Liberalism Si Democratie In Romania Postcomunista

CAPITOLUL 1.

NOȚIUNEA DE „LIBERALISM”. DOCTRINA LIBERALĂ. STATUL LIMITAT (LIBERAL)

Liberalismul a apărut în urmă cu circa 300 de ani. A pus accentul pe promovarea libertății individuale. Este un concept ce dă naștere interpretărilor și duce la neînțelegeri vizând semnificația conceptului de „libertate” și modalitățile de promovare a acesteia. Conceptul „liberal” nu a făcut parte din vocabularul politic până la începutul secolului al XIX – lea.

Liberalismul pleacă de la concepția că ființele umane sunt indivizi raționali. De aici rezultă concluzia că oamenii pot trăi liberi și au interese pentru promovarea cărora acționează. Interesul fiecărui individ reprezintă motorul activității umane. În concepția liberală, oamenii acționează, în primul rând, pentru satisfacerea interesului propriu și apoi pentru cel general.

Liberalii acționează pentru îndepărtarea oricăror opreliști din calea activității umane (legi, condiții care se pot transforma în obstacole). De aici rezultă ideea ca statul liberal este un stat cu puteri limitate.

Premisa filosofică a statului liberal, înțeles ca stat limitat, o constituie doctrina drepturilor omului, elaborată de școala dreptului natural. E vorba de doctrina care afirmă că omul, toți oamenii fără discriminare, au în mod natural, adică independent de voința lor și independent de voința altor oameni, anumite drepturi fundamentale, precum dreptul la viață, la libertate, la siguranță, la fericire. Acestea sunt drepturi pe care statul sau cei care dețin puterea trebuie să le respecte și să le garanteze împotriva oricărei posibile încălcări din partea altcuiva. A corda cuiva un drept înseamnă a recunoaște că acea persoană are facultatea de a face sau nu ceva după bunul său plac, ca și puterea de a rezista, recurgând în ultimă instanță chiar și la forța proprie sau a altcuiva, împotriva unui eventual agresor, care are, în consecință, datoria (sau obligația) de a se abține de la orice act care ar putea, în orice mod, să interfereze cu acea facultate de a face sau a nu face.

Doctrina liberală constituie una dintre componentele esențiale ale sistemului doctrinar contemporan și deopotrivă ale gândirii politice trecute și actuale. Ca orice doctrină politică, liberalismul are propria sa evoluție, propria sa istorie. Este o istorie care trebuie deslușită și apreciată corect, întrucât de liberalism se relaționează întreg spațiul doctrinar vechi și nou.

Cunoscători ai domeniului, consideră că unele dintre ideile liberale apar și își găsesc concretizări cu mult înainte de feudalism (în societățile greacă și romană). Nu poate fi vorba însă de o doctrină în înțelesul ei modern și, în nici un caz, cu o astfel de nominație (termenul de liberal este introdus în „vocabularul politic” numai în secolul al XIX-lea), întrucât ideile și concretizările lor în spațiul politic, chiar dacă erau expresia încurajării spiritului și inițiativelor individualiste, nu au condus la conceperea unui

sistem politic, social și economic clădit pe ideile liberale și care nu se putea limita oricum numai la proclamarea libertății individuale, ca unic principiu doctrinar.

S-a vorbit despre supoziția filozofică a liberalismului, deoarece el contribuie la fondarea limitelor puterii pe baza unei concepții generale și ipotetice despre natura umană. Din punct de vedere rațional, statul liberal este explicat ca rezultat al unui acord între indivizi care sunt liberi în starea inițială și acre convin la stabilirea obligațiilor strict necesare pentru o conviețuire stabilă și pașnică.

Afirmarea drepturilor naturale și teoria contractului social (contractualismul) sunt strâns legate. Ideea că exercițiul puterii politice este legitim numai dacă se bazează pe consensul celor asupra cărora ea trebuie exercitată și, implicit pe un acord între cei care hotărăsc să se supună unei puteri superioare și cei cărora le este încredințată această putere, derivă din presupunerea că indivizii au drepturi ce nu depind de instituția unui suveran, iar principala funcție a acestuia din urmă este de a permite exercitarea cît mai largă a acestor drepturi. Ceea ce reunește doctrina drepturilor omului și contractualismul este concepția lor individualistă despre societate. Conform acestei concepții individualiste, există mai întâi individul cu interesele și nevoile sale sale, iar societatea este posterioară individului. Astfel, problema statului este vazută din perspectiva puterii supușilor și nu a puterii suverane. Doctrina statului liberal este o doctrină a limitelor juridice ale puterii statale. Fără individualism nu ar exista liberalism.

Liberalismul este o doctrină a statului limitat fie în privința puterilor, fie în privința funcțiilor sale. În primul caz este vorba de statul de drept, iar în cel de-al doilea caz de statul minimal.

Prin stat de drept se înțelege, în general, un stat în care puterile publice sunt reglate de norme generale, cum sunt legile fundamentale sau constituționale și care trebuie exercitate în cadrul legilor care le reglează. Înțeles astfel, statul de drept respectă vechea doctrină a superiorității guvernării legilor asupra guvernării oamenilor.

De altefel, atunci când se vorbește despre stat de drept în cadrul doctrinei liberale a statului, trebuie făcută o specificare, și anume, constituționalizarea drepturilor naturale sau, altfel spus, transformarea acestor drepturi în drepturi protejate din punct de vedere juridic, adică în drepturi pozitive. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre stat de drept în sensul tare pentru a-l distinge de statul de drept în sensul slab, care este statul ne-despotic, condus nu de oamnei, ci de legi, și de statul de drept foarte slab, care este acela kelsenian, conform căruia, odată instituită ordinea juridică a statului, orice stat este stat de drept.

Din statul de drept în sensul tare al cuvântului, care este propriu doctrinei liberale, fac parte toate acele mecanisme constituționale care împiedică și opresc exercițiul arbitrar și ilegitim al puterii, și împiedică sau descurajează abuzul acesteia sau exercițiul său ilegal. Dintre aceste mecanisme, cele mai importante sunt:

controlul puterii executive de către puterea legislativă sau, mai exact, controlul guvernului, căruia îi revine puterea executivă, de către parlament, căruia îi aparține puterea legislativă și de orientare politică;

eventualul control al parlamentului, în exercițiul puterii legislative ordinare, de către o curte jurisdicțională care să judece constituționalitatea legilor;

o autonomie relativă a tuturor formelor și nivelurilor guvernării locale față de guvernarea centrală;

o magistratură independentă de puterea politică.

Mecanismele constituționale care caracterizează statul de drept au ca scop apărarea individului de abuzurile puterii. Ele sunt garanția libertății, așa-numitei libertăți negative, înțeleasă ca sfera de acțiune în care individul nu e constrâns, de cel ce deține puterea coercitivă, să facă ceea ce nu vrea sau nu e împiedicat să facă ceea ce vrea.

Există o concepție predominantă în tradiția liberală, conform cărei termenii de „libertate” și „putere” sunt doi termeni antitetici, determinând două realități incompatibile. Astfel, în raporturile dintre două persoane, extinderea puterii uneia dintre ele diminuează libertatea negativă a celeilalte, și invers, pe măsură ce cea de-a doua își lărgește sfera de libertate, scade puterea celei dintâi. Conform gândirii liberale,libertatea individului este garantată, pe lângă mecanismele constituționale ale statului de drept, și de faptul că statului i se recunosc îndatoriri limitate la menținerea ordinii publice interne și internaționale.

Pentru liberali, teoria controlului puterii și teoria îndatoririlor statului pornesc de la aceeași idee, și anume ca statul minimal este mai controlabil decât statul amximal.

În ceea ce privește individul, din punctul de vedere al liberalismului, statul este vazut ca un rău necesar. Fiind un rău, chiar dacă este necesar, statul trebuie să intervină cât mai puțin posibil în sfera de acțiune a indivizilor.

Libertatea, în sensul predominant al doctrinei liberale, este definită ca libertatea față de stat. În aceste condiții, formarea statului liberal se produce cu lărgirea progresivă a sferei libertății individului față de puterile publice, cu emanciparea progresivă a societății sau a societății civile, în sensul hegelian și marxist al expresiei. Cele doua sfere în care are loc această emancipare sunt sfera religioasă sau spirituală și sfera economică sau a intereselor materiale. Este cert ca istoria statului liberal coincide, pe de o parte, cu sfârșitul statelor confesionale și cu formarea statului neutru și agnostic în privința credințelor religioase ale cetățenilor săi și, pe de altă parte, cu sfârșitul privilegiilor și obligațiilor feudale și cu dobândirea libertății de a dispune de bunuri și a libertății schimbului, care marchează apariția și dezvoltarea societății comerciale burgheze.

Surse importante ale liberalismului se identifică în gândirea politică a filosofului și omului politic englez John Locke (1632-1704), în unele puncte programatice ale revoluției engleze din veacul al XVII-lea (inspirate din scrierile lui Locke), în orientările politice ale mișcării de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, în principiile proclamate de revoluția franceză de la 1789, precum și în reflecțiile politice ale lui Montesqieu (1689-1755), Adam Smith (1723-1790), Robert Malthus

(1766-1834), Benjamin Constant (1767-1830), François Guizot (1787- 1874), Alexis de Tocqueville (1805-1859) ș.a.

Unul din obiectivele pe care și le propunea Locke în cele Două eseuri despre guvernare era acela de a demonstra că puterea civilă, născută pentru a garanta libertatea și proprietatea individuală, este diferită de guvernarea paternă si cea patronală.

În concepția lui Adam Smith, suveranul, conform sistemului libertății naturale, are teri sarcini:

apărarea societății de inamici externi;

protecția fiecărui individ față de ofensele ce-i pot fi aduse de către alții;

grija pentru acele acțiuni publice care nu pot fi îndeplinite dacă sunt încredințate profitului privat.

Adam Smith este cel care pune bazele societății capitaliste.

La sfârșitul secolului Declarațiilor drepturilor, Wilhelm von Humboldt scria sinteza cea mai reușită a idealului liberal al statului; este vorba despre Eseu asupra limitelor acțiunii statului , în care Humbold afirma premisa individului luat în singularitatea și varietatea lui. El considera că adevăratul scop al omului este dezvoltarea maximă a facultăților sale. Astfel, Humbold ajunge la concluzia că statul nu trebuie să intervină în afacerile private ale cetățenilor , decât în cazul în care aceste afaceri reprezintă o încălcare a dreptului unuia de către celălalt. Deasemenea, el consideră că statul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc pentru formarea omului.

Concluzionând, se poate spune că liberalismul a fost o forță torționară. În ceea ce îi privește pe liberali, aceștia se confruntă cu un set de probleme dificile, dterminate de problemele cu care se confruntă omenirea la ora catuală.

CAPITOLUL 2.

NOȚIUNEA DE „DEMOCRAȚIE” DE-A LUNGUL TIMPULUI – DE LA ANTICHITATE LA MODERNISM. FORME ALE DEMOCRAȚIEI

Liberalismul, ca teorie a statului, e modern, în vreme ce democrația este antică, ca formă de guvernare. Democrația este definită ca fiind guvernarea celor mulți, a majorității. Într-un cuvânt, democrația este o guvernare a poporului.

2.1.Semnificația cuvântului popor

Democrația etimologică este democrația concepută în semnificația originară, literală a termenului. Astfel, definiția etimologică a democrației este de domnie (autoritate) sau putere a poporului.

1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea.

2. Popor înseamnă o parte majoră indeterminată, marea parte a mulțimii.

3. Popor înseamnă clasele inferioare.

4. Poporul ca entitate indivizibilă, ca întreg organic.

5. Poporul ca marea parte exprimată prin principiul majorității absolute.

6. fiind guvernarea celor mulți, a majorității. Într-un cuvânt, democrația este o guvernare a poporului.

2.1.Semnificația cuvântului popor

Democrația etimologică este democrația concepută în semnificația originară, literală a termenului. Astfel, definiția etimologică a democrației este de domnie (autoritate) sau putere a poporului.

1. Popor înseamnă, literalmente, toată lumea.

2. Popor înseamnă o parte majoră indeterminată, marea parte a mulțimii.

3. Popor înseamnă clasele inferioare.

4. Poporul ca entitate indivizibilă, ca întreg organic.

5. Poporul ca marea parte exprimată prin principiul majorității absolute.

6. Poporul ca mare parte exprimată prin principiul majorității limitate.

Prima interpretare este, se pare, cea evidentă, în mod intuitiv. Cu toate acestea, poporul format de cetățenii unei democrații nu poate include literalmente pe toată lumea. Pe baza acestei revendicări, nu a existat niciodată o democrație și nici nu este probabil că va exista. În democratiile grecești, demos-ul nu excludea numai femeile, ci și pe cei care nu erau născuți liberi, sclavii (ei singuri formau majoritatea locuitorilor cetății). Astăzi continuăm să excludem minorii, alienații mintal, criminalii care execută pedepse în inchisori, pe cei fără cetățenie și pe cei aflați în tranzit. Cât de inclusiv ar trebui și poate fi „poporul” ? Indiferent de cât de importantă ar fi această chestiune, nimeni nu a pledat încă pentru o includere totală, fără excepții. Poporul înțeles ca ,toată lumea” este o concepție ce se bazează, să zicem așa, pe forța neclarității sale denotative. Dacă „toată lumea”, fără excepție, reprezintă un criteriu care ar face imposibilă democrația, poporul ca „marea parte” sau „cei mulți” nu poate fi utilizat ca un criteriu. Poporul ca „marea parte” reprezintă o noțiune care expune imposibila cerință procedurală de a determina, cu fiecare ocazie, cât de muțti inși reprezintă poporul sau câți inși sunt suficienți pentru a constitui un popor.

2.2. Puterea poporului si puterea asupra poporului

Până în acest moment am analizat poporul, elementul cel mai simplu al problemei noastre. Când ajungem la legătura dintre conceptul de popor și conceptul de putere, între demos și kratos, încep să sporească dificultățile. De fapt, ele nu pot fi depășite printr-o abordare etimologică.

În timp ce puterea este o noțiune dificilă din perspectivă analitică, din punct de vedere istoric și în istoria gândirii politice ea nu este deloc complicată. Puterea este un concept politic, nu unul etic. De asemenea, puterea nu este libertate. Abilitatea de a ne utiliza și dezvolta capacitățile noastre umane a fost, pentru mult timp, o temă a eticii și a pătruns pe această cale în politică sub forma unui înțeles specific al libertății. Iar libertatea concepută astfel este extrem de îndepărtată de putere. Faptul că două elemente atât de diferite pot fi confundate confirmă starea de confuzie în care ne aflăm și ușurința cu care un termen eronat (prin care nu facem decat să dam un nou nume unui concept extrem de vechi) este aclamat ca un concept inovator, dovedește că înaintăm pe un teren nesigur. Din ambele sensuri, nu este deloc inutil să subliniem că la autorii care au insistat asupra problemei conexiunilor dintre demos și kratos, puterea a fost întotdeauna forța și capacitatea de a-i controla pe ceilalți – incluzând aici și puterea de a dispune de viețile acestora și de a-i condamna la moarte.

Distincția crucială, în chestiunile legate de putere, se face între deținătorii titulari ai puterii și cei care o exercită de fapt. Puterea este, în cele din urmă, exercitium : exercitarea puterii. Este evident că dreptul nominal asupra puterii nu soluționează problema suveranității poporului. Monarhiile seculare, în lupta lor cu Biserica, și-au susținut independența prin substituirea formulei omnis potestas a Deo, faptul că toată puterea provine de la Dumnezeu, cu omnis potestas a populo, faptul că toată puterea derivă de la popor, apelând astfel la o justificare democratică. Această justificare a fost utilizată de Marsilius de Padova, principalul susținător medieval al conceptului de suveranitate populară, în apărarea lui Ludovic de Bavaria și a supremației imperiale. Dar dacă Marsilius a revenit la suveranitatea populară pentru a susține imperiul în fața Bisericii, iezuiții au recurs, mai târziu, la același principiu pentru a contracara monarhia absolută și pentru a justifica dreptul de asasinare a tiranilor. Argumentul este acela că un drept titular la putere este ceva mai mult decât o atribuire nominală, decât o putere nominală.

Doctrina medievală avea ca obiectiv suprimarea sciziunii dintre puterea nominală și exercitarea puterii printr-o fictio a reprezentării, adică prin faptul că deținătorii nominali ai puterii delegau altcuiva exercitarea acesteia. Era, într-adevăr, o ficțiune, din moment ce doctrina medievală nu prevedea un transfer real. În particular, în doctrina medievală a reprezentării, reprezentantul – persoana sau organismul căruia îi era delegată exercitarea puterii – nu trebuia să fie un reprezentant ales. În Evul Mediu și în perioada următoare, reprezentarea era o praesumptio juris et de jure, o prezumție ce nu permitea nici o posibilitate de a dovedi contrariul. Prin urmare, reprezentarea putea să legitimeze – așa cum se intampla de fapt – absolutismul monarhic într-o poziție permanentă irevocabilă aparținând prin drept ereditar suveranului și descendenților săi.

Putem întelege, așadar, aversiunea intransigentă pe care o avea Rousseau față de noțiunea de reprezentare și motivul pentru care a schimbat radical formula, substituind reprezentarea neelectivă cu principiul alegerii fără reprezentare. Democrația lui Rousseau își alegea oficialitățile, dar nu le conferea aura reprezentativității. Pentru Rousseau, poporul nu își delega puterea și nici nu trebuia să renunțe la exercitarea puterii. Rousseau a văzut de unde venea pericolul. Cu toate acestea, soluția lui nu a fost o soluție viabilă. El însuși a recunoscut că era realizabilă numai la o scară redusă, numai pentru republicile de mici dimensiuni. Așadar, nu îi putem urma sfaturile. Dacă cel ales nu este privit ca reprezentant al celor care au votat pentru el, atunci alegerile nu fac altceva decât să creeze, în sine, un conducător absolut. Prin urmare avem nevoie și de alegeri, și de reprezentare. O alegere, în sine, nu creează un reprezentant. Papa este ales de către Colegiul Cardinalilor și, cu toate acestea, nu este în nici un fel reprezentantul alegătorilor săi. Legătura se stabilește prin expectantele normative (adică prin amovabilitate, o expectativă sancționatoare) ale responsabilității și punerii persoanei alese în situația de a da socoteală în fața electoratului. Mai mult, alegerile trebuie, în mod special, să fie alegeri libere. Așa cum o reprezentare fără alegători nu prea are sens, nici alegerea fără libera opțiune nu poate duce la un guvern reprezentativ și devine o simplă renunțare periodică a poporului la suveranitatea de care dispune. Dacă reprezentarea anticipată nu este certă, alegerile fără opțiune sunt frauduloase.

Trebuie subliniat că „puterea poporului” este pur și simplu o expresie eliptică. Ea denotă inceputul unui proces, dar apoi îl abandonează. Pentru că puterea este exercitată asupra cuiva, iar guvernarea presupune existența celor guvernați. Puterea poporului asupra cui ? Cine sunt adresanții, cine reprezintă obiectul suveranității poporului ?

2.3.De la democrația antică la democrația modernă

În ciuda trecerii timpului și a discuțiilor despre diferența dintre democrația anticilor și cea a modernilor, sensul general al termenului nu s-a schimbat. În trecerea de la democrația anticilor la democrația modernilor, ceea ce se schimbă nu este titularul puterii politice, care este tot „poporul”, în sensul de ansamblu al cetățenilor căruia îi revine dreptul de a lua deciziile colective, ci modul de exercitare a acestui drept. Astfel, în anii în care, prin Declarațiile drepturilor, se formează statul constituțional modern, autorii Federalismului opun democrației directe a anticilor și a cetăților medievale democrația reprezentativă, singura formă populară de guvernare posibilă într-un stat de mari dimensiuni.

Unica justificare a democrației reprezentative era oferită, în mod obiectiv, de marile dimensiuni ale statelor moderne, începând chiar cu uniunea celor treisprezece colonii engleze. Acest lucru l-a recunoscut chiar și Rousseau, care era un mare admirator al anticilor și care luase astfel apărarea democrației directe, susținând că, deși „poporul englez crede că este liber, el se înșală grav; el este liber numai cât durează alegerile membrilor parlamentului; imediat ce aceștia sunt aleși, el redevine sclav, nu mai este nimic”. El era convins și că adevărata democrație nu a existat și nici nu va exista , deoarece ea necesită, înainte de toate un stat foarte mic pentru ca poporul să se poate reuni ușor; în al doilea rând, necesită existența unor obiceiuri simple, apoi o egalitate deplină în ceea ce privește condiția și averea și, în sfârșit, „puțin sau deloc lux”, de unde trage concluzia „dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna democratic. Dar o guvernare atât de perfectă nu e făcută pentru oameni.”

Atât autorii Federalismului, cât și constituanții francezi erau convinși că singura guvernare democratică pe potriva oamenilor era democrația reprezentativă, acea formă de guvernare unde poporul nu ia el însuși deciziile care îl privesc, ci își alege reprezentanți care trebuie să decidă pentru el. Însă, instituind o democrație reprezentativă pierde din forță principiul guvernării populare.

De altfel, democrația reprezentativă s-a născut și din convingerea că reprezentanții aleși de cetățeni sunt în măsură să judece care sunt interesele generale mai bine decât cetățenii înșiși, considerați prea preocupați de de realizarea intereselor lor particulare.

Astfel, se interpretează ca democrația modernă este mai aproape de perfecțiune, în ceea ce privește scopul, decât democrația antică; aceasta, cu condiția ca deputatul, odată ales, să se comporte nu ca un om de încredere al alegătorilor care l-au ajutat să ajungă în parlament, ci ca un reprezentant al întregii națiuni. Pentru ca democrația să fie într-adevăr reprezentativă, era necesară interzicerea mandatului imperativ al alegătorului către cel ales, mandat care fusese caracteristic statului de caste, în care păturile sociale, corporațiile, colectivitățile transmiteau suveranului, prin delegațiile lor, cererile particulare.

Pentru a face imperativă, fie și numai în mod formal, desparțirea reprezentantului de reprezentat, constituanții francezi au introdus în constituția din 1791 interzicerea mandatului imperativ. De atunci, interzicerea adresată reprezentanților de a primi mandat imperativ din partea alegătorilor lor va deveni un principiu esențial al fubcționării sistemului parlamentar, care, tocmai în virtutea acestui principiu, se distinge de vechiul stat de caste, în care este în vigoare principiul reprezentării corporative, principiu întemeiat pe obligativitatea mandatului delegatului care era chemat, în mod instituțional, să reprezinte interesele corporației și nu se putea îndepărta de acestea decât cu riscul pierderii dreptului de reprezentare. Astfel, dreptul de a alege reprezentanții națiunii îi va reveni de acum individului ca atare, și nu membrului unei corporații. Reprezentanților li se cere să reprezinte națiunea în întregul său și ei trebuie deci să-și desfășoare activitatea și să ia deciziile fără obligativitatea mandatului.

Dacă prin democrația modernă se înțelege democrația reprezentativă, și dacă democrației reprezentative îi este inerentă eliberarea reprezentantului națiunii de individul particular reprezentat și de interesele particulare ale acestuia, atunci democrația modernă presupune atomizarea națiunii și reconstruirea ei la un nivel mai înalt și mai restrâns, care este acela al adunărilor parlamentare.

CAPITOLUL 3. LIBERALISM ȘI DEMOCRAȚIE ÎN SECOLUL

AL XIX –LEA

Pe continentul european, istoria statului liberal și a continuării sale în statul democratic are ca început legitim epoca Restaurației. După Montesquieu și mai apoi după Hegel, teoria și praxisul moderne ale statului liberal și-au avut originea în Anglia secolului al XIX – lea , care a rămas câteva secole un model ideal pentru Europa și Statele Unite ale Americii. În acel creuzet de idei, în acel furnicar de secte religioase și de mișcări politice care a fost revoluția puritană, și-au deschis drum toate ideile de libertate personală, libertate religioasă, libertate de opinie și de prsă, destinate să devină patrimoniul durabil al gândirii liberale.

Doctrina separării puterilor l-a inspirat pe Montesquieu și, prin Montesquieu, constituționalismul american și european. Dacă prin democrație se înțelege extinderea drepturilor politice la toți cetățenii majori, idealul democratic a cunoscut prima sa afirmare puternică în anii Marii Rebeliuni. Nivelatorii au fost cei care, în Pactul poporului englez liber (1649) au afirmat pentru prima oară, împotriva principiului dominant al limitării drepturilor politice numai la proprietari, principiul democratic conform căruia „cea mai înaltă autoritate a Angliei și a teritoriilor anexate de ea va fi și va rămâne de acum înainte o reprezentanță a poporului formată din maximum 400 de persoane la a căror alegere – conform legii naturale – vor participa toți oamenii de peste 21 de ani… Toți vor avea drept de vot și vor fi eligibili în această funcție supremă”.

Trecerea de la monarhia constituțională la monarhia parlamentară, de la democrația limitată la democrația lărgită, a avut loc prin evoluție internă, fără ciocniri violente, printr-un proces treptat și pașnic numai în Anglia.

În Franța, care a reprezentat în multe privințe o călăuză pentru Europa continentală, procesul de democratizare a fost cu mult mai accidentat: tentativa de a o impune cu forța în revoluția din ’48, repede eșuată, a condus la instaurarea unui nou regim dictatorial (al doilea Imperiu al lui Napoleon al III-lea. Astfel, în Franța, trecerea într-un timp foarte scurt de la republica iacobină la imperiul napoleonian a dat naștere unor puternice sentimente liberale antidemocratice, care nu vor dispărea curând și care vor lăsa urme adânci în dezbaterea privind posibila trecere de la statul liberal la statul democratic.

Printre autorii conservatori, a devenit aproape comuna teza conform căreia democrația și tirania sunt două fețe ale aceleiași monede, iar dictatura nu reprezintă decât consecința firească și îngrozitoare a dezordinii provocate de nașterea republicii demagogilor. În ultimele pagini ale Democrației în America, Tocqueville va formula celebra sa profeție: „ Să ne imaginăm care ar fi noile aspecte sub care despotismul ar putea reapărea în lume: văd o mulțime de oameni asemănători și egali care nu fac decât să se învârtească pe loc, pentru a-și procura mici plăceri vulgare cu care să-și mângâie sufletul….. Deasupra tuturor acestora se înalță o imensă putere tutelară, care se însărcinează singură să le asigure posibilitatea de a se bucura și de a veghea asupra sorții lor. Această putere este absolută, minuțioasă, sistematică, prevăzătoare și blândă”.

Până la începutul veacului al XIX-lea, noile idei și concepții politice, care combat monarhia absolută, susținând un regim monarhic constituțional, în care să funcționeze separarea puterilor în stat și să se asigure protejarea vieții, libertății și proprietății indivizilor, nu au o nominație proprie, care să le confere o identitate distinctă în peisajul gândirii politice. Din 1800, când o componentă a Cortesurilor (legislativul spaniol) se autodefinește ca fiind liberală (Liberales), grupare care are un

rol important în inițierea unor reforme cu pregnant caracter burghez, iar o parte a ei (liberalii moderați) deține, pentru scurtă vreme, puterea (august 1822 – septembrie 1823), doctrina se impune relativ rapid cu această denumire. Franța, Anglia și apoi alte state europene „importă” de la spanioli denumirea și o consacră în spațiile politice naționale, inclusiv prin constituirea unor formațiuni politice de esență și cu titulatură liberală.

De la revoluția engleză și până la impunerea în terminologia politică a începutului de veac al XIX-lea a conceptului de liberal, societățile vest europene și nord-americane realizează trecerea de la faza preindustrială la cea industrială, în care rolul capitalului este în ascendență și, evident, și a burgheziei, ca agent al schimbării socio-politice. Gândirea liberală se naște o dată cu noua clasă în formare și ascensiune, fiindu-i suport și „conviv” în întregul său demers istoric.

Doctrinarii liberalismului aflat în proces constitutiv înfruntă doi adversari puternici, pe care trebuie să-i învingă dacă aspiră la recunoaștere publică și deopotrivă la rezultate în planul demersurilor politice: conformismul religios (prin proclamarea libertății religioase și a separării bisericii de stat) și concepția medievală despre originea socială (prin acordarea de șanse egale tuturor indivizilor).

Orientările ideologice și doctrinare, obiectivele pe care le urmăresc ca și mijloacele politice pe care le utilizează sunt, în bună măsură, de esență revoluționară și așa rămân până la crearea cadrului general politic, social, economic etc. al noii societăți.

Liberalismul, în veacul al XIX-lea, are înscrise deja în propriul patrimoniu ideatic teze și principii fundamentale care configurează identitatea inconfundabilă a doctrinei. Gânditorii politici sunt dublați de practicieni politici, care încearcă – și în multe privințe reușesc – să concretizeze, în planul realităților politice, proiecțiile noii orânduiri sociale. Revoluțiile engleză, americană și franceză sunt expresii ale acestei tendințe (care în veacul al XIX-lea păstrează încă un pregnant caracter revoluționar și nu este de mirare, deoarece liberalismul apare ca reacție împotriva absolutismului

feudal). Doctrina liberală ajunge la un nivel al evoluției sale, considerat clasic, al cărui conținut denotă că înseși realitățile socio-politice operaseră o selecție importantă, consacrând doar un set coerent, expresiv și verificat de idei, teze, principii și alte elaborate ale gândirii politice. „Nucleul ideologic” tare – libertate-egalitate, două din sloganurile revoluției franceze – este susținut doctrinar de principii și teze care, în multe privințe, depășesc stadiul de proiecte, devenind realități politice, economice, sociale, juridice etc.

LIBERALISMUL CLASIC proclamă și susține:

Libertatea individului, ca valoare supremă a ființei umane, care se articulează noului sistem de valori și norme susținut de doctrină:

• omul este liber să gândească și să-și exprime prin viu grai sau în scris părerile, pozițiile, aprecierile;

• omul este liber să se asocieze și să desfășoare activitate politică sau orice alt tip de activitate cu respectarea legii;

• nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau condamnat decât în baza legii; prezumția de nevinovăție trebuie să funcționeze până la stabilirea vinovăției;

• omul este liber să promoveze propriile interese, fără a leza însă drepturile și interesele altui individ;

• omul este liber să producă și să acumuleze bogăție într-o economie bazată pe concurență și libera circulație a capitalului, a mărfurilor și a forței de muncă; sistemul concurențial este un factor de prosperitate individuală și de progres general;

• libertatea ca și drepturile de care se bucură omul sunt garantate și apărate de stat, inclusiv libertatea religioasă, orice încălcare sau limitare a libertății individului se sancționează potrivit legii.

Egalitatea:

• oamenii se nasc și rămân egali în drepturi; deosebirile sociale, etnice sau religioase nu mai constituie elemente de frustrare a individului, egalitatea șanselor fiind proclamată ca principiu suveran;

• toți oamenii sunt egali în fața legii, au acces egal la demnități, posturi și funcții publice; criteriul de selecție și ierarhizare îl consti tuie propriile lor capacități, valori, abilități, cunoștințe, virtuți, talente etc.

Libertatea și egalitatea – două dintre atâtea generoase idealuri –„coboară” din sfera ideilor și dobândesc concretizări doctrinare. Ele nu mai dau senzația de vagi proiecții – improbabile sau chiar imposibil de împlinit. Devin credibile prin exprimarea căilor, modalităților și formelor pe care le îmbracă concretizarea lor politică.

Secolul al XIX-lea consacră, astfel, doctrina liberală atât ca rezultantă a reflexiei politice, cât și ca model nou de organizare politică a societății. Ordinea liberală nu se poate concepe fără drepturi și libertăți individuale, fără economie liberă și sistem concurențial, fără recunoașterea și apărarea proprietății private ș.a.m.d. Doctrinarii liberali redescoperă noțiunea de democrație, căreia îi dau însă sensuri, interpretări și mai ales aplicații politice noi, moderne, în conformitate cu cerințele raționalității sociale și politice reclamată de clasa burgheză în consolidare în unele spații europene și extra-europene.

Democrația este noua ordine, care presupune un sistem politic democrat, a cărui funcționalitate este conferită de:

• alegeri libere;

• reprezentativitate parlamentară;

• reguli constituționale;

• pluralism politic;

• separarea puterilor în stat;

• statul are rolul să asigure domnia justiției, securitatea indivizilor, diversitatea opiniilor, credințelor, manifestărilor.

De-a lungul secolului al XIX-lea, procesul de liberalizare și cel de democratizare au continuat să se dezvolte, când împreună, cînd separat, după cum extinderea sufragiului era considerată o integrare necesară a statului liberal sau un obstacol în calea dezvoltării lui, o creștere sau o diminuare a libertății. Pornind de la acest raport dintre statul liberal și democrație, larga mișcare liberală s-a extins prin apariția opoziției dintre un liberalism radical, liberal și totodată democratic, și un liberalism conservator, liberal, dar nu și democratic, care se opunea cu fermitate oricărei propuneri de extindere a dreptului de vot, considerat ca o amenințare a libertății. În același mod, în cadrul marii mișcări democrate, au existat democrații liberali și democrații antiliberali, aceștia din urmă fiind interesați mai mult de distribuirea puterii decât de limitarea ei, mai mult de instituțiile autogivernării decât de divizarea guvernării centrale, mai mult de separarea orizontală a puterilor decât cea verticală, mai mult de cucerirea sferei publice decât de apărarea obstinată a sferei private.

Schematic, raportul dintre liberalism și democrație poate firreprezentat urmând combinațiile:

liberalismul și democrația sunt compatibile și deci compozabile, în sensul că poate exista un stat democratic și liberal fără a se exclude însă, în acest fel, un stat liberal și nedemocratic sau un stat democratic neliberal (cel dintâi este statul liberalilor conservatori, cel de-al doilea, statul democraților radicali);

liberalismul și democrația sunt opuse, în sensul că democrația dusă până la consecințele sale extreme sfârșește prin a distruge statul liberal sau se poate realiza pe deplin numai într-un stat social care a abandonat idealul statului minimal;

liberalismul și democrația sunt legate în mod necesar, în sensul că numai democrația este în măsură să realizeze pe deplin idealurile liberale și numai statul liberal poate fi condiția actualizării democrației.

Rezultă din modalitățile prezentate ca raportul poate fi de posibilitate, imposibilitate și de necesitate

Ca formă de guvernare, democrația se conjugă atât cu liberalismul, cît și cu socialismul, iar raportul dintre democrație și socialism poate fi și el reprezentat ca un raport de posibilitate sau de coexistență posibilă, imposibilitate (din partea democraților liberali sau, la extrema cealaltă, din partea susținătorilor dictaturii proletariatului), sau de necesitate, ca în doctrinele și mișcările social-democrate, conform cărora prin democrație se realizează socialismul și numai în socialism se realizează pe deplin, procesul de actualizare a democrației.

CAPITOLUL 4. DEMOCRAȚIE ȘI LIBERALISM ÎN ROMÂNIA DUPĂ 1989

4.1. Statul de drept și evoluția statului politic

Dupa abolirea regimului dictatorial comunist a lui Nicolae Ceausescu. Romania a facut primii pasi spre constituirea unui sistem politic democratic. Procesul de democratizare a fost insa intarziat si fragilizat de violentele primului deceniu al tranzitiei, minineriadele in primal rand. Institutiile formale ale unui sistem politic democratic s-au creat inca din primii ani, insa functionalitatea lor este ingreunata de practici informale.

Echivocul in legatură cu statutul proprietătii a fost inlaturat la nivel constitutional abia in 2003, in urma modificarii Constitutiei. Justitia nu s-a constituit decat in parte ca un mecanism functional, actionand mai degraba dupa regula celui mai puternic financiar si relational, decat dupa normele juridice si dovezile prezentate.

Pe parcursul acestul capitol am analizat derularea si seminificatia unora din principalele evenimente politice care au intarziat constituirea statului de drept, precum si rolul justitiei, problema coruptiei , insa ceea ce a ramas neexplorat sunt trăsăturile esentiale ale culturilor politice ale populatiei roinanesti, care accelerează sau, dimpotriva, impiedică edificarea statului de drept.

Potrivit unui studiu sociologic clasa politică este, in genere, mai deschisa si pro-europeana decat media populatiei. Acest argument ar putea fi invocat pentru plasarea responsabilitatii pentru functionalitatea statului de drept nu numai la nivelul elitei politice, ci si la cel al administratiei, mergand pană la comportamentul simplilor cetateni. Nu se poate imagina un stat de drept pe deplin functional fără cetateni cu valori democratice, care să postă respinge utilizarea unor practici netransparente pentru obtinerea unor servicii publice, dar si sa fie in măsuri sa sanctioneze, prin vot, incalcarile valorilor statului de drept de către politicieni.

Întrebarea cheie este dacă Romania la sfarsitul anului 2004 are trasaturile esentiale ale unui stat de drept. Daca luam criteriile internationale care măsoara statul de drept, Romania se apropie de indeplinirea majoritatii acestor caracteristici, dar societatea romaneasca nu a acumulat inca suficiente deprinderi democratice, astfel incat statul de drept sa fie pe deplin functional. (vezi tabel 1).

Analiza masuratorilor internationale asupra statului de drept indica o consolidare treptată a statului de drept in Romania, rolul esential in acest proces avandu-l integrarea europeana. Potrivit indicelui de dezvoltare a societatii civile, Romania se inscrie în aceeasi dinamica regională cu Bulgaria, existand diferente fată de statele integrate in Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Romania se inscrie intr-o zona intermediara, procentaje mai scazute la dezvoltarea statului de drept fiind inregistrate in Balcanii de Vest si spatial ex-sovietic.

Tabel 1: indicele de dezvoltare a statului de drept 1999.2004

Sursa: Freedom House Report, www.freedomhouse.org

* Pentru 2004 a fost introdus un nou indice – ,noua democratie", calculat ca un compus din indicele democratiei si indicele statului de drept. ** Pe o scala de la 1 la 7, 1 reprezinta cel mai înalt nivel, iar 7 cel mai scăzut nivel de dezvoltare al statului de drept.

Faptul că Romania nu este incă un stat de drept consolidat se datorează, in mare parte, existentei unei coruptii larg răspandite, care incătusează libertătile individului si drepturile lui sociale. Sistemul politic functioneaza prin mecanisme informale, corupte. Cetătenii nu au deprins inca suficiente abilităti democratice pentru a fi in măsură să sanctioneze incălcările flagrante ale principiiilor statului de drept.

Accelerarea crearii unui stat de drept functional trebuie pusă in bună măsură pe seama presiunilor externe, in primul rind din partea Uniunii Europene. Societatea romanească nu a atins maturitatea necesara pentru a realiza un echilibru intre institutii, populatia nu a deprins reflexele de a cenzura comportamentele nedemocratice ale partidelor politice, aflate la putere sau in opozitie, sau de a respinge practicile netransparente din administratie si justitie.Constituirea statului de drept trebuie văzută ca un proces gradual, de acumulare a unor traditii democratice, a unor institutii complexe care să functioneze dupa principiul controlului si echilibrului. De asemenea, functionalitatea statului de drept este legată de construirea unei culturi civice a cetătenilor, care sa-i determine să lupte pentru conservarea primatului cuvantului in politică. Din aceasta perspectivă, statul de drept este un proces dinamic, care este mai mult decat respectarea formalismului juridic. Statul de drept este esenta sistemului politic democratic.

4.2. Președenția, parlamentul, guvernul și sistemul partidist în România după

1989.

Democratiile moderne se bazează pe (a) domnia majoritătii limitate ; (b) proceduri electorale ; și (c) transmiterea reprezentatională a puterii. Aceasta presupune că, in cadrul poporului ca intreg, anumiti indivizi contează mai mult, iar altii mai putin ; că pană și acei indivizi care constitute majoritatea votantă victorioasă nu exercită cu adevărat puterea. 0data ce am recunoscut această realitate, discutia noastră este transferată de la democratie etimologică și de la contextul vointei poporului la tehnicile democratiei constitutionale. Pentru a realiza o democrație, atribuirea nominală a puterii și exercitarea concretă a acesteia nu răman in aceleași maini și nici unul dintre mijloacele procedurale și instrumentale pentru realizarea democratiei ca amplu sistem politic nu sunt sugerate și nici nu sunt presupuse de către sensurile acestui termen.

Unde formula este completată, ea sună astfel: democratia este puterea poporului asupra poporului. Însă problema este atunci o cu total altă turnură; ea nu constă numai din ascensiunea puterii ci, mai mult, din coborarea acesteia. Dacă, in acest proces in dublu sens, poporul iși pierde controlul, atunci guvernarea asupra poporului riscă să nu mai aibă nimic de a face cu guvernarea de către popor.

4.2.1. Președenția Romaniei

Unul din principalele puncte programatice ale revolutiei a fost realizarea de alegeri libere, incă din Comunicatul FSN din 22 decembrie acestea fiind stabilite pentru aprilie 1990. 0 importantă trasătură a alegerilor prezidentiale din perioada 1990-2004 este aceea ca ale s-au desfasurat simultan cu cele parlamentare, datorită mandatului de patru ani atat pentru presedinte cat si pentru parlament. Simultaneitatea alegerilor prezidentiale cu cele parlamentare a avut importante consecinte politice: dependenta partidelor de imaginea si performantele electorale ale liderilor lor, acestia actionand, adesea, ca locomotive electorale; 21ffectuat foarte mare pus pe calitătile si imaginea candidatului la presedintie in dauna dezbaterii pe programe; personalizarea excesivă a vietii politice si transformarea partidelor după personalitatea liderului lor.

Primele alegeri libere: 20 mai 1990

Campania electorala din anul 1990 a avut durata de 60 de zile, fiind deschisa oficial in 19 martie. În cursa prezidentială s-au inscris trei candidati: Ion Iliescu din partea Frontului Salvarii Nationale (FSN), presedintele Partidului National Liberal, Radu Campeanu si reprezentantul Partidului National Tărănesc-Crestin si Democrat, Ion Ratiu. Rezultatul votului din 20 mai 1990 a fost urmdtorul: Ion Iliescu — 85,3%, Radu Campeanu — 10,6% si Ion Ratiu — 4,1%. Cum se explică aceste rezultate, prin prisma contextului politic si a mesajelor emise in campanie?

Prima experienta electorală de tip democratic a fost puternic marcată de mentalitatea post- totalitara si de modul in care a rezultat distributia de putere din revolutie. Electoratul nu avea o perceptie precisă nici asupra raporturilor dintre putere si opozitie, nici asupra formei pe care ar trebui să o aibă sistemul democratic. Democratic in aceasta prima fază insemna un nivel elementar, cel al alegerilor libere si corecte. Pentru ca in Romania comunistă nu a existat o forma de opozitie semnificantă, chiar si sub forma unor curente alternative in interiorul partidului comunist, pluralismul real s-a dezvoltat greu si cu specificităti fată de celelalte state post-comuniste.

În perceptie publică Ion Iliescu era cel care se identifica cu revolutie, un lider politic care a fost in fruntea miscării revolutionare, dovedind capacitate de conducere si spirit de orientare politica. De cealalta parte, liderii opozitiei au fost candidati fără sanse reale din mai multe motive: 1) partidele care ii sustineau, PNL si PNT-CD, nu aveau capacitatea organizatorica si de mobilizare pe care o avea FSN, formatiune care a mostenit o bună parte din infrastructura vechiului regim (avea cele mai numeroase sedii si salariati, cea mai largă retea de filiale in teritoriu, sprijinul mass-media; 2) opozitie a mers pe o singura tema majoră, asigurarea democratiei si indepărtarea rapidă a comunistilor din viata politică. Principala acuzatie la adresa lui Ion Iliescu era că a fost comunist, prim-secretar, iar acest lucru reprezenta, pentru majoritatea romanilor, un atu, o dovadă a competentei; 3) atat Ion Ratiu cat si Radu Campeanu nu aveau capacitătile oratorice si persuasive ale lui Ion Iliescu, iar candidații opoziției nu au demonstrat electoratului că ar avea o foarte buna cunoastere a realitatilor romanesti (erau acuzati de membri ai FSN ca „nu au mancat salam cu soia”, adică nu au impărtasit in comun experienta traumatică a comunismului, precum si ca ar intentiona sa aduca „mosierii” in tară, cărora sa le restituie proprietătile; Ion Ratiu purta papion, un element vestimentar de distinctie, putin concordant cu aspiratiile egalitariste ale majoritatii romanilor); 4) dacă in presa scrisa există un pluralism, in domeniul audio-vizual FSN avea controlul, pe care i-a folosit atat pentru denigrarea liderilor opozitiei cat si pentru promovarea prioritara a mesajelor pro-FSN; 5) tipurile de legitimitate erau diferite: in timp ce Ion Iliescu aparea ca un om al faptelor, un lider al revolutiei, Ion Ratiu si Radu Campeanu aveau o legitimitate de tip ,istoric” reprezentad partide importante in perioada interbelica; 6) modelul de societate promovat de FSN si Ion Iliescu era unul bazat pe consens, stabilitate, liniste, chiar dacă acest lucru insemna imobilism si un ritm lent de transformare democratică. De cealaltă parte, mesajul violent in forma impotriva comunistilor si cerintele de indepartare a acestora din viata publică (in Proclamatia de la Timisoara din 11 martie 1990, la punctul 8 se cerea excluderea activistilor de partid din viata publică pentru mai bine de un decenlu) au lasat impresia electoratului ca ar putea izbucni noi conflicte politice. Or, electoratul, epuizat dupa revolutia violenta din decembrie, dorea liniste; 7) timpul scurs de la revolutie pană la alegeri, aproximativ 5 luni, nu a generat o masa substantială de nemultumiti fată de putere, astfel incat nu a apărut un electorat masiv care sa o penalizeze. Dimpotriva, anul 1990 a adus săptămana de lucru de 5 zile, cresterea reală a salariilor si aparitia produselor occidentale pe pieta.

In urma alegerilor din 20 mai 1990 a rezultat o puternica majoritate parlamentara a FSN (66,4%) si un presedinte cu o legitimitate politica dobandita prin vot universal. Opozitia a contestat rezultatele votului, acuzand FSN de fraudarea acestora, rapoartele observatorilor internationali au indicat faptul ca acestea au fost „libere si corecte”, chiar daca au existat numeroase nereguli si carente organizatorice semnificative (calitatea tusului si a hartiei buletinelor de vot). Alegerile din 20 mai 1990 au avut o rata de participare foarte ridicată, de 86%, procentul evidentiind atat sperantele pe care romanii si le puneau in politica, precum si un comportament electoral remanent de tip comunist, care se baza pe o prezenta obligatorie la vot.

B. 27 septembrie 1992 — alegeri in baza Constitutiei

Noile alegeri prezidentiale au avut loc intr-un context politic si constitutional radical schimbat fată de 1990. Din punct de vedere legal, alegerile din 27 septembrie 1992 s-au desfăsurat dupa adoptarea unei noi Constitutii, care reglementa durata si competentele prezidentiale, raporturile sefului statului cu celelalte institutii. Legislatia electorala stabilea conditii mai severe pentru inscrierea in cursa electorala, fiind necesare 100.000 de semnaturi (cf. Art.3, al.2). Au indeplinit conditiile necesare participării in Campania prezidentiale 6 candidati: Ion Iliescu (Frontul Democrat al Salvarii Nationale — FDSN), Emil Constantinescu (Conventia Democrată din Romania — CDR), Caius Traian Dragomir (Frontul Salvarii Nationale — FSN), Gheorghe Funar (Partidul Unitatii Nationale Romane — PUNR), Ion Manzatu (Partidul Republican), Mircea Druc (Independent).

Dar cele mai importante schimbări au fort cele din cadrul vietii politice: ruptura FSN in martie 1992 si aparitia unei coalitii a partidelor de opozitie, Conventia Democratică, cu un nou candidat, Emil Constantinescu.

După alegerile din 20 mai 1990 a urmat sfarsitul demonstratiei din Piata Universitătii si interventia brutală, ilegala si ilegitimă a minerilor in 14-15 iunie. Acest eveniment a determinat polarizarea societătii romanesti si aparitia unor relatii foarte tensionate intre putere si opozitie. După diminuarea ecourilor negative, interne si internationale ale mineriadei din iunie au urmat tensiunile tot mai vizibile din interiorul FSN, care au avut un prim varf de sarcina in septembrie 1991, cand Guvernul Roman a căzut in urma unei noi interventii violente si ilegale a minerilor condusi de Miron Cozma. După acest eveniment,,războiul rozelor” din interiorul FSN a devenit mai vizibil, culminand cu ruptura din martie 1992. In urma acesteia au rezultat două partide: FSN, condus de Petre Roman si FDSN, condus in mod formal de Oliviu Gherman si Adrian Năstase, dar care era un partid construit pentru sprijinirea lui Ion Iliescu, bazat pe popularitatea acestuia.

De cealalta parte a spectrului politic s-au realizat eforturi pentru coagularea unei opozitii democratice, bazate pe partidele istorice si asociatiile civice care le sprijineau, la care s-a adaugat formatiunea etnicilor maghiari, UDMR. La 27 iunie 1992 un colegiu compus din 67 de electori (cate cinci din formatiunile membre ale Comitetului Executiv si cate doi din celelalte) alege dupe 4 tururi de scrutin pe Emil Constantinescu drept candidat unic al CDR pentru alegerile prezidentiale (ceilalti candidati au fost, in ordinea descrescatoare a voturilor, Ion Ratiu, Nicolae Manolescu, Sergiu Cunescu si Nicu Stancescu).

Al treilea bloc politic este cel nationalist- paseist, din care se remarca PUNR si presedintele său, Gheorghe Funar, cu o sustinere electorala regională, in Transilvania. Prin structura votantilor, PUNR era insă diferită atat de PRM cat si de Partidul Socialist al Muncii: in timp ce Vadim Tudor si Ilie Verdet atrageau voturi din exteriorul arcului carpatic, din Oltenia in principal, oameni cu venituri mici, marginalizati social, Gheorghe Funar avea un electorat preponderent educat, cu o conceptie liberală fată de rolul statului in economie dar care se impotrivea radicalilor maghiari.

După schimbarea Guvernului Roman s-a format Cabinetul Stolojan, cu largă sustinere parlamentara dar cu un mandat limitat la gestionarea treburilor curente si pregatirea alegerilor. Acesta trebuia sa organizeze alegerile in primăvara lui 1992, insă spargerea FSN a determinat, la presiunea ambelor formatiuni rezultate in urma sciziumi, programarea scrutinului pentru 27 septembrie, chiar daca opozitia a incercat să provoace alegeri in cel mai scurt timp posibil.

Fată de alegerile din mai 1990 imaginea publică a lui Ion Iliescu a suferit serioase lovituri: acuzatiile de a fi unul din autorii morale al mineriadei din 13-15 iunie si a indepartarii guvernului reformist condus de Petre Roman. De acum nu mai trebuia să facă fată doar atacurilor, devenite traditionale, ale partidelor din Conventia Democratiă dar si a organizatiilor civice care le sprijineau, ci si unui important lider cu legitimitate revolutionara, Petre Roman. Ion Iliescu si-a anuntat participarea la competitia electorala in 5 iunie 1992 in localitatea Jibou, jud. Salaj, cu prilejul unei adunari publice24. Programul electoral, intitulat ,Cred in schimbarea in bine a Romaniei propunea, în esentă, continuarea democratizarii si a reformei economice, realizate insa cu „moderatie si echilibru”, depasind „criza rupturilor, a rafuielilor si a abordarilor patimase”. Acest program electoral era concordant cu imaginea lui Ion Iliescu in randul electoratului său: un om echilibrat, care doreste o reforma graduală, oferind liniste, convergent cu sloganul folosit in campanie ,Un presedinte pentru linistea dumneavoastra!”. Acest manifest electoral avea o adresabilitate maxima pentru electoratul din mediul rural, cu atitudini mai degraba negative fată de statul minimal si economia de piata, erau cetăteni cu un capital cultural si relational redus, care doreau o tranzitie fară mari socuri sociale si culturale.

Candidatul Conventiei Democratice a devenit Emil Constantinescu, rectorul Universitatii Bucuresti, care provenea din afara partidelor membre ale coalitiei, fiind propus public pentru candidatură de Ana Blandiana la 25 mai 1992 in Cluj Oferta electorala a fost cuprinsa in ,Platforma-program a Conventiei Democratice din Romania pentru scoaterea tarii din criza prin Lege, Adevăr, Reconciliere si Reforme”. Obiectivul central al programului CDR era ,desprinderea totală a tarii de comunism”, propunand o viziune profund moralizatoare asupra politicii si societătii, cu o reforma radicală economică, sub forma unei terapii de sot. 0 tema esentială a campaniei CDR era combaterea coruptiei si acuzatiile aduse puternic pe această tema.

În dezbaterile directe dintre candidatii principali au fost lansate mai multe teme electorale: 1) Ion Iliescu impotriva lui Emil Constantinescu: Conventia este extremistă iar candidatul sau la presedintie are optiuni promonarhice, pe care si le neagă din ratiuni electorale; CDR inseamnă venirea unor ,mosnegi sclerozati in Parlament si guvern”; program politic nerealist; sugerează (la mitingul de la Cluj din 6 octombrie 1992) ca au avut loc „negocieri” cu privire la problema Transilvaniei, etc. 2) Emil Constantinescu impotriva lui Ion Iliescu: fost activist de varf al PCR; revolutia, mineriadele si evenimentele de la Tg. Mures nu au fost lămurite; blocarea reformei economice; caracterul criptocomunist al FDSN; tratatul cu URSS din aprilie 1991; cresterea somajului, etc.

Rezultatele votului au fost primite cu uimire de partidele de opozitie, chiar dacă Emil Constantinescu si-a recunoscut, cu corectitudine, infringerea după al doilea tur de scrutin. Prezenta la vot a fost mai scăzută decat la alegerile din 1990, 76,01% in primul tur si 75,9% in turul al II-lea. Îngrijorător pentru acuratetea desfasurarii alegerilor au fost numărul mare de voturi anulate precum si cel al voturilor pe listele speciale, peste un milion.

Esecul Conventiei, căci este vorba de un esec, pierderea a aproape 20 de procente intre alegerile locale si cele generale, poate fi explicat prin mai multi factori: 1) Ion Iliescu si FDSN au reusit să-si mobilizeze electoratul Tacut”. Tema stabilită a avut o relevanta ridicată in 26ffectuate crizei iugoslave si a inrăutătirii situatiei materiale a multor cetăteni ca urmare a reformelor radicale luate de Guvernul Roman; 2) ambiguitatea CDR in privinta chestiunii monarhice. Utilizarea unui discurs violent 26ffectuate26st nu au reusit sa mobilizeze electoratul in masura asteptarii, pentru ca aceste probleme nu se aflau pe agenda reală a cetătenilor; 3) imaginea de unitate a CDR a fost puternic afectată de iesirea liberalilor din Conventia si participarea pe liste proprii; 4) inabilitati de strategie electorala, Emil Constantinescu intrand in conflict cu Gheorghe Funar, in loc să se focalizeze doar asupra lui Ion Iliescu; 5) atitudinea intransigentă a Conventiei impotriva FSN a impiedicat coagularea tuturor fortelor opozitiei pentru sustinerea in turul al II-lea a unui singur candidat;6) divizarea FSN a devenit utila campaniei lui Ion Iliescu, deoarece acesta se putea delimite de cei care eru vazuti in acel moment ca fiind prea radicali si suspectati de coruptie.

Cu aceasta legitimitate politică dobandită prin scrutin popular Ion Iliescu a functionat ca un garant al stabilitatii politice in perioada 1992-1996, pregatindu-se insa pentru cucerirea unui al doilea mandat constitutional.

C. Noiembrie 1996 —alternanta democratiăi la putere

După 1992 ideea de alternanta in cadrul vietii politice din Romania a dobandit tot mai multa consistentă. Emil Constantinescu si Conventia Democratică au pierdut alegerile din 1992, dar s-au impus ca actori semnificativi ai spectrului politic, revendicand cu tot mai multe sanse obtinerea puterii.

Pluralismul mediatic a facut un pas important fată de anul 1992, in anul 1995 fiind lansat postul ProTV, care a actionat ca un agent important al schimbarii.

Formatiunea politica de guvernamant, PDSR a fost privit tot mai mult ca un ,partid al coruptilor” iar aceasta etichetă nu putea sa nu-1 afecteze si pe Ion Iliescu, care, in ciuda numeroaselor sale apeluri impotriva fenomenului coruptiei, nu a reusit să prezinte nici un caz semnificativ al eficientei luptei impotriva acestui flagel. De asemenea, in pofida insistentelor unor consilieri politici ai lui Ion Iliescu (Iosif Boda, Paul Dobrescu), presedintele se încăpățana sa-l mentină la putere pe premierul Nicolae Vacaroiu, devenit unul din simbolurile stagnarii.

De cealalta parte a spectrului politic, Conventia Democratica a părut a fi tot mai pregătită pentru a prelua puterea, iar mesajele sale politice erau tot mai radicale si mai larg impărtăsite de căre electoratul urban si cel tanăr, dornic să se producă o schimbare radicală a politicii in Romania. Moartea lui Corneliu Coposu in 1995, presedintele PNTCD, a fost transformata de mass-media, politicienii CDR si ceea ce se autodenumea „societate civilă” intr-un simbol al renasterii nationale, ideea politica a unei societăți democratice fiind construita intr-o dimensiune mitologica. In aceasta viziune Emil Constantinescu urma sa ducă la indeplinire proiectele politice ale ,Seniorului”, dupa cum era denumit fostul presedinte al PNTCD.

PDSR a intrat in anul electoral 1996 izolat pe scena politica, ca urmare a ruperii relatiilor cu partenerii din ,patrulaterul rosu”, PRM, PSM, PUNR. De cealaltă parte, UDMR, PSDR, apoi PAC si PL’93 ies din Conventie, dar in aceasta intra PNL. Partidul Democrat a realizat o alianta politico-electorala cu PSDR, formand Uniunea Social Democrată (USD).

Alegerile locale din 1996 au transmis un semnal important in legătură cu directia votului, candidatii opozitiei reusind sa castige toate marile orase, iar bătălia cea mai spectaculoasa a fost la Bucuresti, unde celebrul tenisman Ilie Nastase, proaspat inregimentat politic in PDSR, nu a reusit sa-1 invinga pe mult mai putin carismaticul Victor Ciorbea din partea CDR.

Presedintele Ion Iliescu a adoptat in prima parte a anului 1996 tactica tergiversării, cerand un control asupra listelor parlamentare ale PDSR, dar pe acestea s-au regasit numerosi politiciem asupra cărora planau acuzatiile de coruptie. Ion Iliescu a acceptat să fie candidatul partidului de guvernamant la alegerile prezidentiale, dar a avut un staff de campanie separat de cel al partidului.

Pentru a cuceri puterea, opozitia s-a focalizat asupra catorva tame: Ion Iliescu nu ar avea dreptul constitutional de a mai candida pentru un alt mandat; oricine va invinge, important este sa nu mai fie Ion Iliescu; coruptia sistemica ,protejată si patronata” de Ion Iliescu; stagnarea, indepartarea de Occident/lipsa sanselor de integrare in institutiile euro-atlantice etc.

Oferta politica a lui Emil Constantinescu a fost cuprinsa in ,Contractul cu Romania” si focalizată in documentele programatice „Proclamatia de la Ruginoasa” si „Apelul Reconcilierii Nationale de la Alba Iulia”, care semnala urgenta unui nou climat moral si social in societatea rominească . Emil Constantinescu a fost untul din vectorii de mesaj care au utilizat un discurs politic plin de promisiuni, cuprinse in documentele amintite mai sus, 28ffectuate prin moralitate (om curajos, farm, cinstit, bun crestin) si competent. Mesajul cheie al lui Emil Constantinescu a fost cel al ,schimbarii”, definite in termem 28ffectuat pozitivi.

Al treilea candidat important in alegerile din 1996 a fost Petre Roman, reprezentantul USD. Acesta se afla in competitie atat cu Ion Iliescu cat si cu Emil Constantinescu si, desi o tactică simplă de campanie i-ar fi indicat ca trebuie sa-1 atace pe candidatul CDR, pentru a intra in turul al II-lea, alaturi de Ion Iliescu, tinta sa predilecta a fost presedintele in functie la acel moment. Ideea subiacenta a campaniei electorale a lui Petre Roman a fost „oricine altcineva, 28ffect Ion Iliescu”. In plan ideatic, Petre Roman a căutat să se 28ffectuate prin ideea unui nou tip de presedinte, interesat de problemele fiecarui cetătean. Petre Ronan s-a definit drept politicianul care poate 29ffectu tot ceea ce Ion Iliescu consideră a fi imposibil de realizat. Familia politică social-democrată a constituit o resursă electorala majoră: „Cu USD, siguranta unei vieti normale; cu USD, viitorul este aproape; USD dorea să obtină ceea ce pentru fiecare; cu USD ziua de maine este mai sigura. USD: mai intai

Soarta competitiei electorate a fost decisa insa de faptul ca PDSR a fost invins de CDR. Petre Roman si-a oferit sustinerea pentru turul al II-lea lui Emil Constantinescu, CDR si USD urmand sa participe impreuna la guvernare. Nici chiar fostii aliati ai PDSR nu mai erau solidari cu candidatul acestuia: Gheorghe Funar si-a indemnat sustinatorii sa-1 voteze pe Emil Constantinescu, iar Vadim Tudor a lasat alegatorilor sai optiunea de a vote dupa cum vor. Chiar si un om politic din stanga traditionala, socialistul Tudor Mohora, le-a cerut simpatizantilor sai să-l voteze pe candidatul CDR. Astfel, rezultatul votului din 17 noiembrie 1996 a devenit previzibil, candidatul opozitiei adunand cu peste un milion de voturi mai mut decat Ion Iliescu, realizand astfel prima alternanta prin vot la putere in Romania s-au, dupa cum se spunea in acele zile, o a doua ,revolutie democratica”.

D. 2000 — pericolul extremismului vadimist

Euforia castigarii alegerilor de catre Emil Constantinescu si de coalitiile care 1-au adus la putere (CDR si USD) a fost repede spulberata de impactul cu realitatea economică si politica internă si internatională. Erodarea credibilitatii lui Emil Constantinescu pe fondul certurilor din coalitia de guvernamant a fost insotitd de o refacere a credibilitatii lui Ion Iliescu si a PDSR, consecutiv cu o fragmentare a optiunilor politice, ca urmare a dispersarii fortelor politice.

Anuntul retragerii din competitia prezidentiale a lui Emil Constantinescu, in 17 iulie 2000 pe motiv ca a fost invins de fortele fostei Securitati a bulversat scena politică. Coalitia care a castigat.S-au inscris in competitia electorala 11 candidati, toate partidele sperand ca vor fi ajutate de candidatură la presedintie a reprezentantilor lor. Mize bataliei pentru primul tur al alegerilor prezidentiale, din 26 noiembrie 2000, era ocuparea celui de al doilea loc din finale cu Ion Iliescu, deoarece presedintele PDSR era creditat de sondajele de opine cu sanse mari de a castiga competitia electorală.

Structura votului pentru Vadim Tudor explică dramatismul situatiei politice din anal 2000. Liderul PRM a obtinut voturi foarte multe din partea electoratului tanar, din zonele cele mai bogate ale tarii, Transilvania si Bucuresti. Potrivit cercetarilor sociologice 30ffectuate la iesirea de la vot, 29% din votantii lui Emil Constantinescu din 1996 1-au votat pe Vadim Tudor.

Rezultatele primului tur al alegerilor prezidentiale au produs un adevarat soc in viata politica romaneasca si au trezit reactia ingrijorata o comunitătii internationale. Mobilizarea societatii impotriva pericolului extremist, anal de conjuncture chiar din partea vechilor adversari al lui Ion Iliescu, a decis soarta celui de al doilea tur de scrutin, din postura de „salvator al democratiei”, , care trebuia să realizeze schimbari importante in conduita politica fata de precedentele mandate. Iar acest mesaj politic din partea electoratului a influentat activitatea prezidentiale in perioada 2000-2004 in rol de al treilea mandat prezidential al lui Ion Iliescu.

E. 2004 — alegeri cu final neasteptat, victoria lui Traian Băsescu

Alegerile din 28 noiembrie-12 decembrie 2004 au fost primele scrutine electorate la care Ion Iliescu nu mai putea candida pentru cea mai inalta functie in stat.

Campania electorala prezidentiale a avut un format de 12 candidati, care au trebuit sa strangă, fiecare, cel putin 200.000 de semnaturi pentru a se putea inscrie in competitie. Cresterea numarului de semnaturi necesare nu a avut un impact relevant, opt nu au reusit nici macar sa atinga un procentaj egal cu numarul de semnaturi.

Rezultatele finale ale scrutinului din 28 noiembrie 2004 au fost: Adrian Nastase — 40,94%, Traian Basescu — 33,92%, Cornelia Vadim Tudor — 12,57%. Turul al doilea al alegerilor prezidentiale s-a desfasurat sub imperiul contestarii rezultatelor de catre Alianta D.A. si cererea de organizare a unor noi alegeri. In urma scrutinului din 12 decembrie, cu o prezenta la vot de 55,21% din totalul alegitorilor, s-au obtinut următoarele rezultate: Traian Basescu — 51,23% si Adrian Nastase — 48,77% .

Parlamentul

Parlamentarismul romanesc a renăscut într-un context istoric favorabil afirmării valorilor și instituțiilor democratice.Șansa constituirii unui 31ffici politic 31fficient și reprezentativ nu a fost decat partial valorificata, prin faptul ca parlamentul romanesc este de tip repetitiv, prin bicameralismul sau simetric, pană la modificarea Constitutiei din 2003. Reprezentativitatea formală a Parlamentului a fost dusa la limitele sale maximale, numarul de parlamentari fiind superior mediei europene, raportate la numarul de cetăteni reprezentati.

Acestor conditii structurale initiate l-i s-au adaugat, rand pe rand, metehnele clasei politice, rezultatul pentru democratie fiind acela ca Parlamentul este considerat, in mare parte, nereprezentativ. Există o fracture socială intre guvernanti si guvernati, care se manifestă prin absenteism, dezinteres pentru problemele publice, care pun in discutie eficienta guvernarii democratice.

Institutia parlamentari a avut un rol pozitiv in instituirea si consolidarea democratiei, jucand rolul unui mecanism de control al conflictelor, specifice unor societăti in tranzitie. Crizele au fost rezolvate, o parte din ele, prin intermerdiul negocierilor parlamentare, nu prin violenta strazii. Parlamentul a jucat rolul unei institutii de socializare politică pentru elitele politice emergente, fiind locul in care s-au consacrat cariere politice. De asemenea, Institutia parlamentari a indeplinit functia de legitimare a elitelor politice si partidelor, mai ales in prima fază a tranzitiei, cand exista un vid de legitimitate.

Analiza activitAtii parlamentare indica o preeminenta a puterii executive ca agent al initierii legilor. Situatia din Romania nu este insft o exceptie, putand fi incadrata in procesul istoric al declinultil puterii parlamentare. Acest proses este o extensie logics a democratizarii pariamentarismultii68. Puterea parlamentelor este diminuată de specializarea procesului politic, in paralel cu cea a societății. Totusi, Parlamentul in ciuda erodarii puterii sale, ramane in inima procesului politic din multe democratii.

Guvernul, justitia, presedentia si partidele politice sunt principalele institutii a caror perceptie influenteaza evaluarea socială a Romaniei. Un nivel sporit al încrederii in aceste institutii atrage după sine o perceptie pozitiva asupra gradului de consolidare a democratiei. Scaderea increderii in institutille centrale ale sistemului politic (parlament, presedintia, guvern) determină proiectarea sperantelor electoratului spre institutii traditionale de autoritate in spatiul public, biserica si armata A doua forma de manifestare a frustririlor sociale fată de ealitatea democratiei este orientarea spre liderii cu mesaje de tip autoritar-populist. Mesajul populist in Romania are functia de a compensa in plan psihologic, pentru o parte a cetătenilor, slabiciunile sistemului democratic, promitand inlocuirea dezbaterilor cu decizia autoritarității, a institutiilor si mecanismelor deliberative cu cele executive, a relativismului democratic cu omnisciența dictatoriala.

Situatia din Romania nu constitute o exceptie, iar modelul credibilitatii in institutiile politice poste fi regasit in restul statelor post-comuniste si, in anumite forme, in Occident. In urma cercetărilor sociologice sistematice din Europa occidentală din anii 70 s-a descoperit existenta unei neincrederi accentuate in institutiile politice, in primul rand in parlament, precum si fluctuatia sa pe parcursul unui ciclu electoral. Ulterior, cercetarile sociologice extinse de tipul eurobarometrelor nu au facut decat sa argumenteze si să nuanteze concluziile studiilor din anii ‚70. Potrivit lui Mattei Dogan”, descoperirea cea mai semnificativa este că absenta increderii nu este mai frecventa in straturile sociale inferioare. Dimpotriva, spiritul critic privind instificientele si scaderile institutiilor se dezvolta in straturile cu un bun nivel de educație. Explicatia acestei situatii tine de mecanismele psihologiei sociale, elitele intelectuale si profesionale dezvoltand o atitudine critică fată de clasele politice, considerindu-se superioare acesteia in plan moral si profesional.

Reactia de aparare a sistemului democratic fată de scaderea increderii in institutiile politice a fost aparitia unei teme publice importante: reformarea sistemului parlamentar. S-au făcut numeroase cercetari sociologice care să determine atitudinea opiniei publice fată de diverse variante de reorganizare a sistemului politic. Folosim concluziile Barometrului de opine publice din noiembrie 2001 pentru a sintetiza evaluarile opiniei publice fată de aceasta problemă: numarul parlamentarilor este considerat prea mare de aproape 70% din repondenti si doar 38% sunt pentru mentinerea sistemului bicameral; peste 54% din subiectii anchetei se pronunta pentru un scrutin de tip uninominal in raport cu doar 20% care au preferat sistemul pe liste.

Abilitatea politicienilor din Romania a făcut să apară un populism al votului uninominal, considerat a fi solutia salvatoare pentru toate racilele clasei politice. In fapt, sistemul electoral majoritarist, bazat pe votul uninominal, nu este decat un mecanism dintr-un ansamblu mai amplu de institutie ale sistemului politic care trebuie modificate pentru a imbunătăti performantele si reprezentativitatea democratiei. Pericolul votului uninominal intr-o societate polarizată, care secretă frustrări adanci, sensibilă la mesajele populiste, este „manelizarea politicii”, in sensul in care personaje publice avand o notorietate ridicata datorită expunerii publice sau mediatice incep să aibă ambitii de reprezentare politice. Dacă este vorba de schimbarea sistemului electoral, atunci solutia ar fi echilibrarea cerintelor de stabilitate cu cele de reprezentativitate. Or, acest lucru nu il poate oferi decat un sistem electoral mixt, care să combine reprezentarea cat mai fidelă a optiunilor politice existente la un moment dat in societate, cu necesitatea constituirii unor majoritati democratice stabile.

Problema esentiala este dacă erodarea increderii in institutie, in special in ceea ce priveste parlamentul ca institutie centrală, pune in pericol legitimitatea sistemelor politice de tip democratic. Întrebarea este cu atat mai semnificativă prin prisma succeselor miscărilor extremiste, xenofobe din Europa.Documentatia existentă la ora actuala nu permite pronuntarea unei concluzii transante in legătură cu iminentul pericolelor pentru democratic, amenintări venite din partea unor lideri carismatici cu mesaj radical si orientare etnocentrică

Întrebarea cheie este cat de mult poate scadea nivelul increderii fară a submina bazele democratiei? Experienta occidentală din anii ‚90, dar si cea romaneasca, au aratat ca problemele coruptiei, a lipsei de transparenta in luarea deciziilor, a sărăciei au afectat puternic increderea in institutiile politice centrale. Lar Parlamentul este cel mai vulnerabil deoarece este o institutie vizibila, dar considerată a fi ineficientă.

Guvernul

Guvernele romanești au parcurs la fel ca și cele din estul Europei post-comuniste, un proces gradual de transformare, adesea anevoios, de la instituții cu rol strict tehnic- administrativ, aflate sub controlul riguros al birocrației de partid, la cabinete care exercită puterea executivă, aflată in raport de control si echilibru cu puterea democratică reprezentata de Parlament.

Un al doilea proces important pe care au trebuit să-1 parcurga guvernele statelor in tranzitie este acela al transformării dintr-o inalta birocratie cu rol tehnic in servicii publice, adica aflate in serviciul si sub controlul cetătenilor. Transparentizarea activitatii guvernelor Romaniei este un proces relativ recent, aflat incă in plina desfasurare. Aceasta se referă la procedurile numirii si revocarile, la model de actiune cotidian, la sursele si dimensiunea averilor ministrilor la inceputul si sfarsitul mandatului, la combaterea conflictului de interese. Drumul de la obscuritate la transparentă a fost destul de greu de parcurs, presiunile cele mai importante venind dinspre exteriorul sistemului politic national: Uniunea Europeană si societatea civilă.

Cea mai importantă problemă a guvernărilor post-comuniste este lipsa de transparentă in gestionarea si controlul resurselor. Desigur, cheltuielile bugetare sunt publice si sunt aflate sub control parlamentar prin Legea bugetului. Problema nu este numai tehnică, ci tine de filosofia constructiei statului in tranzitie. Or, administratia s-a focalizat asupra obiectivului colectarii resurselor și mentinerii controlului asupra populatiei, adică a stabilitătii si linistii sociale. Resursele publice au fost folosite, adesea, in scopul perpetuării si imbogatirii elitelor ajunse la putere, criteriile de alocare a avutiei nationale fiind obscure.Guvernele Romaniei au fost dominate de fluiditate organizationala, cele mai supuse schlinbarilor fiind ministerele de coordonare economică si privatizare. Au existat ministere ale Privatizării, Reformei, Economiei, Dezvoltarii si Prognozei, infiintate, desfiintate si reinfiintate inainte ca angajatii lor sa se lamureasca prea bine care le sunt atributiile. De asemenea, in anumite domenii există suprapuneri de atribuții care fac raspunderea neclara si duc la o păguboasă concurentă intre institutii pentru,,stăpanirea” unui domeniu. Deoarece memoria institutionala a respectivelor institutii a fost destul de fragilă, crearea fluxurilor de informatii si coordonare intre institutii a fost dificil de realizat.

0 caracteristică importantă a guvernelor Romaniei in perioada 1990-2004 este dorinta acestora de a domina majoritătile parlamentare. Instrumentul cel mai important au fost ordonantele de urgentă, tendinta accentuandu-se intre 1997 si 2003, pană la reglementarea mai precisă in Constitutia revizuită a modului de utilizare a acestora. In relatiile cu Presedintia, gradul de independenta a cunoscut schimbari destul de importante, de la cabinetul prezidentializat condus Nicolas Vacăroiu, la premierii Petre Roman, Radu Vasile si Adrian Nastase care au dorit sa-si afirme independenta.

Demnitatea ministerială este preponderant masculină, Romania neavand un prim-ministru femeie. Cabinetele tranzitiei sunt „mature”, media de varstă la intrare in cele opt guverne fiind de 50 de ani. Cel mai tanăr a fost Guvernul Isărescu (48,31 ani), iar cel mai in varstă guvernul provizoriu (56 am).

Cel mai important partid guvernamental a lost FSN, care a guvernat Romania direct in perioada 1990-1992 sau prin partidele rezultate in urma sciziumi: PDSR, 1992-1996; PD, 1996-2000; PSD, 2000-2004. Un alt partid important prezent in mod direct la guvernare a fost PNL, cu ministri atat in cabinetul Stolojan cat si in guvernarea Conventiei Democratise. Restul partidelor parlamentare au fost prezente la guvernare doar intr-un singur ciclu electoral.

Prezenta UDMR la guvernare a dat sistemului politic o mai mare stabilitate, in masura in care un clivaj existent in societatea romanească putea deveni sursă de conflict. Formatiunea politică reprezentativă a etnicilor maghiari s-a manifestat la guvernare (1996-2000) intr-un mod aproape identic cu partidele doctrinare din interiorul coalitiei de guvernamant, in sensul exercitării de două ori a potentialului de santaj. Nuanta apare din faptul ca UDMR s-a manifestat ca un actor gradualist- moderat intr-un dublu sens: atat in interiorul coalitiei de guvernamant, cat si in raport cu radical-conservatori maghiari. Această moderatie a taberei pro- guvernamentaliste din UDMR poate fi explicată prin teama de a nu fi transformata in „tap ispăsitor” de restul partidelor. Consecinta politica a prezentei la guvernare a UDMR a fost cresterea nemultumirii maghiarilor fată de conducerea Uniunii, deoarece s-a vazut că participarea la exercitarea puterii centrale nu a determinat cresterea calitatii vieti” pentru intreaga comunitate. Prezenta indirecta la guvernare dupa anul 2000 prin sustinerea guvernului minoritar al PSD a meritat predictibilitatea actiunilor Uniunii, aceasta dorind sa fie cat mai aproape de exercitarea puterii. In conditiile manifestarii tendintelor de con- centrare a sistemului partidist, importanta UDMR a crescut, devenind un actor cheie in constituirea unor majoritati guvernamentale.

Sistemul partidist

Constituirea sistemului pluripartidist a fost un eveniment important al primei etape din drumul societatii romanesti spre democratic. Si sistemul partidist din Romania a fost lovit de „bolile copilariei" care afecteaza democratiile emergente. Dintre simptoamele acestei boli, intalnite in majoritatea statelor post-comuniste, trei s-au manifestat cu acuitate. In primul rand, sistemul partidist a cunoscut in perioada 1990-'91 o mare expansiune in sens numeric, ajungandu-se la inregistrarea a peste 150 de partide politice, cu denumiri dintre cele mai diverse si exotice. Era normal sa se intample acest lucru după cinci decenii de dictatura in care libertatea de asociere politică a fost suspendata. Fenomenul s-a manifestat si in alte state, de exemplu Polonia avea inregistrate peste 200 de formatiuni politice. In baza Legii partidelor politice nr. 27 din 1996 a avut loc o „a doua nastere" a sistemului pluripartidist, numarul partidelor inscrise in mod legal fiind redus la 50, ca urmare a conditiilor pe care trebuiau să le indeplineasca. Acest aspect cantitativ nu este pană la urma important decat in măsura in care el ne furnizeaza indicii importante despre geneza sistemului partidist. Mai multe constatari cu titlu rezumativ cred ca sunt importante: 1) sistemul partidist romanesc s-a dezvoltat avand la baza doua radacini, pe de-o parte FSN, din care s-au născut partidele de stanga, iar pe de alta partidismul interbelic, din care au apărut,,partidele istorice"; 2) factorul personal, ambitiile si orgoliile unor persoane, au determinat multiplicarea sistemului partidist pană la dimensiunile evocate anterior. Expansiunea pluripartidismului s-a datorat si sciziunilor frecvente; 3) dupa 1996 sistemul partidist a urmat o tendinta de concentrare, fuziunile prin absorbtie fiind foarte numeroase in spatiul extraparlamentar, partidele incercand sa-si unească fortele pentru a putea intra in parlament. Electoratul a devenit insa tot mai selectiv, astfel incat solutia partidelor extraparlamentare a fost să accepte disolutia in partidele cu reprezentare in parlament.

A doua „boală a copilariei” pluripartidismului romanesc este lipsa relevantei orientărilor doctrinar-ideologice. Procesul de cristalizare a sistemului partidist in jurul unor doctrine clasice a fost dinamizat de factori exogeni partidelor politice: presiunea societatii civile, a mass-media in special, si nevoia de afiliere la familiile politice europene. Treptat, s-au cristalizat familiile politice care aveau corespondentă in Occident: social democratie, liberalism, nationalism, crestin democratie, ecologism. Partidele nu sunt insa doar ele responsabile pentru eclectismul lor ideologic. Societatea nu a fost suficient de exigentă, pentru a determina prin votul cetatenilor limpezirea optiunilor.

0 altă caracteristică a vietii politice in tranzitia, pe care analistii au considerat-o ca boala a copilăriei democratiei, dar care ulterior s-a dovedit a fi una dintre trasăturile marcante ale sistemului politic in democratiile consolidate, a fost rolul de locomotive al liderului politic al partidului. Partidele s-au structurat in jurul unui lider puternic, cu mare personalitate si carisma. Dependenta partidelor de liderii lor, candidatii la Presedintia Romaniei, a determinat un dezinteres fată de dezbaterile cu caracter doctrinar, ceea ce a contat, in final, fiind capacitatea de a aduce voturi de care respectivii lideri si mobilizarea organizatorica in Campania electorală. Această componentă, a personalizarii actiumi politice, a favorizat, cu precadere, formatiumle politice social democrate constituite in jurul liderului Ion Iliescu (FSN, PDSR), dar si PRM, dependent de prestatia politică a lui Corneliu Vadim Tudor.Excesiva personalizare a vietii publice a determinat un grad sporit de impredictibilitate a scenei publice, aliantele sau fuziunile dintre partide fiind realizate, in prima parte a tranzitiei, nu atat pe criterii doctrinara, cat in functie de antipatiile sau rivalitătile dintre diversi lideri. Personalizarea vietii politice a avut ceea ce este o calitate foarte importanta, dar alegerile pe liste au mărit puterea inaltei birocratii de partid, care avea ultimul cuvant in aranjarea listelor electorate.

Manifestarea partidocratica cea mai blamabilă este clientelismul politic, exprimat intr-un dublu sens: politizarea sistemului administratiei publice cu oameni impusi dupa criterii politice, de ,algoritm" sau de simpla apartenenta politică la un partid și promovarea cu predilectie a acelor membri de partid care se afla in relatii de patron-client cu birocratia de partid. Evident, o astfel de organizare a sistemului public, prin parazitarea politica, nu putea sa nu determine o reactie de adversitate a societatii impotriva establishment-ului politic, acuzat pe bună dreptate de coruptie. Preeminenta apartenentei la diferite grupuri politice in fata criteriilor profesionale este una din cauzele importante ale increderii scazute a cetatenilor in partidele politice. Clientelismul politic a insemnat si mărirea dimensiumlor aparatului de stat, fiind necesare cat mai multe posturi pentru a raspunde ,obligatiilor" sau presiunilor politice. In conditiile in care responsabilitatea, de la cea a simplului functionar, pană la cea ministeriala, trece ,pe la partid", ideea de serviciu public, in folosul cetateanului, a prins cu greutate rădăcini. De aceea, reforma sistemului administratiei publice nu poate fi durabila dacă nu se schimba relatiile dintre partide si societate, pentru a deveni cu adevărat mai transparente.

Intr-un sens mai larg, sistemic, stabilizarea sistemului partidist inseamnd trecerea de la factionalism si fluiditate către maturitatea poliarhică' care este caracterizata de predictibilitatea reprezentării intereselor din societate si de modul in care acestea se constituie.

CAPITOLUL 5. CONSOLIDAREA DEMOCRATICĂ ÎN ROMÂNIA POST COMUNISTĂ

5.1. Aspecte generale ale consolidării democratice

Anul 1989 a însemnat, pentru România, revenirea la regimul politic democratic și demararea unui amplu proces de reconstrucție a economiei de piață. Dincolo de trăsăturile formale ale noii orânduiri politice, se cuvine să acordăm importanță caracteristicilor substanțiale ale democrației românești, așa cum a fost înțeleasă și aplicată de societate.

Mai întâi, majoritatea cercetătorilor științei politice acceptă ideea că, în istoria universală, democrația nu este un regim impus sistematic; ea poate fi privită ca o manifestare „accidentală” în lunga cronologie a regimurilor nedemocratice. Democrația s-a instaurat, în multe cazuri, ca o alternativă la regimurile autoritare sau totalitare, sub forma unor „valuri”, a unor fluxuri, așa cum consideră Samuel Huntington.

Cazul românesc oferă o perspectivă unică asupra democrației: după experiența pustiitoare a comunismului, ca anulare a oricăror drepturi și libertăți individuale, românii au văzut în democrație un regim politic „perfect”, o realizare a tuturor dorințelor și aspirațiilor personale și colective, o anulare a dominației asupra maselor, exercitată în mod vizibil. Or, realitatea demonstrează că democrația nu este perfectă, dar este perfectibilă, în sensul că admite îmbunătățiri continue și se pronunță pentru un dialog deschis între stat și societatea civilă. Așadar, asistăm la un proces complex, cu mai multe dimensiuni, care îmbracă forma consolidării democratice.

Care este imaginea comună a democrației, încadrată în tipare și stereotipuri, în viziunea românilor? Experiența postcomunistă ilustrează o perspectivă de ansamblu deformată. Consolidarea democratică a fost sistematic confundată de mass-media cu tranziția, prezentată într-o lumină negativă, ca un proces care se desfășoară „la nesfârșit”. Tranziția se referă strict la trecerea de la un regim politic la altul, iar consolidarea democratică este asociată cu o serie de caracteristici ale unei democrații efective, substanțiale, care depășește formalismul și se înrădăcinează în mentalul colectiv printr-o serie de practici și credințe instituționalizate: alegeri libere, stat de drept, societate civilă, societate politică, grupuri de presiune și de interese.

Renașterea democrației românești este în strânsă legătură cu redimensionarea clasei politice. Realizând o critică privind „legitimitatea democratică a democrației de tranziție”, Daniel Barbu constată că „după 1989, societatea românească a regăsit vechiul făgaș al anomiei și al lipsei de responsabilitate pentru deciziile publice și pentru binele comun, din care fusese scoasă cu forța de către totalitarism”. În plus, „din resturile totalitarismului nu s-a născut însă democrația”, ci a rezultat un regim politic hibrid, ale cărui instituții au trebuit să primească în mod continuu lecții de democrație. În ceea ce privește politicienii, aceștia „recurg acum la renegarea comunismului ca la o modalitate de a refuza să accepte că propriile lor cariere, începute înainte de 1989 sunt, în principiu, rezultatul unei selecții bazate pe criteriul fidelității declarate față de ideologia și/sau instituțiile socialismului de stat”. Revine în actualitate problema moralității și eticii în politică, punându-se în discuție dreptul acelor indivizi de a „servi” cetățenilor teoria democrației și a libertăților individuale sau colective; în România nu a existat o categorie de persoane care să se opună efectiv ideologiei comuniste și să elaboreze soluții alternative, care să pună bazele unui proces de deschidere și liberalizare. Aici se regăsesc fundamentul și originea imaturității clasei politice românești, lipsa de experiență democratică și accentuarea fenomenului corupției.

„Licărirea lămpilor reaprinse în întreaga Europă” a creat premisele și condițiile declanșării consolidării democratice românești, cu toate că persista un dezavantaj major: lipsa unei clase politice care să aibă convingeri și aspirații atașate cu adevărat democrației. În opinia cercetătorilor Juan Linz și Alfred Stepan, factorii care modelează și consolidează o democrație ar fi: „dezvoltarea unei societăți civile libere și viguroase”, „o societate politică relativ autonomă”, existența și manifestarea activă a „domniei legii”- care „protejează libertățile individuale și viața asociațională”, apoi existența unei „birocrații de stat la dispoziția noului guvern democratic” și, nu în ultimul rând, „trebuie să existe o societate economică instituționalizată”. Mediul politic și societatea civilă au receptat și au aplicat deseori în mod contradictoriu aceste condiții, reieșind o ruptură profundă de concepții și așteptări în privința democrației, din partea celor două entități sociale aflate preponderent în conflict și excluzând orice formă de comunicare și dialog.

Ce este societatea civilă și ce roluri îndeplinește ea într-o democrație consolidată? Linz și Stepan se referă „la acea arenă a societății unde indivizi, mișcări și grupuri cu organizare proprie și relativ autonome încearcă să articuleze valori, să creeze asociații și solidarități și să-și promoveze interesele. Societatea civilă poate include numeroase mișcări sociale (spre exemplu, grupuri feministe, asociații de proprietari, grupuri religioase și organizații ale intelectualilor), precum și asociații din toate straturile sociale (cum ar fi sindicate, grupuri antreprenoriale și asociații profesionale)”. În România, baza societății civile, după 1990, a fost reprezentată de vocile intelectualilor, ea definindu-se mai ales prin încercări repetate de impunere a ideii potrivit căreia nomenclatura comunistă trebuie exclusă din viața politică; concretizarea ideii se regăsește în „fenomenul Piața Universității” din 1990. Ulterior, protestele mișcării intelectuale au scăzut în intensitate până la anulare aproape completă, din cauza neîncrederii în clasa politică. În plus, convingerile pentru care au militat intelectualii nu au găsit ecou în rândurile populației, a cărei libertate de gândire și exprimare fusese anihilată brutal de aparatul de cenzură comunist.

A doua componentă a consolidării democratice este societatea politică, prin care se înțelege „acea arenă în care actorii politici concurează pentru dreptul legitim de a exercita controlul asupra puterii publice și aparatului de stat. Prin ea însăși, societatea civilă poate distruge un regim nedemocratic, dar consolidarea democratică (sau chiar și întreaga tranziție democratică) trebuie să implice societatea politică. Consolidarea democratică necesită ca populația să dezvolte o apreciere față de instituțiile centrale ale unei societăți politice democratice – partidele politice, legislativul, alegerile, regulile electorale, conducerea politică și alianțele dintre partide.” În cazul de față, experiența românească postcomunistă demonstrează contrariul și ilustrează o gravă criză de încredere a populației, a celor guvernați în clasa politică. În condițiile în care Biserica Ortodoxă deține cel mai mare capital de încredere, putem vorbi nu numai despre o particularitate a României, dar și despre o caracteristică generală a statelor foste comuniste, unde politicul nu este considerat ca fiind inerent ființei și societății umane, ci este văzut mai degrabă ca un mediu extrem de viciat, al jocurilor de interese; pentru români, politicul este un mijloc de parvenire, nu un mijloc de reprezentare a intereselor întregii comunități prin actul de guvernare și conducere. După cum afirmă Daniel Barbu, „politicienii se țin departe de prezumția de responsabilitate” și nu conștientizează rolul lor primordial, acela de a servi interesele publice, prin mijloace și instituții legitim constituite. În privința mentalității publice, trebuie spus că persistă atitudinea „mistică” și înclinarea spre spiritualitate, chiar și în domenii cu care religia nu are tangență; există, la români, o relație simbolică între politic și religie, o legitimare cu semnificații spirituale a conducătorilor politici.

„Domnia legii”, al treilea factor care modelează consolidarea democratică, este încă, pentru o bună parte a societății largi și a clasei politice în special, o mare necunoscută. În condițiile în care „toți actorii semnificativi – în special guvernul democratic și aparatul de stat – trebuie să fie menținuți responsabili și deprinși cu domnia legii”, în mentalul colectiv românesc nu s-a înrădăcinat încă ideea că a acționa liber pe planul social, economic, politic și cultural presupune și respectarea unor legi și norme, al căror scop este de a nu vătăma libertatea celuilalt (în relațiile inter-individuale) și a impune autoritatea statului. Înlocuirea arbitrariului cu legea – iată o mare provocare pentru societatea românească, iar inițiativa ar trebui să aparțină politicului. Astfel rezultă „nevoia de Rechtsstaat” (stat de drept), ca un element ordonator al vieții sociale. Conceptul de „stat de drept” ar trebui să se regăsească aplicat în toate structurile birocratice românești, deoarece „cu cât mai multe instituții ale statului funcționează după principiul statului de drept, cu atât este mai mare calitatea democrației și societatea este mai bună”. Termenul de „birocrație” desemnează adesea funcționarea dificilă a instituțiilor publice, un aspect specific democrației autohtone postcomuniste.

În privința limitării puterii organismelor birocratice (cu funcționari numiți), statul de drept are o importanță majoră, întrucât „constituționalismul și domnia legii trebuie să decidă ce posturi publice vor fi ocupate prin alegeri, procedurile prin care vor fi aleși deținătorii acestor posturi și definirea și limitarea puterii acestora, astfel încât oamenii să dorească să participe și să accepte rezultatele jocului democratic”. Însă, în România ultimilor ani se constată o scădere dramatică a interesului cetățenilor pentru viața politică, pentru activitatea de guvernare. De fapt, acest dezinteres își are originea și în așteptările tuturor ca fiecare partid ce accede la guvernare să ofere ceea ce formațiunea politică anterioară nu a putut realiza; de altfel, nu există o continuitate: în toate campaniile electorale, fiecare partid și-a propus să înlăture „răul” făcut cetățenilor de predecesori, criticând fără discernământ greșelile făcute de ceilalți și speculând lipsa de maturitate a electoratului. În plus, alegătorii români dau „binelui public” un sens extrem de general, așteptând de la fiecare guvernare o îndeplinire completă a promisiunilor electorale, fără a ține cont de condițiile socio-politice și economice existente. De aici rezultă dezamăgirea constantă a electoratului.

Un alt pilon al consolidării democratice este „o birocrație utilizabilă”, care să asigure funcționarea optimă a instituțiilor statului și a relației lor cu cetățeanul. Obiectul tuturor politicilor publice elaborate de puterile statului îl reprezintă cetățeanul care, după cum observă Daniel Barbu, este „un obiect politic neidentificat în orizontul practicilor de guvernare”. Politicienii români nu au înțeles că trebuie să își folosească puterea de decizie în interesul comun, al cetățenilor care i-au ales și pe care îi reprezintă.

„Ultima condiție folositoare pentru o democrație consolidată privește economia, o arenă care credem că ar trebui numită societate economică. Folosim această expresie pentru a atrage atenția asupra a două afirmații pe care le considerăm solide din punct de vedere teoretic și empiric. În primul rând, niciodată nu a existat și nu poate exista o democrație consolidată care să aibă o economie de comandă (excepție făcând perioadele de război). În al doilea rând, niciodată nu a existat – și probabil nu va exista vreodată – o democrație modernă consolidată care să aibă o economie de piață pură. Democrațiile moderne consolidate necesită un set de norme, instituții și reglementări acceptate și modelate socio-politic – pe care le numim „societate economică” – ce mediază între stat și piață”. În România, trecerea de la economia de comandă a regimului comunist la economia de piață a democrației a prezentat serioase dificultăți , între care se pot enumera privatizarea dubioasă a marilor întreprinderi industriale, creșterea necontrolată a inflației, lipsa unui sistem de asigurări sociale eficient și pătrunderea lentă a capitalului străin, implicarea nejustificată a politicului în economie. Eficiența economiei de piață este garantată de instituționalizarea regulilor de funcționare, de supravegherea agenților economici de către stat și asigurarea liberei inițiative, în limitele legilor în vigoare.

„În orice mod am analiza problema, consolidarea democratică necesită instituționalizarea unei piețe reglementate politic. Acest lucru reclamă o societate economică, ce necesită, la rândul ei, un stat eficient. (…) Înțeleasă în mod corect, democrația este mai mult decât un regim; este un sistem bazat pe interdependență”. Este vorba de conlucrarea dintre politic și economic, în cadrul căreia primul trebuie să creeze un cadru de funcționare pentru al doilea element. România cunoaște, după 1989, o liberalizare treptată a economiei, reflectată în scăderea gradului de intervenție a statului și în diversificarea masivă a agenților economici. Pe de altă parte, o anumită influență a politicului asupra economiei, mai ales din perspectivă doctrinară, este inevitabilă: guvernele de stânga se concentrează cu prioritate asupra măsurilor sociale, iar cele de dreapta vizează dezvoltarea liberei inițiative și a concurenței, cu efecte diverse asupra diferitelor clase sociale.

Consolidarea democratică românească este, în mod cert, influențată de evoluția economică. „Opinia larg împărtășită, conform căreia reforma economică și privatizarea pot legitima noile democrații se bazează pe ipoteza nesigură ce susține că îmbunătățirea economică poate fi obținută simultan cu instalarea și legitimarea instituțiilor democratice. Noi considerăm că în țările cu economii de comandă ce s-au prăbușit din interior, politicile democratice pot și trebuie să fie instaurate și legitimate printr-o multitudine de alte apeluri, înainte ca posibilele beneficii ale unei economii de piață să se materializeze pe deplin. (…) Astfel, dovezile din Europa Centrală și de Est susțin puternic argumentul că satisfacția întârziată și încrederea în viitor sunt posibile chiar și atunci când există o întârziere recunoscută a îmbunătățirii economice. Simultaneitatea rezultatelor politice și economice rapide este, într-adevăr, dificilă – dar, din fericire, cetățenii Europei Centrale și de Est nu o percep ca fiind necesară”. Afirmațiile sunt valabile și în cazul României, unde nu există o simultaneitate a reformei politice și economice, dar așteptările cetățenilor sunt foarte largi și foarte vag exprimate, ele fiind legate mai ales de creșterea nivelului de trai și de responsabilizarea oamenilor politici. Evoluția firească a economiei este încetinită de corupția generalizată, manifestată în toate straturile sociale și de aservirea, în mod ilegal, a puterii decizionale de către unele grupuri de influență din jurul politicienilor.

Se pot enumera mai multe contexte și premise ale consolidării democratice românești, printre acestea regăsindu-se evoluția constituțională (o comparație a Constituțiilor din 1991 și 2003 sub aspectul reliefării ideilor democratice) și contribuția societății civile la aceste transformări politice. La final, un comentariu succint al perspectivelor democrației autohtone va pune în lumină progresele și regresele înregistrate de-a lungul perioadei postcomuniste.

5.2. Reflectarea consolidării democratice în Constituțiile din 1991 și 2003

Pentru România, care a pornit pe calea revenirii la democrație în 1990, adoptarea unei noi Constituții a reprezentat un act politic nu numai din perspectiva reconfigurării fundamentului legal al statului, ci și din punctul de vedere al unei simbolistici aparte. Noua Constituție și-a propus, în principal, să garanteze că democrația este, la români, singurul regim politic viabil, care nu admite alternative de genul regimurilor nedemocratice.

Elaborarea noii Constituții a fost marcată de reapariția, în mediul politic românesc, a liberalismului și democrației ca factori decisivi în respectarea drepturilor și libertăților omului. Cu toate acestea, cazul românesc este diferit de cel al celorlalte state foste comuniste, în sensul că procesul de democratizare nu s-a declanșat ca urmare a slăbirii din interior a regimului comunist, ci a fost mai degrabă consecința prăbușirii violente (sub forma revoluției) a unui sistem politic rigid și incapabil să se adapteze la realitățile în continuă schimbare.

Există îndoieli serioase în privința reușitei îndelungatei acțiuni de reconstrucție a democrației autohtone, un punct de vedere edificator aparținând lui Cristian Preda: „Europa cunoaște un reviriment semnificativ al liberalismului, o lectură nouă a surselor sale intelectuale, care a inspirat noi aranjamente instituționale. De ce așa ceva nu se întâmplă și la noi?”. Una din cauze ar putea fi pierderea conștiinței politice liberale, anihilată sistematic de ideologia comunistă. Prin urmare, reinstaurarea liberalismului și democrației se poate realiza prin schimbarea mentalităților colective, printr-o nouă cultură civică și politică. Dar acest aspect se lovește de dificultăți majore, cum ar fi „teama de schimbare” și rezistența față de noua ordine politică, manifestate în rândul cetățenilor obișnuiți. În plus, trebuie să se ajungă la stadiul în care democrația să nu fie înțeleasă doar ca o sumă de libertăți; libertățile atrag după sine responsabilități care solicită, prin intermediul legilor, să fie respectate.

Adoptarea Constituției din 1991 semnifică, în primul rând, punerea pe baze legale a noului stat democratic; modificarea legii fundamentale în 2003 a fost impusă de procesul de aderare a României la Uniunea Europeană și de necesitatea armonizării legislației românești cu cea comunitară. Cu toate acestea, în Constituția din 2003 se regăsesc puternice accente ale statului național și suveran, două caracteristici cu semnificație istorică deosebită: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (articolul 1). În prezent, este un adevăr recunoscut că, datorită dezvoltării organismelor supranaționale cu caracter interguvernamental și federativ, suveranitatea acelor state membre este în continuă dezintegrare.

Constituția din 1991 a fost redactată și aprobată într-un moment în care partidele politice istorice reînființate (PNL și PNȚ) încă nu se reconsolidaseră complet din punct de vedere ideologic, astfel încât ele nu au putut impune suficient o concepție clară referitoare la termeni precum „stat”, „instituții”, „cetățeni”. Agentul pătrunderii acestor noțiuni în sfera politică a fost presa, receptivă la evoluțiile din Occident. Politicienilor români le revenea adaptarea conceptelor la specificul autohton, lucru înfăptuit prin elaborarea noii Constituții. „După 1990, situația formelor politice e diferită: revenirea la pluripartitism nu a fost totuși însoțită de apariția unei filosofii liberal-democratice în sânul partidelor, ci a fost mai curând susținută de sensibilități exprimate în presă (cu tiraj redus), în câteva apariții editoriale sau în adunări ale asociațiilor civice. Superficialitatea imitației instituționale se vede probabil cel mai bine în Constituția adoptată acum 7 ani, un moment de incoerență lăudat doar de autorii săi, clienți ai fostului președinte”.

O „analiză filosofico-politică” a Constituției în variantele sale din 1991 și 2003 relevă un prim criteriu de interpretare, referitor la raporturile dintre „cetățeni”, „patrie”, „țară” și „stat”. În ambele acte legislative, cetățenii sunt raportați la patrie: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. Așadar, conceptul de „cetățean” este prezentat într-un cadru extrem de vast, menționându-se o serie de drepturi și libertăți de care beneficiază acesta în România. Într-un stat democratic, „cetățeanul este acel administrator rațional și legal al legăturii sociale, este subiect conștient și responsabil al unui sistem de drept pozitiv întemeiat pe reprezentarea indivizilor la nivelul deciziilor colective și pe separarea puterilor publice”. Altfel spus, obiectul principal al elaborării politicilor publice ar trebui să fie reprezentat de cetățean și nu de interesele particulare ale elitelor politice sau economice. În continuare, „nici Parlamentul, nici Președintele, nici Guvernul și cu atât mai puțin puterea judecătorească nu pot fi gândite în absența unei instituții care le precede și le conferă legitimitate: cetățeanul. El este rezultatul, adesea greu dobândit, al unei acumulări de practici și garanții politico-juridice”. Constituția nu prezintă suficient de concis importanța cetățeanului, spre care trebuie orientat întotdeauna actul de guvernare.

În al doilea rând, în Constituțiile din 1991 și 2003 „țara e imaginată mai curând ca un spațiu expus defăimării și agresiunii”, reieșind încă o dată accentul naționalist, cu o puternică genealogie și justificare istorică. Conceptul de „țară” este vag, întrucât „frontierele, populația și stema par a fi singurele sale note certe și ele ar fi putut să fie foarte bine asociate statului”. Drapelul tricolor, stema și sigiliul, ziua națională și imnul național aparțin mai degrabă domeniului simbolisticii politice, ele fiind amplu evocate și încărcate de semnificații istorico-naționaliste. „Țara” se confundă astfel cu „statul”, reunindu-și sensurile și conferind un plus de ambiguitate textului constituțional.

În al treilea rând, „statul total”, așa cum este configurat în cele două texte legislative, este lipsit de prezența cetățenilor, elemente fundamentale în regimul democratic; cetățenii nu aparțin statului, ei sunt ai „patriei”. Se remarcă, de asemenea, utilizarea „limbii de lemn” în precizarea acțiunilor statului: „statul asigură realizarea unei politici naționale”, „statul trebuie să asigure creșterea calității vieții”. Este evident caracterul pronunțat social al statului român postdecembrist, un stat-providență care trebuie să se implice activ în viața cetățenilor și care este îndreptățit, în opinia guvernării de stânga, să decidă cum poate să îmbunătățească nivelul de trai sau alte aspecte de interes național. Avem de-a face mai curând cu imaginea unui stat atotprezent, care dirijează viața oamenilor, decât cu profilul statului minimal, care lasă la latitudinea fiecăruia modalitățile de satisfacere a necesităților. Un astfel de stat este succesorul statului socialist; prin urmare, democratizarea întâmpină dificultăți serioase în privința relațiilor dintre aparatul birocratic și cetățeni, dar și dintre agenda guvernanților și agenda populației.

Cele două Constituții definesc statul în raport cu mai multe caracteristici. Observăm un stat garant („România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate”; „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”), un stat care se revendică de la principiile revoluției anticomuniste, dar a cărui elită politică provine din nomenclatura regimului nedemocratic. Apoi, apare ideea unui stat-stimul („România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele …”). În plus, statul deține monopolul „asupra organizării activităților militare”, este „responsabil patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare” și deține controlul asupra exploatării resurselor naturale vitale pentru economia națională.

Concluzionând, se poate afirma că actuala Constituție prezintă unele deficiențe, dar relevă și aspecte pozitive. Trei sunt defectele care atribuie Constituțiilor din 1991 și 2003 o trăsătură de incoerență: confuzia între stat și patrie, contradicția între statul total (care exercită o autoritate resimțită în toate compartimentele vieții publice și private, alunecând spre abuzuri) și statul de drept (care garantează prin legi și prin mecanisme instituționale drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, având o intervenție mai redusă asupra vieții individuale și colective) și, în cele din urmă, inexistența unei separații clare între domeniul public (de stat) și cel privat. Totuși, inexactitățile sunt contrabalansate de garantarea pluripartitismului, de reformele judiciare, de relansarea relațiilor internaționale și ieșirea din izolare pe toate planurile, de imaginea generală a statului care s-a angajat să parcurgă un proces lung și costisitor de consolidare democratică.

5.3. Societatea civilă și consolidarea democratică

Întelegerea notiunii de societate civilă ar putea fi realizată din două perspective:

1) ca o problemă a filozofiei politice, preocupată de a găsi formele ideale de organizare a societătii;

2) al metodologiei analizei sociale și politice, aceasta având ca scop o mai precisă definire a actorilor sociali și politici.

Problema societății civile este legată intrinsec de modul de organizare a societății. O viziune asupra societății civile a fost dezvoltată de iluminismul anglo-american, John Locke având un rol deosebit în genealogia conceptului. Acesta opune autorității nelimitate a prințului societatea civilă, care are rolul de a limita pe cale juridică arbitrarul. Societatea civilă are, în aceasta viziune, rolul de a crea o autoritate la care oricine să poată face apel și căreia să i se supună toată lumea.

Un alt concept filozofic în definirea societății civile este cel hegelian. După filozoful german, societatea civilă este sfera în care interesul egoist al individului se poate manifesta. Societatea civilă reprezintă o etapă între familie și stat, dar statul a existat anterior societății civile, iar statul reprezintă condiția care face posibilă existența societății civile. Societatea civilă există în și prin stat, nu se reduce în nici un fel la economic: ea este juridică și politică. Funcțiile societății civile în societatea modernă, în filozofia hegeliana, sunt de a veghea la securitate, de asigurare a proprietății private și a libertății personale.

O altă sursă de reflecție asupra societății civile a fost critica ideii marxiste de stat, și anume fuziunea dintre stat și societate. Criticii marxism-leninismului vedeau societatea civilă ca o formă de organizare a cetățenilor împotriva statului totalitar. Introducerea în limbajul contemporan a noțiunii de „societate civilă” se realizează în contextul luptei împotriva sistemelor totalitare.

În sens analitic, „societatea civilă” este o notiune cu o dublă funcție: ne ajută să întelegem cum funcționează o societate dată și cum diferă ea de formele alternative de organizare socială. Funcția metodologică a noțiunii de „societate civilă” este relevantă doar în societățile în care sistemul politic și cel economic sunt distincte, în așa-numitele modele sociale a celor două spații: public si privat.

Din cadrul conceptual al „modelului celor două elemente” se pot deduce mai multe definiții operaționale ale societății civile. Cea mai extinsă definiție a societății civile este aceea care include toate formele de asociere dintre stat și familie. Societatea civila desemneaza, in general, un spatiu de actiune colectiva neconstransa, in jurul unor interese, valori si scopuri impartasite. Intr-un sens mai restrans, societatea civila este o notiune care descrie forme asociative de tip apolitic si care nu sunt părti ale unei institutii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizatiile non-guvernamentale — asociatii sau fundatii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori al societatii civile, care intervin pe langa factorii de decizie, pe langa instituțiile statului de drept pentru a le influenta, in sensul apararii drepturilor si intereselor grupurilor de cetateni pe care ii reprezinta. Unul dintre elementele esentiale este independenta fata de stat si fata de actorii care concureaza pentru puterea in stat. Partidele politice fac parte din societatea civila in masura in care sunt expresia dreptului de asociere. Dar, acestea nu sunt incluse in conceptul folosit de noi pentru a defini societatea civila. Aceasta cuprinde, din perspective noastra, toate formele de asociere libera dintre nivel statal si familie, cu exceptia celor care participa la competitia politică prin alegeri.

Cum ar putea fi definite poziția și rolul societății civile în peisajul politic al României ultimilor ani? Este societatea civilă un factor al consolidării democratice și un partener de dialog pentru clasa politică?

O scurtă privire teoretică ilustrează concludent ideea că societatea civilă face parte din imaginea generală a unei democrații consolidate. Renașterea ei poate fi constatată în manifestațiile post-revoluționare din 1990 – „fenomenul Piața Universității”, al căror scop principal a fost de a radicaliza și accelera desprinderea de comunism prin responsabilizarea clasei politice. Separarea de dominația statului este un permanent deziderat al societății civile: „Ideea fundamentală a societății deschise este ca viața noastră să se desfășoare în asociații independente de stat. (…) Pentru cei care și-au redescoperit de curând libertatea, societatea civilă reprezintă o mare speranță, dar e și greu de apreciat pe deplin. Vremurile revoluționare sunt vremuri intens politizate”. În acest sens, se impune crearea unor structuri și organizații separate de stat, care să reprezinte interesele și necesitățile unor grupuri socio-profesionale; ele nu subminează autoritatea statului, dar previn abuzurile unor instituții publice. Vaclav Havel subliniază că „o societate civilă, bazată pe universalitatea drepturilor omului, ne îngăduie cel mai bine să devenim ceea ce suntem de fapt – nu doar membri ai națiunii noastre, ci și membri ai familiei, comunității, regiunii, bisericii noastre, ai organizației noastre profesionale, ai partidului nostru politic, ai țării noastre, ai comunității noastre supranaționale – și să fim toate astea pentru că această societate ne tratează în primul rând ca membri ai rasei umane, cu alte cuvinte ca oameni, ca ființe umane a căror individualitate își găsește expresia primară, cea mai naturală și totodată cea mai universală în statutul nostru de cetățeni, în cetățenia înțeleasă în cel mai larg și mai profund sens al cuvântului”. Altfel spus, există o strânsă legătură, în plan teoretic și conceptual între cetățeni și societatea civilă.

În România, elita politică provenită din nomenclatura comunistă a fost reticentă față de idealurile societății civile, neînțelegând rolul ei și percepând-o ca pe un element negativ, care împiedică instaurarea democrației. În realitate, era vorba de apariția reprezentanților „neocomunismului”, foști activiști și membri de partid transformați în „apărători ai democrației”. Divergențele de opinii și radicalismul fiecărei părți au dus la încetarea treptată a dialogului deja tensionat. Vocea intelectualității românești a intrat într-o lungă tăcere, condamnând în acest mod clasa politică.

O democrație reală, consolidată solicită o armonizare între statul de drept și societatea civilă, în sensul existenței unei condiționări reciproce; nu poate exista o democrație eficientă fără acceptarea și recunoașterea statului de drept. În condițiile în care se afirmă că „statul de drept este societatea civilă” și că procesul de realizare a acestor două componente „presupune o serie de tradiții și de instituții complexe, tehnologii diversificate, precum și o cultură civică, o preocupare constantă a cetățenilor, o luptă pentru conservarea primatului cuvântului în politică”, observăm mai degrabă că, în România contemporană, avem de-a face cu o ruptură între societate și mediul politic, determinată, printre altele, de o gravă criză de încredere și de inexistența unei comunicări bazate pe sinceritate. Asistăm, simultan cu resimțirea efectelor imediate ale crizei economice, la concretizarea unei stări conflictuale între diferitele grupuri de interese și de presiune (elemente ale societății civile) și autoritățile de guvernare dominate de elitele politice adesea nereceptive la problemele reale ale maselor.

De asemenea, demersurile pentru creșterea nivelului de cultură civică au fost privite cu suspiciune de o populație care a fost supusă sistematic monopolului ideologic socialist, intențiile de popularizare a principiilor democratice fiind privite ca o nouă încercare de a controla mentalul colectiv. În aceste condiții, mișcarea intelectuală a adoptat treptat o poziție de pasivitate, de indiferență față de politicieni, încadrați în imaginea clasică de creatori și exponenți ai unui sistem social profund corupt și imoral, în care venalitatea, ipocrizia, lipsa de onestitate și demagogia sunt valori unanim acceptate. Mobilizarea politică redusă a cetățenilor are efecte negative, precum scăderea gradului de reprezentativitate și legitimitate a partidelor sau coalițiilor aflate la guvernare; un Parlament nelegitimat prin vot popular masiv și fără o oarecare cotă de încredere în rândul populației nu poate fi considerat reprezentativ decât într-o mică măsură, iar Guvernele instabile, periodic remaniate după criterii ce țin de interesele de partid, nu pot asigura o minimă realizare a reformelor în domeniile de bază (educație, sănătate, justiție, economie). Specificul partidelor și coalițiilor postdecembriste este constituirea de Guverne instabile și incapacitatea de a reveni la putere după un ciclu electoral.

Consolidarea democratică și statul de drept sunt, așadar, inseparabile, fiecare perfecționându-se prin intermediul celuilalt: „În fața a ceea ce am putea denumi stat de putere naționalist, a cărui umbră bântuie prin toată Europa post-totalitară, apare un răspuns instituțional unic, a cărui eficacitate se bazează pe mobilizarea politică a cetățenilor – și uneori chiar pe mobilizarea lor violentă – pentru afirmarea drepturilor lor politice: statul de drept în care democrația să-și găsească forma sa cea mai completă”. Realitatea românească se prezintă astfel: statul de drept este blocat de imixtiunea politicului în actul de justiție, iar mobilizarea cetățenilor și inițiativa legislativă din partea lor sunt aproape inexistente. Deci, nu recunoaștem acel „răspuns instituțional” caracteristic democrațiilor mature. De altfel, „democrația și statul de drept sunt concepute de către unii ca un fel de „mană cerească” a înavuțirii rapide, corupția fiind una din consecințele acestei stări de lucruri”.

Putem susține ideea că, în contextul actualei „reintrări” a românilor în Europa, societatea civilă este singura care poate avea convingeri și valori efectiv europene, scoțând elitele politice din starea de conflict cu masele și readucându-le la obiectivul lor primordial, acela de a fi vectori ai progresului pe toate planurile.

5.4. Perspective ale democrației românești

„Vântul istoriei și-a schimbat direcția și bate într-o singură direcție: câtre democrație”. Aceasta este ipoteza, premisa de la care se pleacă atunci când se discută despre tendința generală de evoluție a regimurilor politice. Experiențele totalitare demonstrează viabilitatea și necesitatea democrației.

Astăzi, democrația nu reprezintă doar un mediu de manifestare deplină a individualităților umane, ci și un termen cu o conotație și o simbolistică aparte. „Omul nu trăiește doar cu pâine și apă; se hrănește, nu mai puțin, cu mituri și simboluri”, iar în acest context democrația parcurge drumul de la teorie la aplicare efectivă. Desigur, „democrația reală nu e decât o palidă reflectare a celei imaginate”, dar ea depășește stadiul de utopie tocmai pentru că răspunde necesităților omului ca „ființă politică” și este un regim perfectibil.

Categoric, putem afirma că în România ultimilor 20 de ani se manifestă o democrație formală, asociată cu instituirea dreptului de a alege și a fi ales, de liberă exprimare a opiniilor, de a adera la orice doctrină sau partid politic, de asociere la organizații ale societății civile. Aspectele discutabile sunt cele care vizează maniera de exercitare a puterii politice, funcționarea efectivă a instituțiilor juridice, relațiile dintre elitele politice și cetățeni.

Caracterul reprezentativ al democrației românești nu este afectat doar de prezența scăzută la vot și de mobilizarea socială redusă, ci și de faptul că partidele și alianțele politice sunt preocupate mai degrabă să cucerească puterea, decât să o exercite. În al doilea rând, reforma justiției este dependentă într-o bună măsură și de moralitatea actorilor politici, a căror tendință este de a folosi justiția ca temă preferată a discursurilor demagogice. În al treilea rând, politicienii români nu conștientizează pe deplin faptul că actul de guvernare se exercită exclusiv în interesul cetățenilor, iar deciziile trebuie luate în scopul perfecționării continue a ansamblului complex de elemente ale regimului democratic: instituții de stat, grupuri de interese și de presiune, cetățeni. Puterea de decizie trebuie folosită în interes colectiv.

La rândul ei, marea masă a cetățenilor se confruntă cu o criză morală, o criză de valori și de orientare. Libertatea este înlocuită adesea de abuzul de libertate, iar „formele fără fond” caracterizează încă valorile occidentale. „Democrația nu funcționează ca un laborator al virtuților cetățenești, după cum nici instituțiile statului nu sunt sanatorii pentru tratarea maladiilor conștiinței. Dimpotrivă, starea de libertate a unei națiuni este expresia directă a sănătății sale morale și măsura solidarității dintre grupurile politice, profesionale, culturale, etnice și confesionale care formează societatea”.

Cu toate trăsăturile ei specifice, democrația românească va cunoaște profesionalizarea campaniilor electorale, mutarea accentului pe imaginea publică a liderului, pe scăderea importanței ideologiilor, a programelor fiecărui partid și a actului de guvernare, având drept consecințe uniformizarea mediului politic și reducerea intervenției maselor în sfera elitelor. În mod cert, presa joacă un rol foarte activ în interacțiunile factorilor sociali și în stabilirea agendei publice.

Dacă s-ar putea închide democrația autohtonă într-o formulă unică, aceasta ar include trăsături ca instabilitatea guvernărilor, retragerea vocii opiniei publice, criza morală; aspectele pozitive sunt comune tuturor democrațiilor europene: prevalarea individului în fața societății, dezvoltarea puternică a clasei sociale de mijloc, confruntarea dintre doctrina liberală și cea social-democrată, puternice accente naționalist-extremiste.

În concluzie, consolidarea democratică din România se înscrie pe linia generală urmată de statele foste comuniste, aderând la valorile vest-europene și asimilându-le mai mult sau mai puțin, în spiritul progresului. Procesul poate fi considerat a doua „intrare” a românilor în Europa, după cea petrecută în secolul trecut, moștenirea cultural-politică având în această privință ultimul cuvânt.