Libera Circulatie a Persoanelor In Spatiul Uniunii Europene

Libera circulație a persoanelor în spațiul Uniunii Europene

Cuprins

Introducere

Cap I Considerații generale 15 p

Procesul integrării europene

Momente istorice

Evoluții recente

Cetățenia europeană

Elementele definitorii ale instituției cetățeniei europene

Statutul juridic al cetățeanului european

Sfera dezvoltării politicilor europene actuale

Valorile comune europene

Direcția de dezvoltare a politicilor europene

Cap II Concepte și aspecte legislative privind libera circulație a peroanelor în spațiul Uniunii Europene 25 p

2.1. Definirea conceptelor

2.2. Cadrul legislativ si instituțional al liberei circulații a persoanelor în spațiul european

2.2.1. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene

2.2.2. Actul Unic European

2.2.3. Tratatul de la Maastricht

2.2.4. Tratatul de la Amsterdam

2.2.5. Acordul Schengen

2.2.6. Tratatul de la Lisabona. Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

2.2.7. Alte acte normative aplicabile

2.2.7.1. Directiva 2004/38/CE

2.2.7.2. Directive cu scopul de a oferi drepturi de ședere altor persoane decât lucrătorii

2.3. Migratia și azilul în Uniunea Europeană

2.3.1. Cauzele și efectelele migrației in Uniunea Europeană

2.3.2. Azilul

2.4. Libera circulație a lucrătorilor

2.4.1. Temeiul juridic

2.4.2. Obiectivele și realizările la nivel comunitar

Cap III Coordonatele liberei circulații a persoanelor în Spațiul Schengen 20 p

3.1. Spațiul Schengen. Țările participante și măsurile adoptate

3.1.1. Dezvoltarea și extinderea spațiului Schengen

3.1.2. Realizări

3.2. Natura juridică și conținutul Acquis-ului Schengen

3.2.1. Persoanele cu drept la liberă circulație

3.2.2. Dreptul la liberă circulație

3.2.3. Dreptul de ședere

3.2.4. Dreptul de ședere permanentă

3.2.5. Restrângerea dreptului de liberă circulație și dreptului de ședere

3.3. Principiile comune în relațiile cu țările terțe

Cap IV Libera circulație a persoanelor în spațiul european în contextul globalizării. Poziția României 15 p

4.1. Fenomenul globalizării și libertatea de circulație la nivel european

4.2. Mobilitatea forței de muncă la nivel european în timpul crizei economice globale

4.2.1. Motivațiile migraței și implicațiile acesteia în contextul crizei economice

4.2.2. Tendințele migratorii ale forței de muncă la nivel european

4.3. Libera circulație a lucrătorilor români la nivel european

4.3.1. Libera circulație post aderare a lucrătorilor români în Uniunea Europeană

4.3.2. Implicațiile migației lucrătorilor români la nivel național și european

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I Considerații generale

Procesul integrării europene

Integrarea constituie principala modalitate de realizare a Uniunii Europene. Aceasta reprezintă un proces complex prin intermediul căruia statele construiesc o nouă comunitate, de tip unitar, monolitic. Integrarea europeană nu constituie o simplă alăturare a părților ci o nouă construcție posibilă prin fuzionarea lor.

Momente istorice

Originile Uniunii Europene se leagă de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, constituită în anul 1952, de statele fondatoare – Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Cu scopul principal de scoatere a resurselor de cărbune și oțel de sub suveranitatea națională, acestea au decis integrarea și a altor sectoare economice, în vederea eliminării barierelor comerciale și constituirea unei piețe comune. În anul 1958, aceste țări au înființat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice iar in anul 1967, instituțiile aferente acestor Comunități au fuzionat. Începând cu acest an, alte state europene au aderat la Comunitatea Europeană și, mai apoi, la Uniunea Europeană (UE), pe parcursul mai multor etape de extindere.

Secolul al XVII–lea a reprezentat debutul elaborării tratatelor pentru formarea unei federații europene. Dorința de menținere a păcii pe continentul european a dus la conceptul de Europa unită, care s-a pus în practică după cel de-al doilea război mondial,

Comunitatea Economică Europenă a luat ființă în data de 25 martie 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma de către șase state: Luxemburg, Belgia, Germania, Olanda, Franța și Italia.

Începând cu anii 60, s-a dezvoltat o nouă direcție economică politică și socială la nivel continental și, anume, construcția europeană. De atunci, țările membre s-au bucurat de stabilitate politică, pace și creștere economică. Rezultatele nu au încetat să apară, atât la nivel economic și cât și social, în special prin creșterea nivelului de trai și a formării Pieței Unice.

Deceniul al zecelea a reprezentat o nouă provocare pentru Uniune din cauza problemelor introducerii monedei unice și extinderii spre Europa Centrală și de Est. Extinderea Uniunii Europene s-a realizat pe parcursul mai multor valuri.

Acestea s-au derulat astfel:

Tabelul nr. 1.1.: Etapele extinderii UE

– 1952: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.

Primul pas către integrarea europeană a fost realizat în anul 1952, când aceste șase țări au creat o Piață comună a cărbunelui și oțelului.

– 1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit.

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au hotărât să adere la Comunități și li s-a acordat statutul de membru în anul 1973. Astfel a avut loc primul val de extindere, de la șase la nouă membri. Totodată, Comunitățile și-au asumat noi misiuni și au introdus politici noi în domeniul social, regional și în cel al mediului.

– 1981 și 1986: Grecia, Spania și Portugalia.

Grecia a devenit membră a Comunităților în anul 1981, iar Spania și Portugalia, în anul 1986. Pentru a reduce decalajul din punct de vedere al dezvoltării economice existent între cele 12 state membre de la acea dată, au fost introduse programe structurale, precum primele Programe Mediteraneene Integrate.

– 1995: Finlanda, Suedia și Austria.

Aceste state au aderat la Uniune începând cu anul 1995.

– 2004: Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Estonia,Letonia, Lituania, Polonia, Malta, Slovenia și Slovacia.

Aceste țări au devenit membre ale Uniunii la data de 1 mai 2004. Aderarea acestora a reprezentat cea mai mare extindere din istoria Uniunii.

– 2007: Bulgaria și România.

– 2013: Croația

Sursa: Prelucrare după site-ul oficial al Uniunii Europene http://www.europa.eu

Odată cu aderarea Bulgariei și a României la 1 ianuarie 2007, și a Croației în anul 2013, numărul statelor membre ale UE a ajuns la 28.

În concluzie, strategia europeană de integrare reprezintă în esență o strategie complexă pe termen lung, care se bazează pe o politică europeană de unificare a continentului, sprijinită pe trei piloni fundamentali: pilonul economic, politic, de securitate și apărare.

Evoluții recente

După căderea Cortinei de Fier în anul 1989, politica de extindere a devenit o prioritate pentru Uniunea Europeană, unii analiști afirmând că lărgirea acesteia reprezintă finalul Războiului Rece. Lărgirea era, în primul rând, o necesitate politică și o oportunitate istorică pentru Europa, în special datorită temerilor că evenimentele din Est vor afecta puternic Occidentul.

Prăbușirea ordinii comuniste a dus în țările reformatoare și în statele noi apărute la o escaladare a diverselor riscuri de securitate, la prăbușirea vechilor structuri sociale și administrative și, nu în ultimul rând, a haosului economic și pauperizarea grupurilor de populație dezavantajate. Soluția optimă pentru rezolvarea acestei crize de tranziție a fost considerată accederea la statutul de membru în organizațiile occidentale de integrare, precum OECD, Consiliul Europei, NATO și, înainte de toate, Uniunea Europeană.

Fundalul extinderii europene în perioada post Război Rece a fost creat de Consiliul European de la Copenhaga din anul 1993. În urma acestuia, Uniunea Europeană și-a deschis practic porțile oricărui stat european care îndeplinea condițiile stabilite. Astfel, la Copenhaga au fost introduse trei mari criterii care trebuiau îndeplinite de către statele Europei Centrale și de Est în vederea aderării.

Criteriile introduse de Consiliul European de la Copenhaga, se referă la: garantarea și protejarea instituțiilor pe care se sprijină democrația, statul de drept, drepturile omului și apartenența minorităților (criteriul politic); o economie de piață funcțională și posibilitatea acesteia de a face față concurenței (criteriul economic); posibilitatea de a-și asuma obligațiile de membru al Uniunii Europene, inclusiv îmbrățișarea obiectivelor uniunii politice, economice și monetare (criteriul juridic).

Referitor la acest ultim aspect, analistul Alan Mayhew afirma că „UE încearcă să creeze state perfecte prin această condiție. Mai mult, ea oferă celor care se opun extinderii Uniunii posibilitatea întârzierii negocierilor pe motivul că acquis-ul nu a fost încă adoptat.”

Pe parcursul timpului, de la formare și până în prezent, Uniunea Europeană reprezintă un exemplu în domeniul cooperării internaționale interstatale, proces dificil și gradual din cauza conflictelor istorice de pe continentul european al secolului XX. După sfârșitul Războiului Rece și crearea unui climat competitiv în lume, integrarea europeană s-a relansat puternic.

Transformările din țările Europei Centrală și de Est au influențat procesul de extindere al Uniunii devenind, astfel, cea mai importantă prioritate a acesteia. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene are la bază aspectul economic, poate cel mai important aspect care justifică procesul de unificare al statelor Europei, în vederea atingerii obiectivului fundamental – de a deveni cea mai puternică zonă economică a lumii și cea mai mare piață de consum unitară. O importanță deosebită o au, de asemenea, aspectele instituționale, politice și culturale.

Tratatul semnat la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, constituie un tratat de modificare. Acest tratat modifică Tratatul de la Maastricht și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma) și cuprinde un nou cadru instituțional ce urmărește să conducă Uniunea Europeană a celor 27 de state membre, la acea dată, spre un drum mai democratic, mai transparent și mai eficient. Un alt obiectiv al tratatului de la Lisabona este sporirea coerenței și a vizibilității acțiunilor Uniunii Europene pe plan mondial.

În aceste condiții, integrare înseamnă adoptarea de către statele Uniunii a unor decizii comune referitoare la diverse aspecte – aprobarea „politicilor”, într-un plan foarte vast – de la agricultură la viața culturală, de la protecția consumatorilor la concurență, dar și de la mediu și energie, la transport și comerț. Astfel, statele membre UE pot să își dezvolte și să își recunoască interesele comune și să construiască o politică comună, pentru a servi acestor interese.

Etapa viitoare a construcției europene urmărește extinderea teritorială prin primirea de noi membri, desăvârșirea integrării economice, politice și culturale și în domeniul securității și apărării. Creșterea numărului de state membre va produce efecte puternice asupra Uniunii Europene. Noile state membre vor avea nevoie de timp pentru integrarea lor în rețelele economice și politice ale Uniunii Europene. Procesul integrării este non-linear, dinamic și complex, iar cerințele și exigențele integrării nu sunt acceptate cu ușurință de statele politice naționale sau de populațiile acestora.

În concluzie, integrarea europeană are o serie de efecte deosebit de complexe, cu implicații largi la nivel economic, politic și social fiind, în consecință deosebit de dificilă identificarea lor în totalitate. Provocările politice, economice și sociale apărute odată cu aderarea noilor state la Uniunea Europeană se vor resimți atât la nivelul statelor integrate, cât și la nivelul celor aspirante.

Cetățenia europeană

Elementele definitorii ale instituției cetățeniei europene

Cetățenia europenă este un concept cu fundamente istorice, deși reglementarea acesteantă prioritate a acesteia. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene are la bază aspectul economic, poate cel mai important aspect care justifică procesul de unificare al statelor Europei, în vederea atingerii obiectivului fundamental – de a deveni cea mai puternică zonă economică a lumii și cea mai mare piață de consum unitară. O importanță deosebită o au, de asemenea, aspectele instituționale, politice și culturale.

Tratatul semnat la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, constituie un tratat de modificare. Acest tratat modifică Tratatul de la Maastricht și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma) și cuprinde un nou cadru instituțional ce urmărește să conducă Uniunea Europeană a celor 27 de state membre, la acea dată, spre un drum mai democratic, mai transparent și mai eficient. Un alt obiectiv al tratatului de la Lisabona este sporirea coerenței și a vizibilității acțiunilor Uniunii Europene pe plan mondial.

În aceste condiții, integrare înseamnă adoptarea de către statele Uniunii a unor decizii comune referitoare la diverse aspecte – aprobarea „politicilor”, într-un plan foarte vast – de la agricultură la viața culturală, de la protecția consumatorilor la concurență, dar și de la mediu și energie, la transport și comerț. Astfel, statele membre UE pot să își dezvolte și să își recunoască interesele comune și să construiască o politică comună, pentru a servi acestor interese.

Etapa viitoare a construcției europene urmărește extinderea teritorială prin primirea de noi membri, desăvârșirea integrării economice, politice și culturale și în domeniul securității și apărării. Creșterea numărului de state membre va produce efecte puternice asupra Uniunii Europene. Noile state membre vor avea nevoie de timp pentru integrarea lor în rețelele economice și politice ale Uniunii Europene. Procesul integrării este non-linear, dinamic și complex, iar cerințele și exigențele integrării nu sunt acceptate cu ușurință de statele politice naționale sau de populațiile acestora.

În concluzie, integrarea europeană are o serie de efecte deosebit de complexe, cu implicații largi la nivel economic, politic și social fiind, în consecință deosebit de dificilă identificarea lor în totalitate. Provocările politice, economice și sociale apărute odată cu aderarea noilor state la Uniunea Europeană se vor resimți atât la nivelul statelor integrate, cât și la nivelul celor aspirante.

Cetățenia europeană

Elementele definitorii ale instituției cetățeniei europene

Cetățenia europenă este un concept cu fundamente istorice, deși reglementarea acesteia este de dată relativ recentă.

Conform concepției lui Jean Monnet: „Construcția europeană are drept scop de a uni oamenii și nu de a coaliza statele”. Uniunea trebuie să ajute cetățenii să consolideze patrimoniul de valori acumulat din solidaritate, identități culturale diverse și recunoscute, drepturi fundamentale, exigență democratică și respect al persoanei. Fără aceasta nu vom avea identitate europeană, nu vor fi rădăcini pentru a crea un stat european și a genera o cetățenie europeană.

În condițiile în care conceptul de cetățenie își găsește un resort în dreptul intern, nu se poate afirma același lucru despre cetățenia europeana. În anul 1984, controversa se adâncește in ceea ce privește noțiunea de cetățean european deoarece prin Consiliul European de la Fontainebleu se creează noțiunea de Europa a cetățenilor. Distincția dintre cele doua noțiuni nu este facila. Cetățenia europeana devine pe parcursul timpului o cetățenie politica care plasează cetățeanul în centrul Uniunii.

Deși în literatura de specialitate s-a încercat definirea noțiunii de cetățenie europeană, drept concept suprastatal, majoritatea abordarilor definesc cetățenia din punct de vedere al dreptului național. Astfel, la nivel supranațional, nu s-a evidențiat încă o definiție cuprinzătoare a cetățeniei europene.

Din perspectiva abordării supranaționale a cetățeanului național, conceptul de cetățenie europeană reprezintă transpunerea elementelor civile, politice și sociale, care stau la baza cetățeniei naționale, la nivel supranațional. Deși este greu abordat o Europă fără conceptele sale clasice, cu fundamente naționale, ideea de cetățenie europeană conține aspirația formării unei „societăți civile”, mai mult decât un teritoriu economic, un spațiu civic.

Deși cetățenia europeană este una supranațională, ea este subordonată cetățeniei statelor membre, astfel încât orice individ care are cetățenia unui stat membru este considerat ca cetățean al Uniunii.

Cetățenia europeană a fost consacrată pentru prima dată în Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovație conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene. Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Însă, acest Tratat nu definește noțiunea de cetățenie. Tratatul stipulează de fapt că este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru, și că cetățenii Uniunii se bucură de drepturi și sunt supuși obligațiilor prevăzute în tratat, fără să le precizeze însă conținutul. Astfel, putem considera că atributul de cetățean european este, deci, subordonat posesiei sau dobândirii cetățeniei unui stat membru. Rezultă astfel că revine dreptului național al fiecărui stat să determine dacă o persoană are sau nu cetățenia sa.

Cetățenia europeană este un concept complex, deoarece reunește atât elemente locale, naționale cât și supranaționale. Directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii, ar fi o modalitate de atingere a acestor scopuri, recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care aceștia se pot bucura, indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află, cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniuni Europene.

Articolul 17 al Tratatului de instituire a Comunității Europene (fostul articol 8) stipulează că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are naționalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Astfel, cetățenia Uniunii Europene nu înlocuiește însă cetățenia națională, ci vine în completarea acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul Statului Membru în care locuiește.

Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale Statelor Membre, și anume: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și al libertăților fundamentale și principiul statului de drept, cuprinse în Tratatul de la Amsterdam, și derivă din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cetățeanului european (drepturi de liberă circulație și drepturi civice), descrise în Tratat.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a consolidat protecția drepturilor fundamentale, condamnând orice formă de discriminare, și a recunoscut dreptul la informație și protecția consumatorilor.

În concluzie, cele două tratate fundamentale în definirea conținutului cetățeniei europene,

Tratatul de Maastricht și cel de la Amsterdam, stipulează un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noțiunea de cetățenie în sens tradițional, decât de cea în sens supranațional, respectiv, cetățenia europeană.

1.2.2. Statutul juridic al cetățeanului european

Drepturile fundamentale și valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii Europene, prin redactarea și semnarea unor convenții și acte fundamentale în proclamarea acestora.

Cele mai semnificative realizări în acestă direție sunt:

Convenția europeană a drepturilor omului (semnată în anul 1950, la Roma, sub egida Consiliului Europei).

Declarația universală a drepturilor omului (semnată, sub egida ONU, în anul 1948),

Carta sociala europeană (semnată în 1961, sub egida Consiliului Europei) sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (semnată în anul 1989 de către toate statele membre ale Comunităților Europene, cu excepția Marii Britanii, care a semnat-o mai tîziu, în anul 1998)

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (decembrie 2000).

Respectarea drepturilor omului a fost confirmată în preambulul la Actul Unic European, semnat în 1986 și intrat în vigoare în 1987, și încorporată apoi în articolul 6 al Tratatului privind Uniunea Europeană.

Garanția respectării drepturilor fundamentale a fost întărită prin Tratatul de la Amsterdam, care a extins jurisdicția Curții de Justiție, incluzând respectarea drepturilor care derivă din articolul 6, în ceea ce privește activitățile instituțiilor europene. În același timp, a fost introdusă clauza de suspendare, prin care pot fi luate măsuri în cazul încălcării grave și repetate, de către un Stat Membru, a principiilor care stau la baza Uniunii.

Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2000, când a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prin aceasta, conceptul de cetățenie europeană a dobândit un caracter supranațional.

Acest document este structurat în 6 capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția (existând și un al VII-lea titlu: Dispoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei) – cuprinzând în total 54 de articole care definesc

valorile fundamentale ale Uniunii Europene și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățeanului european.

Atunci când se are în vedere cetățenia Uniunii Europene, se subînțelege statutul supranațional acordat automat cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Cetățenia europeană, este deci o calitate suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană“ a naționalității nu este însă reversibilă. În acest sens cetățenii unei țări membre a Uniunii Europene nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre.

Restricția în această direcție a fost stipulată de către Curtea Constituțională a Danemarcei, care a făcut următoarele precizări: „Cetățenia Uniunii este un concept politic și juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez. Cetățenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze“.

Înscrisă în tratat Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE ), art. 20, și Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), art. 9., cetățenia europeană reprezintă primul instrument în procesul de formare a identității europene. Cetățenia europeană se deosebește de cetățenia statelor membre, pe care o completează, prin faptul că drepturile pe care le conferă cetățenilor nu sunt însoțite de îndatoriri.

Cetățenia Uniunii Europene conferă astfel o serie de drepturi cetățenilor statelor membre, consolidând totodată protecția intereselor acestora. Acestea se concretizează în:

dreptul la libera circulație și dreptul de ședere pe teritoriul statelor membre,

dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat (pentru normele privind participarea la alegerile locale: a se vedea Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994, iar pentru normele privind alegerile în Parlamentul European a se vedea Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993);

dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe (care nu aparține Uniunii Europene), protecție diplomatică sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru, dacă țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași măsură ca și resortisanții statului membru în cauză;

dreptul de a adresa petiții Parlamentului European (articolul 24 alineatul (2) din TFUE), de a se adresa Ombudsmanului European (articolul 24 alineatul (3) din TFUE) desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a instituțiilor și organismelor comunitare. Aceste proceduri sunt reglementate, respectiv, de articolele 227 și 228 din TFUE

dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al Comunității într-una din limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă (al patrulea paragraf al articolului 24 în TFUE);

dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, sub rezerva anumitor condiții (articolul 15.3 din TFUE).

Dezbaterea pe tema cetățeniei europene reflectă o serie de aspecte esențiale pentru viitorul Uniunii Europene. Acestea se concretizează în noi proiecte care dezvoltă conceptul de cetățenie europeană, adăugând alte drepturi specifice acesteia, precum dreptul la buna administrare si dreptul de acces la documente.

Facând o paralelă cu cetățenia unui stat național, putem afirma că cetățenia Uniunii Europene desemnează un raport juridic între cetățean și Uniune caraterizat drepturi, datorii și participare la viața politică a Uniunii Europene.

Sfera dezvoltării politicilor europene actuale

Valorile comune europene

Speranța unei Europe unite, de la Atlantic la Urali, de la Marea Mediterană la Marea Nordului, care sa supraviețuiască antagonismelor naționaliste, a fost susținută de valorile și rădăcinile culturale europene comune.

O conștiință europeană, dată de unitatea culturală și intelectuală axată pe universalismul creștin, constituie, după, G. Uscătescu, însăși ideea de Europa. Aceasta a animat spiritele luminate ale secolului XIX și le-a făcut să simtă posibilitatea unității în diversitate pe spațiul european. Sub forma unor simple idei și nu de puține ori a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanți ai bisericii, oameni politici și-au prezentat speranțele și viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot ficitate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluției franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepțiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).

Ideile de unificare a țărilor Europei care au stat la baza eforturilor europene de integrare au fost generate de o serie de factori politici – efortul de a menține pacea și stabilitatea pe continentul european, – unificarea politică într-un domeniu restrâns, prin semnarea de alianțe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor (apărarea unor interese europene generale și acceptarea unei limitări a suveranității); factori instituționali – crearea unor instituții independente, cu reprezenanți ai statelor membre, dar care să acționeze în favoarea interesului general, și factori juridici – drept comun care se va impune țărilor membre și funcționarea pe baza principiului proporționalității.

În prezent, respectarea demnității umane și a drepturilor omului, libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept sunt valorile comune europene, consacrate de articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Figura nr. 1.1: Art.2, Tratatul privind Uniunea Europeană

Sursa: Uniunea Europeana, Versiune consolidată a Tratatelor, martie 2010

Garantarea respectării acestor principii reprezintă o condiție de apartenență la Uniune, iar articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), precum și articolul 354 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) acordă instituțiilor mijloacele prin care să garanteze respectarea acestor valori de către toate statele membre. Mai mult, articolul 7 din TUE instituie de altfel un mecanism de prevenire, în cazul riscului încălcării acestor valori comune de către un stat membru, și un mecanism de sancționare, în cazul încălcării acestor valori.

Comisia Europeană propune un cadru de analiză a condițiilor de punere în aplicare a articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, având obiectivul principal de precizare clară a situațiilor în care trebuie puse în aplicare mecanismele de prevenire și de sancționare, care pot fi declanșate în cazul încălcării – sau riscului încălcării – valorilor comune ale Uniunii, și crearea unei liste a măsurilor care ar putea fi adoptate în cadrul unei acțiuni preventive.

Construcția europeană, fundamentată pe comunitatea economică, implică un efort constant de a menține unitatea europeană a diversităților naționale. Mai mult, fiecare stat membru al Uniunii Europene se obligă să respecte valorile fundamentale ale acestei comunități: libertatea, demnitatea umană, egalitatea, democrația, statul de drept și protecția acordată minorităților. În acest fel, nevoile sociale ale cetățenilor au acceași valoare precum obiectivele economice ale Uniunii, ceea ce reprezintă un nou pas spre formarea unei uniuni politice. În concluzie, modul în care identitatea europeană se va transmite în planul acțiunilor umane va modela viitorul continentului european.

Direcția de dezvoltare a politicilor europene

Pornind pe firul istoriei, deși a avut la bază determinanți de ordin politic, integrarea europeană s-a constituit prin mecanisme complexe bazate pe libera circulație. În ideea unificării economice și politice, s-a realizat o serie de politici comune, armonizarea legislațiilor, coordonarea politicilor statale, s-au constituit fonduri și instituții comune. În urma acestori demersuri a luat naștere o construcție inedită ce urma să unească națiunile Europei într-un efort comun de progres și prosperitate; Uniunea Europeană a reprezintat astfel o opțiune deschisă tuturor statelor care împărtășeau idealurile fondatorilor și subscriau la obiectivele și principiile comunitare.

Uniunea Europeană a a creat și dezvoltat politici pentru toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre – pe plan economic, social, de reglementare și financiar.

Deși Uniunea Europeană reprezintă un cel mai avansat model al integrării la nivel mondial, în care valorile și obiectivele comune europene primează statele naționale europene continuă să își promoveze interesele naționale, accentuând astfel diparițățile regionale.

În acest context au apărut și s-au dezvoltat în timp o serie de instrumente specifice cu scopul de a reduce disparitățile prin creșterea coeziunii. Acestea se regăsesc și inter-relaționează atât la nivelul politicilor comune, în special în cadrul politicii comerciale și al politicii agricole comune (pe lângă, bineînțeles, politica de dezvoltare regională) cât și la nivelul politicilor naționale.

Astel, atingerea coeziunii economice, sociale și teritoriale ca bază a competitivității se detașează ca importanță, dat fiind faptul că, în esență, întreaga construcție europeană se reduce la formarea unei entități în cadrul căreia, pe baza solidarității, se realizează atingerea unor obiective specifice: siguranță, stabilitate și creștere economică într-un alt cadru decât cel național. Mai mult, nu se poate vorbi de siguranță, stabilitate și creștere economică în situația unor diferențe semnificative în condițiile de pornire spre construcția unui spațiu comun.

Tratatele constitutive ale spațiului comunitar și Tratatul Constituțional dezvoltă ideea “promovării dezvoltării armonioase, echilibrate și sustenabile a activităților economice, un grad ridicat al ocupării forței de muncă și al protecției sociale, creștere sustenabilă, un grad ridicat de competitivitate și convergență a performanțelor economice, coeziune economică, socială și teritorială între Statele Membre”.

Într-o prezentare generală și succintă, principalele politici comunitare și domeniile lor de aplicare sunt reprezentate de:

Tabelul nr. 1.2. Politicile Uniunii Europene

Sursa: Comisia europeană, www. ec.europa.eu

Politica europeană de vecinătate constituie o nouă direcție în cadrul relațiilor dintre Uniunea Europeană și vecinii acesteia, abordare diferită de cea tradițională bazată pe cooperare. Politica de vecinătate reprezintă un cadru de consolidare a relațiilor dintre Uniune și vecinii săi, care urmărește intensificarea cooperării în scopul creării și consolidării unei zone de prosperitate și bună vecinătate.

Conceptul de ,,Europa lărgită" proiectează o Europă nealterată de noi linii de separare, cu un set de valori comune, un spațiu al cooperării și prosperității. Acest concept a fost lansat de către Parlamentul European, cu un istoric gradual, concretizat într-un cadru programatic, care urmărește transformarea noțiunii de graniță într-un spațiu al cooperării și al legăturilor politice, economice și sociale prin care se evită crearea unei doctrine de genul cortinei de fier.

Politica europeană de vecinătate (PEV) a fost concepută ca un cadru de referință pentru relațiile între UE și țările sale membre, pe de o parte, și țările nemembre din estul și centrul continentului european, pe de altă parte.

Strategia Politicii europene de vecinătate a fost gândită în asemenea manieră încât să conducă la realizarea la granițele Uniunii Europene a unui “cerc de țări” care aderă la valorile fundamentale și obiectivele UE, state aflate în relații de cooperare durabile cu țările membre, ceea ce implică un nivel ridicat de integrare economică și politică.

Strategia PEV cuprinde o serie de aspecte cheie privind legăturile dintre Uniunea Europeană și vecinii săi. Un prim obiectiv îl constituie formarea unor legături foarte strânse între aceasta și vecinii săi care să genereze o zonă comună de stabilitate, securitate și prosperitate pentru toate părțile implicate. UE și fiecare partener al PEV se pun de acord privind obiectivele reformelor de implementat într-o gamă extinsă de domenii de interes comun și abordate în comun, precum problemele politice și de securitate, problemele economice și comerciale, cele ale mobilității, mediului, integrării rețelelor de transport și energie sau ale cooperării științifice și culturale. UE oferă apoi asistență tehnică în sprijinul realizării acestor obiective prin eforturile proprii ale partenerilor.

Politica europeană de vecinătate face distincție în prezent între vecinătățile estică și sudică, pe baza și pornind de la caracteristicile lor proprii (sociale, culturale, geopolitice, economice etc., și este diferită de politica de extindere a Uniunii Europene. În același timp, această politică nu poate fi considerată ca o etapă de ,,pregătire" a extinderii, deoarece statele cărora li se adresează nu sunt vizate a fi integrate.

"Politica de vecinătate este distinctă față de lărgire, integrare”. Nu reprezintă nici pregătire pentru largire și nici un proces care să ducă la aceasta în viitor. Dacă un stat atinge standardele necesare de integrare, acest stat este mai aproape de UE și aceasta este posibilă și fără a fi membru UE.

În concluzie, o problemă important pentru Uniunea Europeană, este cum să exercite influența sa asupra statelor vecine în mod comparabil cu influența exercitată în deceniul trecut în Europa centrală și de est, respectiv de a aplica politica de condiționalitate în corelație cu posibilitatea de a deveni stat membru. Acest fapt este justificat de ideea ca a aparține Europei lărgite și a se asocia Uniunii Europene sunt realități și procese total distincte, care pot coincide în termenii politici și ai identității, dar care rămân cel puțin separate pe termen scurt.

Capitolul II Concepte și aspecte legislative privind libera circulație a peroanelor în spațiul Uniunii Europene

2.1. Definirea conceptelor

Principiul liberei circulații a persoanelor constă în apartenența la un spațiu european comun, fără bariere interne pentru cetățenii de naționalități europene diferite.

Conceptul de liberă circulație a persoanelor pe teritoriu european a cunoscut mai multe modificări de-a lungul timpului.

Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor, care datează încă din anul 1957, find incluse în Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, se refereau la libera circulație a lucrătorilor și la libertatea de stabilire, înțelese ca drepturi ale angajaților sau prestatorilor de servicii.

De-a lungul timpului, libera circulație a persoanelor și dreptul de stabilire au fost extinse progresiv, principiul liberei circulații a persoanelor a evoluat, alături de celelalte libertăți, în contextul creării Pieței Interne. Evoluția s-a datorat atât jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, cât și activității legislative a celorlalte instituții comunitare.

Sub aspect conceptual, termenul de libera circulație a persoanelor a fost definit prin semnarea, în anul 1985, a Acordului Schengen, iar mai târziu a Convenției Schengen, în anul 1990, care a marcat desființarea controalelor la frontieră între țările participante.

Sub aspect legislativ, Tratatul de la Maastricht a introdus noțiunea de cetățenie a Uniunii Europene de care beneficiază automat fiecare cetățean al unui stat membru. Fundamentul dreptului persoanelor de a circula și a se stabili liber pe teritoriul statelor membre constă tocmai din conceptual de cetățenie a UE. Tratatul de la Lisabona a confirmat acest drept care este, de asemenea, inclus în dispozițiile generale referitoare la Spațiul de libertate, securitate și justiție.

Principiul liberei circulații a fost dezvoltat și prin Acordul Spațiului Economic European, ce a intrat învigoare la 1 ianuarie 1994. De asemenea, conform acestui Acord, dreptul de liberă circulație a persoanelor, prevăzut de TCE, a fost conferit și cetățenilor statelor EFTA (European Free Trade Association), cu excepția Elveției.

Cea mai important evoluție a principiului liberei circulații a persoanelor o constituie trecerea de la drepturi de natură economicăale persoanelor la cetățenia europeană. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, semnat în anul 1992, a stabilit cetățenia UE pentru fiecare persoană având cetățenia unui stat membru. Printr-un process evolutiv, libera circulație a persoanelor și serviciilor reprezintămai mult decât simplul obiectiv comercial urmărit prin Tratatul de la Roma, privind CEE. Cele două libertăți sunt indispensabile în vederea exercitării unei cetățenii europene întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), la care ordinea juridică comunitară subscribe.

Uniunea Europeană a dezvoltat un cadru legislativ consistent pentru bunăstarea cetățenilor europeni prin stabilirea și consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetățeni, consumatori și lucrători în numeroase domenii, inclusiv mobilitatea, asigurările sociale, condițiile de lucru, sănătatea și siguranța, informarea și consultarea, egalitatea de gen și nediscriminarea. Între acestea, în strânsă legătură cu libera circulație a personelor, politica de imigrație este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

Libera circulație a persoanelor este un drept fundamental al cetățenilor Uniunii Europene, garantat prin Tratate. Aceasta se concretizează în Spațiul de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne. Prin eliminarea frontierelor interne, este necesară o mai bună gestionare a frontierelor externe ale Uniunii, precum și reglementarea intrării și șederii cetățenilor din țările terțe, inclusiv printr-o politică comună în materie de azil și imigrație.

Libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru pentru a exercita acolo activități este, în mod evident, de altănatură decât aceea de a oferi, în afara frontierelor naționale, servicii clienților rezidenți în alt stat. Totuși, aceste douălibertăți au mai multe puncte comune. Astfel, din punct de vedere economic, ambele concur la atingerea aceluia și obiectiv, și anume realizarea Pieței Comune pentru exercitarea activităților economice. Din punct de vedere juridic, aceste două libertăți se adreseazăatât persoanelor fizice, cât și juridice, oferind, împreună, alternative de acțiune operatorilor economici. Deși Tratatul CE face distincție între aceste tipuri de libertăți, se recunoaște totuși faptul că ele sunt guvernate, cel puț

in parțial, de reguli comune.

În concluzie, observăm că, la începutul dezbaterii privind libera circulație a persoanelor destinatarii acestui concept erau persoanele individuale (agenți economici, lucrători sau prestatori de servicii), ulterior domeniul de aplicare extinzându-se la ideea de cetățean al Uniunii, fără a fi condiționat de existența vreunei activități economice sau de vreo altă condiție, precum cea de naționalitate.

2.2. Cadrul legislativ și instituțional al liberei circulații a persoanelor în spațiul european

Libera circulație și dreptul de ședere pentru persoanele din interiorul Uniunii Europene reprezintă piatra de temelie a cetățeniei Uniunii. Instituită de Tratatul de la Maastricht în anul 1992, implementarea sa practică în dreptul Uniunii Europene nu a fost, însă, directă. În continuare vom studia principalele tratate care reglementează acest drept comunitar.

2.2.1. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene

Crearea Comunităților europene are ca temei planul lui Robert Schuman, care în anul 1950, a lansat ideea unei „unități a Europei Occidentale ”.

La începutul anilor 1950, industriile cărbunelui și oțelului erau vitale, constituind baza puterii unei țări. Pe lângă interesul economice vident, punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia să marcheze sfârșitul antagonismului dintre cele două țări.

Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) sau Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Pentru prima dată, șase țări europene au acceptat să se angajeze pe calea integrării. Tratatul a pus bazele construcției comunitare prin înființarea unei puteri executive cunoscute sub denumirea de „Înalta Autoritate”, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți deJustiție și a unui Comitet consultativ.

Trataul, prin țările sale semnatare- Franța, Italia, Germania și țările Benelux (Belgia, Țările de Jos, Luxemburg), prevedea:

-libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție;

-supravegherea permanentă a pieței pentru a evita denaturările care pot face necesară introducerea cotelor de producție;

-respectarea regulilor concurenței și a transparenței prețurilor;

-susținerea modernizării și transformării sectoarelor cărbunelui și oțelului

Astfel, Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv instituirea unei piețe comune bazate pe cele patru libertăți: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalului și aserviciilor.

Primul capitol din Titlul III al acestui tratat, care este dedicat libertății de circulație a lucrătorilor, a fost introdus la insistențele delegației italiene și a obținut fără mari probleme sprijinul necesar pentru că, pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană, urma să remedieze lipsa mâinii de lucru, problemă cu care se confruntau în acea perioadă statele nordice . Aceasta în măsura în care, în sânul unei economii integrate, deplasarea mâinii de lucru joacă un rol esențial, fiind mecanismul prin care un stat membru își adaptează nivelul de viață la modificările favorabile sau nefavorabile care se produc pe scena internațională și în structura demografică.

Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană avea drept scop „ prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice , o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă , o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”. Prin acestea, libera circulație a persoanelor a reprezentat unul dintre obiectivele principale de realizat în vederea constituirii pieței comune.

Încheiat pentru o perioadă limitată de 50 ani, conform articolului său 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. Conform protocolului nr.37 anexat la tratate (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționareaUniunii Europene), valoarea netă a activelor CECO în momentul desființării acesteia a fostalocată cercetării din sectoarele legate de industria cărbunelui și oțelului, prin intermediulunui fond și al unui program de cercetare pentru cărbune și oțel.

Intențiile declarate ale fondatorilor CECO au fost ca aceasta să fie doar o primă etapă pecalea spre o „federație europeană”. Piața comună a cărbunelui și oțelului trebuia să permit experimentarea unei formule care urma să fie extinsă treptat la alte sfere economice, ducând în final la o Europă politică.

2.2.2. Actul Unic European

Desi Tratatul de la Roma (1957) afirma datoria Comunitatii de a asigura libera circulatie a persoanelor, pâna la sfârsitul anilor '80 eforturile depuse în acest sens au reusit sa reglementeze partial aspectele legate de libera circulatie a anumitor categorii de persoane: lucratorii si familiile acestora, furnizorii de servicii si agentii economici.

Un moment important pentru liberatatea de circulație a persoanelor în spațiul European îl constituie adoptarea Actul unic European, la Luxemburg în 17 februarie 1986. Semnat de către nouă state membre și la 28 februarie 1986 de către Danemarca, Italia și Grecia, este prima modificare importantă a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene, intrând în vigoare la 1 iulie 1987.

Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de integrare europeană și a realizării pieței interne. Acesta modifică regulile de funcționare a instituțiilor europene și extinde competențele comunitare, mai ales în domeniul cercetării și dezvoltării, al mediului și al politicii externe comune.

Principalul obiectiv al Actului este de a relansa procesul de construcție europeană, în vederea realizării pieței interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.

Articolul 8A definește în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieței interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992.

Conceptul liberei circulații a persoanelor este garantat prin funcționarea piaței interne drept „spațiul fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor prezentului tratat”.

Astfel, libera circulatie a persoanelor în cadrul Comunitatii Europene a fost definita de Actul Unic European drept una dintre cele patru libertati fundamentale ale Pietei Interne . Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de libera circulatie asupra unor noi categorii de persoane (studenti, persoane ce nu depun activitati economice, dar au resurse suficiente de trai).

Actul unic European a asigurat transformarea la 1 ianuarie 1993, a pieței comune în piața unică. Prin crearea de noi competențe comunitare și prin reforma instituțiilor, AUE deschide calea integrării politice și a uniunii economice și monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

2.2.3. Tratatul de la Maastricht

După o perioadă de aproximativ 3 ani de la intrarea în vigoare a Actului Unic European, construcția comunitară a progresat semnificativ culminând cu încheierea unui Tratat privind Uniunea Europeană (TUE) . Acesta a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Introducând pentru prima dată conceptual de “cetatenie europeana”, prin care s-a acordat drept de libera circulatie si de libera rezidenta în interiorul Uniunii tuturor cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigratie (Titlul VI – cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub numele de al Treilea Pilon al UE).

Conform Tratatului de la Maastricht, cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care își are rezidența (și nu numai în țara din care provine, cum se prevedea anterior TUE). Prin urmare:

1. este necesar și suficient ca o persoană să aibă cetățenia unui stat membru pentru a beneficia de cetățenia Uniunii;

2. cetățenia Uniunii va completa și se va adăuga la cetățenia statală.

Înscrisă în tratate (art.20 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE și articolul 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE), cetățenia europeană este primul instrument în procesul de formare a identității europene. Cetățenia europeană se deosebește de cetățenia statelor membre, pe car e o completează, prin faptul că drepturile pe care le conferă cetățenilor nu sunt însoțite de îndatoriri.

Conform articolului 9 din TUE și articolul 20 din TFUE, cetățean al Uniunii Europene este orice persoană care are cetățenia unui stat membru ce decurge din aplicarea dispozițiilor proprii acelui stat. Astfel, cetățenia Uniunii, care completează cetățenia națională, dar nu o înlocuiește, se compune dintr-un ansamblu de drepturi și de îndatoriri care se adaugă drepturilor și îndatoririlor legate de cetățenia unui stat membru.

Prin semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană s-a creat o nouă entitate și anume Uniunea Europeană. Dacă Actul Unic European arată în cuprinsul preambulului că acesta are ca scop transformarea relațiilor dintre statele membre într-o uniune europeană această entitate a devenit o certitudine odată cu apariția Tratatul de la Maastricht.

Din punctul de vedere al integrării economice, Tratatul de la Maastricht prevede următoarele:

• un calendar în vederea creerii monedei unice, punctul final al procesului de integrare economică;

• introducerea noțiunii de cetățenie europeană, limitată la cinci drepturi supranaționale sau comunitare (vom reveni într-un modul aparte);

• conferirea de puteri sporite Parlamentului European, care devine un organism de co-decizie împreună cu Consiliul Miniștrilor;

• introducerea a doi noi piloni (alături de domeniul comunitar clasic, reglementat de Tratatul de la Roma), respectiv domeniul politicii externe și al securității comune plus politica internă și justiția (acești doi piloni relevă mai mult de abordarea interguvernamentală decât de abordarea comunitară);

• extinderea votului prin majoritate calificată la noi domenii.

Libertatea de circulație a persoanelor este de asemenea strâns legată în prevederile acestui tratat de aspect importante precum: politica de azil, regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane și exercitarea controlului asupra acestei treceri, politica de imigrare și politica față de resortisanții țărilor terțe. Cu privire la acesta din urmă tratatul prevede în mod expres, condițiile de intrare și de circulație al resortisanților din țările terțe pe teritoriul statelor membre, condițiile de ședere al resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre, inclusiv reîntregirea familiei și accesul pe piața forței de mun, lupta împotriva imigrației, șederii și muncii ilegale a resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre.

În concluzie, cea mai importantă evoluție a principiului liberei circulații a persoanelor este constituită de trecerea de la drepturi de natură economică ale persoanelor la cetățenia europeană. Prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, s-a stabilt astfel cetățenia Uniunii Europene pentru fiecare persoană având cetățenia unui stat membru.

2.2.4. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Maastricht, deși reprezintă unul dintre tratatele principale ale Uniunii Europene, a fost criticat din anumite puncte de vedere referitoare la lipsa de transparență și secretul procesului de negociere, complexitatea noii structuri unionale, numeroasele excepții și posibilități de a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de activitate, de natură a submina unitatea și coerența construcției comunitare.

La data de 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, sub denumirea completă de “Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constituind Comunitățile europene și anumite acte conexe”, intrat în vigoare la data de 1 mai 1999.

Prin Tratatul de la Amsterdam se confirmă recunoașterea cetățeniei Uniunii Europene. Conform acestuia, Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor

statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în același timp, și patrimoniul comun de valori enunțat de statutul Consiliului Europei și de Convenția europeană a drepturilor omului.

Tratatul de la Amsterdam prevede de altfel că Uniunea Europeană respectă atât drepturile

fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât și cele rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.

În cadrul negocierilor Tratatului de la Amsterdam, Parlamentul European și-a reiterat cererea de extindere a drepturilor legate de cetățenia Uniunii Europene și a deplâns faptul că tratatul nu face niciun progres semnificativ în ceea ce privește conținutul cetățeniei Uniunii, nici în domeniul drepturilor individuale, nici în domeniul drepturilor colective. Realizarea principiului egalității și al interzicerii discriminării prin adoptarea unor măsuri cu majoritate calificată este o cerere a Parlamentului rămasă încă fără răspuns (Rezoluția din 11 iunie 1997). Cu toate acestea, trebuie menționat că, de la Tratatul de la Amsterdam, procedura de codecizie care se aplică măsurilor facilitează exercitarea drepturilor de cetățenie a Uniunii (articolul 18 alineatul (2)).

În ceea ce privește libertatea de circulație a persoanelor, Tratatul de la Amsterdam modifică unul dintre considerentele Tratatului de la Maastricht la capitolul „Modificări de fond” în sensul că este prevăzută în mod clar facilitarea liberei circulații a persoanelor și asigurarea siguranței și securității popoarelor prin instaurarea unui spațiu de libertate, de securitate și justiție

Unul dintre obiectivele urmărite prin încheierea acestui Tratat și în mod clar exprimat la art. B este acela că Uniunea își propune să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate, securitate și justiție în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe, dreptul de azil, imigrarea precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.

De asemenea, în statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile democratice așa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne (constituții), cât și în reglementările de drept internațional, respectiv, în convențiile la care acestea sunt parte, de exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Carta Socială Europeană (1961), revizuită în 1996), Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).

O parte importantă a acestui tratat o reprezintă Protocolul anexat Tratatului pentru integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene. Conform acestui Protocol, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam cooperarea consolidată în domeniu – respectiv aquis-ul Schengen – se va realiza nu în afara Uniunii Europene ci în cadrul juridic și instituțional al Uniunii Europene și cu respectarea dispozițiilor incidente din Tratatul privind Uniunea Europeană și din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

2.2.5. Acordul Schengen

Începutul anilor ’80 a adus în atenția oficialilor europeni importanța principiului libertății de circulație a persoanelor. Se ridica întrebarea firească dacă un spațiu de libertate la nivel european implică, pe lângă liberul acces la piața muncii, și lipsa granițelor interne, respectiv a controalelor la frontierele dintre statele membre.

Controversa consta în faptul că unele state membre au considerat că acest concept ar trebui să se aplice numai cetățenilor Uniunii Europene ceea ce ar implica păstrarea frontierelor interne pentru a putea face distincție între cetățenii UE și cei din afara UE. Alte state însă au susținut ideea liberei circulații pentru toți, fapt ce ar însemna eliminarea completă a controalelor de frontieră. Pentru că statele membre nu au reușit să ajungă la o înțelegere în acest sens, Franța, Germania, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos au hotărât în anul  1985 să creeze un teritoriu fără frontiere interne. Acesta a devenit cunoscut ca „Spațiul Schengen”, după numele orașului din Luxemburg în care au fost semnate primele acorduri. Astfel, s-a încheiat între aceste state un acord la data de 14 iunie 1985 la Schengen, urmat de Convenția de implementare a Acordului Schengen în 1990 .

Pentru a garanta securitatea în spațiul Schengen, s-au intensificat cooperarea și coordonarea dintre serviciile polițienești și autoritățile judiciare.

Inițial Acordul Schengen și Convenția de Implementare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la data de 01 mai 1999, cooperarea interguvernamentală a fost încorporată în cadrul UE. Protocolul atașat Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene.

Implementarea Convenției Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe . Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară și polițienească, precum și un schimb eficient de informații .

Structural, Convenția de implementare a Acordului Schengen cuprinde reglementări în următoarele domenii :

vizele;

circulația cetățenilor străini în spațiul Schengen;

azil;

cooperare polițienească;

cooperare judiciară;

droguri;

arme și muniții;

Sistemul Informatic Schengen;

protecția datelor cu caracter personal.

În concluzie, baza spațiului Schengen și a cooperării este reprezentată de Acordul Schengen din anul 1985. Spațiul Schengen reprezintă un teritoriu în care este garantată libera circulație a persoanelor. Statele semnatare ale acordului au desființat toate frontierele interne, în locul acestora existând o singură frontieră externă. Aici se aplică reguli și proceduri comune cu privire la vizele pentru șederi scurte, cererile de azil și controalele de frontieră.

Dar, nu toate țările care cooperează în cadrul spațiului Schengen fac parte din spațiul Schengen. Motivul este fie că acestea nu doresc să elimine controalele de frontieră, fie că încă nu întrunesc condițiile impuse pentru aplicarea acquis-ului Schengen.

2.2.6. Tratatul de la Lisabona. Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Cu scopul principal de transformare a Uniunii Europene într-o entitate mai democratică, mai eficientă și mai aptă să abordeze, la unison, probleme globale, la data de 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona iar la data de 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare.

La nivelul Uniunii Europene, până la acel moment, cetățeanului nu-i erau garantate foarte multe drepturi, nu putem vorbi spre exemplu, de un cod al drepturilor fundamentale ale cetățeanului comunitar, ceea ce a reprezentat până la momentul Lisabona un punct negativ al conceptului de Europă unită. Totuși la nivel comunitar, cetățeanul este protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, document semnat și ratificat sub auspiciile Consiliului Europei, un veritabil codex al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului statului membru la această convenție.

Tratatul de la Lisabona, prin prevederile sale novatoare, atinge o etapă mult superioară, deoarece identificăm formulată în economia textului tratatului o obligație ce incumbă Uniunii Europene, și care prevede că aceasta să „acorde în aceeași măsură” importanță tuturor cetățenilor comunitari. Astfel cetățeanul nu mai este doar obiectul negocierilor și acțiunilor politice de la nivel european, ci se creează o relație de comunicare între organele comunitare și cetățean. Procesul de integrare comunitară este mereu inovator, iar elitele europene au înțeles într-un final, că în acest proces trebuie să fie implicați și cei pentru care s-a gândit la jumătatea secolului trecut aceasta formulă de organizare.

Acesta Tratat modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE dar fără să le înlocuiască. Tratat modificator al tratatelor constitutive, Tratatul de la Lisabona preia drepturile statuate în acestea, de care se bucură cetățenii statelor membre. Printre acestea, libera circulație a muncitorilor este un drept garantat și prin ultimul tratat ratificat de statele membre, dar acesta conține o serie de noi drepturi ce le sunt acordate cetățenilor europeni.

Tratatul de la Lisabona precizează atribuțiile care revin Uniunii Europene, statelor membre, dar și atribuțiile comune UE și statelor membre.

Schimbăril esențiale generate prin acest tratat sunt reprezentate de puterea sporită conferită Parlamentului European, schimbarea procedurii de vot în cadrul Consiliului, inițiativa cetățenească, funcția de președinte permanent al Consiliului European, funcția de Înalt Reprezentant pentru politica externă, un nou serviciu diplomatic al UE.

Tratatul de la Lisabona cuprinde o versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și o versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană.

Tratatul privind Uniunea Europeană oferă Temeiul juridic al liberei circulații a persoanelor prin articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (fig. nr. 2.1.); Articolul 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE); și Titlurile IV și V din TFUE.

Figura nr.2.1: Articolul 3 TUE

Sursa: Uniunea Europeana, Versiune consolidată a Tratatelor, martie 2010

Articolul 21 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) definește subiectul liberei circulații drept “orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”.

Titlul IV din TFUE stipulează prevederile garantăriii dreptului de liberă circulație a lucrătorilor și libertatea de stabilire pe teritoriul statelor membre.

Dispozițiile în materia liberei circulații a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părții a III-a din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se împart în două capitole: Capitolul I intitulat „Lucrătorii” și capitolul II intitulat „ Dreptul de stabilire “.

Art. 20 din acest tratat prevede instituirea cetățeniei europene .În acest sens se arată că este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru dar cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională ci se adaugă acesteia. Printre drepturile recunoscute cetățenilor Uniunii și enumerate de acest articol se numără și acela de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Această idee este dezvoltată în art. 21 din Tratat care prevede că orice cetățean al Uniunii are aceste drepturi sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.

2.2.7. Alte acte normative aplicabile

În vederea asigurării libertății și mobilității tuturor cetățeniilor Uniunii Europene, în anii '90 au fost adoptate o serie de directive cu scopul de a oferi drepturi de ședere altor persoane decât lucrătorii și familiilor acestora. Acestea sunt reprezentate de: Directiva 90/365/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al persoanelor salariate și nesalariate care și-au încetat activitatea profesională, Directiva90/366/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii, Directiva90/364/CEE a Consiliului privind dreptul de ședere (pentru resortisanții statelor membre și membrii de familie ai acestora care nu beneficiază de acest drept în temeiul altor dispoziții de drept comunitar).

Tinând cont de jurisprudența voluminoasă referitoare la libertatea de circulație apersoanelor, în anul 2004 a fost adoptată o nouă directivă cuprinzătoare, și anume Directiva 2004/38/EC a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul la liberă circulație și ședere peteritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Prin această directivă au fost abrogate mai multe directive, inclusiv cele menționate mai sus. Această directivă a concentrate prevederile răspândite fragmentar în mai multe acte legislative diferite și a fost amplificată jurisprudența.

2.2.7.1. Directiva 2004/38/CE

Directiva 2004/38/CE reunește într-un instrument singular întreaga legislație privind dreptul de intrare și ședere pentru cetățenii Uniunii Europene, constând din două regulamente și nouă directive. Prin această directivă se încearcă o simplificare nu doar pentru publicul general, ci și pentru autoritățile publice, în exercitarea drepturilor acestora. Directiva urmărește, de asemenea, să reducă la minimum formalitățile pe care trebuie să le îndeplinească cetățenii Uniunii și familiile acestora pentru a-și exercita dreptul de ședere.

Conform acestei directive, membrii familiei includ: soțul/soția; partenerul înregistrat, în cazul în care legislația statului membru gazdă tratează parteneriatul înregistrat drept un echivalent al căsătoriei, descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat și ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat

Sintetizând, Directiva 2004/38/CE are rolul de a reglementa:

condițiile în care cetățenii Uniunii și familiile acestora își exercită dreptul la liberă circulație și ședere în statele membre;

dreptul la ședere permanentă;

restricțiile privind drepturile mai sus-menționate, din motive ce țin de politica publică, siguranța publică sau sănătatea publică.

Drepturile și obligațiile care decurg din aplicarea acesti directive sunt:

Dreptul de intrare pentru o perioadă mai mică de trei luni

Dpreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni

Dreptul de ședere permanent

Prevederi comune privind dreptul de ședere și dreptul de ședere permanent

Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere în baza politicii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.

In baza directivei, statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sauretrage orice drept conferit prin prezenta directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă, precum căsătoriile de conveniență.

Cu toate aceste dezvoltări în direcția liberei circulații a persoanelor în spațiul Uniunii Europene, punerea în aplicare a acesteia a întâmpinat numeroase piedici. Aceasta a trebuit să fie transpusă în legislația națională și pusă în aplicare de către toate statele membre până la 30 aprilie 2006. În decembrie 2008, printr-un raport prezentat Consiliului și Parlamentului European privind punerea în aplicare a directive, s-au semnalat un număr de probleme serioase în legătură cu dispozițiile de transpunere, iar în anul 2009, Comisia a emis o comunicare privind o serie de orientări pentru o mai bună transpunereși aplicare a directive. De la acea dată, Comisia a inițiat o serie de acțiuni în constatarea neîndepliniri iobligațiilor împotriva unui anumit număr de state membre, pentru transpunerea incorectă sau incompletă a directivei, dar dificultățile persistă, după cum o atestă, de exemplu, volumul mare de petiții depuse, în acest sens, la Parlamentul European. Deși la nivelul Uniunii se înregistrează un număr foarte redus de migranți intracomunitari care accesează sistemelede asigurări sociale dintr-un alt stat membru decât cel din care provin, chestiunea are totuși o încărcătură politică și a condus la apeluri pentru reformă, lansate de unele state membre, avândca obiect fie directiva din 2004, fie tratatele înseși.

2.2.7.2. Directive cu scopul de a oferi drepturi de ședere altor persoane decât lucrătorii

Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educația copiilor lucrătorilor migranți

Obiectiv: abordarea de către statele membre a problemei educației copiilor lucrătorilor migranți . Anterior, printr-o Rezoluție adoptată la 21 ianuarie 1974 privind programul de acțiune socială, Consiliul a consemnat ca acțiuni prioritare pe acelea desemnate să îmbunătățească condițiile de liberă circulație a angajaților, în special cu privire la primirea și educarea copiilor acestora . Această directivă se aplică în cazul copiilor pentru care școlarizarea este obligatorie conform legislației statului membru gazdă și care sunt descendenți ai unui lucrător resortisant al altui stat membru .

Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat.

Obiectiv: creșterea mobilității forței de muncă în cadrul comunității care presupune ca lucrătorii să poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă în mai multe state membre fără ca prin aceasta să fie defavorizați și asigurarea garantării dreptului de ședere pe acel teritoriu și după ce încetează să mai ocupe un loc de muncă în acel stat din anumite motive (ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza incapacității permanente de muncă ori care , după o perioadă de activitate salariată și de ședere pe teritoriul unui stat membru, ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru, păstrându-și în continuare reședința pe teritoriul primului stat membru)

O instituie important care depune eforturi permanent pentru garantarea liberei circulații a persoanelor în spațiul UE o reprezintă Parlamentul European. Considerând libera circulație drept drept un principiu central al Uniunii Europene, în rezoluția sa din 16 ianuarie 2014 referitoare la respectarea dreptului fundamental la liberă circulație în UE, Parlamentul invită statele membre să respecte dispozițiile din tratat privind normele UE care reglementează libertatea de circulație și să se asigure că principiile egalității și dreptul fundamental la libertateade circulație sunt respectate pentru toate statele membre.

2.3. Migratia și azilul în Uniunea Europeană

2.3.1. Cauzele și efectelele migrației in Uniunea Europeană

Fenomenul migrației internaționalăe reprezintă unul din aspectele globale fundamentale ale acestui început de mileniu. Acest fenomen nu este unul nou, a existat de la începutul omenirii, și a evoluat în timp sub diferite forme și dimensiuni. În prezent, procesele migratorii se desfășoară simultan și se află în continuă creștere în multe regiuni ale lumii.

Migrația internațională este un proces complex care a afectat majoritatea statelor lumii, ca state de origine, tranziție sau destinație, ce poate fi definit ca fluxul sau mișcarea indivizilor peste granițele naționale, în urma căruia se crează relații sociale, economice, culturale și politice între persoanele din țara de origine și cele din țara de destinație.

Migrația internațională poate contribui la creșterea economică a Uniunii Europene în ansamblu, asigurând totodată resurse migranților și țărilor lor de origine și participând astfel la dezvoltarea acestora. Acest fenomen poate reprezenta o șansă, pentru că este un factor de schimburi umane și economice și, de asemenea, pentru că permite persoanelor să își realizeze aspirațiile. Se impune însă gestionarea migrației în așa fel încât să se țină cont de capacitatea de primire a Europei din punctul de vedere al pieței muncii, al locuințelor, al serviciilor sanitare, școlare și sociale și să protejeze migranții împotriva riscului de exploatare de către rețelele de criminalitate.

La nivel european, disparitățile economice dintre țările dezvoltate și cele în tranziție, liberalizarea comerțului, care necesită o forță de muncă mobilă, rețelele de comunicație, care conecteză toate părțile continentului, tendințele demografice și migrația transnațională, au cu impact semnificativ asupra nivelului și controlului migrației la nivel comunitar. Mai mult, indivizii sunt în căutare permanentă de oportunități de lucru și salarizare mai bune. Decizia de a lucra peste granițe este influențată în principal de diferențele salariale, accesul la nivele mai ridicate ale serviciilor de sănătate și educație, securitate personală și calitate a vieții, în general, mai ridicate. Decizia de a migra este însă influiențată și de factori exogeni migranților, de natură economică și juridică .

În prezent, la nivelul Uniunii Europene se observă un fenomen deosebit de complex, și anume migrația extrem de rapidă a specialiștilor cu înaltă calificare, atât din țările dezvoltate, cât și din țările în tranziție, ca urmare a șomajului, a prigoanei politice, a convingerilor religioase sau a efectelor progresului tehnic contemporan față de factorul uman.

Astfel, pentru țările de origine se înregistrează unele fenomene cu impact negativ asupra dezvoltării societății, precum “brain drain” – emigrarea forței de muncă inalt specializate, și lipsa forței de muncă în anumite sectoare ale economiei naționale, care duc la scăderea productivității, veniturilor realizate, și calității vieții, în general, ale populației.

Pentru a limita aceste efecte negative, în procesul de atragere a forței de muncă înalt calificate din statele terțe, Uniunea Europeanã va trebui sã identifice și pârghiile prin care sã limiteze efectele negative produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltãrii statelor de origine.

Fenomenele cu impact pozitiv asupra economiei țării de origine sunt fluxurile de capital care intră în țară, respectiv remitențele migranților, sporind într-o anumită proporție produsul intern brut, și compensând într-o mică parte veniturile care ar fi putut fi realizate de aceștia în țară, și creșterea nivelului de trai al familiilor emigranților și a comunităților din care aceștia provin.

Pentru țările de destinație, imigranții reprezintă o sursă de forță de muncă mai ieftină decât cea internă și, în anumite cazuri, mai calificată. Beneficiile forței de muncă imigrante asupra țării de destinație sunt în primul rând de natură economică, prin creșterea productivității muncii și a produsului intern brut. Efectele negative ale acestui fenomen se resimt cel mai acut în perioadele de șomaj și de adaptare la condițiile socio-economice din țara de destinație, imigranții fiind priviți ca o povară economică asupra sectorului locuințelor și sistemului de securitate socială, creând probleme economice, atât țării respective, cât și comunităților și cetățenilor acesteia. Țările de destinație, în special cele dezvoltate, care se confruntă cu problema îmbătrânirii demografice și presiunea asupra sistemului asigurărilor sociale, în special asupra pensiilor, și un număr mare de imigranți, au sesizat fenomenul „migrației de înlocuire” ca potențială soluție pentru compensarea costurilor economice ale îmbătrânirii demografice. Astfel, „migrația de înlocuire” duce la echilibrarea piramidei populației prin primirea în țară a numărului de migranți necesar compensării declinului numărului populației din țara respectivă, atât sub aspectul vârstei, cât și al forței de muncă.

Privită în ansamblu, circulația forței de muncã permite diseminarea cunoștințelor tehnice și a metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migrației. Mai mult, în Uniunea Europeanã, libera circulație a persoanelor potențeazã dobândirea unui mod de gândire european.

Dinamicile regionale europene diferă de celelalte dinamici, datorită în principal obiectivului Uniunii Europene de creare a unui spațiu comun al migrației între granițele naționale ale Uniunii.

De peste douăzeci de ani, țările Uniunii Europene iau măsuri pentru armonizarea politicilor lor privind imigrația și azilul. S-au realizat deja progrese semnificative privind mai multe aspecte, în special în baza programelor de la Tampere și Haga. Cu toate acestea, sunt necesare în continuare eforturi pentru a crea o politică într-adevăr comună privind imigrația și azilul, care să ia în calcul atât interesul colectiv al UE, cât și nevoile individuale ale țărilor din UE. În consecință, Consiliul European a transpus în Programul de la Stockholm: organizarea imigrației legale, combaterea imigrației ilegale, îmbunătățirea controalelor la frontieră, Construirea unei Europe a azilului, colaborarea cu țările de origine și de tranzit.

Politica europeană comună de imigrare trebuie să asigure un cadru flexibil care să țină cont de situațiile specifice ale statelor membre ale Uniunii Europene și să fie pusă în aplicare printr-un parteneriat între țările și instituțiile UE.

2.3.2. Azilul

Prin acțiunile sale, Uniunea Europeană are un rol deosebit de important cu privire la problemele de azil și de relocare în interiorul și în afara Uniunii. Legislația și practicile Uniunii Europene au o influiență considerabilă asupra dezvoltării mecanismelor de protecție a refugiaților în multe alte țări. La nivelul Uniunii, instituțiile sale, precum Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European și Curtea Europeană de Justiție, au puteri legislative, executive și judiciare în domeniile direct relevante în problema azilului.

Discrepanța la nivelul țărilor Uniunii Europene în ceea ce privește aplicarea standardelor minime comune de azil au general constituirea unui Sistem european comun de azil.

Începând din anul 1999, la nivelul Uniunii Europeane s-au depus eforturi pentru instituirea unui sistem european comun de azil (SECA) și pentru îmbunătățirea actualului său cadru legislativ

Demersurile în acest sens au demarat imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, în mai 1999, pe baza principiilor aprobate de Consiliul European de la Tampere (1999), când s-a adoptat și Primul program multianual comunitar în domeniul justiției și afacerilor interne, pentru o perioadă de 5 ani. Acestuia i-a urmat Programul Haga (derulat între anii 2005-2009).

În decursul următorilor ani, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre.

În prezent, deși se urmărește armonizarea directivelor și regulamentelor care vizează azilul în Uniunea Europene, există încă diferențe semnificative între statele membre, în ceea ce privește abordările lor referitoare la protecție, șansele și ratele de recunoaștere a statutului de refugiat, precum și condițiile de primire, cum ar fi asistența medicală disponibilă pentru bărbați, femei și copiii care solicită azil.

S-a convenit astfel asupra unor noi norme ale UE de stabilire a unor standarde comune ridicate și a unei cooperări consolidate, având ca obiectiv asigurarea faptului că solicitanții de azi sunt tratați în mod egal, în cadrul unui sistem deschis și echitabil – indiferent de statul vizat de aceștia. Sintetizand, acestea se referă la:

Regulamentul Dublin stabilește care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale. Prin intermediul acestuia este instituit un sistem de detectare, într-un stadiu incipient, a problemelor cu care se confruntă sistemele naționale de azil și de primire, fiind abordate cauzele lor profunde înainte ca respectivele probleme să se transforme în reale situații critice

Directiva privind Condițiile de Primire stabilește condițiile minime pentru primirea solicitanților de azil, inclusiv cazarea, educația și sănătatea acestor.

Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuție importantă la dreptul internațional, întrucât această tematică nu a fost reglementată inițial, de către Convenția din 1951. Solicitanții de azil cu nevoi speciale vor beneficia de sprijinul necesar pentru a-și explica cererea și va fi asigurat un nivel sporit.

Directiva de Calificare introduce conceptul de protecție subsidiară, care vine să completeze Convenția privind Statutul Refugiaților din 1951, formă de protecție care urmează să fie acordată persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă.

Regulamentul Eurodac revizuit va permite accesul autorităților responsabile cu aplicarea legii la baza de date a UE, care conține amprentele digitale ale solicitanților de azil, în condiții foarte stricte, în vederea prevenirii, detectării sau investigării celor mai grave infracțiuni, precum crimele și actele de terorism.

În ultimii ani au mai fost luate o serie de măsuri adiționale precum: operaționalizarea Biroului European de Sprijin în domeniul Azilului (BESA) în iunie 2011, prin intermediul căruia s-a  creat cadrul concret pentru întărirea cooperării practice dintre autoritățile de azil din statele membre, modificarea Directivei privind rezidenții pe termen lung în sensul de a acoperi și beneficiarii de protecție internațională, modificarea Fondului european pentru refugiați pentru susținerea acțiunilor de relocare, angajament politic privind solidaritatea între statele membre care se confruntă cu presiune deosebită asupra sistemelor naționale de azil.

Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 înființează Biroul European de Sprijin pentru Azil cu are funcția de a consolida cooperarea practică în materie de azil între țările Uniunii Europene (UE), de a sprijini țările UE ale căror sisteme de azil sunt supuse unor presiuni deosebite și de a îmbunătăți punerea în aplicare a sistemului european comun de azil.

Biroul European de Sprijin pentru Azil este responsabil cu facilitarea schimburilor de informații, precum și identificarea și convergența celor mai bune practici în materie de azil, în general. Mai exact, biroul răspunde de activitățile legate de colectarea informațiilor privind țările de origine ale solicitanților de azil, și anume elaborarea unui portal, precum și analiza și elaborarea de rapoarte privind țările de origine. În plus, biroul sprijină transferurile („repartizările”) în cadrul Uniunii Europene ale beneficiarilor de protecție internațională, formarea persoanelor în chestiune și aspectele externe ale SECA.

Programul multianual Stockholm (2010-2014) pentru consolidarea unui spațiu european de libertate, justiție și securitate reamintește faptul că instituirea Sistemului European Comun de Azil este un obiectiv politic cheie pentru UE, stabilit pentru finele anului 2012.

Uniunea Europeană are nevoie de un sistem bine definit de primire a solicitanților de azil. În anul 2014, în UE, s-a înregistrat un număr record de 600 000 de cereri de azil. Toate cererile de azil trebuie să fie prelucrate și persoanele care au dreptul să solicite azil trebuie să beneficieze de protecție. Una dintre deficiențele evidențiate ale politicii actuale a fost lipsa de încredere reciprocă între statele membre, în special ca urmare a fragmentării continue a sistemului de azil. Acest fapt are un impact direct atât asupra solicitanților de azil care introduc cereri de azil în mai multe state membre, cât și asupra opiniei publice din UE, întrucât încurajează percepția conform căreia sistemul actual este în mod fundamental inechitabil. UE dispune însă de norme comune care ar trebui să ofere deja baza pentru o încredere reciprocă, iar dezvoltarea în continuare a acestor norme va permite un nou început.

În această direcție, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să acționeze armonizat pentru a asigura primirea solicitanților de azil, garantând faptul că aceștia sunt tratați în mod echitabil și că situația lor este examinată în baza unor standarde uniforme, astfel încât, indiferent de statul vizat de solicitant, rezultatul să fie similar.

2.4. Libera circulație a lucrătorilor

2.4.1. Temeiul juridic

Libera circulație a lucrătorilor, una dintre cele patru libertăți ale cetățenilor Uniunii Europene, și unul dintre principiile fondatoare ale UE, implică dreptul lucrătorilor la liberă circulație și ședere, drepturile de intrare și ședere pentru membrii familiilor lor, precum și dreptul de muncă într-un alt stat membru.

Libera circulație a lucrătorilor este prevăzută la articolul 45 din TFUE și constituie un drept fundamental al lucrătorilor. Aceasta presupune eliminarea oricărei discriminări bazate pe cetățenie a lucrătorilor din statele membre în ceea ceprivește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă și de angajare.

Reglementarea juridică este reprezentată de:

articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolul 4 alineatul (2)litera (a), articolele 20, 26 și 45-48 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;

Regulamentul (UE) nr. 492/2011 privindlibera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii;

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate social

Regulamentul (CE) nr. 987/2009 de punere înaplicare a acestuia;

Cetățenii europeni beneficiază de dreptul de liberă circulație pe teritoriul Uniunii Europene. În vederea asigurării mobilității lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene, Regulamentul (UE) nr. 492/2011 interzice orice discriminare bazată pe naționalitatea cetățenilor europeni care doresc să ocupe un loc de muncă într-un alt stat membru.

2.4.2. Obiectivele și realizările la nivel comunitar

La nivel comunitar, orice resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru.

Lucrătorul are dreptul de a primi din partea oficiului național pentru ocuparea forței de muncă același sprijin ca și resortisanții statului membru gazdă, fără nicio discriminare în temeiul cetățeniei, și are, deasemenea, dreptul de a rămâne în statul membru gazdă pentru o perioadă suficient de lungă încâtsă poată să își caute un loc de muncă, să candideze pentru un post și să fie recrutat. Acest drept se aplică, de asemenea, tuturor lucrătorilor din alte state membre, fie că au contracte permanente, fie că sunt lucrători sezonieri sau transfrontalieri sau furnizori de servicii. Lucrătorii nu pot fidiscriminați în ceea ce privește, de pildă, cerințele legate de limbă, care trebuie să se limiteze la a fi rezonabile și necesare pentru locul de muncă în cauză.

În același mod, un angajator este liber să își difuzeze ofertele, să încheie și să execute contracte de muncă cu cetățeni europeni proveniți din alte state membre.

Regulamentul (UE) nr. 492/2011 interzice orice discriminare între angajații naționali și cei proveniți dintr-un alt stat membru în ce privește: condițiile de încadrare în muncă și de muncă (concediere, remunerare, reintegrare pe piața muncii etc.), avantajele fiscale și sociale, educația și reorientarea profesională, convențiile colective și individuale sau afilierea la organizații sindicale și exercitarea drepturilor sindicale.

Libera circulație a lucrătorilor necesită instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți și persoanelor aflate în întreținerea acestora dreptul la:

a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații interne în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea

acestora;

b) plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

La nivel comunitar s-au luat o serie de măsuri pentru încurajarea liberei circulații, care s-au concretizat în:

Recunoașterea reciprocă a formării profesionale. Orice cetățean al Uniunii ar trebui să-și poată practica liber profesia în orice stat membru. Dar, transpunerea în practică a acestui principiu este de împiedicată deseori de cerințe naționale privind accesul la anumite profesii în statul membru gazdă. Pentru a limita disparitățile, s-a reformat sistemul de recunoaștere a calificărilor profesionale (Directiva 2005/36/CE).

Rețeaua EURES (rețeaua de servicii europene pentru ocuparea forței de muncă) dezvoltă cooperarea între Comisie și serviciile publice de ocupare a forței demuncă ale statelor membre.

Alte activități în vederea îmbunătățirii mobilității lucrătorilor prin crearea unui mediu care favorizează mobilitatea lucrătorilor, concretizate prin:

Crearea unui card european de asigurări sociale de sănătate și a unei directive privind asistența medical transfrontalieră;

coordonarea sistemelor de securitate socială prin Regulamentul (CE) nr. 883/2004 și prin Regulamentul (CE) nr. 987/2009 de punere în aplicare a acestuia;

o propunere de directivă privind transferabilitatea drepturilor la pensie suplimentară, cuprivire la care Parlamentul European și Consiliul au ajuns la un acord la sfârșitul anului2013;

stagii în străinătate pentru tinerii lucrători: noul program Erasmus+ pentru perioada 2014-2020 le oferă elevilor din învățământul profesional posibilitatea de a efectua stagiiîn alte state membre;

Elementele Strategiei Europa 2020 (propunerea Comisiei privind facilitarea și promovarea mobilității în UE- inițiativele emblematice „O agendă pentru noi competențe și locuri de muncă” sau „Tineretul în mișcare”)

propunerea directivei privind măsurile de facilitare a exercitării drepturilor lucrătorilor, care prevede în mod specific noi căi de atac pentru lucrătorii discriminați.

Pentru compensarea ofertelor și cererilor de locuri de muncă statele membre cooperează și fac schimb de informații privind analiza locurilor de muncă, a pieței de muncă și a liberei circulații a lucrătorilor în cadrul UE. Mai mult, fiecare stat membru va înființa un serviciu specializat în încadrarea în muncă a cetățenilor proveniți din alte state membre pentru a gestiona ofertele și cererile de locuri de muncă care le-ar putea fi destinate acestora.

Cap III Coordonatele liberei circulații a persoanelor în Spațiul Schengen

Spațiu unic, fără controale la frontierele interne, spațiul Schengen reprezintă un teritoriu în care este garantată libera circulație a persoanelor. Pentru aceasta, la nivelul Uniunii Europene, este necesară o politică comună în materie de gestionare a frontierelor externe, prin stabilirea unor standarde comune cu privire la controalele la frontierele sale externe și punerea în practică a unui sistem integrat pentru gestionarea acestor frontiere.

3.1. Spațiul Schengen. Țările participante și măsurile adoptate

3.1.1. Dezvoltarea și extinderea spațiului Schengen

Crearea unei piețe interne fără obstacole în calea liberei circulații a persoanelor a fost facilitată de încheierea celor două Acorduri Schengen, respectiv Acordul Schengen propriu-zis din 14 iunie 1985 și Convenția de punere în aplicare a Acordului, semnată la 19 iunie 1990 și care a intrat în vigoare la 26 martie 1995.

Prin semnarea Acordului Schengen din iunie 1985 s-a facut primul pas către o politică comună de gestionare a frontierelor externe. Cinci dintre cele zece state membre câte număra, la vremea respectivă, Comunitatea Economică Europeană, au semnat Acordul Schengen. Nereușind să ajungă la o înțelegere privind libera circulație a persoanelor la nivelul Uniunii Europene, Franța, Germania, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos au decis astfel creearea unui teritoriu fără frontiere interne

În data de 19 iunie 1990 a fost redactată și semnată o convenție suplimentară, care a intrat în vigoare în data de 26 martie 1995, desfiinând controalele la frontierele interne ale statelor semnatare. Prin aceasta s-a creat o singură frontieră externă, unde verificările pentru accesul în spațiul Schengen se desfășoară conform unor proceduri identice. Au fost adoptate reguli comune privind vizele, dreptul la azil și verificările la frontierele externe, pentru a permite libera circulație a persoanelor în cadrul statelor semnatare fără a perturba legea și ordinea.

Inițial, Convenția privind punerea în aplicare a Acordului Schengen (semnată doar de Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Țările de Jos) intra în domeniul cooperării interguvernamentale, a justiției și afacerilor interne. Protocolul atașat Tratatului de la Amsterdam a asigurat transferul „acquis-ului Schengen” (denumirea colectivă a acordurilor și normelor) în tratate.

Ulterior, spațiul Schengen s-a extins, incluzând în present aproape toate statele membre. Extinderea s-a realizat treptat, astfel:

Italia a semnat acordurile în 27 noiembrie 1990,

Spania și Portugalia – 25 iunie 1991,

Grecia – 6 noiembrie 1992,

Austria- 28 aprilie 1995,

Danemarca, Finlanda și Suedia, s-au alăturat grupului în 19 decembrie 1996,

Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia s-au alăturat în 21 decembrie 2007.

În prezent, există 26 de membri cu drepturi depline ai spațiului Schengen: 22 de state membre ale Uniunii Europene, plus Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein (care au statut de asociat).

Irlanda și Regatul Unit nu sunt părți la Convenție, însă au posibilitatea de a adera la aplicarea anumitor dispoziții din cadrul Acquis-ului Schengen. Danemarca, deși este parte a Acordului Schengen, beneficiază de opțiunea de a nu participa la oricare dintre noile măsuri luate sub Titlul IV al Tratatului CE în cadrul UE, chiar și acelea care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen, dar este obligată să accepte anumite măsuri în baza politicii comune de acordare a vizelor.

Bulgaria, România și Ciprul urmează să adere, chiar dacă există întârzieri din diferite motive. Croația aspiră să adere la Spațiul Schengen în anul 2015.

3.1.2. Realizări

Domeniul de aplicare a spațiului Schengen este unul extins și vizează în principal asigurarea și garantarea liberei circulații a persoanelor. Principalele realizări în acesta direcție constau în: eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, adoptarea unor măsuri pentru consolidarea și armonizarea controalelor la frontierele externe, elaborarea unei politici comune privind vizele pentru șederi de scurtă durată, cooperarea polițienească și judiciară, și, nu în ultimul rând, instituirea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen (SIS) și a Sistemului de informații privind vizele (VIS).

Aquis-ul Schengen cuprinde actele juridice comunitare- Acordul Schengen, Convenția Schengen, decizii, regulamente, directive, prin care se reglementează pentru prima dată eliminarea controalelor la frontierele interne și libera circulație a persoanelor, concomitent cu întărirea controalelor la frontierele externe și implementarea unui sitem informatics de transmitere a datelor despre persoane și bunuri.

Prin adoptarea deciziilor 1999/435/CE și 1999/436/CE din 20 mai 1999 s-a stabilit o listă a elementelor care compun acquis-ul, formându-se astfel baza legală corespunzătoare fiecăruia în Tratate (Tratatul CE sau Tratatul privind Uniunea Europeană). Cele mai multe dintre aceste acte sunt publicate în Jurnalul Oficial. De atunci, legislația Schengen a continuat să fie dezvoltată.

Normele care alcătuiesc Actualul acquis Schengen privind frontierele externe, ce se bazează pe acquis-ul original integrat în ordinea juridică a Uniunii Europene de Tratatul de la Amsterdam, cuprinde o serie de norme care se concretizează într-o gamă amplă de măsuri, împărțite în aproximativ cinci categorii.

Pilonul central al gestionării frontierelor externe îl constituie Codul frontierelor Schengen, prin care se stabilesc normele privind regimul de trecere a frontierele externe și condițiile care reglementează reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne.

Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) modifică legislația existentă în materie de verificări la frontiere cu privire la persoane și vizează îmbunătățirea legislației ca parte a politicii comune de gestionare a frontierelor.

În momentul trecerii unei frontiere externe, cetățenii Uniunii Europene și celelalte persoane care beneficiază de dreptul la liberă circulație în interiorul UE (precum membrii familiei unui cetățean UE) fac obiectul unei verificări minime. Scopul verificării minime este stabilirea identității pe baza documentelor de călătorie și reprezintă o examinare simplă și rapidă a valabilității documentelor și a prezenței indiciilor de falsificare sau contrafacere a acestora. Resortisanții țărilor terțe fac obiectul unor verificări amănunțite, și includ examinarea îndeplinirii condițiilor de intrare, inclusiv verificarea în Sistemul de informații privind vizele (VIS) și, dacă este cazul, verificarea documentelor care autorizează șederea și exercitarea unei activități profesionale.

Pentru a compensa unele costuri ale statelor membre la frontierele externe, rezultate din faptul că nu toate statele membre au frontiere externe pe care trebuie să le controleze nefiind afectate în mod egal de fluxurile de trafic la frontieră, Uniunea Europeană utilizează fondurile sale în acest sens. Aplicabil pentru perioada 2007-2013, mecanismul de repartizare a sarcinii financiare a fost reprezentat de Fondul pentru frontierele externe, iar pentru perioada 2014-2020, acesta a fost înlocuit cu Fondul pentru securitate internă: Frontiere și vize.

Cea de-a treia categorie de măsuri o constituie crerea de baze de date centralizate în scopul gestionării migrației și a frontierelor, și anume: Sistemul de Informații Schengen (SIS), Sistemul de informații privind vizele (VIS) și Eurodac (baza de date europeană de amprente digitale pentru identificarea solicitanților de azil și a imigranților ilegali).

Sistemul de Informații Schengen este deosebit de important pentru aplicarea Convenției între statele membre. Prin intermediul acestuia s-a creat o rețea informatică prin care orice entitate abilitată poate accesa în orice moment informații și date depre persoane, vehicule sau bunuri care au fost piedute sau furate.

În prezent aflat la a doua generație, SIS furnizează practice infrastructura necesară gestionării informațiilor în vederea sprijinirii controalele la frontieră și sarcinile legate de securitate din cadrul cooperării judiciare și polițienești.

În cadrul sistemului, statele participante introduc în baza de date „alerte” privind persoanele căutate sau dispărute, obiectele pierdute sau furate și interdicțiile de intrare, direct accesibilă ofițerilor de poliție, funcționarilor și autorităților de aplicare a legii care necesită informațiile prezente în baza de date pentru a-și desfășura activitatea.

Sistemul de Informații Schengen de a doua generație (SIS II) care cuprinde noi funcționalități și caracteristici, precum datele biometrice și interconectarea alertelor, a întâmpinat intârzieri în implementare datorită complexității sistemului. Deși era prevăzut inițial să funcționeze în anul 2007, acesta a devenit operațional la 9 aprilie 2013.Sistemul este gestionat – alături de VIS și bazele de date Eurodac – de către noua Agenție pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spațiul de Libertate,Securitate și Justiție- eu-LISA.

Sistemul de informații privind vizele (VIS), aflat încă în faza de introducere, este conceput pentru a îmbunătăți aplicarea politicii comune în materie de vize, a cooperării consulare și a colaborărilor dintre autoritățile central competente în domeniul vizelor. Din momentul în care va fi pe complet operațional, VIS va fi conectat la toate consulatele statelor Schengen care acordă vize și la toate punctele de trecere a frontierelor lor externe. În punctele de frontieră externă, VIS permite polițiștilor de frontieră să verifice dacă persoana deținătoare a vizei biometrice este identică cu persoana care a solicitat viza, prin verificarea amprentelor digitale atât în raport cu datele biometrice înregistrate și anexate la viză, cât și la nivelul întregii baze de date VIS. Se preconizează că VIS va deveni, după atingerea capaicății depline, cea mai mare bază de date biometrice din lume.

Obiectivul principal al Regulamentul Consiliului nr. 2725/2000 din 11 decembrie 2000, privind instituirea sistemului „Eurodac” este de a stabili un sistem pentru compararea amprentelor solicitanților de azil și ale unor categorii de imigranți ilegali. Acesta va facilita aplicarea Regulamentului Dublin II, care permite determinarea țării din Uniunea Europeană responsabile cu examinarea unei cereri de azil.

Eurodac funcționează din 2003 și s-a dovedit un instrument informatic de foarte mare succes.

Sistemul Eurodac le permite țărilor membre identificarea solicitanților de azil și a persoanelor care au fost prinse trecând fraudulos o frontieră externă a Uniunii. Comparând amprentele, țările din UE pot determina dacă un solicitant de azil sau un cetățean străin descoperit ca aflându-se ilegal într-o țară a UE a mai cerut azil într-o altă țară din UE sau dacă un solicitant de azil a intrat fraudulos pe teritoriul Uniunii.

Sistemul este format dintr-o unitate centrală instituită în cadrul Comisiei, echipată cu o bază de date centrală computerizată pentru compararea amprentelor și un sistem pentru transmiterea electronică a datelor între țările UE și baza de date.

Pentru funcționarea optimă a sistemului sunt necesare o serie de actualizări, în special pentru a reduce întârzierea transmiterii datelor de către anumite state membre, pentru a aborda preocupările legate de protecția datelor și pentru a contribui la combaterea actelor de terorism și a infracțiunilor grave.

Există de asemenea un set de măsuri (denumit pachetul privind facilitarea), adoptat pentru a împiedica și sancționa intrarea, tranzitul și șederea neautorizate.

În anul 2002, UE a adoptat o serie de norme pentru a combate introducerea ilegală de migranți. Directiva 2002/90/CE stabilește o definiție comună a infracțiunii de facilitare a intrării,

tranzitului și șederii neautorizate (JO L 328, 5.12.2002, p. 17) și Decizia-cadru 2002/946/JAI privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate (OJ L 328, 5.12.2002, p. 1).

Și, nu în ultimul rând, există măsuri destinate cooperării operative în gestionarea frontierelor, aplicabile Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membreale Uniunii Europene (Frontex).

Un progres important în procesul de securitate a frontierelor este crearea Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex). Instituită ca răspuns la necesitatea îmbunătățirii gestionării integrate a frontierelor externe ale Uniunii Europene, agenția și-a început activitatea la 3 octombrie 2005, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului. Frontex dispune de aproximativ 150 de experți și își are sediul la Varșovia.

Agenția va facilita aplicarea măsurilor UE existente și viitoare legate de gestionarea frontierelor, responsabilitatea pentru controlul și supravegherea frontierelor externe revenindu-le în continuare statelor membre. „Frontierele externe”, în caest context, se referă la frontierele terestre și maritime ale statelor membre, aeroporturile și porturile cărora li se aplică dispozițiile dreptului UE privind trecerea frontierelor externe de către persoane.

În concluzie, utilizarea pe deplin a bazelor de date aplicabile gestionării frontierelor poate aduce beneficii atât în acest sens, cât și în direcția sporirii capacității Europei de a reduce migrația neregulamentară și a returna migranții aflați în situație neregulamentară.

3.2. Natura juridică și conținutul Acquis-ului Schengen

Dreptul la libera circulație a persoanelor în sensul legislației Uniunii Europene reprezintă dreptul de deplasare și ședere în alt stat al Uniunii fără a cere permisiunea acestuia. Acest drept nu este valabil însă în propriul stat, ci doar în momentul trecerii frontierei într-un alt stat al Uniunii Europene.

Exercitarea dreptului la liberă circulație impune fiecărei persoane condiția să poată să-și finanțeze șederea prin mijloace proprii, prin muncă sau fonduri proprii, putând fi însă îngrădit din rațiuni de siguranță publică ori ordine publică sau sănătate publică, doar atunci când există un pericol grav care privește interesele fundamentale ale statului.

3.2.1. Persoanele cu drept la liberă circulație

Dreptului fundamental de a circulă și a rămâne unde/cât pe teritoriul comunitar al Statelor Membre este legiferat prin Directiva Parlamentului European și a Consiliul UE nr.38 din 29 aprilie 2004, intrată în vigoare în data de 30 aprilie 2006, modificând art 10 și 11 al vechiului Regulament al Consiliului nr. 1612/68 din 15.10.1968 privind libertatea de circulație a angajaților în cadrul Comunității. Până la această dată Statele Membre au adoptat legi.

Directiva este aplicabilă oricărui cetățean al Uniunii Europene care se deplasează sau are reședința în alt sat membru decît cel al cărui cetățenie o deține, precum și membrilor familiei sale și care îi insoțesc sau li se alătură. Așa cum am mai precizat, prin „membrii de familie”, în sensul acestei directive, se întelege soțul, partenerul, descendenții direcți și ascendenții direcți ai cetățeanului unui stat membru.

Directiva 2004/38/EC stabilește condițiile care guvernează dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul Statelor Membre al cetățenilor UE și al membrilor de familie ai acestora; dreptul de ședere permanentă al subiecților pe teritoriul UE și restrângerea acestor două categorii de drepturi prevăzute pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Statul membru gazdă examinează cu atenție situațiile personale ale acestora și justifică temeinic refuzul acordării dreptului de intrare sau de ședere a acestor persoane.

3.2.2. Dreptul la liberă circulație

Dreptul la liberă circulație pe teritorul Uniunii europene se referă la dreptul de ieșire și intrare al cetățenilor Uniunii care dețin cărți de identitate sau pașapoarte valabile, precum și al membrilor famiilor acestora care nu au cetățenia unui stat membru.

Dreptul de ieșire

Fără a prejudicia prevederile legale privitoare la documentele de călătorie aplicabile controalelor la frontierele naționale, toți cetățenii UE care dețin cărți de identitate sau pașapoarte valabile, precum și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători pe teritoriul altui stat membru. Acestor persoane nu li se impune obținerea unei vize de ieșire sau vreo altă formalitate echivalentă.

În conformitate cu legislația proprie, Statele Membre vor elibera sau reînoi valabilitatea cărților de identitate sau pașapoartelor care dovedesc cetățenia. Pașaportul va fi valabil cel puțin pentru toate Statele Membre și pentru statele prin acre titularui unui astfel de document trebuie să tranziteze direct atunci când călătorește între Statele Membre. Acolo unde legea statului membru nu prevede eliberarea de cărți de identitate, perioada de valabilitate a oricărui pașaport eliberat sau reînoit nu poate fi mai mică de cinci ani.

Dreptul de intrare

Toți cetățenii din Uniunea Europeană au dreptul să intre în orice stat membru în baza unui act de identitate sau a unui pașaport valabil, fără să se impună o viză de intrare în țară. În cazul în care cetățenii în cauză nu dețin documente de călătorie, statul membru gazdă trebuie să le acorde toate șansele rezonabile de a obține documentele cerute sau de a dispune expedierea acestora.

Statele membre vor acorda permisiunea de a intra pe teritoriul lor și membrilor de familie a acestora care nu sunt cetățeni a unui stat membru dacă dețin un pașaport valabil, neimpundu-le obținerea unei vize de intrare sau vreo altă formalitate echivalentă.

Statelul membru poate cere persoanei intgeresate să își raporteze prezența sa pe teritori într-o perioadă de timp rezonabilă și nediscriminatorie. Nerespectarea acestei obligații poate atrage răspunderea proporțională și nediscriminatorie a persoanei în cauză.

3.2.3. Dreptul de ședere

Dreptul de ședere pe teritoriul Statelor Membre ale Uniunii Europene poate fi acordat pe o perioadă de până la trei luni sau pentru o perioadă mai mare de trei luni.

Dreptul de ședere de până la 3 luni

Cetățenii Uniunii beneficiază necondiționat de un drept de ședere de cel mult 3 luni pe teritoriul altui Stat Membru și trebuie să dețină o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, fără nici o altă condiție sau formalitate. Aceste reguli se aplică și membrilor de familie deținători ai unui pașaport valabil, care nu au cetățenia unui Stat Membru, și care îl însoțesc sau se alătură cetățeanului UE.

Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni

Dreptul la ședere pentru o perioadă mai lungă de trei luni este supus anumitor condiții, respectiv: ori – să fie angajați într-o activitate economică (la un angajator sau ca liber-profesioniști/ ori să aibă resurse suficiente și o asigurare de sănătate pentru a avea certitudinea că nu vor deveni o povară pentru serviciile sociale ale statului membru gazdă pe durata șederii lor/ ori să urmeze cursuri profesionale în calitate de cursanți și să aibă suficiente resurse și o asigurare de sănătate/ ori să fie un membru al familiei unui cetățean al Uniunii care se înscrie într-una dintre categoriile de mai sus.

Dreptul de ședere mai mare de trei luni se extinde asupra membrilor de familie care nu dețin cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc sau se alătură cetățeanului UE în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul UE să îndeplinească condițiile stipulate anterior.

De altfel, cetățeanul UE care nu mai este angajat (salariat) sau lucrător care nu mai desășoară activități independente, va menține acest statut intr-una din următoarele condiții:

se află în incapacitate temporară de a munci, ca urmare a unei boli sau al unui accident;

se găsește în șomaj involuntar, înregistrat corespunzător, după ce a fost angajat pe o perioadă mai mare de un an și s-a înregistrat ca persoană care este în căutarea unui loc de muncă la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;

se găsește în șomaj involuntar, înregistrat corespunzător, după terminarea unui contract de angajare pe durată determinată de mai puțin un an, sau se găsește în șomaj involuntar, înregistrat corespunzător, în timpul primelor 12 luni, și s-a înregistrat ca persoană care este în căutarea unui loc de muncă la serviciul competent de ocupare a forței de muncă. În acest caz, va beneficia de statutul de angajat sau lucrător pentru cel puțin 6 luni;

începe un stagiu de formare profesională. Dacă se găsește în șomaj involuntar, va beneficia de statutul de angajat numai îu cazul în care pregătirea profesională este făcută în domeniul fostului serviciu.

Deși permisele de ședere au fost abrogate pentru cetățenii Uniunii Europene, statele membre le pot solicita acestora să se înregistreze la autoritățile competente într-o perioadă de cel puțin trei luni de la data sosirii.

Astfel, orice cetățean ai UE are la dispoziție un termen limită pentru a se înregistra, după care statul membru gazdă îi eliberează imediat un certificat de înregistrare ce va cuprinde numele, adresa și data înregistrării lui. Neîndeplinirea acestei obligații de către cetățeanul UE poate atrage sancționarea acestuia proporțională și nediscriminatorie.

3.2.4. Dreptul de ședere permanentă

Directiva conferă cetățenilor Uniunii un drept nou de ședere permanentă în statul membru gazdă după o perioadă de cinci ani de rezidență juridică neîntreruptă, cu condiția să nu fi fost aplicată o decizie de expulzare împotriva lor. Acest drept de ședere permanentă nu depinde de nicio altă condiție. Aceeași regulă li se aplică și membrilor familiei care nu sunt cetățeni ai unui stat membru și care au locuit timp de cinci ani cu un cetățean al Uniunii.

Continuitatea șederii nu va fi afectată de absențe temporare care nu depășea un total de 6 luni pe an sau de absențe de mai lungă durată determinate de îndeplinirea stagiului militar obligatoriu ori de o absență de maxim 12 luni consecutive din motive întemeiate, precum graviditatea ori nașterea unui copil, o condiție medicală gravă, plecarea la studii sau pregătire profesională, detașarea în alt stat membru sau o țară terță.

Dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul absenței din statul membru gazdă timp de doi ani consecutivi.

Dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă poate fi acordat înainte de îndeplinirea unei perioade neîntrerupte de cinci ani, în următoarele situații:

– lucrătorii sau persoanele care desfășoară activități salariate sau independente, care în momentul în care își încetează activitatea, au ajuns la vârsta stabilită de legea statului membru în vederea pensionării pentru limită de vârstă sau lucrătorii care încetă activitatea salariată pentru o pensionare anticipată, daca ei au muncit în acel stat cel puțin ultimele 12 luni și au avut o ședere continuă mai mare de 3 ani pe acelui stat.

– lucrătorii sau persoanele care desfășoară activități salariate sau independente care au avut o ședere continuă în statul membru pentru mai mult de doi ani și încetează munca datorită unei incapacități de muncă permanentă

– lucrătorii sau persoanele care desfășoară activități salariate sau independente, care după trei ani de muncă și ședere permanentă în statul membru gazdă, lucreză ca salariat sau desfășoară activități independente în alt stat membru, și se întorc în statul de rezedință în fiecare zi sau cel puțin odată pe săptămână.

Prevederi comune privind dreptul de ședere și dreptul de ședere permanentă

Cetățenii Uniunii care întrunesc cerințele pentru acordarea dreptului de ședere sau a dreptului de ședere permanentă și membrii familiilor acestora beneficiază, de asemenea, de tratament egal cu cetățenii țării gazdă din zonele vizate de tratat. Cu toate acestea, statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la asigurare socială în primele trei luni de ședere persoanelor altele decât angajații sau liber-profesioniștii și membrii familiei acestora. De asemenea, statele membre gazdă nu sunt obligate, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutor de întreținere pentru studii, inclusiv pentru cursuri de formare profesională, sub formă de granturi sau credite pentru aceste persoane. Membrii familiei, indiferent de naționalitatea lor, vor avea dreptul de a se angaja în activități economice în slujba unui angajator sau ca liber-profesioniști.

3.2.5. Restricțiile dreptului de liberă circulație a persoanelor la nivelul Uniunii Europene

În Uniunea Europeană, statele membre pot impune anumite restricții privind dreptul de intrare și de ședere în cazurile în care acest lucru este justificat de considerente de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

De asemenea, cetățenii Uniunii Europene sau membrii familiilor acestora pot fi expulzați din statul membru gazdă din motivele enunțate, exclus din motive economice.

Măsurile care afectează libertatea de circulație și ședere trebuie să respecte principiul proporționalității și să fie bazate exclusiv pe comportamentul personal al persoanei în cauză, care reprezintă în acest caz o amenințare suficient de gravă și pregnantă, care afectează interesele fundamentale ale statului. Condamnările penale anterioare nu justifică în mod automat expulzarea, și nici expirarea documentelor.

Persoana căreia i se refuză permisiunea de intrare sau de ședere într-un stat membru trebuie anunțată cu privire la decizia respectivă în așa fel încât aceasta să îi poată înțelege conținutul și efectele. Temeiul deciziei trebuie comunicat, iar persoana în cauză trebuie informată cu privire la căile de atac pe care le are la dispoziție. Cu excepția situațiilor de urgență, subiectului deciziilor respective trebuie să i se acorde cel puțin o lună pentru a părăsi statul membru.

Orice măsură de restrângere a dreptului de stabilire trebuie să fie proporțională cu scopurile urmărite. Statele nu pot fi împiedicate să solicite, în cazul dreptului de stabilire, diplome sau cunoașterea limbii pentru anumite domenii. Așa cum am precizat anterior, în această direcție, au fost adoptate o serie de directive pentru a facilita recunoașterea reciprocă a calificărilor între statele membre.

Înainte de a lua o decizie de expulzare, statul membru trebuie să evalueze mai mulți factori, cum ar fi durata cât a fost rezidentă persoana în cauză, vârsta acesteia, gradul de integrare și situația familială din statul membru gazdă, precum și legăturile cu țara de origine.

Doar în circumstanțe excepționale, în care există motive imperative de siguranță publică, se pot lua hotărâri de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii dacă acesta a locuit în țara gazdă timp de zece ani sau dacă acesta este minor. Ordinele de interzicere a intrării pe teritoriul unei țări nu pot fi emise, în niciun caz, pe toată durata vieții, iar persoanele care fac obiectul unei hotărâri de expulzare pot solicita o revizuire după trei.

Așa cum am mai precizat, în baza Directivei 2004/38/EC, Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru refuzul, încheierea sau retragerea oricărui drept conferit de această directivă, în cazul abuzului de drepturi sau în caz de fraudă, cum ar fi căsătoriile de conveniență.

Conform articolului 45 alineatul (4) din TFUE, libera circulație a lucrătorilor nu se aplică ocupării forței de muncă în sectorul public, aplicându-se deci anumite restricții privind obținerea de locuri de muncă în administrația publică. Accesul la locurile de muncă din administrația publică poate fi limitat la cetățenii statului membru gazdă.

Această derogare a fost interpretată într-un mod foarte restrictiv de către Curtea de Justiție, conform căreia numai accesul la acele locuri de muncă care implică exercitarea autorității publice și responsabilitatea pentru apărarea interesului general al statului (de exemplu, securitatea internă și externă a statului) poate fi limitat la resortisanții statului în cauză. Aceste criterii trebuie evaluate pentru fiecare caz în parte, ținând seama de natura cerințelor și responsabilităților vizate de locul demuncă în cauză.

Observăm astfel, o restrângere a dreptului la liberă stabilire pentru activități independente sau liber-profesioniste care au legătură, fie și ocazional, cu exercițiul autorității publice. Aceste restrângeri se aplică în cazul sectoarelor ce conțin activități specifice administrației publice și autorităților publice: ministere și bănci centrale, poliție, sistem judiciar, forțe armate, autorități fiscale, autorități care elaborează acte normative sau care monitorizează aplicarea legislației.

Mai mult, obiectivele de natură economică nu constituie, și nu trebuie să constituie temeiuri ale politicilor publice. În prezent sunt privite încă cu reticență însă de către statele membre încercările instituțiilor comunitare de a liberaliza piața serviciilor de interes general economic, cum sunt cele furnizate particularilor de către autoritățile publice și pot fi încredințate unor anumiți operatori, desemnați de autoritățile publice, fiind acordate drepturi speciale sau exclusive și introduse mecanisme speciale de finanțare.

Restricțiile privind libera circulație a resortisanților noilor state membre se pot aplica pe durata unei perioade de tranziție, către și între aceste state membre. Restricțiile nu au drept obiect călătoriile în străinătate sau activitățile independente și pot fi diferitede la un stat membru la altul.

Pentru România și Bulgaria, perioadele de tranziție rămase, aplicabile în urma aderării, în 2007, au expirat la 1 ianuarie 2014. În prezent există perioade de tranziție pentru resortisanții croați, care trebuie să expire până cel târziu în iulie 2020.

3.3. Principiile comune în relațiile cu țările terțe

Cetățenii Uniunii Europene beneficiază de libera circulație în interiorul Uniunii în scopuri profesionale, fără a fi nevoiți să dețină un permis de muncă.

Extinderea treptată a spațiului Schengen a determinat anumite țări terțe care au relații particulare cu Uniunea Europeană să coopereze la spațiul Schengen. Precondiția pentru ca statele care nu sunt membre ale UE să poată adera la acquis-ul Schengen este un acord privind libera circulație a persoanelor între statele respective și UE (așa cum prevede Acordul privind Spațiul Economic European, în cazul Islandei, al Norvegiei și al Liechtensteinului, și Acordul privind libera circulație a persoanelor, în cazul Elveției).

Cetățenii țărilor din afara UE pot avea dreptul de a lucra într-un stat membru sau de a beneficia de aceleași condiții de muncă oferite cetățenilor țării respective. Aceste drepturi le pot fi acordate în funcție de statutul lor în calitate de membri de familie ai unui cetățean al UE și de naționalitate.

Pentru țările respective, această participare implică:

includerea în spațiu fără controale la frontierele interne;

aplicarea prevederilor acquis-ului Schengen și ale tuturor textelor relevante în cadrul Schengen care au fost adoptate după acesta;

implicarea în deciziile privind textele relevante pentru Schengen.

În practică, această implicare ia forma unor comitete mixte care se întrunesc alături de grupurile de lucru ale Consiliului UE. Acestea au în componență reprezentanți ai guvernelor statelor membre, ai Comisiei și ai guvernelor statelor terțe. Astfel, țările asociate participă la discuțiile privind dezvoltarea acquis-ului Schengen, dar nu participă la vot. Au fost stabilite proceduri pentru notificarea și acceptarea măsurilor sau a actelor viitoare.