauză urmează a fi acceptate reieșind din tratarea pe care o abordează literatura de specialitate în privința art. . pen. RM, dar, nu în ultimul rând, pentru aplicarea uniformă a prevederilor articolului menționat în practica judiciară.
2.4. Liberarea de pedeapsă a minorilor
Normele legislației penale a Republicii Moldova cu privire la răspunderea minorilor pentru infracțiunile săvîrșite de ei manifestă atitudine umană a statului față de această categorie de persoane,grija pe care o poartă statul față de soarta infractorilor minori.
Luînd în considerație particularitățile specifice acestei categorii de infractori,lipsa degradării înrăite,precum și faptul că nu s–au stabilit încă difinitiv concepțiile antisociale și că minorii pot fi corectați mai repede și mai cu succes decît vîrstnicii,legislația prevede termene mai reduse de pedeapsă penală,posibilitatea liberării lor de de pedeapsa stabilită prin sentința de judecată.
În afară de aceasta,legislația penală în vigoare nu prevede careva excepții în privința aplicării acestor modalități de liberare a persoanelor care au săvîrșit infracțunu ușoare sau mai puțin grave la o vîrstă sub 18 ani.
În legătură cu aceasta menționăm că,în conformitate cu dispozițiile alin. (1) al art. 93 din CP al RM,e stipulat: minorii condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave pot fi liberați de pedeapsă de către instanța de judecată dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare, precum și prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 din CP al RM.
Condițiile privind aplicarea categoriei date de liberare de pedeapsă sunt următoarele:
persoana condamnată este minoră (are vârsta de până la 18 ani);
a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă (alin. (2), (3) ale art. 16 din CP al RM);
instanța de judecată a constatat că scopurile pedepsei pot fi atinse fără executarea în fapt a unei pedepse penale.
Consecințele aplicării liberării de pedeapsă a minorilor, potrivit alin. (1) al art. 93 din CP al RM, constau în internarea acestora într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare, precum și în aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 din CP al RM (avertismentul, încredințarea minorului pentru supraveghere părinților, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat, obligarea minorului să repare daunele cauzate, obligarea minorului de a urma un tratament medical de reabilitare psihologică).
Într-o instituție specială de învățământ și de reeducare pot fi internate persoanele sănătoase care nu suferă de o maladie oarecare și care nu întrebuințează alcool, substanțe narcotice sau toxice. într-o instituție curativă și de reeducare se internează, de regulă, persoanele bolnave de boli infecțioase (de ex., o boală venerică, tuberculoză etc.) sau care fac abuz de alcool, întrebuințează substanțe narcotice sau toxice.
Potrivit alin. (2) al art. 93 din CP al RM, internarea minorilor într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare se stabilește de către instanța de judecată pe un termen de până la atingerea majoratului. Prin dispozițiile alin. (1) al art. 487 din CPP al RM se completează această prevedere cu o specificație importantă: „…însă pe o durată nu mai mare de termenul maximal al pedepsei prevăzute de Codul penal pentru infracțiunea săvârșită de minor”.
Prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituții după împlinirea vârstei de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei școli de cultură generală sau de meserii.
În cazul aplicării liberării de pedeapsă a minorilor instanța de judecată informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv și pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat (alin. (2) al art. 485 din CPP al RM).
Potrivit alin. (1) al art. 290 din Codul de executare al Republicii Moldova, hotărârea instanței privind liberarea de pedeapsă a minorilor, în temeiul art. 93 din Codul penal, se trimite pentru executare oficiului de executare în a cărui rază teritorială își are domiciliul minorul, care asigură însoțirea și plasarea minorului în instituția specială de învățământ și de reeducare sau în instituția curativă și de reeducare.
Examinând instituția liberării de răspundere penală, am stabilit că una dintre categoriile acesteia se referă la liberarea de răspundere a minorilor (art. 54 din CP al RM).
Condițiile aplicării acelorași măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 din CP al RM, atât în cazul liberării de răspundere penală a minorilor, cât și la liberarea de pedeapsă a acestora trebuie diferențiate, ținând seama de următoarele:
liberarea de răspundere penală a minorilor cu aplicarea măsurilor de constrângere menționate este admisă numai în prezența condiției ce se referă la faptul că minorul a săvârșit pentru prima dată o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă (alin. (1) al art. 54 din CP al RM). în cazul liberării de pedeapsă, această condiție nu este specificată, deci nu este obligatorie (alin. (1) al art. 93 din CP al RM);
minorilor liberați de răspundere penală li se pot aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute la art. 104 din CP al RM (alin. (2) al art. 54 din CP al RM). Liberarea de pedeapsă a minorilor presupune în primul rând internarea acestora într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare, ca modalități principale de realizare a liberării de acest tip. Aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art. 104 din CP al RM, nu este interzisă, dar, conform legii penale, acestea au caracter facultativ.
Aflarea minorului în instituția specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare poate fi încetată până la atingerea majoratului dacă minorul, datorită corectării, nu mai are nevoie de influențare prin această măsură. Prelungirea aflării persoanei în instituțiile menționate după atingerea majoratului se admite doar până la terminarea de către ea a învățământului general sau profesional.
Chestiunea încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituțiile menționate se soluționează în temeiul demersului organului specializat de stat care asigură corectarea minorului de către judecătorul de instrucție al instanței care a adoptat sentința sau al instanței în raza teritorială a căreia se găsește domiciliul minorului (alin. (3) al art. 487 din CPP al RM).
După cum reiese din sensul legii,minorii pot fi liberați de pedeapsa penală în prezența următoarelor condiții:
minorul este condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave;
minorul,prin comportarea sa ireproșabilă,merită încredere;
instanța de judecată a constatat căscopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea minorului într–o instituție specială de învățămînt și reeducare sau într–o instituție curativă și de reeducare,precum și prin aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ.
Pentru ca minorul să fie liberat de pedeapsa penală nu are importanță care anume pedeapsă i se aplică.
Cu părere de rău, în conținutul art. 93 din CP al RM nu se conține nici o dispoziție cu privire la consecințele juridice ale eschivării cu premeditare a minorului de la internarea într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare, precum și de la îndeplinirea obligațiilor ce se referă la alte categorii de măsuri de constrângere aplicate în condițiile legii penale. în asemenea situații trebuie să se procedeze, după părerea noastră, potrivit dispoziției alin. (4) al art. 104 din CP al RM, care stabilește: în cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de către minori, instanța de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate și decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabilește pedeapsa conform legii pe baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.
Stingerea antecedentelor penale în cazul liberării de pedeapsă a minorilor se efectuează potrivit art. 111 din CP al RM.
În cazurile prevăzute de art. 93 din CP al RM sentința de condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei, cu liberare de pedeapsă în aceste condiții (pct. 3) din alin. (3) al art. 389 din CPP al RM).
2.5. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației
O altă categorie a liberării de pedeapsa penală este prevăzută la art. 94 din CP al RM, care stabilește condițiile liberării de pedeapsă datorită schimbării situației. Potrivit acestei dispoziții, persoana care a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă poate fi liberată de pedeapsă dacă se va constata că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situației, fapta săvârșită și-a pierdut caracterul prejudiciabil și, în virtutea comportării ireproșabile după săvârșirea infracțiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei penale.
Din această reglementare legislativă se desprind condițiile liberării de pedeapsă penală datorită schimbării situației, care sunt următoarele:
persoana a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă (alin. (2), (3) ale art. 16 din CP al RM);
la data judecării cauzei, datorită schimbării situației, fapta săvârșită și-a pierdut caracterul prejudiciabil;
în virtutea comportării ireproșabile(recunoaște vinovăția sa și are frămîntări sufletești in legătură cu infracțiunea pe care a săvîrșit–o,a ajutat la descoperrirea infracțiunii,a reparat integral dauna,a acordat un ajutor oarecare pătimașului) după săvârșirea infracțiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei.
instanța de judecată consideră că persoana poate fi corectată fără executarea pedepsei penale
Prima condiție care urmează a fi îndeplinită pentru a se putea dispune categoria dată de liberare de pedeapsă privește în primul rând caracterul și gradul prejudiciabil abstract al infracțiunilor, așa cum acesta se reflectă în pedepsele prevăzute de lege. Altfel spus, liberarea de pedeapsă penală datorită schimbării situației nu poate fi dispusă decât în cazul săvârșirii acelor infracțiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
La data judecării cauzei datorită schimbării situației fapta săvârșită și-a pierdut caracterul prejudiciabil. Condiția privește fapta în sensul că, pentru a beneficia de liberarea de pedeapsa penală, este necesar ca acțiunea (inacțiunea) săvârșită să fi pierdut caracterul său prejudiciabil. Este vorba despre intervenția unor schimbări de ordin obiectiv ca rezultat al unor reforme de ordin social-economic, politic în limitele țării în întregime sau ale unei localități anume. Schimbarea situației în acest sens are loc indiferent de conștiința și de voința persoanei vinovate de săvârșirea infracțiunii (de pildă, revocarea stării excepționale, reforma economică sau monetară etc.). Drept exemplu de schimbare a situației în urma căreia fapta și-a pierdut caracterul prejudiciabil poate servi și săvârșirea infracțiunii de vânat ilegal (în locuri interzise), dacă se va constata ca, la data judecării cauzei, vânatul în acel loc este permis deja ca rezultat al înmulțirii excesive a unor specii de animale.
În virtutea comportării iresponsabile după săvârșirea infracțiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei. Această condiție privește conduita făptuitorului ulterior comiterii infracțiunii, vizând elemente și date care țin de personalitatea infractorului. La analiza îndeplinirii acestei condiții instanța de judecată va avea în vedere toate datele și informațiile ce pot caracteriza personalitatea celui care a săvârșit infracțiunea, după comiterea ei, în sensul că făptuitorul în această perioadă de timp a dat dovadă de o bună comportare și a respectat întocmai legile și regulile de conviețuire socială. Toate aceste date trebuie să ducă la concluzia că, pentru corectarea făptuitorului, nu este necesar să se execute pedeapsa penală.
Ca și în cazul liberării de pedeapsă a minorilor, categoria liberării datorită schimbării situației este reglementată atât de instituția liberării de răspundere penală,care prevede:că persoana care pentru prima oară a savîrșit o infracțiune ușoara sau mai puțin gravă poate fi liberată de raspunderea penală dacă,la data judecarii cauzei,datorită schimbării situației,se va stabili că persoana sau fapta săvîrșită nu mai prezintă percol social (art. 58 din CP al RM), cât și de cea a liberării de pedeapsa penală (art. 94 din CP al RM).
Evident că între acestea trebuie să existe niște deosebiri, care, de fapt, au și generat introducerea lor în cuprinsul a două instituții de sine stătătoare ale dreptului penal.
În acest context, apreciem în calitate de deosebire principală faptul că în cazul liberării de pedeapsă datorită schimbării situației se cere ca persoana să fi săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, în cazul liberării de răspundere penală în aceleași condiții este absolut necesară existența faptului ca persoana să fi comis pentru prima dată o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă.
Conform legii penale,pentru liberarea persoanei de pedeapsa penală,în unele cazuri e suficient să aibă loc unele schimbări de situație–în cadrul localității,in cadrul familiei,in viața personală.Pierderea caracterului prejudiciabil al faptei nu înseamnă ca lipsesc deja temeiurile pentru ca persoana să fie pedepsită.
Cu toate ca la momentul pronunțării hotărîrii de liberare de pedeapsă penală fapta,datorită schimbării situației,nu mai este prejudiciabilă,în timpul săvîrșii infracțiunii ea era considerată totuși socialmente periculoasă și,conform legii penale in vigoare,ea continuă să fie prejudiciabilă.În cazul în care fapta la momentul savîrșirii era lipsită de importanță(adică conținea doar formal tresăturile unei fapte prevăzute de legea penală),atunci,în legătură cu lipsa componenței de infracțiune,pedeapsa penală pur și simplu nu e posibilă.
Mai mult ca atît,schimabrea situației,în urma căreia se reduce pericolul social al faptei,nu trebuie cunfundată cu schimbarea legii penale,care înlătură caracterul criminal al faptei sau atenuează pedeapsa.În așa caz,are loc nu liberarea de pedeapsă penală în conformitate cu art.94 CP,ci declasarea dosarului penal conform regulii efectului retroactiv a legii penale,prevăzut la art.10 CP. al RM.
Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației are un caracter facultativ, acesta fiind un drept și nu o obligație a instanței de judecată. Categoria liberării examinată în acest paragraf are caracter absolut, în sensul că existența ei nu este condiționată de stabilirea unor cerințe referitoare la comportamentul ulterior al făptuitorului liberat de pedeapsa penală în aceste condiții.
Practic,schimbarea situației trebuie înțeleasă în sens mai larg–ca anumite schimbări:la întreprindere,în organizație,instituție(de exemplu,restructurarea sau lichidarea lor).Însă în așa caz se consideră că și–a pierdut caracterul prejudiciabil nu însăși fapta,dar persoana celui vinovat,iar pericolul social al faptei rămîne neschimbat,același.Se schimbă numai condiția în care se află persoana vinovată pînă la comiterea infracțiunii.Instanța de judecată deseori î calitate de schimbare a situației recunoaște eliberarea din funcție,pe care o exercită persoana pînă la săvîrșirea infracțiunii.
Deseori,în practică drept schimbarea situației se tratează și unele schimbări pozitive în viaț persoanei care a săvîrșit infracțiune,de exemplu:recrutarea in rîndul forțelor armate ale țării,angajarea la serviciu sau intrarea într–o instituție de învățămînt,normalizarea situaței în familie.
Nu poate fi recunoscută ca schimbarea a situației căința sinceră,comportarea ireproșabilă a vinovatului,după ce el a săvîrșit o infracțiune;aceste se recunosc ca circumstanțe atenuante,prevăzute la art. 76 CP.al RM.
2.6. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave
Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave este prevăzută în art. 95 din CP al RM, care stabilește trei temeiuri ce pot genera aplicarea categoriei liberării date:
îmbolnăvirea de o boală psihică;
îmbolnăvirea de o altă boală gravă;
îmbolnăvirea militarului de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar.
„Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipsește de posibilitatea de a-și da seama de acțiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei. Acestei persoane instanța de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical (alin. (1) al art. 95 din CP al RM)”.
Boala psihică, în sensul alin. (1) al art. 95 din CP al RM, cuprinde o serie de boli psihice ce lipsesc persoana de posibilitatea de a-și da seama de acțiunile sale sau de a le dirija.
Dispozițiile alin. (1) al art. 95 din CP al RM sunt aplicabile numai asupra persoanelor care s-au îmbolnăvit de o boală psihică în timpul executării pedepsei. Dacă însă persoana a săvârșit infracțiunea fiind bolnav de o boală psihică ce nu-i permitea să-și dea seama de faptele sale sau nu putea să le dirijeze, ea este recunoscută iresponsabilă și nu este pasibilă de răspundere penală (alin. (1) al art. 23 din CP al RM).
Din cele expuse rezultă:boala psihică temporară nu poate servi drept temei pentru liberarea înainte de termen a pesoanei condamnate la executarea pedepsei stabilite de instanța de judecată.În conformitate cu art.99 CP. al RM, asemenea persoane sunt iternate într–o instituție psihiatrică.Durata tratamentului medical se include în termenul de executare a pedepsei penale.
Însă boala psihică temporară de care suferă unele persoane responasabile condamnate poate evolua în perioada executării pedepsei și poate deveni cronică sau persoana condamnată se poate îmbolnăvi de o asemenea boală în timpul aflării ei in instituța de executare a pedepsei.În asemenea cazuri scopurile de bază ale pedepsei nu pot fi atinse,deoarece aceste persoane nu pot fi corectate și reeducate–ele nu își dau seama de acțiunile lor și nu le pot dirija.
Dacă boala psihică nu poate fi tratată,bolnavul trebuie liberat înainte de termen de executarea pedepsei.Liberînd condamnatul care s–a îmbolnăvit de o boală psihică cronică de executarea în continuare a pedepsei penale,instanța de judecată poate aplica acestei persoane măsuri de constrîngere cu caracter medical sau o poate lăsa în grija organelor de ocrotire a sănătății.
Liberarea de executarea pedepsei a persoanei care s-a îmbolnăvit de o boală psihică are caracter obligatoriu, nu depinde de aprecierea instanței de judecată și se aplică indiferent de caracterul și de gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, de mărimea pedepsei neexecutate și de alte circumstanțe. Persoanei în cauză instanța de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute la art. 99-102 din CP al RM în temeiul art. 95 din Codul penal, liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave se dispune de către instanța de judecată în a cărei rază teritorială se află instituția sau organul care asigură executarea pedepsei pe baza demersului acestora (alin. (1), (2) ale art. 291 din Codul de executare al RM).
Persoanei care în timpul executării pedepsei s-a îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ea este incapabilă să-și dea seama de acțiunile sale sau să le dirijeze, instanța de judecată îi poate aplica pedeapsa după însănătoșire dacă nu a expirat termenul de prescripție și dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală și de pedeapsă (alin. (1) al art. 102 din CP al RM).
Persoana care, după săvârșirea infracțiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală gravă, alta decât cea specificată la alin. (1) al art. 95 din CP al RM, ce împiedică executarea pedepsei, poate fi liberată de executarea pedepsei de către instanța de judecată. Liberarea de executarea pedepsei în situația dată are caracter facultativ, acesta fiind un drept și nu o obligație pentru instanța de judecată, spre deosebire de liberarea în cazul îmbolnăvirii de o boală psihică.
În procesul de soluționare a posibilității de aplicare a categoriei date a liberării de pedeapsă instanța de judecată va lua în seamă nu numai caracterul, tipul maladiei de care s-a îmbolnăvit inculpatul, condamnatul, ci și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, personalitatea infractorului, precum și alte circumstanțe ce s-ar referi la posibilitatea sau imposibilitatea executării ulterioare a pedepsei (termenul pedepsei executate, starea familială, comportamentul în locul de deținere). îmbolnăvirea de o boală gravă presupune apariția unei stări deosebit de periculoase a sănătății persoanei, care poate provoca invaliditatea totală, pierderea posibilității de a se deplasa etc. (de ex.: metastaza organelor interne la un bolnav de cancer, leucemie, ciroza ficatului etc).
Lista bolilor grave este stabilită de Ministerul Sănătății al Republicii Moldova.Asemenea boli grave împiedică executarea în continuare a pedpsei.
Dacă persoana în privința căreia se examinează chestiunea privind liberarea de pedeapsă conform art.91-96 este bolnavă de tuberculoză, instanța de judecată poate dispune, în baza demersului administrației instituției penitenciare, internarea ei forțată într-o instituție ftiziopneumologică,conform art. 96¹ C.P. al R.M. introdus prin LP128-XVI din 06.06.08, MO115-116/01.07.08 art.443.
Potrivit alin. (3) al art. 95 din CP al RM, militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se liberează de executarea ulterioară a pedepsei dacă s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar. Partea neexecutată a pedepsei poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă.
Aceste dispoziții sunt aplicabile numai față de militarii aflați sub arest sau într-o unitate militară disciplinară. Drept temei pentru liberarea de executarea ulterioară a pedepsei servește îmbolnăvirea militarului de o boală care-1 face inapt pentru serviciul militar. Lista acestor boli este stabilită de MA al RM. Categoria respectivă a liberării de executarea pedepsei are caracter obligatoriu, întrucât nu depinde de aprecierea instanței de judecată.
Condamnatul,liberat de instanța de judecată de executarea pedepsei din cauza bolii,săvîrșit din nou o infracțiune,poate fi supus pedepsei dacă nu a expirat termenul prescripției tragerii la răspunderea penală art.60 CP sau al prescripției executării sentinței de condamnare art. 97 CP al RM.
Legea prevede nu numai temeiul și condițiile liberării de executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave, ci și consecințele juridice în cazul însănătoșirii persoanelor față de care au fost aplicate prevederile acestei categorii a liberării, în asemenea situații, potrivit alin. (4) al art. 95 din CP al RM, ele pot fi supuse pedepsei dacă nu au expirat termenele prescripției prevăzute la art. 60 și 97 din CP al RM. în cazul aplicării pedepsei după însănătoșire, durata de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical se deduce din termenul pedepsei (alin. (2) al art. 102 din CP al RM).
2.7. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și
femei care au copii în vârstă de până la 8 ani
unele propuneri de lege ferenda
Concepțiile cu privire la măsurile alternative privațiunii de libertate au influențat într-atât politica penală, încât aceasta a condiționat și apariția unor instituții precum amânarea executării pedepsei penale pentru femei gravide și cele care au copii minori. Așadar, instituția amânării executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o măsură juridico-penală alternativă închisorii și reflectă în sine o modalitate a liberării de pedeapsa penală prevăzută de actualul Cod penal al Republicii Moldova.
Însă, această instituție a apărut în legislația autohtonă în a două jumătate a sec. XX, fiind reflectată în Codul penal din 1961, în urma modificărilor ulterioare a art. 44 operate prin Legea nr. 1404-XIV din 07.12.2000. Posibilitatea amânării executării sentinței în privința femeilor gravide sau cu copii mici putea avea loc însă în condițiile prevederilor art. 152-153 ale Codului de executare a sancțiunilor de drept penal, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 1524-XI1 din 22.06.06, în același timp și prin prevederile art. . proc. pen. RM din 1961, potrivit căruia în privința femeilor gravide putea fi amânată executarea sentinței pentru cel mult un an de zile, iar pentru femei condamnate cu copii mici – până la împlinirea de către aceștia a vârstei de 3 ani.
Actualmente, legea penală a Republicii Moldova din 13 iunie 2002 prevede, în art. 96, o instituție penală distinctă care se referă la amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani. Astfel, legiuitorul s-a străduit să unească toate prevederile legale în una singură, care prevede tratarea juridico-penală a femeilor condamnate gravide și a celor cu copii în vârstă de până la 8 ani. Cu toate acestea, prevederile anterioare au un șir de trăsături comune asupra momentului amânării executării pedepsei penale a femeilor gravide și a femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani. Merită a fi menționat faptul că prevederile actuale ale art. . pen. RM se deosebesc esențial de cele anterioare atât sub aspectul ce ține de denumire, categoriile de femei la care se referă, precum și privind condițiile de aplicare a acesteia.
Nu în ultimul rând este de remarcat faptul că amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o elucidare a principiului umanismului. Astfel, acesta se manifestă prin acordarea posibilității femeilor gravide și femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani să nască în condiții normale și/sau să participe la educarea și creșterea copiilor, fără a condiționa o distanță între copii și părinți care ar putea avea repercusiuni asupra educației acestora.
Mai mult, considerăm că în cazul aplicării instituției prevăzute de art. . pen. RM se realizează prevederile de la alin. (2) art. 48 al Constituției Republicii Moldova care asigură posibilitatea îndeplinirii îndatoririlor părintelui (în cazul dat-ale mamei), de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, sau a prevederilor Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului, care stabilește la art. 9 că statele părți vor asigura ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței sale. Astfel, reieșind din aceste considerente putem conchide că aplicarea amânării executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o măsură juridico-penală îndreptată mai mult spre grija față de copii care necesită multă precauție la formarea personalității lor.
Instanța de judecată este în drept nu numai să aplice amânarea executării pedepsei pentru categoriile de persoane menționate la alin. (1) al art. 96 din CP al RM, ci și să examineze posibilitatea neexecutării de către condamnată a termenului rămas neexecutat din pedeapsă la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani. Pornind de la conținutul alin. (3) al art. 96 din CP al RM, instanța poate dispune liberarea condamnatei de executarea părții neexecutate a pedepsei; ori înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă sau trimiterea condamnatei în instituția corespunzătoare pentru executarea părții neexecutate a pedepsei.
În aplicarea prevederilor art. . pen. RM legiuitorul a stabilit câteva condiții care urmează a fi întrunite de către condamnată pentru a putea beneficia de această instituție a modalității de liberare de pedeapsa penală. în acest context trebuie să menționăm că amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o facultate a instanței de judecată, dar nicidecum o obligativitate a acesteia.
O primă condiție ce reiese din prevederile art. . pen. RM este că ea se referă la o categorie distinctă de persoane, și anume: la categoria de condamnați de genul feminin, care în același timp trebuie să dispună de o caracteristică specială, adică femei gravide sau având copii minori. Totodată, prezintă interes faptul că legiuitorul nu stabilește momentul când această graviditate apare – înainte de condamnare sau în timpul executării pedepsei. Astfel, considerăm că aceasta este aplicabilă pentru ambele situații. Însă, cu referire la momentul când această amânare poate fi dispusă, unii savanți susțin că ea poate fi dispusă dacă până la momentul nașterii au mai rămas 70 de zile.
Argumentul savanților rezultă din legătura pe care o fac cu legislația muncii. Deși legislația muncii prevede anumite reglementări cu privire la momentul când persoana poate pleca în concediu de maternitate, aceasta însă nu trebuie să determine și faptul când poate avea loc această amânare a executării pedepsei pentru femei gravide, din simplul motiv că prevederile art. . pen. RM nu stabilesc aceasta, dar, mai cu seamă, el nu este invocat nici de prevederile art. 278-. ex. RM.
Astfel, susținem că amânarea executării pedepsei în privința femeilor gravide poate fi aplicată indiferent dacă s-a atins sau nu termenul necesar pentru acordarea concediului de maternitate. Cu atât mai mult, considerăm că nu este justificat ca o persoana care este gravidă și necesită de fapt un regim alimentar corespunzător, precum și un mod de viață mai puțin stresant, să execute pedeapsa în penitenciar până la atingerea termenului necesar pentru acordarea concediului de maternitate.
Cât privește determinarea vârstei minorului și relația de rudenie dintre acesta și femeia față de care urmează a fi aplicată amânarea executării pedepsei, aceasta poate fi determinată de documentele constatatoare a acestui fapt, precum certificatul de naștere.
O altă condiție ce urmează a fi întrunită la aplicarea amânării executării pedepsei pentru categoriile de persoane indicate mai sus se referă la categoria infracțiunii, la tipul de pedeapsă și la limita pedepsei aplicate. Astfel, legiuitorul în alin. (1) art. . pen. RM stabilește că amânarea executării pedepsei nu se aplică față de persoanele care au fost condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracțiuni grave, deosebit de grave și excepțional de grave împotriva persoanei. Reieșind din prevederile legale menționate, rezultă că, pentru toate cazurile în care este vorba despre săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave de către o femeie gravidă sau o femeie care are un copil în vârstă de până la 8 ani, indiferent dacă este îndreptată împotriva persoanei sau nu, amânarea executării pedepsei penale va fi posibilă.
Posibilitatea aceasta poate fi acordată și în cazul săvârșirii altor categorii de infracțiune, chiar dacă sunt îndreptate împotriva persoanei, însă cu condiția că termenul condamnării la închisoare nu va depăși 5 ani. În acest sens putem susține și faptul că prevederile art. . pen. RM pot fi aplicate în privința femeilor gravide și a celor care au copii în vârstă de până la 8 ani, chiar dacă au săvârșit o infracțiune gravă contra persoanei și termenul de pedeapsă al închisorii depășește 5 ani. Insă, pentru aceasta instanța de judecată trebuie să stabilească o pedeapsă sub limita prevăzută de lege care nu depășește 5 ani închisoare în conformitate cu prevederile art. . pen. RM.
În ce privește condiția perpetuă a instituției amânării executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, urmează să menționăm că aceasta este condiționată de atitudinea și comportamentul condamnatei în timpul acestei amânări. Astfel, amânarea executării pedepsei poate fi anulată de către instanța de judecată la propunerea organului care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei. În astfel de situații condamnata este trimisă să execute pedeapsa stabilită prin sentința de condamnare. Pentru anularea amânării executării pedepsei în privința femeilor gravide și a celor care au copii în vârstă de până la 8 ani este nevoie să fie prezente următoarele temeiuri:
renunțarea la copil;
eschivarea de la educarea copilului după avertismentul făcut de organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei;
săvârșirea unei infracțiuni noi.
Primul temei constă în faptul că femeile menționate în alin. (1) al art. 96 din CP al RM au renunțat la copil (l-au transmis unei case de copii, rudelor sau altor persoane).
Existența celui de-al doilea temei este condiționată de faptul că persoanele menționate anterior continuă să se eschiveze de la educarea copiilor după avertismentul făcut de organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei.
Aceste două temeiuri au un caracter facultativ, întrucât problema privind anularea amânării executării pedepsei este soluționată de instanța de judecată, avându-se în vedere comportamentul condamnatei în perioada amânării, cauzele și formele renunțării la copil, precum și cauzele și caracterul eschivării de la educarea copilului.
Cel de-al treilea temei pentru anularea amânării executării pedepsei are caracter obligatoriu și constă în săvârșirea de către condamnată a unei noi infracțiuni în perioada amânării executării pedepsei (alin. (4) al art. 96 din CP al RM). în asemenea situații instanța de judecată stabilește pedeapsa după regulile cumulului de sentințe, prevăzute la art. 85 din CP al RM.
Reieșind din temeiurile invocate de legiuitor în art. . pen. RM cu privire la anularea amânării executării pedepsei, constatăm că în cazul primelor două temeiuri legiuitorul a atribuit condiția facultativă a anulării, pe când în cazul celei de-a treia – condiția obligatorie a anulării.
Pentru o eventuală apreciere a întrunirii primelor două temeiuri de anulare a amânării executării pedepsei, necesită a se avea în vedere ca acestea să fie urmate de o avertizare corespunzătoare din partea organelor ce exercită controlul asupra condamnatei, iar în cazul în care aceste încălcări nu s-au înlăturat, condamnata va suporta, pe cale de consecință, aducerea acesteia în fața instanței de judecată care se poate solda cu anularea măsurii juridico-penale aplicate în condițiile art. . pen. RM.
În ce privește acțiunile concrete care demonstrează vădit o atare renunțare la copil, este de menționat că în literatura de specialitate se susține ideea că astfel de acțiuni s-ar manifesta prin următoarele: trimiterea acestuia la o casă de copii, la rude sau alte persoane. Totodată, eschivarea mamei de la educație mai poate fi precedată și de o tragere la răspundere administrativă potrivit prevederilor art. . contr. adm. RM – pentru neîndeplinirea cu rea-voință de către mamă sau pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor de întreținere, educație și instruire ce-i revin.
În cazul în care amânarea executării pedepsei nu a fost anulată, ca urmare a respectării condițiilor de acordare, la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani instanța de judecată poate lua următoarea hotărâre:
liberează condamnata de executarea părții neexecutate a pedepsei;
înlocuiește partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă;
trimite condamnata în instituția corespunzătoare pentru executarea părții neexecutate a pedepsei.
Analizând prevederile legale menționate mai sus ce vizează modalitatea de liberare de pedeapsa penală în condițiile art. . pen. RM, s-ar părea că ele pot fi aplicate fără a genera careva neclarități. Ținem însă să menționăm că acestea există și necesită a fi înlăturate prin operarea unor modificări legale în acest sens.
Astfel, neclaritățile legale derivă fie din nereglementarea situației în care survine decesul copilului în timpul amânării executării pedepsei, fie din neclaritatea cu privire la condițiile în care condamnata urmează a fi liberată de partea neexecutată din pedeapsă, deși ea nici nu a început executarea ei, ori din neclaritatea cu privire la timpul scurs de la momentul amânării executării pedepsei și până Ia liberarea de pedeapsa penală sau trimiterea condamnatei în instituția corespunzătoare pentru a executa pedeapsa.
În ce privește situația în care a avut loc decesul copilului după amânarea executării pedepsei în condițiile art. . pen. RM, considerăm că legiuitorul în acest caz nu a prevăzut în mod legal ce se va întâmpla sau care ar fi consecințele juridico-penale pentru condamnată. Astfel. în calitate de lege fere uda propunem ca în conținutul art. . pen. RM să fie indicat că pedeapsa care a fost amânată în executare să fie înlocuită cu o altă pedeapsă de altă categorie din cele specificate la art. . pen. RM. Intru a argumenta această propunere invocăm suferința sau trauma psihologică care a afectat condamnata ca urmare a pierderii copilului (doar în cazul în care decesul copilului nu este condiționat de acțiunile ilegale ale mamei). Totodată, propunem ca în conținutul art. . pen. RM să fie indicat că timpul scurt până la împlinirea vârstei de 8 ani a minorului se ia în calcul, astfel considerându-se că acest timp este catalogat ca parte executată a pedepsei penale ce a fost amânată.
În același timp, este de menționat că, în ce privește ce! de-al treilea temei al anulării amânării executării pedepsei, acesta, în opinia noastră, nu corespunde unei echități penale în comparație cu prevederile ce vizează anularea unor altor modalități de liberare de pedeapsa penală.
Vehemența exprimată în acest sens pornește de la faptul că, în cazul condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, instanța de judecată, în cazul în care în termenul de probă s-a săvârșit o infracțiune din imprudență sau intenționată mai puțin gravă, poate hotărî menținerea condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei sau poate hotărî trimiterea condamnatului să execute pedeapsa în locurile de detenție. Pe când în cazul săvârșirii unei infracțiuni fie din imprudență, fie din intenție în timpul amânării executării pedepsei în condițiile art. . pen. RM, instanța de judecată, pornind de la prevederile alin. (4) ale acestui articol, îi stabilește în ordine obligatorie o pedeapsă în condițiile cumulului de sentințe.
Astfel, considerăm că o astfel de prevedere nu este atât de binevenită și necesită a fi schimbată în ordinea în care ar face o echitate în condițiile de anulare a modalităților liberării de pedeapsa penală. În acest sens, propunem ca prevederile alin. (4) art. . pen. RM să conțină următoarea formulare legală: dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârșește o infracțiune din imprudență sau o infracțiune intențională ușoară sau mai puțin gravă, menținerea sau anularea amânării executării pedepsei se soluționează de instanța de judecată.
Instanța va proceda analogic și în cazul decesului copilului, survenit în perioada de amânare a executării pedepsei.
Oficiul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul condamnatei întreprinde acțiuni de supraveghere și probațiune a condamnatei pe toată perioada pentru care a fost amânată executarea pedepsei (alin. (2) al art. 279 din Codul de executare al Republicii Moldova).
În concluzie ținem să menționăm următoarele: amânarea executării pedepsei pentru femei gravide și femei care au copii în vârstă de până la 8 ani este o instituție penală oportună în legea penală, reflectă principiul umanismului, reprezintă o alternativă a închisorii și are menirea să nu determine o distanță între mame și copii.
Totodată, aceasta reprezintă o posibilitate acordată condamnatei pentru a-și îngriji și educa minorul, de altfel obiectiv necesar în formarea personalității lui. Astfel, șansa acordată de instituția prevăzută de art. . pen. RM determină condamnata la schimbarea atitudinii față de valorile sociale, ea conștientizând responsabilitățile ulterioare pe care le va avea odată cu amânarea executării pedepsei.
Capitolul III. Prescripția executării sentinței de condamnare
3.1.Termenele generale de prescripție
Cu toate că legea penală autohtonă se pronunță exhaustiv asupra pedepselor penale și a liberării de pedeapsa penală, constatăm că există anumite instituții penale cărora legiuitorul le dă o tratare juridică de sine stătătoare, deși sunt prevăzute în același capitol cu unele dintre instituțiile penale nominalizate.
O astfel de situație se întâlnește în Capitolul „Liberarea de pedeapsa penală” din Codul penal al Republicii Moldova,în care legiuitorul printre modalitățile liberării de pedeapsa penală, specificate la art. . pen. RM, nu a inclus și instituția prescripției executării sentinței de condamnare prevăzută de art. . pen. RM, care, de altfel, se află în același capitol.
Astfel, putem constata că legiuitorul a prevăzut în acest capitol o astfel de măsură penală de sine stătătoare care are aceeași consecință ca și modalitățile liberării de pedeapsa penală – înlăturarea executării pedepsei penale. Desigur, nu putem susține o astfel de omisiune legală, deoarece, până la urmă, această instituție prevede posibilitatea înlăturării executării pedepsei penale, ca și în cazul celorlalte modalități ale liberării de pedeapsa penală.
Așadar, această instituție, destul de controversată în literatura de specialitate, se referă la situația în care un condamnat este liberat de pedeapsa stabilită prin sentința de condamnare, urmare a unor împrejurări ce au determinat ca sentința în cauză să nu fie pusă în executare. În consecință, legea penală generează o situație favorabilă pentru cel condamnat, dat fiind că acesta nu mai este supus executării unei pedepse penale.
Totodată, stabilind instituția prescripției executării sentinței de condamnare în Capitolul IX, art. . pen. RM, legiuitorul face o distincție directă între prescripția tragerii la răspundere penală și prescripția executării sentinței de condamnare.
Prin prescripția executării sentinței de condamnare se înțelege o astfel de situație ce generează liberarea de pedeapsa penală în baza temeiului neexecutării pedepsei penale, stabilite printr-o sentință de condamnare, reieșind din faptul că executarea acesteia nu a fost făcută de la data rămânerii definitive a sentinței de condamnare, în anumite termene prestabilite de legea penală.
De fapt, legea penală a Republicii Moldova nu stabilește definiția noțiunii „prescripția executării sentinței de condamnare”, dar enunță că sentința de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în termenele indicate la lit. a) – e), calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă.
Prin prevederile în cauză legiuitorul a făcut imposibilă intervenția impunerii executării pedepsei penale de către cel vinovat de o faptă penală, iar pentru acesta din urmă obligația de a executa acea pedeapsă, înlăturarea executării pedepsei penale prin invocarea legală a unui interval de timp scurs reprezintă, de fapt, evitarea aplicării pedepsei penale tardive. Or, dacă această intervenție a statului, prin punerea în executare a pedepsei penale, după un anumit interval de timp, care ar reprezenta o bună parte din pedeapsa stabilită prin sentința de condamnare sau egală, ar avea loc, oare vom fi în prezența unei eficiente sporite a acestei constrângeri sau se va putea vorbi despre o realizare a scopului pedepsei penale?
Considerăm că nu. În acest sens, în literatura de specialitate se expune opinia potrivit căreia, dacă după scurgerea unui anumit interval de timp sentința de condamnare nu s-a pus în executare, ea își pierde caracterul său preventiv și educativ, astfel executarea în cauză devenind irațională sau pedeapsa penală nu mai corespunde necesităților de politică penală privind aplicarea constrângerii, eficiența ei fiind mult diminuată în raport cu executarea sa imediată.
Un alt aspect care merită a fi menționat, cu privire la instituția prescripției executării sentinței de condamnare, este faptul că prescripția se aplică în dependență de categoria infracțiunii săvârșite, nu însă în dependență de pedeapsa stabilită prin sentința de condamnare, precum era prevăzut anterior în Codul penal din 1961. Spre exemplu, dacă persoană, în urma dovedirii vinovăției sale într-un proces penal, este condamnată, pentru o infracțiune prevăzută de alin. (2) art. . pen. RM, la 7 ani închisoare, termenul de prescripție în acest caz va fi de 10 ani, iar dacă aceasta ar fi condamnată pentru o altă infracțiune la același termen, dar prevăzută de lit. d) alin. (2) art. 217/1 C. pen. RM, termenul de prescripție ar fi de 15 ani. Așadar, suntem în prezența a două infracțiuni, una dintre care este gravă, iar alta – deosebit de gravă.
Pentru a fi lesne de observat modalitatea aplicării prescripției executării sentinței de condamnare potrivit principiului categoriei infracțiunii săvârșite, este nevoie de a se face referință la prevederile alin. (1) art. . pen. RM. Astfel, sentința de condamnare nu se va pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:
2 ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune ușoară;
6 ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune mai puțin gravă;
10 ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune gravă;
15 de ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune deosebit de gravă;
20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune excepțional de gravă.
Totodată, legea penală stabilește în alin. (2) art. 97 că termenele de prescripție a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru persoanele care, la data săvârșirii infracțiunii, erau minori.
Din prevederile legale enunțate mai sus rezultă și faptul că prescripția executării sentinței de condamnare își are consecințele juridico-penale pentru cel condamnat după ce aceasta rămâne definitivă; astfel, dacă aceasta nu are loc, este posibil să se aplice prevederile referitoare la instituția prescripției tragerii la răspundere penală.
În același timp, termenele prescrise în art. . pen. RM, urmare a cărora sentința de condamnare nu se pune în aplicare, deși sunt legate de o categorie concretă la care se atribuie infracțiunea săvârșită de cel condamnat, trezește un deosebit interes teoretico-practic asupra categoriilor de pedepse față de care se aplică. Astfel, în literatura de specialitate se menționează că prescripția executării sentinței de condamnare înlătură executarea pedepselor principale, și anume – a celei cu închisoarea.
Ne permitem însă să nu fim de acord cu această opinie, deoarece legea penală nu conține o astfel de prevedere ce se referă la categoria infracțiunilor față de care nu se aplică prescripția executării sentinței de condamnare. Totodată, considerăm că aplicabilitatea prescripției executării sentinței de condamnare nu este legată de un anumit tip de pedeapsă penală, ci este legată de trecerea unui anumit interval de timp din ziua în care sentința de condamnare nu a fost pusă în executare, deoarece legea penală pornește de la instituția prescripției executării sentinței de condamnare, nu însă a pedepsei penale.
Din prevederile alin. (1) art. . pen. RM rezultă că prescripția executării sentinței de condamnare se aplică față de o anumită categorie de infracțiuni și nu în dependență de un anumit tip de pedeapsă. Așadar, prescripția în cauză urmează a fi aplicată față de toate pedepsele prevăzute pentru categoria infracțiunilor în privința cărora se prevede un anumit termen de prescripție. Totodată, legea penală nu prevede restricția aplicării prescripției în privința măsurilor de siguranță.
Desigur, în privința aplicabilității prescripției executării sentinței de condamnare față de toate pedepsele penale, cât și în privința măsurilor de siguranță, există careva rezerve, însă legea penală în acest sens tace. Astfel că, în opinia noastră, prevederile în cauză, evazive, generează confuzii în aplicabilitatea prescripției executării sentinței de condamnare. Aceste ambiguități ale legii penale pot fi înlăturate prin modificările operate în acest sens de către legiuitor, modificări la care ne vom expune infra.
Caracterul evaziv al unei alte prevederi – de la alin. (1) art. . pen. RM – rezidă în faptul că legiuitorul se referă la situația în care sentința de condamnare definitivă nu a fost pusă în executare. în loc să stabilească „….nu se execută dacă punerea ei în executare nu a avut loc în următoarele termene…”. Așadar, prevederile legale în cauză generează confuzii în aplicare. însă pentru evitarea acestora este nevoie de a stabili etapele punerii în executare a unei sentințe de condamnare definitive.
Având în vedere importanța acesteia, ținem să menționăm că din prevederile art. 466, 468 C. proc. pen. RM rezultă că hotărârea instanței de judecată într-o cauză penală devine executorie la data rămânerii definitive, iar trimiterea spre executare a hotărârii judecătorești se pune în sarcina instanței care a judecat cauza în primă instanță. Astfel, dispoziția de executare a hotărârii judecătorești, în termen de 10 zile de la data când hotărârea a rămas definitivă, se trimite de către președintele instanței, împreună cu o copie de pe hotărârea definitivă, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinței conform prevederilor legislației de executare. Iar în situația în care cauza a fost judecată în apel sau recurs, la copia sentinței va fi anexată și copia de pe decizia instanței de apel și/sau de recurs.
Organele care pun în executare sentința de condamnare vor fi obligate să comunice, în termen de până la 5 zile, instanței de judecată care a trimis hotărârea despre punerea în executare a acesteia. în același timp, administrația locului de detenție trebuie să comunice instanței care a trimis hotărârea locul unde condamnatul își execută pedeapsa.
Prevederile alin. (2) art. 215, alin. (5) art. 219 C. ex. RM determină faptul că administrația locului de deținere va trimite condamnatul în penitenciar în termen de 15 zile după primirea dispoziției de executare, iar administrația penitenciarului, în termen de 15 zile de la primirea condamnatului, va înștiința instanța de judecată despre locul de executare a pedepsei.
Din cele enunțate rezultă că punerea în executare a sentinței de condamnare definitivă după primirea dispoziției de executare, ce prevede o altă pedeapsă decât cea cu închisoarea, se face în termen de până la 5 zile, a măsurilor de constrângere cu caracter medical, potrivit prevederilor art. . ex. RM – în cel mult 3 zile (fie internarea acestuia sau imposibilitatea internării), iar punerea în executare a sentinței ce prevede pedeapsa cu închisoarea – într-o perioadă de aproximativ 30 de zile.
Din cele relatate mai sus, cu referire la ambiguitatea prevederilor alin. (l)art. . pen. RM. putem susține că formula „sentința de condamnare nu se execută dacă punerea ei în executare nu a avut loc în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă…” este mai adecvată decât „sentința de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă”, deoarece reflectă perioada atât până la punerea in executare a sentinței de condamnare, cât și după aceasta.
Dacă însă se acceptă varianta enunțată legal, atunci consecințele vor urma în lanț, atât pentru temeiurile întreruperii termenului prescripției, cât și, în general, pentru posibilitatea aplicării acestei instituții, datorită termenului scurt în care poate fi invocată. Totodată, este de remarcat faptul că prescripția executării sentinței de condamnare nu trebuie să fie legală de partea formală a punerii în executare a sentinței de condamnare rămase definitivă, dar de trecerea unui anumit interval de timp de la data când sentința de condamnare a rămas definitivă.
Cât privește condițiile ce se referă la termenul de prescripție a executării sentinței de condamnare, menționăm că acest termen nu cere a fi întrerupt, urmând se scurgă integral fără a i se aduce o eventuală atingere. Altfel, dacă i se va aduce o atingere în acest sens, survine consecința legală – începerea unui nou termen de prescripție.
În literatura de specialitate se întâlnesc opinii care se referă la cauzele neexecutării sentinței de condamnare, cum ar fi: neglijența cancelariei judecătoriei sau a organelor de executare a pedepselor, boala condamnatului sau sustragerea documentelor etc. Evident că o astfel de poziție ar putea fi acceptată în cazul în care la alin. (1) art. . pen. RM s-ar prevedea: „Sentința de condamnare nu se execută, dacă punerea ei în executare nu a avut loc în următoarele termene…”, formulă care ar înlocu-o pe cea actuală „sentința de condamnare nu se pune în executare, dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene…”.
Pentru a înlătura prevederile evazive referitoare la instituția nominalizată în art. . pen. RM, este nevoie ca legiuitorul să reformuleze prevederile alin. (1) art. . pen. RM. Astfel, de lege ferenda, propunem ca dispoziția de la alin. (1) al art. . pen. RM să aibă următorul conținut: „Sentința de condamnare nu se execută dacă punerea ei în executare nu a avut loc în următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă: în același timp, propunem ca legiuitorul să stabilească pedepsele față de care poate fi aplicată prescripția și restricțiile în acest sens care se vor referi la măsurile de siguranță. Totodată, considerăm că legiuitorul urmează să stabilească că timpul scurs până la apariția cauzei de întrerupere a prescripției executării sentinței de condamnare trebuie să fie luat în calcul.
3.2.Temeiurile întreruperii prescripției executării sentinței de condamnare
Cursul prescripției executării pedepsei, ca și acela al prescripției răspunderii penale, poate fi întrerupt atunci când apar situații ce impun pe planul apărării sociale anularea efectelor pe care prescripția le-a putut produce până la data apariției acelor situații, întreruperea poate privi atât termenul de prescripție care a început să curgă inițial, cât și oricare alt termen a cărui curgere a început ulterior ca urmare a unei întreruperi intervenite mai înainte. Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni, de asemenea, prin sustragerea condamnatului de la executarea pedepsei.
Prevederile de la alin. (3) art. . pen. RM se referă la situațiile care determină întreruperea termenului de prescripție și, respectiv, începerea acestuia după o eventuală întrerupere. Așadar, prin prevederile de la alin. (3) art. . pen. RM se disting două temeiuri care fac ca curgerea termenului de prescripție a executării sentinței de condamnare să se întrerupă, și anume:
săvârșirea cu intenție a unei noi infracțiuni în interiorul termenului de prescripție;
eschivarea de la executarea pedepsei penale stabilite prin sentința de condamnare a instanței de judecată.
În același timp, legea penală stabilește, la articolul nominalizat mai sus, că odată cu survenirea unor astfel de temeiuri începe un nou termen de prescripție, urmare căruia termenul scurs al prescripției executării sentinței de condamnare până la apariția cauzei de întrerupere nu se ia în calcul. De exemplu, în alin. (2) art. . pen. FR se stabilește că timpul scurs până la apariția cauzei de întrerupere prin eschivare de la executarea pedepsei penale se ia în calcul.
Totodată, este de menționat că în cazul eschivării de la executarea pedepsei, curgerea termenului prescripției va începe din momentul prezentării persoanei pentru executarea pedepsei penale, iar în cazul săvârșirii unei infracțiuni intenționate noi – din momentul săvârșirii ei.
Este important să reținem că, dacă admitem că aceste două temeiuri sunt prezente în intervalul de timp, reieșind din alin. (1) art. . pen. RM, de până la punerea în executare a sentinței de condamnare definitive, atunci posibilitatea invocării acestora poate avea loc foarte rar în practica judiciară, cu atât mai mult că punerea în executare a sentinței de condamnare este rezumată la un termen foarte restrâns, după cum s-a observat mai sus. în același timp, apare un mare semn de întrebare: când și în ce condiții pot avea loc astfel de scurgeri ale termenului de prescripție a executării sentinței de condamnare, fără a i se aduce o întrerupere acestuia?
Reglementarea întreruperii este pe deplin justificată, fiindcă după începerea curgerii termenului de prescripție pot apărea situații care anihilează efectele pe care curgerea timpului începuse să le producă.
Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei face ca intervalul de timp care s-a scurs de la data când a început să curgă termenul de prescripție și până la momentul întreruperii să devină fără relevanță juridică pentru împlinirea prescripției.
Întru confirmarea celor menționate considerăm necesar a aduce un exemplu din practica judiciară a României:
Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe în cazul în care cel condamnat, după începerea executării pedepsei, se sustrage de la executare; în acest caz, un nou termen de prescripție curge de la data sustragerii de la executarea în continuare a pedepsei.
Termenele de prescripție a executării se stabilesc în raport cu pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, de la a cărei dată începe să curgă termenul de prescripție, și nu se reduc în raport cu pedeapsa redusă ulterior, cum este cazul aplicării art. 2 din Decretul nr. 11/1988, sau ca urmare a grațierii parțiale sau a comutării pedepsei în alta mai ușoară. Singurul caz de reducere a termenelor de prescripție este cel prevăzut în art. 129 și se referă la situația când la data săvârșirii faptei condamnatul era minor.
Prin sentința nr. 313 din 4 mai 2001, Tribunalul București, secția 1-a penală, a admis contestația la executare formulată de condamnatul I.T. și, în conformitate cu art. 126 lit. a) din Codul de procedură penală, a constatat prescrisă executarea pedepsei de 18 ani închisoare aplicată condamnatului prin sentința penală nr. 47 din 19 aprilie Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia nr. 2719 din 28 decembrie Tribunalului Suprem, Secția penală. Instanța a motivat că de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare au trecut peste 21 de ani, astfel că termenul de 20 de ani de prescripție a executării pedepsei s-a împlinit. Prin decizia nr. 591 din 31 octombrie 2001, Curtea de Apel București, secția 1-a penală, apelul procurorului a fost admis și s-a respins contestația. Instanța a motivat că, potrivit actelor din dosar, condamnatul s-a aflat în executarea pedepsei până la 3 februarie 1982, când prin sentința penală a Tribunalului București s-a dispus întreruperea executării pedepsei până la 27 ianuarie 1983. La data expirării întreruperii, condamnatul nu s-a mai prezentat pentru continuarea executării pedepsei. În această situație, a motivat instanța, sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție,de la data sustragerii împotriva deciziei contestatorii a declarat recurs, arătând, între altele, ca prin Decretul nr. 11 din 26 ianuarie 1988 privind amnistierea unor infracțiuni și reducerea unor pedepse, pedeapsa de 18 ani a fost redusă cu 1/2, la 9 ani închisoare, pentru care termenul de prescripție a executării este, conform art. 126 alin. (1) Ut. b) din Codul penal, de 14 ani, termen care s-a împlinit în anul 1997. Recursul este nefondat.
Potrivit art. 126 din Codul penal, termenul de prescripție a executării pedepsei este de 20 de ani, când pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani, iar conform alin. (3) al aceluiași articol termenul de prescripție se socotește de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Potrivit art. 127 alin. (1) din Codul penal, cursul termenului prescripției se întrerupe prin începerea executării pedepsei, iar conform alin. (2) al aceluiași articol sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii, în speță 27 ianuarie 1983.
Cum singura situație în care termenul de prescripție a răspunderii penale și a executării pedepsei se reduc este, potrivit art. 129, aceea când la data săvârșirii infracțiunii condamnatul era minor, rezultă că reducerea pedepsei, conform art. 2 din Decretul nr. 11/1988, la 9 ani închisoare nu poate fi avută în vedere la stabilirea termenului de prescripție a executării pedepsei. Pentru aceste motive, recursul declarat de contestator a fost respins.
Pedeapsa la care a fost condamnat infractorul prin efectul întreruperii cursului prescripției s-a reactualizat, a revenit în atenția conștiinței sociale și atâta timp cât va dura cauza de întrerupere, implicit, nu va mai putea curge vreun termen de prescripție.
O primă cauză de întrerupere a prescripției este ,,începerea executării pedepsei”; prin aceasta se înțelege supunerea condamnatului la efectiva îndeplinire a obligației pe care o are de a suporta și executa pedeapsa. În Codul penal român din 1936, la art. 171 se prevedea o singură cauză întreruptivă a prescripției pedepsei, și anume: „executarea condamnării” .
Se știe că aducerea la îndeplinire a hotărârilor de condamnare implică două momente: „punerea în executare” și, respectiv, „efectiva executare”. Expresia „începerea executării pedepsei” se referă la cel de-al doilea moment. Aceasta înseamnă că, în cazul pedepsei privative de libertate (închisoarea), numai emiterea mandatului de executare ori chiar arestarea în vederea executării pedepsei nu este suficientă.
Numai începerea efectivă a executării pedepsei în cazul pedepsei privative de libertate, adică depunerea condamnatului în penitenciar sau, în cazul executării pedepsei, la locul de muncă, prezentarea acestuia la locul de muncă constituie o cauză de întrerupere a prescripției executării pedepsei.
În cazul pedepsei cu amenda, prescripția executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării acesteia, de exemplu prin plată.
În această situație, din moment ce executarea a început, cursul termenului de prescripție nu mai poate continua, fiindcă nu este posibil ca o condamnare să se prescrie în timpul cât se execută, de aceea cursul termenului de prescripție se întrerupe.
A doua cauză de întrerupere a cursului prescripției este „săvârșirea din nou a unei infracțiuni”.
Săvârșirea unei noi infracțiuni, oricare ar fi aceasta, de către cel condamnat dovedește din partea lui perseverență în săvârșirea de infracțiuni, anihilând prin aceasta efectele prin care prescripția le-a putut produce până atunci; conduita lui infracțională este în acest caz readusă în actualitatea socială.
În asemenea condiții, nu mai poate fi vorba de uitare din partea societății și nici de prezumția de îndreptare care să justifice prescripția executării pedepsei. Este firesc deci ca de la săvârșirea noii infracțiuni să înceapă curgerea unui nou termen de prescripție a executării pedepsei.
O cauză care poate determina curgerea unui nou termen de prescripție a executării pedepsei este și „sustragerea de la executare”, făcând imposibilă începerea sau continuarea executării. Sustragerea de la executare înseamnă fapta persoanei condamnate de a se pune într-o situație care să facă imposibilă începerea sau continuarea executării pedepsei. De exemplu, în cazul pedepselor privative de libertate există sustragere de la executare când, înainte de începerea executării, condamnatul dispare fără urmă sau când, după începerea executării, evadează de la locul de deținere (din penitenciar), ori, fiind eliberat condiționat, dispare; în cazul pedepsei cu amenda, nu plătește amenda, ascunde sau înstrăinează sursele pecuniare urmăribile.
În toate aceste situații efectele de până atunci ale trecerii timpului sunt anihilate, urmând ca după înlăturarea cauzelor de întrerupere să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei.
Efectul juridic al intervenirii oricăreia dintre cauzele de întrerupere a prescripției executării pedepsei constă în eliminarea din calcul a intervalului de timp curs până la apariția cauzei de întrerupere.
În cazul întreruperii prin începerea executării pedepsei sunt două posibilități:
fie executarea pedepsei este continuată până la împlinirea cuantumului ei și în acest caz nu se mai poate vorbi de prescripție;
fie după începerea executării intervine o sustragere de la executare și, în acest caz, începe să curgă un nou termen de prescripție.
Dacă întreruperea cursului prescripției executării pedepsei s-a produs prin săvârșirea unei noi infracțiuni, ca și în cazul sustragerii de la executarea pedepsei, după ce aceasta începuse, va începe să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei.
În cazul săvârșim unei noi infracțiuni, noul termen de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii acestei noi infracțiuni, iar în cazul sustragerii de la executare termenul va curge de la data sustragerii.
Soluția este firească, deoarece este vorba de o condamnare definitivă care trebuie să fie totdeauna executată efectiv, prescripția constituind o soluție excepțională, care intervine numai cu condiția curgerii integrale a termenului prevăzut de lege.Soluții similare sunt și în legile penale străine.
Astfel, legea penală germană, deși nu cunoaște instituția întreruperii prescripției executării pedepsei (această soluție o vom regăsi și în Codul penal al Federației Ruse), în schimb este reglementată posibilitatea prelungirii prescripției executării pedepsei. Potrivit §79 b, instanța poate să dispună prelungirea termenului de prescripție înainte de împlinirea lui la cererea organelor de executare a pedepsei pe o durată până la jumătate din termenul de prescripție prevăzut de lege ori de câte ori condamnatul locuiește într-o zonă din care nu poate fi obținută extrădarea sau preluarea.
Codul penal al Federației Ruse prevede că prescripția executării pedepsei nu poate fi întreruptă în nici un fel, chiar prin săvârșirea unei noi infracțiuni în acest interval, poate fi însă prelungită prescripția executării pedepsei.
În concluzie putem menționa că în textul legii se arată că prescripția înlătură răspunderea penală fără a menționa o fază a procesului penal în care operează. Textul legii referitor la întreruperea cursului prescripției este și mai explicit, în sensul că termenul prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act, care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.
Or, procesul penal cuprinde trei etape: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Instituția prescripției răspunderii penale acționează, deopotrivă, în primele două momente, iar în ultima fază își are aplicabilitate prescripția executării pedepsei.
Deși există similitudini, cele două prescripții nu se pot suprapune. Astfel, cauzele de întrerupere a prescripției extinctive sunt supuse unor condiții ulterioare; în funcție de acestea, termenul de prescripție se întrerupe retroactiv, de la data apariției cauzelor, fie se calculează că prescripția nu s-a întrerupt niciodată, în cazul prescripției răspunderii penale, cauzele de întrerupere nu sunt condiționate de anumite fapte ulterioare.
Codul penal instituie și o limită maximă a termenului de prescripție, respectiv, prescripția specială, care nu se regăsește în dreptul civil. Iată deci că reglementarea prescripției in materie penală și cea în materie civilă nu este identică. Drept urmare, nu se poate susține, prin asemănare, că după sesizarea instanței un nou termen de prescripție a răspunderii penale nu poate să curgă până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Dimpotrivă, orice act întreruptiv, inclusiv sesizarea instanței de judecată, are efectul de a șterge termenul scurs până la acea dată și constituie punctul de plecare al unui nou termen de prescripție.
3.3.Distincția între prescripția tragerii la răspunderea penală și prescripția executării sentinței de condamnare
Prescripția este o cauză care înlătură atît răspunderea penală,cît și executarea pedepsei,deoarece trecerea timpului,în anumite condiții,face ca legea penală să nu se mai aplice,fie ca sancțiunea aplicată să nu se mai execute.
În practică se pot ivi situații cînd fie aplicarea,fie executarea sancțiunilor nu poate avea loc deoarece infracțiunea sau autorul ei a rămas necunoscut,ori autorul,deși cunoscut,nu a fost prins,sau cu toate că a fost judecat și condamnat a reușit să dispară,iar pedeapsa nu a fost executată.Datorită acestor împrejurări pot să treacă ani de zile,încît infracțiunea săvîrșită să fie uitată de către membrii societății ori să nu mai fie suficient de clare împrejurările în care a fost comisă,sau chiar ce infracțiune s-a comis,pericolul ei social să se fi deminuat,infractorul să se fi îndreptat etc.
În asemenea cazuri aplicarea ori executarea sancțiunilor nu mai corespunde unor necesități sociale,încît se impune iertarea prin stingerea fie a dreptului de aplicare a sancțiunilor,fie a dreptului de a le pune în executare.Nu se înlătura însă caracterul penal al faptei comise și nici existența ca anticedentă penală a condamnării care s-a precris.
Prescripția are o aplicare generală,în sensul că privește orce infracțiune și infractor,cu excepția infracțiunilor contra păcii și omenirii care nu se prescriu oricît timp ar fi trecut,datorită gravităților deosebite. Ea operează din oficiu,adică nu este nevoie să fie cerută de către cel interesat,și deplin drept din momentul împlinirii ei,nu de la data cînd este reținută de organele judiciare.
Prescripția executării sentinței de condamnare este reglementată de art. 97 din CP al RM, legea făcând distincție între prescripția tragerii la răspundere penală (art. 60 din CP al RM) și prescripția executării sentinței de condamnare.
Prin prescripția executării sentinței de condamnare se înțelege înlăturarea executării pedepsei, stabilite în sentința de condamnare definitivă după trecerea unui anumit termen prevăzut de lege, calculat din ziua în care sentința a rămas definitivă. Trecerea acestui timp face ca pedeapsa, respectiv executarea ei, să nu se mai justifice, să nu mai fie necesară, întrucât eficiența acesteia este diminuată până la dispariție, nemaifiind posibilă realizarea scopurilor prevăzute de lege, a prevenției generale și speciale. Prescripția executării sentinței de condamnare constituie o cauză care stinge dreptul statului de a impune executarea pedepsei și obligația condamnatului de a suporta consecințele faptei sale, executând pedeapsa.
E pentru prima dată când Codul penal stabilește prescripția în funcție de categoriile infracțiunilor, prevăzute în art. 16 din CP al RM, și nu de măsura și de termenul pedepsei stabilite de instanța de judecată, după cum se prevedea în Codul penal al RM din 1961.
În literatura juridică,se subliniază că justificarea prescripției este strâns legată de rațiunea represiunii penale și, de aceea, după trecerea unui timp îndelungat de la săvârșirea infracțiunii, aplicarea devine ineficientă în raport cu scopul pedepsei penale. Prevenția generală nu se mai realizează fiindcă rezonanța socială a faptei scade considerabil, iar infractorul, asupra căruia planează tot timpul amenințarea pedepsei, se poate îndepărta. Se arată, de asemenea, că datorită scurgerii timpului, în care organele de drept nu au acționat, probele de vinovăție ori de nevinovăție se pierd ori se denaturează atât în materialitatea lor, cât și în memoria martorilor. Această împrejurare face dificilă sau chiar imposibilă tragerea la răspundere penală.
Din altă perspectivă, este de observat că infractorul trăiește totuși sub amenințarea răspunderii penale, fapt care, în cazul când el nu a mai săvârșit o altă infracțiune, permite a se trage concluzia că el s-a îndreptat chiar fără a fi tras la răspundere. Este deci evident că din considerentele expuse, în cazul trecerii unui anumit interval de timp din momentul săvârșirii infracțiunii, răspunderea penală apare inoportună și inutilă.
Anume pentru rezolvarea unor asemenea situații legiuitorul a creat instituția prescripției tragerii la răspundere penală.
În lumina celor expuse putem defini prescripția tragerii la răspundere penală ca un tip de liberare de răspundere penală pentru o infracțiune datorită trecerii, în anumite condiții, a unui anumit interval de timp de la data săvârșirii ei.
Eficacitatea combaterii și prevenirii infracțiunilor este strâns legată de promptitudinea cu care organele specializate ale statului intervin și trag la răspundere penală pe cei vinovați de săvârșirea infracțiunii.
Cu cât stabilirea răspunderii penale și aplicarea pedepsei este mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, cu atât scopul legii penale este realizat mai eficient.
Una dintre deosebirile prescripției tragerii la răspunderea penală și prescripția executării sentinței de condamnare o constitue termenele,astfel:
Potrivit dispozițiilor alin. (1) al art. 60 din CP al RM, termenele prescripției tragerii la răspundere penală sunt următoarele:
a ) 2 ani de la savîrșirea unei infracțiuni ușoare;
b) 5 ani de la săvîrșirea unei infracțiuni mai puțin grave;
c) 15 ani de la săvîrșiri unei infracțiuni grave;
d) 20 de la săvîrșirea unei infracțiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvîrșirea unei infracțiuni excepțional de grave.
Pe cînd în cazul prescripției executării sentinței de condamnare aceste termene sunt,de
2 ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune ușoară;
6 ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune mai puțin gravă;
10 ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune gravă;
15 de ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune deosebit de gravă;
20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracțiune excepțional de gravă.
Durata termenelor este stabilită de lege, în timp ce calculul împlinirii lor este atribuit organelor judiciare, în calcularea termenelor de prescripție este important să fie stabilit momentul de la care acestea încep să curgă.
Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 60 din CP al RM, prescripția tragerii la răspundere penală curge din ziua săvârșirii infracțiunii și până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată.
În cazul infracțiunii continue termenul de prescripție începe să curgă din momentul încetării activității infracționale sau din momentul survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (spre exemplu, autodenunțarea, prinderea infractorului), iar în cazul infracțiunii prelungite – de la momentul săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni infracționale.
Pentru infracțiunile săvârșite în concurs real, termenul de prescripție curge separat, distinct pentru fiecare infracțiune (alin. (3) al art. 60 din CP al RM), spre deosebire de infracțiunile săvârșite în concurs ideal, la care termenul curge pentru toate infracțiunile de la data comiterii acțiunii ori inacțiunii infracționale. în caz de participație, termenul prescripției tragerii la răspundere penală curge pentru toți participanții de la data comiterii de către autor a acțiunii sau inacțiunii, indiferent de momentul în care ceilalți participanți și-au adus contribuția.
La calcularea termenelor de prescripție se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege, făcându-se abstracție de eventualele circumstanțe atenuante sau agravante care o modifică.
Spre deosebire de prescripția răspunderii penale, în cadrul căreia legea prevede o prescripție specială care operează independent de numărul întreruperilor, în cazul prescripției executării sentinței de condamnare o astfel de prescripție specială nu există, astfel ca, pentru a opera prescripția, termenul trebuie să curgă neîntrerupt, indiferent de numărul sau durata întreruperilor
Efectul întreruperii termenului de prescripție răspunderii penale, constă în aceea că timpul scurs anterior întreruperii se șterge (nu se ia în calcul) și începe un nou termen de prescripție. Calcularea prescripției în acest caz începe din momentul săvârșirii infracțiunii noi.
În cazul în care noua infracțiune comisă este o infracțiune ușoară, termenul de prescripție nu se întrerupe.
Potrivit alin. (5) al art. 60 din CP al RM, curgerea prescripției se suspendă dacă persoana care a săvârșit infracțiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. în aceste cazuri, curgerea prescripției se reia din momentul reținerii persoanei sau din momentul autodenunțării. Persoana însă nu poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârșirii infracțiunii au trecut 25 de ani și prescripția nu a fost întreruptă prin săvârșirea unei noi infracțiuni.
Suspendarea cursului prescripției are un efect mai limitat decât întreruperea, fiindcă ea determină doar o amânare a curgerii termenului de prescripție, termen care se prelungește cu durata cât a existat obstacolul ce a generat suspendarea.
Alin. (6) al art. 60 din CP al RM conține o specificare referitoare la aplicarea prescripției față de persoana care a săvârșit o infracțiune excepțional de gravă, în acest caz aplicarea prescripției este decisă de către instanța de judecată, care, dacă va găsi posibilă aplicarea prescripției și liberarea de răspundere penală, detențiunea pe viață se va înlocui cu închisoare pe 35 de ani.
Prescripția executării sentinței de condamnare se întrerupe dacă condamnatul se va sustrage de la executarea pedepsei sau dacă,pînă la expirarea acestor termene,va săvîrși o nouă infracțiune.În cazul săvîrșirii unei noi infracțiuni calcularea prescripției executării sentinței de condamnare începe din momentul săvîrșirii ei,iar în cazul sustragerii de la executarea pedepsei–din momentul prezentării pentru executarea pedepsei sau din momentul reținerii condamnatului,care se ascundea,iar în caz de comitere a unei noi infracțiuni–din momentul săvîrșirii ei.
Din această reglementare observăm că prescripția executării sentinței de condamnare prezumă înlăturarea executării pedepsei principale, și anume a celei cu închisoare, stabilite prin sentința de condamnare.
Intervenția instituției prescripției executării sentinței de condamnare duce la înlăturarea obligatorie a executării pedepsei, o asemenea liberare de pedeapsă penală constituie o obligație și nu un drept al instanței de judecată, ea are un caracter absolut și definitiv, irevocabil, liberarea dată neputând fi anulată pe baza unui temei oarecare.
În conformitate cu principiile și normele dreptului internațional, legiuitorul nostru a prevăzut în legea penală unele situații când prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru anumite categorii de infracțiuni deosebit de periculoase (alin. (4) al art. 97 din CP al RM). Este vorba despre infracțiunile contra păcii și securității omenirii sau infracțiunile de război, și anume cele prevăzute la art. 135-137, 139 și 143 din CP al RM (genocidul; ecocidul; tratamente inumane; planificarea, pregătirea, declanșarea sau ducerea războiului; precum și aplicarea mijloacelor și metodelor interzise de ducere a războiului). Sentința de condamnare, pronunțată pentru săvârșirea oricăreia dintre aceste infracțiuni, urmează a fi executată indiferent de momentul reținerii persoanei condamnate care se eschivează de la executarea pedepsei sau de prezența oricăror altor circumstanțe.
Cursul prescripției răspunderii penale și ale executării se poate și suspenda datorită unor cauze legale sau naturale.În această situație nu se ia în considerare timpul cît durează suspendarea nici la prescripția răspunderii penale,nici la cea a executăeii pedepsei deoarece nu se poate beneficia,de exemplu,și de amînarea executării sancțiunii și de curgerea termenului de prescripție pentru executarea acesteia.
Legislația română prevede cauzele de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale care constau într-o dispoziție legală,cînd aceasta arată că punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului nu poate avea loc decît în condițiile prevpzute de ea.De exemplu,cînd este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general;în caz de boală gravă a învinuitului sau inculpatului;cînd se cere plîngerea prealabilă;cînd suspendarea este determinată de o forță majoră(calamitați naturale care au împedicat organele judiciare sa ia contact cu localitatea,ori stare de război).Aceasta operează "in persoanam".
Cauzele care suspendă cursul prescripției executării sentinței de condamnare sînt prevăzute in Codul de procedură penală:suspendarea executării pedepsei pînă la soluționarea apelului,a recursului,recursului în anulare și recursului în interesul legii,contestației în anulare,în timpul cercetării în caz de revizuire,în situația recursului extraordinar,cînd are loc amînarea executării pedepsei închisorii și întreruperea executării pedepsei închisorii.
Prescripția își reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare,ceea ce înseamnă că intervalul de timp dinaintea suspendării intră în calculul prescripției.
La determinarea gradului de pericol se ține seama de tot ce s-a petrecut în momentul comiterii infracțiunii,dar pentru pericolul pe care-l prezintă infractorul se are în vedere și conduita ulterioară a acestuia.Considerăm discutabilă argumentarea,avînd în vedere că termenele de prescripție se calculează de la data comiterii infracțiunii,fară a interesa conduita ulterioară a infracorului.
.
Î N C H E I E R E
Fiecare stat are dreptul exclusiv și obligația de a apăra relațiile sociale de o importanță vitală și de a cere oricărei persoane să se abțină de la orice manifestări care ar putea dăuna efectiv sau numai a pereclita aceste interese.
O condiție necesară pentru formarea unui stat bazat pe drept o constituie lupta pentru întărirea legalității, ordinii publice și ocrotirea drepturilor cetățenilor. Aceste sarcini stau în fața tuturor organelor de stat, în special a organelor judecătorești.
Mecanismul de bază care asigură apărarea socială, respectarea legislației și a drepturilor fundamentale ale omului este legislația.Este de menționat faptul că răspunderea persoanelor este un deziderat invocat legal și pasibil de pedeapsă penală doar în care se dovedește vinovăția celui caruia i se incrimenează fapta ilicită,de altfel este și un principiu constituțional.
În lucrarea dată am făcut referire la libererarea de pedeapsă penală,noțiune și categorii.Deasemeni am tratat subiecte,precum :
modalități de liberare de pedeapsă penală în unele state europene;
reflectarea instituției liberării de pedeapsă penală în actele normative internaționale;
prescripția executării sentinței de condamnare.
Obligațiile morale ale cetățenilor fie sunt scrise sau nu,incumbă persoanei un anumit comportament,iar abaterea de la aceasta ar duce la o răspundere inevitabilă fie de natură disciplinară,fie contravențională,fie penală
Astfel,alături de condiția permisivă a categoriei de infracțiune,cel condamnat va putea beneficia de una din condițiile liberării de pedeapsă penală studiate în lucrarea dată,dacă va întruni condițiile pentru modalitatea de liberare de pedeapsă penală ce se va aplica.Aceste condiții,desigur,se referă și la comportamentul persoanei după și înaintea săvîrșirii infracțiunii,la situația în care se află persoana condamnată,pierderii caracterului prejudiciabil al faptei la data judecării,precum și la alte circumstanțe sau condiții ce se consideră sine qua non
Tema rămâne a fi actuală și din motivul că un șir de probleme ce țin de ea nu și-au găsit o tratare clară și detaliată nici în teorie, nici în practică. Printre acestea menționăm în special: demonstrarea coraportului dintre actul criminal și conștiința publică; cercetarea bazelor conceptuale ale justiției penale; abordarea și cercetarea instituției pedepsei penale prin prisma evoluției sale istorice; demonstrarea interconexiunii dintre evoluția reacției represive a societății și evoluția sistemului sancționator de stat; identificarea și elucidarea teoriilor, concepțiilor și ideilor în cadrul evoluției istorice a pedepselor penale, inclusiv în perioada codificărilor din România și Republica Moldova; determinarea sistemului de clasificări ale pedepselor în evoluție și comparație istorico-juridică; stabilirea locului și rolului pedepsei penale în societatea contemporană; explicarea conceptului și particularităților liberării pedepselor penale; evidențierea și dezvăluirea scopului liberării pedepsei penale; argumentarea necesității aplicării liberării pedepselor penale;argumentarea liberării pedepsei penale prin prisma experienței țărilor străine etc.
În concluzie,putem menționa că aplicarea modalităților de liberare de pedeapsă penală tratate în lucrarea dată este un drept al instanței de judecată și nicidecum o obligație.Cert este că nu orice modalitate de liberarea de pedeapsă penală este aplicată pentru infracțiunile reglementate de C.P. al R.M.,dar numai pentru acele fapte care întrunesc condițiile modalităților de liberare de pedeapsă penală.
Deși aplicarea instituției liberării de pedeapsă penală pentru infracțiunile săvîrșite ar trezi pentru mulți unele rezerve,ea urmează totuși a fi aplicată.Dupa părerea mea,instituția liberării de pedeapsă penală pînă la urmă se dovedește a fi un instrument prin care persoanei condamnate i se dă o șansă de schimbare a unui comportament ilegal în unul legal ulterior.
Este de menționat ca legea penală actuală nu conține vreo dispoziție cu privire la categoriile de persoane față de care liberarea de executare a pedepsei nu poate fi aplicată,fapt ce ne permite să concluzionăm că recidiviștii și,în general,cei cu antecedente penale nu sunt excluși de la posibilitatea acordării liberării executării pedepsei penale.
Consider că persoana nu poate solicita liberarea de pedeapsă penală dacă ea are antecedente penale și care deja a beneficiat de acest temei de liberare de la pedeapsa penală.Ca urmare,lipsa nejustificată a acestor restricții schimbă atitudinea întregii societăți față de justiție,în general,și reduce eficacitatea pedepsei penale,în special.
O astfel de precizare legală ar contribui atît la analiza minuțioasă și obiectivă a personalității condamnatului concret,cît și la prevenirea abuzului din partea instanțelorr judecătorești.
În lumina celor expuse supra,optez pentru introducere în legea penală a Republicii Moldova a unor restricții referitoare la cercul persoanelor condamnate care au dreptul să solicite liberarea de pedeapsă penală.
În studiul efectuat s-a făcut trimiteri la literatura de specialitate în acest domeniu, la legislația în vigoare, și cadrul normativ al altor state ca României,Federației Ruse,etc.
Pentru o explicare mai concisă și mai amplă a materialului ce privește liberarea de pedeapsă penală,noțiunile și categoriile acesteia,partea teoretică a lucrării este completată cu unele exemple din practică ceea ce permite studiul detaliat al lucrării.
Cocluzionez că liberarea de pedeapsă penală parcurge o etapă destul de importantă în creșterea imaginii sale ca urmare a aplicării în majoritatea statelor europene.Aceasta datorîndu-se combaterii postulatului clasic precum că privațiunea de libertate este cel mai adecvat mijloc și unica măsură reușită în combaterea infracționalității.
Politica penală a statelor europene cu privirea la instituția liberării de pedeapsă penală necesită a fi susținută,deoarece în afara de aplicare măsurilor juridico-penale privative de libertate acceptă și astfel de măsuri alternative,care își au efectul lor pozitiv asupra reeducării sau corectării comportamentelor persoanelor ce se fac vinovate de o faptă penală în regim de libertate.
Ideea principală a acestei lucrări este transmiterea către destinatar a tuturor informațiilor ce se referă la instituția liberării de pedepsa penală,noțiunea și categoriile acesteia,prescripția executării sentinței de condamnare,reflectarea instituției în actele normative internaționale,modalități ale liberării de pedeapsă penală în unele state europene.Toate acestea suscită interesul față de tematica ce vizează liberarea de pedeapsa penală și îndeamnă la o abordare de pe poziții noi a chestiunilor ce țin de aplicarea liberării pedepsei penale atât în Republica Moldova, cât și în România.
Or, adoptarea normelor penale referitoare la liberarea de pedeapsă penală a pus în fața organelor judiciare, dar și în fața științei dreptului penal o serie întreagă de probleme ce țin de înțelegerea, interpretarea, aplicarea practică corectă și perfecționarea continuă a instituției liberării de pedepsă penală. Cu certitudine, studiul detaliat asupra problemelor privind liberarea de pedeapsă penală în dreptul penal contemporan va contribui la rezolvarea lor, va facilita căutarea mijloacelor de depășire a deficiențelor existente.
Bibliografie
Acte normative
1. Consituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,1994,nr.1.
2.Codul de executare al Republicii Moldova,Legea nr.985–XV din 24.12.2004//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2005,nr.34–35/112.
3.Codul de procedură penală al Republicii Moldova,Legea nr.122–XV din 14.03.2003//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2003,nr.104–110/447.
4. Codul penal al Republicii Moldova,Legea nr.985–XV din 18.04.2002//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2002,nr.128–129/1012.
5.Convenția internațională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989,New York//Tratate internaționale.Ediție oficială,1998,vol.1,p.51.
6. Codul cu privire la contravențiile administrative din 29.03.1985//Veștile RSSM,1985,nr.3,art.47.
Manuale și monografii
1. Botnaru,S; Șavca,.Grama și colaboratori.Drept penal.Partea generală.–Chișinău:Cartier,2005.
2. Macari,I. Drept penal al Republicii Moldova.Partea generală.–Chișinău:USM,2002.
3. Matei,Basarab, Drept penal, Vol. II, 1997.
Publicații științifice și reviste
1. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.9,septembrie 2007.
2. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.12,decembrie 2007.
3. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.2,februarie 2008.
4. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.6.iunie 2008.
5. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.12,decembrie 2008.
6. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.2,februarie 2009.
7. Florin,Sîrbu.Revista Națională de Drept.Nr.9,septembrie 2006.
8. Victor,Moraru.Revista Națională de Drept.Nr.12,decembrie 2007.
Bibliografie
Acte normative
1. Consituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,1994,nr.1.
2.Codul de executare al Republicii Moldova,Legea nr.985–XV din 24.12.2004//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2005,nr.34–35/112.
3.Codul de procedură penală al Republicii Moldova,Legea nr.122–XV din 14.03.2003//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2003,nr.104–110/447.
4. Codul penal al Republicii Moldova,Legea nr.985–XV din 18.04.2002//Monitorul Oficial al Republicii Moldova,2002,nr.128–129/1012.
5.Convenția internațională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989,New York//Tratate internaționale.Ediție oficială,1998,vol.1,p.51.
6. Codul cu privire la contravențiile administrative din 29.03.1985//Veștile RSSM,1985,nr.3,art.47.
Manuale și monografii
1. Botnaru,S; Șavca,.Grama și colaboratori.Drept penal.Partea generală.–Chișinău:Cartier,2005.
2. Macari,I. Drept penal al Republicii Moldova.Partea generală.–Chișinău:USM,2002.
3. Matei,Basarab, Drept penal, Vol. II, 1997.
Publicații științifice și reviste
1. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.9,septembrie 2007.
2. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.12,decembrie 2007.
3. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.2,februarie 2008.
4. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.6.iunie 2008.
5. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.12,decembrie 2008.
6. Ion,Tipa.Revista Națională de Drept.Nr.2,februarie 2009.
7. Florin,Sîrbu.Revista Națională de Drept.Nr.9,septembrie 2006.
8. Victor,Moraru.Revista Națională de Drept.Nr.12,decembrie 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Liberarea de Pedeapsa Penala Notiune Si Categorii (ID: 128419)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.