Liberalizarea Romaniei

CAPITOLUL 1

COMUNISMUL ȊN ROMÂNIA

De la instabilitate la crize în statele socialiste

În toamna anului 1964 Nichita Hrușciov a fost înlăturat de la conducere printr-o lovitură organizată de forțele neostaliniste birocratice nemulțumite de metodele sale de conducere, etichetate că "scheme nechibzuite". Noii lideri de la Kremlin în frunte cu L.Brejnev au luat decizia de a restaura uniformitatea ideologică. Aceasta a fost primită de toți conducătorii comuniști est-europeni, cu excepția României, cu simpatie și interes.

Intensificarea conflictului sino-sovietic și intervenția americană în Vietnam au fost folosite de propagandă sovietică pentru strângerea legăturilor dintre partidele comuniste. Uniunea Sovietică nu înțelegea să renunțe cu nimic la dominarea acestor țări europene "interesată fiind, cu întâietate, în pătratul Varșovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era și un poligon militar cu divizii sovietice în plin centrul Europei". Devenise clar că Uniunea Sovietică nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a "socialismului cu față umană". Liderii sovietici și-au menținut monopolul interpretării marxism-leninismului și au condamnat orice formă de deviație de la viziunea lor.
URSS a intrat într-o perioadă de stagnare numită în istoriografie și "brejnivista" care a durat aproape 20 de ani. Sistemul instituțional instaurat prin Constituția din anul 1977 a pus accent pe unitatea URSS.

Repartizarea puterii care era prevăzută a fi gestionata între popor, stat și partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenklatura. Leonid Brejnev s-a impus progresiv în fruntea partidului păstrând un delicat echilibru între diferite clanuri ale aparatului de partid. În acest răstimp economia a continuat să fie hipercentralizata și neperformanta, cu excepția complexului militar industrial.

Aparatul birocratic a devenit foarte numeros și neeficient. Acesta s-a transformat într-o castă privilegiată în timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult.

Economia sovietică prezenta un bilanț extrem de decepționant.În industrie creșterea economică regresează de la 7,4% în 1971 la 3,4% în 1979, în domeniul agricol URSS a trebuit să importe grâu din SUA (până la 25 milioane tone în 1973-1980) iar aprovizionarea populației se făcea anevoie.

Raportat la indicatorii statistici ca nivel de trai sau asistenta medicală URSS ocupa locul 60 în lume și în multe privințe "se afla pe aceeași treaptă cu Burkina Faso, stat în Africa de Vest" Fiecare lider sovietic de după Stalin a căutat să găsească o formulă viabilă pentru a menține URSS în condiția de superputere nu numai militară ci și economică. Toți au eșuat. L.Brejnev care a elaborat o doctrină care statua principiile colaborării cu țările socialiste, în principal cele din blocul răsăritean.

Aceasta justifică, în absența unei baze juridice internaționale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran împotriva voinței conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea colectivă a țărilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor în concepția lui Brejnev și ai adepților săi trecea pe planul doi.

După înăbușirea "Primăverii de la Praga" Moscova a dezlănțuit o campanie acerbă de suprimare a tendințelor reformiste atât în URSS cât și în țările est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie iar înghețul politic și economic reprezenta semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.
În raport cu evoluțiile politice și economice din URSS conducătorii statelor socialiste și-au definit teoretic "nouă etapa" în care țările lor au intrat după anii ‘70. Au fost elaborate planuri de construire, într-o perioadă scurtă a "socialismului dezvoltat" sau "multilateral dezvoltat" și de trecere la comunism. Viața a demonstat că atingerea acestor obiective în condițiile păstrării sistemului existent era o utopie.

Monopolul puterii partidelor comuniste a fost legiferat prin constituție. Contopirea aparatului de partid cu cel de Stat, libertatea de acțiune a poliției politice împotriva oricărei forme de opoziție politică, rezolvarea problemelor sociale pe calea violenței etc., erau elemente ce caracterizau "societățile socialiste". Totuși au fost și unele particularități.

Reformele începute la sfârșitul anilor ‘60 în Iugoslavia au fost oficializate într-o nouă constituție promulgată la 21 februarie 1974. Prin aceasta s-a realizat o stabilitate instituțională însă n-a vindecat tara de cele două boli ale sale înrudite și recalcitrante: inegalitatea interregională și tensiunile interetnice.

După moartea lui Tito problema musulmană din Bosnia-Herțegovina și mai ales a albanezilor din Kosovo au înlocuit beligeranta croată în calitate de cea mai flexibilă expresie a bolii cronice etno-naționale a Iugoslaviei.

Între anii ‘40 și ‘80 proporția musulmană a populației din Bosnia-Herțegovina a crescut de la aproximativ 30% la peste40% restul fiind sârbi și croați într-un raport de 2/1 dar ce a fost mai important, musulmanii au început să conștientizeze faptul că reprezintă o entitate separată care are nevoie de un statut aparte. Provocarea cea mai serioasă la adresa politicii naționale iugoslave a fost ridicată de nouă emancipare a albanezilor din Kosovo care nu numai că au clătinat delicată balanta interrepublicana a sistemului federal, ci au pus sub semnul întrebării sloganul comunist potrivit căruia progresul economic calmează nemulțumirile etno-naționale.
În urma gravelor rebeliuni din noiembrie 1968 Belgradul a acționat cu toată fermitatea pentru a îmbunătăți situația economică din Kosovo și a-i promova în poziții de autoritate pe albanezi.

Aceste măsuri au potolit tensiunile pentru aproximativ un deceniu pentru a izbucni și mai violent în primăvara anului 1981 când a fost necesară intervenția armatei federale pentru a stăpâni situația. Albanezii nu cereau secesiunea ci doar provincia să devină republica și nu provincie autonomă. S-a ajuns la o înțelegere care a rezolvat doar aparent problema datorită schimbărilor în raportul demografic unde albanezii aveau o rată a natalității mult superioară sârbilor care, în declin își părăseau gospodăriile din Kosovo pentru a migra în centrul Serbiei "unde povestirile lor stârneau valuri de furie". Această problemă nerezolvată va fi "fitilul" gravelor incidente interetnice de mai târziu.
Polonia în timpul "domniei" lui E. Gierek va declanșa o sarabandă a împrumuturilor externe din Vest și Est, fără consecințe în evoluția economică a țării.

Practic masivele împrumuturi sovietice și occidentale care s-au revărsat în Polonia de-a lungul anilor ‘70 au fost în mare parte irosite, ele subvenționând "doar o orgie de consumatorism, corupție și investiții hiperoptimiste, grandioase, necoordonate și în consecință, aberante".

Între anii 1975 și 1980 datoria publică s-a triplat de la 7,4 miliarde dolari la peste 21 miliarde, rata de credit a Poloniei se apropia de epuizare. Efortul tardiv de retranșare internă a provocat confuzie și frustrare, directorii unităților productive pomenindu-se prinși între obiectivele de la centru și nemulțumirile populației. Întregul sistem tindea spre anarhie.
Komitetul pentru Apărarea Muncitorilor (K.O.R) a devenit vârful de lance a nemulțumirilor sociale sprijinit și de biserica catolică. Valul de greve din vara anului 1980 a adus nu numai o victorie istorică a societății civile asupra partidului comunist prin semnarea la 31 august a unui acord între muncitori și guvern și anunță și sfârșitul erei comuniste în Europa. Lech Walesa liderul greviștilor de la Gdansk a obținut din partea conducerii nu numai creșteri salariale ci și dreptul legal la grevă, dreptul de a organiza sindicate independente, scutite de controlul partidului, eliberarea deținuților politici etc.

La data de 6 septembrie partidul l-a înlocuit pe Gerek cu S. Kania care n-a reușit nici el să atenueze situația. Soluția pentru câțiva ani a fost o dictatură militară mascata cu generalul Jaruzelski în fruntea statului și a partidului.
Dacă marasmul economic al Poloniei din anii ‘70 ajutase la sfidarea regimului comunist de către populație în Ungaria aceluiași deceniu progresul și refacerea economiei au servit la stabilizarea și mărirea acceptibilitatii regimului comunist. Kadar a căutat să obțină acceptarea pragmatică a guvernului lui de către societatea ungară, pa calea progresului economic și științific abținându-se să insiste pentru legitimarea ideologică a sistemului comunist.

Logica lui Kadar a dus la o serie de reforme care n-au afectat rolul de conducător al partidului și locul și rolul țării în blocul comunist. A luat măsuri decentralizatoare, inovații orientate spre piață, adaptări ale întreprinderilor în spiritul privatizării și concesii în domeniul libertăților civile care i-au adus Ungariei aprecieri pe plan internațional.

Cehoslovacia, sub Gustav Husak, contrasta cu energică Ungarie a lui Kadar. Deși cei doi lideri aveau acreditari inițiale similare – amândoi comuniști din "ilegalitatea locală care căzuseră victime ale terorii staliniste din anii ‘50 și ulterior amândoi au accedat la putere sub auspicii sovietice – atitudinile și politicile lor s-au caracterizat printr-o acută divergentă.

Rigid unde Kadar se arata flexibil G.Husek a preferat cu consecvență rețetele dogmatice în locul riscurilor experimentale. Astfel că în anii ‘70 societatea cehoslovacă a intrat într-o perioadă de stagnare. Regimului Husak îi lipsea atât "vigoarea adevăratului totalitarism, cât și elanul reformismului real". Din acest motiv, s-a simțit foarte amenințat de eferfescenta

Solidarității din Polonia învecinată în anii 1980-1981, când, inversând rolurile din 1968, Praga a îndemnat Moscova să înăbușe așa zisa "Contrarevoluție de la Varșovia". Strategia internă a regimului Husak a fost caracterizată printr-un înalt grad de stabilitate. Cu excepția câtorva decese naturale, echipa care a preluat puterea în 1968, sub egida Moscovei a rămas aceeași pană la sfârșitul anilor optzeci, devenind o oligarhie osificată. Totuși, pe la sfârșitul anilor’70 apare în societatea civilă o reacție la conservatorismul politic. Carta ‘77 (fondată în ianuarie 1977) și Comisia pentru Apărarea celor Persecutați pe Nedrept (întemeiată în 1978). Acestea cereau respectarea drepturilor omului și cele civile, și rezolvarea unor grave probleme economice etc.
Bulgaria a fost singura țară comunistă din blocul sovietic al cărei regim n-a căzut niciodată în ispita de a sfida hegemonia sovietică sau de a devia de la dogmele marxiste. În 1971 liderul comunist bulgar T.Jivkov s-a simțit îndeajuns de încrezător și sigur pe sine pentru a înlocui așa-zisa Constituție Dimitrov din decembrie 1947 cu una nouă care a ridicat statutul ideologic al țării la acela de "stat socialist", identifica explicit partidul comunist ca autoritate de guvernare și câtă prietenia cu URSS ca principiu călăuzitor.

Cu acest prilej T. Jivkov a devenit și șef al statului. În 1979 liderul bulgar a introdus o imitație a noului mecanism economic unguresc favorizând loturile țărănești private și invitând investițiile apusene anterior refuzate cu dispreț. Bulgaria a obținut o rata bună de dezvoltare însă acestea n-au putut să atenueze racilele de sistem, ale comunismului.

Marele paradox al evoluției regimului de la București după anii ‘70 a fost că proasta administrare a treburilor interne ale României contrasta foarte puternic cu modul în care a dus politica externă. La începutul anilor ‘70 N.Ceaușescu se bucura de respectul pe care comunitatea internațională i le acordase în 1968, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul că România era folositoare Occidentului din punct de vedere politic că "ghimpe" în "Coasta Moscovei" l-a determinat pe acesta să-i facă liderului roman tot mai insistent curte.

Edificator este gestul politic al președintelui Nixon de a vizita România în august 1969 iar președintele Ceaușescu a vizitat SUA în octombrie 1970. Au urmat o serie de favoruri economice. În 1971, România a fost primită în Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) iar în 1972 a fost acceptată în FMI și BIRD.
Deziluzia romanilor în politica internă a fost legată de "minirevoluția culturală" declanșată după vizita liderului comunist în Coreea de Nord și China (1971) și eșecul economiei românești prinsă pe picior greșit din punct de vedere al strategiilor de dezvoltare de șocurile petroliere de la mijlocul anilor ‘70 și începutul deceniului nouă.

Intervenția directă a secretarului general în organizarea și conducerea economiei prin "vizitele de lucru" periodice a dus la perpetue ajutări ale politicii și practicii economice care-i năuceau pe conducătorii de întreprinderi și pe muncitori, având un efect opus celui dorit și a sfârșit prin ineficienta. La acesta s-a adăugat și hotărârea președintelui roman de a "sfida Occidentul în decembrie 1982 prin declarația că va plăti datoria externă până în 1990" . Pentru a realiza acest lucru a introdus un regim de austeritate fără egal în istoria regimurilor comuniste est-europene cu cartelarea și raționalizarea produselor alimentare și a energiei electrice. Opoziția față de măsurile și ineficienta regimului au condus la o serie de greve la începutul anilor ‘80. Minerii din șapte mine metalifere din zona Maramureșului care au declanșat o grevă în septembrie 1983, în semn de protest față de nouă lege a salarizării.

Trei ani mai târziu o grevă au făcut și muncitorii de la Fabrica de mașini grele din Cluj-Napoca. La 16 februarie 1987 o mie de angajați de la uzinele "Nicolina"din Iași au protestat împotriva scăderii salariale. Tulburări semnificative au fost semnalate și în alte zone ale țării. Regimul comunist intrase și în România în faza sa finală.
Sfârșitul "erei maoiste" în China a fost marcat de o luptă acerba pentru putere între o tehnocrație încarnată de Zhou Enlai și apoi de Deng Xiaoping și o tendință extremistă reprezentată de "bandă celor patru". Împotriva lui Zhou Enlai și a curentului reformator care domnea al X-lea Congres al partidului din august 1973, radicalii maoiști au decis să lupte împotriva "curentului". Victoria lui Zhou Enlai este concretizata la cea de-a patra Adunare Națională Populară reunita în 1975 care decide să ia măsuri pentru "modernizarea atât a agriculturii, industriei și apărării naționale cât și a științei și tehnicii de o manieră care să ducă economia chineză pe primul loc în lume".

Lupta pentru putere s-a reluat, în China, după moartea lui Zhou Enlai în ianuarie 1976. În anul 1978 linia pragmaticului Deng Xiaoping a câștigat definitiv iar China s-a lansat într-o eră de profunde reforme economice care vor conduce țara la schimbări fundamentale. Au fost abandonate o serie de principii marxiste și s-a operat o deschidere treptată către capitalurile și tehnicile Occidentale.
Aceste reforme pragmatice – cum a fost de exemplu decolectivizarea agriculturii – au pus în mare măsură chestiunea fundamentală a caracterului socialist al economiei. Această societate chineză mai preocupată de modernizare și de îmbunătățiri de ordin material decât de ideologie a rămas oficial socialistă. Reformele politice ale erei Deng Xaoping au fost moderate și s-au limitat la o restructurare a aparatului administrativ al țării cu scopul de al face mai eficient (1970) și la o reechilibrare a raporturilor partid-stat în 1982. Relativă liberalizare a regimului nu va merge până la acceptarea unei veritabile schimbări: -democratizarea-.

“Comunism”, “democrație populară”, “epoca de aur” -; există în mintea noastră tot atâtea denumiri pentru o perioadă pe care noi, cei tineri, nu o cunoaștem decât din povestirile părinților, bunicilor, din cărți, ori vizionând diverse documentare.

Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulți dintre noi, ce continua să lase urme adânci în societate și-n mentalități chiar și astăzi, o perioadă de moarte a spiritului. Multe din aspectele vieții cotidiene sunt categorisite, chiar, după momentul ’89 sau înaintea lui! Acest referat ce am întocmit nu-și propune să țină partea nimănui, nici neo-comunistilor, nici celor nostalgici, nici denunțătorilor săi ci, să prezinte obiectiv, distant, realitățile trecute, atât cu părțile sale luminoase cât și cu cele întunecate.

1.2. Instaurarea regimului comunist. Perioada 1944-1948.

Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului național și, apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Deși s-a voit un act ce va repune principiile democrației în drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii și Statelor Unite, România a evoluat într-o direcție contrară intereselor sale, instaurându-se, treptat, un regim politic și economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat în țara noastră în patru etape, cu alte două repere ulterioare importante în cadrul unui stat comunist:

a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. și susținut de sovietici

b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor în favoarea comuniștilor ;

c) iulie -; octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. și procesul liderilor săi;

d) 30 decembrie 1947 – abdicarea silită a regelui Mihai;

e) 30 august 1948 -; infintarea D.S.S. (Securitatea)

f) 22 ianuarie 1949 -; infintarea D.G.M. (Miliția)

Acapararea puterii de către comuniști s-a realizat în mare parte datorită prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României pe toată perioada acestui proces și încă timp de mulți ani (până în 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu prilejul conferințelor de la Teheran (încă din 1943, deci), Yalta, Potsdam sau în timpul unor întâlniri neoficiale, Stalin a reușit să-și impună punctul de vedere în fata aliaților occidentali, care au înțeles să salveze unele țări prin sacrificarea altora în favoarea sovieticilor.

Acesta este sensul faimoasei tocmeli între Churchill și Stalin, o bucată de hârtie care a hotărât un destin tragic pentru milioane de oameni din întreaga Europă de Est. “Acordul de procentaj”, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa, printre alte țări, România în proporție de 90% în sfera de influență a U.R.S.S. În perioada războiului, Moscova a instruit și pregătit militanți comuniști care să preia responsabilitățile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din România avea în frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraș (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa), etc.
În perioada 1944-1945, România, la fel ca și celelalte țări ocupate, a fost supusă unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:

a) Sindicatele – s-a urmărit politizarea lor, atragerea liderilor în partidul comunist sau promovarea comuniștilor de încredere la conducerea acestor organizații. Cu precădere două au fost sindicatele vizate de către comuniști: cel al lucrătorilor din CFR (cu ajutorul lor putând fi paralizată, dacă interesul PCR ar fi cerut-o, întreaga activitate din țară) și al tipografiilor (care aveau să blocheze tipărirea ziarelor “burgheze”, privându-i astfel pe adversari de posibilitatea a-și expune punctele de vedere).

b) Partidele democratice – s-a căutat “spargerea” lor și crearea de disidente ale căror șefi să fie câștigați, defăimarea și compromiterea liderilor și a istoriei acestor partide (îndeosebi PNȚ și PNL). În climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gândit că o activitate normală nu se poate duce și că este mai bine să plece în Occident pentru a aduce la cunoștința opiniei publice gravele atentate ce săvârșesc în România autoritățile comuniste.

Numai că fruntsii PNȚ ce au voit să părăsească țara (1947) au fost arestați la Tămădău, fiind trădați de pilotul care urma să-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scăpa de cei mai serioși adversari ai politicii lor. Un răsunător proces a fost organizat, Iuliu Maniu și ceilalți lideri fiind acuzați de trădare și spionaj în favoarea puterilor capitaliste, partidul desfintat și liderii săi condamnați la diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață; avea să moară în 1953 în închisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Brătianu, murind în închisoare. Acestor fapte se adăugă executarea mareșalului Antonescu la 1 iunie 1946.

c) Armata – multe dintre unități au fost trecute în mod abuziv sub comanda sovietică, mii de ofițeri au fost dați afară sub pretextul colaborărilor trecute cu naziștii și înlocuiți cu tineri fără experiență, ușor de manipulat și îndoctrinat. Regimentul 22 Gardă și Protocol, garda personală a regelui, a fost dezarmat. Intervenția regelui a făcut să întârzie deznodământul.

d) Fasificarea alegerilor – o trăsătură a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare și acțiuni legale.

Se observă o grijă deosebită pentru salvarea aparențelor, fie prin păstrarea secretului acțiunilor ilegale, fie dând un aspect legal presiunilor sau intervențiilor în forță. Aceasta explică de ce comuniștii s-au străduit să câștige alegerile, prin orice mijloace. Fraudă electorală a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedită formal. Era aplicat principiul lui Stalin comform căruia “nu contează cine și cum votează, ci cine numără voturile”.

Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfasrat int-o atmosfera de tensiune maximă. Rezultatele indicau o victorie a comuniștilor și a acoliților lor, “tovarășii de drum” ce au fost îndepărtați ulterior, cu aproximativ 70% din voturi.

Dovezile descoperite după 1989 arata că în realitate alegerile au fost câștigate de PNȚ.
Pe măsură ce comuniștii se îndreptau spre monopulul asupra puterii politice, monarhia devenise, în opinia lor, o anomalie. Partidul se temea că acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea să devină un centru de opoziție în noua societate (în 1947 România era singura țară din sfera de influența sovietică ce mai păstra această instituție, de remarcat, deci, opoziția regelui). În acest context, comuniștii au făcut ultimul pas în asigurarea dominației lor asupra țării, forțându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947 și să părăsească țara.
Proclamarea Republicii Populare Române în aceeași zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

1.3. Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).

Gheorge Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului comunist în octombrie 1945, ulterior conducător al partidului unic până la moartea sa în 1965, a fost, după modelul politic reprezentat de Stalin, un conducător autoritar, intolerant cu orice formă de opoziție. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei în interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, după modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele și pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potențiali.
Prima etapă a epurărilor intrepinse de Dej a început în 1945, prin lichidarea grăbită a lui Ștefan Foris, fost conducător al partidului comunist în timpul războiului, și a culminat cu arestarea, în 1948, a liderului de partid Lucrețiu Pătrășcanu, un comunist cu o bună pregătire intelecuala și foarte ambițios în care Dej vedea un adversar politic personal. Pătrășcanu a fost închis și supus la diverse presiuni fizice și psihice, pentru a recunoaște colaborarea cu servicii secrete occidentale. După moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul conducător al Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, a dat semnalul înnoirii echipelor conducătoare din tarile-satelit. Temându-se că Hrușciov va dori înlocuirea să cu Lucrețiu Pătrășcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea adversarului său, în urma unui proces regizat în culise.
A doua etapă a epurării intrepinse la vârful propriului partid i-a avut drept victime principale pe Ana Pauker și pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca și Teohari Georgescu (gruparea moscovită, Dej și colaboratorii săi fiind “fracțiunea internă”). Cele două fracțiuni au colaborat atâta vreme cât au avut de luptat împotriva dușmanilor comuni.

În 1952, având consimțământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensivă deschisă împotriva grupării Anei Pauker, acuzând-o de “politica de stânga”, “împăciuitorism”, etc. Unul dintre avantajele lui Dej provenea și din faptul că atacul său la adresa Anei Pauker (care era evreică) coincidea cu începutul unei camapni antisemite a lui Stalin la Moscova.
Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alți doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chisinevschi și Miron Constantinescu.

Acum, ca și-n precedentele etape, comform ritualului politic practicat de toate regimurile comuniste, Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturați toate abuzurile, eșecurile și nerealizările regimului; în locul celor epurați, și-a numit oameni fideli, din propria sa echipă. După 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, trece la o schimabare sensibilă a liniilor directoare ale politicii sale: este vorba de o oarecare îndepărtare față de modelul sovietic, mai ales în privința politicii externe.
Pe planul politicii interne, această schimbare s-a manifestat printr-o relativă liberalizare a vieții culturale, a învățământului, etc. Legăturile culturale și științifice cu țările din Occident, rupte după 1948, sunt reluate și ajung la un nivel modest, dar promițător. Dej reia și legătura cu Iugoslavia, al cărei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin. Totuși, este de reținut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic și-a menținut neștirbit controlul intern asupra societății și nu a cedat nici unul din prerogativele sale.

1.4. Regimul Nicolae Ceaușescu (1965-1989).

Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primită de societatea românească: Ceasusescu era recunoscut că unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej și era de așteptat continuarea procesului de liberalizare a regimului; pe de altă parte, Ceaușescu simboliza și o altă generație ajunsă la putere (în vârstă de 47, fostul general de Securitate, era cel mai tânăr lider comunist).

În luna iulie 1965, la Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Roman (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc Roman), Ceaușescu pune bazele propriului său program de politic, foarte promițător în condițiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit să impiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii în mâinile unei singure persoane.

Cel puțin pe moment, acest principiu avea și acoperire practică: în acel moment, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceausecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (președintele Consiliului de Stat) și Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).
Totuși regimul Ceaușescu nu se poate sustrage tradiției fracționiste a partidului: în aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita simbolic victimile regimului precedent (Ștefan Foris, Lucrețiu Pătrășcanu, etc), noul lider aduce grave acuzații atât predecesorului său, Gheorghiu-Dej, cât și unora dintre colegii de partid, precum ministrului de Interne Alexandru Drăghici, un posibil adversar politic, a cărui epurare va urma imediat.
Nicolae Ceaușescu a atins apogeul popularității sale interne cât, mai ales, și externe în 1968 când, vorbind în numele partidului și statului, dar și al națiunii romane, condamna în termeni duri intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia imptriva reformelor politice în curs din Cehoslovacia (intervenție la care România nu participă).

Această opoziție (manevră abilă ce-i asigură dominația internă pentru 25 de ani), ca și alte decizii de politică externă opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe viitorul dictator , din perspectiva țărilor occdidentale, într-un lider regional important, o fisură în monolitul comunist est-eurpean.

În urma unei vizite intrepinse în iunie 1971 în câteva tarri asiatice comuniste (în special China și Corea de Nord), Ceaușescu va pune capăt relativei liberalizări începute de Gheorghiu-Dej. Așa numitele Teze din iulie 1971 lansează o revoluție culturală al cărei bilanț, în deceniul următor, va transforma România într-o excepție nefericită chiar și-n rândurile țărilor socialiste.

În luna martie 1974, Nicolae Ceaușescu devine primul președinte din istoria republicii (iar titulatura statului se schimbă din Republica Populară România în Republica Socialistă România), cu un ceremonial ce amintește mai mult de încoronarea unui rege.
În paralel, o dată cu anul 1977 încep și manifestările de opoziție propriu-zisă față de politica regimului, atât în mediile muncitorești (august 1977-greva minerilor din Valea Jiului, 15 noiembrie 1987-manifestatia muncitorilor de la Uzinele “Steagul Roșu” din Brașov) cât și-n mediile intelectuale (disidenta românească, colaborarea unor intelectuali de marcă cu postul de radio Europa Liberă, februarie 1987-miscarea de protest a studenților din Iași).

Ca urmare a Tezelor din iulie 1971 și a dezvoltării în anii următori (Tezele din iunie 1982, Tezele din aprilie 1988), printre singurele coordonate admise ale politicii interne s-au numărat: reinstaurarea treptatata a controlului total al partidului asupra sferelor culturale (cu precădere după 1980, odată cu moartea scriitorului Marin Preda), politice, științifice; promovarea protocronismului că orientare cultural-ideologica agreata de regim; acceptarea neoficială a unor mecanisme de conducere și decizie personală specifice dictaturilor; promovarea politică a rudelor familiei Ceaușescu (ceea ce a făcut să se vorbească, în anii ’80, despre o eventuală dinastie comunistă la București); decaderera treptată a importanței decizionale a partidului (în ciuda creșterii numerice a membrilor săi: noiembrie 1989-3.824.000) și reducerea lui progresivă la condiția de instrument docil în mâinile familiei conducătoare; promovarea unui cult al personalității cu precedent doar în vremea lui Stalin, etc.
Regimul Ceaușescu a devenit din ce în ce mai nepopular pe plan intern în anii ’80, pe măsură deprecierii condițiilor de trai oferite populației și punerii în practică a unor proiecte costisitoare, precum achitarea în termen scurt a datoriei externe a țării (realizată, cu mari sacrificii ale populației, în martie 1989), sistematizarea satelor, construirea noilor “centre civice” ale orașelor, etc.

În paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceasescu a intrat în declin, mai ales după 1985, o dată cu reformele încurajate în Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politică a partidului, ca și hotărârea să de a izola din ce în ce mai mult România de restul lumii l-au transformat, în preajma căderii regimului său, în ultimul lider de tip stalinist al Europei.

1.5. Contradicțiile industrializării, realizări și eșecuri (1948-1989).

Industrializarea a fost o problemă esențială pentru regimul comunist. Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmărea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensivă, autarhia economică, planul central și planificarea, investiții masive în industria grea în defavoarea celei de consum și sovietizarea industriei românești.
Naționalizarea proprietăților în iunie 1948 și începutul procesului de colectivizare în martie 1949 au făcut din stat singurul deținător de resurse, care puteau fi astfel direcționate spre accelerarea dezvoltării industriale. În primii ani de “democrație populară”, subordonarea economică față de URSS a împiedicat statul să dispună eficient de resurse.

Ocupația economică sovietică constă în: plata datoriilor de război și existența Sovromurilor, companii mixte româno-sovietice care între anii 1945 și 1956 funcționau exclusiv în profitul URSS. În consecință, programul de modernizare rapidă, lansat după 1948, a fost un eșec. Realitatea de la sfârșitul anilor ’50 indica persistenta acelorași probleme: înapoierea, în principal, apoi o structură socială predominent agrara, cu o eficiență scăzută.
Declinul economic și teamă de revolte sociale au impus schimbări manageriale semnificative. Una din soluțiile propuse de URSS și de statele dezvoltate ale lagărului socialist a fost integrarea economiilor comuniste europene prin reactivarea CAER. Integrarea presupunea departajarea și specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri (România urma să devină o țară eminamente agrară!)
Acest fapt trezit suspiciunea regimului comunist de la București, care după 1958 nu mai voia permanentizarea dependenței economice de față de Moscova. Industrializarea devenea astfel o necesitate pentru economia românească. Construcția combinatului siderurgic de la Galați a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forțe proprii.
După 1970, Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ține cont de indicatorii economici reali. Aceștia au fost supliniți de un dirijism economic absolut. Creșterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost primul eșec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima dată în istoria comunismului românesc, prevederile cincinalului următor au fost reduse.

Pe termen scurt, acest permanent “salt înainte” în domeniul economic s-a resimțit pozitiv pe plan social: debușee pentru forța de muncă, urbanizarea localitatior, o bunăstare relativă. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politică falimentară, care a promovat specializarea industrială a unor regiuni întregi, fără a oferi alternative și o depopulare a satelor.
Autoritățile au investit în trei domenii: industrie grea, infrastructura și proiecte cu caracter mai mult propagandistic decât economic. Administrării defectuoase și investițiilor industriale i s-au adăugat datorii externe împovărătoare și o severă criză de energie.

După anul 1980, economia românească producea mărfuri scumpe și de calitate slabă. În plus, efortul uriaș din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice și a acutizat lipsa de resurse. Calitatea slabă a produselor românești a reorientat în anii ’80 exporturile în țările membre CAER, într-un procent de 57% în 1985. Legăturile economice cu Moscova, atât de blamate în anii ’60, au revenit în forță în anii ’80.
În 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criză economică devenise acută în toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai puțin acces pe piețele occidentale, organismele financiare internaționale evitau România, iar Ceaușescu a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate în schimburile cu SUA. Cu toate acestea, în 1990, România trebuia să devină în optica partidului “o țară de dezvoltare medie”, cu perspective impresionante de a trece la stadiul de “țară socialistă multilateral dezvoltată și îndreptarea României spre comunism”.

1.6. Colectivizarea și impactul asupra satului românesc (1948-1962).

Regimul comunist a reușit între 1945 și 1949 să aducă sub controlul sau populația urbană. Lumea rurală, reprezentând 76,5% din populație, se afla însă relativ în afara limitelor acestui control. Metodele uzitate pentru înființarea Gospodăriilor Agricole Colective mergeau de la brutalități, confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă și izolare. Primele GAC s-au înființat în iulie 1949.

În anul 1953, totaul atingea abia 10% din suprafața arabilă a țării iar producția agricolă nu a crescut, dimpotrivă. După 1953, metodele au fost schimbate dar scoul nu. Locul arestărilor în masă, al confiscărilor de inventar agricol și recolta l-au luat mjloacele administrative, restricțiile comerciale și interdicțiile.
Anul 1958 a marcat însă revenirea în forța la modelul economic stalinist în agricultură. În 1958, gospodăriile agricole nu cultivau decât 17,5% din pământul arabil. În 1962, deci numai după patru ani, procentajul a urcat la 96%
Rezistenta țărănească s-a manifestat pe parcursul întregii perioade 1948-1962 și s-a concretizat într-un lung șir de răscoale, în toate zonele țării. “Victoria” totală a colectivizarii- deși a fost un real succes pe plan politic, administrativ și ideologic-nu a făcut decât să agraveze problema economică, România rămânând a doua tara producătoare agricolă din lagărul socialist (după URSS), un real succes, dar cu mult sub posibilitatiele reale ale României.

Spre sfârșitul anilor ’70, acest eșec avea să umbrească triumfurile industriale ulterioare, spectaculoase sau unilaterale.
În primăvara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai puțin de cinci decrete privind agricultură, toate urmărind rezolvarea crizei (dar găsind “soluția” numai în întărirea controlului central și într-un nou sistem de rechiziții!). Cu toate acestea, producția agricolă nu a atins obiectivele stabilite, în ciuda faptului că statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de creștere și recolte record (1982-22,3 mil. tone, 1983-20 mil tone!)
Lipsurile alimentare au devenit evidente în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, când s-au reintrodus cartelele (desfintate în 1954) și s-au raționalizat pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea (pentru a se putea exporta cât mai mult).

Programul “științific de alimentare rațională” (adoptat în 1984, și care mai mult spunea populației să nu consume hrana aproape deloc!) a fost considerat singura soluție pentru depășirea crizei alimentare.

Acest experiment științific din ultimii ani ai României socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii românești. Putem spune că acesta a fost cel mai mare eșec al comunismului de stil sovietic și a dus la distrugerea structurii tradiționale a satului românesc.

CAPITOLUL 2

LIBERALIZAREA ROMÂNIEI

2.1. Politica demografică

Că în orice sistem totalitar, anularea solidarităților tradiționale, distrugerea individualității în favoarea colectivității a însemnat confiscarea vieții private în general și a celei de famiie în particular. Liberalizarea avorturilor s-a încadrat în această dimensiune, că o formă de laicizare a practicilor juridice și sociale.

În anul 1957, România s-a liniat și ea aceste practici, adoptând o legislație liberă asupra avorturilor. Decizia a favorizat într-un anume fel familia, care trecea printr-o perioadă în care situația economică și indepsebi nivelul de trai erau deficitare. Pe de altă parte, avortul devenise singura metodă de planificare familială, în lipsa altor metode de contracepție. Situația precară din punct de vedere socio-economic a favorizat însă scăderea natalității: dacă în 1956 existau 24 nou-născuți la mia de locuitori, în 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situând România pe ultimul loc în Europa, alături de Ungaria.

Drept urmare , dintr-o societate unde avorturile erau libere și relativ ieftine, România ceaușistă se singularizează în 1966, prin politica ei demografică, în întreg lagărul socialist. În toamna lui 1966 se interzice prin lege întreruperea deliberată a sarcinii pentru femeile având mai puțin de patru copii și 45 de ani.

Penalitățile prevăzute comportau privarea de libertate atât pentru femeile în cauză și pentu persoanele implicate în operație, cât și pentru tatăl ce se făcea vinovat de omisiune de denunț.. Concomitent, celibatarii, cuplurile fără copii sunt obligate să plătească taxe suplimentare. Divorțurile sunt sistematic descurajate. Crestera bruscă a numărului de nou-născuți în anul 1967 -; practic o dublare în raport cu anul precedent – a reprezentat o “performanță” unică în istoria demografică a populațiilor europene.

Evoluția ulterioară a natalității (statul comunist avea nevoie de cât mai multe persoane apte de muncă pentru continuarea industrializării și redresării economiei) nu a urmat planificarea imaginată de regim. Avortul provocat, cel clandestin și practicile contracepționale tradiționale au constituit mijloace eficiente de întrerupere a sarcinii. Natatlitatea a ajuns astfel, în anul 1983, la 14 la mie, adică exact nivelul din 1966. Mai mult, România se afla pe locul întâi în lume în privința mortalității materne. La mijocul anilor ’80 autoritățile au decis că actele de naștere ale copiilor să nu fie eliberate mai devreme de o lună de la naștere pentru a diminua numărul statistic al deceselor la nou-născuți.
Politica de stimulare a natalității, prin orice mijloace, a atins cote aberante în anii ’80, o dată cu ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a organiza o creștere planificată, riguroasă și rapidă a populației țării. Propagandă în spiritul creșterii natalității a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei comuniste, iar măsurile încurajate de autorități -; precum controlul obligatoriu al femeilor în vederea depistării sarcinii, penalizarea financiară a persoanelor necăsătorite, etc. -; au reprezentat una dintre cele mai clare dovezi de încălcare a drepturilor omului și a demnității umane.

Alte consecințe foarte grave ale acestor măsuri abuzive precum creșterea numărului de copii abandonați sau a numărului copiilor născuți cu handicap în urma unor încercări de întrerupere a sacrinii au devenit vizibile abia la căderea regimului, constituind o reală problemă socială.

2.2. Distrugerea satelor și urbanizarea forțată (1948-1989).

Industrializarea și urbanizarea.

Dezvoltând proiecte industriale de dimensiuni gigantice, regimul avea în mod fiesc nevoie de o mână de lucru care să susțină acest efort al industrializării intensive. În acest scop, autoritățile au încurajat începând cu anii ’50, dislocarea treptată a unei mari părți a forței de muncă -; în special generațiile tinere – spre centrele industriale nou apărute. Consecință directă a acestei politici a fost modificarea, într-un interval relativ scurt, a balanței socio-demografice a țării. Între mediul rural și urban, migrația populației a avut o singură direcție, dinspre sate către orașe.
La începutul anilor ’50 și în anii ’60, PCR și conducerea de stat au lansat un program extins de construcții de locuințe, pentru a îndeplini cerințele urgente ale noilor orășeni. Vreme de 15 ani, între anii 1955 și 1970, apartamentele au fost construite la periferie, pe trenuri virane, de-a lungul unor bulevarde de centură și al șoselelor de acces în orașe. În această primă fază, până la începutul anilor ’70, este corect să afirmăm că în general centrele istorice nu au fost afectate. Primele demolări majore în zonele arhitecturale tradiționale au avut loc la Suceava, Pitești, Vaslui, Giurgiu și Târgoviște.
După 20 de ani de la începutul acestui proces, structura și aria clădirilor a cel puțin 29 de orașe din România erau distruse în proporție de 85-90%, fiind înlocuite cu blocuri de apartamente de un caracter total diferit.

Sistematizarea satelor.

Principiul sistematizării s-a numărat printre intențiile de politica socială a partidului încă din ultimii ani ai regimului Dej, dar el a căpătat consistență și amploare în anii regimului lui Ceaușescu. În noiembrie 1965, la inițiativa acestuia este înființată Comisia Centrală pentru Sistematizarea Satelor, comisie care urma să întocmească planuri de perspectivă pentru o folosire cât mai eficientă a pământului agricol și a rețelei hidrogrfice existente.

În conferință națională a partidului din decembrie 1967, Nicolae Ceaușescu a prezentat prototipul viitoarei așezări rurale românești: fiecare comună urma să aibă una sau mai multe școli, o bibliotecă publică și o casă de cultură, cinematograf, dispensar medical și maternitate, o baie publică și o rețea de magazine care să asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum. În paralel, în aceste comune urmau să fie aduși un număr din ce în ce mai mare de intelectuali, pentru a determina, pe termen mediu, transformarea acestor comune în așezări semiurbane.

În anul 1973, acest program a fost inițiat în județele din aproprierea Capitalei (Ilfov, Călărași) și extins apoi la nivelul întregii țări. Sistematizarea rurală prevedea reamplasarea gospodăriilor din satele mici și risipite, considerate ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare, urmând să fie concentrate în comune cât mai compacte.

Un număr de câteva sute de comune, selectate pe tot cuprinsul țării, urmau să fie transformate în centre agroindustriale cu statut de oraș; locuitorii acestora, în număr de cel puțin 5000 în fiecare localitate, urmau să fie mutați din locuințele lor individuale în locuințe colective (blocuri) de câteva etaje, astfel încât densitatea demografică să fie cât mai mare. În interiorul acestor localități, birourile autorităților administrative și politice urmau să fie grupate în centrul civic al așezării. Tot aici urmau să fie construite perimetrele industriale, magazinele, școlile, spitalele și alte facilități care să deservească toate comunele din jur, pe o rază de până la 20 km. Aceste centre urmau să fie dotate cu rețele de canalizare, apă și gaze și cu rețele.
De la începutul anilor ’80 sistematizarea a devenit parte integrantă a planurilor anuale și cincinale. Cifrele publicate în martie și iunie 1988 vizau dispariția a 900 de comune, din totalul de 2705, și o reducere a numărului satelor, de la 13123 la maximum 5000-6000. În acest fel, 7000-8000 de așezări rurale dispăreau de pe harta României, iar cele care rămâneau trebuiau demolate și reconstruite în proporție de 50-55%.
Un asemenea plan este foarte util datorită anularii discrepantelor dintre sat și oraș, dar aplicarea lui într-un ritm atât de rapid, la o scară atât de mare, o utopie, presupunea investii pe care România nu și le putea permite și care vor secătui economia națională. Iar acele ștergeri de pe suprafața pământului ale comunelor nu s-au făcut fără abuzuri, fără arestări și strămutări forțate; nu s-au oferit decât despăgubiri simbolice și acelea după îndelungi tergiversări

“Centrul civic” și alte proiecte urbane

Până în 1989, cel puțin 29 de orașe au fost distruse și reconstruite în proporție de 85-90%. Din necesități ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi locuitori, după 1955 regimul a început un vast program de construcții de locuințe. Au luat astfel naștere cartierele de blocuri din marile orașe, construite la periferie, pe terenuri virane sau pe șoselele de centură (de exemplu, cartierul Drumul Taberei din București, a cărui construcție a început în anul 1959), ulterior a început agresiunea pe timp de pace asupra orașelor, a centrelor istorice (după 1970).

Arhitectura tradițională și structura urbana au fost rase și înlocuite de clădiri colective cu un număr mare de apartamente (populația fiind un grup compact era mai ușor de supravegheat de către Securitate) și o rețea de străzi diferită. A apărut o altă lume urbană, opusă celei anterioare, aproape fără legătură cu trecutul, dar cu monumente istorice izolate și alte câteva clădiri păstrate și uneori ascunse printre noile construcții. Demolarea rapidă era în curs în alte 37 de orașe…
Nu a existat nici o opțiune pentru cetățenii ce locuiau în case particulare, o dată ce demolarea era hotărâtă. Fostul proprietar trebuia să se mute într-un apartament de stat, devenind chiriaș. Noul spațiu se închiriază conform prevederilor legale: o garsonieră pentru o persoană sau cuplu fără copii, indiferent de dimensiunile casei sau apartamentului expropriat și distrus. Compensația pentru proprietatea pierdută, plătită după îndelungi tergiversări, reprezenta, de obicei, sub 30% din valoarea reală.
Conform datelor oficiale de la mijlocul anilor ’80, planurile prevedeau schimbări grandioase: în septembrie 1985 se anunță că în anul 1990 între 90 și 95% din populația Bucureștiului va locui în blocuri noi. În paralel cu această operație faraonică de modificare rapidă a geografiei habitatului rural și urban, autoritățile comuniste au început după anul 1980 un vast proces de construcție a noului centru civic al Bucureștiului, un perimetru arhitectonic ce urma să fie un viu exemplu pentru întreaga țară.

În scopul reconstruirii acestei zone, în 1984 a început demolarea unor întregi cartiere de locuințe, monumente de artă arhitectonică, biserici, etc, din aria istorică a Dealului Uranus. Nicolae și Elena Ceaușescu au supervizat personal lucrările centrului civic, vizitând în repetate rânduri șantierul.

Rezultatul, impresionant prin dimensiuni, prin lipsa măsurii și prin sfidarea oricăror proporții ale zonei ambientale, este ilustrativ pentru megalomania regimului Ceaușescu: Casa Republicii -; un amestec de stiluri arhitectonice întins pe o suprafață de 6,3 hectare, construcție ce urma să fie viitoarea cladire-simbol a regimului și centru al utoritatilor politice și administrative ale statului -; este pe locul secund în rândul celor mai mari clădiri din lume (după clădirea Pentagonului american), iar bulevardul care pleacă din fața ei (bulevard ce deturnează, practic, axa tradițională a orașului, botezat inițial Victoria Socialismului) este mai larg decât bulevardul Champs-Elysees din Paris.
Anunțarea acestui ambițios program de sistematizare a orașelor și satelor a alarmat, în mod legitim, o mare parte dintre cetățeni țării. Protestele unor membrii ai Comisiei Patrimoniului Cultural Național (istorici, arhitecți, istorici de artă) nu au fost luate în seamă de autorități. Presa internațională s-a făcut în dese rânduri ecoul acestor proteste, contribuind la creșterea izolării tot mai evidente în care a sfârșit regimul comunist de la București.

2.3. Represiunea și Securitatea (1949-1989).

Între 1949 și 1953, un număr imposibil de stabilit de deținuți politici, multe zeci de mii în orice caz, după unele surse peste 100.000 de persoane în perioada 1950-1954, au trudit până la exterminare pe șantierul Dunare-Marea Neagră sau în “celebrele” închisori Sighet, Ghierla, Ramnicu-Sarat sau Malmaison.

După anul 1950, partidul a încurajat, vreme de câțiva ani, în unele închisori, metoda reeducării prin violență fizică și psihică, devenită celebra mai ales datorită experimentului de la Pitești. Represiunea, care în această perioadă a îmbrăcat poate formele cele mai violente din întreaga Europă de Est, s-a îndulcit întrucâtva după moartea lui Stalin. Între anii 1956-1959 însă, de frica exemplului unguresc și polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea și studențimea.
Nu se poate stabili desigur nici măcar cu aproximație numărul persoanelor arestate între anii 1949 și 1964, când s-a renunțat la închisorile politice. Potrivit istoricilor, trebuia să fi fost cel puțin jumătate de milion.

Dacă adăugăm la această cifră și pe așa-zișii chiaburi (peste 80.000 arestați), șvabi, deportații în Bărăgan, și existența detașamentelor militarizate de muncă în care erau trimiși tinerii cu “origine nesănătoasă”, cifra victimilor represiunii trebuie să fi fost mult mai mare. Această eficientă teroare explica în bună parte neputința organizării unei rezistente active, deși grupuri izolate de partizani au continuat să acționeze în munți până în anul 1956.

Închisorile politice au început să se deschidă în 1962, o dată cu noul curs politic al regimului de la București, când au fost eliberați, după cifrele oficiale, 1304 deținuți, urmați în 1963 de alți 2892 și, în primele luni ale lui 1964, de ultimii 464. Aceste eliberări simbolice arata clar că în anii ’60 regimul nu mai avea dușmani interni, că deținea controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice din România.
După 1964, regimul închisorilor și extenuarea fizică au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societății în ansamblu: o puternică rețea de informatori și încurajarea delațiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor poștale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frică paraliza acum toate segmentele sociale și , în lipsa unei opoziții puternice la politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice încercare de a contesta politica partidului.
Dintre cei care au murit în închisorile în închisorile comuniste sau care au trecut și cunoscut regimul detenției regimului poliției politice trebuiesc amintiți: Gheorghe Brătianu, Ioan Lupas, Anton Golopentia, Mircea Vulcănescu, Constantin Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Brătianu, Titel Petrescu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Teroarea roșie a afectat însă și cadrele partidului comunist. Cazul Lucrețiu Pătrășcanu este edificator pentru exemplul românesc.
Securitatea apare ca poliție politică la 30 august 1948 sub denumirea de Direcția Generală a Securității Poporului (avea să fie redenumita ulterior în Direcția Securității Statului -;DSS, denumire sub care avea să se consacre), având ca prim director pe Gheorghe Pintilie, cu rang de ministru (ultimul director, generalul Iulian Vlad, avea să fie destituit printr-un decret al FSN în ianuarie 1990, iar Securitatea desființată formal căci majoritatea cadrelor au trecut în componența noului SRI).
Rolul său era “de a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitate RPR împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi”. După 1964 chiar dacă nu s-au mai înregistrat perioade de teroare comparabile cu cele din timpul lui Dej, treptat Securitatea a devenit și ea o instituție depinzând de capriciile dictatorului.

Pentru a putea susține, pe plan extern, că România comunistă nu mai are deținuți politici, regimul Ceaușescu a găsit forme mai subtile de terorizare a populației: un loc aparte, printre acestea, l-au ocupat internările opozanților în azile și spitale psihiatrice sau amestecarea lor cu deținuți de drept comun, sub acuzații false.

În anii ’80, în mentalitatea colectivă a românilor se instalase o adevărată psihoză a Securității: ochii și urechile dictaturii păreau a pătrunde în cele mai intime detalii ale vieții de zi cu zi.
În timpul regimului Ceaușescu, cifrele disponibile referitoare la numărul angajaților Securității sunt contradictorii: generalul Victor Stanculescu, ministru al Apărării în 1990, declară că toate cele 6 direcții ale Securității cuprindeau în anul 1989, 15 000 de angajați. Ion Iliescu avansa cifra de 38 000 (și, se pare, că este cea mai apropiată de adevăr), iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajați.

2.4.Viața cotidiană în România comunistă.

În România comunistă a existat o adevărată revoluție a moravurilor, societatea modernizându-se într-un ritm alert, a schimbat complet viața cotidiană. Populația consuma acum mai multe produse, au apărut obiectele electrocasnice, cum ar fi: radioul, frigiderul și aragazul – în anii ’50, de care propanganda regimului Dej făcea mare caz; automobilul proprietate personală( Aro în ani ’50, Dacia în anii ’70 și, mai târziu, Oltcitul și Lăstunul plus mărci provenite, în special, din lagărul comunist cum ar fi Trabant, Skoda, Volga, Ladă și altele), aparatele TV , concediile la mare și la munte, servicii telefonice pentru marea majoritate a populației, electrificarea satelor și construcția de numeroase șosele, revistele mondene, filmele autohtone și înflorirea cinematografelor, accesul la școlarizare mai liber ca oricând, Transfagarasanul, metroul bucureștean și, inspe sfârșitul regimului, primele computere personale românești replici ale celor occidentale (în afara celor de proiecție proprie, Coral, încă din anul 1972 dar destinate doar institutelor), compatibile Spectrum (HC-85, în anul 1985 și CIP-03, în anul 1987) și compatibile IBM-PC (Felix PC, în anul 1988) și destinate publicului larg.

Totuși societatea comunistă nu afost niciodată una de consum asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situându-se la cote modeste în comparație cu țările capitaliste.

Ca o comaparatie edifcatoare, statisticile RAR arata că în noiembrie 1989, în București și Ilfov, existau 150.000 de automobile la o populație de 3 milioane de locuitori, iar în luna august 2003 numai numărul automobilelor din București situându-se la cifra de 978.000 de unități la o populație numai a Bucureștiului, ce a scăzut cu 500.000 de persoane.

Revoluția romana din decembrie 1989 (sau lovitura de stat căci nu vom afla prea curând) a redat libertatea romanilor creându-le premise promițătoare într-un viitor mai bun. Într-un timp relativ scurt, România va adera la majoritatea structurilor militare și economice democratice occidentale și, cu toată împotrivirea foștilor securiști și membrii ai nomenclaturii comuniste infiltrați în toate structurile statului, deveniți “baroni locali’ și miliardari de carton”, țara noastră își va regăsi locul pierdut în 1938, va deveni o țară prosperă, unde drepturile și demnitatea umană vor fi respectate.

2.5.Nicolae Ceaușescu

Sistemul monopartidist communist s-a format și afirmat în procesul revoluție și construcției socialiste. Devenind partied de guvernământ, partidele comuniste și-au ridicat pe trepte înalte rolul de forțe politice ale clasei muncitoare și aliaților acesteia. Ele au folosit puterea de stat împotriva forțelor politice și sociale contrarevoluționare, pentru făurirea societății socialiste. Odată cu înlăturarea claselor exploatatoare și a forțelor lor politice partidul marxist-leninist a devenit forța de conducere a întregului popor, a întregii națiuni.
În România instaurarea comunismului a afectat foarte mult dezvoltarea statului. Acest regim totalitar și-a lăsat amprenta chiar până-n zilele noastre. Viața populației României a fost afectată și ea de către comunism. Condițiile grele de trăi din acea perioadă au rămas ca un coșmar în mintea celor care le-au întâlnit.
Născut la Scornicești, Nicolae Ceaușescu (1918-1989), membru al Partidului Comunist Roman, în anul 1965 devine secretar general al acestui partid, urmând ca în anul 1967 să devină președintele României (1967-1989). În anii `80 impune un program de austeritate având ca scop lichidarea datoriilor externe.

Alimentele și curentul electric sunt raționalizate, programul TV redus (doar știri și emisiuni despre “conducătorul iubit”), populația de la țară adusă la oraș pentru a lucra în fabrici -; comasată în blocuri de locuințe, interdicția de a trece granițele țării pentru a vedea modul de viață al “exploatatorilor” capitaliști precum și alte persecuții politice, toate acestea ducând la revoltă poporului român.

Încă de mici, copiii deveneau “șoimii patriei”, apoi pionieri, “uteciști”, participând la diversele manifestări dedicate Partidului Comunist și conducătorului acestuia.
După vizita președintelui Statelor Unite Richard Nixon în 1969, Ceaușescu i-a vizitat de mai multe ori, astfel încât în 1975 SUA a recunoscut România ca fiind cea mai favorizată națiune, iar în 1976 a fost semnat un pact economic de 10 ani între cele două state. În 1972 România s-a asociat cu FMI și Banca Internațională pentru Dezvoltare. În 1970 România a semnat un tratat de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Încercarea dictatorului de a părăsi țara pe 22 decembrie 1989, după ce armata romană s-a întors împotriva sa, a fost în zadar. Astfel, pe 25 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena au fost prinși și executați.
Deși în această perioadă de comunism România a avut mult de suferit sunt unele persone care cred că viața era mai bună atunci, că aveau venituri mai mari, însă nu aveau libertatea de a cumpăra de oriunde orice dorea.
În concluzie comunismul nu reprezintă altceva pentru România decât o pată neagră, o piedică în dezvoltare.

“Epoca Ceaușescu” a continuat procesul început în timpul lui Gheorghiu Dej de distrugere a intelectualității, a valorilor naționale, a operelor și a bunurilor, sub pretextul necesității aplicării dictaturii proletariatului și a luptei de clasă.
Împotriva unor astfel de stări de lucruri s-au ridicat s-au ridicat romani în zilele de 16-22 decembrie 1989 și, în fapt, pentru înlăturarea lui Ceaușescu și o dată cu el a comunismului din România.

2.6.Cultura română după instaurarea comunismului

Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenția și controlul politicului asupra tuturor compartimentelor vieții. Partidul Comunist, ca „forță conducătoare în Stat", ca putere absolută, a dezvoltat o acțiune susținută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri. Cultura și literatura au jucat un rol important în arsenalul de dominație, fiind politizate și subordonate puterii.

Cercetările întreprinse asupra regimurilor dictatoriale au dovedit că cetățenii răspund cu forme diferite de rezistență unei politici intervenționiste, ceea ce le poate da iluzia că își păstrează și protejează anumite drepturi, dar, în același timp, poate genera duplicitate și complicitate.

Atitudinea puterii față de scriitori, de creatori, în general, a fost una de continuu control, în acest scop fiind organizate servicii sau subservicii speciale și specializate: de cenzură și de securitate. La acestea se adăuga „îndrumarea" literaturii de către partid și activiștii I săi culturali. Literatura și presa, discursul scris tipărit erau supuse unei lecturi de verificare a conținutului, după alte criterii decât cele estetice sau jurnalistice.

In cele patru decenii de comunism, raporturile literaturii cu politicul, respectiv cu puterea, au trecut prin mai multe etape, dinamismul lor fiind în strânsă legătură cu poziționarea pe plan național și internațional a regimului.

In perioada comunismului, în literatura română s-a manifestat constant, dar în forme și cu intensități diferite, un fenomen de subordonare a literarului față de comenzile politicului, de aservire față de ideologia și programul Partidului Comunist, corelat cu o atitudine umană, de slujire și de aplicare a politicii comuniste în domeniul literaturii, adeseori în schimbul unor beneficii de diferite tipuri.

De aceea se poate vorbi despre o literatură aservită ideologiei comuniste, chiar dacă termenul de „literatură" în acest caz este golit de înțelesul său de bază. Acest tip de literatură, în afara literarului propriu-zis, s-a caracterizat prin:

• „îndrumarea" literaturii de către Partid și cadrele sale;

• utilizarea unor genuri și specii literare pentru slujirea ideologiei comuniste;

• impunerea unor scriitori și critici literari, fideli regimului, și criticarea, sancționarea și eliminarea celor care se abăteau de la „linia" trasată de Partid.

În România, peisajul literar din timpul comunismului poate fi prezentat în câteva etape, în funcție de dinamica regimului politic, determinată, la rândul ei, de modelul și controlul sovietic. Aceste etape au fost descrise de critici și cercetători contemporani în diferite moduri, fiind convenite cel puțin patru repere:

I. Etapa stalinistă (1948-1964);

II. Etapa relativei liberalizări (1964-1971);

III. Etapa comunismului naționalist (1971-1989).

IV. Etapa nationalismului communist (1971-1989)

Specificul primei etape este determinat de regimul politic de tip fundamentalist și de sovietizarea impuse de Stalin în România și în celelalte țări din lagărul socialist. Literatura are, în acest timp, o singură dimensiune: „de propagandă și de agitație", fiind învestită cu misiunea istorică de a exprima, de a transmite și de a impune ideologia de partid. încadrată într-o concepție unică despre artă, dictată și hotărâtă la Moscova, această literatură trebuia să creeze suportul mental și afectiv necesar înregimentării populației în slujba idealului comunist.

Pentru a denumi acest tip de literatură au fost preluate două formule din Uniunea Sovietică: proletcultism și realism socialist.

Proletcultismul este un termen aplicat literaturii române ideologizate din perioada stalinistă, în comentariile și analizele ulterioare acestui interval de timp. La origine, termenul se referă la organizația Proletcult („cultura proletară"), organizație „muncitorească cultural-educativă cu caracter de masă", înființată în Rusia în 1917, cu puțin timp înainte de Revoluția din Octombrie. Proletcult își declară autonomia față de ideologia leninistă, în numele unei arte „noi", fără tradiție, fără moștenire, fără continuitate, având caracter mai mult avangardist. Cu un număr din ce în ce mai mare de filiale, organizația devine incomodă și Lenin manevrează subordonarea ei față de partid. Proletcultul este lichidat în 1932.

Realismul socialist desemnează concepția despre artă de tip doctrinar, oficial, transformată în directive, impusă în 1932 de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, odată cu lichidarea Proletcultului. Realismul socialist impune altă relație cu trecutul: „preluarea critică și creatoare a celor mai valoroase cuceriri", în folosul societății și al culturii socialiste, și eliminarea elementelor retrograde ale vechii societăți, cea burgheză, pe baza unui spirit critic ascuțit.

Odată cu înființarea Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, în 1934, în statutul acestei organizații, articolul 1, se decide că realismul socialist este metoda fundamentală de creație pentru literatura și critica literară sovietică. Această metodă impune artistului „o reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară", precum și datoria educării și transformării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului.

Stalin îl definește pe scriitor ca „inginer al sufletelor". Realismul socialist este arma ideologică a muncitorilor și înseamnă arta în slujba revoluției.

Conținutul acestei arte se prezintă sub două fațete: pe de c parte, este o critică a trecutului, adică a tarelor moștenite de k societatea burgheză, pe de altă parte, este o susținere a noului care se naște din dezvoltarea socialistă.

Promotorii ei susțin că, spre deosebire de arta burgheză, care copiază realitatea, realismul socialist dă artei valoare de sinteză și capacitate de proiecție în viitor.

Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicare: teoriei celor două culturi, lansate de Lenin: în societatea împărțită îi clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viața și d lupta poporului, și una retrogradă, decadentă, emanată de clasei dominante în descompunere. Această ideologizare a determine acțiuni de „evaluare" a moștenirii literare:

• blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fost interzisă, fiind trecută în așa-zisele fonduri secrete ale bibliotecilor

• reeditarea selectivă;

• deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică. Astfel, în 1946 apare catalogul Publicații scoase din circulație cu 1863 de titluri dintre care 762 în limba română, iar în 1948, ui catalog de 10000 de titluri, de 522 de pagini, cu un supliment de 11 de pagini, la care se adaugă toate manualele școlare de dinainte de 1947. Alți autori au fost scoși din circulație prin interdicția tacită de a nu mai fi publicați (Maiorescu, Călinescu). S-au întreprins acțiuni de epurare a bibliotecilor particulare cu arderea sau confiscarea cărților, așa cum s-a întâmplat cu biblioteca lui E. Lovinescu.

Scena literară a timpului este copleșită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii ideologice avându-1 critica literară, care devine un fel de jandarm al Partidului.

Dar excepțiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura română: Bietul Ioanide de G Călinescu (în 1953), Moromeții, volumul I, de Marin Preda (în 1955) Cronică de familie de Petru Dumitriu (în 1956), Groapa de Eugen Barbu (în 1957).

Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleți, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era una de tip agitatoric, cu un mesaj accesibil, care să poată ajunge la „oamenii muncii", fără a fac concesii artei imperialiste, formale și cosmopolite, sau artei decadente, burghezo-moșierești, evazioniste și intimiste. Temele era prosovietice sau antiimperialiste, legate de viața „nouă de la orașe și sate", de omul „nou" și izbânzile sale, de partid și binefaceri sale.

Prezentul luminos, în contrast cu trecutul întunecat, comunist – erou civilizator, victoriile de pe marile șantiere, colectivizări agriculturii reprezintă realități mărețe, demne de inspirația poețică. Formula consacrată este cea a poemelor narative, scrise într-o liml „pe înțeles", în care adeseori erau imitate structuri poetice cunoscute de tipul baladei populare, al versului eminescian, coșbucian etc.

Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile transformi din industrie și agricultură, munca fremătătoare de pe șantiere" rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare „lupta de clasă", frumusețea și măreția eroului comunist, fie muncitor sau țăran. Formula unei antiteze stridente, tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă familiară din literatura populară, linierea pe două coloane a personajelor în funcție de apartenența de lasă reprezentau repere obligatorii pentru cei care voiau să își vadă opera tipărită.

Erau respinse și condamnate de critica vremii atitudinile ambigue, șovăitoare, viața intimă a personajelor, scenele considerate „atipice", în condițiile în care tiparele realității erau iute și transmise „de sus". Speciile în proză ale vremii indică o predilecție pentru pamflet și reportaj.

Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei și politicii comu-iste nu a încetat după depășirea stalinismului în România.

Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic asupra teritoriului liric, care este confiscat și folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă. Temele impuse – partidul glorios, cuceririle socialismului, eroul conducător – nu mai sunt unice și obligatorii. În proză însă un număr însemnat de scrieri contribuie la susținerea politicii de partid, abordând două teme de predilecție: lupta dintre nou și vechi (cu o schemă epică simplă: inginerul tânăr și capabil, angajat într-o întreprindere de stat intră în conflict cu vechea gardă și cu profitorii regimului comunist) și istoria națională, prin luarea cultului eroilor.

În etapa comunismului naționalist cele două arii tematice ale prozei sunt continuate cu intenția transparentă de a justifica politica ceaușistă și noul tip de revoluționar, de a legitima regimul politic comunist. „Proza cu activiști" (Eugen Negrici), prin care acest personaj apare fie ca victimă, fie ca ființă profundă, capabilă să analizeze trecutul „obiectiv", și proza de inspirație istorică (Vlad Țepeș, Mihai Viteazul sau strămoșii daci) asigură politizarea literarului.

Fenomenul descris mai sus și proporțiile lui au fost considerabile, dar, în același timp, nu trebuie confundat cu literatura română din această perioadă, din perioada postbelică, cum nu trebuie exclusă și influența lui asupra acestei literaturi. Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în acest interval politic, să înregistreze contribuții valoroase, care au asigurat continuitatea literaturii române.

Unii comentatori au făcut distincție între literatura aservită regimului (care este obiectul prezentului studiu de caz) și literatura tolerată de regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei etice), pentru a puncta raporturile scrierilor din această perioadă ! politicul. Dar atribuirea denumirii de „literatură" scrierilor de circumstanță, comandate, controlate sau impuse de „Partid", trebuie studiată cu precauții și studiată ca fenomen al istoriei sociale și culturale.

BIBLIOGRAFIE

1.L. Boia, „Mitologie comunistă în versiune românească”, în Chantal Delsol, M. Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, București, 2003.

2. I. Bușe, „Miturile românești ale originilor și imaginarul politic”, în Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, București, 2003.

3. M. Botez, Românii despre ei înșiși. O cercetare de comunismologie prospectivă, București, 1992.

4. I. Bușe, „Miturile românești ale originilor și imaginarul politic”, în Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, București, 2003.

5. Ioana Bot, „Mihai Eminescu (1850-1889), un mit cultural”, în Chantal Delsol, M. Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, București, 2003.

6. D. Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și dizidență în România anilor 1965-1989, București, 1998.

7.A.Drăgușanu, „Simboluri istorice în filatelie (1944-1989)”, în Miturile comunismului românesc, vol. II, București, 1997.

8. L. Drulă, „Ion Antonescu și Mihai I: între istorie și politică”, în Mituri istorice românești, București, 1995.

9. V. Frunză, Istoria stalinismului în România, București, 1990.

10. A. Marino, Cenzura în România. Schiță istorică introductivă, Craiova, 2000.

11.D. Petrescu, „400 000 de spirite creatoare. Cântarea României sau stalinismul național în festival” în Miturile comunismului românesc, vol. II, București, 1997.

12. I. Rațiu, România de astăzi. Comunism sau independență?, București, 1990.

13. S. Tănase, Revoluția ca eșec. Elite și societate, Iași, 1996.

14. S. Tănase, Miracolul revoluției. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, București, 1992.

15.Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, 1994.