Libera Circulatie A Persoanelor In Uniunea Europeana
LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ
CUPRINS
ABREVIERI
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE
Secțiunea 1 – Scurt istoric
Secțiunea 2 – Sediul materiei
CAPITOLUL II – ACQUI – UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL LIBEREI CIRCULAȚII A PERSOANELOR
Secțiunea 1 – Temeiul legal
Secțiunea 2 – Politica în domeniul vizelor
Secțiunea 3 – Probleme legate de azil
Secțiunea 4 – Protecția datelor cu caracter personal
Secțiunea 5 – Recunoașterea reciprocă a calificărilor personale
Secțiunea 6 – Circulația forței de muncă
Secțiunea 7 – Asistența socială și prestațiile
CAPITOLUL III – LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR – ELEMENTE DE DREPT MATERIAL
Secțiunea 1 – Dreptul de intrare și de ședere
Secțiunea 2 – Liberul acces la angajare și egalitate de tratament
Secțiunea 3 – Avantajele sociale și fiscale
Secțiunea 4 – Angajarea în administrația publică
Secțiunea 5 – Dialogul Social European – beneficiile și dificultățile sale
CAPITOLUL IV – LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI CEA DE PRESTARE A SERVICIILOR
CAPITOLUL V – MIGRAȚIA ȘI CONTROLUL FRONTIERELOR
Secțiunea 1 – Migrația
Secțiunea 2 – Migrația ilegală
Secțiunea 3 – Controlul frontierelor
CAPITOLUL VI – CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
Alin. – alineat
Art. – articol
AUE – Actul Unic European
CE – Comunitatea Europeană
CEE – Comunitatea Economică Europeană
EURES – European Employment Services
JAI – Justiție și Afaceri Interne
Lit. – litera
Nr. – număr
ONU – Organizația Națiunilor Unite
Par. – paragraf
Pag. – pagină
Pct. – punct
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
UE – Uniunea Europeană
VIS – Sistemul de Informații privind Vizele
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE
Secțiunea 1 – Scurt istoric
Libera circulatie a persoanelor este unul dintre principiile fundamentale garantate de Uniunea Europeană si un drept consacrat in costituțiile multor state.
Stabilirea celor mai importante drepturi ale omului s-a realizat in cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948 prin “Declarația Universală a Drepturilor Omului“, având rolul de a proteja orice persoană împotriva oricaror pericole ce ar amenința-o.
Astfel, la art.13 se prevede că :
“orice persoană are dreptul de a circula in mod liber si de a-și alege reședința in interiorul granițelor unui stat;
orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni in țara sa.”
Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului sunt completate prin Pactul internațional privind drepturile civile si politice care are următorul conținut (art.12) :
“ orice persoană care se află in mod legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula liber si de a-și alege liber reședința;
orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria țară;
drepturile sus-menționate nu pot face obiectul unei restricții decât dacă acestea sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea și moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora și sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute…;
nimeni nu poate fi privat in mod arbitrar de dreptul de a intra in țară“
Prin aderarea României la Uniunea Europeană, libertatea de circulație a devenit unul dintre cele mai importante și actuale drepturi pe care cetățenii români îl exercită pe teritorul celorlalte state membre.
Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori fundamentale ale Uniunii Europene. Una dintre cele mai importante realizari ale Uninunii Europene, o constituie crearea unui spațiu fără frontiere, in cadrul căruia cetățenii europeni se pot deplasa liberi, putând alege statul membru în care doresc să trăiască și să muncească.
In dicționarul de termeni comunitari de Ion Jinga si Andrei Popescu libera circulatie a persoanelor este definita astfel :
“lucrătorii, salariați precum si cei independenti din statele membre UE au dreptul de a se stabili si lucra in oricare stat membru decat celui ai caror cetațean sunt, beneficiind de avantajele sociale ale țării de reședință in aceleași condiții ca și resortisanții acelei țări, fără nici o discriminare bazată pe naționalitate. Principiul nediscriminării implica dreptul oricarui cetatean al UE de a patrunde în teritoriul altui stat membru fără a fi supus procedurilor de control aplicabile resortisanților țărilor din afara spațiului comunitar.”
Actul Unic European
Dezvoltarea integrării a intrat intr-o epocă a pașilor mărunți după marile dezvoltări ale anilor 50-60. Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris și Roma a avut loc după aproape treizeci de ani, prin Actul Unic European (AUE), semnat la Luxemburg și Haga, la 17 februarie 1986, respectiv, la 28 februarie 1986, și care a intrat in vigoare la 1 iulie 1987
AUE a avut ca obiectiv finalizarea așa numitei piețe interne, definită ca o zonă fără frontiere interne, in care este asigurată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1993.
Tratatul de la Maastricht
Tratatul – care cuprinde, pe lângă textul propriu-zis, 17 protocoale și 33 de declarații – a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastrich a adus o nouă formă a construcției comunitare, Uniunuea Europeană, în cadrul căreia se pot distinge trei “piloni”: primul, comunitar; al doilea, interguvernamental; – al treilea, Justitie si Afaceri Interne (JAI) (articolul K pana la K9) – consolidează procedurile existente privitoare la poliție și justiție, pentru a permite libera circulație a persoanelor, prevazută in AUE și reiterată în Convenția de la Shenghen.
Tratatul de la Amsterdam
La 1 mai 1999 a intrat in vigoare Tratatul de la Amsterdam, Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europenă, precum și Tratatele instituind Comunitățile Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, intr-o anumită măsură, transformată, în sensul că sunt noi obiective, rolul cetățeanului este sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.
Patru au fost obiectivele majore ale Tratatului de la Amsterdam, și anume :
Situarea drepturilor cetățenilor și problema locurilor de muncă in “inima” Uniunii;
Suprimarea ultimelor obstacole din calea liberei circulații a persoanelor și intărirea securității;
Să permită Europei ca vocea ei să fie mai bine auzită, in problemele omenirii;
Să facă mai eficace arhitectura instituțională a Uniunii, in perspectiva noii extinderi care se apropia;
Tratatul de la Nisa
Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.
Perspectiva aderării unor noi state a generat , în mod implicit, necesitatea aparației unor schimbări, în sensul perfecționarii și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.
Reforma introdusă prin Tratatul de le Nisa, din acest punct de vedere, reprezintă un caracter evolutiv.
Tratatul instituind o Constituție pentru Europa
Semnat la Roma, in toamna anului 2004, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa a intrat în procesul de ratificare, proces care s-a poticnit rapid in Franța și Olanda în primăvara anului 2005. In pofida unor incercări de deblocare a procesului , el a fost până la urmă abandonat în favoarea soluției reprezentate de Tratatul de la Lisabona.
Tratatul de la Lisabona ( intrat în vigoare la 1 decembrie 2009)
Tratatul de la Lisabona modifică tratatele privind Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană, dar și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice.
„Acestea conferă Uniunii cadrul legislativ și instrumentele necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde cerințelor cetățenilor”
De asemenea, asigură cadrul general pentru ca cetățenii europeni să aibă ”un cuvânt de spus în domeniul afacerilor europene și pentru ca drepturile lor fundamentale să fie consacrate intr-o Cartă. Uniunea Europeană va fi mai bine pregătită să răspundă așteptărilor in domeniul energiei, schimbărilor climatice, criminalității transfrontaliere și imigrației.”
Secțiunea 2 – Sediul materiei
Libera circulație a persoanelor are ca sediu principal al materiei atât izvoarele primare (tratatele constitutive și cele modificate), cât și izvoarele derivate.
Ca izvor primar, originar, nu putem invoca decât Tratatul de la Roma de constituire a Comunității Economice Europene, din anul 1957, care a cunoscut cea mai nouă modificare prin Tratatul de la Lisabona, din anul 2007, intrat în vigoare în anul 2009, Tratat care, în prezent produce efecte și pentru țara noastră.
Legislația derivată (formată în principal, din regulamente și directive) care guvernează materia este formată din :
Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii;
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și al membrilor famiilor acestora modifică Regulamentul (CEE) nr.1612/68 și abrogă Directivele 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 75/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE;
Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii;
Directiva 38/2004 stabilește :
condițiile de exercitare a dreptului la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii famiilor acestora;
dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
restrângerile drepturilor menționate la literele (a) și (b) pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică;
Conform Directivei nr. 2004/38, orice cetățean al Uniunii are dreptul să părăsească teritoriul unui stat membru pentru a călătorii în alt stat membru. Statele membre nu pot solicita cetățenilor lor o viză de ieșire sau îndeplinirea vreunei formalități similare, simpla deținere a unui pașaport sau a unei cărți de identitate valabile fiind suficiente.
Totodată, libera circulație a persoanelor va include și dreptul de intrare și de ieșire. Astfel, cetățenii Uniunii se pot deplasa în mod liber dintr-un stat membru în altul.
În plus, în conformitate cu art. 45 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) :
“(1) Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
(2) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.
(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul :
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică.”
Persoanele care beneficiază de libera circulație sunt :
lucrătorii salariați;
lucrătorii nesalariați;
persoanele fizice care nu sunt destinatarele unui serviciu;
membrii familiei lucrătorilor salariați sau independenți, precum și membrii familiei persoanelor care sunt destinatare ale unui serviciu;
persoanele juridice carevește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.
(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul :
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică.”
Persoanele care beneficiază de libera circulație sunt :
lucrătorii salariați;
lucrătorii nesalariați;
persoanele fizice care nu sunt destinatarele unui serviciu;
membrii familiei lucrătorilor salariați sau independenți, precum și membrii familiei persoanelor care sunt destinatare ale unui serviciu;
persoanele juridice care îndeplinesc cerințele înscrise în cadrul prevederilor legale ale UE;
Lucrătorii – Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut libera circulație a lucrătorilor ca pe un drept fundamental al omului. Potrivit Curții, orice persoană care caută sau dorește să caute angajarea efectivă, chiar dacă numai cu o fracțiune de normă, atâta timp cât activitatea are o finalitate economică, este remunerată, chiar dacă remunerația este mai mică decât salariul minim garantat sau lipsește, ca în cazul unei comunități religioase.
TFUE nu definește noțiunea de “lucrător”. Cu toate acestea, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a considerat că aceasta este un concept care aparține dreptului UE.
Dispozițiile cuprinse în TFUE, cu privire la libera circulațe a lucrătorilor, se completează cu o serie de acte juridice ale UE, și anume :
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
Regulamentul (UE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii.
Condițiile de lucru
În art.7 din Regulamentul nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii se tratează toate formele de discriminare directă sau indirectă :
“Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea. Acesta beneficiază de același avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii nționali. În același temei și în aceleași condiții ca și lucrătorii naționali, acesta are acces la formare în școli profesionale și centre de recalificare. Orice clauză a unei convenții colective sau individuale sau a altei reglementări colective privind accesul la încadrarea în muncă, încadrarea, remunerarea și alte condiții de muncă sau concedierea este nulă de drept, în măsura în care prevede sau permite condiții discriminatorii pentru lucrătorii care sunt resortisanți ai celorlalte state membre.”
Spațiul Schengen – Instituirea unei piețe interne fără obstacole în calea liberei circulații a persoanelor a fost jalonată de încheierea celor două acorduri Schengen, respectiv Acordul Schengen propriu-zis din 14 iunie 1985 și Convenția de Aplicare a Acordului, semnată la 19 iunie 1990 și care a intrat în vigoare la 26 martie 1995. Inițial, Convenția privind punerea în aplicare a Acordului Schengen (semnată de Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Tările de Jos) a intrat în sfera cooperării interguvernamentale, în domeniul justiției și afacerilor interne. Un protocol la Tratatul de la Amsterdam a asigurat transferul “acquis-ului Schengen” în tratate.
În prezent, conform Tratatului de la Lisabona, acquis-ul Schengen este supus controlului parlamentar și judiciar. Marea majoritate a prevederilor din Acordurile Schengen fac astăzi parte din acquis-ul Uniunii Europene.
CAPITOLUL II
AQUI-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL LIBEREI CIRCULAȚII A PERSOANELOR
Secțiunea 1 – Temeiul legal
Libera circulație a persoanelor este unul dintre obiecticvele fundamentale prevăzute în dispozițiile Tratatului de la Roma ce trebuie indeplinit in vederea realizării pieței comune. Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe tritoriul acestui stat. Aceste discrimnări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiu comunitar.
Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață interna- ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor. Sensul de liberă circulație a persoanelor a evoluat foarte mult de la momentul apariției sale. Primele prevederi legate de acest domeniu considerau individul doar ca agent economic – ca angajat sau furnizor de servicii.
Conceptul inițial s-a extins treptat pentru a cuprinde și noțiunea de cetățean al Uniunii, indiferent de orice dimensiune economică sau de diferențe legate de naționalitate.
Baza legală a liberei circulații a persoanelor este constituită de :
Articolul 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabilește piața internă, acesta incluzând libera circulație a persoanelor;
Articolul 18 (8A) din Tratatul de la Roma, ce statutează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre;
Articolul 61 (731) din Tratatul de la Roma , și următoarele, cuprinse sub Titlul IV (III A) “ Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor “
Articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.
Secțiunea 2 – Politica in domeniul vizelor
Cea mai importantă etapă în evoluția spre o piață internă reală, în care să nu mai existe obstacole în calea liberei circulații a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor două acorduri Schengen : Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) și Convenția de Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995).
Țările din spațiul Schengen aplică o serie de norme comune privind controalele la frontierele externe și eliberarea vizelor pentru șederi de scurtă durată în această zonă. Datorită normelor respective, UE poate să-și protejeze mai eficient frontierele externe și să prevină amenințările la adresa securității. De asemenea,poate să lupte mai ușor împotriva traficului de persoane și să gestioneze mai bine imigrația. În același timp, existența unor norme comune privind aderarea la spațiul Schengen îmbunătățește transparența condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cetățenii din afara Uniunii Europene pentru a intra pe teritoriul UE.
Un alt element al cooperării Schengen este politica comună în materie de vize, care nu doar facilitează intrarea legală pe teritoriul UE, dar contribuie și la consolidarea securității interne a Uniunii.
Codul vizelor armonizează condițiile și procedurile pe care le aplică țările din spațiul Schengen pentru eliberarea de vize de ședere pe termen scurt (vize Schengen).
Codul definește, de exemplu, modalitățile de solicitare a unei vize și criteriile de stabilire a țării care răspunde de examinarea solicitării. Viza Schengen este valabilă pentru șederi de maxim 3 luni pe o perioadă de șase luni și permite libera circulație în întregul spațiu Schengen.
Nu toți cetățenii din afara UE au nevoie de viză pentru a intra în spațiul Schengen. UE aplică lista comună a țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză și a țărilor ai căror cetățeni sunt exceptați de la această cerință. Printre altele, scutirea se aplică în cazul țărilor care au semnat acorduri cu UE în acest sens sau persoanelor care beneficiază de drepturi specifice ca urmare a încheierii unor acorduri bilaterale cum ar fi, de exemplu, cordurile privind traficul local de frontieră.
Pentru șederile care depășesc trei luni, statele membre ale UE continuă să acorde vize de lungă durată și permise de ședere, în funcție de legislația națională.
Regimul privind traficul local de frontieră le permite țărilor UE să încheie acorduri bilaterale cu statele vecine care nu fac parte din Uniune pentru a facilita trecerea frontierelor externe ale UE. Pe baza acestor acorduri, cetățenii din afara UE care locuiesc la graniță și trebuie să treacă regulat și frecvent frontierele externe ale Uniunii pot face acest lucru fără să fie supuși unor controale regulate și fără să aibă nevoie de o viză Schengen. Acest tip de cooperare favorizează comerțul și schimburile sociale culturale cu regiunile învecinate.
În ceea ce privește cererile de vize Schengen, Sistemul de Informații privind vizele (VIS) le oferă autorităților naționale acces la informații și decizii. De asemenea, permite realizarea de corespondențe biometrice (în special amprente) pentru a verifica identitatea titularilor de viză și pentru a identifica persoanele care se află în spațiul Schengen dar nu dețin documente de identitate sau dețin documente frauduloase. VIS facilitează eliberarea vizelor și, în același timp, luptă împotriva abuzurilor și îi protejează pe călători.
Secțiunea 3 – Probleme legate de azil
Convenția de la Dablin, ce definește țara responabilă pentru analizarea cererilor de azil inaintate intr-un stat membru, a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 în 12 state membre, la 1 octombrie 1997 în Austria și Suedia și la 1 ianuarie 1998 în Finlanda. Convenția stabilește principiul conform căruia un singur stat membru este responsabil cu analiza cererilor de azil.
Articolul 78 TFUE ( Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) consacră politica comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare. Scopul instituirii unei astfel de politici este acela de a “oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principilului nereturnării”. Politica dezvoltată de Uniune în acest domeniu trebuie să se realizeze în „conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 și cu cele ale Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților, precum și cu alte tratate din domeniu”
Un element definitoriu pentru realizarea acestei politici este sistemul european de azil comun, sistem care cuprinde:
un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea;
un regim unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională; un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv;
proceduri comune de acordare și de retragere a regimului unitar de azil sau de protecție subsidiară;
criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil sau de protecție subsidiară;
norme referitoare la condițiile de primire a solicitanților dreptului de azil sau de protecție subsidiară; parteneriatul și cooperarea cu țările terțe pentru gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept de azil, protecție subsidiară sau temporară.
Măsurile necesare realizării acestui sistem sunt adoptate de către Parlamentul European și Consiliu, potrivit procedurii legislative ordinare. In situația în care “ unul sau mai multe state membre se află intr-o situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în cauză. Acesta hotărăște după consultarea Parlamentului European.”
Politica de imigrare, dezvoltată de către Uniunea European, este prevazută în art. 79 TFUE. Scopul acestei politici este acela de “ a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe aflați în situația legala în statele membre, precum și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și combaterea susținută a acestora”. Pentru realizarea acestei politici, tot Parlamentului European și Consiliului le revine sarcina de a adopta măsuri, potrivit legislative ordinare. Domeniile vizate sunt următoarele :
condițiile de intrare și de ședere, precum normele privind acordarea de către statele membre a vizelor și a permiselor de ședere pe termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii familiei;
definirea drepturilor resortisanților țărilor terțe aflați în situația de ședere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusiv condițiile care reglementează libertatea de circulație și de ședere în celelalte state membre;
imigrarea clandestină și șederea ilegală, inclusiv expulzarea și repatrierea persoanelor aflate în situația de ședere ilegală;
combaterea traficului de persoane, în special de femei și copii.
Azilanții și refugiații trebuie să beneficieze pe perioada desfășurării procedurii de acordare a dreptului de azil, de asigurarea unui standard minim de viață și de respectarea drepturilor lor. Pe de altă parte, este necesară întărirea cooperării administrațiilor vamale în domeniul problemelor legate de azil și organizarea bazei de date comune întreg spațiului comunitar cu privire la țările furnizoare de azilanți.
Secțiunea 4 – Protecția datelor cu caracter personal
În cadrul liberei circulații a persoanelor un aspect important îl constituie protecția datelor cu caracter personal. Politicile privind controlul frontierelor, al migrației, politicile în domeniul dreptului de azil sunt strâns legate de crearea unui cadru juridic necesar cooperării bilaterale și multilaterale între state în vederea realizării unui spațiu comunitar sigur al liberei circulații a persoanelor.
În conformitate cu art.8 din Convenția Europeană a drepturilor omului, dreptul de protecție impotriva colectarii și utilizării datelor cu caracter personal face parte din dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței.
Convenția 108 a Consiliului Europei este primul instrument internațional obligatoriu din punct de vedere juridic care tratează în mod explicit protecția datelor. Aceasta se aplică tuturor prelucrărilor de date efectuate atât în sectorul public, cât și în cel privat, cum ar fi prelucrările de date efectuate de sistemul judiciar și autoritățile de aplicare a legii.
Convenția 108 protejează persoanele împotriva abuzurilor care pot însoți colectarea și prelucrarea datelor cu caracter personal și, totodată, urmărește să reglementeze fluxul transfrontalier de date cu caracter personal. În ceea ce privește colectarea și prelucrarea datelor cu caracter personal, principiile stabilite în convenție se referă, în special, la colectarea și prelucrarea automatizată corectă și legală a datelor, stocarea în scopuri determinate și legitime, utilizarea numai în scopuri compatibile cu acestea și păstrarea într-o formă care să permită identificarea persoanelor în cauză pe o durată ce nu depășește pe cea necesară scopurilor pentru care datele sunt înregistrate. Principiile vizează, de asemenea, calitatea datelor, în special faptul că acestea trebuie să fie adecvate, pertinente și neexcesive (principiul proporționalității), precum și exacte.
Pe lângă faptul că oferă garanții pentru colectarea și prelucrarea datelor cu caracter personal, convenția interzice , în absența unor garanții juridice adecvate, prelucrarea datelor “sensibile”, precum cele referitoare la originea rasială, opiniile politice, starea de sănătate, convigerile religioase, viața sexuală sau condamnările penale.
Convenția consacră, de asemenea, dreptul unei persoane fizice de a fi informată cu privire la stocarea informațiilor sale cu caracter personal și, dacă este cazul, de a solicita corectarea acestora. Limitarea drepturilor prevăzute în convenție este posibilă numai atunci când sunt în joc interese prioritare, cum ar fi securitatea statului sau apărarea.
Principalul instrument juridic al UE pentru protecția datelor este Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (Directiva privind protecția datelor). A fost adoptată în anul 1995, într-un moment în care mai multe state membre adoptaseră deja legislații naționale privind protecția datelor. Libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor în cadrul pieței interne necesită un flux liber de date, care nu se putea realiza dacă statele membre nu se puteau baza pe un nivel uniform ridicat de procția datelor.
Având în vedere că Directiva privind protecția datelor se adresa numai statelor membre ale UE, era necesar un instrument juridic suplimentar pentru a stabili protecția datelor cu caracter personal de către instituțiile și organismele UE. Regulamentul (CE) nr. 45/2001 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter peronal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (Regulamentul privind protecția datelor de către instituțiile europene) îndeplinește acestă atribuție.
În plus, chiar și în domeniile vizate de Directiva privind protecția datelor, sunt deseori necsare dispoziții mai detaliate privind protecția datelor în scopul obținerii calității necesare pentru echilibrarea altor interese legitime. Două astfel de exemle sunt Directiva 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) și Directiva 2006/24/CE privind păstratrea datelor generale sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE (declarată invalidă la 8 aprile 2014).
În anul 2000 UE a proclamat Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (Carta ) recunoscând că politicile sale pot avea impact asupra drepturilor omului. Această Cartă încorporează întreaga gamă de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, sintetizând tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre. Drepturile descrise în Cartă se impart în șase secțiuni : demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, drepturile cetățenilor și justiție.
Deși inițial a fost doar un document politic, Carta a dobândit caracter juridic obligatoriu ca legislație primară a UE, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009.
Legislația primară a UE include, de asemenea, competența generală a UE de a legifera în materie de protecție a datelor.
Carta nu numai că asigură respectarea vieții private și familială (art.7), dar stabilește și dreptul la protecția datelor (art.8), ridicând în mod explicit nivelul acestei protecții la acela de drept fundamental în temeiul legislației europene.
Unul dintre drepturile care poate intra în conflict cu dreptul la protecția datelor este dreptul la libertatea de exprimare.
Relația dintre protecția datelor ca caracter personal și libertatea de exprimare este reglentată de articolul 9 din Directiva privind protecția datelor, denumit “ Prelucrarea datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare “. Potrivit acestui articol, statele membre prevăd derogări și limitări de la dispozițiile prezentului capitol, ale capitolului IV și ale capitolului VI pentru prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată numai în scopuri jurnlistice, artistice sau literare, în măsura în care se dovedesc necesare pentru a pune dreptul la viață privată în acord cu normele ce reglementează libertatea de exprimare.
Secțiunea 5 – Recunoașterea reciprocă a calificărilor personale
Libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii reprezintă pietrele de temelie ale pieței interne , permițând mobilitatea întreprinderilor și a profesioniștilor în cadrul UE. Punerea în aplicare a acestor libertăți implică recunoașterea în întreaga Uniune a diplomelor și a calificărilor eliberate la nivel național.
Temeiul juridic al recunoașterii reciproce a diplomelor sunt articolele 26 și 53 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005.
Pentru ca profesioniștii și lucrătorii care desfășoară o activitate independentă să se poată stabili într-un alt stat membru sau să poată presta temporar servicii, este necesar ca diplomele, certificatele și alte dovezi ale calificării profesionale emise în diversele state membre să fie recunoscute reciproc, iar toate dispozițiile naționale care reglementează accesul la diverse profesii trebuie să fie coordonate și armonizate.
Articolul 53 alineatul (1) din TFUE prevede că recunoașterea reciprocă a diplomelor și a altor calificări cerute în fiecare stat membru pentru a avea acces la anumite profesii reglementate poate fi folosită pentru a facilita libertatea de stabilire și de a presta servicii. Această dispoziție se referă și la necesitatea de a coordona legislațiile naționale privind începerea și desfășurarea de activități independente. Aliniatul (2) de la același articol subordonează recunoașterea reciprocă, în cazurile în care o astfel de armonizare constituie un proces dificil, coordonării condițiilor care reglementează exercitarea acestora în diferitele state membre. Începând cu mijlocul anilor 1970, procesul de armonizare a evoluat prin adoptarea unor serii de directive. În temeiul acestora, legislația privind recunoașterea reciprocă este ajustată în funcție de diversele situații. Legislația respectivă este mai mult sau mai puțin cuprinzătoare în funcție de profesia în cauză și, în unele cazuri recente, a fost adoptată prin favorizarea unei abordări mai generale.
Armonizarea s-a desfășurat mai rapid în sectorul sănătății, din motivul evident că cerințele profesionale, în special cursurile de formare, nu variau foarte mult de la o țară la alta (spre deosebire de alte profesii), nefiind prin urmare dificil de armonizat. Armonizarea s-a realizat printr-o intermediul unei serii de directive între jumătatea anilor 1970-1980, directive care au reglementat un număr important de profesii în ceea ce privește libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii (cum ar fi medicii, asistentele medicale, chirurgii veterinari, moașele și agenții comerciali independenți). Directiva 2005/2006/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale dorea să clarifice, să simplifice și să modernizeze directivele existente, precum și să reunească într-un singur text legislativ normele pentru profesiile reglementate de medic, dentist, asistent medical, chirurg veterinar, moașă, farmacist și dentist. Această directivă specifică printre altele, modul în care statul membru „gazdă” ar trebui să recunoască calificările profesionale obținute intr-un alt stat membru (de origine). Recunoașterea profesioniștilor include atât un sistem general de recunoaștere, cât și sisteme specifice pentru fiecare dintre profesiile menționate anterior. Ea se concentrează, printre multe altele, pe nivelul de calificare, de formare și de experiență profesională (atât general, cât și de specialitate). Directiva, se aplică, de asemernea, calificărilor profesionale din sectorul transportului, precum și intermediarilor de asigurări și auditorilor statutari. Aceste profesii au fost reglementate anterior în temeiul unor directive separate. La 22 iunie 2011, Comisia a adoptat o Carte verde intitulată “ Modernizarea Directivei privind calificările profesionale “ (COM (2011) 0367), propunând o inițiativă legislativă privind reformarea sistemelor de recunoaștere a calificărilor profesionale, pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor și pentru a adapta formarea profesională la cerințele actuale ale pieței muncii. La 19 decembrie 2011, Comisia a publicat o propunere de revizuire a Directivei privind recunoașterea calificărilor profesionale (COM (2011) 0883), pe baza rezultatelor a diferite procese de consultare. Cele mai importante propuneri includ introducerea unui card profesional european, armonizarea cerințelor minime în materie de formare și recunoașterea automată a șapte profesii, și anume cele de arhitect, dentist, medic, asistent medical, moașă, farmacist și chirurg veterinar. Propunerea are drept obiective principale să faciliteze și să consolideze mobilitatea profesioniștilor în asamblul UE și să contribuie la atenuarea penuriei mâinii de lucru în unele state membre.
Pentru alte profesii în cazul cărora diferențele dintre legislațiile naționale au împiedicat armonizarea, recunoașterea reciprocă a făcut mai puține progrse. Diversitatea sistemelor juridice a împidicat recunoașterea reciprocă deplină a diplomelor și a calificărilor care ar fi asigurat libertatea de stabilire imediată pe baza unei diplome obținute în țara de origine. Directiva 77/294/CEE a Consiliului din 22 martie 1977 le-a acordat avocaților libertatea de a presta servicii ocazionale; astfel, pentru libera stabilire este necesară o diplomă din țara gazdă. Directiva 98/5/CE din 16 februarie 1998 a reprezentat un pas înainte semnificativ, dispunând că avocații care dețin o diplomă obținută în orice stat membru se pot stabili într-un alt stat membru pentru a-și exercita profesia, cu prevederea că țara gazdă le poate solicita să fie asistați de către un avocat local atunci când își reprezintă sau își apără clienții în instanță. După trei ani de exercitare a profesiei conform acestui sistem, avocații obțin (dacă doresc) dreptul de a-și exercita pe depin profesia, după trecerea unui test de aptitudini stabilit de țara gazdă, fără a mai fi necesar un examen de calificare. Alte directive au aplicat principiul la alte profesii, precum cele de transportator rutier de mărfuri, agent și broker de asigurări, cofor/frizer și arhitect.
Elaborarea legislației pentru recunoașterea reciprocă sector cu sector, uneori cu o armonizare mai extinsă a normelor naționale, a fost întotdeauna o procedură îndelungată și dificilă. A devenit astfel evidentă nevoia de a avea un sistem general de recunoaștere a echivalenței diplomelor, valabil pentru toate profesiile reglementate care nu au făcut obiectul unei legislații specifice în cadrul Uniunii. Această nouă abordare generală a modificat perspectiva. Înainte “recunoașterea” era subordonată existenței unor norme europene privind “armonizarea” pentru profesia sau activitatea reglementată în cauză. După aceea, “recunoașterea reciprocă” a devenit aproape automată, în temeiul legislației în vigoare, pentru toate profesiile reglementate în cauză, fără a fi necesară o legislație secundară sectorială specifică. Din acel moment, metodele de “armonizare” și de “recunoașterea reciprocă” au continuat să fie utilizate conform unui sistem paralel, existând însă unele situații în care, până la urmă s-au folosit ambele metode conform unui sistem complementar care utilizează atât un regulament, cât și o directivă (de exemplu Rezoluțiile Consiliului din 3 decembrie 1992 și 15 iulie 1996 privind transparența calificărilor și a certificatelor de formare profesională).
Statul membru-gazdă nu poate refuza accesul solicitanților la profesia în cauză dacă aceștia dețin calificările necesare în țara lor de origine. Cu toate acestea, în cazul în care formarea profesională primită de ei s-a desfășurat pe o perioadă mai scurtă în statul-gazdă, acesta poate solicita o anumită experiență profesională și, dacă formarea diferă în mod substanțial, pe o perioadă de acomodare sau un test de aptitudini, la discreția solicitantului, în afară în cazul în care profesia necesită recunoaștere.
La 15 noiembrie 2011, Parlamentul a adoptat o rezoluție referitoare la punerea în aplicare a Directivei privind calificările profesionale (2005/36/CE), solicitând modernizarea și îmbunătățirea directivei respective și încurajând utilizarea celor mai eficiente și adecvate tehnologii, cum ar fi introducerea unui card profesional european, care ar constitui un document oficial recunoscut de toate autoritățile competente, pentru a facilita procesul de recunoaștere.
Răspunzând la rezoluția Parlamentului, Comisia a prezentat la 19 decembrie 2011 o propunere de revizuire a Directivei privind calificările profesionale. După încheierea cu succes a negocierilor, Parlamentul a obținut modificările pe care le-a solicitat, inclusiv introducerea unui card profesional facultativ, crearea unui mecanism de alertă, clarificarea normelor privind accesul parțial la o profesie reglementată, norme privind competențele lingvistice, precum și crearea unui mecanism de evaluare reciprocă a profesiilor reglementate pentru a asigura o transparență mai mare. Aceasta a condus la 20 noiembrie 2013 la adoptarea Directivei 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale.
Secțiunea 6 – Circulația forței de muncă
Una din libertățile fundamentale ale dreptului comunitar o constituie libera circulație a persoanelor și a forței de muncă.
Libera circulație a persoanelor urmărește, din punct de vedere economic, să creeze, în primul rând, o piață unică a forței de muncă, iar din punct de vedere politic să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei cetățenii comunitare.
De asemenea, libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un anumit nivel al șomajului să exporte din surplusul său către țările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.
Tratatele comunitare disting între salariați (muncitori) și persoane precum liber-profesioniștii, oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice cât și cele juridice.
Libera circulație a muncitorilor este prezentată în Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană, în articolele 48 – 49, după dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor și în corelație cu liberar circulație a serviciilor și capitalurilor.
Libera circulație a muncitorilor se definește prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfășura o activitate, precum și de a rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfășurat o activitate (art.48 par.3).
Deci, libera circulație presupune de la început ca muncitorul care se deplasează răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă.
Ca un corolar al acestei libertăți, statelor membre li se cere să abolească orice discriminare între muncitori bazată pe naționalitate, cu privire la angajare, remunerare și celelalte condiții de muncă și angajare (art.48, par.2).
Totuși o restricție importantă este adusă de paragraful 3 al aceluiași articol, prin care statele membre pot limita dreptul liberei circulații pentru rațiuni de ordine publică, securitate publică, ca și pentru rațiuni de sănătate publică.
Libera circulație a muncitorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forței de muncă a principiului general cuprins în art. 6 al Tratatului CEE conform căruia “în domeniul aplicării prezentului tratat, și fără a aduce prejudicii dispozițiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza naționalității”
Curtea de Justiție a marcat, la rândul său, importanța acestui principiu subliniind că articolul 48 este direct aplicabil în sistemele juridice din fiecare stat membru făcând inaplicabilă orice dispoziție juridică națională contrară (Comisie c. Republica Franceză, cazul nr. 167/73).
Curtea a precizat, de asemenea, că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este depusă în afara Comunității, atât timp cat relația juridică de angajare este perfectă în cadrul Comunității.
Cerințelor înscrise în Tratatul CEE le-e fost acordată mai multă consistență prin intermediul unei bogate legislații derivate. Este vorba de o serie de regulamente și directive, dintre care cele mai importante sunt :
Directiva 68/360 privind drepturile de intare și de reședință;
Regulamentul nr. 1612/68 privind accesul la condițiile de angajare;
Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat;
Directiva 64/221 privind drepturile statelor membre de a deroga de la libera circulație pe motiv de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică;
Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și familiilor acestora;
Drepturile acordate de articolul 48 al Tratatului CEE și de legislația derivată emisă în aplicarea sa privesc muncitorii și familiile lor.
În principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul Comunității, dar fiecare stat membru stabilește , conform propriei legislații, cine îi sunt cetățenii, ca și modalitate de pierdere și dobândire a cetățeniei.
Referitor la circulația persoanelor din țările terțe, trebuie subliniat că țările Uniunii Europene nu au conturat încă o politică comună. Ultimile restricții existente în spațiul comunitar în domeniul deplasării și condițiilor de angajare ale lucrătorilor au fost ridicate prin Regulamentul nr. 1612/68 și Directiva 68/360. S-a răspuns prin această reglementare obiectivelor fixate prin Tratatul de la Roma, concretizându-se realizarea integrală a liberei circulații și precizându-se în același timp mecanismele și procedurile de punere în contact și compensare rapidă și eficace a ofertelor și cererilor de locuri de muncă pe teritoriul statelor membre.
În același timp, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a forței de muncă.
Astfel, a reieșit că legislația comunitară vizează “lucrătorii” în sensul dreptului comuitar și nu al dreptului național. În cazul Lawrie-Blum (nr. 66/85), Curtea de Justiție a stabilit că pentru un muncitor caracteristica esențială este ca, în timpul unei anumite perioade de timp, el prestează servicii pentru și sub conducerea altuia în schimbul unei remunerații.
Termenul “lucrător” cuprinde persoanele angajate în țara gazdă, cele care se află în căutarea unui loc de muncă, șomerii apți de muncă și care anterior au fost angajați (cazul Hoekstra, nr. 75/63), persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în țara gazdă (art. 7(1), Directiva 66/360), persoanele care au atins vârsta normal de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă.
Așadar, se acordă o semnificație mai largă a noțiunii de lucrător salariat. Lucrător, în înțelesul dreptului comunitar este și cel care prestează doar o activitate ocazională sau cu timp parțial. Este suficient ca activitatea să nu fie pur și simplu benevolă (cazul Levin nr. 53/81).
De asemenea, pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic (cazul Bettray nr. 344/87).
Mult mediatizată la timpul ei a fost cauza adusă cu succes în fața Curții, de fotbalistul belgian Jean-Marc Bosman. Acesta a susținut că așa zisa “clauză a naționalității”, existentă în fotbalul profesionist contravine art. 48 al Tratatului CEE, deoarece limita libertatea de mișcare a lucrătorilor în interiorul Uniunii.
Ceea ce Curtea a stabilit prin jurisprudența sa este faptul că libera circulație a forței de muncă stabilită prin articolul 48 nu este menită numai să realizeze o piață unică în beneficiul economiei statelor, dar ea are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor de a-și ridica standardul de viață prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistență într-un stat anume. Faptul că lucrătorul are mijloace adiționale, cum sunt sprijinul familiei sau proprietățile private pentru a-și suplimenta veniturile nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul Comunității. (Cazul Levin, nr. 53/81).
Preluând generoasele interpretări jurisprudențiale anterioare, Directiva 2004/38 prevede, la art. 7 alin. (3) că un cetățean care nu mai este lucrător sau persoana care exercită o activitate independentă își menține statutul de lucrător sau persoana care exercită o activitate independentă în următoarele condiții :
se află în incapacitate temporară de a muncii, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;
este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forțelor de muncă competent;
este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata sub un an, sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forțelor de muncă relevant. În acest caz statutul de lucrător se menține pe o perioadă de cel puțin șase luni;
începe un stagiu de formare profesională; cu excepția în cazului în care se află în șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea sa aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
Membrii familiei lucrătorului care se deplasează li se asigură, de asemenea, dreptul de intrare și ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene.
Autoritatea competentă în domeniul circulației lucrătorilor este Consiul. Acesta, conform art. 49 al Tratatului CEE astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Mastricht respectând o anumită procedură (stabitită în art.189 B și după consultarea Comitetului Economic și Social), dispune, prin directive și regulamente, măsurile necsare în vederea realizării liberei circulații.
În acest sens se urmărește :
asigurarea unei strânse cooperări între serviciile naționale cu atribuții în domeniul forței de muncă;
abolirea sistematică și prograsivă a procedurilor și practicilor administrative ce rezultă din legislațiile naționale sau din înțelegeri anterior încheiate între statele membre și a căror menținere ar constitui un obstacol în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor;
instituirea unui mecanism adecvat care să pună în legătură ofertele cu cererile de locuri de muncă, precum și asigurarea unui echilibru între cerere și ofertă pe piața forței de muncă, astfel încât să fie evitate amenințările serioase în ceea ce privește nivelul de viață și al angajării în diferite regiuni și sectoare economice;
O deosebită importanță în formarea unei conștiințe comunitare în rândul cetățenilor o are prevederea înscrisă în art. 50 al Tratatului CEE, conform căreia statele membre sunt chemate să încurajeze schimbul de lucrători tineri, pe calea unor programe comune.
Prin adoptarea Deciziei Comisiei nr. 2003/8/CE din 23 decembrie 2002 referitoare la punerea în aplicare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului în ceea ce privește compensarea ofertelor și cererilor de locuri de muncă, s-a urmărit întărirea rețelei de servicii de ocupare europene, cunoscute sub acronimul EURES (European Employment Services).
Directiva 38/2004 a Parlamentului European și a Consiului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie pe tritoriul statelor membre a fost transpusă în dreptul intern prin intermediul Ordonanței de Urgență nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiul Economic European, acte normative de o deosebită importanță în ceea ce privește integrarea pieței forței de muncă autohtone în cea europeană. Asfel, se bucură de o serie de drepturi fundamentale privind raporturile lor juridice de muncă și de securitate socială, recunoscute de lege lata intr-o serie de acte comunitare de o deosebită importanță și pe care actul normative român le recunoaște la rândul său. Cetățenii, Uniunii Europene, precum și membrii familiilor lor care intră și locuiesc legal în Romania, beneficiază de o serie de drepturi și libertăți, printre care și acela al unui acces neîngrădit pe piața forței de muncă din Romania, precum și la desfășurarea altor activități de natură economică, în condițiile legii aplicabile cetățenilor români (art.3 lit.e).
Secțiunea 7 – Asistența socială și prestațiile
Asistența socială este o “prestație de subzistență” și constă de regulă în prestațiile plătite pentru acoperirea cheltuielilor minime necesare traiului sau în asistența plătită în circumstanțe speciale în viață.
Cetățenii UE care locuiesc legal în alt stat membru al uniunii trebuie să beneficieze de același tratament ca și cetățenii statului membru respectiv. Prin urmare, datorită principiului egalității de tratament, ei au, în general, dreptul de a beneficia de prestații și de avantaje sociale și fiscale, inclusiv de asistență socială, în același mod ca și resortisanții țării gazdă.
Cu toate acestea, legislația UE prevede garanții în ceea ce privește accesul la asistența socială pentru cetățenii mobili din UE inactivi din punct de vedere economic, pentru a proteja statele membre împotriva obligațiilor financiare nejustificate.
Primele trei luni : Statul membru gazdă nu este obligat de legislația uniunii să acorde asistență socială cetățenilor UE care sunt inactivi din punct de vedere economic în cursul primelor trei luni de ședere.
După trei luni și maxim cinci ani : În practică, este puțin probabil ca cetățenii UE inactivi din punct de vedere economic să fie eligibili pentru prestații de asistență socială deoarece pentru obținerea dreptului de ședere, ei ar trebui să demonstreze autorităților naționale că posedă resurse suficiente.
În cazul în care ei solicită prestații de asistență socială, de exemplu deoarece situația lor economică se deteriorează ulterior, cererea trebuie să fie evaluată în funcție de dreptul lor la egalitate de tratament. Dar și în acest caz legislația UE prevede garanții : în primul rând, în cazurile specifice, solicitarea de asistență socială poate da naștere la o suspiciune rezonabilă din partea autorităților naționale cu privire la faptul că este probabil ca persoana să fi devenit o povară excesivă pentru sistemul de asistență socială.
În plus, statul membru poate acorda o prestație de asistență socială sau o prestație specială de tip necontributiv (adică prestații care au elemente de securitate socială și de asistență socială în același timp și care intră sub incidența Regulamentului 883/2004), cu condiția ca cetățeanul respectiv să îndeplinească cerințele pentru obținerea dreptului legal de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni. Cu toate acestea, statul membru nu poate refuza să acorde prestații în mod automat cetățenilor inactivi ai UE, iar aceștia nu pot fi automat considerați ca neavând resurse suficiente și, prin urmare, fără drept de ședere.
Autoritățile naționale ar trebui să evalueze situația individuală, luând în considerare o serie de factori (suma, durata, natura temporară a dificultăților, amploarea totală a poverii pentru sistemul de asistență național).
Dacă, pe baza unei astfel de evaluări individuale, autoritățile concluzionează că persoana în cauză a devenit o povară excesivă, ele îi pot retrage dreptul de ședere.
După cinci ani : Cetățenii UE care au dobândit dreptul de ședere permenentă au dreptul la asistență socială în același mod ca și cetățenii statului membru gazdă. Legislația UE nu permite nici o derogare în acest sens.
Prestațiile uzuale de asigurări sociale sunt pensia de vârstă, pensia de urmaș, alocațiile de invaliditate, prestațiile în caz de boală, indemnizația de naștere, indemnizația de șomaj, prestațiile familiale sau asigurările de sănătate.
Statele membre își stabilesc propriile norme de asigurări sociale în funcție de circumstanțele proprii. UE coordonează normele de asigurări sociale (Regulamentul CE 883/2004 și 987/2009) numai în măsura necesară pentru a se asigura că cetățenii Uniunii nu își pierd drepturile sociale atunci când se deplasează în Uniune.
Aceasta înseamnă că prestațiile oferite, condițiile de acordare (în funcție de perioada de stabilire), durata lor și suma plătită se stabilesc conform legislației țării gazdă. Prin urmare, dreptul la prestații diferă de la un stat la altul.
Regulamentul 883/2004/CE garantează doar faptul că cetățenii UE care beneficiază de mobilitate se bucură de asigurare socială după mutare, în principal prin faptul că decide care dintre statele membre în cauză este responsabil pentru asigurări sociale.
Lucrătorii – salariați sau independenți – și persoanele aflate în întreținerea lor beneficiază de sistemul de asigurări sociale din țara gazdă în aceleași condiții ca și resortisanții țării respective deoarece, ei contribuie, precum toți ceilalți lucrători naționali, prin cotizații și impozite la fondurile publice din care sunt finanțate prestațiile.
Pentru cetățenii UE care beneficiază de mobilitate și care nu lucrează în statul membru gazdă, regula privind statul în care lucrează nu poate fi aplicată, deoarece, prin definiție, aceste persoane nu lucrează în nici o țară. În temeiul legislației UE privind coordonarea sistemelor de asigurări sociale, statul membru de reședință devine responsail pentru asigurările sociale ale cetățenilor numai după ce aceștia sunt supuși unei verificări stricte privind reședința uzuală, care să ateste că aceștia au o legătură reală cu statul membru în cauză. Criteriile stricte ale acestei verificări asigură faptul că cetățenii care nu lucrează pot avea acces la asigurări sociale într-un alt stat membru numai după ce și-au transferat cu adevărat centrul de interes în statul respectiv (de exemplu familiile lor s-au mutat în statul respectiv).
CAPITOLUL III
LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR – ELEMENTE DE DREPT MATERIAL
Secțiunea 1 – Dreptul de intrare și de ședere
Conform directivei nr. 2004/38 orice cetățean unional, precum și membrii lor de familie, care nu dețin cetățenia vreunui stat membru au dreptul să părăsească teritoriul unui stat membru pentru a călătorii în alt stat membru.
Statele membre nu pot solicita cetățenilor lor o viză de ieșire sau îndeplinirea vreunei alte formalități similare, simpla deținere a unui pașaport sau a unei cărți de identitate valabile fiind suficiente.
Noua directiva aduce totuși o modificare substanțială în cazul dreptului de ieșire al membrilor de familie ai lucrătorului migrant care nu sunt cetățeni ai unui sta membru, însă conform noii reglementări, poziția membrilor de familie, indiferent de naționalitate, va fi similară poziției membrilor unionali.
În cazul dreptului de intrare, situația diferă de cea din cazul dreptului de ieșire. Doar cetățenii având cetățenia unuia dintre statele membre vor beneficia de interdicția solicitării vizei de intrare sau a îndeplinirii unor formalități echivalente. Investigarea persoanelor care vin din alt stat membru pentru a muncii, în legătură cu scopul sau durata sejurului sau în legatură cu mijloacele lor de întreținere, pe durata șederii pe teritoriul statului membru gazdă, este inetrzisă, iar autoritățile unui stat membru nu pot adresa în momentul intrării nici întrebări prin care să se asigure că persoanele care provin din alte state membre intră sub incidența directivelor comunitare; acest lucru se poate face doar ulterior, odată cu prezentarea documentelor pentru dobândirea dreptului de ședere.
În ceea ce privește documentele necesare pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru, există în noua reglementare o modificare importantă : cetățenii statelor terțe au nevoie de un pașaport valid, în vreme ce pentru cetățenii unionali cartea de identitate este suficientă. Statele membre trebuie să asigure persoanelor fără documente sau vizele necesare posibilitatea rezonabilă de a le obține sau aduce, acordându-le o perioadă de timp rezonabilă pentru aceasta.
Mai mult, persoanele în cauză au dreptul să folosească orice alt mijloc pentru a confirma sau demonstra că beneficiază de dreptul la liberă circulație și numai atunci cand nu reușesc, statele member îi pot retrimite în statele de origine.
Capitolul III al Directivei nr. 2004/38 reglementează dreptul de ședere. Comparativ cu regimul existent anterior, noua Directivă face distincția clară între dreptul de ședere de până la trei luni și cel pentru o perioadă mai mare de trei luni. Cetățenii unionali și membrii lor de familie, indiferent de naționalitate vor avea dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de maxim trei luni, fără nici o condiție sau formalitate, cu excepția cerinței de a poseda o carte de identitate sau un pașaport valabil. Directiva unifică condițiile pentru șederea cu o durată mai mică de trei luni, pentru toate categoriile de personae migrante. Astfel, nu numai lucrătorii, dar și furnizorii și beneficiarii de servicii, studenții, persoanele pensionate sau cele care au mijloace de subzistență independente sunt îndreptățite să locuiască pe teritoriul altui stat membru fără obligația de a îndeplinii vreo formalitate.
Sub aspectul formalităților administrative care concretizează dreptul de ședere, Directiva nr. 2004/38 prevede schimbări semnificative. În trecut, statele membere aveau dreptul de a solicita cetățenilor unionali să se înregistreze atunci când își stabileau domiciliul în alt stat membru, însă acestea nu mai sunt obligate în present să facă acest lucru. În consecință, în unele state membre persoanele migrante își pot stabili domiciliul fără îndeplinirea vreunei formalități, deci chiar fără a se fi înregistrat. În aldoilea rând, statele membre gazdă nu vor mai autoriza șederea, așa cum se întâmpla până recent, ci vor certifica această înregistrare, permisul de ședere fiind înlocuit, conform Directivei 2004/38, cu un Certificat de Inregistrare, ce are efectul declarative și probatoriu. O altă modificare esențială adusă de Directiva nr. 2002/38 o reprezintă faptul că menține un statut diferit pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai unor state membre, care vor trebui să solicite autorităților competente ale statului membru gazdă o Carte de Ședere, care va fi confirmată prin emiterea unei adeverințe.
În ceea ce privește documentele pe care un lucrător emigrant sau membrii săi de familie trebuie să le prezinte pentru eliberarea Certficatului de Înregistrare sau a Cărții de Ședere, acestea nu diferă de cele solicitate sub imperiul vechii reglementări – în cazul lucrătorilor, documentul cu care a intrat pe teritoriul statului respectiv (pașaport sau carte de identitate valabile) și o confirmare din partea unui angajator sau un contract de muncă.
Cel mai semnificativ element nou adus de Directiva 2004/38, îl reprezintă introducerea dreptului de ședere permanent de care beneficiază toți cetățenii UE și membrii lor de familie care au avut domiciliul în statul membru gazdă pentru o perioadă neîntreruptă de cinci ani, fără a face obiectul vreunei măsuri de expulzare. Acest drept nu face obiectul nici unei condiții, iar singura posibilitate de a-l pierde o reprezintă absența din statul membru gazdă pentru o perioadă mai mare de doi ani consecutivi.
Adaptarea autorităților statelor membre la importantele schimbări aduse la Directiva nr. 2004/38, în special în ceea ce privește regimul unitar aplicabil cetățenilor UE, indiferent de statutul lor, dovedește că noua reglementare își atinge principalele sale obiocetive : întărirea sentimentului de apartenență la cetățenia europeană și promovarea coeziunii sociale în Uniune.
Secțiunea 2 – Liberul acces la angajare și egalitatea de tratament
Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv este consacrat de Regulamentul nr. 1612/68. După adoptarea acestui act normativ, în toate țările Comunității Europene regimul angajării are două caracteristici :
în primul rând, recrutarea prin grija serviciului public este de acum facultativă. Orice cetățean al unui stat membru și orice angajator ce exercită vreo activitate pe teritoriul unui stat membru pot să-și schimbe cererile și ofertele lor de muncă, să încheie contracte de muncă și să le pună în executare conform legilor în vigoare și fără discriminare;
în al doilea rând, pentru a obține eliberarea unui permis de rezidență, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare sau certificat de muncă furnizat de angajator.
Acesta este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul 1612/68 a consacrat existența unei veritabile piețe europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în detrimentul celor veniți din alte țări.
Pentru a se mări eficacitatea sa, mecanismul instituit prin Regulamentul nr. 1612/68 a fost perfecționat prin Regulamentul nr. 2434/92 din 27 iulie 1992. Asfel, articolul 15 al Regulamentului 1612/68, așa cum a fost reformulate de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum și Biroului European de coordonare informații privind :
ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanții altor state membre;
ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre;
cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că doresc să lucreze în alt stat membru;
informații, pe regiuni și ramuri de activitate, privind solicitanții de locuri de muncă ce s-au declarat în mod efectiv dispuși să ocupe un loc de muncă în altă țară.
De asemenea, articolul 16, în redactarea Regulamentului nr. 2434/92, impune ca orice ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie comunicată și analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.
Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora : reglementări legale sau clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de Justiție a accentuat asupra acestei idei atunci când s-a pronunțat asupra Regulamentului Uniunii Cicliste Internaționale, și anume asupra discriminărilor bazate pe cetățenie se impune nu numai acțiunii autorităților publice, ci și, în aceeași masură, reglementărilor de altă natură ce vizează să reglementeze, intr-o materie colectivă, munca salarită (cazul Walrave și Koch nr. 36/74).
Conținutul Regulamentului 1612/68 are o importanță deosebită privind liberul acces la angajare și egalitate de tratament. Așadar, pricipalele prevederi sunt următoarele :
Titlul I (art.1- 6) institue libertatea în procesul angajării. Astfel, orice cetățean al unui stat membru are dreptul să desfășoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat (art.1).
Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetățenii altui stat membru prin limitarea cererilor și ofertelor de angajare (art.3(1)) sau prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării lucrătorilor rezidenți (art. 3(2)).
De asemenea, nu trebuiesc impuse restricții prin număr sau procentaj cetățenilor străini ce urmează a fi angajați, în nici o activitate și în nici un domeniu (art. 4).
Statele membre trebuie, totodată, să ofere solicitanților străini asistență în căutarea locurilor de muncă pe care o acordă cetățenilor proprii (art.5).
Unele state pot, totuși, să permită impunerea unor condiții nerezidenților legate de circumstanțele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art. 3(I)).
Titlul II al Regulamentului 1612/68 (art. 7-9) conține dispoziții privind angajarea și egalitatea de tratament. Acestea se referă la :
Condițiile de muncă
Coform art. 7(1), un lucrător care are cetățenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit față de lucrătorii acelui stat pe temeiul cetățeniei cu privire la oricare din condițiile de muncă, și în special în ceea ce privește remunerația, concedierea, ca și în situațiile în care ar fi șomer, reinstalat sau reangajat.
Acest articol acoperă toate formele de discriminare directă sau indirectă.
Avantajele sociale și în legătură cu taxele
Articolul 7(2) acordă lucrătorului migrant aceleași avantaje sociale și în domeniul taxelor ca și acelea ale lucrătorilor naționali. Termenul “avantaje sociale” a fost interpretat de Curtea de Justiție a Comunității în cel mai larg sens, acoperind și drepturi care nu erau direct legate de contractual de angajare (cazul Fiorini nr. 32/75).
Accesul în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari
Se acordă (art. 7(3)) lucrătorilor migranți accesul, în aceleași condiții cu ale lucrătorilor autohtoni, în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.
Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare și management
Conform art. 8, un lucrător migrant are dreptul la tratament egal în ceea ce privește apartenența la sindicate și exercițiul drepturilor derivând din aceasta. El poate fi exclus de la conducerea organismelor guvernate de dreptul public și de la posesia unui oficiu guvernat de dreptul public, dar el poate fi ales în organismele reprezentative ale lucrătorilor existente în astfel de înteprinderi.
Locuințe
Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile și beneficiile acordate lucrătorilor naționali în domeniul locuințelor, incluzând proprietatea locuinței necesare (art. 9).
Prin dispozițiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 și care se adaugă celor din Tratatul CEE (art. 7, 48, 52 și 59), se desființează orice discriminare bazată pe cetățenie între lucrătorii statelor membre. Principul fundamental al nediscriminării se adaugă, deci, celui al libertății de circulație. Prin el se explică, de fapt, întinderea regulii liberului acces la angajare.
Secțiunea 3 – Avantajele sociale și fiscale
Cetățenii UE care locuiesc legal în alt stat membru al Uniunii trebuie să beneficieze de același tratament ca și cetățenii statului respectiv. Astfel, ei au dreptul de a beneficia de prestații și de avantaje sociale și fiscale, inclusiv de asistență socială, în același mod ca și resortisanții țării gazdă. Totuși, legislația Uniunii prevede anumite garanții referitoare la accesul la asistență socială pentru cetățenii mobili din UE inactivi din punct de vedere economic :
În primele trei luni, statul membru gazdă nu este obligat de legislația UE să acorde asistență socială cetățenilor UE care sunt inactivi din punct de vedere economic.
După aceste trei luni, pentru o perioadă de maxim cinci ani de zile, în cazul în care se solicită prestații de asistență socială, de exemplu din cauza unei situații economice deteriorată ulterior, cererea trebuie să fie evaluată în funcție de dreptul la egalitate de tratament. Însă, în acest caz, legislația UE prevede anumite garanții. Solicitarea de asistență socială poate da naștere la o suspiciune rezonabilă din partea autorităților naționale cu privire la faptul că este posibil ca persoana să fi devenit o povară excesivă pentru sistemul de asistență socială. Situația individuală este evaluată de catre autoritățile naționale, luând în considerare factori precum suma, durata, natura temporară a dificultăților sau amploarea totală a poverii pentru sistemul de asistență național. Dacă, pe baza unei asfel de evaluări individuale, autoritățile concluzionează că persoana în cauză a devenit o povară excesivă, ele îi pot retrage dreptul de ședere.
După o perioadă de cinci ani, intrucât au dobândit dreptul de ședere permanentă, aceștia au dreptul la asistență socială în același mod ca și cetățenii statului membru gazdă. Legislația UE nu permite nici o derogare în acest sens.
În mod uzual, prestațiile de asigurări sociale sunt pensia de vârstă, pensia de urmaș, alocațiile de invaliditate, prestațiile în caz de boală, indemnizația de naștere, indemnizația de șomaj, prestațiile familiale sau asigurările de sănătate.
Normele de asigurări sociale sunt stabilite de fiecare stat membru în parte în fucție de circumstanțele proprii, Uniunea Europeană intervenind doar pentru a se asigura că cetățenii UE nu își pierd drepturile la asigurări sociale atunci când se deplasează în altă țară a Uniunii. Așadar, condițiile de acordare, durata și suma plătită se stabilesc conform legislației țării gazdă.
Lucrătorii transfrontalieri (persoanele care lucrează intr-o altă țară și care revin acasă cel puțin o dată pe săptămână) benefiază de aceleași avantaje ca și lucrătorii originari din țara respectivă.
Deși Curtea de Justiție a UE a hotărât ca, în cazul, lucrătorilor transfrontalieri, nu se pot aplica cerințe legate de dreptul de ședere, aceștia se confruntă uneori cu anumite probleme atunci când cer să le fie acordate anumite avantaje sociale, care rămân legate de locul de ședere.
Lucrătorul care locuiește intr-un stat membru , însă lucrează intr-un alt stat membru, făcând obiectul legislației statului membru unde lucrează, regula generală dă prioritate locului de muncă (lex loci laboris). Această regulă rămâne aplicabilă chiar dacă sediul de înregistrare sau sediul de afaceri al angajatorului se află intr-un alt stat membru. Alte reguli speciale reglementează diferite situații care pot să apară în practică (navigatori, militari).
Atât în Regulamentul nr. 883/2004, cât și în fostul Regulament nr. 1408/71, există dispoziții care se referă la lucrătorii angajați în două sau mai multe state membre. O primă prevedere se referă la cei care lucrează în transportul internațional și care, în mod obișnuit, se supun legislației statului membru unde angajatorul își are sediul social cu sediul de afaceri.
Secțiunea 4 – Angajarea în administrația publică
Ca regulă generală statele membre ale UE nu pot restricționa accesul la nici o formă de angajare pe motive legate de naționalitate. Există însă, două categorii importante de excepții, a căror invocare de către un stat membru are ca efect împidicarea lucrătorului migrant ajuns pe teritoriul acestuia de a exercita o anumită activitate.Articolul 45 alin. 4 al TFUE (fostul art. 39 alin. 4 al Tratatului CE) prevede că dispozițiile referitoare la libera circulație a persoanelor nu sunt aplicabile angajarii în administrația publică.
Deoarece conceptul de “administrație publică” nu a fost definit în nici un Tratat, nici în legislația secundară, sensul acestuia a fost clarificat de Curtea Justiție Europeană, conform abordării sale uzuale de a interpreta libertățile fundamentale în sens larg și excepțiile în sens restrâns, pentru a oferi o cat mai largă posibilitate de angajare a lucrătorilor migranți proveniți din statele membre. Interperetarea cazuistică a Curții de Justiție Europeană nu a stabilit un precedent de aplicare universală, datorită situațiilor particulare ce au apărut ca urmare a înțelesului larg al termenului “administrație publică“ în unele state membre.
Ca rezultat al jurisprudenței Curții de Justiție Europene, Comisia Europeană a publicat în 1988 o notă referitoare la activitatea sa în ceea ce privește aplicarea fostului art. 39 alin. 4, care viza patru sectoare prioritare – organizațiile publice responsbile pentru prestarea serviciilor comerciale, serviciile de sănătate public, instituțiile publice de învățământ și cercetarea nemilitară desfășurată în instituțiile publice. Comisia a stabilit că în toate aceste patru sectoare, activitățile desfășurate sunt suficient de îndepărtare de activitățile specifice sferei publice, astfel încât acestea nu implică în general exercițiul autorităților publice, și în consecință,pot fi accesibile tuturor cetățenilor statelor membre.
Secțiunea 5 – Dialogul Social European – beneficiile și dificultățile sale
La nivel european, termenul de Dialog Social se aplică interacțiunii bipartite între partenerii sociali, sindicate și asociații patronale. Articolele 151-155 ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) stabilesc angajarea Comisiei Europene în consultarea partenerilor sociali pe probleme de politică socială și economică. Tot Comisia asigură dreptul partenerilor sociali de a purta negocieri autonome la nivelul Comunității Europene. Dialogul Social bipartit este astfel, parte integrantă a Modelului Social European, iar instituțiile Uniunii Europene au sarcina de a promova activ Dialogul Social (TFUE, art.152).
Dialogul Social European există la nivel trans-industrial și sectorial. La ambele niveluri, dialogul social poate fi generat de consultări organizate sub auspiciile Comisiei Europene sau ca proces autonom de negociere. Principalul organism de dialog la nivel de industrie este Comisia de Dialog Social, care se întrunește de trei ori pe an. Comisia este formată din câte 32 de reprezentanți ai fiecăreia dintre cele două părți ale partenerilor sociali europeni și este prezidată de către Comisia Europeană (ETUC), iar patronatele de trei asociații patronale europene : Confederația mediului de afaceri european (BUSINESSEUROPE), Centrul european al întreprinderilor cu participare publică și a întreprinderilor de interes economic general (CEEP) și Asociația europeană a meșteșugarilor și IMM-urilor (UEAPME).
Cea mai importantă funcție a Dialogului Social European este stabilirea unor acorduri între partenerii sociali. Atunci când sunt consultați de Comisie, partenerii sociali pot doar să emită o opinie comună cu privire la propunerea legislativă în cauză, care va fi apoi discutată, eventul amendată și votată de Consiliu și de Parlamentul European. În plus, partenerii sociali se pot angaja în propriile negocieri din care să rezulte acorduri. Acordurile partenerilor sociali pot fi puse în aplicare în două moduri. Ei pot cere Comisiei să implementeze acordul ca Directivă și, în felul acesta, dacă sete acceptat de Consiliu, acordul devine obligatoriu și are putere de lege, pe de altă parte, partenerii sociali pot decide să pună chiar ei în aplicare acordul și, în acest fel, partenerii sociali de la nivel național devin responsabili de aplicarea prevederilor în toate Statele Membre, “conform procedurilor și practicilor specifice patronatelor și sindicatelor din respectivele State Membre” (TFUE, art.155). În acest caz, formele concrete de implementare pot varia de la țară la țară.
Dialogul Social European poate fi un instrument puternic de îmbunătățire a condițiilor de muncă și de stabilire a unor standarde minime comune întregii Europe.
Procesele de Dialog Social au dus la adoptarea multor texte comune. Majoritatea acestor documente sunt opinii comune pe probleme de politici sociale și economice. Subiectele cele mai frecvente sunt problemele economice și/sau sectoriale, procedurile de Dialog Social, sănătatea și securitatea în muncă, stimularea ocupării forței de muncă, condițiile de muncă, aspectele sociale ale politicilor UE, răspunderea socială corporativă, timpul de lucru, egalitatea între bărbați și femei și dezvoltarea durabilă.
În ciuda beneficiilor și a relevanței sporite ale problemelor tratate în aceste acorduri, Dialogul Social European s-a confruntat cu o serie de dificultăți. Mai întâi de toate, dialogul presupune o deschidere a părților către o formă de interacțiune bazată pe cooperare și motivată de consens. În realitate însă, părțile implicate adesea urmăresc scopuri diferite. În general, ETUC se orientează după principiul unor acorduri obligatorii la nivel european care să apere drepturile lucrătorilor și să le asigure protecția. Patronatele, în special Business Europe, se opun de regulă unor reglementări cu forță de aplicare la nivel european, însă rămân deschise semnării unor acorduri între partenerii sociali europeni, dacă este o alternativă la o directivă europeană.
Alte probleme ale Dialogului Social European sunt cauzate de lipsa instrumentelor sau a structurilor. Deseori nu există suficiente informații, date, resurse financiare și umane și nici formarea necesară la nivel național pentru a asigura participarea practică la dialogul de la nivel european sau implementarea acordurilor. Bariera lingvistică este și ea un obstacol important în calea participării. Obstacolele structurale de acest tip sunt mai mari în Europa Centrală și de Est, unde sistemele de relații industriale sunt mai slabe. În aceste țări adesea lipsesc asociațiile reprezentative ale patronatelor, iar sindicatele sunt mai fragmentate. Deși Dialogul Social European ca atare nu rezolvă aceste probleme de la nivel național, angajamentul partenerilor sociali din toate statele membre la nivel european poate contribui la consolidarea poziției partenerilor sociali la nivel național.
CAPITOLUL IV
LIBERTATEA DE STABILIRE ȘI CEA DE PRESTARE A SERVICIILOR
Așa cum este prevăzut în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, consolidat și prin jurisprudența Curții Europene de Justiție, libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii garantează mobilitatea întreprinderilor și a profesioniștilor în cadrul UE. Pentru punerea în aplicare în continuare a acestor două libertăți, așteptările legate de Directiva privind serviciile, adoptată în 2006, sunt mari, deoarece ea este esențială pentru realizarea pieței interne.
Temeiul juridic privind libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor este Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) cu articolele 26 (piața internă), art. 49-45 (stabilirea) și art. 56-62 (serviciile).
Persoanele independente și profesioniștii sau persoanele juridice, în sensul articolului 54 din TFUE, care activează în mod legal într-un stat membru :
pot desfășura o activitate economică în mod stabil și continuu într-un alt stat membru (libertatea de stabilire art. 49 din TFUE)
pot oferi și presta temporar servicii într-un alt stat membru, rămânând în același timp în țara lor de origine (libertatea de a presta servicii articolul 56 din TFUE).
Acest lucru implică eliminarea discriminării pe motive de cetățenie și, dacă libertățile vor fi folosite în mod eficient, adoptarea de măsuri pentru facilitarea exercitării acestora, în special armonizarea legislației naționale privind accesul sau recunoașterea reciprocă.
Dreptul de stabilire include dreptul de a începe și desfășura activități independente și de a înființa și conduce întreprinderi ca activitate permanentă de natură stabilă și continuă, în aceleași condiții ca cele stabilite de legislația statului membru de stabilire pentru proprii săi resortisanți.
Libertatea de a furniza servicii se aplică tuturor serviciilor prestate în mod normal contra unei remunerații, în măsura în care acestea nu sunt reglementate prin prevederi legate de libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Persoana care prestează un “serviciu” poate, în același scop, să își continue temporar activitatea în statul membru, în care este prestat serviciul, în aceleași condiții ca și cele impuse de către statul membru respectiv propriilor săi resortisanți.
În temeiul TFUE activitățile legate de exercitarea autorității publice sunt excluse de la libertatea de stabilire și de a presta servicii (art. 51 din TFUE). Excluderea este totuși limitată printr-o interpretare exclusivă : excluderile pot acoperi doar acele activități și funcții specifice care implică exercitarea autorității publice. Și o profesie poate fi exclusă în totalitate doar dacă întreaga sa activitate este dedicată exercitării autorității publice sau dacă partea care este dedicată autorității publice nu poate fi separată de restul. Excepțiile le permit statelor membre să excludă producerea sau comercializarea de material de război (art. 346 alin. 1din TFUE) și să rețină normele aplicabile neresortisanților în privința ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice (art. 52 alin. 1 din TFUE).
Directiva privind serviciile (Directiva 2006/123/CE din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne), care întărește libertatea de a presta servicii în cadrul UE, a fost adoptată în 2006, aceasta trebuind să fie pusă în aplicare până la 28 decembrie 2009. Această directivă este esențială pentru realizarea pieței interne, având un uriaș potențial de a aduce beneficii pentru consumatori și IMM-uri. Obiectivul său este crearea unei piețe unice deschise pentru servicii în cadrul UE, asigurând în același timp, calitatea serviciilor furnizate consumatorilor din Uniune. Aplicarea deplină a Directivei privind serviciile ar putea crește cu 45% volumul comerțului cu servicii comerciale și cu 25% investițiile străine directe, generând o creștere a PIB-ului cuprinsă între 0,5% și 1% (Comunicarea Comisiei “Europa 2020”). Directiva contribuie la simplificarea și modernizarea procedurilor administrative și de reglementare. Acest lucru nu este realizat doar prin analizarea legislației în vigoare și adoptarea și modificarea legislaței relevante, dar și prin proiecte pe termen lung (înființarea ghișeelor unice și asigurarea cooperării administrative). Punerea în aplicare a directivei a fost întârziată semnificativ într-o serie de state membre față de termenul stabilit inițial. Punerea în aplicare cu succes necesită un angajament politic ferm și un sprijin larg la nivel european, național, regional și local.
Parlamentul European a contribuit la liberalizarea activităților lucrătorilor independenți. Acesta a asigurat o delimitare strictă a activităților care ar fi putut fi rezervate resortisanților proprii (de exemplu cele referitoare la exercitarea autorității publice).
CAPITOLUL V
MIGRAȚIA ȘI CONTROLUL FRONTIERELOR
Secțiunea 1 – Migrația
Definiția dată de Organizația Națiunilor Unite termenului de “migrant“ este foarte pertinentă : “orice persoană care își schimbă teritoriul unde locuiește de obicei”. Astfel, în această categorie nu intră turiștii și oamenii de afaceri, deoarece călătoriile lor nu implică schimbarea locului obișnuit de rezidență. Statistic, populația migratoare poate fi direct determinată în funcție de numărul de străini care se găsesc într-o țară : cei înregistrați în funcție de țara natală sau acel procent al populației cu naționalitate străină.
În planul științelor sociale, poate fi reținută opinia profesorului V. Miftode care consideră că “ migrația este o expresie spațială a mobilității sociale “, apreciindu-se faptul că migrația nu este o simplă deplasare în teritoriu iar procesul nu este doar unul fizic, presupunând doar o schimbare a cadrului natural, ci unul complex, cu efecte sociale.
O definiție clasică a migrației este dată de sociologul Jan Szczepanski, aceasta definind mobilitatea socială prin “seria de fenomene care rezidă în deplasarea indivizilor sau a grupurilor din loc în loc în spațiul social“.
De mare actualitate sunt și abordările care privesc migația ca strategie de viață, aceasta reprezentând “o perspectivă a raportului durabil dintre scopuri asumate și mijloace (…). Ele sunt structuri raționale de acțiune, relativ durabile la nivelul agentului care le adoptă” sau ca formă de protest“ în fața schimbărilor și de abandon a unei societăți în care nu-și găsesc locul pe care și l-ar dori“.
Importanța crescândă a migrației în peisajul economico-social al spațiului U.E. este recunoscută. Libera circulație a persoanelor și a forței de muncă este componentă a formării pieței interne a UE, alături și în corelație cu libera circulație a capitalurilor, mărfurilor și a serviciilor. În același timp este parte integrantă a acquis-ului comunitar, reglementată prin directive ale Consililului Europei, regulamente și respectiv recomandări pentru țările membre.
Noua economie, mijloacele moderne și tot mai rapide de transport, libera circulație a persoanelor pe regiuni/teritorii întinse (teritoriul țărilor membre UE), fac ca noțiunea de “spațiu” să nu mai aibă o relevanță atât de mare în prezent. Emigrația nu mai este importantă prin libertatea de a trăi și a muncii intr-un alt loc, ci reprezintă doar o variantă/opțiune de schimbare temporară/permanentă a reședinței. Mai mult, munca în străinătate poate să presupună sau nu deplsarea persoanei la locul de muncă.
Presiunea fluxurilor migratorii către spațiul UE, deși importantă pe termen mediu, nu va atinge cote alarmante. Obiectivul fixat de CE la Lisabona în 2000, potrivit căruia în martie 2000, potrivit căruia “…UE va deveni cea mai competitivă și dinamică economie din lume, capabilă de o creștere economică durabilă acompaniată de ameliorarea cantitativă și calitativă a ocupării forței de muncă și de o mare coeziune socială” schimbă, în perspectvă, politica statelor membre privitoare la circulația forței de muncă. Nu este vorba de a se renunța la cuceririle de până acum, ci de schimbările pe care le va determina noua diviziune a muncii în care, probabil deplasarea spațială a indivizilor, spațiul geografic, schimbarea reședinței vor avea relevanță mai mică în raport cu dinamismul circulației ideilor, al noului tip de relații industriale, a capitalului social etc.
În viitor migrația devine o sursă tot mai apreciată de completare a deficitului de forță de muncă din țările dezvoltate. Țările membre UE, deja afectate de imbătrânirea demografică, se orientează spre atragerea de resurse de muncă tinere, bine instruite, competitive, vor putea atenua efectele ce tind să devină dramatice ale imbătrânirii demografice, să dezamorseze, pe cat posibil, o probabilă bombă socială.
Pe de altă parte, în condițiile în care populația tânără pleacă dintr-un anumit spațiu geografic spre altul are loc, într-o oarecare masură, un “ transfer de îmbătrânire demografică “, de sens invers de la localitatea de primire spre cea de plecare. La nivel global problema rămâne, iar migrația nu pare a fi instrumentul performant de stăvilire a îmbătrânirii demografice. Sau dacă este parțial, poate conduce la rezultate performante numai în corelație cu alte instrumente/mecanisme ce țin de politica demografică, de cea de sănătate și asistență socială și cu deosebire ocupare și distribuție a veniturilor, de reducere a decalajelor de venit, a sărăciei și relansare a interesului pentru învățare continuă.
Migrației i se asociază într-o măsură tot mai ridicată, avantaje/dezavantaje economice. Fiecare dintre cei afectați de fluxurile migratorii vor înregistra beneficii dar și pierderi, mărimea și intensitatea acestora fiind dependentă de calitatea fluxurilor de ieșire/intrare.
Secțiunea 2 – Migrația ilegală
Dispariția frontierelor și libera circulație a persoanelor în tot spațiul comunitar poate duce la aparția unor probleme legate de migrația clandestină.
Controlul fluxurilor migratorii constituie o prioritate în abordarea politicii de securitate pentru țările Uniunii Europene, deci și a României. Fenomenul migrației ilegale, solicită acordarea unei atenții susținute și concentrate din partea tuturor administrațiilor și îndeosebi a structurilor organizatorico-funcționale cu atribuții în domeniu.
Monitorizarea și analizarea permanentă a modului de manifestare a fenomenului, precum și buna cooperare între instituțiile cu responsabilități pe linia migrației ilegale din țările membre ale Uniunii Europene au determinat identificarea unor noi canale de imigrație clandestină.
Rețelele care se ocupă de imigrarea clandestină sunt în general foarte bine structurate și au un caracter internațional. Acest tip de activitate criminală este, în mod incontestabil, una din cele mai profitabile dacă se are în vedere raportul disproporțional între riscurile asumate și câștigurile obținute. La începutul secolului al XXI ea este controlată de veritabile organizații de tip mafiot care, pentru sporirea profiturilor, au în vedere combinarea acestui gen de infracțiune cu cele circumscrise domeniilor muncii “la negru”, cerșetoriei, prostituției, traficului de droguri, spălării banilor “murdari” și chiar a terorismului internațional.
Efectele migației clandestine au intensitate maximă pe teritoriul Romaniei, dată fiind noua realitate și transformarea frontierelor noastre de nord și de est în frontiere externe ale Uniunii Europene, Romania asumându-și rolul de barieră în calea acestui fenomen (în alte etape istorice a fost nevoită să fie stavilă față de năvălirile unor popoare migratoare, expansiunile imperiale otomane, rusești etc).
Contracararea eficientă a fenomenului migrației ilegale presupune o puternică susținere internațională prin măsuri juridice, administrative, logistice și chiar de mediatizare la a căror realizare să fie angrenate nu numai statele, ci și celalți factori și celelalte instituții, transportatori, firme de turism, funcționari diplomatici/consulari, personalul din punctele de control pentru trecerea frontierei
Secțiunea 3 – Controlul frontierelor
Uniunea Europeană urmărește realizarea propriei legislații în domeniu, legislație care să asigure libera circulație a persoanelor și serviciilor pe întregul teritoriu.
Această circulație se vrea a fi realizată fără a se ține cont de cetățenia persoanei, condiția de bază fiind aceea de apartenență la un stat membru al Uniunii. De asemenea, se vrea ca lucrătorii să aibă dreptul de a răsunde ofertelor efective de angajare și de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre.
Pentru realizarea acestor deziderate, așa cum este firesc, trebuie creat un cadru instituțional adecvat care să reglementeze efectuarea controlului la frontiere.
Astfel, prin Actul Unic European se preconizează suprimarea completă a funcționării frontierelor în interiorul spațiului comunitar. El ”prevede să dispară formalitățile si controalele la frontieră, s-ar putea spune că el prevede ca frontierele să dispară (dacă nu formal, cel puțin practic). Pentru aceasta, alături de dezvoltarea cooperării interguvernamentale în materie de poliție, în lupta contra terorismului, stupefiantelor și traficului de arme, … prevede armonizarea legislațiilor naționale, mai ales pentru introducerea unei politici comune a vizelor, a unui sistem comun de extrădare, de luptă împotriva imigrării clandestine etc. Din nefericire, aceasta implică și o întărire a fontierelor externe a comunității”
Prin Acordul de la Schenghen, din 14 iunie 1985, privind eliminarea graduală a controalelor de la frontierele comune, statele semnatare a Convenției de aplicare a Acordului de la Schenghen (Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Republica Franceză, Marele Ducat al Luzemburgului și Regatul Olandei), au hotărât să realizeze ințelegerea de eliminare a controalelor privind circulația persoanelor la frontierele comune și de a facilita transpotul și circulația marfurilor.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII
Libera circulație a persoanelor este consfințită în tratatele Uniunii Europene, fiind o componentă esențială a pieței unice și un element central al succesului acesteia.
De la instituirea principiului liberei circulații a persoanelor în Uniunea Europeană au fost eliminate numeroase obstacole în calea mobilității. Promovarea mobilității este unul din obiectivele noii strategii Europa 2020.
Libera circulație a persoanelor stimulează creșterea economică deoarece permite cetățenilor să călătorească și să facă cumpărături indiferent de frontiere.
Libera circulație a lucrătorilor aduce beneficii nu numai lucrătorilor implicați, ci și economiilor statelor membre, permițând o corelare eficientă a competențelor cu posturile vacante pe piața forței de muncă.
Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc, beneficiind de un nivel corespunzător de securitate și justiție.
Oricine locuiește în Uniunea Europeană poate să călătorească, să trăiască, să studieze, să muncească, să se stabilească sau să presteze servicii în alt stat membru, fără a face obiectul discriminării pe criteriul naționalității.
Principiul nediscriminării, în contextul securității sociale, spre deosebire de alte reguli generale din domeniul liberei circulații a persoanelor, împiedică discriminarea inversă, adică discriminarea de către autoritățile naționale a propriilor cetățeni în favoarea migranțior.
Uniunea Europeană depune eforturi pentru a simplifica și eficientiza și mai mult aplicarea principiului liberei circulații în interiorul granițelor sale, punând accentul în mod deosebit pe sistemele de securitate socială.
BIBLIOGRAFIE
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic București, 2003
Anghel Stoica, Migrația ilegală la confluența cu traficul de persoane, Editura Pro Universitaria, București, 2014
Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002
Atanasiu Alexandru; Dima Luminița, Dreptul Muncii, Ed. All Beck, București, 2005
Gilles Ferreol, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic
Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Auguatin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II – a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006
Mihaela Crăcană și Marcel Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, Editura Tritonic, București, 2007
Ovidiu Ținca, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Roxana – Mariana Popescu; Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Editura Universul Juridic, 2011, București
Sandu Dumitru, Cultură și experiență de migrație în satele României, Sociologie Românească, 3/2004, Editura All, 2004,
Miftode V., Elemente de sociologie rurală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984
Szczpanski J., Noțiuni elementare de sociologie rurală, Traducere Mareș, Editura Științifică, București, 1972
Mălina Voicu, Women Work and Family Life : Value Patterns and Policy Making în Will Arts și Lock Halman (editori) European Values at the Turn of the Millenium, 2004
Anghel Stoica, Migrația ilegală la confluența cu traficul de persoane, București : Pro Universitaria, 2014
R. Valeriu, Fluxuri migratorii, Editura All, București, 2001
C. Fijnaut, Tratatele Schengen și cooperarea europeană pe linie de poliție în European Journal of Crime. Criminal low and criminal justice, 1993
I. Suceavă, F. Coman, Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexim, București, 1997.
Prof. Ch. Ricq, Les Cantons Troutaliers et l integration Europeenne, Actul Unic European 1992
Articole în reviste de specialitate, studii, monografii
Mihaela Crăcană și Marcel Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, Editura Tritonic, București, 2007
Sandu Dumitru, Migrația transnațională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar. Sociologie românească, 2000
C. F. Popescu, Drepturile omului, migrația și azilul în spațiul european la început de secol XXI, articol publicat în Revista de investigare a criminalității nr. 1 pe 2012, Editura Universul Juridic, București 2012
Andreea Florina Radu, Tratatul de la Lisabona – Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, în Consilier European nr. 2/2008
Diaconu Nicoleta, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulații a serviciilor și lucrătorilor în Uniunea Europeană, în Revista de Drept Comunitar, nr.5/2009
Țincu Ovidiu, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, în revista de Drept Comercial nr. 2/2002
Voiculescu Nicolae, Aspecte noi privind libera circulație a persoanelor și a forței de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE, în revista Română de Dreptul Muncii, nr. 1/2005
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Tratatul privind Uniunea Europeană
Site
BIBLIOGRAFIE
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic București, 2003
Anghel Stoica, Migrația ilegală la confluența cu traficul de persoane, Editura Pro Universitaria, București, 2014
Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002
Atanasiu Alexandru; Dima Luminița, Dreptul Muncii, Ed. All Beck, București, 2005
Gilles Ferreol, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic
Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Auguatin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II – a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006
Mihaela Crăcană și Marcel Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, Editura Tritonic, București, 2007
Ovidiu Ținca, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, București, 2003.
Roxana – Mariana Popescu; Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze și aplicații, Editura Universul Juridic, 2011, București
Sandu Dumitru, Cultură și experiență de migrație în satele României, Sociologie Românească, 3/2004, Editura All, 2004,
Miftode V., Elemente de sociologie rurală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984
Szczpanski J., Noțiuni elementare de sociologie rurală, Traducere Mareș, Editura Științifică, București, 1972
Mălina Voicu, Women Work and Family Life : Value Patterns and Policy Making în Will Arts și Lock Halman (editori) European Values at the Turn of the Millenium, 2004
Anghel Stoica, Migrația ilegală la confluența cu traficul de persoane, București : Pro Universitaria, 2014
R. Valeriu, Fluxuri migratorii, Editura All, București, 2001
C. Fijnaut, Tratatele Schengen și cooperarea europeană pe linie de poliție în European Journal of Crime. Criminal low and criminal justice, 1993
I. Suceavă, F. Coman, Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexim, București, 1997.
Prof. Ch. Ricq, Les Cantons Troutaliers et l integration Europeenne, Actul Unic European 1992
Articole în reviste de specialitate, studii, monografii
Mihaela Crăcană și Marcel Căpățână, Libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, Editura Tritonic, București, 2007
Sandu Dumitru, Migrația transnațională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar. Sociologie românească, 2000
C. F. Popescu, Drepturile omului, migrația și azilul în spațiul european la început de secol XXI, articol publicat în Revista de investigare a criminalității nr. 1 pe 2012, Editura Universul Juridic, București 2012
Andreea Florina Radu, Tratatul de la Lisabona – Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, în Consilier European nr. 2/2008
Diaconu Nicoleta, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulații a serviciilor și lucrătorilor în Uniunea Europeană, în Revista de Drept Comunitar, nr.5/2009
Țincu Ovidiu, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, în revista de Drept Comercial nr. 2/2002
Voiculescu Nicolae, Aspecte noi privind libera circulație a persoanelor și a forței de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE, în revista Română de Dreptul Muncii, nr. 1/2005
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Tratatul privind Uniunea Europeană
Site
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libera Circulatie A Persoanelor In Uniunea Europeana (ID: 141823)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.