Liberarea Conditionata
=== 2adc35ec0c04ca412cd892ffec4db9e67bc0f9a7_443456_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI
Elemente de noutate ale noului Cod penal
Concept și caracterizare a infracțiunii prevăzută de art. 270 NCP
Elementele preexistente
1.3.1. Obiectul juridic special
1.3.2. Obiectul material
1.3.3. Subiecții infracțiunii
1.3.4. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii
Conținutul juridic al infracțiunii
Forme. Modalități. Sancțiuni
CAPITOLUL II PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII
CAPITOLUL III ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.P. – C. pen.
N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNIILE CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI
Elemente de noutate ale noului Cod penal
Infracțiunile contra înfăptuirii justiției cunosc în noul Cod penal modificări importante, fiind prevăzute în mod distinct în Titlul IV din Partea specială (art. 266-288).
În expunerea de motive s-a arătat că a fost înlocuită denumirea de „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției” cu cea de „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, întrucât prin aceste infracțiuni nu este întotdeauna împiedicată efectiv înfăptuirea justiției, putându-se produce doar o stare de pericol pentru realizarea actului de justiție.
Modificările aduse Codului penal cu privire la aceste infracțiuni au fost justificate de către legiuitor prin necesitatea asigurării legalității, imparțialității, independenței și fermității în înfăptuirea justiției.
Astfel, au fost introduse noi incriminări, precum „obstrucționarea justiției”,
„răzbunarea pentru ajutorul dat justiției”, „compromiterea intereselor justiției”, „încălcarea solemnității ședinței”, „asistența și reprezentarea neloială”. De asemenea, au fost regândite alte fapte penale care erau deja incriminate, precum „nedenunțarea”, „favorizarea infractorului”, „influențarea declarațiilor”, „mărturia mincinoasă”, „tăinuirea”.
Doctrina a remarcat, cu privire la transformările intervenite, faptul că „rațiunea modificărilor stă în necesitatea adaptării legislației penale la realitățile actuale ale unei societăți democratice, la prevederile normelor europene, precum și la cerințele instituite de doctrină și jurisprudență”.
De asemenea, s-a apreciat, în legătură cu necesitatea regândirii infracțiunilor contra justiției, că „experiența românească a dovedit că mijloacele de protecție penală a înfăptuirii justiției au fost aplicate timid și neconvingător.
Ținând cont de numărul de persoane care fac declarații mincinoase, care încearcă să determine mărturii mincinoase sau care depun plângeri penale pentru a împiedica desfășurarea unui proces civil, apare întrebarea dacă această stare de fapt se reflectă și în condamnările pentru aceste fapte.
Răspunsul este evident negativ, fiind puține cazuri de condamnări pentru mărturie mincinoasă, deși mărturii mincinoase există în sistemul judiciar român.
Importantele modificări pe care le aduce noul Cod penal infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, prin includerea în sfera de reglementare penală a unor fapte care nu au mai fost incriminate ori regândirea unor infracțiuni deja existente, au constituit motivația pentru alegerea temei de cercetare.
Astfel, dacă în Codul penal din 1969 erau prevăzute 17 infracțiuni, noul Cod penal a inclus în domeniul prin care se realizează protecția penală a activității de înfăptuire a justiției 23 de incriminări.
La aceste aspecte se adaugă viziunea preponderent preventivă a noii legislații penale față de cea represivă a Codului penal din 1969, ceea ce se reflectă atât în dispozițiile din Partea specială, cât și în modificările aduse instituțiilor din Partea generală a Codului penal.
Necesitatea reglementării ca infracțiuni a unor fapte ce anteriir puteau fi sancționate numai pe baza prevederilor altor domenii juricL – (de pildă, compromiterea intereselor justiției) a rezultat atât din condamnarea României de către Curtea de la Strasbourg, cât și din ineficieru verificărilor administrative efectuate de către instituțiile statului abilitate în acest sens.
Concept și caracterizare a infracțiunii prevăzută de art. 270 NCP
Articolul 270 NCP consacră infracțiunea de tăinurie astfel:
„Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor.
(3) Tăinuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.”
În evoluția istorică a dreptului penal, tăinuirea a apărut ca infracțiune complementară, ulterior incriminării furtului, tâlhărie: înșelăciunii sau abuzului de încredere.
Legiuirile feudale din Țările Române reglementau tăinuirea în cazul furtului sau tâlhăriilor, fiind sancționată cu pedepsele prevăzute pentru autori.
În Codul penal din 1864, tăinuirea a fost considerată delict autonom deși, sub influența Codului penal francez din 1810, incriminarea a fast incusă în art. 53-55 din Partea generală (Titlul V), unde era prevăzută complicitatea.
Promisiunea de a tăinui și găzduirea făcătorilor de rele erau prevăzute și pedepsite ca forme de complicitate.
Codul penal din 1936 a trecut delictul de „tăinuire de bunuri” în partea specială, în titlul dedicat infracțiunilor contra administrării justiției aeri 283), și l-a considerat un „act sau obstacol contra activității : iratoare a justiției penale”. A fost menținut sistemul tăinuirii-delict independent sau sui-generis, astfel cum figura și în Codul penal din 1864, activitatea prin care se comitea tăinuirea fiind posterioară comiterii inacțiunii.
Elementul material se putea realiza prin faptul de a primi sau dobândi (cu orice titlu – cumpărare, primire în gaj ori spre vânzare), prin faptul de a fi ascuns un lucru sau de a-1 transforma (pentru a nu fi recunoscut), știind că bunul provine din crimă sau delict.
În Codul penal din 1969 tăinuirea era reglementată în Titlul III, „Infracțiuni contra patrimoniului”, art. 221ˡ considerându-se că „aduce atingere relațiilor de ordin patrimonial prin aceea că face să se piardă urma bunurilor provenite din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, împiedicând astfel recuperarea acestor bunuri și reintegrarea lor în patrimoniul din care au fost scoase în mod ilicit”.
În subsidiar, se considera că tăinuirea aduce atingere și relațiilor sociale privind înfăptuirea justiției, deoarece, „făcând să se piardă urma bunurilor provenite din fapte prevăzute de legea penală, stânjenește prin aceasta identificarea și sancționarea făptuitorilor, împiedicând buna înfăptuire a justiției”.
Indiferent de relațiile sociale ce au fost apărate în principal, în evoluția incriminării tăinuirii se remarcă prezența unor elemente de continuitate cu privire la calificarea acesteia ca delict distinct, autonom și subsecvent faptei din care provine bunul tăinuit. în acest sens, s-a susținut că „tăinuirea împrumută, prin corelație și în mod corespunzător, caracterul faptei prevăzute de legea penală din săvârșirea căreia provin- bunul tăinuit (faptă corelativă)”.
De asemenea, definiția dată de către doctrină tăinuirii s-a efectuat în termeni asemănători, relevându-se atât acțiunile ce intră în elementul material, cât și factorul subiectiv cu privire la scopul urmărit de cătri tăinuitor (acela de a dobândi pentru sine sau pentru altul un folos material).
Trecerea infracțiunii de tăinuire din titlul destinat incriminărilor contra patrimoniului în cel al infracțiunilor contra înfăptuirii justiției a fost justificată de către legiuitorul noului Cod penal prin necesitatea de a da relevanță valorilor sociale ce sunt protejate în primul rând, respectiv faptului că se afectează, prin comiterea infracțiunii, desfășurarea actului de justiție prin îngreunarea sau împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite.
S-a apreciat, de asemenea, că nu întotdeauna bunurile care formează obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracțiuni contra patrimoniului, astfel încât nu s-ar mai putea justifica faptul că tăinuirea a fost inclusă în categoria acestor infracțiuni.
Având un conținut mai extins decât cel din Codul penal din 1969, incriminarea din art. 270 C. pen. aduce următoarele elementele de noutate:
sub aspectul laturii obiective, în expunerea de motive la noul Cod penal s-a susținut că acțiunile sau inacțiunile ce puteau intra în conținutul favorizării reale” respectiv acele fapte prin care se acorda ajutor făptuitorului pentru a-și asigura folosul sau produsul infracțiunii, nemaifiind prevăzute a modalități alternative de favorizare, au fost incluse în conținutul infracțiunii de tăinuire (art. 270 C. pen.); nu mai este prevăzut scopul urmărit de către făptuitor, respectiv acela al obținerii, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material; în doctrină s-a arătat că intenția legiuitorului de a absorbi favorizarea reală în infracțiunea de tăinuire a fost defectuos materializată, întrucât este posibil, în concret, „ca între cele două acte de executare (actul de favorizare reală și actul de tăinuire) să nu existe o suprapunere absolută, date fiind natura generică a actului de executare a favorizării (ajutorul) și conținutul limitat al faptei de tăinuire, rezultat din enumerarea restrictivă din textul de incriminare”; în acest sens, s-a propus „completarea tipicității obiective a tăinuirii printr-o expresie de genul «sau orice alt act prin care autorul este ajutat să-și asigure (sau să beneficieze de) folosul sau produsul infracțiunii anterior comise”;
sub aspectul laturii subiective, făptuitorul nu trebuie numai să cunoască faptul că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, ci este suficient dacă a avut reprezentarea, din împrejurările concrete, că provine dintr-o asemenea faptă, chiar dacă nu a cunoscut natura acesteia; această din urmă condiție face ca infracțiunea să poată fi constatată într-un număr mai mare de situații;
au fost modificate limitele de pedeapsă prin ridicarea minimului special al închisorii de la 3 luni la un an și reducerea maximului special de la 7 ani la 5 ani închisoare;
cauza de nepedepsire se referă la membrii de familie (sintagmă definită de art. 177 din noul Cod), fiind extinsă sfera persoanelor care beneficiază de aceste dispoziții, astfel cum a fost dezvoltată această problematică și la infracțiunea de favorizare a făptuitorului;
în noul Cod penal nu a mai fost prevăzută o variantă specială a infracțiunii de tăinuire cu privire la infracțiunile contra securității naționale, așa cum era cea din art. 173 C. pen. din 1969;
de asemenea, prin art. 126 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a fost abrogată norma specială privind sancționarea infracțiunii de tăinuire instituită prin art. 10 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.
Aspectele de continuitate privesc acțiunile alternative ce intră în structura elementului material, fiind aceleași ca și în Codul penal din 1969. Astfel, infracțiunea este prevăzută într-o singură variantă tip, putând fi comisă în patru modalități normative alternative: primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun.
Elementele de continuitate privesc și raportarea tăinuirii la „fapta prevăzută de legea penală”, așa cum era reglementat și în Codul penal anterior.
Tăinuirea din noul Cod penal păstrează aceleași caracteristici: infracțiune independentă (autonomă) și corelativă ce se comite ulterior săvârșirii de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală în esență, tăinuitorul trebuie să fi cunoscut sau să fi prevăzut, din împrejurările concrete, că bunul pe care îl tăinuiește provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Nu intră în domeniul reglementat de art. 270 C. pen. înțelegerii anterioară sau concomitentă comiterii faptei din care provine bun tăinuit dintre autorul acestei fapte și cel care urmează să primească, să dobândească, să transforme sau să înlesnească valorificarea bunului, aceste conduite fiind pedepsite ca acte de complicitate.
1.3. Elementele preexistente
1.3.1 Obiectul juridic special
Obiectul juridic special poate fi eventual multiplu, fără ca tipicitatea să prevadă în mod necesar vătămarea a două valori sociale.
Obiectul juridic special principal îl constituie valorile ce țin de înfăptuirea justiției sub aspectul descoperirii, identificării, recuperării și opunerii dispozițiilor legale a bunurilor care au provenit din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.
Pentru unele infracțiuni este esențială descoperirea bunurilor, care pot constitui chiar produsul infracțiunii: monede ori înscrisuri falsificate. Pierderea urmelor acestor bunuri poate îngreuna sau chiar împiedica probațiunea și trimiterea în judecată a autorilor faptei din care provin bunurile tăinuite. În doctrină s-a susținut că „prezența tăinuitorului incită comiterea de infracțiuni”.
Sub aspectul tragerii la răspundere penală, se poate reține că legiuitorul a realizat o unificare a sistemului pentru favorizator și tăinuitor, ambii subiecți activi putând fi răspunzători chiar dacă autorul, complicii sau instigatorii infracțiunii de origine nu sunt sancționați potrivit legii penale.
Infracțiunea poate avea și un obiect juridic special secundar (adiacent) atunci când este afectat patrimoniul unei persoane și se creează un prejudiciu material ori sunt vătămate relații patrimoniale de orice fel.
1.3.2. Obiectul material
Obiectul material îl constituie bunul tăinuit, care poate fi un bun mobil, bani sau alte valori susceptibile să capete o obiectivare în realitatea înconjurătoare. Noțiunea de „bun” este înțeleasă în sens larg, intrând în această categorie bunuri mobile obișnuite, precum opere de artă, bijuterii, bani, dar și imagini pornografice.
În doctrină s-a susținut că bunurile imobile nu pot fi, în mod firesc, tăinuite (ascunse), astfel încât nu pot constitui obiect material al infracțiunii. în sens contrar, s-a invocat faptul că nu poate fi exclus ca obiect material al tăinuirii să fie și un bun imobil, fapta putând fi reținută „în modalitatea înlesnirii valorificării atunci când tăinuitorul ajută autorul unei fapte de înșelăciune să vândă unui terț bunul imobil obținut” printr-o astfel de faptă.
Infracțiunea presupune, așa cum lasă să se înțeleagă norma de incriminare, că este vorba de un bun corporal.
Doctrina franceză și-a pus problema, pornind de la soluții ale jurisprudenței, dacă informațiile constituie „bun tăinuit”. Curtea de Casație franceză a stabilit că tăinuirea nu se poate referi la o „informație”, ci numai la suportul material al acestei informații, redând astfel o certă „materialitate” conținutului tăinuirii.
Ideea consacrată a fost aceea că tăinuirea poate să constea în profitul obținut din infracțiune, iar acest profit nu se traduce neapărat prin deținere. S-a apreciat că infracțiunea de tăinuire este aplicabilă nu numai asupra bunului însuși transmis de către autorul infracțiunii de origine tăinuitorului, ci, în aceeași măsură, și produsului acestui bun, ca urmare a vânzării bunului de către tăinuitor. Altfel spus, subrogarea efectuată de către tăinuitor nu împiedică tăinuirea.
Bunul trebuie să provină din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, indiferent de natura acesteia, putând fi și o infracțiune care nu este îndreptată împotriva patrimoniului.
Același bun poate să fie, în mod succesiv, obiectul material al mai multor infracțiuni de tăinuire (ca urmare a unor vânzări succesive către persoane care au cunoscut proveniența sa din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală).
Este un bun provenit din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și bunul achiziționat de făptuitor cu banii proveniți din fapta săvârșită.
1.3.3. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ
Orice persoană poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiuni de tăinuire, dacă întrunește condițiile pentru a răspunde potrivit legii penale.
Nu pot avea această calitate participanții la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală din care provine bunul tăinuit, întrucât aceștia au devenit deținători ai bunului prin săvârșirea faptei.
În plus, s-ar putea argumenta faptul că autorul faptei principale, ce deține bunul, nu putea fi urmărit pentru tăinuire, principiul ne bis in idem opunându-se ca un fapt unic să poată da loc la o dublă declarație de culpabilitate.
De asemenea, tăinuirea există chiar dacă subiectul activ al faptei din provine bunul nu răspunde penal (minoritate, cauză de nepedepsire, onsabilitate ori a intervenit prescripția răspunderii penale). Proprietarul bunului poate fi subiect activ al infracțiunii de tăinuire, atunci când bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală săvârșită față de o persoană care deținea în mod legitim acel bun.
Tăinuirea poate fi comisă în participate, putând fi mai mulți subiecți activi în calitate de coautori, complici, instigatori.
Prin decizia nr. 2/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii Înlata Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în situația existenței unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acțiune a aceluiași tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare și a altor bunuri retrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că este complice la infracțiune, și nu tăinuitor, persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită, așa cum rezulta din conținutul art. 26 fraza a II-a teza I C. pen. din 1969 [art. 48 alin. (2) C. pen.].
S-a apreciat că ceea ce diferenția infracțiunea de tăinuire de participația penală prevăzută în art. 26 fraza a II-a teza I C. pen. din 1969 [art. 48 alin. (2) C. pen.] consta în aspectul de natură temporală, cronologică, în raport cu infracțiunea din care provine bunul, deoarece atât infracțiunea de tăinuire, cât și complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se află în raport conex și corelativ cu infracțiunea din care provine bunul tăinuit.
Complicitatea morală sub forma promisiunii de tăinuire se situează anterior sau cel mult concomitent cu infracțiunea la care se referă proveniența bunului, în vreme ce existența infracțiunii de tăinuire este ulterioară acelei infracțiuni, diferența dintre acestea fiind dată de momentul ajutorului sau înlesnirii. Această diferență privește și latura subiectivă, chiar dacă, în ansamblu, elementul subiectiv îmbracă forma intenției la ambele infracțiuni.
Astfel, în timp ce complicele cunoaște care va fi activitatea autorului unei anumite fapte penale și că, prin fapta sa, dă ajutor la săvârșirea acelei infracțiuni, tăinuitorul, intervenind abia după consumarea infracțiunii din care provine bunul, nu cunoaște când a avut loc acea infracțiune, la săvârșirea căreia nu a avut nicio contribuție, încât actul comis de el nu se inserează, ca și cel al complicelui, în antecedența susceptibilă să constituie cauză a infracțiunii, ci în consecințele post factum ale acesteia.
Dacă o persoană care tăinuiește un bun, indiferem de modalitate, expresă sau tacită, face cu acest prilej și o promisiune de tăinuire, activitatea sa nu ar putea fi calificată juridic decât ca fiind un concurs real între infracțiunea de tăinuire și complicitate la furt în formă simplă sau continuată, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
În acest sens, trebuie observat că autorul, săvârșind prima faptă de tăinuire, a avut reprezentarea consumării numai a infracțiunii cu care este conexă (tăinuirea consumându-se în momentul primirii, dobândire transformării sau înlesnirii valorificării bunului). Împrejurarea că, odată cu activitatea ulterioară, în raport cu alte elemente ce au surveni, făptuitorul și-a format o nouă reprezentare, a unei alte infracțiuni urmează a fi săvârșită, la care el se hotărăște să participe prin procesiunea de tăinuire a bunului provenit din aceasta, impune ca activitatea sa de ansamblu să fie considerată că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la furt în formă simplă sau continuată după caz, în concurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită.
Persoana juridică poate comite această infracțiune atunci când tăinuirea a fost comisă în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Subiect pasiv principal (general și imediat) este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite în principal.
Fiind o infracțiune cu un obiect juridic eventual multiplu, protejând secundar valori de natură patrimonială aparținând persoanelor fizice si juridice, infracțiunea de tăinuire are și un subiect pasiv secundar care poate participa în proces în calitate de persoană vătămată sau parte civilă.
1.3.4. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii
Legea nu impune o condiție specială cu privire la locul comiterii faptei. Prezența persoanei acuzate de tăinuire în apropierea locului în care se săvârșește, de pildă, o infracțiune contra patrimoniului, cunoașterea de către aceasta a împrejurării că se desfășoară acțiuni în legatură cu această faptă poate crea premisele punerii în discuție a omiterii unui act de participație, și nu a tăinuirii.
Infracțiunea de tăinuire se comite după ce s-a consumat fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Este necesar, sub acest aspect, ca infracțiunea din care provine bunul tăinuit să se fi consumat fără ca tăinuitorul să fi avut vreo contribuție.
Nu contează pentru existența infracțiunii de tăinuire cât de mare a fost perioada de timp care a trecut de la comiterea faptei din care provine bunul tăinuit până la executarea vreuneia dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative de art. 270 C. pen.
Tăinuirea este o infracțiune subsecventă (corelativă), ceea ce presupune, ca primă condiție, preexistenta unei fapte prevăzute de legea penală. Nu poate fi vorba de o contravenție sau delict civil ca situație premisă a unei infracțiuni de tăinuire.
Textul de lege este formulat în termeni generali, astfel încât nu se distinge între diferitele fapte prevăzute de legea penală ce pot avea caracterul de condiție preexistentă. în acest sens, organele judiciare au obligația de a menționa în mod expres fapta ce are rolul de „infracțiune de origine”, fără să folosească formule generale de tipul „originea ilicită a lucrurilor tăinuite”.
Bunul poate să provină din fapte prevăzute de legea penală foarte diverse: cazurile cele mai frecvente le formează furtul (art. 228, art. 229 C. pen.), tâlhăria (art. 233, art. 234 C. pen.), înșelăciunea și înșelăciunea privind asigurările (art. 244, art. 245 C. pen.), delapidarea (art. 295), dar poate fi vorba și de trafic de influență (art. 291 C. pen.), trafic de produse sau substanțe toxice (art. 395 C. pen.), pornografie infantilă (art. 374 C. pen.), compromiterea intereselor justiției [art. 277 alin. (2)] etc..
A doua condiție presupune ca „fapta prevăzută de legea penală” să fie comisă de către altă persoană decât tăinuitorul. Autorul infracțiunii, complicele sau instigatorul nu pot avea calitatea de tăinuitori.
Având în vedere caracterul de infracțiune autonomă (independentă) al tăinuirii, se va reține existența acestei infracțiuni chiar dacă autorul faptei de origine nu a fost descoperit ori s-a sustras urmăririi penale, beneficiază de o cauză de nepedepsire ori s-a împăcat cu persoana vătămată.
Cu privire la acest din urmă aspect, sesizăm faptul că, spre deosebire de legislația anterioară, noul Cod penal a prevăzut posibilitatea retragerii plângerii prealabile ori a împăcării părților pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului (furt, înșelăciune, însușirea bunului găsit etc.), astfel încât clasarea sau încetarea procesului penal pentru fapta din care provine bunul nu împiedică tragerea la răspundere penală a subiectului activ al infracțiunii de tăinuire.
Formularea generală pe care o prevede legiuitorul cu privire la proveniența bunului din fapta prevăzută de legea penală ar putea genera interogații cu privire la posibilitatea exercitării acțiunii penale față dr tăinuitor chiar și în situația în care a intervenit prescripția răspunderi; penale pentru fapta de origine. Autonomia infracțiunii de tăinuire iz raport cu fapta din care provine bunul, corelată cu lipsa unor preveder. speciale cu privire la exercitarea acțiunii penale față de tăinuitor întra-astfel de situație specială, impune concluzia că efectele prescripției nu se răsfrâng și asupra tăinuitorului, dacă nu a intervenit prescripția și pemxz această infracțiune.
Poate fi cazul comiterii unei infracțiuni de furt, autorul deținând bunul un timp îndelungat după consumarea faptei principale pe durata cât organele de urmărire penală nu aveau indicii asupra sa, iar în momentul în care s-a început urmărirea penală împotriva sa a transmis bunul tăinuitorului. Prescripția răspunderii penale pentru fapta de furt se poate împlini anterior celei a răspunderii pentru tăinuire, al cărei temen începe să curgă din momentul primirii bunului chiar și cu titlul de tar.
Având în vedere faptul că tăinuirea este și o infracțiune autonomă independentă), circumstanțele agravante, actele de clemență sau cauzele de neimputabilitate (minoritatea, iresponsabilitatea, constrângerea fizică sau constrângerea morală) ce au fost constatate cu privire la fapta principală (din care provine bunul tăinuit) nu se vor aplica și tăinuirii, aceasta fiind dependentă numai de propriile caracteristici obiective de săvârșire.
1.4. Conținutul juridic al infracțiunii
Latura obiectivă
Elementul material
Tăinuirea este o infracțiune comisivă, putând fi realizate, alternativ sau cumulativ, următoarele acțiuni: primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării.
Primirea înseamnă a lua în posesie sau detenție, a accepta, cu orice titlu, un bun, respectiv în depozit, gaj, comodat, ceea ce presupune o detenție precară. Poate fi tăinuitor [având ca infracțiune principală compromiterea intereselor justiției – art. 277 alin. (2) C. pen.] persoana care primește de la un funcționar public înscrisuri oficiale, despre care cunoaște că au fost dezvăluite fără drept, unui cotidian, înscrisuri pe care acceptă să le depoziteze într-un loc sigur, la solicitarea autorului infracțiunii principale.
În jurisprudență s-a reținut ca făcând parte din conținutul infracțiunii de tăinuire, în modalitatea primirii, fapta inculpatului care a acceptat un telefon mobil de la autorul infracțiunii de tâlhărie (la comiterea căreia nu a participat), a folosit telefonul respectiv cu ajutorul cartelei proprii, iar ulterior l-a vândut, știind că provenea din comiterea unei infracțiuni. Deși din descrierea faptei realizată de către instanțe nu rezultă în mod expres, considerăm că elementul material al infracțiunii de tăinuire s-a realizat în modalitatea primirii cu titlu provizoriu a bunului și a înlesnirii valorificării acestuia.
Considerăm că intră în sfera noțiunii de „primire” și „ascunderea bunului”, modalitate de comitere consacrată și în Codul penal francez (art. 321-1). Legislația franceză prevede în mod distinct „deținerea” și „ascunderea” ca modalități ale tăinuirii, despre ascundere susținându-se că reprezintă, într-adevăr, mai mult o probă a tăinuirii decât o ipoteză, pentru că tăinuirea poate foarte bine să fie concepută fără ascundere. Singură, fapta ascunderii face să fie prezumată cunoașterea originii frauduloase a bunului.
Nu are relevanță, fiind îndeplinite condițiile tipicității, chiar dacă bunul a fost primit direct de la autor, de la un complice sau de la unul dintre aceștia prin intermediar. Intermediarul poate fi de bună-credință, necunoașterea provenienței bunului de către acesta fiind folosită de către subiecții activi ai infracțiunilor ce sunt în corelație.
A fost susținută și opinia potrivit căreia intermediarul poate să joace rolul negociatorului prin telefon pentru a concura la vânzarea bunurilor furate fără să le dețină el însuși.
Bunul poate fi deținut și de către altă persoană, de pildă, banii depuși într-un cont bancar ori mărfurile stocate într-un depozit, fără ca depozitarii să cunoască proveniența reală.
Nemaifiind prevăzut scopul obținerii unui folos pentru sine sau pentru altul, fapta de a primi bunul este infracțiune chiar dacă se face cu titlu gratuit sau oneros. Se va reține infracțiunea de tăinuire chiar dacă bunul ce face obiectul material al tăinuirii este același cu cel primit de la făptuitorul principal sau altul cu care a fost substituit. Nu are relevanță pentru constatarea tipicității tăinuirii dacă detenția a reprezentat doar o somație de tranzit sau a fost de lungă durată.
Dobândirea presupune luarea bunului în stăpânire în calitate de proprietar (în mod gratuit, prin cumpărare, schimb), relevanță având faptul că tăinuitorul urmărește să dobândească acel bun despre care runoaște sau poate să-și dea seama că provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală. În doctrină s-a reținut că săvârșește infracțiunea de tăinuire dobânditorul bunului care, în schimbul restituirii prețului pe care l-a plătit pentru acel bun, îl restituie autorului faptei, deoarece, în acest caz, infracțiunea de tăinuire consumându-se în momentul dobândirii bunului, orice activitate ulterioară acestui moment nu are o influență asupra existenței infracțiunii.
În cazul în care, în mod repetat, o persoană cumpără de la autorul unor furturi de autoturisme numeroase piese ale acestora, știind că ele provin din furt, fapta sa constituie un ajutor moral dat autorului la săvârșirea furturilor, acesta știind că are asigurată valorificarea bunurilor sustrase, fapta constituind acte de complicitate la furt, și nu tăinuire, chiar dacă promisiunea nu a fost formulată în mod expres.
Transformarea înseamnă modificarea formei ori substanței bunului astfel încât să nu poată fi identificat. Această operațiune se poate realiza prin prelucrare, topire, vopsire, ștergerea datelor de identificare și înlocuirea cu altele, care nu corespund realității. Tăinuirea se perpetuează prin transformările suferite de lucrurile primite.
înlesnirea valorificării reprezintă orice ajutor dat în vederea găsirii unor cumpărători pentru bunul care provine din fapta prevăzută de legea penală, transportarea bunului la locul unde urmează să fie valorificat, găsirea de intermediari dispuși să participe la acțiunile de vânzare a bunurilor.
În acest sens, în jurisprudență s-a reținut că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire fapta inculpatului care, fără o înțelegere prealabilă, a primit un lănțișor din aur, în scopul de a-1 valorifica, cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei infracțiuni. Lănțișorul a fost amanetat de către inculpat pentru suma de 100 de lei, din care acesta a primit 45 de lei4. în același sens, inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de tăinuire, întrucât a încheiat pe numele său un contract de amanet pentru o brățară din aur, înlesnind în acest mod valorificarea unui bun ce provenea din comiterea infracțiunii de tâlhărie, faptă la care nu a participat, însă avea cunoștință despre proveniența acesteia.
Considerăm că realizarea elementului material în modalitatea înlesnirii valorificării nu presupune o detenție materială a bunului tăinuit atunci când tăinuitorul găsește cumpărători ori intermediază condițiile valorificării între autorul infracțiunii principale și cumpărător.
Realizarea numai a uneia dintre aceste acțiuni duce la îndeplinirea elementului material al infracțiunii. În cazul în care tăinuitorul comite succesiv mai multe acțiuni dintre cele menționate în dispoziția incriminatoare, se poate reține existența unei fapte continuate sau a unui concurs de infracțiuni, raportat și la unicitatea sau pluralitatea hotărârilor infracționale.
Distinct de reglementarea dată infracțiunii de tăinuire prin art. 270 C. pen., în art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului a fost reglementată infracțiunea de spălare a banilor.
Cu privire la cele două incriminări, doctrina din țara noastră a susținut că „deosebirile mari care există între cele două infracțiuni conferă infracțiunii de spălare a banilor un statut aparte, autonom; aceasta ar putea fi reținută nu numai în concurs cu infracțiunea irincipală, ci și cu infracțiunea de tăinuire”..
În sens contrar s-a apreciat că „infracțiunea de spălare a banilor nu x acoperit vreo lacună a infracțiunii de tăinuire, ci, pur și simplu, s-a suprapus acesteia, generând dificultăți practice insurmontabile”.
La o analiză comparativă a celor două incriminări (art. 270 C. pen. și dipozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002), se disting atât elemente asemănătoare, cât și note distinctive ce vor fi menționate în continuare:
valoarea socială protejată în principal prin incriminarea spălării banilor este una patrimonială, în timp ce tăinuirea, așa cum s-a arătat, are ca obiect juridic special principal activitatea de înfăptuire a justiției;
ambele infracțiuni au caracter corelativ, pentru existența fiecărei fapte fiind necesară o „infracțiune” sau „o faptă prevăzută de legea penală” pe care doctrina a numit-o „infracțiune predicat”;
un element important de distincție al celor două infracțiuni îl constituie subiectul activ; în cazul infracțiunii de tăinuire, nu poate fi subiect activ persoana care este și subiect activ al faptei din care provine bunul tăinuit; jurisprudența a reținut că subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi însuși autorul infracțiunii principale;
așa cum s-a arătat, considerăm că ambele infracțiuni pot avea ca obiect material un bun mobil sau un imobil.
Sub aspectul laturii obiective, se constată că im fracțiunea de spălare a banilor se poate comite în mai multe modalități» alternative, astfel cum rezultă din conținutul art. 29 din Legea nr. 656/20002.
Cât privește corelația cu infracțiunea de tăinuire, prezintă interes, sub aspectul analizei pe care o efectuăm, varianta prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2012, potrivit căreia infracțiunea de spălare a banilor se comite și prin „dobândirea, desținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșiresade infracțiuni”.
Considerăm că elementul principal de distinctive între infracțiunea de tăinuire și cea de spălare a banilor în varianta prevăzută de lit. c) a art. 29 constă în procesul dinamic pe care îl reprezintă activitatea infracțională în cazul spălării banilor. În acest senss, doctrina a reținut că, prin spălarea banilor, se conferă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori.
Procesul dinamiic al spălării banilor se desfășoară în trei etape, respectiv „obținerea șr.i mișcarea fondurilor obținute în mod direct sau indirect din infracțiuniii, ascunderea urmelor sau originii veniturilor pentru a se evita orice suspiciuni sau investigații și, în fine, disponibilizarea banilor și reinvestirea lor în. activități ilegale”.
Urmarea imediată constă în starea de pericol creată pentru activitatea de înfăptuire a justiției.
În subsidiar, se poate realiza și schimbarea, situației de fapt a bunului, astfel încât acesta poate să treacă în patrimoniul altei persoane ori i se poate modifica substanța. Se periclitează, ori se zădărnicește posibilitatea organelor judiciare de a descoperi b unurile care au fost obiectul material sau produsul unor fapte prevăzute de legea penală. în cazul în care, de pildă, prin acțiunea tăinuitorulul de a înlesni valorificarea bunurilor, acestea au fost vândute unor persoane ce nu au putut fi identificate, nu se va mai putea asigura restituirea obiectelor către persoanele păgubite.
Legătura de cauzalitate
Între acțiunile comise în concret de către făptuitor și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Prin realizarea acțiunilor tipice prevăzute de norma de incriminare se produce și starea do pericol pentru valorile sociale protejate, iar legătura die cauzalitate uste relația cie la cauză la efect ce nu mai trebuie dovedită.
Latura subiectivă
Infracțiunea de tăinuire a cunoscut schimbări importante sub aspectul laturii subiective. Modificarea vizează posibilitatea comiterii faptei atât cu intenție directă, cât și indirectă. Tăinuirea nu este pedepsibilă decât dacă cel care a deținut, dobândit, transformat sau înlesnit valorificarea fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că bunul provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Legiuitorul nu a mai prevăzut cerința scopului urmărit de către tăinuitor, respectiv obținerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material, ceea ce impunea ca fapta de tăinuire să se comită numai cu intenție directă, astfel cum stabilea Codul penal anterior.
Altfel, incriminarea are un conținut mai larg sub aspect subiectiv, prin renunțarea la scopul special. Indiferent de scopul sau motivul pe care l-a avut tăinuitorul, fapta va fi încadrată în tăinuire, și nu tăinuire sau favorizare, cum prevedea legea penală anterioară.
Latura subiectivă conține un element subiectiv și o certnță esențială alternativă.
Elementul subiectiv constă în voința de a efectua acțiunea de tăinuire și intenția de a vedea realizată urmarea sa imediată, adicfi schimbarea situației de fapt a bunului tăinuit.
Elementul subiectiv fl reprezintă intenția directă sau indirectă.
Primul aspect al cerinței esențiale alternative constă în cunoașterea de către făptuitor a provenienței bu
nului din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia. Nu are relevanță pentru reținerea faptei dacă tăinuitorul nu a cunoscut încadrarea juridică a faptei, nu a primit bunul de la subiectul activ al infracțiunii sau nu-1 cunoaște pe acesta. Această cerință presupune o rea-credință fără de care nu se poate vorbi de tăinuire.
Este îndeplinită această cerință și atunci când „tăinuitorul cunoștea că bunul a fost achiziționat cu bani proveniți din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”.
Doctrina franceză a reținut că reaua-credință constă într-o dublă cunoaștere: agentul trebuie să cunoască actul material al tăinuirii, întrucât nu există tăinuire dacă acesta deține lucruri fără să o știe (obiecte plasate în mașina acuzatului fără ca acesta să vadă), el trebuind să știe, de asemenea, că obiectul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Altfel spus, subiectul activ al tăinuirii trebuie să fie „în cunoștință de cauză”, să nu aibă nicio îndoială cu privire la proveniența lucrului tăinuit.
Existența relei-credințe se poate deduce din circumstanțele cauzei: ascunderea bunului; prețul anormal de mic la care este vândut obiectul; fără factură; efectuarea tranzacției într-un loc mai puțin obișnuit, cu persoane necunoscute sau nomazi; vânzarea bunului la foarte scurt timp de către dobânditor la un preț foarte mare față de cel cu care l-a achiziționat; tăinuitorul, proprietarul unui centru de colectare a metalelor neferoase, este solicitat să deschidă la o oră târzie din noapte pentru a primi bunuri despre care află că au fost sustrase.
Jurisprudență franceză a reținut că anumite categorii profesionale sunt vizate: proprietarii de garaje (pentru mașini furate) și anticarii; pentru acest din urmă caz, s-a invocat cumpărarea de către tăinuitor a unei statuete foarte rare cu prețul de 3.500 F., în timp ce ea valora 3500 F; s-a susținut că pentru un anticar nu poate fi îndoială cu privire la originea frauduloasă a operei de mare valoare atât timp cât cel care îi propunea vânzarea nu avea nicio rațiune profesională de a deține un obiect de o a asemenea valoare.
O dezbatere interesantă a existat în doctrina franceză cu privire la „momentul relei-credințe”.
În acest sens, s-a invocat faptul că judecătorii apreciază suveran circumstanțele din care deduc reaua-credință, astfel încât proba elementului intențional este facilitată. S-a apreciat că această politică jurisprudențială este severă, pentru că se cere acuzatului să dovedească buna-credință sau, altfel spus, ignoranța sa cu privire la originea bunului.
Rezultă că jurisprudență asimilează simpla imprudență cu intenția; faptul că suspectul a preferat să închidă ochii decât să se informeze, ceea ce este, cert, o gravă imprudență, este considerată ca o probă a relei-credințe. Chiar dacă orientarea jurisprudenței este de înțeles, nu se poate consacra o prezumție a relei-credințe
Chestiunea a suscitat discuții mai ales în legătură cu reaua-credintă a persoanei care a primit bunul, iar despre proveniența ilicită a acestuia a iill.il, doar ulterior, m cursul posesiei.
A apărut întrebarea dacă tăinuirea lunii vă (a posteriori) este condamnabilă
mare perioadă de timp, jurisprudență a dat dovadă se severitate, (Iccizând că tăinuirea este pedepsibilă din moment ce agentul a continuat dețină bunul după ce a aflat originea delictuoasă a acestuia. Această soluție represivă s-a bazat pe icleea că tăinuirea este un delict continuu, care constă nu numai în primirea bunului, ci, în același timp, în conservarea lui, astfel încât, dacei primitorul află la un moment dat că bunul a lost ilegal obținut, el este tăinuitor.
Din 1977, s-a adoptat o soluție nouă, potrivit căreia nu există tăinuire atunci când se conservă un bun după ce s-a aflat originea sa frauduloasă, cu condiția ca primitorul să fi fost de bună-credintă în momentul originar.
Această soluție are două argumente: mai întâi, un argument de fapt – dacă mulți indivizi refuză să cumpere bunuri despre care știu că au fost furate pentru a fi vândute, ei nu au aceeași reticență să păstreze un bun despre a cărui origine fi a.uduloasă află doar ulterior, criminalitatea lor fiind mai redusă; apoi, un argument în drept – art. 2.279 C. civ. francez, potrivit căruia, „în materie de mobile, posesia valorează titlu”, poate fi invocat de către cumpărătorul/primitorul bunului pentru că această dispoziție civilă prezumă buna-credință și că acest cumpărător este, prin ipoteză, de bună-credința, altfel spus, ignorant cu privire la viciul de origine.
Doctrina franceză a susținut că este dificil (și, în același timp, contradictoriu) de a spune despre cumpărător că este proprietar potrivit dreptului civil și tăinuitor în plan penal. Hotărârile din 1977 și 1978 au suprimat această opoziție și au redus autonomia dreptului penal. Această problemă a bunei-credințe inițiale în tăinuire a fost, de altfel, unul dintre domeniile cheie ale dezbaterii asupra autonomiei dreptului penal fată de alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil.
Al doilea aspect al cerinței esențiale alternative este îndeplinit atunci când persoana acuzată de tăinuire a prevăzut din împrejurările concrete că bunul provine din săvârsirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia2.
Formularea adoptată de către legiuitor a fost criticată de doctrină, întrucât s-a apreciat că este „o redare incompletă a intenției eventuale, formularea corectă și completă fiind aceea – a prevăzut și a acceptat că bunul ar putea să provină (•••)”. Considerăm justificată această opinie motivat de faptul că legiuitorul nu a făcut decât să explice prin norma de incriminare una dintre modalitățile intenției (cea eventuală), deși această tehnică legislativă nu este proprie dreptului penal român.
Incriminarea are un conținut mai larg sub aspect subiectiv, renunțându-se la scopul special pentru care se comitea tăinuirea.
Pot fi considerate împrejurări concrete: faptul că autorul infracțiunii din care provine bunul tăinuit este un minor în vârstă de 10 ani care oferă spre vânzare bijuterii de mare valoare la un preț modic; inculpatul acuzat de comiterea unei infracțiuni contra patrimoniului a strigat la poarta tăinuitorului, care administra o fermă, la o oră târzie din noapte pentru a-i oferi spre vânzare cauciucuri pentru tractor la un preț foarte mic.
1.5. Forme. Modalități. Sancțiuni
Acțiunile specifice prin care se realizează latura obiectivă sunt susceptibile de desfășurare în timp, astfel încât sunt posibile actele pregătitoare și tentativa. Legiuitorul nu a incriminat însă actele preparatorii, Apreciind că nu prezintă pericolul unei infracțiuni, iar tentativa nu se pedepsește.
Consumarea infracțiunii are loc prin executarea uneia dintre Acțiunile alternative prevăzute în norma de incriminare, executare ce a fost dusă până la capăt și a produs urmarea imediată. Tăinuirea este o infracțiune momentană, astfel încât deținerea un timp mai îndelungat a bunului „primit” nu conferă acesteia caracter continuu.
În modalitatea „dobândirii”, infracțiunea se consumă în momentul în c are bunul a fost luat în stăpânire, tăinuitorul comportându-se față de acesta ca un proprietar.
„Transformarea” ca modalitate alternativă de comitere a faptei se consideră consumată atunci când bunul a primit forma ori i s-a modificat substanța astfel încât nu va mai putea fi identificat (în acest sens ar putea fi menționate bijuteriile din metale prețioase ce au fost topite și prelucrate din nou).
„Înlesnirea valorificării” poate fi constatată atunci când prin acțiunile
ăinuitorului s-a reușit trecerea bunurilor către un cumpărător ori transportarea acestora și expedierea către o altă persoană.
În cazul în care se comit în mod repetat acțiuni ce intră în latura obiectivă, în baza aceleiași rezoluții, infracțiunea poa,te căpăta forma continuată de săvârșire. Infracțiunea se epuizează odată cu săvârșirea ultimului act material ce face parte din acțiunile incriminate prin art. 270 din noul cod penal.
Sancțiuni
În ceea ce privește sancționarea infracțiunii de tăinuire, legiuitorul a optat, ca și în cazul favorizării infractorului, pentru niaj orarea minimului special de la 3 luni la un an închisoare și reducerea maximului special de la 7 ani la 5 ani închisoare, precum și introducerea amenzii, ca pedeapsă alternativă la închisoare.
În noul Cod penal, legiuitorul nu a mai prevăzut pedepse majorate pentru tăinuitori în cazul infracțiunilor comise contra securității naționale și nici dispoziții speciale cu privire la sancționarea inernbrilor de familie în cazul unora dintre infracțiunile prevăzute în Codul penal din 1969 [art. 173 alin. (3)-(5)].
Chiar dacă maximul special a fost redus, constatăm că, în procesul de individualizare a sancțiunii, judecătorul nu va putea aplica o pedeapsă mai mică de 8 luni închisoare, ca efect al aplicării circumstanțelor atenuante, prevăzute de art. 75 raportat la art. 76 din noul Cod penal, care impun reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege cu o treime, în cazul constatării existenței acestor circumstanțe atenuante.
Existența unui minim special al pedepsei ridicat face dificila individualizarea sancțiunii, mai ales atunci când se constată că, în concret, fapta, deși este infracțiune, nu are un pericol social ridicat. Considerăm că ar fi fost justificată menținerea minimului special de 3 luni închisoare, ce ar fi permis o mai bună individualizare a sancțiunii, în condițiile concrete ale faptei comise.
Caracterul de infracțiune corelativă al tăinuirii se reflectă și în prevederea din alin. (2) al art. 270 C. pen., potrivit căreia „pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor”.
Este vorba de maximul special al pedepsei pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit, și nu de pedeapsa aplicată autorului acestei fapte.
Un exemplu interesant îl constituie, sub acest aspect, infracțiunea prevăzută în art. 243 din noul Cod penal, ce incriminează „însușirea bunului găsit saix ajuns din eroare la făptuitor”, ce este sancționată cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amenda. în cazul în care bunul tăinuit provine din comiterea acestei fapte, pedeapsa ce va putea fi aplicată tăinuitoriilui nu va putea depăși 3 luni închisoare, fiind situată între alte limite de?cât cele prevăzute de art. 270 C. pen.
Propunem ca„ de lege ferenda, minimul special al infracțiunii să fie menținut la 3 luni închisoare, ce ar permite o mai bună individualizare a sancțiunii.
Cauză de nepedepsire
Ca și în cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului, legiuitorul a prevăzut în alin. (3) al art. 270 C. pen. o cauză de nepedepsire pentru membrii de familie ai tăinuitorului, astfel cum sunt definiți de art. 177 C. pen.
Vor beneficia de această cauză de nepedepsire ascendenții, descendenții, frații și surorile, copiii acestora, persoanele devenite prin adopție astfel de rude, soțul, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Sfera persoanelor care sunt exceptate de la răspunderea penală a fost extinsă față de reglementarea anterioară, care se referea la soț sau la rude apropiate (așa cum erau definite de art. 149 C. pen. din 1969), fiind incluși ta această categorie și cei care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
CAPITOLUL II
PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII
Stabilirea legii penale mai favorabile se va face prin examinarea condițiilor privind incriminarea, tragerea la răspundere penală și a condițiilor de sancționare, astfel încât să se poată determina care dintre dispozițiile legale analizate instituie pentru inculpat regimul juridic cel mai favorabil.
Sub aspectul condițiilor de incriminare, legea nouă este mai aspră, întrucât nu mai prevede pentru realizarea elementului subiectiv necesitatea ca subiectul activ să fi urmărit obținerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos material. De asemenea, a fost inclusă în structura infracțiunii de tăinuire și favorizarea reală, ceea ce face ca sfera acestei infracțiuni să fie extinsă.
Sub aspectul cerințelor esențiale ale laturii subiective, legea nouă aduce o condiție în plus, care nu a existat în art. 221 din Codul penal anterior, aceea a prevederii de către tăinuitor, din împrejurările concrete, că bunul tăinuit provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
În cazul în care infracțiunea a fost comisă anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, se va reține că legea veche este legea mai favorabilă datorită condițiilor de incriminare menționate anterior. De pildă, dacă făptuitorul a primit un bun fără a urmări obținerea unui folos, fapta nu va constitui tăinuire, ci, eventual, favorizare a infractorului, dacă se constată că acțiunea sa a fost săvârșită în scopul de a ajuta un infractor.
Raportat la sancțiunile prevăzute de legea nouă, aceasta este mai favorabilă dacă se apreciază că se impune aplicarea pedepsei amenzii. Cum limita minimă a pedepsei închisorii este mai mare în noua incriminare, iar maximul special a fost redus, alegerea legii mai favorabile se va face în funcție de orientarea pedepsei ce urmează a fi aplicată, spre minimul sau maximul special prevăzut de lege.
CAPITOLUL III
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Codul penal italian prevede infracțiunea de tăinuire în art. 648, situat în Titlul XIII, dedicat infracțiunilor contra patrimoniului. Elementul material se poate comite prin acțiuni alternative, asemănătoare celor din Codul penal român, respectiv prin cumpărare, primire, ascunderea banilor sau bunurilor ce provin dintr-un delict oarecare, prin intervenirea în vânzarea, primirea sau ascunderea acestor bunuri, dacă activitățile respective sunt comise în scopul obținerii, pentru sine sau pentru alții, a unui profit.
Fapta este sancționată chiar dacă delictul din care provin banii sau bunurile nu este imputabil (art. 85), nu este pedepsibil (art. 649) sau când lipsește o condiție de urmărire referitoare la delictul respectiv (art. 4).
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani și amenda de la 1 milion la 20 de milioane de lire italiene. Pedeapsa este până la 6 ani închisoare și amenda până la 1 milion de lire italiene atunci când fapta este de o importanță mai mică (art. 62 nr. 4).
În art. 648 bis este incriminată infracțiunea de spălare a banilor.
Distinct de aceste incriminări, în art. 648 ter. se prevede infracțiunea de „folosire a banilor, bunurilor sau foloaselor de proveniență ilegală”, incriminare în conținutul căreia se prevede că se distinge de participație (art. 110), de tăinuire (art. 648) și de spălarea banilor (art. 648 bis), putând fi comisă de către cel care folosește în activități economice sau financiare bani, bunuri sau alte foloase provenite din delict. Pedeapsa nsl.e închisoarea de la 4 la 12 ani și amenda de la 2 milioane la 30 de milioane de lire italiene.
Pedeapsa este mărită dacă fapta este comisă în practicarea unei activități profesionale și micșorată dacă bunurile provin ilintr-un delict sancționat cu pedeapsa închisorii mai mică de 5 ani Iipoteză prevăzută în alin. (2) al art. 648]. De asemenea, sunt incidente dispozițiile alin. ultim al art. 648.
Codul penal italian prevede și ipoteza „favorizării reale”, în art. 379, inclus în Titlul III, „Delicte împotriva administrării justiției”, Partea I, „Despre delicte împotriva activității judiciare”.
Incriminarea are o configurație asemănătoare celei din Codul penal român din 1969 (art. 264). Infracțiunea poate fi comisă de către cel care „ajută pe cineva să-și asigure produsul, profitul sau prețul unei infracțiuni”. Pedeapsa este închisoarea până la 5 ani, dacă este vorba de un delict, sau amenda de la la 2 milioane de lire italiene, dacă este vorba de o contravenție.
Codul penal spaniol prevede infracțiunea de „tăinuire” în art. 451 din Capitolul III, situat în Titlul XX, consacrat delictelor împotriva administrării justiției, incluzând atât tăinuirea, cât și ceea ce, potrivit legii române, intră în conceptul infracțiunii de favorizare.
Este tăinuitor, potrivit art. 451 alin. (1), persoana care, având cunoștință de comiterea infracțiunii, fără să fie autor sau complice, intervine ulterior comiterii faptei în unul dintre următoarele moduri: ajută autorii sau complicii să beneficieze de profitul, produsul sau prețul delictului, fără scopul dobândirii unui profit propriu; ascunde, denaturează sau deteriorează corpul, efectele sau instrumentele unui delict, pentru a împiedica descoperirea lui.
În art. 453 se prevede că tăinuitorul se pedepsește chiar dacă autorul faptei tăinuite este răspunzător sau este, personal, exonerat de pedeapsă.
Codul penal francez incriminează tăinuirea în art. 321-1 din Titlul II, dedicat infracțiunilor contra bunurilor (patrimoniului), Subtitlul II, Capitolul I, denumit „Tăinuirea și infracțiunile asimilate sau înrudite”.
Elementul material se realizează prin mai multe modalități alternative: ascundere, deținere, transmitere a unui lucru sau determinarea unui intermediar de a-1 transmite ori beneficierea prin orice mijloace de produsul unei crime sau al unui delict.
Sintetizând, putem vorbi de două forme ale tăinuirii: prin deținerea de bunuri și prin tăinuirea produsului unei crime sau al unui delict.
Codul penal francez are o modalitate în plus de comitere față de legea română, respectiv beneficierea prin orice mijloace de produsul unei crime sau al unui delict.
Sub aspect subiectiv, tăinuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că lucrul provine din crimă sau delict. Pedeapsa este închisoarea până la 5 ani și amenda de 375.000 de euro.
Dacă infracțiunea este comisă de obicei, utilizând facilitățile pe care le procură exercitarea activității profesionale, ori dacă este săvârșită în grup organizat, pedeapsa este de 10 ani închisoare și amenda de 750.000 de euro.
Prevederea ca modalitate de comitere a faptei pe cea a beneficierii prin orice mijloace de produsul unei crime sau al unui delict face ca incriminarea din legislația franceză să fie mai cuprinzătoare decât cea din Codul penal român.
Tăinuirea prin beneficierea de profitul infracțiunii de origine vizează faptul de a beneficia, prin toate mijloacele, de produsul unei infracțiuni, ceea ce nu implică în mod necesar deținerea materială a obiectului tăinuit.
Judecătorii au ajuns să reprime „tăinuirea de folosință” sau faptul de a se servi de un lucru, chiar fără a avea stăpânirea sau de a profita de acesta, chiar dacă dreptul francez depășește cadrul folosinței pentru a-1 îngloba pe cel al consumării sau al „modului de viață”.
Astfel, nu este necesar ca acuzatul să tragă un profit personal din lucrurile ascunse. Pornind de la această idee, aplicațiile sunt multiple: este tăinuitor consumatorul de băuturi furate; pasagerul care a fosi transportat cu un vehicul furat; soțul care profită de modul de viață al celuilalt soț bazat pe produse tăinuite; agentul care profită de un secret de fabrică
Codul penal german în vigoare de la 15 mai 1871, cu modificările aduse ulterior, reglementează în capitole diferite atacurile contra proprietății. Astfel, în Capitolul al XIX-lea cuprinde incriminarea furtului simplu (sancționat cu pedeapsa privativă de libertate până la 5 ani), a furtului agravat (cu pedeapsa privativă de libertate până la 10 ani), furtul săvârșit cu arme sau în bandă, abuzul de încredere, furtul atenuat când este comis de o rudă ori de cel care locuiește împreună cu victima, folosirea ilicită a unui autovehicul, sustragerea de energie electrică. În Capitolul XX este incriminat furtul cu violență, șantajul și șantajul cu violență.
În Capitolul XXI sunt incriminate tăinuirea și favorizarea. În Capitolul XXII sunt incriminate înșelăciunea în acordarea subvențiilor, înșelăciunea în acordarea creditului, încălcarea încrederii, și altele.
Codul penal german din 1871 precum și anteproiectele germane din 1919 și din 1925 nu conțineau o dispoziție referitoare la o cauză specială de nepedepsire a tăinuirii săvârșite de soț sau de o rudă apropiată. Codul penal german prevedea, în mod expres, că pedeapsa se aplică și în cazul în care tăinuitorul era o rudă (par. 258).
Numai favorizarea unui infractor, spre a-l apăra de pedeapsă nu se pedepsea la o persoană rudă cu infractorul, numai în cazul în care nu a existat însă o înțelegere între cei doi înaintea săvârșirii faptei principale (par. 257 Cod german).
Anteproiectul Codului penal german din 1925 prevedea în par. 319 în mod expres, că punibilitatea tăinuitorului este independentă de aceea a infractorului care a furat obiectul sau l-a obținut prin altă infracțiune.
Codul penal austriac considera tăinuirea, pe care o numea participare la furt sau la abuz de încredere (delapidare), conform par. 6 și par. 185 ca o infracțiune de sine stătătoare, de care însă se face culpabil numai acela, care fără o înțelegere prealabilă, dă ajutor infractorului, după săvârșirea infracțiunii sau trage folos și câștig dintr-o infracțiune despre care a aflat ulterior. Tăinuitorii care înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, au avut înțelegere ca să ascundă sau să-și însușească bunurile ce vor proveni din furt sau delapidare, erau considerați complici (par. 6 Cod penal austriac). Asemenea dispoziții conținea și anteproiectul austriac (par. 316 – 319)cu deosebirea că această infracțiune putea fi săvârșită prin tăinuirea de obiecte care proveneau din orice infracțiune.
Anteproiectul Codului penal austriac, scutea pe tăinuitor de pedeapsă, numai dacă era vorba de lucruri de mică valoare, sau dacă a consumat alimente pe care o persoană obligată la întreținerea lui, le-a obținut prin săvârșirea unei infracțiuni (par. 414).
Codul penal model american elaborat de Institutul american de drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane, reglementează infracțiunile contra proprietății în art. 220 și următoarele; sunt incriminate faptele de distrugere a proprietății prin incendiere (foc sau explozie); cauzarea unei catastrofe prin explozie, foc, inundație, avalanșe, gaze otrăvitoare etc.; pătrunderea abuzivă într-o locuință în scopuri criminale (fapta se pedepsește mai grav când este comisă de o persoană înarmată sau având asupra sa materiale explozive); faptele de furt cu violență, faptele de furt simplu, primirea de lucruri furate, furtul de servicii, folosirea neautorizată a unui vehicul, înșelăciunea și contrafacerea, folosirea de cecuri fără acoperire.
BIBLIOGRAFIE
Bogdan, S., ș.a, Noul cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic București 2014;
Oprea, M. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București 2015;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
Pop, A.M. Influențarea declarațiilor în lumina prevederilor noului Cod penal, în Caiete de drept penal nr. 3/2012
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal român
=== 6b2b83dfe977c23d2ebb9311bb5a9e925390dba6_398040_1 ===
CUPRINS
LIBERAREA CONDIȚIONATĂ
1.1. Instituția liberării condiționate și evoluția acesteia
Liberarea condiționată cucerește din ce în ce mai mult teren în materia individualizării pedepsei închisorii. Liberarea condiționată reprezintă o formă de individualizare administrativă a pedepsei închisorii și care se efectuează în faza executării pedepsei. Această formă de individualizare constă într-o reducere a executării pedepsei închisorii într-un loc de dețineri și la o liberare înainte de executarea întregii pedepse.
Un factor important care contribuie la reușita și eficiența acestei instituții îl constituie personalul penitenciar care prin munca sa de cunoaștere și reeducare a deținutului contribuie cu informații utile și necesare în vederea aprobării sau respingerii liberării condiționate. Personalul administrației penitenciare, pe timpul executării pedepsei privative de libertate încearcă prin diverse metode să facă ca această individualizare să fie realizată cât mai aproape de realitate și de particularitățile condamnatului.
În legislația românească instituția liberării condiționate a fost introdusă în anul 1874 prin legea organizării închisorilor, însă doar pentru infractorii minori, fiind ulterior introdusă abia în anul 1929 prin legea penitenciarelor la nivel general.
Codul Penal românesc din anul 1936 prevedea faptul că liberarea condiționată era ultima etapă componentă a regimului progresiv al executării pedepsei cu închisoarea. Instituția liberării condiționate a fost în vigoare până în anul 1950, fiind înlocuită cu liberarea înaintea termenului, de fapt punerea în libertate a condamnatului înainte de termen, pe baza muncii prestate de către acesta și cu condiția ca acesta să aibă o bună conduit pe durata executării pedepsei privative de libertate.
Liberarea înainte de termen a fost reglementată prin Decretul 720/1956, rămas în vigoare până în 1969, când a fost abrogat și a fost reintrodusă instituția liberării condiționate, deoarece s-a considerat că liberarea condiționată a condamnaților este preferabilă față de liberarea acestora înainte de termen.
Instituția liberării condiționate a fost modificată de mai multe ori, iar prin Legea 140/1996 s-au mărit fractiunile pe care condamnatul trebuia să le execute din pedeapsă pentru a putea să obțină liberarea condiționată.
Scopul executării pedepsei privative de libertate este formarea unei atitudini cât mai corecte față de muncă, ordinea de drept și regulile necesare pentru o bună conviețuire socială.
În anumite cazuri speciale, funcția de reeducare a pedepsei privative de libertate se poate realiza chiar și înainte de executarea integral a pedepsei, astfel că acei condamnați pot fi liberați condiționat, în situația în care sunt îndeplinite unele condiții specificate în legislație. Posibilitatea liberării condiționate constituie un stimulent important în procesul de reeducare a deținuților.
Liberarea condiționată a condamnaților este o instituție de drept penal complementară executării pedepsei cu închisoarea dispusă de instanțele de judecată pentru orice condamnat. Liberarea condiționată este o formă de a înlătura în mod condiționat continuarea executării pedepsei privative de libertate, deoarece aceste condiții trebuie să fie îndeplinite înainte de a fi acordată pentru a putea deveni definitivă.
Liberarea condiționată este ”mijlocul de individualizare administrativă a executării pedepsei la locul de deținere”. Aceasta se efectuează în faza de executare a pedepsei, când condamnatul este sub observația administrației penitenciarului, care îi poate cunoaște conduita, munca depusă și semnele de îndreptare.
Pentru liberarea condiționată a unui condamnat nu se va ține seama de gravitatea infracțiunii, durata pedepsei și nici de faptul că pedeapsa privativă de libertate a fost pronunțată cu ocazia condamnării deținutului sau în urmă comutării detenției pe viață a acestuia.
Instituția liberării condiționate are în vedere o categorie specială de condamnați, care după ce au executat parțial pedeapsa dau dovadă de foarte bună conduit. În acest caz se consideră că nu mai este utilă executare pedepsei în continuare, astfel că pentru aceștia s-a găsit soluția liberării condiționate nefiind necesară executarea integrală a pedepsei.
Este necesar însă ca deținuții să îndeplinească numeroase condiții, cum sunt cele referitoare la executarea parțială a pedepsei, precum și la existența dovezilor de îndreptare a deținuților. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite condamnații vor fi liberați, cu condiția menținerii bunei purtări și a necomiterii de noi infracțiuni în cadrul termenului de executare a pedepsei, dar și după ce liberarea este obținută, deoarece în caz contrar deținuții vor fi închiși din nou pentru a executa restul pedapsei.
Liberarea condiționată se acordă tututor deținuților la cerere, dacă se constată că sunt îndeplinite condițiile legale, însă liberarea condiționată nu reprezintă un drept al deținutului.
1.2. Aspecte de drept comparat privind instituția liberării condiționate
Instituția liberării condiționate a fost o preocupare mai veche pe plan legislativ internațional dar primele reglementări au fost destul de izolate și rudimentare fiind întâlnite prin secolul al XIX, la începutul secolului prin SUA, Spania și Franța.
Datorită diverselor reglementări pe plan internațional actuala instituție a liberării condiționate a beneficiat de o vastă și îndelungată experiență atât pe plan teoretic cât și pe planul practicii legislative și aplicative.
În Franța magistratul Bonneville de Masongy a dat naștere ideii instituționalizării liberării condiționate. Actul oficial care a dat naștere instituției liberării condiționate a fost lucrarea lui Bonneville intitulată „Instituții complementare ale regimului penitenciar” publicată în 1847. Legea se baza pe determinarea condamnatului la o comportare bună în închisoare pentru a se libera mai devreme și pe o acțiune de facilitare a redresării și reintegrării sale în viată socială nu a găsit sprijinul și audiența necesară în Franța.
Propunerea legislativa a lui Bonneville nu a găsit aprecierea necesară în Franța dar și-a găsit aplicabilitatea în Anglia și Irlanda unde a fost consacrată legislativ și aplicativ prin Legea din 20 august 1853.
Liberarea condiționată era reglementată ca fiind „o piesă a sistemului progresiv aplicat servituții penale” și consfințea punerea în libertate provizorie a condamnatului pentru o parte din pedeapsă.
Cu toate că liberarea condiționată avea o reglementare asemănătoare atât în Irlanda cât și în Anglia din cauza unei înțelegeri și aplicări diferite ea a condus la rezultate diferite: în Irlanda instituția liberării condiționate s-a consolidat dar în Anglia administrația penitenciară a discreditat sistemul liberării condiționate.
Cu toate modificările și reformele aduse Legii din 1885 instituția liberării condiționate nu rămâne decât o măsură de favoare pentru deținuții care au o comportare bună în penitenciare. Astfel, liberarea condiționată combinată cu măsurile de asistență și control constituie un tratament post-penitenciar.
În Italia, Codul penal Italian preia reglementări mai vechi ale instituției liberării condiționate și care privesc liberarea condiționată ca o facultate a tribunalului în acordarea acesteia pentru deținutul care în timpul executării pedepsei a avut un comportament de natură să edifice îndreptarea sa și care a executat cel puțin 30 de luni și deci cel puțin jumătate din pedeapsa aplicată atunci când pedeapsa care îi rămâne de executat nu depășește 5 ani.
Recidiviștii puteau fi liberați condiționat doar dacă au executat cel puțin 4 ani din pedeapsă și nu mai puțin de 3 sferturi din pedeapsa respectivă. De remarcat faptul că liberarea condiționată nu se aplică condamnaților cu pedepse mici iar în cazul deținuților condamnați la detențiunea pe viață ei puteau beneficia de liberarea condiționată numai după ce au executat 26 de ani din pedeapsă.
O chestiune aparte ce apare în dreptul penal italian în ceea ce privește liberarea condiționată o reprezintă faptul că odată liberat deținutul trebuia să-și îndeplinească obligațiile civile ce derivau din infracțiune. Erau scutiți de această obligație cei care dovedeau că se afla în imposibilitate de a plăti.
Revocarea liberării condiționate se făcea doar dacă persoana liberată comitea un delict sau o contravenție de aceiași natură sau dacă își încălca obligațiile asumate. Odată revocata liberarea condiționată, condamnatul nu mai putea beneficia din nou de această instituție.
În dreptul penal italian regăsim un Tribunal de Supraveghere căruia Curtea Constituționala prin hotărârea din 25 mai 1989 i-a recunoscut dreptul de a determina restul de pedeapsă de executat pentru cei cărora li s-a revocat liberarea condiționată.
În S.U.A. nu exista instituția liberării condiționate, însă există ceva asemănător, “eliberarea pe cuvânt”. Eliberarea pe cuvânt este administrată de “Consiliul de Parolă” format din 5 membrii care reprezintă organul tutelar. Printre principalele atribuțiuni ale acestui consiliu se regăsesc:
evaluarea comportamentului deținutului;
selecționarea celor care merită să fie eliberați;
motivele de anulare a eliberării etc.
Pentru ca eliberarea pe cuvânt să fie admisă „candidații” trebuie să facă o cerere către Consiliul de Parolă, fiind interogați apoi de un membru al consiliului care întocmește cu această ocazie un proces-verbal de constatare în baza căruia consiliul se pronunța asupra măsurii eliberării pe cuvânt.
În Portugalia se prevede acordarea liberării condiționate numai pentru pedepsele privative de libertate mai mari de 6 luni și numai după ce condamnatul a executat jumătate din pedeapsă cu condiția ca să aibă o comportare bună pe timpul executării pedepsei. Alte cerințe priveau capacitatea condamnatului de a se adapta la viața socială precum și o voință serioasă de adaptare.
În dreptul penal portughez nu se considera că perioada liberării condiționate reprezintă timpul efectiv rămas de la liberare și până la exprimarea pedepsei ci ea are o durată anume stabilită prin lege, o perioadă de minim 3 luni și alta maximă de 5 ani, limita minimă putând fi ridicată dacă pedeapsa ce o mai are de executat nu depășește 5 ani.
Revocarea liberării condiționate este obligatorie dacă condamnatul liberat este condamnat din nou pentru o infracțiune intenționată pedepsită cu o sancțiune mai mare de un an de închisoare. Dacă liberarea condiționată nu este revocată pedeapsa este executată și stinsă la expirarea intervalului prevăzut pentru liberarea condiționată.
În Anglia legea care reglementează instituția liberării condiționate este Legea din 1991 intrată în vigoare la 1 octombrie 1992. Prin această nouă reglementare se introduce un nou concept anume că infractorul poate executa o parte din pedeapsă în custodie (în închisoare) și o alta parte în comunitate fiind posibilă reîntoarcerea sa în închisoare până la terminarea pedepsei.
Sistemul englez cunoaște 2 situații privind liberarea condiționată în raport cu durata pedepsei:
Condamnații de la 12 luni la 4 ani vor fi eliberați automat la trecerea a 1/2 din pedeapsa și vor fi supravegheați (datorită unui sistem de probațiune foarte bine organizat) până la 3/4, fiind posibilă întoarcerea lor în închisoare.
Condamnații la peste 4 ani închisoare fac obiectul unei liberări de la 1/2 din pedeapsa și până la 2/3 din pedeapsă, după cum Comisia de liberare condiționată consideră că aceștia sunt potriviți pentru a fi liberați fiind sub supraveghere până la 3/4 din pedeapsă și putând fi rechemați, dacă nu respectă obligațiile din licență, în închisoare până la terminarea pedepsei. Licența reprezintă o serie de obligații prevăzute pentru acordarea liberării condiționate și pe care condamnatul trebuie să le respecte în comunitate. În cazul condamnaților care nu se liberează decât la 2/3 din pedeapsă aceștia vor fi supravegheați până la executarea a 3/4 existând astfel posibilitatea de a fi rechemați în închisoare până la terminarea pedepsei.
În ceea ce privește liberarea condiționată automată (cazul deținuților condamnați între 12 luni și 4 ani) penitenciarele sunt cele care hotărăsc liberarea la nivel local. Autoritățile care stabileau obligațiile condamnatului liberat pe timpul licenței erau guvernatorul și procurorul.
Guvernatorul poate prevedea în licență și alte condiții dar stabilite de comun acord cu ofițerul supraveghetor. Deasemenea, parchetul lua hotărârile cu privire la liberarea condiționată a condamnaților ce făceau parte din categoria celor care se pot libera între 1/2 și 2/3 din pedeapsă. Era atributul parchetului să hotărască liberarea acelor condamnați a căror pedeapsă este sub 7 ani. Dacă licența de liberare condiționata era încălcata se constatau diferite consecințe în funcție de categoria celor condamnați.
Pentru condamnații din prima categorie, a condamnaților până la 4 ani și liberați automat, care nu respectau licența sunt rejudecați de instanță putând fi amendați până la 1000 de lire sau să-i oblige la reîntoarcerea în închisoare până la 6 luni sau pe toată perioada neexecutată din licența sau ambele.
În cazul celor liberați aleatoriu, inclusiv pentru cei liberați automat la executarea a 2/3 din pedeapsa parchetul, la recomandarea Comisiei de liberare condiționată poate rechema condamnatul liberat în închisoare dacă acesta încalcă licența.
Ca o imagine de ansamblu asupra legislațiilor internaționale cu privire la instituția liberării condiționate putem spune că cele mai multe țări oferă posibilitatea condamnaților să se libereze înainte de termen, condiționat de executarea unei anumite fracții din pedeapsă precum și de anumite condiții stabilite pentru conviețuirea în comunitate. De observat este și faptul că majoritatea statelor au prevăzut posibilitatea liberării condiționate și a deținuților condamnați la detențiunea pe viață.
Revocarea liberării condiționate depinde de comportamentul celui liberat precum și de faptul că liberatului îi este interzisă săvârșirea de noi infracțiuni sau contravenții. Un element de noutate și pentru legislația română îl constituie instanța postpenală pentru cei aflați în perioada liberării condiționate care vine să-i sprijine în efortul lor de a se adapta realităților și cerințelor societății, comunității din care fac parte.
Liberarea condiționată reprezintă în prezent o instituție de sine stătătoare a cărei importanță a crescut de unde și necesitatea ca instituția liberării condiționate să se regăsească în grila de funcționare a fiecărui sistem penitenciar.
În Austria, conform legislației penale, liberarea condiționată este posibilă când:
s-a executat jumătate din sentință (dar nu mai puțin de 3 luni)
s-a executat 2/3 din sentință (dar nu mai puțin de 3 luni).
Deținuții care se află în închisoare pentru prima dată sunt, în general, liberați condiționat după ce au executat jumătate din sentință. Cei condamnați la detențiunea pe viață pot fi liberați condiționat după ce au fost ținuți în închisoare cel puțin 15 ani.
În Bulgaria liberarea condiționată înainte de termen este dată de tribunal pe baza unei comportări bune, atunci când 1/2 din sentință a fost executată și în cazul unor infracțiuni intenționate grave când 5/4 din pedeapsă a fost executată.
În Republica Cehă nu există liberarea pe cuvânt, dar există intenția de a acorda acest drept deținuților. Liberarea condiționată este recomandată de guvernator și hotărâtă de tribunal. Dreptul de a fi liberat condiționat este dat de lege după executarea a 1/2 din sentință, în cazul penitenciarelor de minimă securitate și a 2/3 în cel de maximă securitate. Nu există supraveghere din partea Serviciului Închisorilor sau Ministerului Justiției după liberarea condiționată deoarece persoanele liberate condiționat ar trebui să fie în grija asistenților sociali, sub conducerea Ministerului Protecției Sociale.
În Finlanda în conformitate cu legea, toți deținuții adulți trebuie să execute cel puțin 1/2 din sentință, dar nu mai puțin de 14 zile. În practică, deținuții care sunt la prima infracțiune sunt liberați condiționat după ce au executat 1/2 din sentință, iar deținuții recidiviști sunt liberați după ce au executat 2/3 din sentință. Când un deținut tânăr – între 15 și 21 de ani – comite o infracțiune, este liberat condiționat după executarea a 1/3 din sentință, dacă sentința totală nu depășește 4 ani. Un condamnat la detențiunea pe viață nu poate fi liberat condiționat decât prin grațiere dată de Președintele Republicii.
În Grecia există liberarea condiționată pe cauțiune care se acordă numai când deținutul a executat 2/5 din pedeapsă, indiferent în ce mod (închisoare, muncă etc.). în cazul deținuților condamnați la detențiunea pe viata, ei vor trebui sa execute 20 de ani din pedeapsă pentru a putea să beneficieze de instituția liberării condiționate pe cauțiune.
În Norvegia, în cazul în care apar motive extraordinare, deținutului i se poate acorda liberarea condiționată doar după ce a executat 1/2 din sentință, incluzând perioada executata în custodie, dar nu mai puțin de 2 ani. În mod normal, deținutului i se acorda liberarea condiționată după ce a executat 2/3 din sentință incluzând deasemenea timpul petrecut în custodie dar nu mai puțin de 2 luni. Liberarea condiționată nu trebuie acordată dacă nu este recomandată de anumite împrejurări sau dacă comportamentul deținutului pe timpul executării pedepsei pledează împotriva acestui lucru.
În Lituania deținuții care au executat o parte din sentință pot fi liberați înainte de termen. Tribunalul poate să pună deținuților liberați unele condiții:
interzicerea de a părăsi casa în anumite momente, cu excepția situației în care merg la muncă
interzicerea de a vizita anumite locuri, cu excepția celor de muncă
interzicerea de a părăsi orașul de reședință pentru mai mult de o săptămână
înregistrarea în locurile execuțional-penale de 1-4 ori pe lună.
În Slovacia legea include dreptul deținuților condamnați la liberare condiționată după ce au executat jumătate din sentința impusă. În cazul deținuților care sunt clasificați în cel de-al treilea grup corecțional și în cazul infractorilor care au comis intenționat acte infracționale grave, liberarea condiționată este posibilă când 2/3 din sentința impusă au fost executate. Un deținut condamnat la detențiunea pe viață poate fi liberat după cel puțin 25 de ani de detenție. Tribunalul poate suspenda o sentință pentru o perioadă de timp pentru motive medicale sau alte motive relevante.
În Slovenia deținuții au posibilitatea să fie liberați condiționat după ce au executat jumătate din sentință. Decizia privind liberarea condiționată este luată de Comitetul de liberare condiționată al Ministerului de Justiție la cererea deținutului sau membrilor familiei acestuia și la propunerea guvernatorului. În cazuri excepționale, un deținut poate fi pus în libertate după ce a executat o treime din sentință. Un deținut care execută o sentință de 20 de ani poate fi pus în libertate condiționată doar după ce a executat 15 ani din pedeapsă. Deținuții tineri din centrele de deținuți pot fi liberați condiționat după ce au executat o treime din pedeapsă dar nu mai puțin de șase luni. Tribunalul poate acorda liberarea condiționată unei persoane tinere trimise la Casa Corecțională după un an. Guvernatorul de închisoare are dreptul să elibereze un deținut, cu până la o lună înainte de sfârșitul sentinței, dacă acesta a executat trei sferturi din sentință.
În Ungaria instituția penală cere judecătorului să se pronunțe cu privire la posibilitatea liberării condiționate a deținutului. Astfel, un deținut poate beneficia de instituția liberării condiționate dacă îndeplinește următoarele cerințe:
a executat cel puțin 4/5 din sentință într-o închisoare de maximă securitate;
a executat cel puțin 3/4 din sentință într-o închisoare de securitate medie;
a executat cel puțin 2/3 din sentință într-o închisoare de securitate minimă.
Pentru perioada liberării condiționate sau pentru cel puțin un an, deținutul poate fi pus sub supraveghere. Dacă un infractor liberat comite o infracțiune și este condamnat la detenție, judecătorul penal revocă liberarea condiționată. Aceiași măsură poate fi luată dacă deținutul aflat în acest tip de liberare nu respectă condițiile sau este condamnat de judecător la alte forme de pedeapsă. În cazul revocării liberării condiționate, timpul petrecut în această perioadă nu va fi socotit ca parte a detenției.
În fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei Codul penal prevede că persoana condamnată poate fi liberată din detenție cu condiția ca până la expirarea perioadei pentru care a fost pedepsită să nu comită o altă infracțiune, să se observe că s-a îndreptat, astfel încât să existe justificarea că se va comporta bine în societate și mai ales că nu va mai comite alte infracțiuni. O persoană condamnată care a executat 1/2 din sentință poate fi liberată condiționat. Există și o excepție astfel că o persoană care a executat 1/3 dintr-o sentință poate fi, de asemenea, liberată condiționat dacă anumite circumstanțe speciale legate de personalitatea sa arată în mod evident că scopul pedepsei a fost atins. O persoană condamnată la detențiunea pe viață nu poate fi liberată condiționat până nu a executat cel puțin 15 ani din sentință. Liberarea condiționată intră în competența tribunalului.
Aruncând o privire peste aceste sisteme de drept putem spune că la baza teoretică a instituției liberării condiționate toate sistemele sunt asemănătoare dar privind lucrurile din punct de vedere practic, procedural este lesne de observat faptul că diferențele între diversele sisteme penitenciare sunt destul de mari.
1.3. Trăsăturile eliberării condiționate
Este foarte greu de conceput faptul că ar exista o definiție a liberării condiționate care să exprime toate caracterele juridice, toate trăsăturile de bază ale acesteia. Probabil ar fi posibil acest lucru reunind toate definițiile date vreodată acestei instituții, abia atunci obținând suma tuturor trăsăturilor caracteristice liberării condiționate.
Dintre trăsăturile caracteristice rezultate din diversitatea definițiilor date reținem:
Caracterul general al liberării condiționate
Acesta vizează pedeapsa și nu condamnatul. Astfel, legea nu vizează doar anumite infracțiuni care pot face obiectul liberării condiționate deoarece legislația internă oferă posibilitatea tuturor condamnaților să beneficieze de liberarea condiționată îndeplinind totuși anumite condiții.
Din caracterul general al liberării condiționate rezultă faptul că de această instituție beneficiază, cum am menționat mai sus, toate pedepsele indiferent de cuantumul lor, de faptul că rezultă din comutarea pedepsei închisorii pe viață, ori din pedepse ce nu se contopesc etc. de menționat faptul că nici felul (natura) sau gravitatea infracțiunii care se reflectă în cuantumul pedepsei nu influențează sub nici o formă acordarea liberării condiționate.
Caracterul individual al liberării condiționate
Instituția liberării condiționate constituie un stimulent pentru fiecare deținut în parte. S-a afirmat în doctrină faptul că instituția liberării condiționate reprezintă o formă de individualizare administrativă asta pentru că liberarea condiționată aparține procesului de individualizare a pedepsei.
Fiind o forma de individualizare a pedepsei, liberarea condiționată nu se poate acorda decât în mod individual deoarece analiza se face de către comisia de propuneri precum și de instanță pe baza cunoașterii personale și nemijlocite a temperamentului și comportamentului fiecărui deținut în parte.
Caracterul individual presupune cunoașterea nemijlocită a deținutului, expunerea problematicii și cerințelor liberării condiționate acestuia iar în caz de incompatibilitate, în cazul în care comisia pentru propuneri este nevoită să amâne respectivul caz să i se poată explica deținutului modul de lucru al comisiei, punctele negative care au dus la concluzia pusă precum și modalitatea de remediere a carențelor din atitudinea și comportamentul deținutului.
Caracterul facultativ sau opțional al liberării condiționate
Liberarea condiționată nu este un drept, ci o vocație a condamnatului, ce nu duce în mod automat la acordarea acestui beneficiu deoarece instanța este obligată să țină cont și de alte aspecte precum ansamblul datelor privitoare la faptă, antecedente, etc.
Caracterul obligatoriu al liberării condiționate este condiționat doar de îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor prevăzute de lege deoarece caracterul facultativ este absolut, permanent și general astfel încât sub nici o formă și nici o condiție nu pot fi prevăzute excepții.
Caracterul parțial al liberării condiționate
Caracterul parțial al liberării condiționate rezultă din diferența între instituția liberării condiționate și cea a suspendării condiționate a executării pedepsei, liberarea condiționată comportând doar o dispens ă parțială de obligație a executării efective în stare de detenție a pedepsei privative de libertate.
Cu alte cuvinte, caracterul parțial al liberării condiționate constă în obligativitatea deținutului de a executa o anumită parte a pedepsei efectiv în închisoare până a putea devein propozabil pentru liberarea condiționată. Acest caracter al liberării condiționate are ca principal și imediat efect punerea în libertate a deținutului înainte de executarea finală a pedepsei.
Caracterul revocabilității liberării condiționate
În cazul în care cel liberat condiționat a comis o nouă infracțiune în perioada de la liberare până la expirarea efectivă a pedepsei, instanța, după caz, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea ei. În acest caz pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșita ulterior și restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplică un spor până la 5 ani.
Caracterul preventiv al liberării condiționate
Caracterul preventiv al liberării condiționate rezultă tocmai din prevederea legală privind posibilitatea revocării liberării condiționate. S-a afirmat despre liberarea condiționată că ar avea și un caracter preventiv deoarece condiția esențială pentru irevocabilitatea liberării condiționate o reprezintă interzicerea săvârșirii de noi infracțiuni.
Caracterul dublu condiționat al liberării condiționate
Caracterul dublu condiționat al liberării condiționate decurge din faptul că legea prevede două categorii de condiții în ceea ce privește liberarea condiționată. Pe de o parte sunt condițiile ce privesc acordarea liberării condiționate iar pe de altă parte sunt condițiile pentru menținerea și revocarea liberării condiționate.
Caracterul repetabil al liberării condiționate
Spre deosebire de alte țări europene care nu au îngrădită repetabilitatea liberării condiționate, în legislația noastră condamnatul care a beneficiat de liberarea condiționată, va putea beneficia de aceasta ori de cate ori s-ar afla în executarea unei măsuri privative de libertate în condițiile respectării dispozițiilor legale.
Astfel că, unui condamnat nu i se poate refuza liberarea condiționată pe considerentul că pentru o pedeapsă anterioară a mai beneficiat de această situație care, însă, urmează a fi avută în vedere de instanța de judecată la examinarea oportunității admiterii sau nu a unei cereri sau propuneri de liberare condiționată, respingerea uneia sau altuia pe un asemenea unic motiv fiind inadmisibilă.
Aceste trăsături caracteristice puse cap la cap pot dezvălui importanța instituției liberării condiționate și doar acestea pot duce la cunoașterea profundă și aplicarea în mod corect a acesteia în practica judiciară.
1.4. Condițiile pentru acordarea liberării condiționate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție
Pentru a se acorda liberarea condiționată pentru faptele săvârșite cu intenție este necesară îndeplinirea unor condiții:
Executarea unei părți din pedeapsă, necesară pentru ca deținutul să se îndrepte.
Stăruința în muncă a condamnatului
Respectarea disciplinei, respectarea regulamentului de ordine interioară al penitenciarului
Dovezi temeinice de îndreptare a comportamentului infracțional.
Dacă toate aceste condiții menționate anterior sunt îndeplinite și se iau în considerare și antecedentele făptuitorului, acesta poate să fie eliberat condiționat. Dacă condamnatul are antecedente penale nu este exclus de la liberarea condiționată, însă trebuie să se țină cont de acestea. Se urmărește verificarea faptului că deținutul s-a îndreptat, acordarea liberării condiționate contribuind la eficiența pedepsei și a efectului preventiv al acesteia.
Când se calculează fractiunea de pedeapsă ce trebuie executată se ține cont de partea din pedeapsă considerată executată conform muncii prestate, și asta deoarece timpul lucrat este considerat a fi mai avantajos în funcție de natura și randamentul activității.
Pentru a se evita avantajarea deținuților cu o forță fizică mare sau obișnuiți cu muncile grele și pentru a evita liberarea la un interval de timp prea scurt de la începerea executării pedepsei privative de libertate (insuficient pentru reeducarea temeinică a deținutului) este prevăzută ca și condiție specială executarea unei părți din pedeapsa totală.
Propunerea de liberare condiționată este făcută de comisia existentă în fiecare penitenciar, care încheie un proces–verbal de liberare condiționată. Deținutul se poate adresa și instanței.
În condițiile în care condamnatul a îndeplinit toate condițiile anterior menționate, instanța nu poate să respingă propunerea comisiei sau cererea deținutului pe motiv că deținutul este încarcerat pentru o infracțiune gravă și partea din pedeapsă executată este insuficientă pentru ca acesta să fie reeducate. Gravitatea faptei urmărește încadrarea juridică a faptei, prin urmare pedeapsa legală și pe cea concretă, aplicată de instanță.
Dacă se constată că deținutul nu a îndeplinit condițiile necesare pentru a fi liberat condiționat, se va fixa un nou termen pentru a se reexamina situația lui. Termenul astfel stabilit nu poate să fie mai mare de un an.
Liberarea condiționată poate fi acordată și în situația în care condamnatul nu se află încă încarcerat în vederea executării pedepsei, din motive independente de propria sa voință, în momentul în care s-a formulat și s-a soluționat cererea de liberare condiționată. Nu se prevede în Codul penal faptul că condamnatul trebuie să se afle efectiv în executarea pedepsei la data formulării cererii.
Durata petrecută în arest preventive, timpul în care condamnatul a fost deținut și timpul executat prin munca prestată depășește uneori partea din pedeapsă ce ar fi urmat să fie executată, fiind uneori aproape egală cu durata pedepsei aplicate.
În cazul existenței a două sau mai multe pedepse ce nu pot fi contopite se vor executa ambele. În acest caz calculul părții de pedeapsă execuate se va face în raport cu durata totală a pedepselor.
1.5. Liberarea condiționată în cazuri speciale
În reglementarea românească a liberării condiționate s-au avut în vedere unele cazuri speciale, cum ar fi infracțiunile grave, infracțiunile împotriva statului român, infracțiunile săvârșite de condamnați speciali: minori, bătrâni. Astfel pentru obținerea liberării condiționate în cazul infracțiunilor grave se pun unele condiții mai severe și restrictive, iar pentru infracțiunile săvârșite de condamnații speciali se pun condiții mult mai ușoare.
Liberarea condiționată a fost definită ca fiind ”instituția complementară regimului executării pedepsei cu închisoarea, fiind un mijloc de individualizare a pedepsei prin punerea în libertate a detinutului înainte de executarea în întregime a pedepsei, cu condiția că până la împlinirea duratei pedepsei să nu mai săvârșească alte infracțiuni”.
Liberarea condiționată trebuie să fie privită din perspectiva unei facilități pe care persoana condamnată o poate primi dacă sunt îndeplinite unele condiții, și nu ca un drept, deoarece persoana respectivă trebuie să îndeplinească numeroase cerințe pentru a fi considerată liberabilă.
Noul Cod Penal reglementează condițiile liberării condiționate în cazul detenției pe viață, menținându-se durata minimă din pedeapsă ce trebuie să fie executată pentru a se putea dispune liberarea condiționată. Această durată este de 20 de ani, în conformitate cu prevederile Codului penal anterior.
Conform Noului Cod Penal, condițiile necesare pentru liberarea condiționată sunt preluate din vechiul Cod Penal, însă se adăugă obligația de îndeplini integral obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare. Prin această condiție legiuitorul are grijă să se acopere prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii respective, prin această prevedere de a se îndeplini integral obligațiile civile.
Totodată se evidențiază obligația legiuitorului de a prezența deținutului motivele pentru acordarea liberării condiționate dar și de a-l atenționa pe acesta în ceea ce privește conduita sa și consecințele implicate de nerespectarea măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor acestuia pe întreaga durată a termenului de supraveghere. Conform legii, termenul de supraveghere este de 10 ani.
Noul Cod penal aduce modificări în ceea ce privește durata minimă ce trebuie efectuată din pedeapsă, astfel că se introduc limite de durată în cazul pedepselor mai mari de 10 ani, de minim ¾ din durata pedepsei, fără a depăși 20 de ani. Pentru aceste cazuri s-au reglementat și alte cerințe:
condamnatul să își execute pedeapsa în regim deschis sau în regim semideschis
condamnatul să își îndeplinească integral toate obligațiile civile.
În vechiul Cod Penal se prevedea posibilitatea liberării condamnatului distinct în funcție de vârstă și sex, însă noile dispoziții nu au pastrat această distincție.
Astfel, Noul Cod Penal nu mai distinge nici între fracțiunile de pedeapsa în funcție de vinovăția condamnatului, și anume dacă aceasta îmbracă formă intenției sau forma culpei, astfel că se aplică aceleași dispoziții.
Minorii nu mai pot să fie condamnați la pedeapsa cu închisoarea sau la orice alte pedepse. În cazul minorilor care răspund din punct de vedere penal, noua reglementare prevede un sistem de sanctiuni special, ce cuprinde măsuri de educare neprivative de libertate sau privative de libertate.
Față de minorul cu vârstă cuprinsă între 14 și 18 ani la dată săvârșirii infracțiunii se va lua o măsură educativă neprivativă de libertate. Măsurile privative de libertate se iau față de minori în următoarele cazuri speciale:
dacă minorul a săvârșit unele infracțiuni pentru care i-au fost aplicate măsuri educative
dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită de minor este închisoarea pe o durată de depășește 7 ani.
Codul penal prevede măsurile de supraveghere și obligațiile deținutului în situația în care restul de pedeapsa rămas neexecutat la dată liberării condiționate depășește 2 ani, dar și modalitățile prin care se va realiza supravegherea condamnatului.
Reglementarea actuală prevede numeroase situații în care instanța poate dispune modificarea sau încetarea obligațiilor condamnatului:
dacă au intervenit motive ce justifică impunerea de noi obligații
dacă au intervenit motive ce justifică creșterea sau reducerea condițiilor de executare în vederea facilitării reintegrării sociale.
Revocarea liberării condiționate este obligatorie în anumite condiții prevăute de Codul Penal:
condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau nu își îndeplinește obligațiile;
condamnatul săvârșește noi infracțiuni și acestea sunt descoperite în termenul de supraveghere.
Noul Cod penal introduce sancțiunea anulării liberării condiționate dacă se descoperă pe durata supravegherii că deținutul comisese infracțiuni până la data acordării liberării condiționate pentru care se aplicase pedeapsa cu închisoarea.
Liberarea condiționată are ca efect considerarea pedepsei ca fiind executată, în următoarele situații particulare:
condamnatul nu a comis infracțiuni noi descoperite până la data expirării termenului de supraveghere
nu s-a dispus revocarea liberării condiționate
nu s-a descoperit o cauza pentru anularea liberării condiționate.
Noul Cod penal nu introduce unele modificări substanțiale în ceea ce privește liberarea condiționată, iar modificările actuale au rolul de a acoperi toate lacunele vechiului Cod penal, fără a lăsa loc pentru interpretări. Instituția liberării condiționate își va dovedi eficacitatea prin atingerea scopului principal al pedepsei privative de libertate: reeducarea și reintegrarea socială a deținuților.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Liberarea Conditionata (ID: 117425)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.