Libera Circulație a Persoanelor din Perspectiva Integrării României în Uniunea Europeană
Libera circulație a persoanelor din perspectiva integrării României în Uniunea Europeană
INTRODUCERE
Tema aleasă este Libera circulație a persoanelor din perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, o temă foarte relevantă pentru realitatea economico-socială în care trăim. Am ales această temă deoarece este un subiect de actualitate care are influențe asupra întregii vieți economice.
Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne fac parte dintr-un concept mai larg , acela al pieței interne , în care nu este posibilă existența frontierelor interne sau restrângerea libertății de circulație a persoanelor. Principiul liberei circulații a persoanelor a primit diverse abordări în cursul unor activități de cercetare dar nu și din perspectiva avută în vedere la alegerea acestei teme . Astfel , am considerat , în cercetarea pe care o efectuez , să abordez principiul liberei circulații a persoanelor într-un cadru general din care să nu lipsească , în primul rând , perspectiva istorică a ideii de integrare europeană.Privită din perspectivă istorică , abordarea principiului liberei circulații a persoanelor în cuprinsul lucrării de față începe cu descrierea succintă primelor idei și forme de unitate europeană , și continuă cu momentul apariției primelor forme propriu-zise de unitate europeană , moment în care au fost create , de altfel , și primele izvoare de drept comunitar.
Însă , nici o abordare a acestei teme , în opinia mea , nu poate fi realizată în absența studierii implicațiilor pe care fenomenul globalizării le are asupra liberei circulații a persoanelor.
Cercetarea de față continuă cu analiza actelor normative comunitare care reglementează această libertate . Este foarte importantă în studiul acestei teme , în opinia mea , analiza izvoarelor principale și secundare de drept comunitar , adică a tratatelor , regulamentelor , directivelor , deciziilor care cuprind dispoziții referitoare la libera circulație a persoanelor. Elocventă în acest sens este declarația Vicepreședintelui Comisiei Euroepene , Jacques Barrot, în care arată că „ libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale pieței interne , în beneficiul cetățenilor UE , al statelor membre și al competitivității economiei europene . Aplicarea deficientă a legislației comunitare în acest domeniu ar putea avea ca rezultat încălcarea principiilor care stau la baza construcției europene”.
Lucrarea de față pune accentul , pe lângă studierea actelor normative comunitare , și pe analiza jurisprudenței CJUE , fapt ce atribuie un caracter de actualitate acestei cercetări. O altă direcție de abordare a temei alese se plasează în sfera analizei conceptului de cetățenie europeană , a drepturilor și obligațiilor ce rezultă din calitatea de cetățean european dar și raportul în care se află cetățenii europeni cu statele naționale . Cetățenia Uniunii nu este o realitate consolidată ; mai degrabă , este începutul unui lung proces a cărui finalizare va depinde de soarta procesului de integrare europeană. Instituționalizarea Cetățeniei Uniunii la Maastricht a constituit , fără îndoială, cel mai important efort de a construi un pod între instituțiile europene și cetățeni. Importanța abordării principiului liberei circulații a persoanelor în cadrul acestui demers științific trebuie pusă în evidență și prin analiza managementului integrat al frontierelor . Astfel , se impune cercetarea fenomenului migrației ilegale , a fenomenului criminalității transfrontaliere precum și , în strânsă legătură cu acestea , analizarea tehnicilor biometrice folosite în descoperirea , cercetarea , prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere.
CAPITOLUL I . LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ÎN SPAȚIUL UNIUNII EUROPENE
1.1..Evolutia procesului de liberă circulație
Începuturile unității europene coboară până în Antichitate . Este de necontestat faptul că, pe de o parte , dreptul roman s-a dovedit a fi un element central al unității europene și, pe de altă parte, faptul că acesta a avut o mare influență asupra legislației actuale din țările Europei.
Totodată , este important de amintit că originea ideii de „Europă Unită” se pierde în umbra istoriei , expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istorici , juriști , politicieni și oameni de știință de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate. Deși, în decursul istoriei , mult timp s-a considerat că a existat o Europă unită în timpul Imperiului Roman sau dominației napoleoniene ,în realitate , pe bună dreptate s-a constatat faptul că Europa nu s-a bucurat de o unitate politică absolută în acele vremuri . În timpul acestor perioade istorice nici pe departe nu putem vorbi de o Europă Unită . De fapt există un singur sistem bazat pe un singur conducător , o singură și mare putere dar, ceea ce a stârnit multă îngrijorare la acea vreme a fost faptul că acest sistem se baza și pe puterea forței .
Important de menționat , în opinia mea , este și propunerea , destul de îndrăzneață la vremea respectivă , de unitate europeană a fost lansată în anul 1463 , de regele Boemiei , Georg Potebrad , propunere care nu a fost acceptată și față de care nu au fost manifestate adeziuni . În esență, acest proiect viza înființarea unei confederații europene antiotomane , a unei confederații a statelor creștine care își luau angajamentul să nu recurgă la conflicte armate unele împotriva altora , să nu susțină comploturi interne împotriva conducătorilor legal aleși, să se sprijine reciproc pentru sancționarea delictelor comise pe teritoriul unuia dintre aceste state . Așa cum arătam anterior , acest proiect a fost respins , iar Papalitatea l-a excomunicat pe autorul lui.
Ideea de unitate europeană a progresat treptat începând cu secolul al XVI-lea.
În contextul evoluției istorice a conceptului de unitate europeană se remarcă și ideea unei ligi a națiunilor , ideea lansată de filosoful Immanuel Kant în eseul său „ Spre pacea eternă”. Se poate spune că filosoful a avut o previziune a libertății de circulație a cetățenilor Europei , a cetățeniei europene și , de ce nu , a Uniunii Europene , acesta vorbind „de un drept cosmopolit al ospitalității universale”.
Dincolo de marile linii de forță ale meditației filosofice și istorice asupra destinului european, nu lipsesc nici în secolul XVIII numeroasele propuneri și proiecte menite a materializa concret, în plan instituțional, acest sentiment al unitatii continentale, care devine din ce în ce mai marcat în spiritualitatea elitei sale intelectuale. Autorii lor sunt de condițiile sociale și intelectuale cele mai diferite, ceea ce marchează proliferarea în planul opiniei publice a preocupărilor de această natură .
Epoca napoleoniană întreține și accentueaza ,totodată, o stare de spirit de deziluzie, în conditiile în care proiectele prim-consulului si apoi împăratului Napoleon evidențiază cu tot mai mare transparență atașarea sa absolută de o formă imperială a unificării europene prin forță și sub dominația Franței. Napoleon spunea : „ Avem nevoie de un cod european , de o Curte de Casație europeană, o monedă unică , de aceleași măsuri și greutăți – din această cauză englezii , probabil , cedează greu –de aceleași legi . Trebuie să fac din toate țările Europei , un singur popor ”..
Primul Război Mondial a produs numeroase modificări la nivel politic, cultural , social , economic , influențând și ideea de unitate europeană.
Astfel, schimbările radicale produse de șocul Primului Război Mondial în planul realităților europene și a mentalităților în același timp , deschid în perioada interbelică o nouă fază în evoluția aspirațiilor spre realizarea unității în Europa. Pentru prima dată, problematica unificării statelor din Europa devine , o nevoie a viitorului apropiat, în strînsă legătură cu situația existentă la acel moment , deși inițial această idee părea să nu aibă nici o legătură cu realitatea politică a vremii. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material , frământată de puternice crize politice și divizată prin „Cortina de Fier” în două blocuri : Est și Vest.
Considerată a fi una dintre cele mai vechi mișcări de unificare europeană, Uniunea Paneuropeană a fost fondată de către Richard Coudenhove-Kalergi. Aceasta avea drept scop unirea popoarelor europene și recunoașterea unei mari libertăți de organizare a acestora. Precursor al ideii lui Jean Monnet, idee care a stat la baza înființării în anul 1951 a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului , acesta lansează în premieră ideea unei uniuni economice franco-germane. Acesta susține cultivarea personalității și respectul diferenței, elogiul libertății însoțite de conștiința responsabilității, caractere dobândite prin exersarea și receptarea artei, religiei și politicii europene. Cel mai important susținător al ideii de uniune federală a fost Winston Churchill, primul –ministru al Marii Britanii . Acesta vorbea în discursul său istoric de la Zürich din septembrie 1946 despre „Statele Unite ale Europei” .
Istoria evidențiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să gândească mai profund la necesitatea și posibilitatea realizării unității lor pe cale pașnică. Guvernele democratice din Occident , hotărâte să nu repete greșelile trecutului, au căutat calea ieșirii din impas și au ales soluția integrării lor economice și politice. Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea –Drept instituțional comunitar European , Ed a II –a , Ed. Actami , 1996 , pag. 11 .
O contribuție importantă a fost recunoscută lui Jean Monnet – comisar general al planului de reconstrucție în Franța –datorită căruia s-au făcut primele demersuri pentru realizarea unității europene. Astfel, acesta i-a propus ministrului de extene francez din acea vreme , Robert Schuman , înființarea unei comunități a cărbunelui și oțelului , gestionată de o unitate supranațională. La 9 mai 1950 , Robert Schuman și-a asumat , într-o conferință de presă, responsabilitatea politică asupra „Declarației Schuman”, reprezentând primul pas în realizarea unei Europe unite , având în centru reconcilierea franco-germană. Această declarație a intrat în istorie ca fiind documentul fondator al comunităților europene și al UE , fiind urmată de semnarea Tratatului de la Paris din 1951.
Acesta a fost unul dintre momentele importante ale istoriei integrării europene care a creat un val de optimism printre cei care susțineau ideeea de integrare europeană dinamică , procesul de integrare urmând un ritm accelerat caracterizat prin adoptarea unor tratate de importanță majoră pentru Uniunea Europeană și care a culminat odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona proces prin intermediul căruia Europa se poate exprima cu mai multă hotărâre în domeniul relațiilor externe.
De la Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului din 18 aprilie 1951 , legislația primară a Uniunii Europene a evoluat ca urmare a extinderii obiectivelor Comunităților și , ulterior , a Uniunii , precum și creșterii numărului de state membre ale Uniunii . În consecință , această legislație cuprinde tratatele originare , cele ulterioare de modificare a acestora , precum și un număr mare de protocoale.
1.2.Globalizarea circulației persoanelor
În sens general, globalizarea este un proces dinamic de intensificare și interconectare a relațiilor internaționale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic, economic , politic și sociocultural.
O interesantă comparație a fost făcută în literatura de specialitate cu privire la componetele acestui sistem . Astfel , dacă statul național este „mecanicul” acestei extraordinare „locomotive a istoriei” care este națiunea , globalizarea afectează deopotrivă „mecanicul” și „locomotiva”, încât putem spune că , poate cea mai importantă contradicție a lumii post moderne și a „erei globalizării”este aceea dintre cele două mari procese ale istoriei : procesul construcției naționale și procesul deconstrucției etnonaționale , ambele având caracter de permanență a istoriei , doar că în epoca noastră a atins proporții planetare și a îmbrăcat forma unui război holotropic, atrăgând totul în albia lui :religii, culturi, memorie colectivă , ritualuri , instituții , grupuri și popoare .
Provocările induse de procesul globalizării , precum și suprapunerea acestuia cu tendințele spre regionalizare și fragmentare generează tensiuni și factori de risc la nivel mondial , fapt ce conduce , inclusiv , la intensificarea fenomenului migraționist .
Dreptul la liberă circulație prezintă atât la nivel regional cât și în plan local, o serie de valențe constând în faptul că acesta reprezintă un factor de progres în dezvoltarea personalității umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul îsi îmbogățește cunoștințele și își dezvoltă sentimentele specifice 18 Lazăr Cârjan, Aurel -Vasile Sime –Dreptul la liberă circulație în contextual globalizării , în “Globalizare și identitate națională”, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, 200 , pag. 28 .
Fenomenul globalizării are o serie de efecte pozitive dar și negative pentru statele membre ale Uniunii Europene. Chiar dacă noile state membre sunt încântate de acest nou statut care presupune o arie largă de posibilități de liberă circulație și de acces la piața muncii , acestea manifestă o anumită temere cu privire la exodul de „creiere” și de plecare a specialiștilor . Chiar și pe fondul unor măsuri privind blocarea imigrației luate de către statele cu tradiție în UE, acestea se confruntă cu un val neașteptat de imigranți. Pentru țările recent aderate la UE , mai există în prezent câteva restricții privind libera circulație a lucrătorilor , restricții privite ca măsuri de combatere a migrației ilegale.
Cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a munci sau de a căuta un nou loc de muncă într-un alt stat membru al UE . Acest drept la libera circulație a lucrătorilor face parte din drepturile cetățenilor comunitari . Totodată aceștia au dreptul de a călători și de a se stabili oriunde în Uniune.
„Piața unică este una dintre valorile de bază ale Europei . Pentru cetățeni înseamnă dreptul de a trăi și munci în orice altă țară din UE și de a accesa o gamă largă de produse și servicii de calitate la prețuri mici”.
La baza libertății de circulație a persoanelor stă eliminarea oricărui tip de discriminare (bazată pe condițiile de intrare , ședere, deplasare , muncă, angajare sau plata muncii prestate) între cetățenii unui stat membru și cetățenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul acestui stat.
1.3. Libera circulatie a persoanelor stabilita in convenții si tratate intenationale
Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană.
Principiul liberei circulații a persoanelor reprezintă expresia apartenenței la un spațiu european comun , fără bariere interne.
În decursul timpului , libera circulație a persoanelor ,ca și concept, a suferit mai multe modificări . Dacă la început destinatarii acestui concept erau persoanele individuale ( fie agenți economici, fie lucrători sau prestatori de servicii ) , ulterior domeniul de aplicare al acestui principiu s-a extins la ideea de cetățean al Uniunii , fără a fi condiționat de existența vreunei activități economice sau de vreo altă condiție , cum ar fi cea de naționalitate.
Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetățenilor europeni prin stabilirea și consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetățeni, consumatori și lucrători în numeroase domenii , inclusiv mobilitatea , sănătatea și siguranța, asigurările sociale , condițiile de lucru , informarea și consultarea , egalitatea de gen și nediscriminarea . Politica de imigrație este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție .
Crearea Comunităților europene are ca temei planul lui Robert Schuman, care în anul 1950 , a lansat ideea unei „unități a Europei Occidentale ”. Însă relansarea europeană s-a produs cu ocazia Conferinței miniștrilor de externe de la Messina din 1-3 iunie 1955 când țările Benelux au propus înființarea și dezvoltarea unei piețe comune.Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană avea drept scop „ prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice , o creștere durabilă și echilibrată , o stabilitate crescândă , o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”.Libera circulație a persoanelor a reprezentat unul dintre obiectivele principale de realizat în vederea constituirii pieței comune.
Tratatul reglementează libera circulație a persoanelor alături de libera circulație a serviciilor și capitalurilor . Conceptul de liberă circulație a persoanelor este privit dintr-un nou punct de vedere fiind considerat a fi într-o conexiune strânsă cu conceptul de „lucrători”, nefiind privit nicidecum , așa cum este astăzi , ca un drept al persoanelor de a se mișca liber oriunde în interiorul Comunității . Libertatea de circulație a persoanelor a constituit o problemă delicată pentru statele membre datorită aspectelor ce țin de ordinea publică sau de siguranța națională și datorită consecințelor pe care le presupun acestea.
Astfel, primul capitol din Titlul III , care este dedicat libertății de circulație a lucrătorilor, a fost introdus la insistențele delegației italiene și a obținut fără mari probleme sprijinul necesar pentru că , pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană , urma să remedieze lipsa mâinii de lucru , problemă cu care se confruntau în acea perioadă statele nordice . Aceasta în măsura în care , în sânul unei economii integrate , deplasarea mâinii de lucru joacă un rol esențial , fiind mecanismul prin care un stat membru își adaptează nivelul de viață la modificările favorabile sau nefavorabile care se produc pe scena internațională și în structura demografică.
În ceea ce privește conținutul principiului liberei circulații a persoanelor , acesta implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă , remunerarea și celelalte condiții de muncă. Totodată în Tratat sunt prevăzute și anumite drepturi ale lucrătorilor prin care se concretizează această libertate respectiv dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă , de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre , de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză și de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat. Însă aceste dispoziții nu se aplică încadrării în administrația publică.
Actul Unic European
În perioada premergătoare adoptării Actului Unic European de o importanță majoră a fost cooperarea între statele membre ale Comunităților Europene pentru găsirea celor mai bune soluții unanim acceptate variatelor probleme cu care s-a confruntat Uniunea de-a lungul timpului.
„Actul unic european , prima revedere generală a tratatelor comunitare , confirmă că , indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele trei Comunități, ea nu se limitează la ele”. Însă aceste soluții aveau nevoie de o bază juridică solidă , ceea ce a impus necesitatea modificării Tratatului de la Roma din 1957.
Actul Unic European a reprezentat primul act modificator important al Tratatelor de la Roma pe direcția unei transformări europene desfășurată pe o perioadă de trei decenii , mai exact între anii 1957 -1987.
Recesiunea economică mondială de la începutul anului 1980 a adus cu sine un val de „ europesimism „ . Cu toate acestea , speranța a renăscut în 1985 când Comisia Europeană , sub președenția lui Jacques Delors , a prezentat Carta Albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European.
Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987 . Actul stabilea înfăptuirea Pieței Unice europene la un anumit termen limită , respectiv 31 decembrie 1992, și prevedea totodată mișcarea liberă a bunurilor , serviciilor , capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul Comunităților.
Actul Unic European definește pentru prima dată piața internă la art. 13 ca fiind „ un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor , persoanelor , serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat”.
Tratatul de la Maastricht
Ritmul istoriei s-a accelerat la sfârșitul anilor ’80 , a spus Jacque Delors. Anul 1989 a fost „ anul miracolelor” în care Uniunea Sovietică s-a prăbușit și țările din centrul și estul Europei și-au început drumul către un nou viitor . Provocarea imediată pentru Comunități a constituit-o absorbirea Republicii Democrate Germania (în urma unificării cu Germania de Vest la 03 iulie 1990 ) atât din punct de vedere economic , din cauza subdezvoltării sale , cât și din punct de vedere politic , din cauza noii greutăți pe care Republica Democrată Germania o aducea în balanță de partea Germaniei.Sosise momentul pentru a se pune formal în discuție adâncirea integrării europene dincolo de componenta economică.
La apoximativ 3 ani după intrarea în vigoare , la 1 iulie 1987 , a Actului Unic European , construcția comunitară a progresat semnificativ culminând cu încheierea unui tratat privind Uniunea Europeană . Acesta a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Așa cum rezultă din preambulul Tratatului de la Maastricht, cele douăsprezece state membre au decis să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană inițiat prin constituirea Comunităților Europene, stabilind ca obiectiv principal facilitarea liberei circulații a persoanelor, garantând totodată siguranța și securitatea popoarelor lor, prin introducerea unor dispoziții privind justiția și afacerile interne .
Printre obiectivele Tratatului se numără promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne , prin întărirea coeziunii economice și sociale , întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniuniii.
Ca element de noutate Tratatul privind Uniunea Europeană a creat o nouă entitate și anume Uniunea Europeană . Dacă Actul Unic European arată în cuprinsul preambulului că acesta are ca scop transformarea relațiilor dintre statele membre într-o uniune europeană această entitate a devenit o certitudine odată cu apariția Tratatul de la Maastricht.
În vederea îndeplinirii liberei circulații a persoanelor tratatul consideră următoarele domenii ca fiind de interes comun: politica de azil , regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane și exercitarea controlului asupra acestei treceri , politica de imigrare și politica față de resortisanții țărilor terțe . Cu privire la acesta din urmă tratatul prevede în mod expres , condițiile de intrare și de circulație al resortisanților din țările terțe pe teritoriul statelor membre, condițiile de ședere al resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre , inclusiv reîntregirea familiei și accesul pe piața forței de muncă , lupta împotriva imigrației , șederii și muncii ilegale a resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre.
Tot domenii de interes comun sunt considerate și lupta împotriva toxicomaniei , lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaționale , cooperare judiciară în domeniul civil , cooperare judiciară în domeniul penal ,cooperare vamală și cooperare polițienească în vederea prevenirii și a luptei împotriva terorismului , traficului ilegal de droguri și a altor forme grave de criminalitate internațională. Totuși tratatul dă posibilitatea statelor membre de a lua măsurile necesare pentru menținerea ordinii publice și a securității interne.
Tratatul de la Amsterdam
Reformele instituționale operate de către Tratatul de la Maastricht , în vederea potențialei extinderi a Uniunii , au fost considerate inadecvate în multe cercuri.
În general, Tratatul de la Maastricht a fost aspru criticat pentru „ obscuritatea și secretul procesului de negociere , complexitatea noii stucturi << unionale >> , împrumutarea instituțiilor comunitare pentru procesul decizional al pilonilor interguvernamentali , numeroasele excepții și posibilități de a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de activitate “, de natură a submina unitatea și coerența construcției comunitare. La data de 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam , care a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Denumirea completă a acestui tratat este : Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene , Tratatele constituind Comunitățile europene și anumite acte conexe. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a asigura capacitatea de acțiune a Uniunii Europene și după extinderea spre est.
În ceea ce privește principiul liberei circulații a persoanelor Tratatul de la Amsterdam modifică unul dintre considerentele Tratatului de la Maastricht la capitolul „Modificări de fond” în sensul că este prevăzută în mod clar facilitarea liberei circulații a persoanelor și asigurarea siguranței și securității popoarelor prin instaurarea unui spațiu de libertate , de securitate și justiție.
Unul dintre obiectivele urmărite prin încheierea acestui Tratat și în mod clar exprimat la art. B este acela că Uniunea își propune să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate , securitate și justiție în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor , în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe , dreptul de azil , imigrarea precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.
Totodata Tratatul de la Amsterdam impune Consiliului obligația luării și a unor măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidență transfrontalieră precum și măsuri în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală în vederea asigurării unui nivel ridicat de securitate prin prevenirea criminalității și prin combaterea acestui fenomen în cadrul uniunii.
Acordul Schengen și Convenția de Implementare a Acordului Schengen
La începutul anilor ’ 80 , la nivelul Uniunii Europene a fost demarată o discuție cu privire la importanța principiului libertății de circulație a persoanelor . Întrebarea care se punea era aceea dacă un spațiu de libertate la nivel european presupune , pe lângă liberul acces la piața muncii , și lipsa granițelor interne , mai exact a controalelor la frontierele dintre statele membre. Conceptul a fost inițiat la nivel european printr-o discuție în legătură cu importanța termenului libertate de mișcare . În anul 1984 , fostul cancelar german Helmut Kohl s-a întâlnit cu președintele de atunci al Franței , Francois Mitterand , la trecerea frontierei „ Goldene Brenn” din apropiere de Saarbrucken . Aici au luat decizia de a elimina controalele de frontieră între Germania și Franța.
În urma negocierilor , Franța , Germania , Belgia , Luxemburg și Olanda au decis crearea între ele a unui spațiu fără granițe interne , cunoscut sub denumirea de „ spațiul Schengen”.
Astfel, s-a încheiat între aceste state un acord la data de 14 iunie 1985 la Schengen, urmat de Convenția de implementare a Acordului Schengen în 1990 .
Inițial Acordul Schengen și Convenția de Implementare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s- a schimbat odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam , intrat în vigoare la data de 01 mai 1999. Un Protocol atașat Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene. Implementarea Convenției Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele , incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe . Aceste măsuri implică o politică de vize comună , posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară și polițienească, precum și un schimb eficient de informații.
Structural , Convenția de implementare a Acordului Schengen vizează următoarele domenii :
-vizele; circulația străinilor în spațiul Schengen; azil; cooperare polițienească; cooperare judiciară; droguri; arme și muniții; Sistemul Informatic Schengen; protecția datelor cu caracter personal.
Deși în forma sa inițială Convenția cuprindea anumite dispoziții cu privire la traversarea frontierelor interne și externe , aceste dispoziții au fost abrogate în conformitate cu prevederile art. 39 alin. 1 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului ( CE) nr. 562/06 din data de 15 martie 2006 privind stabilirea unui cod comunitar de reguli privind reglementarea circulației persoanelor la trecerea frontierelor ( denumit Codul Frontierelor Schengen ) care se vor aplica în locul acestora.
Convenția de Implementare a Acordului Schengen cuprinde dispoziții privind politica comună în domeniul circulației persoanelor , și în special regimul de vize , urmărindu-se armonizarea de comun acord a politicilor de vize. În acest sens , la art. 10 din Convenție , este reglementată viza uniformă . Aceasta este comună pentru toate părțile contractante și impune ca vizita să nu depășească trei luni.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Consiliul European de la Nisa ( decembrie 2000) a însemnat adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale , document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile , politice , economice , sociale stipulate într-o serie de documente internaționale , europene și naționale . Carta nu face nici un fel de deosebire între cetățeni , întrunind ( pentru prima dată ) în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE.
Tratatul de la Lisabona
Acest tratat a fost cunoscut încă din stadiul de proiect sub denumirea de „Tratatul de Reformă” și este destinat a înlocui Tratatul Constituțional European care nu a fost ratificat de toate statele membre. La data de 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona iar la data de 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare . Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE dar fără să le înlocuiască.
Tratatul de la Lisabona cuprinde o versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și o versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană .
1. Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană.
Încă din preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană se precizează faptul că unul dintre scopurile urmărite de semnatarii acestui tratat este acela al asigurării siguranței și securității popoarelor acestora , prin instaurarea unui spațiu de libertate , securitate și justiție în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat dar și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Relevant în acest sens este art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că „Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate , securitate și justiție , fără frontiere interne , în interiorul căreia este asigurată libera circulație a persoanelor , în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe , dreptul de azil , imigrarea , precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen ”.
2. Versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene .
Dispozițiile în materia liberei circulații a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părții a III-a din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se împart în două capitole : Capitolul I intitulat „Lucrătorii” și capitolul II intitulat „ Dreptul de stabilire “.
Art. 20 din acest tratat prevede instituirea cetățeniei europene .În acest sens se arată că este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru dar cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională ci se adaugă acesteia. Printre drepturile recunoscute cetățenilor Uniunii și enumerate de acest articol se numără și acela de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Această idee este dezvoltată în art. 21 din Tratat care prevede că orice cetățean al Uniunii are aceste drepturi sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora .
Același articol enunțat mai sus prevede aspecte procedurale și instituționale privind protecția acestui drept . Astfel, un rol important îl au Parlamentul European și Consiliul care pot lua hotărâri în conformitate cu procedura legislativă ordinară în vederea adoptării unor dispoziții menite să faciliteze exercitarea dreptului la liberă circulație și a dreptului de ședere pe teritoriul statelor membre . Tot astfel, în vederea asigurării protecției acestor drepturi , în situația în care tratatele nu au prevăzut puteri de acțiune în acest sens , Consiliul , hotărând de această dată în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri în domeniul securității sociale sau al protecției sociale.
Alte acte normative
1. Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii europene
Acest act normativ are ca obiectiv realizarea liberei circulații a lucrătorilor în cadrul UE prin eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetățeniei în ceea ce privește încadrarea în muncă , remunerarea și alte condiții de muncă precum și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în vederea desfășurării unei activități salariate , sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.
2. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.
Datorită faptului că se aplică tuturor cetățenilor , nu numai celor care se angajează în activități economice , este denumită și „ directiva cetățeniei” în literatura de specialitate.
Această directivă este destinată , printre altele, încurajării cetățenilor Uniunii Europene de a-și exercita dreptul lor la liberă circulație și rezidență pe teritoriul Statelor Membre , reducerii formalităților administrative la cerințe minimale esențiale, oferirii unei mai bune definiții a statutului de membru de familie și limitării scopurilor de refuzare a intrării pe teritoriul unui Stat Membru sau de încetare a dreptului de rezidență al acestora.
Adoptarea acestei directive a avut la bază recunoașterea de către semnatari a unor principii care guvernează libera circulație a persoanelor. Astfel, au fost avute în vedere următoarele , după cum sunt prevăzute în preambulul acesteia :
-cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoiul statelor membre , sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul de constituire a comunităților europene și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia ;
-libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale pieței interne , care reprezintă un spațiu fără frontiere interne , în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului ;
– necesitatea modificării Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului din data de 15 octombrie 1968 ;
– necesitatea acordării dreptului la liberă circulație și ședere recunoscut cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora , indiferent de cetățenie ;
– cetățenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni , fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități , alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ;
-faptul că cetățenii Uniunii care au înțeles să se stabilească pe termen lung în statul membru gazdă se bucură de dreptul de ședere permanentă ar întări sentimentul cetățeniei Uniunii și este un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale Uniunii.
-toți cetățenii Uniunii și membrii de familie ai acestora care locuiesc într-un stat membru ar trebui să beneficieze , în statul membru respectiv, de un tratatment egal cu cel al resortisanților , sub rezerva dispozițiilor speciale care sunt prevăzute în mod expres în Tratat și de dreptul derivat , etc.
3. Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educația copiilor lucrătorilor migranți
Prin această directivă Uniunea Europeană a încercat deja să promoveze abordarea de către statele membre a problemei educației copiilor lucrătorilor migranți , în condițiile în care anterior printr-o Rezoluție adoptată la 21 ianuarie 1974 privind programul de acțiune socială , Consiliul a inclus printre acțiunile sale prioritare pe acelea desemnate să îmbunătățească condițiile de liberă circulație a angajaților , în special cu privire la primirea și educarea copiilor acestora . Aceasta se aplică în cazul copiilor pentru care școlarizarea este obligatorie conform legislației statului membru gazdă și care sunt descendenți ai unui lucrător resortisant al altui stat membru .
4. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat.
Încă din preambulul acestui regulament sunt expuse motivele pentru care a fost adoptat acesta. Astfel, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere mai multe premise printre care :
– mobilitatea forței de muncă în cadrul comunității care presupune ca lucrătorii să poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă în mai multe state membre, fără ca prin aceasta să fie defavorizați;
– posibilitatea lucrătorului care locuiește pe teritoriul unui stat membru de a beneficia de garantarea dreptului de a rămâne pe acel teritoriu, după ce încetează să mai ocupe un loc de muncă în acel stat ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza incapacității permanente de muncă ori care, după o perioadă de activitate salariată și de ședere pe teritoriul unui stat membru, ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru , păstrându-și în continuare reședința pe teritoriul primului stat membru.
5. Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ).
Printre considerentele avute în vedere la elaborarea acestui regulament se numără următoarele :
-adoptarea de măsuri în vederea asigurării oricăror controale ale persoanelor care trec frontierele interne face parte din obiectivul Uniunii de a stabili un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a persoanelor este asigurată;
-crearea unui spațiu în care persoanele pot circula liber va fi dublată de măsurile cuprinse în politica comună privind trecerea frontierelor externe;
-crearea unui corp comun de legislație în special prin consolidarea și dezvoltarea acquis-ului , este una dintre componentele fundamentale ale politicii comune privind managementul frontierelor externe;
-controlul frontierelor este nu numai în interesul statelor membre la ale căror frontiere externe se efectuează , dar și în intereresul tuturor statelor membre care au eliminat controlul la frontierele interne , controlul la frontieră fiind de natură a contribui la combaterea migrației ilegale și traficului de ființe umane și să prevină orice amenințare la adresa securității interne a statelor membre , a politicii publice , sănătății publice și a relațiilor internaționale;
– reintroducerea controalelor la frontierele interne ar trebui să fie o excepție într-un spațiu în care persoanele pot circula liber.
Regulamentul are ca obietiv eliminarea controalelor la frontiere pentru persoanele care trec granițele interne dintre statele membre ale Uniuni Europene, stabilind totodată reguli ce stau la baza controlului la frontieră pentru persoanele care trec frontierele externe ale statelor membre ale Uniunii Europene.
CAPITOLUL II. POLITICA EUROPEANA PRIVIND LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR
2.1.Cadrul general de dezvoltare a politicilor europene
Oportunitatea oferită de contextul actual este de a proiecta Europa de mâine, o Europă suficient de puternică pentru a face față provocărilor actuale, dar mai ales celor viitoare. Din această perspectivă, suita acțiunii demarate de Uniune nu vizează un proces de reformă, ci sunt concentrate asupra proiectului de creare a unei noi construcții, fără însă ca aceasta să însemne abandonarea realizărilor din perioadele trecute.
Deoarece interesul este mult mai mare, depășind cadrul unei reforme, îmbunătățirile instituționale nu pot fi limitate doar la rezolvarea unor disfuncționalități.
Misiunea Europei este punctul central al proiectelor europene și impune o reflecție asupra naturii procesului de integrare european. Atât mediul internațional, cât și aspirațiile cetățenilor, prin introducerea unor elemente federale substanțiale, restricționează proiectul politic european, ceea ce presupune asumarea unor sarcini suplimentare de către Uniune, în direcția soluționării concrete a problemelor statelor națiune.
Criterii pentru o Europă puternică și chiar pentru o Europă politică:
a) Europa ca o soluție pentru problemele statelor națiune. Opinia, destul de răspândită, conform căreia o Europă puternică nu poate fi realizată decât prin transferul total/parțial de suveranitate a statelor membre este total eronată. Semnificația esențială a acestui criteriu este exercitarea suveranității statelor membre în comun și nu limitarea acesteia.
Una dintre consecințele globalizării, fenomen definit prin integrarea progresivă a piețelor și progresul rapid al comunicării, este creșterea spectaculoasă a densității transferurilor peste frontiere atât a bunelor, dar și a relelor.
Guvernele sunt expuse mai mult decât niciodată până acum, iar proiecțiile viitoare indică o creștere a dificultăților până la limita în care pot pune în pericol, chiar, obiectivele strategice ale guvernării: securitatea și prosperitatea cetățenilor propriilor cetățeni, În acest context, alternativa statelor europene, indiferent de dimensiunea lor, de a dispune cel mai bine de suveranitate este cea de a împărți și de a pune în comun suveranitatea la un nivel superior. Trebuie, de asemenea, menționat că exercitarea suveranității în termeni clasici nu mai este posibilă.
Fără a contesta contribuția decisivă a suveranității tradiționale la progresul națiunilor, în prezent rolul progresiv a încetat. Europa va adăuga valoare guvernărilor din statele membre, intervenind în rezolvarea acelor probleme ce nu pot fi soluționate la nivel național. Crizele de încredere ce se pot naște datorită erorii de percepție a acestui prim criteriu trebuie rezolvate prin reclădirea încrederii cetățenilor Europei, prin promisiunea de mai mult și nu prin riscul de mai puțin;
b) Europa trebuie să aibă un rol major în procesul de decizie ce vizează stabilirea a două regimuri globale esențiale:
– regimul de securitate globală; Europa rămâne dedicată ideii de pace, care a inspirat prima etapă a creării UE. Europa este un generator de pace și contribuie decisiv la stabilirea unui cod de norme ale regimului de securitate globală;
– regimul economic și regimul social global; regimul economic global, care este dominant în lumea actuală, impune un anumit tipar pentru organizațiile sociale, care se dovedește, de cele mai multe ori, diferit de standardul de viață europeană. In aceste condiții, fără o contribuție inovativă, Europa riscă să rămână doar o interpretare regională a globalizării. O Uniune puternică, cu o poziție relevantă în afacerile internaționale, poate juca un rol activ în diminuarea șocurilor inerente fenomenului de globalizare. Dar, Europa poate deveni un jucător global doar prin integrare politică; abandonarea sau eșecul proiectului creării unei uniuni politice va conduce în mod iremediabil la dezintegrarea și marginalizarea entităților;
c) în cadrul noii Europe este obligatorie luarea în considerare a intereselor fundamentale ale statelor constitutive: securitate, demnitate, prosperitate.
În interiorul unei Europei politice, elementele federale substanțiale, libertate și independență, se vor reconstitui singure prin materializarea intereselor menționate anterior. In același timp, nici unul dintre aceste interese nu poate fi satisfăcut în absența politicilor elaborate și implementate la nivel european.
Securitatea cetățenilor nu poate fi satisfăcută decât în condițiile asigurării la nivel continental a solidarității sociale și a pieței de muncă flexibile.
Demnitatea, presupune, inter alia, egalitatea oportunităților și respectul față de diversitatea identităților culturale. Cu alte cuvinte, protecția culturală trebuie asumată la nivel european atât timp cât grupurile culturale traversează granițele statelor naționale.
În Europa viitoare, unită, termenul de minorități culturale/naționale își va pierde semnificația, deoarece nu toate grupurile culturale vor fi minoritare, În același timp, statele membre, ca națiuni civice, își vor asuma responsabilitatea garantării drepturilor civile ale propriilor cetățeni. Esența conceptului de prosperitate este dezvoltarea teritorială, prin care se urmărește realizarea unei distribuții echilibrate a activităților economice în interiorul fiecărui stat.
In acest sens, Europa, ca expresie a solidarității, continuă eforturile întreprinse până în prezent, intervenind, de exemplu, prin fondurile structurale și politici agricole comune. Și totuși, pentru realizarea proiectului politic european exisă două cerințe suplimentare:
1) fuziunea intereselor naționale, a cărei logică a fost evidențiată de părinții fondatori. In acest sens, Jean Monnet declara că „… spre ceea ce trebuie să ne îndreptăm este o fuziune a intereselor popoarelor Europei și nu doar un alt efort de a menține echilibrul acestor interese ";
2) oferirea unei motivații cetățenilor; atractivitatea pentru o Europă integrată se obține doar dacă există o puternică motivare. Doar motivarea economică nu va reprezenta, în viitorul apropiat, un argument suficient pentru a împinge înainte vehiculul. Este nevoie de stimulente care să depășească sfera intereselor economice și să ajungă la mintea și sufletul cetățenilor. Doar în acest fel, cetățenii vor redescoperi sensul real al procesului european.
2.2. Misiunea Europei unite
Realizarea acesteia presupune formularea și evaluarea la nivel european a politicilor considerate relevante pentru pilonul doi și pilonul trei: azil și imigrare, cooperare judiciară și poliție în materie de crime, politica externă și de apărare.
În mod similar, finanțarea bugetului Uniunii trebuie abordată la nivel european pentru a se evita disputele contraproductive generate de sistemul de colectare bugetară actual. Este necesară, de asemenea, împuternicirea Uniunii de a urmări dezvoltarea economică concertată și instituționalizată.
Conservarea specificităților naționale reprezintă un alt deziderat al Uniunii, diversitatea europeană reprezentând unul dintre activele majore ale continentului.
Proiectul privind Constituția europeană aduce clarificări referitoare la semnificația conceptului de diversitate europeană prin definirea precisă a competențelor naționale în domenii cum sunt cultura și educația.
În concluzie, Esența misiunii europene poate fi reflectată prin: politici comerciale comune, politici monetare, dezvoltare economică instituționalizată, azil și emigrație, cooperare judiciară și polițienească în materie criminală, politica de externe, de apărare, finanțarea bugetului european, mediu, protecția consumatorului, politici sociale (prin dezvoltarea unui model social european), energie, rețele transeuropene, coeziune economică și socială, politică agricolă comună, cercetare și dezvoltare, servicii publice în interes general.
2.3. Instituirea Pieței interne unice
Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa (TC)
Definirea orientărilor și a condițiilor necesare asigurării unei dezvoltări echilibrate a sectoarelor pieței aparține Consiliului de Miniștri al UE, care la propunerea Comisiei Europene, adoptă regulamente sau decizii destinate acestor deziderate. Piața internă se bazează pe cei patru piloni:
• libera circulație a persoanelor;
• bunurilor;
• capitalului;
• serviciilor.
Art. 111-15 din Tratatul pentru Instituirea unei Constituții Europene prevede că: la formularea propunerilor în vederea realizării obiectivelor enunțate anterior, Comisia ține cont de amploarea efortului pe care va trebui să-l suporte unele economii care prezintă diferențe de dezvoltare pentru instituirea pieței interne și poate să propună măsurile corespunzătoare. Dacă aceste măsuri iau forma unor derogări, acestea trebuie să aibă un caracter temporar și să afecteze cât mai puțin posibil funcționarea pieței interne.
În cazul în care eforturile pe care anumite state membre trebuie să le depună pentru realizarea obiectivelor menționate în art. III-14 sunt deosebit de mari, Comisia, pe baza acestei realități, poate propune măsuri corespunzătoare, ce pot lua chiar forma derogărilor. Potrivit prevederilor art. III-15, derogările trebuie să aibă un caracter temporar și să tulbure cât mai puțin posibil funcționarea pieței interne.
Statele membre, conform art. III-16, se consultă în vederea adoptării în comun a dispozițiilor necesare pentru a evita ca funcționarea pieței interne să fie afectată de dispozițiile pe care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de tulburări grave, cu atingerea ordinii publice, în caz de război sau tensiune internațională gravă, care constituie o amenințare de război, sau pentru a face față angajamentelor contractate de acesta pentru menținerea păcii și securității internaționale.
În cazul în care dispozițiile adoptate în unul dintre cazurile enumerate au ca efect denaturarea condițiilor de concurență pe piața internă, Comisia, împreună cu statul interesat, examinează condițiile în care aceste dispoziții pot fi adaptate la regulile stabilite prin constituție.
Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție atunci când consideră că un alt stat membru face abuz de competențe în domeniul serviciilor de interes economic general.
2.4. Libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar
Libera circulație a persoanelor reprezintă una din cele mai importante libertăți fundamentale din spațiul comunitar cu multe implicații juridice, economice și politice. Dreptul unei persoane de a circula în mod liber vizează două aspecte: libertatea de circulație a unei persoane ce se află legal pe teritoriul unui stat și are în vedere dreptul acesteia de a se deplasa intra muros, adică în cadrul suprafeței delimitate de frontierele acelui stat; libertatea de circulație între state diferite. Acest din urmă aspect depășește, în mod evident, sfera de reglementare internă și impune consacrarea unor norme juridice internaționale atât cu privire la circulația persoanelor nesalarizate, cât și în privința persoanelor denumite de normele comunitare ca fiind lucrători.
Declarația universală a drepturilor omului, prin art. 13, proclamă dreptul oricărei persoane de a circula liber și de a-și alege liber reședința în interiorul unui stat, de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa și de a reveni în țara pe care anterior a părăsit-o.
În art. 2 al Protocolului nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se consacră dreptul oricui de a circula în mod liber, de a-și alege liber reședința sa și de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa.
Crearea spațiului comunitar a determinat nașterea unor importante izvoare de drept care întăresc libera circulație și o recunosc ca un drept fundamental pe care jurisdicțiile statelor membre sunt datoare să-l apere.
Tratatul de Instituire a Comunității Europene, prin art. 39, respectiv art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) stabilește că libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Comunității și ea implică eliminarea or icărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.
Prevederile Tratatului au fost dezvoltate printr-o serie de norme comunitare aparținând mai multor regulamente și dir ective dintr e care menționăm Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr.2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor acestora și Regulamentul nr.1612/68/CEE din 15 octombrie1968 cu privire la circulația lucrătorilor în interiorul Comunității. Ambele documente sunt aplicabile pentru toate statele membre ale Uniunii Europene începând cu data de 30 aprilie 2006.
Scopul urmărit prin elaborarea Directivei nr.2004/38 a fost constituirea unui act legislativ de bază în materie fiind înlocuite diverse acte normative comunitare care abordau într-un mod sectorial problema liberei circulații și a dreptului la ședere în statele membre.
În expunerea de motive a Directivei nr.2oo4/38 se subliniază că dreptul de ședere într-un stat membru consolidează sentimentul cetățeniei Uniunii Europene și promovează coeziunea socială, fapt ce reprezintă unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii.
Obiectivele Directivei nr.2004/38 constau în:
a) stabilirea condițiilor de exercitare a dreptului cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor de a circula și de a se stabili liber pe teritoriul statelor membre;
b) dreptul de stabilire permanentă în statele membre al cetățenilor Uniunii și al membrilor lor de familie;
c) limitările dreptului la libera circulație și la dreptul de ședere, pentru motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică.
Dreptul la libera circulație și de ședere trebuie recunoscut, fără discriminare, lucrătorilor „permanenți”, sezonieri și frontalieri, precum și celor angajați în activități de prestare de servicii, așa cum se motivează în preambului Regulamentului nr.1612/68 al Consiliului.
Probleme liberei circulații presupune, din punct de vedere juridic, deslușirea conotației a doi termeni: noțiunea de cetățean al Uniunii și de lucrător în spațiul comunitar.
Sub rezerva limitelor justificate de motive de ordine, siguranță publică și sănătatea publică, lucrătorii, conf. art. 111-18, alin. 3, au dreptul:
a) de a răspunde ofertelor efective de angajare;
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de ședere într-unul din statele membre pentru a exercita o activitate ocupațională în conformitate cu dispozițiile legale, de reglementare și administrative care reglementează angajarea lucrătorilor naționali;
d) de a se stabili pe teritoriul unui stat membru, după obținerea unui loc de muncă în acest stat, în condiții care fac obiectul unor regulamente europene adoptate de către comisie.
Legile sau legile-cadru europene care stabilesc măsurile necesare în vederea liberei circulații a lucrătorilor sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic și Social. Acestea se referă, în special, la:
• asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naționale de ocupare a forței de muncă;
• eliminarea procedurilor și practicilor administrative, precum și a termenelor de acces la locurile de muncă disponibile, care fie rezultă din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libera circulație a lucrătorilor;
• eliminarea tuturor termenelor și a celorlalte restricții prevăzute fie în legislațiile interne, fie în acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite la libera alegere a unui loc de muncă față de condițiile impuse lucrătorilor naționali;
• stabilirea unor mecanisme proprii, în vederea corelării cererii și ofertei de locuri de muncă și a realizării echilibrului între cerere și ofertă pe piața muncii, în condițiile în care să nu pericliteze nivelul de trai și de ocupare a forței de muncă în diferite regiuni și industrii.
În domeniul securității sociale, legea sau legea-cadru europeană stabilește măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, introducând în special un sistem prin care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:
• cumulul tuturor perioadelor luate în considerare în diferitele legislații naționale, în vederea obținerii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;
• plata prestațiilor către persoanele care au reședința pe teritoriul statelor membre.
Cetățenia Uniunii este cea care conferă dreptul fundamental și individual la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.
În preambulul Directivei 2004/38 se precizează că cetățenia Uniunii trebuie să constituie statutul fundamental al resortisanților din statele membre, dacă aceștia își exercită dreptul la liberă circulație și ședere.
Potrivit normelor comunitare cetățean al Uniunii Europene este orice persoană care se bucură de cetățenia unui stat membru. Calitatea de cetățean al Uniunii Europene nu elimină și nu înlocuiește cetățenia națională, cele două cetățenii neexcluzându-se fiind interdependente deoarece cetățenia europeană este condiționată de existența cetățeniei unui stat membru.
Fiecare stat membru este suveran să decidă asupra regulilor după care se acordă cetățenia, Uniunea Europeană nefiind în măsură să intervină în sistemul juridic propriu unui stat membru.
Având în vedere că un cetățean este, de regulă, parte într-un grup familial Directiva
2004/38 definește, în art.2, noțiunea de membru de familie prin care se înțelege:
a) soțul;
b) partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;
c) descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera b);
d) ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera b).
Destinatarii Directivei sunt toți cetățenii Uniunii care se deplasează sau își au reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrii familiei lor.
Libera circulație, potrivit art.3 alin.2 lit.a din Directivă, vizează și alți membrii de familie, indiferent de cetățenia lor, care nu se încadrează în definiția articolului 2, și care, în țara din care au venit se află în întreținerea sau sunt membri ai gospodăriei cetățeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de ședere cu titlu principal sau dacă din motive grave de sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii.
Din cuprinsul Directivei 2004/38 rezultă că beneficiarii acestei norme europene pot fi clasificați în două categorii:
– beneficiarii direcți, adică cetățenii unui stat membru și membrii de familie;
– persoanele favorizate de statul gazdă, potrivit art.3 alin.2 lit.a și b.
Deosebirea dintre cele două categorii de beneficiari este că în cazul cetățenilor europeni dispozițiile Tratatului au efect direct, ceea ce înseamnă că statul membru nu are dreptul de a refuza intrarea și stabilirea pe teritoriul său (cu excepția cazurilor de ordine, sănătate și securitate publică), pe când în cazul cetățenilor favorizați este nevoie de dispoziții proprii ale statului gazdă pentru in trare și ședere pe teritoriul său.
În expunerea de motive a Directivei 2004/38/CE, la pct. (6), se precizează că pentru menținerea unității familiei în sens larg și fără a aduce atingere interzicerii discriminării pe criteriul cetățeniei, situația persoanelor care nu sunt incluse în definiția membrilor de familie în conformitate cu prezenta directivă și care, prin urmare, nu se bucură, automat de dreptul de intrare și ședere în statul membru gazdă ar trebui să fie examinată de acesta pe baza propriei legislații interne, pentru a decide dacă se poate acorda intrarea și șederea unor asemenea persoane, luând în considerare relația lor cu cetățeanul Uniunii sau orice alte împrejurări, precum dependența lor financiară sau fizică de cetățeanul Uniunii
În conținutul dreptului la liberă circulație intră și dreptul de a părăsi un stat pe teritoriul căruia se găsește, chiar și atunci când este vorba despre propria-i țară.
Dreptul de ieșire dintr-o țară presupune ca cetățeanul Uniunii și membrii lui de familie să dețină cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile fără a li se putea impune vize de ieșire sau alte formalități echivalente.
În conformitate cu Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale – Strasbourg, 16 septembrie 1963 – se interzice orice sancțiune sau șicanare la adresa celui care dorește să plece dintr-un stat. Din practica fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului rezultă că libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat de a pleca în orice țară care este dispusă să-l primească.
În acest context, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că refuzul Finlandei de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez care domicilia în Suedia este o încălcare a libertății individului de a-și părăsi țara. Soluția este identică și în cazul în care se refuză eliberarea unui pașaport unei persoane pe motivul că aceasta nu și-a efectuat în întregime serviciul militar.
Într-o altă cauză a aceleiași foste Comisii s-a reținut că reclamanții, deși au putut părăsi în mod liber o țară – în speță Suedia – s-au plâns că n-au fost autorizați să transfere anumite sume de bani în noua lor țară de reședință (S.U.A.). Comisia a decis că „dreptul de a scoate fără nici o restricție, dintr-o țară bunurile sale nu face parte din dreptul de a părăsi liber o țară”. Decizia a fost apreciată ca fiind corectă exprimându-se opinia că speța în cauză ține „ mai degrabă de regimul juridic al bunurilor unei persoane. . .decât una ce ar privi libertatea de circulație”.
2.5.Noțiunea de lucrător.
Principalii beneficiari ai dreptului la libera circulație sunt lucrătorii statelor membre. Până la ora actuală nu s-a elaborat nici o normă juridică europeană care să definească termenul de lucrător dar conținutul acestuia poate fi dedus din cuprinsul art.39 al Tratatului asupra Comunității Europene unde la alin.2, menționându-se libera circulație a lucrătorilor se are în vedere încadrarea în muncă, remunerația și celelalte condiții de muncă.
În literatura de specialitate din România lucrătorul a fost definit ca fiind „acea persoană care se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, decât cel de origine, în scopul de a găsi un loc de muncă, de a se angaja și desfășura o activitate salariată, beneficiind de condiții de muncă adecvate, fără să fie supus vreunei discriminări”.
În terminologia juridică românească termenul de lucrător poate părea ciudată deoarece în legislația românească, cu o singură excepție, nu este utilizat. Excepția o constituie Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă unde lucrătorul este definit ca fiind o persoană angajată de către un angajator, inclusiv studenții și elevii aflați în stagiu de practică, precum și ucenicii și alți participanți la procesul de muncă, cu excepția persoanelor care prestează activități casnice. În doctrină această definiție este apreciată ca fiind foarte apropiată de cea utilizată în dreptul comunitar.
Necesitatea utililizării termenului de lucrător este justificată deoarece dreptul comunitar are ca scop armonizarea sistemelor naționale de drept care au reglementări și definiții variate, în raport de propriile tradiții economico-juridice.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene și-a adus un aport important la clarificarea noțiunii de lucrător precizând că ea este specifică dreptului comunitar și nu celui național pentru că dacă acest termen ar fi avut originea în dreptul intern atunci fiecare stat ar fi avut posibilitatea de a modifica înțelesul noțiunii de lucrător migrant, lipsind astfel anumite categorii de persoane de beneficiul protecției acordate de Tratat.
Din conținutul Tratatului, precum și din jurisprudența Curții de la Luxemburg rezultă că noțiunea de lucrător presupune următoarele elemente:
– desfășurarea unei activități economice;
– remunerarea;
– subordonarea lucrătorului față de angajator.
Prestarea unei activități economice.
Libera circulație în Uniunea Europeană – comunitate care are o origine economică – presupune prestarea unei activități cu valoare economică, orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa are dreptul de acces la o activitate salariată.
Domeniile în care se desfășoară munca și natura relațiilor dintre angajat și angajator nu prezintă importanță, esențială fiind stabilirea unei relații de muncă chiar dacă nu se încheie un contract individual de muncă.
Curtea de Justiție a decis că se poate bucura de statutul de lucrător și cetățeanul unui stat membru care activează în cadrul unei instituții cu statut special de drept internațional (ASE – Agenția Spațială Europeană) sau cel care a încheiat un contract de muncă ocazional, precum și cetățeanul care a încheiat un contract de stagiu de formare.
În cazul prestațiilor efectuate în cadrul unor comunități religioase sau spirituale munca depusă – a conchis Curtea – poate repreznta o activitate economică „ în măsura în care aceasta tinde să garanteze o independență economică a comunității.
Potrivit aceleiași instanțe poate fi considerat lucrător, în sensul dreptului comunitar, și cel care prestează o activitate ce presupune o durată și productivitate normală a muncii și care creează în mod indubitabil un beneficiu angajatorului său. Este cazul celebru al fotbalistului belgian Jean Marc Bosman care a permis Curții să precizeze că și exercitarea unui sport – în speța noastră fotbalul, J.M.Bosman fiind jucător profesionist la un club belgian de fotbal – poate intra sub incidența normelor comunitare dacă prestația sportivă are un conținut economic. Sportivii profesioniști și semiprofesioniști activează în cadrul unor asociații sportive urmărind avantaje patrimoniale caz în care dreptul lor la libera circulație nu poate fi restrâns prin diverse norme ce invocă „clauza de naționalitate”.
Sportivii amatori precum și cei care participă la jocurile unei echipe naționale nu prestează o activitate economică, în sensul dreptului comunitar și nu intră sub incidența normelor privind dreptul la liberă circulație.
Pentru ca o persoană să dobândească statutul de lucrător trebuie ca relația de muncă în care este implicată să presupună primirea în contrapartidă a unei remunerații, indiferent de nivelul și modalitățile acesteia. Ceea ce reprezintă esențialul este ca munca să fie reală și efectivă, adică „activitatea depusă de lucrător să contribuie la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producției întreprinderii”.
Curtea de la Luxemburg a statuat că recunoașterea calității de lucrător nu depinde de nivelul de salarizare nefiind necesar ca plata primită să acopere în totalitate veniturile necesare de trai, ele putând fi inferioare minimului de existență necesar în statul gazdă. Mobilul intern care l-au determinat pe un cetățean al Uniunii Europene să caute de lucru într-un alt stat membru și să accepte nivelul unei salarizări inferioare în țara gazdă sunt irelevante atâta vreme cât el desfășoară o activitate reală și efectivă .
Este considerat lucrător și cel care este implicat într -un stagiu de formare profesională sub supravegherea autorităților țării gazdă, perioadă de timp în care prestează și activități salarizate în favoarea unor beneficiari.
Calitatea de lucrător presupune executarea prestației sub conducerea beneficiarului muncii depuse care poate da dispoziții, poate controla, poate aplica sancțiuni, într-un cuvânt are putere de direcție ceea ce determină subordonarea tipică a angajatului față de angajatorul său.
În doctrina occidentală s-a pus problema dacă această subordonare este una simplă, de natură economică ( calitatea de salariat este recunoscută celui care se găsește plasat sub dependența economică a altuia, în profitul căruia lucrează și de unde își acoperă resursele financiare) sau este vorba de o subordonare juridică ce presupune recunoașterea calității de salariat celui care execută munca sub ordinele altuia, acesta din urmă putând da directive privind executarea prestației și poate controla îndeplinirea sarcinilor și a calității muncii efectuate.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în favoarea abordării subordonării de tip juridic care presupune puterea angajatorului pe plan organizatoric, normativ și disciplinar.
Problema dacă libera circulație vizează și funcționarii publici a fost într-o perioadă de timp controversată datorită modului lapidar în care a fost formulat aliniatul (4) al art. 39 din Tratat: „Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică”.
Determinantă a fost poziția Curții de Justiție care a decis că nu beneficiază de dispozițiile privind libera circulație a lucrătorilor „locurile de muncă ce presupun o participare, directă sau indirectă, la exercitarea puterii publice și la funcțiile ce au ca obiect salvgardarea interesului general al statului și al altor colectivități publice. Astfel de locuri de muncă presupun, așadar, din partea titularilor lor existența unui raport specific de solidaritate față de stat, ca și reciprocitatea drepturilor și a îndatoririlor care constituie baza legăturii de cetățenie”.
În dreptul comunitar nu există o definiție a noțiunii de „interes public” dar din practica constantă a Curții de Justiție rezultă că textul din Tratat se referă la activitățile ce implică exercițiul autorității publice și necesitatea prezervării interesului general. Curtea a apreciat că noțiunea de putere publică constă în autoritatea ce decurge din suveranitatea statului și posibilitatea de a utiliza constrângerea față de cetățeni.
Alături de Curtea de Justiție și Comisia s-a declarat de acord ca prevederile art.39 alin.(4) din Tratat să vizeze funcții specifice statului, cum ar fi : forțele de ordine, armata, diplomația, magistratura, diferite locuri de muncă din anumite ministere, guverne regionale, colectivități locale, toate aceste presupunând exercitarea puterii juridice publice a statului.
Prin mai multe hotărâri ale sale Curtea de Justiție a decis că nu se poate accepta exercitarea funcției publice decât dacă este vorba de o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și prin funcția respectivă se apără interesele generale ale unui stat membru.
Nu intră în această categorie profesorii și cercetătorii chiar dacă în unele state, Germania bunăoară, se consideră că profesorii beneficiază de prerogativele puterii publice prin faptul ținerii unor cursuri, a notării elevilor și a deciziei de promovare în clasele superioare.
In unele țări din Uniunea Europeană s-a admis ca cetățenii statelor membre să poată accede la posturi specifice administrației publice cu condiția ca atribuțiile îndeplinite să nu implice exercițiul suveranității.
Libera circulație a lucrătorilor impune instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți și persoanelor aflate în întreținerea acestora dreptul la :
a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații interne în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;
b) plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.
Se impune precizarea că noțiunea de lucrător în dreptul comunitar nu este univocă ceea ce înseamnă că noțiunea de lucrător în domeniul relațiilor de muncă diferă de noțiunea de lucrător în domeniul securității sociale.
Potrivit art.1 din Regulamentul 1408 / 71 noțiunea de lucrător se referă la lucrătorul salariat sau lucrătorul independent afiliat la un regim național de asigurare socială26. Curtea de Justiție a permis lărgirea sferei noțiunii de lucrător înglobând în ea și cetățenii Uniunii Europene care se deplasează în interes personal într-o țară membră și care pot beneficia de prevederile Regulamentului 1408 / 71 chiar dacă nu au un loc de muncă în țara gazdă dar beneficiază de un regim de securitate socială și au fost asigurați în calitate de lucrători.
Printr-o altă hotărâre a Curții de Justiție s-a precizat că normele comunitare în materia securității sociale se aplică tuturor lucrătorilor asigurați, fiind irelevantă cauza pentru care ei se deplasează într-o altă țară membră a Uniunii Europene.
Din practica Curții de Justiție se poate constata că noțiunea de lucrător în materia securității sociale nu este identică în toate țările membre, legislația națională fiind cea care stabilește beneficiarii regimului general de securitate socială. Dar, Curtea atenționează statele membre că o persoană ce beneficiază de un regim general de securitate socială intră în sfera de aplicare a normelor comunitare privind coordonarea regimurilor de securitate socială
Din preambulul Regulamentului nr.883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, din 29 aprilie 2004, rezultă că regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor. Regulamentul, prin chiar art.1, face o serie de precizări terminologice, inclusiv cele privind activitatea salariată și cea independentă contribuind la buna înțelegere a dreptului la libera circulație a lucrătorilor.
Libertatea de circulație, cu cele trei compenente fundamentale ale sale – dreptul de a circula liber pe teritoriul unui stat, dreptul de a-ți alege reședința pe teritoriul unui stat și dreptul de a părăsi teritoriul unui stat – este recunoscută tuturor cetățenilor Uniunii Europene în mod nediscriminatoriu dar, poate cunoaște, în anumite situații, unele limitări.
Restrângerea libertății de circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor lor de familie trebuie să aibă ca fundament o normă juridică, să urmărească un scop legitim, să fie necesară, utilă și să se realizeze prin mijloace specifice unei societăți democratice. Este foarte important ca restrângerea libertății de circulație să aibă loc cu respectarea proporționalității între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui și să se bazeze exclusiv pe condiția personală a cetățeanului în cauză.
Conform Tratatului libera circulație nu poate fi îngrădită decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi admise moti vări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.
Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis, în soluționarea unor cauze concrete că nu pot fi considerate limitări ale dreptului de circulație următoarele fapte:
– obligația impusă fiecărui cetățean de a avea asupra sa un document de identitate și care să fie prezentat autorităților publice la cererea acestora;
– detenția unei persoane, în condițiile legii, împotriva căreia s-a pornit procedura de urmărire penală;
– condiția legală a stabilirii unei reședințe permanente pe teritoriul țării gazdă în vederea restituirii, la cerere, a unor bunuri.
Conduita personală pentru a a fi motiv de restrângere a dreptului la libera circulație trebuie să reprezinte o amenințare reală, gravă și actuală la adresa unui interes fundamental al societății.
Curtea de Justiție a stabilit că un stat membru poate invoca, în caz de restrângere a liberei circulații, comportamentul personal al unei persoane constând în afilierea la un grup sau o organizație care, deși nu este interzisă, prin activitățile sale prezintă un cert pericol social.
Invocarea comportamentului personal pentru restrângerea libertății de circulație trebuie argumentată cu faptul că amenințarea la adresa ordinii și siguranței publice își are sursa în fapta personală a unui individ iar expulzarea acestuia nu poate fi decisă pentru motive de prevenție generală sau cu scopul de a descuraja alte persoane.
Justificarea măsurilor de restrângere a dreptului la libera circulație pe motiv de ordine publică trebuie apreciate în raport de toate normele dreptului comunitar pentru a se evita aprecierile discreționare ale statelor membre și a garanta drepturile cetățenilor europeni supuși unor astfel de măsuri.
În cazul romilor (țiganilor) de cetățenie română aflați pe teritoriile altor state membre ale Uniunii Europene restrângerea dreptului lor de circulație, de ședere și de revenire nu este posibilă decât pentru aceleași motive invocate în Tratat. În situația punctuală petrecută în Franța, în ultimele luni ale anului 2010, Uniunea Europeană se confruntă cu o situație pe care nu a avut-o în vedere, deși trebuia s-o prevadă și care a creat dificultăți în raporturile dintre unele state membre mai ales pentru faptul că, în opinia noastră, nici una din țările implicate nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce au făcut – este cazul Franței care a procedat la expulzări mascate – sau ceea ce trebuiau să facă, cu mult mai multă vreme înainte de aceste evenimente – este cazul României care nu a depus sufiente eforturi pentru integrarea socială a romilor (țiganilor) și a cheltuit în mod ineficient și poate chiar iresponsabil bani publici destinați politicii de educație și inserție socială a acestei etnii.
Ne exprimăm categoric opinia cu privire la vinovăția statului român în ceea ce privește tergiversarea sine die a rezolvării problemei integrării etniei rome prin politici ferme și constante planificate, mai ales, pe plan educațional. De la dezrobirea țiganilor din secolul XIX, ce a avut loc în Principatele Române, problema integrării sociale a acestora a fost total neglijată considerându-se, în mod nejustificat, că ea se va produce de la sine, prin trecerea timpului și numai prin efortul propriu al acestei etnii, ceea ce, bineînțeles, nu s-a întâmplat.
În același timp ne exprimăm totala surprindere față de atitudinea unor lideri ai țării în care s-a născut principiul fundamental al libertății omului și care au găsit de cuviin ță să utilizeze mijloace de îndepărtare a unor cetățeni – vrem, nu vrem; ne place sau nu ne place
– europeni încercând să mascheze adevăratele intenții de expulzare, pentru care nu aveau motive, și în nici un caz în grup.
Utilizarea unor mijloace ieftine și viclene de escamotare a realelor intenții de expulzare prin momirea unor grupuri de oameni, foarte vulnerabili din punct de vedere economic, cu sume de bani, modice, de altfel, nu face cinste nici unui conducător, cu atât mai mult cu cât este vorba de capul statului unei țări care este realmente lider al culturii și civilizației umane.
Fără a încerca să derobez statul român de obligațiile pe care le are față de proprii cetățeni, indiferent de natura lor etnică, ne exprimăm convingerea că problema romilor, care s-ar putea să fie ultima grupare etnică din Europa cu tradiții culturale migratoare, este una și europeană ce presupune un efort concertat și comun în vederea integrării în parametrii consacrați în Uniune.
Plasarea culpei dintr-o parte în alta, precum și lipsa de viziune a organismelor de conducere a Uniunii Europene în problematica, reală și concretă, a existenței în Europa a unor grupuri etnice cu valențe culturale aparte și tradiții milenare de migrație, demonstrează prăpastia încă existentă între prevederile moderne, elegante, umanitare privind egalitatea în drepturi și nediscriminarea și crudele, uneori chiar șocantele fapte cotidiene de viață care demonstrează unele tare ale intoleranței ce sunt cu atât mai neplăcute cu cât sunt manifestate de reprezentanți ai unei națiuni care prin vărsare de sânge a luptat și a câștigat recunoașterea unor drepturi fundamentale ale omului.
În privința restrângerii dreptului la libera circulație pe motive de sănătate publică, potrivit art.29 din Directiva nr.2004/38 a CE, singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății , precum și alte boli infecțioase și parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă.
Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv.
Îndepărtarea de pe teritoriul unei țări gazdă trebuie să respecte normele europene de drept material și procedural oferindu-se astfel o serie de garanții privind dreptul de circulație, de ședere și de părăsire a unui stat membru al Uniunii Europene.
Este interzisă expulzarea, prin măsuri individuale sau colective, a cetățenilor unui stat, de pe teritoriul acestuia.
Este importantă delimitarea între termenii expulzare și extrădare.
Prin expulzare se înțelege punerea în executare a unui ordin de a părăsi un anumit teritoriu statal , pe când prin extrădare are loc o „punere” sau „predare” a unei persoane unui alt stat, de obicei, în vederea urmăririi, judecării sau executării unei pedepse penale.
Extrădarea, reglementarea ei, aparține normelor juridice ale fiecărui stat în parte, unele state permițând procedura extrădării, pe când altele nu o admit.
Expulzarea cetățeanului european și a familiei sale, care a dobândit dreptul de ședere permanentă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene nu este posibilă decât în situațiile în care intervin motive imperative de ordine și siguranță publică.
Din punct de vedere procedural persoanele aflate într-o astfel de situație trebuie înștiințate printr-o notificare și informate cu privire la motivele invocate în vederea expulzării.
În notificare este obligatorie precizarea dreptului de a contesta măsura și organul judiciar sau administrativ la care se depune contestația.
Rezolvarea contestației se face cu respectarea drepturilor procedurale și de apărare care trebuie să fie recunoscute, cel puțin, la nivelul condițiilor aplicabile în fața unor instanțe naționale de același tip.
Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriul unui stat comunitar, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, au dreptul de a li se ridica interdicția, pe bază de cerere, după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de împrejurări și, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării.
Pe perioada analizării cererii lor persoanele în cauză nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului care a impus interdicția.
Referitor la libertatea de stabilire, Constituția Europeană, prin art. 111-22, interzice restricțiile impuse libertății de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile la înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Legile-cadru europene ce reglementează măsurile pentru obținerea libertății de stabilire în ceea ce privește o activitate determinată sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic și Social. Parlamentul European, Consiliul de Miniștri și Comisia își exercită funcțiile care le revin, și anume:
a) abordarea, în general, cu prioritate a activităților la care libertatea de stabilire își aduce o contribuție deosebit de utilă, în vederea dezvoltării producției și schimburi;
b) asigurarea unei colaborări strânse între administrațiile naționale competente pentru a cunoaște situațiile deosebite ale diferitelor activități în cadrul Uniunii;
c) eliminarea acelor proceduri și practici administrative care decurg fie din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libertatea de stabilire;
d) asigurarea posibilității ca lucrătorii salariați dintr-un stat membru angajați pe teritoriul altui stat membru să poată să rămână pe teritoriul acestuia pentru exercitarea unei activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar veni în acest stat în momentul în care intenționează să inițieze această activitate;
e) asigurarea posibilității de activități de achiziționare și exploatare a proprietăților funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru, în măsura în care nu aduce atingere principiilor stabilite;
f) aplicarea eliminării treptate a restricțiilor impuse libertății de stabilire, în cadrul fiecărei ramuri de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de admitere a personalului la sediul principal, în organele de conducere sau de supraveghere ale acestora;
g) coordonarea, în măsura în care este necesar și în vederea alinierii, a garanțiilor cerute în statele membre pentru a proteja interesele asociațiilor, cât și ale terților;
h) asigurarea nedenaturării condițiilor de stabilire a ajutoarelor acordate de statele membre.
Referitor la activitățile independente, legile-cadru europene vizează:
• recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri;
• coordonarea dispozițiilor legale, de reglementare și administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.
În ceea ce privește profesiunile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este condiționată de coordonarea condițiilor lor de exercitare în diferitele state membre.
Așa după cum este menționat în art. 111-27, din Constituția Europeană, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru si având sediul social, administrația centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăți se înțelege societățile de drept civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților care nu au scop lucrativ.
2.6. Libertatea de prestare a serviciilor
În sensul Constituției, serviciile sunt definite ca reprezentând prestările furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
• activități cu caracter industrial;
• activități cu caracter comercial;
• activități artizanale;
• activități prestate în cadrul profesiunilor liberale. Libera circulație a serviciilor din domeniul transporturilor
este reglementată în cadrul politicii transporturilor.
Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor de capital trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor.
Legea-cadru europeană în care sunt menționate măsurile destinate realizării liberalizării unui serviciu determinat este adoptată după consultarea Comitetului Economic și Social, și se aplică cu prioritate acelor servicii care intervin în costurile de producție sau a căror liberalizare contribuie la promovarea schimburilor de mărfuri.
2.7.Restricții ale dreptului la liberă circulație a persoanelor în spațiul uniunii europene
Societatea europeană se bazează pe trei elemente de importanță majoră și anume :
libertate ;
securitate;
justiție .
Aceste elemente reprezintă , de altfel, baza integrării europene . Numai o cooperare susținută între statele membre ale Uniunii Europene poate duce la îndeplinirea acestor deziderate . În mijlocul acestei zone de libertate , securitate de justiție sunt cetățenii europeni care beneficiază de o serie de drepturi fundamentale printre care și dreptul la liberă circulație .
În acest context cetățenii europeni au posibilitatea de a călători ca simpli turiști în mod liber în oricare dintre țările Uniunii Europene , de a alege în mod liber țara în care să locuiască permanent sau temporar , în care să muncească sau să studieze . Acestea reprezintă o concretizare a principiului liberei circulații a persoanelor .
Libera circulație a persoanelor se concretizează într-o întreagă serie de drepturi subiective , a căror efectivitate este garantată prin mecanismele de protecție pe care le conține propriul ordin comunitar. În acest sens ,în ciuda dificultăților cărora trebuie să le facă față, dezvoltarea principiului libertății de circulație a persoanelor în înaintarea procesului de integrare ,pentru a depăși cadrul acestor considerații inițiale ,trebuie să aibă în vedere că în însăși rațiunea de a fi a acestui principiu rezidă legătura cu ideea de cetățenie .Această legătură a devenit evidentă încă de la primele încercări de a intensifica dimensiunea politică pe care o conține procesul de integrare europeană, ceea ce permite receptarea sensului liberei circulații a persoanelor ca unul dintre elementele definitorii ale unei asemenea cetățenii .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libera Circulație a Persoanelor din Perspectiva Integrării României în Uniunea Europeană (ID: 117422)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.