Libera Circulatie a Persoanelor Si a Fortei de Muncadoc

=== Libera-circulatie a persoanelor si a fortei de munca ===

UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR” DIN TÎRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE

Specializarea: Științe Politice

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A FORȚEI DE MUNCĂ

Cadru didactic:

Lector univ. dr. Răzvan Pârâianu

Student:

Hîrlav Mariana

TÎRGU MUREȘ

2016

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

c. – cauza

CE – Consiliul European

CEE – Comunitatea Economică Europeană

COM – Comunicare

FSE – Fondul Social European

hot. – hotărârea

JOL – Jurnalul Oficial

nr. – numărul

op. cit. – operă citată

pag. – pagină

PIB – Produsul Intern Brut

TCE – Tratatul Comunității Europene

UE – Uniunea Europeană

CUPRINS

INTRODUCERE

După un lung șir de negocieri, România a devenit, în sfârșit, țară membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007. Au trecut mai mult de 10 ani de când țara noastră a depus cererea de aderare la Uniune, o perioadă lungă de timp, care a dat startul unor transformări majore în toate domeniile societății românești, care trebuie să se integreze la realitatea comunitarăi.

Atât țara noastră cât și Uniunea Europeană, se află și continuă să se afle în plin proces de transformare, care a dat naștere la o creștere semnificativă a numărului statelor membre, la o schimbare la nivel instituțional, dublată de o aprofundare a integrării prin proiectele de legislație comunitară ca Tratatuli de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Lisabona.

Una dintre libertățile fundamentale ale dreptului comunitar o reprezintă libera circulație a persoanelor și a forței de muncă. Capitolul referitor la libera circulație a persoanelor a început sa fie negociat abia în anul 2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferințe de aderarei. Cel mai evident câștig pe care l-a adus integrarea, în prezent, pentru omul de rând, este libera circulație în spațiul comunitar. S-a realizat o trecere imensă de la regimul care a existat în trecut, în care aspirația de a trece granița rămânea un vis pentru aproape toți cetățenii, la cel de astăzi, în care singurul document care se cere pentru a intra pe teritoriul majorității țărilor membre ale Uniunii Europene, este Cartea de identitate.

Libera circulație dă naștere la multiple oportunități pentru individ în general, și pentru societățile naționalei în totalitatea lor. Individul poate realiza turism, stabilind noi viziuni, poate să se interesezei de noi oportunități de angajare, care să asigure, atât lui, cât și familiei lui, un nivel de trai mai ridicati, sau poate începe noi afaceri care să-i sporească capacitatea propriei întreprinderi. Acest lucru, însă, presupune o bună reglementare din toate punctele de vedere.

CAPITOLUL 1

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A FORȚEI DE MUNCĂ

1.1. Noțiunea de „Piață unică”

Prin Tratatul de la Maastricht e introdus conceptul de „piață unică europeană”, intrat în vigoare în anul 1993. Piața unică internă este una dintre marile realizări ale Uniunii Europene și cea mai întinsă din lume. Funcționarea ei se bazează pe o serie de reguli și legi comune care au luat ființă treptat, în strânsă legătură cu dezvoltarea totală a Uniunii Europene.

Scopul principal al pieței unice îl reprezintă stimularea concurenței la nivelul piețelor naționale, contribuind astfel la o creștere economică la nivelul Europei prin îmbunătățirea gradului de competitivitate și a nivelului de viață din cadrul Comunității. În același timp, Tratatul făcea referire și la crearea a două politici comune, una în domeniul transportului și cealaltă în domeniul agriculturii și cuprindea și clauze cu privire la funcționarea regulilor de piață și ale concurenței în cadrul pieței comune.

Piața unică generează o mai bună ocupare a forței de muncă, sporește libertatea individuală și asigură un nivel ridicat al sănătății, securității și. protecției mediului, precum și realizarea egalității între femei și bărbați și o mai bună calitate a vieții.

Prin înfăptuirea pieței unice, se realizează un mediu mai favorabil stimulării întreprinderilor, schimburilor și iconcurenței., iar Comisia Europeană a stabilit un program detaliat în acest sens, însoțit de un calendar precis.

Principala țintă a Actului European o reprezenta realizarea pieței interne (subsecțiunea I, articolele 13-19). Astfel, articolul 13 din Actul Unic European prevede că Tratatul institutiv al Comunității Europene e completat cu art. 8A care dispune: „Comunitatea hotărăște măsurile destinate stabilirii progresive a pieței interne, în cursul unei perioade care expiră la 31 decembrie 1992, conform dispozițiilor prezentului articol… Piața internă comportă un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată potrivit dispozițiilor prezentului tratat ”.

Crearea Pieței Unice Europene a avut o muțime de efecte pentru comercianții Comunității Europene. Perfecționarea ei e legată de integrarea politicii commune, care a presupus dispariția restricțiilor la import, pe care statele membre erau încă învestite să le mențină. Aici era vorba despre cote stabilite cu mult timp în urmă, necesare anumitor produse ca aparate electrotehnice sau automobile provenite din Japonia.

Realizarea pieței interne prevede un nou impuls dat dezvoltării: consolidarea competitivității și noi locuri de muncă. Activitatea economiei comunitare urmează să încurajeze economia mondială și să ofere noi posibilități de piață furnizorilor ei în cadrul Comunității și din afara ei.

Scopul pieței unice interne este acela de a spori eficiența economică prin reducerea costurilor, de a face bunurile mai competitive prin reducerea prețurilor, de a crea mai multe locuri de muncă, mai multe posibilități pentru cumpărarea bunurilor și serviciilor, de a oferi mai multe oportunități privind dezvoltarea regiunilor și o mai multă bunăstare economică.

1.2. Noțiunea de „Liberă circulație a persoanelor”

Toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a circula liber. Acordarea acestui drept este o consecință directă a aderării unui stat la Uniunea Europeană. Libera circulație a cetățenilor contribuie la stimularea creșterii economice, oferind în acest sens, cetățenilor, posibilitatea de a călătorii, studia și lucra în străinătate, iar angajatorilor, posibilitatea de a recruta dintr-o mulțime de talente.

Dispozițiile Tratatului de la Roma (1957) precizează că libera circulație a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale ce trebuie atins în realizarea pieței comune. Conform acestora, libera circulație a lucrătorilor se definește prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfășura o activitate, precum și de a rămâne pe teritoriul unuia dintre acestea după ce o persoană a desfășurat o activitate.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, urmărește crearea unui spațiu al libertății, securității si justiției în domeniul libertății de circulație și de ședere în cadrul Uniunii „la notion d´espace de liberté, de sécurité et de justice a été consacrée par le Traité d´Amsterdam”. Acesta urmărește ca plasarea ocupării forței de muncă și drepturile cetățenilor să se afle în centrul atenției Uniunii Europene și să se realizeze consolidarea securității și eliminarea obstacolelor pentru libera circulație a persoanelor. Astfel, se combate orice formă de discriminare, indiferent dacă este fondată pe sex, rasă, etnie, religie, vârstă, dizabilități sau orientare sexulă.

Libera circulație a persoanelor își are izvorul în dispozițiile legate de cetățenia europeană, prin care toți cetățenii Uniunii au dreptul să circule și să locuiască liber pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condițiilor impuse de Tratatul Comunității Europene. Pe plan politic, libera circulație a persoanelor urmărește crearea unei piețe unice a forței de muncă, iar pe plan economic, se urmărește întărirea unității popoarelor ce alcătuiesc Uniunea Europeană, prin înlăturarea barierelor din calea migrației legale a forței de muncă și promovarea unei cetățenii europene, concept care a fost pentru prima dată introdus prin Tratatul de la Maastricht.

Se estimează că PIB-ul țărilor din Uniune înregistrează o creștere de aproape 1% pe termen lung, consecință a mobilității generale de extindereI (2004-2009). Pentru cetățenii UE, libera circulație este dreptul cel mai strâns legat de cetățenia Uniunii Europene. Astfel, 56% din cetățenii Uniunii Europene sunt de părere că aceasta este cea mai mare realizare a UE, iar 67% consideră că libera circulație prezintă avantaje economice pentru economia țării lor.

1.3. Noțiunea de „Liberă circulație a forței de muncă”

Libera circulație reprezintă un drept fundamental al lucrătorilor și familiilor acestora. Mobilitatea forței de muncă în cadrul Uniunii Europene trebuie să reprezinte unul dintre mijloacele care să garanteze lucrătorilor posibilitatea de a-și îmbunătății atât condițiile de viață și de muncă, cât și de a avansa din punct de vedere social, contribuind în acest sens la satisfacerea nevoilor economice ale statelor membre. Acest drept trebuie recunoscut, fără disriminare, lucrătorilor permanenți, sezonieri și frontalieri, precum și celor angajați în activități prestatoare de servicii. Este necesar ca lucrătorii care doresc să se deplaseze să fie informați în legătură cu condițiile de viață și cele de muncă.

Libera circulație a forței de muncă ajută la schimbul de cunoștințe tehnice și la schimbul de tehnici de lucru, ducând la formarea unei culturi europene. Dacă în țara de origine, șomajul scade, iar salariile cresc, scăzând dezechilibrele de pe piața muncii, nu același lucru îl putem spune și despre țara de destinație, unde nivelul de resurse umane crește iar tendința de creștere a salariilor se reduce. Condițiile care au dus la creșterea mobilității salariaților sunt: nevoia de salarii mai mari, dezvoltarea mijloacelor de transport, comunicare, divizarea pieței muncii, dezvoltarea schimburilor comerciale.

CAPITOLUL 2

SUBIECȚII LIBEREI CIRCULAȚII A PERSOANELOR ȘI A FORȚEI DE MUNCĂ

Beneficiarii dreptului la liberă circulație a persoanelor și a forței de muncă sunt cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și cetățenii din afara Uniunii Europene.

2.1. Cetățenii Uniunii Europene

Cetățenia Uniunii Europene atribuie fiecărui cetățean al acesteia dreptul fundamental și individual de a circula liber și de a-și stabili rezidența pe teritoriul statelor membre. Cetățenia Uniunii trebuie să formeze regulamentul de bază al resortisanților statelor membre în exercitarea dreptului acestora de a circula liber și de a-și stabili rezidența.

Inițial, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de lucrător sau de furnizor de servicii. Ulterior, s-a extins și asupra resortisanților unui stat membru care nu desfășoară o activitate salarială pe teritoriul altui stat membru, dar dispun de mijloace suficiente de trai, precum și asupra lucrătorilori salariați sau independenți migranți care au ocupat un loc de muncă în acest stat, asupra membrilor familiei lucrătorului, asupra studenților, pensionarilor și asupra celor care și-au încetat activitatea profesională și cei cărora dreptul comunitar le acordă dreptul de rezidență, indiferent de cetățenia acestora.

Subiecții liberei circulații sunt lucrătorii salariați și membrii lor de familie. S-a considerat că există activitate salariată, chiar dacă activitatea este ocazională, iar remunerarea este sub minimul legal, fiind suficient ca activitatea să fie efectivă, și nu, pur și simplu voluntară. O caracteristică a relației de muncă este cea conform căreia, o persoană, îndeplinește, într-o anumită perioadă de timp, sub conducerea și în favoarea altuia, anumite prestații, în schimbul cărora se obține o remunerație.

Noțiunea de „ lucrător ” se referă la următoarele categorii:

persoanele angajate în țara gazdă;

cei care caută un loc de muncă;

șomerii apți de muncă și care anterior au fost angajați;

persoanele incapabile de muncă datorită unei boli sau accident suferit în timpul prestării activităților în țara gazdă;

persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activităților în țara gazdă.

Lucrătorii, sunt toți cei care desfășoară activități pe baza unui contract de muncă, cu precizarea că sunt incluși aici și cei carei lucrează cu jumătate de normă.

Membrilor de familie ai lucrătorului care se deplasează, li se asigură și lor dreptul de intrare și ședere pe teritoriul țărilor membre ale Uniunii Europene. Așadar, familia, e compusă din soția(ul) lucrătorului(ei) și descendenții lor direcți care au sub 21 ani sau care se află în întreținerea lor, ca și rudele directe întreținute în linie ascendentă ale soției(ului).

2.2. Cetățenii statelor nemembre ale Uniunii Europene

Situația străinilor proveniți din țările nemembre UE este una destul de sensibilă în cadrul discuțiilor politice europene. Migrația enormă cu care se confruntă Uniunea Europeană aduce locuitorilor țărilor Uniunii motive de îngrijorare în ceea ce privește echilibrul locurilor de muncă și criminalitatea, care e într-o continuă creștere. E un lucru obișnuit ca un rezident care se află într-o țară de o perioadă lungă de timp și care și-a creat și un cămin acolo, să aibă șansa de a beneficia de drepturi mai vaste decât cele date străinilor. Pentru ca acest lucru să fie posibil, s-a creat Directiva 2003/109/CE.

Directiva face trimitere celor care au 5 ani de rezidență legală și continuă într-un stat membru UE, au resurse suficiente pentru a nu deveni o greutate pentru sistemul de asistență socială a țării gazdă și dețin și asigurare medicală. În clauzele Directivei se află și un avantaj pentru imigranți, și anume – protecția împotriva expulzării. Străinii cărora li se aplică aceste reglementări, beneficiază și de un drept de rezidență în celelalte țări membre, iar membrii lor de familie pot să-i însoțească.

Subiecților Directivei li se acordă acces egal cu cel al cetățenilor Uniunii la educație și formare, iar Guvernele statelor membre pot cere imigranților să promoveze unele teste de limbă și pot cerceta dacă străinul este sau nu o amenințare la adresa politicii, securității sau sănătății publice, îndeplinind, de asemenea, condițiile de integrare conforme cu legislația lor națională.

Statele membre trebuie să ceară resortisanților țărilor terțe să dovedească că dispun, pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află sub întreținerea lor, de:

asigurare completă de sănătate;

resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface propriile nevoi, dar și nevoile membrilor familiei lor, fără a apela la sistemul de ajutor social al statului membru gazdă.

Statele membre estimează natura și regularitatea resurselor, în funcție de nivelul minim al.. salariilor. Cetățenii comunitari nu sunt considerați străini. Străinii pot fi încadrați în muncă pe teritoriul României dacă angajatorii au achitate la zi toate obligațiile către bugetul de stat, fac dovada faptului că sunt apți din punct de vedere medical pentru a desfășura activitatea respectivă și nu au antecedente penale care să fie incompatibile cu activitatea pe care o desfășoară sau pe care urmează să o desfășoare în România, îndeplinesc condițiile speciale de pregătire .profesională, experiență în activitate solicitate de angajator potrivit legislației în vigoare și dacă locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetățeni români, ai altor state membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL 3

PRINCIPALELE DREPTURI ALE SUBIECȚILOR LIBEREI CIRCULAȚII A PERSOANELOR ȘI A FORȚEI DE MUNCĂ

3.1. Dreptul de ieșire, intrare și ședere

Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la frontierele naționale, toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru dar care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru. Persoanelor menționate mai sus nu li se pot impune vize de ieșire și nici alte formalități echivalente.

În conformitate cu legislația proprie, statele membre eliberează și reînnoiesc cetățenilor lor cărțile de identitate și pașapoartele care le atestă cetățenia. Pașaportul, trebuie să fie valabil, cel puțin pentru toate statele membre și pentru țările prin care titularul unui astfel de document trebuie să tranziteze direct, atunci când călătorește către statele membre. Dacă legislația unui stat membru nu prevede eliberarea de cărți de identitate, perioada de valabilitate a unui pașaport eliberat sau reînnoit este de cel puțin cinci ani.

Statele membre trebuie să permită intrarea pe teritoriul lor a cetățenilor Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, precum și a membrilor familiilor acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile.

Emiterea unui titlu de ședere unui resortisant al unui stat membru, trebuie considerată un act care să ateste, din partea statului membru, situația individuală a unui resortisant dintr-un alt stat membru, având în vedere dispozițiile dreptului comunitar.

3.2. Dreptul de intrare și de ieșire al membrilor de familie din țările terțe

Statele membre pot solicita membrilor de familie dintr-o țară terță, care însoțesc sau se alătură unui cetățean european, să dețină o viză de intrare. Acești membrii de familie nu pot intra pe teritoriul statului membru și nu pot obține o viză de intrare, diferențiindu-i de alți cetățeni din state terțe, care nu au acest drept. Statele membre pot solicita prezentarea unui pașaport valabil și a dovezii gradului de rudenie, dar și a stării de întreținere, a motivelor medicale grave sau a caracterului durabil al relației, după caz, neputându-se cere alte documente cum ar fi: dovezi cu privire la cazare, resurse, bilet dus-întors.

Statele membre încurajează integrarea cetățenilor UE și a membrilor de familie din state terțe, oferindu-le cursuri de limbă și alte cursuri specifice, pe bază de voluntariat.

3.3. Dreptul de ședere

3.3.1. Dreptul de ședere pe o perioadă de cel mult trei luni

Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriu altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate, înafara faptului de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil. Aceste prevederi vizează și membrii de familie care dețin un pașaport valabil, care nu au cetățenia unui stat membru, dar îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia.

Pentru eliberarea unui permis de ședere, salariatul va aduce dovada că beneficiază de un contract de muncă printr-o declarație de angajare din partea angajatorului său, sau un certificat de muncă.

3.3.2. Dreptul de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni

Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă mai mare de trei luni dacă:

sunt lucrători care efectuează activități salariate sau independente în statul membru gazdă;

dețin resurse suficiente pentru ei și pentru membrii familiilor lor, pentru a nu deveni o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă pe timpul șederii și au asigurări medicale complete;

sunt înregistrați într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de statul membru gazdă pe baza legislației sale administrative, pentru a urma studii, chiar și de formare profesională și au asigurări medicale complete, asigurând autoritatea națională competentă, printr-o declarație, că au destule resurse pentru ei și pentru membrii lor de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă, pe timpul perioadei de ședere sau sunt membrii de familie care însoțesc cetățeanul Uniunii și îndeplinesc ei însiși condițiile menționate anterior.

Dreptul de ședere se extinde și asupra membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, dar însoțesc sau se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă.

3.4. Dreptul de ședere permanentă

Cetățenii europeni, precum și membrii lor de familie care au avut reședința din punct de vedere legal pe teritoriul unui stat membru gazdă în cadrul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, au dreptul de a obține șederea permanentă pe teritoriul acestuia, acest drept nefiind afectat de absențe temporare care nu depășesc un șase luni în cadrul unui an, de absențe mai lungi pentru realizarea serviciului militar obligatoriu sau de o absență de maxim douăsprezece luni consecutive din motive importante ca boli grave, sarcina, nașterea sau formarea profesională.

Fiind îndeplinită această cerință, cetățenii pot solicita un permis de ședere permanentă, valabil pe termen nelimitat, pe baza unei cereri, care atestă faptul că aceștia pot locui în țara respectivă permanent, fără alte condiții. Permisul de ședere permanentă se reînnoiește la fiecare zece ani.

Membrii familiei unui lucrător care desfășoară o activitate independentă sau salariată, indiferent de cetățenie și locuiesc cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă, beneficiază de ședere permanentă în statul respectiv, dacă lucrătorul a primit el însuși dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestui stat membru.

CAPITOLUL IV

DREPTURI ALE CETĂȚENILOR EUROPENI ASOCIATE SFEREI LIBERTĂȚII DE CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI A FORȚEI DE MUNCĂ

4.1. Accesul liber la angajare

Orice cetățean al unui stat membru beneficiază de dreptul de a desfășura o activitate, în calitate de persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții cu cetățenii acelui stat. Această prevedere se află în Regulamentul 1612/68, Titlul I (accesul la încadrarea în muncă).

Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, și orice angajator care desfășoară o activitate pe teritoriul unui stat membru, are posibilitatea de a face schimb de cereri și de oferte de locuri de muncă. De asemenea, aceștia pot încheia și realiza contracte de muncă atât în condiții legale cât și egale. Aceștia beneficiază, mai ales pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă disponibile.

Resortisantul unui strat membru care caută un loc de muncă pe teritoriul unui alt stat membru, primește, pe teritoriul acestuia, aceeași asistență ca și cea acordată de oficiile de ocupare a forței de muncă, propriilor resortisanți care caută un loc de muncă. Angajarea și recrutarea unui cetățean al unui stat membru pentru un loc de muncă în alt stat membru, nu se poate face pe criterii medicale, profesionale sau pe baza altor criterii care sunt discriminatorii în ceea ce privește cetățenia, în comparație cu cele aplicate cetățenilor din celălalt stat membru care vor să desfășoare o activitate similară.

Trebuie înlăturate discriminările de orice fel, indiferent de sursa lor, care se poate găsi în reglementări legale sau în clauzele unor contracte de muncă. Nici un stat membru nu poate discrimina în nici un fel, cetățenii altui stat membru prin reducerea numărului cererilor și ofertelor de angajare, prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicare prin orice mijloc a recrutării lucrătorilor nerezidenți.

4.2. Tratamentul egal

Tot în cadrul Regulamentului UE nr. 492/2011, art. 7, se precizează că lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul altor state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, cu privire la condițiile de muncă și de angajare, mai ales în ceea ce privește remunerarea și concedierea. În situația în care riscă să rămână fără loc de muncă sau își pierde locul de muncă, trebuie să i se acorde dreptul la reangajare și reintegrare profesională. Acesta se bucură de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali și în ceea ce privește locuințele, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinței de care are nevoie.

Elementele esențiale care garantează egalitatea șanselor si care contribuie la deplina participare a cetățenilor la viața economica, socială și culturală, dar și la dezvoltarea personală sunt atât locul de muncă cât și funcția. Discriminarea directă sau indirectă bazată pe religie.

4.3. Formarea profesională

Formarea profesională presupune activitatea desfășurată de către o persoane înainte de a se încadra în muncă, în scopul dobândirii de noi cunoștințe de cultură generală și de specialitate, necesare pentru exercitareaj unei. profesii sau a unei meserii. Astfel, formarea profesională e echivalentă calificării profesionale. Formarea profesională se poate realiza atât la inițiativa angajatorului cât și la inițiativa salariatuluiI.

Accesul la educație și formare de înaltă calitate este fundamental pentru afirmarea Europei ca și societate a cunoașterii și ca actor major pe scena unei economii globalizate. Totuși, la nivelul Uniunii Europene s-a conturat o politică în acest domeniu, în scopul facilitării mobilității lucrătorilor. Astfel, recunoscând importanța educației și a formării profesionale, Uniunea Europeană finanțează inițiativele statelor membre prin patru programe: Leonardo da Vinci (dedicate formării profesionale), Erasmus (finanțează cooperarea între universități și schimburile de studenți) și Comenius (finanțează cooperarea între școli și profesorii acestora).

CONCLUZII

Libera circulație a persoanelor și a forței de muncă a devenit un adevărat fenomen, care a trecut, într-un interval scurt de timp, prin mai multe faze, evoluând de la normalitate la excese și având la bază motivații variate, cum ar fi un nivel de trai mai bun, cu efecte pozitive pentru unii și negative pentru alții, fiind greu de controlat și previzionati. Dacă în țara de origine, șomajul scade iar salariile cresc, scăzând dezechilibrele de pe piața muncii, nu același lucru îl putem spune și despre țara de destinație, unde nivelul de resurse umane crește iar tendința de creștere a salariilor se reducei.

Libera circulație a forței de muncă e un subiect de actualitate, iar Uniunea Europeană reglementează acest fenomen în continuă schimbare. Instituțiile Uniunii Europene propun și adoptă o serie de acte normative destinate a facilita drepturile persoanelor care beneficiază de libertatea de a circula și de a-și alege un loc de muncă pe teritoriul oricărui stat membru al Uniunii Europene.

Țările de destinație sunt principalele câștigătoare ale migrației, iar aceasta face ca oamenii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și care vorbesc limbi diferite și au obiceiuri și religii diferite, să vină în contact.

În ultimii ani, România, în domeniul liberei circulații a persoanelor și a forței de muncă, a adoptat acte. normative care asigură transpunerea prevederilor comunitare referitoare la regimul străinilor. Diplomații României în străinătate asigură cetățenilor români care se află în dificultate, asistență, dar iposibilitățile acestora sunt limitate.

Unul dintre criteriile importante ale politicii migrației este păstrarea vie a speranței de reîntoarcere în țară. Dacă se reduc canalele de comunicație cu cei aflați în afara granițelor, se crează sentimentul că nu mai are rost să se întoarcă în țară. Si așa, cu trecerea timpului, scade volumul banilor trimiși acasă. Pentru a se obține efecte cât de cât semnificative, este necesar să se definească obiectivele, reacția trebuie să fie rapidă, iar instituțiile statului trebuie să fie competentei. În România, obiective clare nu avem și nici o reacție rapidă, deoarece lumea nu își pune problema aceasta. Competență avem, dar nu e foarte vizibilă, iar toate acestea sunt probleme, pe care, dacă nu le rezolvăm și nu încercăm să facem ceva concret în acest sens și decalajul dintre România și restul țărilor se va accentua, atunci majoritatea celor plecați temporar și vor să revină peste cinci ani, vor spune că: „ Nu mai venim!i”

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI, TRATATE, MONOGRAFII

Crăcană, Mihaela; Căpățână, Marcel „Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor”, Editura Tritonic, București, 2007

Diaconu, Nicoleta „Dreptul Uniunii Europene. Partea specială, politicile comunitare”, Editura Lumina Lex, București, 2007

Dubois, Louis; Blumann, Claude „Droit matériel de l´Uniuon Européene”, 5e édition, Montchrestien-Lextenso éditione 33, Paris, 2009

Gidro, Romulus „Drept european al muncii”, curs universitar 2012

Leicu, Corina „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998

Manolache, Octavian „Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare”, Editura All-Beck, București, 1999

Manolache, Octavian „Drept comunitar”, ediția a III-a, Editura All-Beck, București, 2001

Moarcăș Costea, Claudia-Ana „Drepturile sociale ale lucrătorilor migranți”, Editura C.H. Beck, București, 2011

Zorgbibe, Charles „Histoire de la Construction Europenne”, Presses Universitaires de Frances, 1993

LEGISLAȚIE

Regulamentul nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre

Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 15 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, JO L 016, 23.01.2004

Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht), Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992

Regulamentul nr. 1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, JO L 257, 19.10.1968

SURSE DE INFORMARE ON-LINE

www.europa.eu

http://eur-lex.europa.eu

www.politiadefrontiera.ro

http://epp.eurostat.ec.europa.eu