. Libera Circulatie A Persoanelor

CUPRINS

ABREVIERI 5

CAPITOLUL I

Considerații introductive 6

Secțiunea I

Scurt istoric – Uniunea Europeană 6

Secțiunea a II-a

Concepte 8

CAPITOLUL II

Reglementări comunitare privind libera circulație a persoanelor în cadrul UE 10

Secțiunea I

Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam și Actului Unic

European și legislația derivată 10

Secțiunea a II-a

Acquis-ul Schengen 16

1. Politica comunitară în domeniul vizelor 17

2. Politica comunitară privind migrația și azilul 19

3. Protecția datelor cu caracter personal 20

Secțiunea a III-a

Tratatul instituind o constituție pentru Europa 21

CAPITOLUL III

Conținutul material 24

Secțiunea I

Dreptul de intrare și de ședere 24

1. Directiva nr. 68/360 24

2. Directiva nr. 2004/38 25

Secțiunea a II-a

Liberul acces la angajare și egalitatea de tratament 29

1. Regulamentul nr. 1612/68 29

2. Regulamentul nr. 2434/92 30

Secțiunea a III-a

Libertatea în procesul angajării 31

Secțiunea a IV-a.

Egalitatea de tratament 31

1. Domeniul profesiilor reglementate 33

2. Profesiile nereglementate 36

3. Recunoașterea diplomelor academice 36

Secțiunea a V-a

Condițiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naționali 37

Secțiunea a VI-a

Avantajele sociale și fiscale 39

Secțiunea a VII-a

Accesul în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari 42

Secțiunea a VIII-a

Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare și management 43

Secțiunea a IX-a

Accesul la locuință 44

Secțiunea a X-a

Membrii de familie ai lucrătorului migrant 45

1. Rezidență 45

2. Angajare 46

3. Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională și ucenicie 46

4. Accesul membrilor de familie la avantaje sociale 47

Secțiunea a XI-a

Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfășurarea unei activități salariate în acel stat 48

Secțiunea a XII-a

Angajarea în administrația publică 51

Secțiunea a XIII-a

Restricții ale dreptului de intrare și dreptului de ședere pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică 56

CAPITOLUL IV

Instituții competente 59

CAPITOLUL V

Libertatea de stabilire și cea de a presta servicii 62

Secțiunea I

Regimul juridic al libertății de prestare a serviciilor 64

1. Specificitatea L. P. S. 64

2. Specificitatea L. P. S. în unele sectoare economice 64

Secțiunea a II-a

L.P.S. activă și L.P.S. pasivă 64

1. Regimul juridic al L.P.S. active 65

A. Interzicerea discriminărilor, în funcție de cetățenie sau de reședință 65

B. Reședința 66

C. Măsurile naționale restrictive, aplicabile în mod nediferențiat și justificate prin motive de interes general 66

D. Motivele imperioase de interes general 68

E. Recunoașterea reciprocă 69

F. Măsuri obiectiv justificate prin imperativul în cauză……… 69

G. Principiul proporționalității 70

H. Consecințele: posibilitatea unui tratament specific pentru prestatorii de servicii sau a unui tratament național "atenuat" 70

2. Regimul juridic al L.P.S. pasivă 71

A. Dreptul de deplasare al destinatarilor serviciilor 71

B. Renunțarea din partea destinatarului serviciilor la protecția dreptului său național 71

C. Nediscriminarea destinatarilor serviciilor 71

CAPITOLUL VI

Legislație internă armonizată privind libera circulație a persoanelor și a forței de muncă 73

CAPITOLUL VII

Raportul Comprehensiv de Monitorizare 2005 privind România – Capitolul 2 – Libera circulație a persoanelor 81

CONCLUZII 83

ANEXE 85

Anexa nr. 1 Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa 85

Anexa nr. 2 Legea nr.309 din 28 iunie 2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European 90

BIBLIOGRAFIE 99

ABREVIERI

AUE :Actul Unic European

Art. :Articolul

CE :Comunitatea europeană

CECO :Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

CEE :Comunitatea economică europeană

CJCE :Curtea de Justiție a Comunităților europene

JOCE :Jurnalul Oficial al Comunităților europene

LPS :Libertatea prestării de servicii

Op. cit. :Opera citată

p. :Pagina

par. :Paragraful

SEE :Spațiul economic european

TCE :Tratatul instituind Comunitatea europeană

TCEE :Tratatul instituind Comunitatea economică europeană

UE :Uniunea Europeană

UEO :Uniunea Europei Occidentale

v.n. :Vechea numerotare

CAPITOLUL I

Considerații introductive

Secțiunea I

Scurt istoric – Uniunea Europeană

Declarația din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, reprezintă piatra de temelie a ceea ce constituie astăzi cea mai importantă construcție economică, socială și juridică a Europei, și anume Uniunea Europeană. Acesta prezenta planul pe care îl elaborase în vederea unificării industriei europene a cărbunelui și oțelului. Era, cu adevărat, o inițiativă istorică în favoarea unei „Europe organizate și vii”, care este „indispensabilă civilizației” și fără de care „pacea în lume nu ar putea fi salvată”.

Acest plan a devenit realitate o dată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris.

Câțiva ani mai târziu, tratatele de la Roma din 25 martie 1957 au consfințit constituirea Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).

Cele șase state membre fondatoare erau Franța, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală Germania. La 1 ianuarie 1973 Anglia, Danemarca și Irlanda au aderat la Comunitate.

Ulterior, Comunitatea europeană s-a extins spre sud prin acceptarea ca membrii a Portugaliei și Spaniei (1.1.1986), precum și a Greciei (1.1.1981).

Ultima extindere de tip clasic a Comunităților (adică în absența unui tratat adoptat în prealabil, așa cum este actualul Tratat de la Nisa) a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale Comunităților, astfel încât, numărul total al acestora ajunge la 15.

Un moment important îl constituie semnarea în 1986 a Actului Unic European (AUE). Principalul scop al acestui document a fost eliminarea ultimilor bariere în calea creării Pieței unice până la 31 decembrie 1992. AUE a reglementat circulația liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăților și a persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităților.

În plus, Actul Unic European a extins sfera competențelor Comunității și a introdus o serie de schimbări procedurale menite să accelereze procesul decizional la nivel comunitar.

La 7 februarie 1992, a fost semnat la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Prin ratificarea sa, la sfârșitul anului 1993, de către toate statele membre ale Comunității Europene (numită de acum oficial Uniunea Europeană), s-a deschis drumul realizării, în etape, atât a unei uniuni politice, cât și a unei uniuni economice și monetare, constituind, fără îndoială, un reper fundamental în istoria civilizației europene.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană cunoaște, într-o anumită măsură, unele transformări. Îi sunt încredințate noi sarcini, rolul cetățeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.

Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că, deși el urmează altor două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii (AUE – 1986, Tratatul de la Maastricht – 1992) erau, încă, necesare răspunsuri la numeroasele probleme care au rămas deschise. Acestea priveau, îndeosebi, rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deși acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde trei părți: modificări ale Tratatului asupra UE; simplificarea Tratatelor; dispoziții generale și finale. Celor trei părți li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale și 58 de Declarații comune.

O conferință interguvernamentală convocată pentru a dezbate problemele instituționale legate de viitoarea extindere a Uniunii, s-a terminat la 11 decembrie 2000, prin adoptarea Tratatului de la Nisa, a cărui ratificare de către statele membre s-a încheiat la sfârșitul anului 2002.

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.

Reformele de la Nisa au pregătit structura instituțională a UE pentru extinderea prin aderarea a noi state.

Pe 18 iulie 2003, proiectul final al Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost publicat în Praesidiumul Convenției pentru Viitorul Europei.

Obiectivele proiectului de constituție sunt, în principal, cel de a simplifica seriile de Tratate și Protocoale ce dau în prezent constituția legală a Europei, și cel de a spori funcționarea viitoarei Uniuni când 10 până la 12 țări din Europa de Est se vor alătura celor 15 state membre pe 1 mai 2004 respectiv 1 ianuarie 2007. Tratatul acordă personalitate juridică UE în dreptul internațional (fiind subiect de drept internațional), în dreptul comunitar și în dreptul intern al statelor membre. Instituțiile UE vor fi conform Constituției Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea prevede și izvoarele dreptului comunitar: legea europeană (înlocuiește regulamentul), legea-cadru (înlocuiește directiva), regulamentul – act non-legislativ edictat pentru aplicarea unor acte sau prevedri specifice Constituției, decizia, recomandarea și avizul. Tratatul va înlocui Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene și tratatele care le amendează pe acestea. Tratatul Euroatom rămâne în vigoare. Carta drepturilor fundamentale ale UE este introdusă în tratat. Noul tratat prevede posibilitatea dezvoltării apărării europene și introduce o clauză de solidaritate a UE în fața unui atac extern. Înființează un Parchet European competent în lupta contra fraudelor, dar și împotriva criminalității grave.

Secțiunea a II-a

Concepte

Pentru o mai bună înțelegere a problematicii care va fi analizată în paginile ce urmează, se vor prezenta în continuare câteva concepte specifice temei abordate.

Libertatea de stabilire constituie, în primul rând, dreptul recunoscut emigranților statelor membre ale Comunităților europene de a avea posibilitatea să presteze activități remunerate, pe teritoriul statelor membre, beneficiind de sprijin material și, acolo unde e cazul, juridic. În al doilea rând, libertatea de stabilire constă în dreptul oferit cetățenilor Uniunii Europene de a înființa și administra întreprinderi.

Libertatea prestării de servicii poate fi definită ca dreptul de a oferi, avându-se ca bază un sediu, oricare ar fi acesta (principal sau secundar), stabilit pe teritoriul Comunităților europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-și reședința/sediul pe teritoriul altor state membre. Reglamentările comunitare nu conțin o definiție clară a ceea ce numim „prestare de servicii”. Prin interpretarea dispozițiilor Tratatului de la Roma instituind CEE, se acceptă a priori că toate activitățile din cadrul profesiilor având caracter intelectual (medic, avocat, notar, arhitect etc.) sunt incluse în noțiunea acceptată de Comunitatea europeană referitoare la prestarea de servicii.

Emigrant comunitar este orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale CE. Stabilirea acestei cetățenii ține de legea statului a cărui cetățenie este revendicată.

Se poate întâmplaaționale ale Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deși acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde trei părți: modificări ale Tratatului asupra UE; simplificarea Tratatelor; dispoziții generale și finale. Celor trei părți li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale și 58 de Declarații comune.

O conferință interguvernamentală convocată pentru a dezbate problemele instituționale legate de viitoarea extindere a Uniunii, s-a terminat la 11 decembrie 2000, prin adoptarea Tratatului de la Nisa, a cărui ratificare de către statele membre s-a încheiat la sfârșitul anului 2002.

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.

Reformele de la Nisa au pregătit structura instituțională a UE pentru extinderea prin aderarea a noi state.

Pe 18 iulie 2003, proiectul final al Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost publicat în Praesidiumul Convenției pentru Viitorul Europei.

Obiectivele proiectului de constituție sunt, în principal, cel de a simplifica seriile de Tratate și Protocoale ce dau în prezent constituția legală a Europei, și cel de a spori funcționarea viitoarei Uniuni când 10 până la 12 țări din Europa de Est se vor alătura celor 15 state membre pe 1 mai 2004 respectiv 1 ianuarie 2007. Tratatul acordă personalitate juridică UE în dreptul internațional (fiind subiect de drept internațional), în dreptul comunitar și în dreptul intern al statelor membre. Instituțiile UE vor fi conform Constituției Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea prevede și izvoarele dreptului comunitar: legea europeană (înlocuiește regulamentul), legea-cadru (înlocuiește directiva), regulamentul – act non-legislativ edictat pentru aplicarea unor acte sau prevedri specifice Constituției, decizia, recomandarea și avizul. Tratatul va înlocui Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene și tratatele care le amendează pe acestea. Tratatul Euroatom rămâne în vigoare. Carta drepturilor fundamentale ale UE este introdusă în tratat. Noul tratat prevede posibilitatea dezvoltării apărării europene și introduce o clauză de solidaritate a UE în fața unui atac extern. Înființează un Parchet European competent în lupta contra fraudelor, dar și împotriva criminalității grave.

Secțiunea a II-a

Concepte

Pentru o mai bună înțelegere a problematicii care va fi analizată în paginile ce urmează, se vor prezenta în continuare câteva concepte specifice temei abordate.

Libertatea de stabilire constituie, în primul rând, dreptul recunoscut emigranților statelor membre ale Comunităților europene de a avea posibilitatea să presteze activități remunerate, pe teritoriul statelor membre, beneficiind de sprijin material și, acolo unde e cazul, juridic. În al doilea rând, libertatea de stabilire constă în dreptul oferit cetățenilor Uniunii Europene de a înființa și administra întreprinderi.

Libertatea prestării de servicii poate fi definită ca dreptul de a oferi, avându-se ca bază un sediu, oricare ar fi acesta (principal sau secundar), stabilit pe teritoriul Comunităților europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-și reședința/sediul pe teritoriul altor state membre. Reglamentările comunitare nu conțin o definiție clară a ceea ce numim „prestare de servicii”. Prin interpretarea dispozițiilor Tratatului de la Roma instituind CEE, se acceptă a priori că toate activitățile din cadrul profesiilor având caracter intelectual (medic, avocat, notar, arhitect etc.) sunt incluse în noțiunea acceptată de Comunitatea europeană referitoare la prestarea de servicii.

Emigrant comunitar este orice persoană care are cetățenia unuia dintre statele membre ale CE. Stabilirea acestei cetățenii ține de legea statului a cărui cetățenie este revendicată.

Se poate întâmpla ca aplicarea unei legislații naționale să-i pună pe emigranții unui stat membru care a promulgat-o într-o situație juridică sau economică mai puțin favorabilă pe teritoriul său, decât cea a emigranților altor state membre care pot invoca dreptul comunitar. În acest caz, apare ceea ce se numește discriminare „indirectă”.

Libera circulație a lucrătorilor se definește prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfășura o activitate, precum și de a rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfășurat o activitate

CAPITOLUL II

Reglementări comunitare privind libera circulație a persoanelor în cadrul UE

Secțiunea I

Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam și

Actului Unic European și legislația derivată

1. „Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii

Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și

stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor

membre“.

2. „Libertatea de circulație și de ședere poate să fie

acordată, în conformitate cu Tratatul instituind

Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe

care domiciliază legal pe teritoriul unui stat

membru.’’

(Carta Uniunii Europene privind drepturile

fundamentale – Articolul 45)

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht(1993), prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație (Titlul VI – cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne, cunoscut și sub numele de al Treilea Pilon al UE).

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor) și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. Marea Britanie și Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

Libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor. Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995).

Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma, și nici Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut și sub denumirea de Tratatul de la Maastricht, nu conțin o listă a drepturilor fundamentale.

Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în Uniune este acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea și interpretarea legislației comunitare.

În contextul necesității de compatibilitate cu drepturile fundamentale recunoscute și protejate de constituțiile statelor membre, Curtea Europeană de Justiție a recunoscut o serie de drepturi cunoscute ca fiind fundamentale (ex. aspecte ale liberei circulații: tratamentul egal, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea de profesare, libertatea comercială, libertatea industrială, libertatea concurențială). Toate acestea au făcut obiectul unor procese desfășurate în fața Curții de Justiție, dar aceasta nu a dat o definiție abstractă a scopului protejării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, au apărut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de altul și în distingerea acestora de “libertățile fundamentale” menționate explicit în Tratatul de la Roma – libera circulație a persoanelor, libera circulație a bunurilor, libertatea de a furniza servicii și libertatea de stabilire.

Carta Drepturilor Fundamentale a fost semnată în cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) de Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană. Aceasta aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbește despre dreptul oricărui cetățean sau cetățene a Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest articol, în alineatul 3 dispune ca “rezidenții țărilor părți, care sunt autorizați să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiții de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetățenii sau cetățenele Uniunii Europene”.

Carta cuprinde și importante elemente de supra-naționalitate, în special în legătură cu cetățenia europeană și consecințele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii europene, modificat la Amsterdam, se recunoaște dreptul de vot oricărui cetățean al Uniunii și dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleași condiții ca și rezidenții acelui stat. În același timp, toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în spațiul european, să aibă acces la documente și să se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiționare.

Libera circulație a persoanelor urmărește, din punct de vedere economic, să creeze, în primul rând, o piață unică a forței de muncă, iar din punct de vedere politic să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei "cetățenii comunitare". Dreptul la libera circulație și de stabilire a persoanelor este prevăzut în titlul III, intitulat „Libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor", din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

Conform art. 3 paragraful l lit. c din Tratatul CE, acțiunea Comunității, urmărește crearea „unei piețe interioare concretizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor", iar art. 18 TCE prevede că „orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a ședea liber pe teritoriul statelor membre".

De asemenea, libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un anumit nivel al șomajului să exporte din surplusul său către țările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.

Tratatele comunitare fac distincție între salariați(lucrători) și persoane precum liber-profesioniștii, oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice cât și cele juridice.

Libera circulație a lucrătorilor este prezentată în Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană, în articolele 48-49, după dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor și în corelație cu libera circulație a serviciilor și capitalurilor.

Libera circulație presupune că lucrătorul care se deplasează răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, așadar, de dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul țărilor membre pentru a căuta un loc de muncă.

Ca un corolar al acestei libertăți, statelor membre li se cere să abolească orice discriminare între lucrători bazată pe naționalitate, cu privire la angajare, remunerare și celelalte condiții de muncă și angajare (art. 48, par. 2).

O restricție importantă este adusă de paragraful 3 al aceluiași articol: statele membre pot limita dreptul liberei circulații pentru rațiuni de ordine, securitate sau sănătate publică.

Libera circulație a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forței de muncă a principiului general cuprins în articolului 6 al Tratatului CEE conform căruia "în domeniul aplicării prezentului tratat, și fără a aduce prejudicii dispozițiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza naționalității."

Importanța acestui principiu a fost marcat și de Curtea de Justiție care a subliniat că articolul 48 este direct aplicabil în sistemele juridice din fiecare stat membru făcând inaplicabilă orice dispoziție juridică națională contrară.

Curtea de Justiție a mai precizat că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este depusă în afara Comunității, atât timp cât relația juridică de angajare este perfectată în cadrul Comunității.

Cerințelor înscrise în Tratatul CEE le-a fost acordată mai multă consistență prin intermediul unei bogate legislații derivate. Este vorba de o serie de regulamente și directive, dintre care cele mai importante sunt:

a) Directiva 68/360 privind drepturile de intrare și reședință;

b) Regulamentul nr. 1612/68 privind accesul la condițiile de angajare;

c) Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat;

d) Directiva 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulații pe motiv de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

e) Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE.

Drepturile acordate de articolul 48 al TCEE și de legislația derivată emisă în aplicarea sa privesc lucrătorii și familiile lor.

În principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul Comunității, dar fiecare stat membru stabilește, conform propriei legislații, cine îi sunt cetățenii, ca și modalitățile de pierdere și dobândire a cetățeniei.

Referitor la circulația persoanelor din țările terțe, trebuie subliniat că țările Uniunii Europene nu au conturată încă o politică comună. Ultimele restricții existente în spațiul comunitar în domeniul deplasării și condițiilor de angajare ale lucrătorilor au fost ridicate prin Regulamentul Nr. 1612/68 și Directiva 68/360. S-a răspuns prin această reglementare obiectivelor fixate prin Tratatul de la Roma, concretizându-se realizarea integrală a liberei circulații și precizându-se în același timp mecanismele și procedurile de punere în contact și compensare rapidă și eficace a ofertelor și cererilor de locuri de muncă pe teritoriul statelor membre.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a forței de muncă.

Astfel, a reieșit că legislația comunitară vizează "lucrătorii" în sensul dreptului comunitar și nu al dreptului național. În cazul Lawrie-Blum (Nr. 66/85), Curtea de Justiție a stabilit că pentru un muncitor "caracteristica esențială" este că, în timpul unei anumite perioade de timp, el prestează servicii pentru și sub conducerea altuia în schimbul unei remunerații.

Prin termenul "lucrător" înțelegem: persoanele angajate în țara gazdă, persoanele care caută un loc de muncă, șomerii apți de muncă și care anterior au fost angajați (cazul Hoekstra, Nr. 75/63), persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în țara gazdă (art. 7, par. 1, Directiva 68/360), persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă.

După cum se observă, se acordă o semnificație largă noțiunii de lucrător salariat. Lucrător, în înțelesul dreptului comunitar, este și cel care prestează doar o activitate ocazională sau cu timp parțial. E suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie pur și simplu una benevolă (cazul Levin Nr. 53/81).

Pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie, de asemenea, să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic (cazul Bettray Nr. 344/87).

Activitatea desfășurată trebuie deci să fie reală și efectivă, astfel că persoana care prestează munci cu caracter neregulat sau pe durată limitată, dar în cadrul unui contract de muncă ocazional, cum este cel prevăzut de legislația olandeză, intră sub incidența reglementărilor comunitare. Dacă munca este reală și efectivă, nu este indispensabil ca ea să-i aducă persoanei care o prestează venituri suficiente de trai, acestea putând fi inferioare minimului de existență din statul membru respectiv. De asemenea, nu contează modalitățile de remunerare, astfel că pescarul plătit în raport de vânzarea peștelui prins este considerat lucrător.

Cerința ca munca să fie efectivă înseamnă ca activitatea pe care o depune lucrătorul să contribuie la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producției întreprinderii. Curtea de Justiție nu a recunoscut calitatea de lucrător comunitar, în sensul art. 39 TCE, resortisantului unui stat membru care presta în alt stat membru activități care constituiau un mijloc de reeducare, deoarece persoana în cauză, deși presta o activitate reală, nu urmărea un interes economic, ci doar un interes social. Activitatea desfășurată nu putea fi considerată o activitate economică reală și efectivă, aceasta având ca finalitate dobândirea de către cel interesat a capacității de a ocupa în viitor un loc de muncă.

Salariul pe care îl primește lucrătorul comunitar, reflectă caracterul real și efectiv al muncii, deoarece salariul este indispensabil pentru existența contractului de muncă.

Nu prezintă importanță denumirea dată plății făcute pentru munca prestată.

Pentru definirea calității de lucrător comunitar, Curtea de Justiție a reținut criteriul subordonării acestuia față de angajator, care are prerogativa de a da dispoziții, de a controla respectarea acestora și de a aplica sancțiuni.

Mult mediatizată a fost cauza adusă în fața Curții de fotbalistul belgian Jean-Marc Bosman. Acesta a susținut că așa zisa „clauză a naționalității”, existentă în fotbalul profesionist contravine art. 48 al Tratatului C.E.E., fiindcă limita libertatea de mișcare a lucrătorilor în interiorul Uniunii.

Mai mult, Avocatul General al Curții a apreciat că obligația clubului care preia un jucător de a plăti o primă de transfer pentru acesta restrânge și ea libertatea de mișcare a jucătorilor. Cele două aspecte contravin, totodată, articolelor 85 și 86 ale Tratatului, care interzic abuzurile de poziție dominantă.

Curtea a stabilit prin jurisprudența sa, că libera circulație a forței de muncă stabilită prin articolul 48 are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor de a-și ridica standardul de viață prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistență într-un stat anume și nu este menită numai să realizeze o piață unică în beneficiul economiei statelor. Faptul că lucrătorul are mijloace adiționale, cum sunt sprijinul familiei sau proprietățile private pentru a-și suplimenta veniturile nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul Comunității (Cazul Levin, nr. 53/81).

Preluând interpretările jurisprudențiale anterioare, Directiva 2004/38 prevede, la art. 7 alin. 3, că un cetățean care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă își menține statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă în următoarele condiții:

a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;

b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forțelor de muncă competent;

c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata sub un an, sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forțelor de muncă relevant. În acest caz, statutul de lucrător se menține pentru o perioadă de cel puțin șase luni;

d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepția cazului în care se află în șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Dreptul de intrare și ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene li se asigură și membrilor familiei lucrătorului care se deplasează.

Familia este definită în acest context, ca fiind compusă din soția(ul) lucrătorului(ei) și descendenții lor direcți care au vârsta sub 21 de ani sau care se află care în întreținerea lor, precum și rudele directe întreținute în linie ascendentă ale lucrătorului și ale soției(lui).

Directiva 2004/38 a cuprins în definiția "membrului de familie" și partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislației unui stat membru, dacă legislația statului membru gazdă tratează aceste parteneriate drept echivalente ale căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute în legislația relevantă a statului membru gazdă.

Secțiunea a II-a

Acquis-ul Schengen

“(1) Străinii, titulari ai unei vize uniforme, care au intrat în condiții legale pe teritoriul uneia din Părțile Contractante, pot circula liber pe teritoriile tuturor Părților Contractante pe durata valabilității vizei, dacă îndeplinesc condițiile de intrare prevăzute în articolul 5, paragraful 1, literele a), c), d) si e).”

(CAP. 4 Condiții privind circulația străinilor, din Convenția din 19 iunie 1990 de aplicare a acordului de la Schengen)

1. Politica comunitară în domeniul vizelor

Dacă este vorba de jure de convenții internaționale, în sensul clasic al termenului, ele se integrează în mod natural din perspectiva unui spațiu fără frontiere interne.

Directivele din anii 1964, 1973, 1990 și 1993 nu postulează nicidecum înlăturarea controalelor fizice la frontiere. Acest lucru presupune o interconexiune, în special a polițiilor naționale. Mai multe state s-au angajat, în acest sens, începând cu anul 1985. Mai întâi, la 14 iunie 1985, printr-un Acord, încheiat inițial între Franța, Germania și țările Beneluxului. Apoi, în anul 1990, prin aderarea Italiei, urmată, în anul 1991, de Spania și Portugalia, apoi de Grecia, în anul 1992. În ciuda dificultăților tehnice apărute în legătură cu punctul "S.I.S.", intrarea în vigoare a Acordului a devenit efectivă la 26 martie 1995, între anumite state semnatare. Italia și Austria se alătură din nou în anul 1997. Aderarea statelor Consiliului nordic a fost avută în vedere pentru anul 1999. În ceea ce privește Regatul Unit și Irlanda nu este prevăzută nici o dată. Situația acestor două state a fost luată în considerare în încorporarea acquis-ului Schengen în Tratatul de la Amsterdam. Astfel, suntem în prezența unei cooperări mult mai strânse decât cea care rezultă din dreptul comunitar în materia justiției și poliției. Această cooperare mai strânsă a fost integrată în ordinea juridică comunitară printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. De asemenea, s-a prevăzut ca Uniunea să ia, în mod progresiv, în temeiul articolelor 29 și următoarele, sau printr-o convenție, măsurile necesare pentru a dezvolta sau pentru a înlocui dispozițiile convenției Schengen, altele având cel puțin același nivel de protecție și de securitate și cu anumite derogări pentru Regatul Unit și Irlanda.

Deci, semnarea celor două acorduri Schengen (Acordul Schengen – semnat la 14 iunie 1985 și Convenția de Aplicare a Acordului Schengen – semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995) reprezintă una dintre cele mai importante etape în procesul evolutiv vizând libera circulație a persoanelor.

Aplicarea Convenției Schengen are drept scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând în același timp și măsuri corespunzătoare de întărire a frontierelor externe.

Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil și cooperarea în materie judiciară și polițienească.

La frontierele interne ale spațiului Schengen cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene au obligația să prezinte doar un document de identificare valid, fiindu-le garantată libera circulație în spațiu.

Pentru cetățenii țărilor terțe cuprinse în lista comună a țărilor ai căror cetățeni au nevoie de viză de intrare, este necesară viza unică valabilă pe întreg spațiul Schengen. În cazul cetățenilor altor țări terțe, fiecare stat membru are libertatea de a solicita viza valabilă de intrare.

Prin dispozițiile cuprinse în Titlul I al Convenției, intitulat „Definiții”, se realizează o calificare legală a unor noțiuni privind libera circulație a persoanelor, cum ar fi: frontiere interne, frontiere externe, străin, stat terț, punct de trecere a frontierei, permis de ședere.

Acquis-ul comunitar în domeniul politicii vizelor îl reprezintă, în principiu, dispozițiile art. 9-27 din Convenția de aplicare a Acordului Schengen, precum și o serie de alte acte normative comunitare referitoare la: implementarea acquis-ului Schengen în țările membre, stabilirea unui model tip de viză comună, stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză.

Prin dispozițiile Convenției (art. 9-18) sunt reglementate tipurile de vize valabile în spațiul comunitar și procedura de eliberare a acestora. Conform acestor dispoziții, vizele valabile pentru accesul în spațiul comunitar sunt:

viza pentru șederile de scurtă durată, care este uniformă, valabilă pe teritoriile tuturor statelor membre și se poate prezenta în una din următoarele forme: a) viza de călătorie valabilă pentru una sau mai multe intrări, fără ca durata unei șederi neîntrerupte sau durata totală a șederilor succesive, calculată de la data primei intrări, să depășească trei luni pe semestru; b) viza de tranzit, care permite titularului său tranzitarea teritoriilor statelor membre o dată, de două ori sau, în mod excepțional, de mai multe ori, pentru a se deplasa pe teritoriul unui stat terț, fără ca durata unui tranzit să depășească cinci zile.

viza pentru șederi de lungă durată, care se eliberează pentru o perioadă mai mare de trei luni. Aceste vize sunt calificate ca fiind vize naționale și se eliberează de statele membre conform propriilor legislații.

Tot cu privire la accesul în spațiul comunitar, Convenția stabilește reglemetări privind condițiile referitoare la circulația străinilor (art. 19-24) permisele de ședere și semnalarea de neadmitere (art. 25) și măsurile de acompaniament (art. 26-27).

În perspectiva creării unui spațiu comunitar în care vor dispare controalele la frontieră, iar libera circulație a persoanelor va fi deplină, se impune crearea unei securități a frontierelor externe și realizarea unei solidarități în acest sens a statelor membre.

Pentru aplicarea cât mai eficientă a Convenției, a fost introdusă o măsură tehnică esențială – SIS – Sistemul de Informații Schengen prin intermediul căruia se centralizează informațiile privind intrarea în spațiul comunitar a cetățenilor statelor terțe, problemele privind politica de vize și privind cooperarea polițienească. Accesul la SIS e recunoscut, în principal, organelor de poliție și autorităților responsabile cu controlul frontierelor.

Sistemul de Informare Schengen este reglementat prin dispozițiile cuprinse în titlul IV al Convenției care se referă la aspecte privind: crearea Sistemului de Informare Schengen (art. 92); exploatarea și utilizarea Sistemului de Informare Schengen (art. 93-101); protecția datelor cu caracter personal și securitatea datelor în cadrul SIS (art. 102-118), procedura privind prelucrarea automată a datelor personale și măsurile de protecție (art. 126-130); suportarea costurilor SIS (art. 119).

2. Politica comunitară privind migrația și azilul

Libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar poate genera apariția unor probleme legate de migrația clandestină, ceea ce presupune luarea unor măsuri riguroase de supraveghere și control a frontierelor externe.

Prin dispozițiile art. 3-8 din Convenția Schengen sunt reglementate problemele privind trecerea frontierelor externe. În acest sens Convenția stabilește: condițiile de intrare pe teritoriul statelor membre și durata de ședere acordată străinului; efectuarea controlului autorităților competente la frontierele externe privind circulația transfrontalieră; acordarea de asistență reciprocă și asigurarea unei cooperări strânse și permanente între statele membre, în vederea exercitării eficiente a controalelor și supravegherilor.

În vederea realizării solidarității între statele membre au fost inițiate programe privind cooperarea administrațiilor vamale sau serviciilor de poliție (EUROPOL) și programe de cooperare în domeniul judiciar (programul GROTIUS).

De asemenea, au fost adoptate numeroase reglementări de către instituțiile comunitare în vederea unei mai bune colaborări între statele membre pentru întărirea frontierelor externe.

Problemele privind poliția și securitatea formează obiectul reglementărilor cuprinse în Titlul III al Convenției, care se referă la următoarele aspecte: cooperarea polițienească (art. 39-47); asistența judiciară în materie penală (art. 48-53); aplicarea principiului non bis in idem (art. 54-57); extrădare (art. 59-66); trasferul executării hotărârilor judecătorești penale (art. 67-69); regimul stupefiantelor (art. 70-76); regimul armelor de foc și muniției (art. 77-91).

Convenția de Aplicare a Acordului Schengen definește un ansamblu de concepte privind instituția azilului, cum ar fi: cerere de azil, solicitant de azil, examinarea unei cereri de azil, solicitant de examinarea unei cereri de azil, reglementând responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil prin dispozițiile art. 28-38.

În vederea analizării centralizate a cererilor de azil, a fost adoptată Convenția de la Dublin (intrată în vigoare la 1 septembrie 1997 în 12 state, la 1 octombrie 1998 în Austria și Suedia și la 1 ianuarie 1998 în Finlanda).

Convenția stabilește principiul conform căruia un singur stat membru este responsabil cu analiza cererilor de azil.

Tendința comunitară este de a crea un sistem comun în scopul unei evidențe centralizate a cererilor de azil.

Reglementările comunitare stabilesc în beneficiul solicitanților de azil sau a statutului de refugiat, un standard minim de viață și respectarea drepturilor lor pe perioada desfășurării procedurilor de acordare a dreptului de azil sau de refugiat.

3.Protecția datelor cu caracter personal

În cadrul procesului de realizare a liberei circulații a persoanelor, un aspect important îl constituie protecția datelor cu caracter personal.

Protecția datelor cu caracter personal reprezintă o componentă importantă în cadrul Sistemului de Informare Schengen, fiind o problemă reglementată detaliat prin dispozițiile Convenției de Aplicare a Acordului.

În ceea ce privește prelucrarea automată a datelor personale, Convenția stabilește, în sarcina statelor membre, să adopte dispoziții naționale necesare pentru atingerea unui nivel minim de protecție a datelor personale, cel puțin egal cu cel care rezultă din principiile Convenției Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal.

Convenția de la Strassbourg din 28 ianuarie 1981, privind protejarea datelor personale face parte din acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor și conține reglementări privind: asigurarea securității datelor cu caracter personal; garanții pentru protecția drepturilor persoanelor fizice ale căror date se prelucrează automatizat; categoriile speciale de date cu caracter personal și regulile fluxului transfrontalier de date în cadrul cooperării internaționale.

Secțiunea a III-a

Tratatul instituind o constituție pentru Europa

“Libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire sunt garantate de către Uniune și în cadrul acesteia, conform dispozițiilor prezentei Constituții.”

(Articolul I-4: „Libertățile fundamentale și nediscriminarea”)

Constituția europeană reprezintă un pas important în construcția europeană. Este gândită să răspundă provocărilor unei lumi în schimbare, provocări cu care se confruntă o Uniune care traversează cea mai mare extindere și, nu în ultimul rând, a unei Europe unite cu peste 450 de milioane de locuitori. Constituția europeană trebuie să creeze cadrul pentru democrație, libertate și transparență, pentru o Europă eficientă care lucrează mai aproape de fiecare cetățean.

Constituția asigură continuitatea legală a Comunităților, simplificând instrumentele legale și adaptând procesul decizional la provocările actuale.

Constituția europeană este împărțită în patru părți. Prima parte defineste ce este Uniunea Europeană, care îi sunt valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale și instituțiile. Partea a II-a conține Carta Drepturilor Fundamentale. Partea a III-a descrie politicile și modul de funcționare a Uniunii Europene. Partea a IV-a conține prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire și adoptare a Constituției.

Articolul I-4 din Constituție enunță, în paragraful 1, libertățile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene – garantarea liberei circulații a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor și a serviciilor, precum și libertatea de stabilire. În acest sens, este necesară separarea noțiunii de libertate fundamentală în sensul de „drept al omului” (în formularea Convenției pentru protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului) și libertate fundamentală în sensul dreptului comunitar – care presupune un principiu – dublat de un drept subiectiv – cu încărcătură economică, specific „pieței comune”.

Un loc deosebit a fost rezervat nediscriminării fondate pe cetățenie (nationality), reflectat de prevederea sa în alineatul 2 al articolului I-4.

Criteriul cetățeniei (nationality) introdus ca bază pentru nediscriminare are drept scop asigurarea unei egalități depline între cetățenii diferitelor state membre ale Uniunii. În acest fel, nediscriminarea bazată pe cetățenie este complementară libertăților fundamentale (și nu reglementează, practic, un drept al omului). Precizăm că principiul nediscriminării este reglementat pe baza unui criteriu cvasi-exhaustiv (sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, trăsături genetice, limbă, religie sau credință, opinie politică sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, proprietate, naștere, disfuncție, vârstă sau orientare sexuală) de articolul II-81 al Cartei Drepturilor Fundamentale, parte integrantă din Tratat.

Art. I-10 reglementează problema cetățeniei Uniunii, preluând prevederile existente în tratatele anterioare.

Cetățenia Uniunii Europene pare a stipula un drept liber de acces și de sejur în toate statele membre. În ciuda redactării art. 17 și 18din Tratatul de la Roma, această libertate nu este necondiționată. Dispozițiile Tratatului au evoluat pentru acordarea unui drept de intrare și de sejur celor care nu desfășoară activități care le-au fost recunoscute în aceleași condiții ca și celor care desfășoară astfel de activități, având caracter economic. În ceea ce privește persoanele ce desfășoară activități, dreptul lor de intrare și de sejur cu scopuri economice reprezintă consecința dispozițiilor art. 39, 43 și 48, care au fost recunoscute ca având efect direct. Această recunoaștere, de către Tratat, a dreptului direct de intrare și de sejur nu a fost niciodată concepută într-o manieră necondiționată. Sunt posibile restricții pe motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, iar Tratatul nu determină restricțiile admisibile. Acest drept de acces este, totuși, prealabil exercitării acestor importante libertăți prevăzute de Tratat.

Astfel, prin intermediul directivelor, dreptul efectiv și concret de acces a fost acordat pentru activități economice. Au fost adoptate două directive. Prima a fost înlocuită printr-o altă directivă, din 21 mai 1973, care constituie, împreună cu cea de-a doua, dreptul pozitiv în materie.

În cadrul finalității "economice" a Tratatului, acest drept de acces pe teritoriul statelor membre nu putea fi oferit decât din perspectiva unei stabiliri sau a unei furnizări de servicii.

Tratatul a evoluat. Comunitatea s-a prezentat din momentul A.U.E. ca fiind un spațiu fără frontiere interne. De asemenea, dreptul de acces a fost generalizat și acordat și resortisanților comunitari neactivi, indiferent de participarea lor la viața economică. Cetățenia U.E., recunoscută la Maastricht, apoi afirmată la Amsterdam, oferă un cadru mai larg. Astfel, art. 18 înscrie un drept de acces și de sejur cetățenilor U.E., în principiu, "liber", adică indiferent de finalitatea economică. În realitate, există, întotdeauna, rezerva limitărilor și a condiționărilor prevăzute de Tratat și în dreptul derivat. Aceasta trimite, din nou, la restricțiile posibile din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică și la directivele care au fost, în majoritate, adoptate în anul 1990.

Textul articolului I-10 al Constituției prevede că cetățenii Uniunii se vor bucura de drepturile și libertățile prevăzute de Constituție. Totodată sunt enumerate o serie de drepturi, printre care și dreptul la libera circulație și la stabilirea reședinței.

Alineatul 2 al art. II-94, cuprinde dispoziții referitoare la libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii. Acestea dacă se deplasează în mod legal beneficiază de protecție socială în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale. Fundamentul acestei dispoziții îl constituie articolul 13 alin. 4 al Cartei Sociale Europene, punctul 2 al Cartei comunitare privind drepturile muncitorilor, regulamentului 1408/71 și 1612/68.

Secțiunea a doua a Titlului III “Politici și acțiuni interne” se intitulează chiar “Libera circulție a persoanelor și serviciilor”. Art. III-133 – III-150 reglementează aspecte cu privire la aceste probleme.

CAPITOLUL III

Conținutul material

Secțiunea I

Dreptul de intrare și de ședere

1. Directiva nr. 68/360

Directiva 68/360 din 15 octombrie 1968 stabilește, în art. l, că statele membre sunt obligate să suprime restricțiile de deplasare și de sejur ale resortisanților celorlalte state membre și ale familiilor acestora.

Curtea de Justiție, prin hotărârea din 30 mai 1991, în cauza 68/89, a susținut că, menținând în vigoare și aplicând o legislație pe baza căreia resortisanții unui stat membru pot fi obligați să răspundă întrebărilor puse de funcționarii însărcinați cu supravegherea frontierelor referitoare la durata călătoriei și la mijloacele financiare de care dispun, înainte de a-i autoriza să treacă frontiera, regatul Olandei nu și-a îndeplinit obligațiile care îi incumbă pe baza directivei 68/360 referitoare la înlăturarea restricțiilor de deplasare și sejur, pentru lucrători și familiile lor, în interiorul Comunității.

Directiva 68/360 a asigurat lucrătorului migrant dreptul:

a) de a părăsi statul de reședință pentru a desfășura o activitate ca persoană angajată într-un alt stat membru (art. 2);

b) de a intra pe teritoriul altui stat membru pe baza doar a unei cărți de identitate sau pașaport (art. 3, par. 1).

Directiva simplifică acest drept pe care îl recunoaște. Accesul beneficiarilor direcți la teritoriile statelor membre este subordonat numai prezentării unui card de identitate sau a unui pașaport valabil. Membrii de familie pot să nu fie resortisanți comunitari. Acești beneficiari "indirecți" ai libertății de deplasare pot fi obligați să obțină o viză, spre exemplu. Statele membre, în acest caz, se angajează să le acorde toate facilitățile (art. 3, par. 2).

c) de a obține un permis de rezidență, pe baza:

– documentului cu care a intrat în teritoriu,

– confirmării angajării de la angajator sau a unui certificat de angajare (art. 3, par. 3 lit. a și b).

2. Directiva 2004/38

Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice și să se revizuiască instrumentele comunitare existente care tratează în mod separat salariații, persoanele care exercită o activitate independentă, precum și studenții și alte persoane inactive în scopul simplificării și întăririi dreptului la liberă circulație și ședere pentru toți cetățenii Uniunii. Ca atare, Directiva 68/360 se abrogă de la 30 aprilie 2006, urmând ca sediul materiei să fie Directiva 2004/38.

Ambele acte comunitare rețin dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru pe baza unei cărți de identitate valabile sau a unui pașaport valabil, precum și necesitatea de a nu se impune cetățenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă (art. 5, par. 1).

Spre deosebire de actul comunitar anterior, Directiva 2004/38 reține nu numai dreptul de intrare, ci și dreptul de ieșire pe care-l au toți cetățenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru (art. 4, par. 1).

Membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru li se cere numai să dețină o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/ 2001, care enumeră țările ale căror resortisanți trebuie să posede vize, atunci când traversează frontierele externe ale statelor membre, precum și cele ale căror resortisanți sunt scutiți de această cerință, sau, dacă este cazul, cu legislația națională. În scopul facilitării liberei circulații a membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, cei care au obținut deja un permis de rezidență ar trebui să fie scutiți de necesitatea de a obține o viză de intrare în sensul Regulamentului CE nr. 539/2001.

Cetățenii Uniunii beneficiază de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără nici o condiție sau formalitate, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform Curții de Justiție (art. 6).

Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă, conform art. 7alin. (1) al Directivei 2004/38, dacă cetățenii Uniunii care-l valorifică:

a) sunt salariați sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă;

b) dețin suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și să dispună de o asigurare medicală care să acopere ansamblul riscurilor în statul membru de primire, adică de o asigurare care să se refere la orice boală;

c) – sunt înscriși într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională; si

– posedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere ; sau

d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește condițiile menționate la lit. (a), (b) sau (c).

Directiva 2004/38 nu mai reține necesitatea eliberării permiselor de rezidență. În schimb, art. 8 acordă acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară cetățenilor Uniunii să se înregistreze la autoritățile competente atunci când perioadele de ședere depășesc trei luni.

Termenul pentru înregistrare este de cel puțin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat un certificat de înregistrare, care conține numele și adresa persoanei înregistrate, precum și data înregistrării. Nerespectarea cerinței de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancțiuni proporționale și discriminatorii.

Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o serie de documente menționate la alin. 3 al art. 8. Documentele doveditoare cerute de autoritățile competente pentru eliberarea unui certificat de înregistrare sau a unui permis de ședere sunt specificate pentru a se evita ca practicile administrative sau interpretările divergente să constituie un obstacol disproporționat în calea exercitării dreptului de ședere de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

În acest sens:

– cetățenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. a trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, o confirmare de angajare din partea angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă că sunt persoane care exercită o activitate independentă;

– cetățenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. b trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil și să furnizeze dovezi că satisfac condițiile prevăzute în directivă;

– cetățenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. c trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, să furnizeze dovezi privind înscrierea lor într-o instituție acreditată și faptul că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, precum și declarația sau procedura echivalentă menționată la art. 7, alin. 1, lit. c. Statelele membre nu pot cere ca această declarație să precizeze valoarea resurselor.

Dat fiind că noțiunea de „resurse suficiente” este de natură să genereze o serie de ambiguități și neclarități, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în considerare situația personală a persoanei în cauză. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanții din statul membru gazdă pot beneficia de asistență socială, sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către statul membru gazdă.

De asemenea, alin. 5 al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor de familie ai cetățenilor Uniunii, care sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii, în vederea eliberării certificatului de înregistrare.

Dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru se confirmă, în condițiile art. 10 al Directivei 2004/ 38, prin eliberarea unui document intitulat „Permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii".

Acest permis de ședere, care are natura juridică a permiselor de rezidență ce se acordau în temeiul Directivei 68/360, este valabil timp de cinci ani de la data eliberării, cu posibilitatea reînnoirii sau pe perioada prevăzută de ședere a cetățeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de cinci ani (art. 11).

Valabilitatea permisului de ședere nu este afectată de absențe temporare care nu depășesc șase luni pe an sau de absențe de durată mai mare datorată serviciului militar obligatoriu, sau de o absență de maximum douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina și nașterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o țară terță.

Decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de ședere al membrilor săi de familie care sunt resortisanți ai unui stat membru.

Membrii de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru nu-și pierd dreptul de ședere în cazul decesului capului familiei, cu condiția să fi avut reședința în statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puțin un an înainte de decesul cetățeanului Uniunii (art. 12).

Totuși, înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că sunt salariați sau persoane care exercită o activitate independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare. Acești membri de familie își mențin dreptul de ședere exclusiv pe bază personală.

De asemenea, plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul său nu atrage pierderea dreptul de ședere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia acestor copii, indiferent de naționalitate, în cazul în care copiii își au reședința în statul membru gazdă și sunt înscriși într-o instituție de învățământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.

Divorțul, anularea căsătoriei cetățeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat nu afectează dreptul de ședere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanți ai unui stat membru (art. 13).

Membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru nu-și pierd dreptul de ședere în cazul divorțului, anulării căsătoriei cetățeanului sau încetării parteneriatului său înregistrat în condițiile prevăzute de alin. 2 al art. 13, printre care aceea ca durata căsătoriei sau a parteneriatului înregistrat să fi fost de cel puțin trei ani, ori soțul sau partenerul care nu este resortisant al unui stat membru să aibă custodia copiilor cetățeanului Uniunii.

Dreptul de ședere de care se bucură cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor lor subzistă atât timp cât aceștia nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă. Totuși, preluând idei din jurisprudența anterioară a Curții de Justiție, Directiva 2004/38 subliniază, la art. 14 alin. 4, că o măsură de expulzare nu trebuie să fie consecința automată a faptului că cetățeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

O măsură de expulzare nu poate fi adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora (cu excepția situațiilor în care restricționarea dreptului de ședere se face pe temeiul ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice) dacă (conform art. 14 alin.4):

a) cetățenii Uniunii sunt salariați sau persoane care exercită activități independente, sau

b) cetățenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de lucru. În acest caz, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi expulzați, atât timp cât cetățenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare în căutare de lucru și că au o șansă reală de a fi angajați.

În plus, expirarea cărții de identitate sau a pașaportului pe baza căruia persoana în cauză a intrat în statul membru gazdă și i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un permis de ședere nu constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă (art. 16 alin.2).

Secțiunea a II-a

Liberul acces la angajare și egalitatea de tratament

1. Regulamentul nr. 1612/68

Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul Nr. 1612/68.

Regulamentul 1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 referitor la libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității, stabilește în art. l că orice resortisant al unui stat membru, indiferent de locul de reședință, are dreptul să acceadă la o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru, conform dispozițiilor în vigoare care reglementează angajarea naționalilor, beneficiind de aceeași prioritate la locurile de muncă disponibile ca și cetățenii statului respectiv. Oricare resortisant al unui stat membru și oricare angajator care desfășoară o activitate pe teritoriul unui stat membru pot să schimbe cereri și oferte privind locuri de muncă, pot încheia contracte de muncă și le pot pune în executare, conform reglementărilor în vigoare în statul membru, fără discriminare.

Altă caracteristică a regimului angajării, rezultată din Regulamentul 1612/68 și aplicabilă în toate țările Comunității Europene, este următoarea: pentru a obține eliberarea unui permis de rezidență, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator. Acesta este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul nr. 1612/68 a consacrat existența unei veritabile piețe europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniți din terțe țări.

Art. 3 al regulamentului precizează că nu sunt aplicabile dispozițiile sau practicile statelor membre:

care limitează sau subordonează unor condiții, care nu sunt prevăzute pentru lucrătorii naționali, cererea și oferta privind locul de muncă, accesul la acestea și exercitarea lor de către străini;

cele care, deși sunt aplicabile fără deosebire de naționalitate, au ca scop sau ca efect exclusiv sau principal, să îndepărteze resortisanții altor state de la ocuparea locurilor de muncă oferite.

Sunt considerate dispoziții sau practici de asemenea natură cele care:

a) instituie în mod obligatoriu proceduri speciale pentru străini;

b) limitează sau subordonează unor alte condiții decât cele care sunt aplicabile angajatorilor în privința ofertei locurilor de muncă prin presă sau prin orice altă cale;

c) subordonează accesul la locuri de muncă unor condiții de înscriere la birourile de plasamente sau care pun obstacole recrutării nominale a lucrătorilor, când este vorba de persoane care nu sunt rezidente pe teritoriul statului respectiv.

2. Regulamentul nr. 2434/92

Regulamentul nr. 2434/92 din 27 iulie 1992 a perfecționat mecanismul instituit prin Regulamentul nr. 1612/68. Astfel, articolul 15 al Regulamentului 1612/68, cum a fost reformulat de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum și Biroului european de coordonare informații privind:

a) ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanții altor state membre;

b) ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre;

c) cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că doresc să lucreze în alt stat membru;

d) informații, pe regiuni și ramuri de activitate, privind solicitanții de locuri de muncă care s-au declarat în mod efectiv dispuși să ocupe un loc de muncă în altă țară.

De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca orice ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie comunicată și analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.

Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora: reglementări legale sau clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de Justiție a accentuat asupra acestei idei atunci când s-a pronunțat asupra Regulamentului Uniunii Cicliste Internaționale, și anume asupra dispozițiilor referitoare la compunerea echipelor de sportivi. Ea a reiterat, cu acest prilej, că interdicția discriminărilor bazate pe cetățenie „se impune nu numai acțiunii autorităților publice, ci și, în aceeași măsură, reglementărilor de altă natură ce vizează să reglementeze, într-o manieră colectivă, munca salariată” (cazul Walrave și Koch nr. 36/74).

Secțiunea a III-a

Libertatea în procesul angajării

Libertatea în procesul angajării e prevăzută în Titlul I (art. 1-6) al regulamentului nr. 1612/68, care a intrat în vigoare la 8 noiembrie 1968.

Beneficiază de dispozițiile acestui act comunitar resortisanții unui stat membru, indiferent de reședința acestora, care vor să exercite o activitate salariată pe teritoriul altui stat membru, precum și familiile lor. Astfel, orice cetățean al unui stat membru are dreptul să desfășoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat (art. 1).

Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetățenii altui stat membru prin limitarea cererilor și ofertelor de angajare (art. 3 alin. 1) sau prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării lucrătorilor nerezidenți (art. 3, alin. 2).

De asemenea, nu trebuie impuse restricții prin număr sau procentaj cetățenilor străini ce urmează a fi angajați, în nici o activitate și în nici un domeniu (art. 4).

Conform art. 5 din regulamentul 1612/68, resortisantul unui stat membru, care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru, primește aceeași asistență ca cea pe care birourile privind forța de muncă a acelui stat o acordă propriilor resortisanți aflați în căutarea unui loc de muncă.

Unele state pot, totuși, să permită impunerea unor condiții nerezidenților legate de cunoștințele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art. 3 alin. 1).

Secțiunea a IV-a

Egalitatea de tratament

Egalitatea de tratament pentru cetățenii statelor membre care exercită o activitate salariată cu cetățenii statului membru de primire este garantată atât de art. 39 TCE, cât și de regulamentul 1612/68.

În Titlul II al Regulamentului nr. 1612/68 (art. 7-9) se regăsesc dispoziții privind angajarea și egalitatea de tratament.

Conform art. 7 alin. 1, „un lucrător care are cetățenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit față de lucrătorii acelui stat pe temeiul cetățeniei cu privire la oricare din condițiile de muncă, și în special în ceea ce privește remunerația, concedierea, ca și în situațiile în care ar fi șomer, reinstalat sau reangajat”.

Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă.

Curtea de Justiție are o jurisprudență constantă în privința aplicării principiului egalității de tratament a lucrătorilor migranți cu cei naționali, respectând ferm dispozițiile art. 7 din regulamentul 1612/68 din 15 octombrie 1968, în ceea ce privește înlăturarea discriminărilor de tratament, inclusiv cele disimulate. Astfel, Curtea de Justiție a considerat că este contrară art. 39 TCE condiția de a avea domiciliul în țară, impusă de legislația austriacă conducătorilor de întreprinderi care desfășoară activități artizanale, comerciale sau industriale. Situația este similară și cu o lege spaniolă care impune directorilor și administratorilor societăților de securitate de a locui în Spania. Prin hotărârea Schumacker, Curtea de Justiție a arătat că dispoziția națională care stabilește o distincție bazată pe criteriul domiciliului este, în principal, defavorabilă cetățenilor celorlalte state membre, pentru că cei care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat anume sunt, de regulă, lucrătorii migranți. Situația este diferită dacă o asemenea condiție se bazează pe considerente obiective, independente de cetățenia lucrătorului și proporționale cu obiectivul legitim urmărit prin legislația națională.

Din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene rezultă că o dispoziție din dreptul național al statelor membre trebuie considerată indirect discriminatorie dacă este susceptibilă, prin chiar natura sa, să afecteze mai mult lucrătorii migranți decât pe cei naționali și să-i defavorizeze în special pe primii.

Egalitatea de tratament presupune și egalitate în privința accesului la un loc de muncă. Dar, pentru a ocupa un loc de muncă, lucrătorul migrant trebuie să îndeplinească aceleași condiții prevăzute de legislația națională, ca și lucrătorul provenind din statul de primire. O problemă esențială, în acest sens, este recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor profesionale. Recunoașterea reciprocă a diplomelor permite lucrătorilor comunitari să se angajeze ca salariați și să presteze servicii în celelalte state membre ale Comunității.

Prin dispozițiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 și care se adaugă celor din Tratatul CEE (art. 7, 48, 52 și 59), se desființează orice discriminare bazată pe cetățenie între lucrătorii statelor membre. Principiul fundamental al nediscriminării se adaugă, deci, celui al libertății de circulație. Prin el se explică, de fapt, întinderea regulii liberului acces la angajare.

Nediscriminarea, egalitatea completă a cetățenilor Uniunii, a făcut obiectul unei bogate activități de interpretare a Curții de Justiție. Astfel, ea privește o activitate profesională oarecare. Ea se aplică tuturor celor care doresc să exercite în Uniune o activitate salariată, prestări servicii sau să se stabilească din rațiuni profesionale.

De asemenea, nediscriminarea privește atât pe cetățenii unui stat membru cât și pe străini. Dacă un cetățean al unui stat a obținut o diplomă într-un alt stat al Uniunii și revine în țara sa de origine, lui nu i se poate opune o reglementare națională care n-ar fi opozabilă unui locuitor al unei alte țări a Uniunii. Este necesară, în mod evident, o armonizare a valorii și nivelului diplomelor.

În sfârșit, jurisprudență a atenționat asupra cauzelor indirecte de discriminare, care pot fi disimulate de alte condiții ținând, de exemplu, de reședință (cazul R. /Italiană c. Comisie Nr. 13/83). De aceea, s-a arătat necesitatea îndepărtării oricăror dispoziții chiar nebazate pe cetățenie, care au ca efect (principal sau exclusiv) îndepărtarea cetățenilor altor state membre.

1. Domeniul profesiilor reglementate

În principiu, în domeniul profesiilor reglementate, lucrătorul comunitar nu se poate prevala de diploma obținută în statul de origine pentru a desfășura aceeași activitate într-un alt stat membru. Pentru a ameliora această situație, care împiedică realizarea principiului liberei circulații a forței de muncă, au fost adoptate mai multe directive în domeniul comerțului, al industriei, artizanatului și al sănătății care să dea posibilitatea recunoașterii diplomelor. Aceste directive sectoriale urmăresc armonizarea reglementărilor din statele membre, constituind dreptul aplicabil diferitor profesii în cadrul aplicării principiului libertății de circulație, al dreptului de sejur și al liberei prestări de servicii. Pentru unele activități doar exercitarea efectivă a profesiei a fost armonizată (cum este activitatea în transporturi, de pildă), dar pentru altele, cum este de pildă sectorul sănătății, armonizarea este mult mai profundă, mergând până la recunoașterea mutuală a diplomelor la medici, dentiști și veterinari.

Profesiunile liberale sunt primele dintre aceste profesii reglementate, dar ele se găsesc, de asemenea, și în sectoarele comerciale sau artizanale. Migrantul comunitar nu poate să acceadă la profesia reglementată în statul de primire dacă el nu posedă sau nu obține diploma națională cerută.

Principiile comune ale recunoașterii reciproce trebuie să fie respectate de statele de primire.

În ceea ce privește certificatele și documentele probatorii, autoritățile statului de primire trebuie, ca principiu, să răspundă atestărilor eliberate de autoritățile din statul de origine și nu trebuie să ceară atestări imposibil de obținut în acest stat sau atestări care ar conduce la o dublă întrebuințare.

La 7 iunie 1999, Consiliul și Parlamentul European au adoptat directiva 99/42/CE referitoare la instituirea unui mecanism de recunoaștere a diplomelor necesare pentru activitățile profesionale acoperite de directivele de liberalizare și pentru completarea sistemului general de recunoaștere a diplomelor, care trebuia transpusă în dreptul statelor membre până la 31 iulie 2001. Directiva a stabilit crearea unui mecanism de recunoaștere a diplomelor pentru profesiunile din comerț și artizanat, ca și pentru unele servicii, care nu intră în sistemul general de recunoaștere a diplomelor. Ea se aplică lucrătorilor care își desfășoară activitatea într-un alt stat membru în calitate de salariați sau prestează o activitate independentă. Ea mai vizează facilitarea prestărilor de servicii și a posibilităților de stabilire într-un alt stat membru, atunci când sunt cerute de către legislațiile naționale, anumite calificări pentru conducătorii și cadrele cu funcții superioare.

Directiva 1999/42 și-a propus să abroge 35 de directive sectoriale adoptate între anii 1962 și 1982, menținând însă principiul potrivit căruia are loc recunoașterea de către statul membru de primire a experienței profesionale obținută într-un alt stat membru, când activitatea respectivă a fost prestată un anumit număr de ani. Prin directiva 1999/42 s-a instituit o comparație a cunoștințelor și competențelor, atestate prin diplome, certificate sau alte titluri, unui resortisant al unui stat membru cu cunoștințele și competențele cerute de dispozițiile naționale din statul primitor. În cazul în care există o diferență substanțială, statul membru de primire trebuie să ofere solicitantului posibilitatea de a demonstra că are cunoștințele cerute. Regula este că se lasă solicitantului posibilitatea de a alege între un stagiu de adaptare și o probă de aptitudini. Prin derogare de la această regulă, statul membru respectiv poate cere persoanei în cauză fie un stagiu, fie o probă, atunci când aceasta urmează să exercite activități profesionale, ca lucrător independent sau în calitate de conducător al unei întreprinderi, pentru care se cere cunoașterea și aplicarea regulilor naționale specifice, în măsura în care cunoașterea și aplicarea acestor reguli sunt necesare și pentru cetățenii proprii care vor să desfășoare aceleași activități.

Cu privire la alte calificări s-a instituit un sistem de recunoaștere reciprocă a diplomelor, prin adoptarea directivei Consiliului 89/48 din 21 decembrie 1988 referitoare la un sistem general de recunoaștere a diplomelor din învățământul superior cu o durată de cel puțin trei ani, completată apoi prin directiva 92/51 cu privire la diplomele, titlurile sau certificatele eliberate la absolvirea formării profesionale din învățământul secundar sau post-secundar de cel puțin un an și care permite exercitarea, cu titlu independent sau în calitate de salariat, unei profesii reglementate într-un stat membru de primire, (modificată prin directiva 97/3 8/CE din 20 iunie 1997 – publicată în J.O.C.E. 1997 L 184 și prin directiva 2001/19/CE din 14 mai 2001 a Parlamentului European și a Consiliului, publicată în J.O.C.E. nr. L 206 din 31 iulie 2001). Conform acestor reglementări comunitare, în situația în care accesul la o profesie sau la exercitarea acesteia este condiționată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a unei atestări de competență, statul primitor nu poate împiedica lucrătorul provenit dintr-un alt stat membru, pe motivul lipsei calificării, să exercite acea profesie în aceleași condiții ca și cetățenii proprii, dacă solicitantul posedă o diplomă eliberată de un alt stat membru valabilă pentru a o exercita pe teritoriul său. Această regulă generală nu împiedică un stat membru să ceară, în anumite cazuri prevăzute de directive, de la solicitant să urmeze un stagiu de adaptare sau să îl supună la o probă de aptitudini, pentru a remedia inegalitățile substanțiale care eventual există în domeniul respectiv. Opțiunea între stagiul de adaptare și proba de aptitudini aparține lucrătorului comunitar migrant, cu excepția situației în care statul de primire consideră că profesia respectivă necesită cunoașterea precisă a dreptului național, elementul esențial și constant al profesiei fiind consilierea și asistența în domeniul dreptului național. Într-o asemenea situație, statul membru de primire poate impune ori stagiul de adaptare, ori proba de aptitudini, dacă nu se opune Comisia. Trebuie menționat că directivele 89/48 și 92/51 nu se aplică profesiilor care fac obiectul armonizării specifice. De asemenea, aceste două directive comunitare nu modifică regulile profesionale și nici nu împiedică aplicarea prevederilor art. 39 paragraful 4 TCE. Comisia nu are competența de a omologa sau recunoaște diplome sau alte titluri profesionale, statele membre având deplina competență de a reglementa accesul și exercitarea activităților profesionale pe teritoriile proprii. Tot statele membre ale Comunității sunt acelea care stabilesc condițiile de formare, nivelul minim al calificării profesionale, precum și utilizarea titlului profesional. De asemenea, statele membre pot accepta accesul la profesii reglementate titularilor de diplome obținute în state terțe, dar recunoașterea acestor diplome nu leagă celelalte state membre.

Directivele 89/48 și 92/51 nu împiedică statele membre să impună concursul la angajare, cu condiția ca acesta să nu reprezinte o discriminare deghizată. În consecință, lucrătorul migrant este obligat să participe la concurs, chiar dacă în statul de origine i se recunoaște calificarea profesională.

Cererea adresată pentru exercitarea unei profesii reglementate trebuie soluționată de organul competent în termen de cel mult 4 luni, iar hotărârea acestuia poate fi atacată cu recurs jurisdicțional în dreptul intern al statului de primire.

2. Profesiile nereglementate

În ceea ce privește profesiile nereglementate, calificarea profesională este stabilită de angajator. Totuși, dată fiind dificultatea pe care o poate întâmpina lucrătorul migrant în recunoașterea calificării pe care o posedă datorită dificultăților de comparație, Comisia publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene tabloul comparativ al unui număr de 200 de profesii de muncitor calificat din 19 sectoare de activitate (hoteluri-restaurante, reparații auto, construcții, electricitate-electronică, agricultură, confecții îmbrăcăminte, industria metalurgică, industria textilă, comerț, bănci-asigurări, chimie, agroalimentație, turism, transporturi, lucrări publice, arte grafice și media, industria lemnului, siderurgie și oțelărie, industria pielii).

3. Recunoașterea diplomelor academice

Recunoașterea diplomelor academice urmărește să permită accesul la cursuri universitare în alte state membre decât cel de origine. În acest domeniu, competența aparține statelor membre, Comunitatea, pe baza art. 149 TCE, doar încurajând recunoașterea reciprocă a diplomelor universitare și a perioadelor de studii. În acest sens, Comisia a elaborat programele Socrates și Leonardo, instituind în același timp, bănci de date și rețele de informare (rețeaua NARIC), precum și sistemul de transfer a creditelor academice (Ects), care facilitează și încurajează recunoașterea reciprocă a perioadelor de studii și a diplomelor.

S-a pus problema dacă un stat membru poate condiționa autorizarea utilizării titlurilor universitare obținute în alte state membre. Prin hotărârea Kraus, CJCE a decis că o asemenea autorizare nu este oprită prin art. 39 și 43 TCE, dacă procedura de autorizare urmărește să verifice regularitatea emiterii diplomei. De asemenea, Curtea de Justiție a considerat că procedura, într-un asemenea caz, trebuie să fie accesibilă și să nu implice taxe excesive. Decizia prin care se refuză autorizarea trebuie să fie susceptibilă de o cale de atac jurisdicțională, iar persoana interesată trebuie să aibă posibilitatea de a afla motivele deciziei de respingere a cererii sale.

Considerând că este o chestiune prejudicială de interpretare a art. 39 TCE, Curtea de Justiție a decis că în situația în care accesul la o profesie salariată este condiționată, într-un stat membru, de posesia unei diplome naționale sau a unei diplome străine recunoscută ca echivalentă, principiul liberei circulații a lucrătorului impune ca decizia prin care s-a refuzat unui lucrător comunitar echivalarea diplomei obținute într-un alt stat membru al Comunității, al cărui cetățean este, să poată fi susceptibilă de un recurs jurisdicțional prin care să se verifice legalitatea deciziei în raport cu dreptul comunitar. Hotărârea în cauză, referindu-se la dreptul unui antrenor de fotbal de a profesa în Franța pe baza unei diplome obținute într- un alt stat membru, are o semnificație generală, deoarece nu se limitează doar la diplomele universitare, așa cum face directiva 89/48. Curtea de Justiție a reținut, în motivarea deciziei, că dreptul individual la libera circulație poate fi valorificat pe baza principiului general al dreptului comunitar, rezultat din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, consacrat în art. 6 și 13 al Convenției europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale, conform căruia trebuie să existe un recurs de natură jurisdicțională împotriva oricărei decizii a unei autorități naționale prin care este refuzat beneficiul unui drept.

Secțiunea a V-a

Condițiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naționali

Condițiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naționali în privința salarizării, a desfacerii contractului de muncă și a reangajării după perioada de șomaj, au fost interpretate extensiv de către Curtea de Justiție. Astfel, s-a considerat că serviciul militar efectuat de lucrătorul migrant în statul de origine trebuie luat în considerare, conform legislației statului unde lucrează, la stabilirea vechimii în muncă, în condiții identice ca și pentru lucrătorul național care își satisface serviciul militar în statul de origine.

În cauza Marsman, Curtea de Justiție a apreciat că o lege care interzice concedierea invalizilor se aplică și lucrătorilor comunitari, deși legea respectivă îi excludea pe străini de la beneficiul prevederilor sale. Interdicția discriminării în ceea ce privește condițiile de muncă se referă și la protecția specială în domeniul desfacerii contractului de muncă, pe care legile statului membru o acordă unor categorii specifice de lucrători din motive cu caracter social. Egalitatea de tratament s-a concretizat, într-un alt caz, în aplicarea dispozițiilor legii privind persoanele handicapate față de fiul, devenit major, al unui lucrător migrant.

Restricțiile impuse de lege privind durata limitată a contractelor de muncă încheiate de universitățile italiene cu lectorii de limbi străine provenind din alte state membre au fost considerate discriminări interzise de normele comunitare.

În hotărârea Scholz, Curtea de Justiție a considerat că este o discriminare de tratament faptul că unei persoane care a lucrat o perioadă în cadrul unei funcții publice într-un stat membru nu i se consideră acea perioadă ca vechime pentru a putea ocupa postul de agent public într-un alt stat membru.

Art. 7 al regulamentului 1612/68 nu permite autorităților unui stat membru să refuze beneficiul unei burse, pentru a urma studiile într-un alt stat membru, unui lucrător care prestează o activitate salariată pe teritoriul primului stat membru, dar care are cetățenia unui stat membru terț, pe motivul că lucrătorul respectiv nu are cetățenia statului unde lucrează și își are reședința. Acordul bilateral între două state membre, prin care beneficiul burselor revine cetățenilor acestor state, nu poate constitui un obstacol pentru aplicarea principiului egalității de tratament între lucrătorii naționali și cei comunitari stabiliți pe teritoriul unuia din cele două state membre.

Indemnizația acordată lucrătorului la desfacerea contractului de muncă trebuie interpretată în sensul că aceasta intră în condițiile de muncă, fără să aibă vreo importanță dacă indemnizația se plătește în baza unei obligații legale sau contractuale. În consecință, luarea în considerație, la plata acestei indemnizații, a criteriului domiciliului lucrătorului într-un alt stat membru reprezintă o discriminare prohibită de art. 7 al regulamentului 1612/68.

Curtea de Justiție a statuat că regulamentul 1612/68 urmărește să asigure, în fiecare stat membru, lucrătorilor provenind din alte state membre un tratament nediscriminatoriu în raport cu lucrătorii naționali, impunând aplicarea regulilor naționale în privința condițiilor de muncă.

Principiul nediscriminării, așa cum este enunțat în art. 48 TCE și în regulamentul 1612/68, se referă la raporturile juridice care, având în vedere locul unde au fost stabilite sau unde își produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunității.

Tot în materia egalității de tratament, a fost adoptată directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 a Consiliului, referitoare la crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în domeniul locurilor de muncă și al muncii. Directiva stabilește în art. l cadrul general pentru evitarea discriminărilor bazate pe religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Este considerată discriminare directă situația în care o persoană este tratată de o manieră mai puțin favorabilă decât alta aflată într-o situație comparabilă, datorită motivelor arătate în art. 1. Discriminarea poate fi indirectă atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră este susceptibilă să aducă un dezavantaj unei persoane datorită motivelor menționate în art. 1.

Dispozițiile directivei 2000/78 se aplică tuturor persoanelor încadrate în sectorul public și în cel privat, avându-se în vedere:

condițiile de acces la un loc de muncă sau la o activitate nesalarizată, inclusiv condițiile de selecție și de recrutare;

accesul la toate tipurile și la toate nivelurile de orientare profesională și de formare profesională; condițiile de muncă, inclusiv condițiile de salarizare și de concediere;

afilierea sau înscrierea într-o organizație a lucrătorilor sau patronilor.

Secțiunea a VI-a

Avantajele sociale și fiscale

Art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 din 15 octombrie 1968 acordă lucrătorului migrant aceleași avantaje sociale și în domeniul taxelor ca și acelea ale lucrătorilor naționali. Termenul "avantaje sociale" a fost interpretat de Curtea de Justiție a Comunității în cel mai larg sens, acoperind și drepturi care nu erau direct legate de contractul de angajare (cazul Fiorini Nr. 32/ 75).

Trebuie însă precizat că de aceste avantaje, conform art. 39 TCE și art. 2 și 5 din regulamentul 1612/68, beneficiază doar lucrătorii care prestează efectiv o muncă, nu și persoanele care se deplasează în alte state membre pentru a căuta un loc de muncă, care se bucură de egalitate de tratament doar în privința accesului la un loc de muncă. Curtea de Justiție a hotărât că lucrătorul comunitar migrant își păstrează statutul în situația în care raportul de muncă încetează din inițiativa sa pentru a urma cursuri de zi, dacă există o legătură între activitatea sa profesională anterioară și studiile pe care le urmează, astfel că poate fi beneficiarul unei burse.

De avantaje sociale beneficiază și familia lucrătorului, finanțarea studiilor pentru copilul acestuia, de pildă, constituind un avantaj social în înțelesul art. 7, paragraful 2 al regulamentului 1612/68. Într-o asemenea situație, copilul se poate prevala de aceste dispoziții pentru a obține o bursă de studii, în aceleași condiții ca cele pe care trebuie să le îndeplinească un copil al unui lucrător național.

Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a consacrat un înțeles larg, favorabil lucrătorilor, noțiunii de avantaj social, considerând că este vorba de avantajele care sunt legate de un contract de muncă, sunt recunoscute în general lucrătorilor naționali, având în vedere calitatea lor de lucrători sau faptul că își au domiciliul pe teritoriul național. Extinderea acestor avantaje lucrătorilor provenind din alte state membre este de natură să faciliteze mobilitatea lor în interiorul Comunității. Trebuie menționat că noțiunea de avantaj social, în sensul regulamentului 1612/68 se deosebește de cea de prestație de securitate socială, în sensul regulamentului 1408/71.

Constituie, de pildă, un avantaj social acordarea tarifului preferențial la prețurile de transport pe căile ferate, rezervate în general cetățenilor proprii în vederea încurajării natalității. În hotărârea Cristini, Curtea de Justiție a decis că art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 trebuie interpretat în sensul că avantajele sociale vizate de această dispoziție includ și carnetul de reducere la prețul transportului, eliberat de organismul național al căilor ferate familiilor cu membri numeroși, chiar dacă acest carnet nu a fost solicitat decât după decesul lucrătorului, dacă familia respectivă rămâne pe teritoriul statului membru unde lucrătorul și-a exercitat activitatea. În general, avantajele sociale acordate familiilor numeroase din statele membre constituie avantaje de care trebuie să beneficieze și familiile lucrătorilor provenind din alte state membre.

Printre avantajele sociale de care beneficiază lucrătorii comunitari migranți se află aplicarea regimului național de garantare a minimului necesar pentru asigurarea mijloacelor de existență, alocația pentru persoanele handicapate, alocația acordată la naștere, ajutoarele de înmormântare.

Regimul limbii folosite în materie judiciară într-un stat membru a fost considerat un avantaj social, Curtea de Justiție considerând că un cetățean luxemburghez aflat în Belgia are dreptul să ceară, în aceleași condiții ca și un cetățean belgian, ca limba de procedură să fie germana. Curtea a explicat că principiul liberei circulații a lucrătorilor, așa cum rezultă din art. 39 TCE și în special din regulamentul 1612/68 impune ca unui lucrător, cetățean al unui stat membru care domiciliază pe teritoriul altui stat membru să i se recunoască, în aceleași condiții ca și lucrătorilor naționali, dreptul de a cere ca procedura penală angajată împotriva lui să se desfășoară într-o altă limbă decât cea pe care o folosește în mod obișnuit procedura. O asemenea posibilitate, care contribuie de o manieră importantă la integrarea muncitorului migrant și a familiei sale în mediul respectiv și la realizarea obiectivului liberei circulații a lucrătorilor, intră în noțiunea de avantaj social, în sensul art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68.

În virtutea art. 7, paragraful 2 din regulamentul 1612/68, statul membru care acordă permisiunea concubinului unui lucrător național, provenind din alt stat membru, de a se stabili pe teritoriul său nu poate să refuze acordarea aceluiași avantaj lucrătorilor migranți proveniți din alte state membre.

Așadar, avantajele sociale acordate lucrătorului comunitar migrant pot fi:

– avantaje sociale care au conținut afectiv sau psihologic cum sunt: dreptul de sejur al concubinei, dreptul de a cere desfășurarea procedurii judiciare într-o altă limbă decât se desfășoară aceasta în mod obișnuit, etc.;

– avantaje sociale care au un conținut financiar, care pot consta în primirea unor sume de bani sau în exonerarea de a face unele plăți.

În prima categorie intră: ajutorul acordat pentru întreținere și pentru formare în vederea urmării unor studii universitare menite să ducă la o calificare profesională; ajutorul acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul studenților și al elevilor; alocația de educație destinată să compenseze cheltuielile de familie; alocația de așteptare prevăzută în favoarea tinerilor care solicită un loc de muncă; prestația socială menită să asigure un minim al mijloacelor de existență; prestația vărsată lucrătorilor agricoli al căror contract de muncă a încetat datorită lăsării în pârloagă a terenurilor de fostul angajator; venitul garantat persoanelor vârstnice de către legislația statului membru; alocația pentru handicapatul adult. Exonerarea de anumite plăți poate consta în: eliberarea unui carnet de reducere a biletelor de transport pentru familiile numeroase, măsurile destinate să asigure reclasarea socială a persoanelor handicapate, împrumuturi fără dobândă acordate la naștere de către instituțiile publice de credit etc.

Acordarea acestor avantaje sociale are loc, de cele mai multe ori, în urma verificărilor de către autoritățile administrative competente a documentelor privind situația personală a persoanei în cauză. Deși autoritățile administrative și judiciare ale unui stat membru nu sunt obligate, pe baza dreptului comunitar, să considere echivalente actele de stare civilă eliberate de autoritățile competente ale altui stat membru, Curtea de Justiție a decis respectarea certificatelor și actelor privind starea persoanei emise de autoritățile competente ale altor state membre, afară de cazurile în care indicii concrete conduc la o altă concluzie în cazul respectiv.

Statul membru nu poate condiționa acordarea unui ajutor social, în sensul art. 7 paragraful 2 din regulamentul 1612/68, de stabilirea reședinței pe teritoriul său.

Curtea de Justiție a considerat că Marele Ducat de Luxemburg a încălcat aceste dispoziții atunci când a pus condiția reședinței pentru acordarea alocațiilor de naștere și de maternitate. De asemenea, Belgia nu a respectat aceleași prevederi, atunci când a stabilit o anumită durată a reședinței pentru lucrătorii proveniți din alte state membre pentru a acorda alocațiile pentru persoanele handicapate, venitul garantat persoanelor vârstnice și venitul minim necesar mijloacelor de existență. Acordarea unui avantaj social nu poate fi condiționată de stabilirea reședinței efective pe teritoriul unui stat membru un anumit număr de ani dacă o asemenea condiție nu este prevăzută pentru cetățenii acelui stat membru.

În privința avantajelor fiscale, Curtea de Justiție a statuat că art. 39 paragraful 2 TCE împiedică statele membre ca legislația lor fiscală să prevadă ca impozitul pe salariu, reținut la sursă, să fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil atunci când acesta își are reședința doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. Statul membru nu a respectat dispozițiile art. 39 paragraful 2 TCE și art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 când a menținut în vigoare dispoziții în virtutea cărora excedentul din impozitul reținut pe salariu unui resortisant al unui stat membru, care a avut reședința pe teritoriul național unde a exercitat o activitate salariată doar o parte a anului fiscal, nu poate fi restituit.

În general, în materie fiscală, art. 39 TCE nu limitează prerogativa unui stat membru de a fixa condițiile de impozitare a salariilor obținute pe teritoriul său de către persoanele care nu sunt rezidenți în acel stat, decât în situațiile în care situația acestora este comparabilă cu cea a rezidenților. Așadar, statul membru poate stabili impozite mai mari pe salariile lucrătorilor care ocupă un loc de muncă pe teritoriul său, dar nu și-au stabilit acolo reședința.

Secțiunea a VII-a

Accesul în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari

Art. 7 paragraful 3 al regulamentului 1612/68 stipulează că se acordă lucrătorilor migranți accesul, în aceleași condiții cu ale lucrătorilor autohtoni, în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.

Curtea de Justiție a decis că universitățile nu pot fi considerate școli profesionale, în sensul art. 7 paragraful 3 al regulamentului 1612/68, dar studiile universitare care pregătesc o calificare pentru o profesie, meserie ori muncă specifică sau conferă o aptitudine specială pentru a exercita o asemenea profesie, meserie sau muncă, țin de formarea profesională.

Noțiunea de formare profesională, la care face referire art. 150 TCE, cuprinde toate formele de învățământ, fără a ține seama de vârsta lucrătorului sau de nivelul de formare.

În afara unor studii speciale, care urmăresc mai degrabă aprofundarea cunoștințelor generale deja dobândite decât accesul la o activitate profesională, studiile universitare îndeplinesc condițiile cerute pentru a fi considerate ca făcând parte din formarea profesională, s-a arătat, în hotărârea Blaizot, în legătură cu studiile de medicină veterinară, de pildă.

În hotărârea Gravier, Curtea de Justiție a decis că accesul la formarea profesională nu poate fi discriminatoriu pentru lucrătorii comunitari migranți, astfel că prevederea legislației belgiene prin care se impune plata unei taxe de înscriere de către studenții provenind din alte state membre, în timp ce această condiție nu este cerută studenților proveniți din rândul cetățenilor belgieni, constituie o discriminare bazată pe naționalitate.

Secțiunea a VIII-a

Drepturi sindicale; drepturi de reprezentare și management

Conform art. 8 din Regulamentul nr. 1612/68, un lucrător migrant are dreptul la tratament egal în ceea ce privește apartenența la sindicate și exercițiul drepturilor derivând din aceasta. El poate fi exclus de la „conducerea organismelor guvernate de dreptul public și de la posesia unui oficiu guvernat de dreptul public”, dar el poate fi ales în organismele reprezentative ale lucrătorilor existente în astfel de întreprinderi.

Dispoziția art. 8 a regulamentului 1612/68 „se opune ca o legislație națională să refuze lucrătorilor străini dreptul la vot la alegerile membrilor unei camere profesionale, la care ei sunt afiliați în mod obligatoriu și la care trebuie să cotizeze, care este însărcinată cu apărarea intereselor lucrătorilor afiliați și care exercită o funcție consultativă în domeniul legislativ”.

Excluderea lucrătorului comunitar migrant de la participarea gestionării organismelor de drept public și de la exercitarea unei funcții de drept public, conform art. 8 a regulamentului 1612/68, nu urmărește să excludă lucrătorii proveniți din alte state membre de la unele locuri de muncă, ci doar să nu permită prestarea unor activități care implică participarea la exercitarea puterii publice.

Excluderea participării lucrătorului comunitar migrant de la gestiunea organismelor de drept public și de la exercitarea unei funcții de drept public, prevăzută de art. 8 a regulamentului 1612/68 a fost interpretată ca o interdicție de participare la rezolvarea conflictelor de muncă, în calitate de arbitru.

Secțiunea a IX-a

Accesul la locuință

Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile și beneficiile acordate lucrătorilor naționali în domeniul locuințelor, incluzând proprietatea locuinței necesare (art. 9 al Regulamentului 1612/68).

Lucrătorul provenit dintr-un alt stat membru se bucură de toate drepturile și de toate avantajele acordate lucrătorilor naționali în ceea ce privește locuința, inclusiv dreptul de a se înscrie, în regiunea unde lucrează, pe lista celor care solicită locuință. În această situație, familia lucrătorului, deși rămasă în statul de proveniență, este considerată ca fiind rezidentă în statul de primire, în măsura în care lucrătorii din statul național beneficiază de o prezumție analoagă.

Interpretând art. 9 al regulamentului 1612/68, Curtea de Justiție a decis că dispozițiile din legislația statului grec care impun lucrătorilor proveniți dintr-un alt stat membru de a prezenta acte juridice referitoare la bunurile imobiliare, care nu se cer lucrătorilor naționali, sunt contrare principiului dreptului de liberă circulație al lucrătorilor comunitari prevăzut de art. 39 TCE.

Secțiunea a X-a

Membrii de familie ai lucrătorului migrant

Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68 (art. 10-12) conține dispoziții privind membrii de familie ai lucrătorului migrant. Pe lângă cele amintite mai înainte, mai putem reține pe cele referitoare la:

1. Rezidență

Membrii familiei unui lucrător au dreptul să se instaleze ei înșiși cu lucrătorul migrant (care trebuie să fie un cetățean al Uniunii), indiferent de cetățenia lor (art. 10(1).

Statelor membre li se cere să faciliteze admiterea oricărui membru de familie dacă "el este dependent de lucrător (…) sau trăiește sub același acoperiș în țara de unde vine" (art. 10 par. 2).

Acest drept se naște din cel al lucrătorului, fiind, în consecință, un drept derivat, legat de dreptul lucrătorului izvorât din dispozițiile regulamentului 1612/68.

Regulamentul 1612/68 se referă la familia lucrătorului, astfel că din aceasta fac parte, conform art. 10 paragraful l, soțul și copiii până la vârsta de 21 de ani, sau care se află în întreținerea lucrătorului, precum și ascendenții lucrătorului sau ai soțului care sunt întreținuți de aceștia.

În scopul ca familia să se poată instala cu lucrătorul, acesta trebuie să aibă la dispoziție locuința considerată ca normală pentru lucrătorii naționali în regiunea în care el este angajat (art. 10, paragraful 3).

Curtea de Justiție a considerat că o locuință poate fi considerată normală pentru a primi o familie dacă este alcătuită din încăperi distincte.

Dreptul de a-l urma pe lucrătorul comunitar migrant de către familia sa se materializează prin dreptul de a intra în statul în care lucrătorul prestează munca, dreptul de sejur în acel stat și dreptul de a locui acolo. Membrii de familie pot părăsi statul de origine pe baza cărții de identitate sau a pașaportului și pot intra în statul membru pe baza acelorași documente. Nu este necesară o viză de intrare, decât, în unele cazuri, în care membrii de familie nu dețin cetățenia unui stat membru al Comunității.

2. Angajare

Dreptul soțului și al copiilor care nu au împlinit vârsta de 21 ani sau care se află în întreținerea unui lucrător provenit dintr-un stat membru care exercită o activitate salariată sau nesalariată, de a accede la toate activitățile salariate pe teritoriul aceluiași stat, chiar dacă nu au cetățenia unui stat membru, este prevăzut de art. 11 al regulamentului 1612/68. În consecință, persoana provenind dintr-un stat terț, căsătorită cu un lucrător venind dintr-un stat membru, nu poate invoca dispozițiile art. 11 al regulamentului 1612/68 dacă lucrătorul în cauză nu și-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulație în interiorul comunității.

Conform art. 11, soția(ul) lucrătorului migrant și copiii sub 21 de ani sau aflați în întreținere au dreptul să desfășoare orice activitate ca persoană angajată pe întreg teritoriul statului respectiv, chiar dacă ei nu sunt cetățenii nici unui alt stat membru.

Trebuie precizat că art. 11 al regulamentului 1612/68 „nu conferă membrilor de familie ai lucrătorului migrant un drept de sejur autonom, ci doar un drept de a exercita orice activitate salariată pe întreg teritoriul acelui stat". Așadar, art. 11 nu constituie baza juridică a unui drept de sejur independent de condițiile stabilite în art. 10 a regulamentului 1612/68.

3. Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională și ucenicie

Copiii unui cetățean al unui stat membru care este sau a fost angajat pe teritoriul altui stat membru vor fi admiși în învățământul general, la cursurile de ucenicie și profesionale în aceleași condiții cu cele ale cetățenilor acelui stat, dacă copiii respectivi își au rezidența pe teritoriul său (art. 12).

În interpretarea acestui articol, CJCE a decis că un copil al lucrătorului migrant are dreptul la un tratament național cu privire la toate formele învățământului de stat, chiar dacă părintele lucrător a fost pensionat sau a decedat în acel stat (cazul Comisie c. Belgia, Nr. 42/87).

Curtea a mers chiar mai departe în cazul Moritz (Nr. 390/87). Având în vedere necesitatea unei continuități în educația copiilor, nu se va considera că se pierde statutul de „copil din familie” ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68 doar pentru faptul că familia sa s-a reîntors în statul de origine.

Totuși, trebuie reținut, în general, așa cum a decis și Curtea (cazul Lebon Nr. 316/85), că membrii familiei unui lucrător sunt numai indirect beneficiari ai dreptului la tratament egal acordat lucrătorului conform art. 7 alin. 2 al regulamentului 1612/68. Avantajele sociale pot fi acordate membrilor de familie conform acestui articol doar ca avantaje ale lucrătorului. Aceasta este o distincție de finețe, dar una destul de importantă.

Tot pe baza interpretării oferite de Curtea de Justiție, a fost asigurată libera circulație studenților în spațiul comunitar (cazurile Gravier nr. 293/83, Forcheri nr. 15/82, Blaizot nr. 24/86 ș.a.).

Art. 12 al regulamentului 1612/68 acoperă toate formele de învățământ, inclusiv cursurile de științe economice universitare și studiile profesionale post secundare urmate într-o școală tehnică superioară, precum și măsurile prevăzute de legislația statului membru prin care persoanele handicapate pot să-și formeze sau să își amelioreze aptitudinile pentru a ocupa un loc de muncă. Copiii admiși în instituțiile de învățământ din statul membru unde lucrează sau a lucrat părintele trebuie să se afle într-o situație de egalitate cu copiii cetățeni ai statului respectiv, care să cuprindă ansamblul drepturilor care decurg din admiterea lor la studii.

Egalitatea copiilor lucrătorilor migranți se manifestă nu numai pe teritoriul statului membru de primire, ci și atunci când aceștia urmează studii în alte state membre sau chiar în statul ai căror cetățeni sunt. Astfel, fiica unui lucrător italian angajat în Germania are dreptul la ajutorul de formare prevăzut de legea germană, chiar dacă ea urmează studiile în Italia.

4. Accesul membrilor de familie la avantaje sociale

Accesul membrilor de familie la avantaje sociale a fost recunoscut de Curtea de Justiție. Este vorba de familia admisă să se instaleze împreună cu lucrătorul comunitar pe teritoriul altui stat membru, compusă din soț, descendenții sub vârsta 21 ani sau aflați în întreținere, precum și ascendenții aflați în întreținerea lucrătorului.

Din jurisprudența CJCE rezultă următoarele:

a) pentru finanțarea studiilor, copilului lucrătorului migrant nu i se poate impune condiția reședinței în statul de primire, dacă această condiție nu este cerută și cetățenilor proprii;

b) calitatea de persoană aflată în întreținerea lucrătorului migrant depinde numai de existența susținerii din partea acestuia, fără să fie necesar să se demonstreze că persoana întreținută nu este în măsură să-și subvenționeze nevoile;

c) nu prezintă importanță cetățenia soțului, a copilului sau a persoanei aflată în întreținere;

d) nu prezintă importanță dacă membrul de familie are reședința în statul membru în care lucrătorul migrant de care depinde își desfășoară activitatea profesională sau continuă să locuiască în statul de origine;

e) acordarea unui avantaj social sau fiscal membrilor de familie ai lucrătorului migrant nu depinde de existența unei convenții de reciprocitate între cele două state;

f) avantajul social sau fiscal se acordă membrilor de familie chiar și după decesul lucrătorului migrant;

g) fiind un drept derivat din dreptul recunoscut lucrătorului comunitar, dreptul membrilor de familie la avantajele sociale și fiscale vizate de art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 implică dreptul lucrătorului de a se prevala de acest text;

h) deoarece dreptul de sejur al membrilor de familie ia naștere din dreptul lucrătorului de a presta munca în alt stat membru, nu pot fi recunoscute membrilor de familie decât acele avantaje sociale și fiscale de care beneficiază și lucrătorul comunitar.

Secțiunea a XI-a

Dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfășurarea unei activități salariate în acel stat

Cetățenii Uniunii pot fi în anumite perioade neangajați. Pot fi, de aceea, privați de dreptul de a se deplasa și de a rezida în țările ce constituie Uniunea?

Articolul 48 alin. 3 lit. d al Tratatului CEE recunoaște dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.

Regulamentul nr. 1251/70 a detaliat conținutul acestui drept. În cuprinsul acesteia se prevede dreptul lucrătorului și al familiei sale de a rămâne permanent în statul în care el a lucrat în cazul pensionării, incapacității sau, pentru familie, al morții lucrătorului.

Sunt incluse, de asemenea, dispoziții speciale pentru lucrătorul „frontalier”, adică acela care trăiește într-un stat și lucrează în altul adiacent.

Membrii familiei lucrătorului vor avea dreptul să rezideze în mod permanent atunci când sunt îndeplinite o serie de condiții.

Directiva 2004/38 cuprinde și ea în cadrul Capitolului IV dispoziții referitoare la dreptul de ședere permanentă.

Regula generală pe care ea o introduce pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor lor este aceea conform căreia cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de ședere permanentă în statul respectiv (art. 16 alin. 1). Dispoziția amintită se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru și care și-au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

Continuitatea șederii nu este afectată de absențe temporare care nu depășesc un total de șase luni pe an sau de absențe de durată mai lungă datorate serviciului militar obligatoriu ori de o absență de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina sau nașterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o țară terță. O dată dobândit, dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul unei absențe din statul membru gazdă pe o perioadă care depășește doi ani consecutivi (art. 16 alin. 3 și 4).

Reformulând într-un sens mai larg dispozițiile din Regulamentul nr. 1251/70 (prin enumerarea și a persoanelor care exercită o activitate independentă), art. 17 al Directivei 2004/38 prevede că dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de ședere dacă:

a) Salariații sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în care încetează să lucreze, au împlinit vârsta prevăzută de legislația statului membru respectiv pentru pensia pentru limită de vârstă sau lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiția să fi lucrat în statul membru respectiv cel puțin în cele douăsprezece luni precedente și să-și fi avut reședința acolo pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani.

b) Salariații sau persoanele care exercită o activitate independentă și au avut reședința în statul membru gazdă timp de cel puțin doi ani și au încetat lucrul din cauza unei incapacități permanente de muncă. Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptățește persoana respectivă la o indemnizație plătită integral sau parțial de o instituție a statului membru gazdă, nu se impune nici o condiție privind durata șederii.

Condițiile privind durata șederii și a activității prevăzute la lit. a) și b) nu se aplică dacă lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă are un soț/soție sau un partener care este resortisant al statului membru gazdă sau și-a pierdut naționalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă.

c) Salariații sau persoanele care exercită o activitate independentă și care, după trei ani de muncă și ședere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajați sau persoane care exercită o activitate independentă în alt stat membru, dar își păstrează reședința în statul membru gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.

În mod extensiv, perioadele de șomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de plasare a forțelor de muncă competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independente de voința sa, precum și absențele de la lucru și încetarea lucrului datorită unei boli sau accident se consideră perioade de muncă.

Indiferent de naționalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care exercită o activitate independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv.

Totodată, membrii familiei unui cetățean al Uniunii care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă într-un stat membru sunt îndreptățiți să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv (art. 23).

În mod similar art. 3 al regulamentului nr. 1251/70, și în aceleași condiții enumerate în acesta, alin. 4 al art. 17 al directivei 2004/38 prevedea acordarea dreptului de ședere permanentă membrilor familiilor salariaților sau persoanelor care exercită o activitate independentă și care decedează în timpul perioadei de activitate dar înainte de a dobândi statutul de rezident permanent în statul membru gazdă. Astfel, membrii familiei dobândesc dreptul de ședere permanentă în statul respectiv, dacă:

a. în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă își avusese reședința pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi ani neîntrerupți, sau

b. decesul a fost urmarea unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau

c. soțul/soția care a supraviețuit și-a pierdut naționalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă.

Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetățenilor Uniunii îndreptățiți la ședere permanentă un document care să ateste șederea permanentă.

În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, dar sunt îndreptățiți la ședere permanentă, se eliberează un permis de ședere permanentă, care se reînnoiește automat la fiecare zece ani (art. 20).

Toți cei care în temeiul Directivei 2004/38 își au reședința pe teritoriul unui stat membru gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanților statului respectiv. Totuși, nu există obligația statului gazdă de a acorda dreptul la asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studențești sau credite studențești unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care își mențin acest statut și membrii familiilor acestora (art. 24).

Astfel reglementat, dreptul de ședere permanentă are menirea de a întări sentimentul cetățeniei în cadrul Uniunii Europene și este perceput ca un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă, de altfel, unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii.

Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit abrogarea Regulamentului nr. 1251/70. Ca atare, prevederile celor două acte comunitare urmează a fi avute în vedere în mod corelativ.

Secțiunea a XII-a

Angajarea în administrația publică

Articolul 45 din Tratatul de la Roma exclude activitățile care presupun, chiar cu titlu ocazional, exercitarea autorității publice. Într-o manieră similară, art. 48 alin. 4 al TCEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administrației publice pe temeiul cetățeniei lucrătorului.

Curtea de Justiție a ținut să se pronunțe interpretând acest text. În interpretarea sa, se referă și la cea dată articolului 39, în care noțiunea de locuri de muncă în administrația publică a fost limitată la anumite activități din administrație, care presupun o participare la "puterea publică". Soluțiile date în temeiul celor două texte sunt strămutate. Astfel, se poate desprinde un principiu cu două elemente.

Principiul este cel al interpretării restrictive a acestui articol derogator.

Primul corolar constă în a nu recunoaște participarea la autoritatea publică decât dacă activitatea în cauză permite deținerea unui segment din imperium. Trebuie să se poată pune în acțiune „prerogativele exorbitante ale dreptului comun, privilegiile puterii publice, puterile de coerciție care se impun cetățenilor”. Aceasta nu se referă decât la acea condiție care poate fi stabilită de un stat membru în legătură cu cetățenia celor care-l slujesc. Trebuie să se facă distincție între asistența, colaborarea sau participarea unui funcționar la autoritatea publică și capacitatea de a sancționa. Ceea ce interesează este exercitarea autorității publice, oricare ar fi natura relației profesionale sau de lucru. Accesul la funcțiile din învățământ, de exemplu, nu a fost considerat ca intrând în reglementarea articolului 39.

Cel de-al doilea corolar este acela de a nu lua în considerare decât activitățile prin care se participă, în mod efectiv, la exercitarea autorității publice. Articolul 45 din Tratat conduce la refuzul excluderii din dreptul comunitar al oricărei profesii pe motiv că membrii săi pot, în mod ocazional, să fie însărcinați de imperium. O apropiere globală de sectorul economic ar fi condamnabilă. Profesia de avocat este un bun exemplu, pentru că avocații pot fi determinați să completeze o jurisdicție și, în acest caz, să participe la exercitarea autorității publice. Această activitate trebuie să fie lăsată spre exercitare naționalilor, dar străinii trebuie să poată exercita profesia de avocat, fără, totuși, să poată participa la o jurisdicție. Trebuie, deci, să se disocieze activitățile care permit exercitarea unei profesii.

Datorită gradului mare de generalitate al acestei prevederi, Curtea de Justiție a fost nevoită deci, să se pronunțe în mai multe rânduri asupra sa.

Astfel, în cazul Sotgiu (Nr. 152/73) s-a arătat că excepția prevăzută în art. 48 alin. 4 nu se aplică tuturor locurilor de muncă din administrația publică. Ea se aplică numai anumitor activități, aflate în legătură cu exercițiul autorității de stat. În viziunea Curții, activitățile respective trebuie să implice în mod necesar participarea la exercițiul drepturilor conferite de dreptul public și să se refere la activități ce vizează salvgardarea intereselor generale ale statului. Mai mult, excepția se aplică numai condițiilor privind accesul în domeniul respectiv. Ea nu permite existența unor condiții discriminatorii în angajare o dată ce lucrătorului i s-a acceptat accesul la locul de muncă respectiv.

Clarificări în interpretarea textului amintit au fost aduse cu ocazia dezbaterilor prilejuite de cazul Comisie c. Belgia (Nr. 149/79). Conceptul de administrație publică este, conform Curții un concept comunitar. El se aplică numai exercițiului autorității oficiale și are în vedere numai lucrătorii și funcțiile care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului.

În aplicarea acestui criteriu, derogarea prevăzută de art. 48(4) va fi de uz limitat aplicându-se, deci, posturilor care solicită din partea persoanelor care le ocupă o loialitate specială către stat, cum sunt funcțiile judecătorești, eșaloanele superioare ale administrației de stat, forțele armate și poliția.

Articolul 48 alin. 4 trebuie să fie analizat împreună cu art. 55 al TCEE care prevede că libertatea de stabilire permisă de dreptul comunitar nu se va aplica activităților care au legătură, chiar și ocazional, cu exercițiul autorității de stat.

CJCE a promovat concepția funcțională a noțiunii de loc de muncă în administrația publică, conform căreia trebuie făcută distincția între sarcinile care revin administrației publice propriu-zise și „activitățile care nu sunt asimilabile funcțiilor tipice ale administrației publice, dar care țin, din contră, prin natura lor, de domeniul de aplicare a tratatului”. În consecință, aplicarea art. 39 paragraful 4 depinde de chestiunea de a ști dacă locurile de muncă în cauză „sunt sau nu caracteristice activităților specifice ale administrației publice, așa cum este aceasta învestită în exercitarea puterii publice și cu responsabilitatea apărării intereselor generale ale statului”.

În hotărârea Reyness, referindu-se la noțiunea de putere publică, Curtea de Justiție a considerat că aceasta constă în autoritatea ce decurge din suveranitatea statului și care implică facultatea de a folosi privilegiile puterii publice și puterea de constrângere față de cetățeni.

Se pare că în concepția Curții de Justiție condiția de exercitare a puterii publice și participarea la apărarea intereselor generale trebuie îndeplinite cumulativ.

Curtea de Justiție a statuat că există un interes legitim al statelor membre de a păstra pentru proprii cetățeni un ansamblu de locuri de muncă care au legătură cu exercitarea puterii publice și cu apărarea intereselor generale. În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a subliniat necesitatea de a evita ca dispozițiile comunitare referitoare la libertatea de circulație a lucrătorilor din toate statele membre să fie limitate prin interpretarea noțiunii de administrație publică doar prin prisma dreptului național și, în acest fel, aplicarea regulilor comunitare să sufere un eșec. În consecință, pentru a stabili noțiunea de loc de muncă în administrația publică, trebuie aplicată regula generală, conform căreia recurgerea la dispozițiile din dreptul intern, inclusiv la cele constituționale, pentru a restrânge aplicarea dreptului comunitar, nu poate fi admisă pentru că ar aduce atingere unității și eficacității acestuia, astfel că noțiunea de funcționar în administrația publică trebuie să fie interpretată și aplicată în mod uniform în întreaga Comunitate.

Curtea de Justiție a considerat că participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și la activități care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului ori ale altor colectivități publice implică din partea titularilor o legătură specială de solidaritate cu statul sau colectivitatea respectivă, existând o reciprocitate de drepturi și obligații care constituie fundamentul cetățeniei. În consecință, Curtea de Justiție nu a admis ca doar lucrătorii naționali să poată fi angajați în sectoarele publice de cercetare, învățământ, sănătate, transportul terestru, poștă și telecomunicații, precum și în cele ce țin de serviciile de distribuire a apei, gazului și electricității. Natura juridică a raportului dintre administrația publică și lucrător nu prezintă importanță, deoarece noțiunea de administrație publică, în sensul art. 39 paragraful 4 TCE se definește prin conținutul funcțiilor exercitate. Prin mai multe hotărâri, Curtea de Justiție a decis că doar exercitarea efectivă a puterii publice și atribuirea de responsabilități în vederea apărării intereselor generale ale statului intră în sfera art. 39 paragraful 4 TCE. În acest fel, nu este funcționar public profesorul din învățământul secundar, lectorul universitar, infirmierul.

Comisia a sprijinit poziția Curții de Justiție, susținând, într-un Comunicat din 18 martie 1988, că derogarea prevăzută în art. 39 paragraful 4 TCE vizează funcțiile specifice statului, forțelor armate, poliției și altor forțe de ordine, magistraturii, administrației fiscale și diplomației. Intră, de asemenea, în sfera administrației publice, locurile de muncă din ministerele statului, din guvernele regionale, din colectivitățile teritoriale, din băncile centrale în măsura în care este vorba de funcționari care exercită activități bazate pe puterea juridică publică a statului sau a unei persoane morale de drept public, cum sunt elaborarea unor acte juridice, punerea în executare a acestor acte și controlul aplicării lor.

Totodată, Comisia a menționat și activități care, deși se desfășoară în sfera serviciilor publice, nu intră sub incidența art. 39 paragraful 4 TCE, putând fi prestate și de lucrătorii comunitari migranți, cum sunt: transporturile publice, distribuirea electricității și a gazului, companiile aeriene și de navigația maritimă, poșta și telecomunicațiile, posturile de radio, serviciile agențiilor de sănătate publică, învățământul de stat, cercetarea în scopuri civile desfășurată în instituții publice.

Curtea de Justiție a considerat că locurile de muncă în care activitățile normale precumpănesc, nu sunt cele vizate de art. 39 paragraful 4 TCE, în schimb pot fi incluse în această categorie locurile de muncă „de controlor șef de birou tehnic, controlor principal, controlor de lucrări,…, paznic de noapte al administrației comunale a orașului Bruxelles, ca și cea de arhitect al administrațiilor comunale din Bruxelles și Anderlecht”. Statul francez a fost condamnat de Curtea de Justiție pentru că art. L 809 și L 792 din Codul de sănătate publică cere ca infirmierii titulari din spitalele publice să aibă cetățenie franceză.

Curtea de Justiție, considerând că un profesor stagiar „funcționar revocabil”, nu este vizat de art. 39 paragraful 4, nu a luat în considerare argumentul potrivit căruia, în Germania, profesorul stagiar beneficiază de prerogativele puterii publice ținând cursuri, notând elevii și participând la hotărârea de trecere a acestora în clasele superioare, astfel că acesta urmărește, prin activitatea sa, apărarea intereselor generale ale statului.

Merită a fi subliniată modificarea făcută în statutul general al funcționarilor din Finlanda, prin legea nr. 91-715 din 26 iulie 1991, conform căreia resortisanții statelor membre pot accede la locurile de muncă ale căror atribuții sunt separabile de exercițiul suveranității sau nu participă direct sau indirect la exercițiul prerogativelor puterii publice. Pe de altă parte, Tribunalul administrativ Lyon a anulat o decizie administrativă care admitea candidatura unui cetățean belgian la un concurs de psiholog teritorial, considerând că nefiind inclus în decretul nr. 94-163 din 16 februarie 1964 care autorizează resortisanții comunitari să ocupe anumite locuri de muncă în administrație, decizia respectivă n-a respectat statutul general al funcționarilor, care nu este incompatibil cu art. 39 din Tratatul CE.

Având în vedere practica răspândită printre statele membre de a exclude pe cei ce nu-i sunt cetățeni de la un număr mare de profesii în administrația de stat, Comisia Europeană a publicat în 1988 o Notă prin care a propus anumite sectoare de angajare ce urmează a fi considerate „suficient de îndepărtate de activitățile specifice sferei publice astfel cum le-a definit Curtea Europeană și care nu ar putea fi acoperite decât în cazuri rare de excepția din art. 48 alin. 4”.

Acestea cuprind:

• serviciile privind îngrijirea sănătății publice;

• predarea în instituțiile de învățământ ale statului;

• cercetare în domenii nemilitare în instituții publice;

• organisme publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale.

Trebuie totuși să subliniem că prin dispozițiile privind cetățenia comunitară introduse prin Tratatul de la Maastricht și dezvoltate prin Tratatul de la Amsterdam, nu puțini teoreticieni și practicieni ai dreptului consideră că excepția prevăzută „la art. 48 alin. 4, expresie a unei concepții mai tradiționale privind noțiunea de loialitate față de stat, va diminua ca importanță”. Și aceasta pentru că se consideră că există o contradicție între art. 48 alin. 4 și derularea unui proces tot mai complex de integrare europeană.

Secțiunea a XIII-a

Restricții ale dreptului de intrare și dreptului de ședere pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică

Articolele 48 alin. 3 și 56 ale TCEE prevăd posibilitatea limitării liberei circulații a lucrătorilor. După ce definește libertatea de circulație, art. 48 alin. 3 precizează că ea „implică dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute”.

Articolul 56 prevede că „prescripțiile referitoare la libertatea de stabilire nu prejudiciază aplicabilitatea dispozițiilor legislative regulamentare și administrative prevăzând un regim special pentru cetățenii străini și justificat de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică”. Alineatul 2 dispune că „înaintea expirării perioadei de tranziție, Consiliul adoptă directive pentru coordonarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative precitate”.

Acest text a stat la baza adoptării Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării și rezidenței, justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică și care privesc toți cetățenii statelor membre care exercită sau intenționează să exercite o activitate profesională, indiferent dacă este o activitate salariată sau independentă. Această directivă este abrogată, începând cu data de 30 aprilie 2006, de către Directiva 2004/38, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în materie.

Scopul directivei este dublu. Pe de o parte, ea stabilește principiile pe baza cărora un stat poate refuza intrarea sau rezidența acelora care, în alte condiții ar fi eligibili, pe temeiul ordinii publice, securității publice sau sănătății publice. În al doilea rând, ea stabilește o serie de garanții procedurale care trebuie să fie respectate de autoritățile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.

În timp ce noțiunile de securitate publică și sănătate publică nu au ridicat probleme de interpretare, înțelesul și scopul noțiunii de ordine publică au necesitat interpretarea Curții de Justiție a Comunităților Europene. Astfel, în cazul Rutili (Nr. 36/75) Curtea a decis că restricțiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetățean al unui stat membru de a intra pe teritoriul altui stat membru, să rămână și să circule în acesta decât dacă prezența sa constituie o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această abordare constituie o aplicare a principiilor cuprinse în Convenția europeană a drepturilor omului (1950), conform căreia nu vor fi aplicate restricții privind drepturile prevăzute în art. 8-11 pe temeiul securității naționale și siguranței publice decât dacă acestea ar fi necesare pentru protecția acestor interese într-o societate democratică. Restricțiile fac deci subiectul principiului proporționalității.

Directiva 2004/38 pornește de la ideea conform căreia expulzarea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau securitate publică este o măsură care poate afecta grav persoane care, folosindu-se de drepturile și libertățile conferite de Tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri ar trebui prin urmare să fie limitat, în conformitate cu principiul proporționalității, evocat de jurisprudență.

În consecință, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor lor în statul gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de protecție împotriva expulzării. În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii care au locuit mulți ani pe teritoriul statului membru gazdă, în special dacă s-au născut și și-au avut reședința acolo întreaga lor viață, ar trebui să se ia numai în circumstanțe excepționale, dacă există motive imperative ce țin de securitatea publică (Preambul, alin. 24).

Directiva 2004/38 stabilește un număr de circumstanțe în care măsurile luate pe temeiul ordinii publice sau securității publice nu vor fi justificate:

a) ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice (art. 27 alin. 1);

b) măsurile luate din motive de ordine publică sau securitate publică respectă principiul proporționalității și se bazează exclusiv pe conduita personală a individului în cauză. Dar, așa cum a arătat Curtea de Justiție în cazul Van Duyn (Nr. 41/74), acest comportament nu trebuie să fie ilegal pentru a justifica excluderea străinilor, atât timp cât statul a arătat explicit că el consideră activitățile respective ca fiind „social dăunătoare” și a luat măsuri administrative pentru a le neutraliza.

De asemenea, condamnările penale anterioare nu constituie motive în sine pentru luarea unor asemenea măsuri (art. 27 alin. 2);

c) nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii, cu excepția cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de securitate publică, definite de statele membre, dacă acesta:

– și-a avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau

– este minor, cu excepția cazului în care expulzarea este în interesul copilului, conform Convenției Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

Cât privește excepția bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, conform definiției din documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă. În plus, bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu constituie motive expulzare de pe teritoriul respectiv (art. 29).

Directiva 2004/38 stabilește, totodată, dispoziții menite să protejeze pe cei care vor să-și valorifice drepturile de intrare și de ședere în statele membre. Acestea se referă la :

a) Notificarea deciziilor

Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în situația sa, astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia (art. 30 alin.1).

b) Motivarea deciziilor

Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului (art. 30 alin. 2).

c) Dreptul la apărare

Notificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate face recurs și, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării (art. 30 alin. 3).

d) Garanții procedurale

Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs judiciare și, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică (art. 31 alin. 1).

Persoanele care fac obiectul unei interdicții de acces în teritoriu din motive de ordine publică sau securitate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de circumstanțe, și în orice caz după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interdicție care a fost pronunțată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanțelor care au justificat decizia de interdicție pronunțată împotriva lor (art. 32 alin. 1).

Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile de conveniență sau alte forme de relații contractate exclusiv în scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulație și ședere (art. 35).

CAPITOLUL IV

Instituții competente

Autoritatea competentă în domeniul liberei circulații a lucrătorilor este Consiliul. Acesta, conform art. 49 al Tratatului CEE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, respectând o anume procedură (stabilită în art. 189 B și după consultatea Comitetului Economic și Social), dispune, prin directive și regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei circulații.

În acest sens, se urmărește:

a) asigurarea unei strânse cooperări între serviciile naționale cu atribuții în domeniul forței de muncă;

b) abolirea sistematică și progresivă a procedurilor și practicilor administrative ce rezultă din legislațiile naționale sau din înțelegeri anterior încheiate între statele membre și a căror menținere ar constitui un obstacol în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor;

c) instituirea unui mecanism adecvat care să pună în legătură ofertele cu cererile de locuri de muncă, precum și asigurarea unui echilibru între cerere și ofertă pe piața forței de muncă, astfel încât să fie evitate amenințările serioase în ceea ce privește nivelul de viață și al angajării în diferite regiuni și sectoare economice.

Are o deosebită importanță în formarea unei conștiințe comunitare în rândul cetățenilor prevederea înscrisă în art. 50 al Tratatului CEE, conform căreia statele membre sunt chemate să încurajeze schimbul de lucrători tineri, pe calea unor programe comune.

Prin adoptarea Deciziei Comisiei nr 2003/8/CE din 23 decembrie 2002 referitoare la punerea în aplicare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului în ceea privește compensarea ofertelor și cererilor de locuri de muncă, s-a urmărit întărirea rețelei de servicii de ocupare europene, cunoscute sub acronimul EURES (EURopean Employment Services), instituită prin Decizia nr. 93/ 569/CEE (decizie abrogată prin noul act comunitar).

EURES reprezintă prescurtarea pentru Serviciul European de Ocupare, o rețea de cooperare între serviciile publice de ocupare, organizațiile angajatorilor și sindicate, înființat de către Comisia Europeană. Această rețea înlesnește mobilitatea regională și profesională în zona Economică Europeană și Elveția. Scopul acesteia este de a crea o piață a locurilor de muncă omogenă și de a promova angajarea în regiunile de frontieră prin creșterea cooperării dintre organizațiile individuale dincolo de granițele naționale.

EURES, Portalul Migrației Forței de Muncă, oferă servicii informatice pentru a-i ajuta și îndruma pe cei care caută un loc de muncă în alt stat al UE sau să angajeze personal dintr-un alt stat al UE. Atât solicitanții cât și angajatorii pot obține informații referitoare la probleme practice, legale și administrative, pentru a-i sprijini în luarea unor decizii avizate legate de migrația forței de muncă.

Serviciile publice de ocupare din Europa se bazează pe baza de date EURES cu locuri de muncă vacante în publicarea posturilor vacante în țări membre ale Uniunii. Baza de date cuprinde detalii referitoare la un număr important de aspecte precum cazarea, găsirea unei școli, cheltuielile de existență, serviciile de sănătate, legislația privind protecția socială, echivalarea calificărilor.

Un alt instrument eficient de informare este reprezentat de baza de date cu informații privind piața locurilor de muncă, ce furnizează informații privind tendințele actuale de pe piața europeană a locurilor de muncă, sortate în funcție de țări, regiuni și domenii de activitate.

Principalele obiective al EURES sunt următoarele :

informarea și consilierea muncitorilor cu privire la posibilitățile de angajare, precum și la condițiile de viață și muncă din Spațiul Economic European și Elveția;

asistența angajatorilor care doresc să recruteze pesonal din alte țări decât cea în care își au sediul;

consilierea angajaților și angajatorilor din regiunile transfrontaliere.

În particular rețeaua EURES se adresează următoarelor grupe de public:

persoane în căutarea unui loc de muncă care întâmpină greutăți în găsirea unui loc de muncă peste frontieră sau care au nelămuriri cu privire la condițiile de muncă și viață dintr-o anumită țară.

angajați frontalieri care își desfășoară deja activitatea peste frontieră și care întâmpină probleme specifice privind impozitarea, securitatea socială, contractul de muncă etc.

întreprinzători care doresc să angajeze personal din altă țară sau care vor să înceapă o activitate peste frontieră.

EURES contribuie la punerea în aplicare a dispozițiilor părții a II-a a Regulamentului nr. 1612/68. Ea sprijină strategia europeană de ocupare și contribuie la întărirea pieței unice europene, promovând, în interesul solicitanților de locuri de muncă, al lucrătorilor și angajatorilor:

a) dezvoltarea piețelor de forță de muncă europene deschise și accesibile tuturora;

b) schimbul transnațional, interregional și transfrontalier de oferte și cereri de locuri de muncă;

c) transparența și schimbul de informații asupra piețelor forței de muncă europene, inclusiv asupra condițiilor de viață și posibilităților de dobândire de calificări;

d) elaborarea de metode și indicatori în acest sens.

Decizia Comisiei nr 2003/8/CE, intrată în vigoare la 1 martie 2003, a fost adoptată luându-se în considerare și viitoarea lărgire a Uniunii Europene, reținându-se necesitatea punerii în aplicare a rețelei EURES în țările aflate în curs de aderare.

Conform articolului 3 al deciziei, EURES cuprinde:

a) membrii rețelei EURES, adică serviciile specializate desemnate de către statele membre conform art. 13, paragraful 2, al Regulamentului nr. 1612/68, precum și Biroul european de coordonare, conform dispozițiilor articolelor 21, 22 și 23 din regulamentul amintit și

b) partenerii EURES prevăzuți la articolul 17, paragraful 1, al Regulamentului nr 1612/68, și anume:

i) serviciile regionale de ocupare ale statelor membre;

ii) serviciile de ocupare competente pentru regiunile limitrofe;

iii) serviciile de ocupare specializate comunicate Comisiei conform art. 17 par. 2 al Regulamentului nr. 1612/68.

Aceste grupuri cuprind organizațiile sindicale și patronale desemnate de către membrii EURES.

CAPITOLUL V

Libertatea de stabilire și cea de a presta servicii

Cele două libertăți sunt, în mod egal, reglementate prin Tratat și acest lucru implică posibilitatea liberei alegeri între ele. Libertatea de prestare a serviciilor are un caracter rezidual în raport cu libertatea de stabilire, ceea ce nu împiedică, totuși, întreprinderile să cumuleze exercitarea L.P.S. cu libertatea de stabilire. Dacă aceste două libertăți se articulează și se pot sprijini una pe cealaltă, ele nu pot avea același regim juridic. Există, în fapt, o diferență esențială, atât de natură juridică, cât și de natură pragmatică, acțională, între libertatea care este stabilită pe teritoriul unui stat și care se adresează clientelei din acel stat și cea care, stabilită într-un stat, se adresează clientelei dintr-un alt stat.

Pentru primul – regimul de stabilire – principiul trebuie să fie „tratamentul național”. Nediscriminarea implică să fie tratați într-o manieră identică toți cei care sunt stabiliți pe teritoriul unui stat, deoarece ei sunt toți în aceeași situație. Pentru cel de-al doilea – regimul L.P.S. – principiul nu poate fi cel al tratamentului național. Principiul nediscriminării conduce la a trata diferit situații diferite, pentru a restabili echilibrul, ceea ce conduce la a trata diferit și L.P.S. de libertatea de stabilire. Nu trebuie să se uite că prestarea de servicii este, deja, supusă tratamentului național în vigoare la locul în care este fixat stabilimentul din care rezultă prestarea de servicii. Cele două "tratamente naționale" trebuie să fie respectate în integralitatea lor: cel al locului de stabilire și cel al locului de destinație a prestării de servicii. Anumite dispoziții sau anumite principii din legislația în vigoare într-un stat de destinație a serviciilor pot să-i fie opuse, de o manieră nediscriminatorie, dacă sunt justificate din considerente de interes general.

Libertățile oferite lucrătorilor conform art. 48 al Tratatului CEE au fost asigurate și celor care desfășoară o activitate independentă sub forma unui drept de stabilire (art. 52-58) și a dreptului de a presta servicii (art. 59-66).

În dreptul comunitar nu a existat o definire explicită a grupului de persoane îndreptățite să exercite dreptul de stabilire. Spre deosebire de lucrători (care sunt salariați), art. 52 al Tratatului are în vedere pe cei care desfășoară activități în mod independent sau care înființează sau conduc întreprinderi în sensul art. 58 („companii sau firme înființate conform dreptului civil sau comercial, inclusiv societăți cooperative și alte persoane juridice guvernate de dreptul public sau privat”).

Aceste persoane exercită, de regulă, profesiuni recunoscute, al căror statut este stabilit de lege. De aici, rezultă necesitatea armonizării legislațiilor naționale pentru a facilita mobilitatea lor în cadrul Uniunii și, în primul rând, de a înlătura restricțiile întemeiate pe cetățenie sau alte temeiuri specific naționale.

Cât privește serviciile, conform art. 60 alin. 1, ele cuprind activitățile exercitate în schimbul unei remunerații, cu deosebire cele ce au un caracter industrial, comercial sau meșteșugăresc, precum și exercitarea unei profesii.

Evident, prestarea serviciilor este legată, deseori, de exercitarea unei profesii și, în acest sens, nu poate fi separată de dreptul de stabilire.

Așa cum s-a arătat, diferența dintre dreptul de stabilire și dreptul de a presta servicii este mai degrabă una de grad decât una de gen. Amândouă se aplică activităților de afaceri sau profesionale ce urmăresc un profit sau o remunerație.

Dreptul de stabilire este dreptul de instalare într-un alt stat membru, în mod permanent sau semipermanent, ca persoană individuală, ca partener sau companie pentru a desfășura o anumită activitate. Dreptul de a presta servicii, pe de altă parte, înseamnă asigurarea de servicii într-un stat de către o persoană stabilită în alt stat. În acest caz, nu este necesar a rezida, chiar temporar, în statul în care serviciul este prestat.

Dreptul de stabilire prevăzut în tratatele comunitare este de aplicabilitate directă (cazul Reyners, nr. 2/74). Ca atare, nici un stat membru nu poate refuza stabilirea pe teritoriul său a unei întreprinderi dintr-un alt stat membru.

În completarea dispozițiilor din Tratatul de la Roma, a fost adoptată o legislație derivată care acordă drepturi de intrare și rezidență celor ce desfășoară activități independente, în aproape aceleași condiții cu cele acordate lucrătorilor. În cazul serviciilor, dreptul de rezidență este "de egală durată cu perioada în care serviciile sunt prestate" (art. 4 (2) din Directiva 73/148).

Legislația derivată a cuprins:

• Directiva 73/148 (drepturi de intrare si rezidență; este echivalentul Directivei 68/360);

• Directiva 75/34 (dreptul de a rămâne în mod permanent într-un stat membru după desfășurarea unei activități independente; este echivalentul Regulamentului 1251/70).

Secțiunea I

Regimul juridic al libertății de prestare a serviciilor

1. Specificitatea L. P. S.

Prin definiție, prestatorul se adresează clienților care nu sunt rezidenți în statul în care s-a stabilit. Contrar dreptului de stabilire, L.P.S. este, prin natura sa transfrontieră și pune în discuție două legislații, și anume: cea a statului de stabilire, din care emană prestația serviciilor, și cea a statului de reședință a destinatarului serviciilor, adică al clientului. "L.P.S." este foarte diferită în practică de libertatea de stabilire. La fel se întâmplă și în drept, deoarece L.P.S. nu poate fi practicată într-un stat membru utilizând vectorul sau suportul dintr-un stabiliment situat pe acest teritoriu.

2. Specificitatea L. P. S. în unele sectoare economice

În anumite sectoare economice, recunoașterea rapidă a L.P.S. ar putea antrena o dereglare foarte brutală. Articolul 51 § 1 exclude, în acest fel, libertatea prestării serviciilor în materia transporturilor, din regimul general al Tratatului.

În sectoarele bancar și cel al asigurărilor, L.P.S. nu poate fi considerată ca fiind autonomă, pentru anumite servicii. Ea este legată de libera circulație a capitalurilor, pe care articolul 61 § 2 o tratează ca fiind prealabilă libertății prestării serviciilor în aceste sectoare economice.

Secțiunea a II-a

L.P.S. activă și L.P.S. pasivă

Această distincție își găsește originea terminologică în cea de-a doua Directivă a Consiliului, din 8 noiembrie 1990. Are o forță generală în dreptul comunitar. L.P.S. activă este, în prezent, cea mai des întâlnită. Presupune ca prestatorul, care este "activ", adică cel care vine în fața clientului, să fie rezident al altor state decât cel în care este stabilit. Locul de încheiere a contractului, sau locul în care clientul a fost personal contactat, este determinat. L.P.S. pasivă presupune, în schimb, o pasivitate a prestatorului în raporturile sale cu un client determinat. Clientul este cel care se deplasează și încheie contractul în statul membru în care prestatorul s-a stabilit. Decompartimentarea Pieței comune și libertățile de circulație, au condus la situația potrivit căreia, totdeauna, cele mai mari oferte să fie cele ale resortisanților comunitari.

Regimul juridic al acestor două moduri de exercitare a L.P.S. este, evident, diferențiată. În timp ce L.P.S. activă atrage aplicarea ordinii juridice a statului "de" prestare a serviciilor în care își are rezidența clientul, L.P.S. pasivă, dimpotrivă, se caracterizează prin neaplicarea acestei ordini juridice de către client.

1. Regimul juridic al L.P.S. active

Curtea de Justiție amintește, adesea, faptul că este discriminatorie supunerea unor situații diferite unor reguli identice. Orice "tratament național" conține reguli care se adresează, în mod direct și specific, Persoanelor care sunt stabilite și care nu sunt destinate prestatorilor de servicii transfrontiere.

Principiul nediscriminării trebuie să conducă, dimpotrivă, la considerarea diferențelor obiective între persoanele stabilite și prestatorii de servicii, pentru a nu le supune decât constrângerilor în vigoare din statul de prestație a serviciilor sau din statul de origine care sunt justificate și proporționale cu buna exercitare a activității în cauză.

Trebuie stabilite, însă, criteriile care permit să se aplice sau nu prestatorilor de servicii regulile care conferă tratamentul național. Astfel, rezultă două principii, și anume: interzicerea discriminării în funcție de cetățenie și de reședință și interzicerea măsurilor aplicabile care sunt efecte restrictive, cu excepția situației în care ele pot fi justificate pentru motive imperioase de interes general.

A. Interzicerea discriminărilor, în funcție de cetățenie sau de reședință

Cu excepția activităților înscrise la articolul 45 al Tratatului, s-ar putea admite discriminările luând în considerare numai cetățenia prestatorului. Legătura strânsă, arătată de către Curtea de Justiție, între articolele 12 și articolul 49, dă valoare de principiu acestei prevederi. Are relevanță în cazul discriminărilor directe și indirecte sau deghizate.

B. Reședința

Rezultă a priori, din conținutul articolului 49, că discriminările care sunt întemeiate numai pe considerația că prestatorul își are reședința într-un alt stat membru nu sunt admisibile.

În consecință, și întotdeauna a priori, statele membre în care are loc prestarea serviciilor nu obligă, în principiu, prestatorii care operează pe teritoriul lor, să dispună de un stabiliment. O astfel de exigență a priori ar fi "chiar negarea" prestării de servicii și ar elimina orice efect util al articolului 49.

Aceeași interdicție are valoare, în principiu, pentru discriminările indirecte sau deghizate care sunt justificate numai prin considerentul potrivit căruia prestatorul nu își are reședința pe teritoriul statului. Astfel, există măsuri care supun prestatorul la sarcini sau cotizații care poartă, deja, asupra lui în statul de origine, ceea ce are drept efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul poate, în mod just, să le atragă din faptul că el s-a stabilit într-un alt stat membru.

Cu toate acestea, interzicerea restricțiilor pe considerentul reședinței este mai puțin categorică decât cea care este prevăzută pe motive de cetățenie. Nu mai există decât prevederile articolului 12. Curtea de Justiție a lăsat, în acest fel, să se înțeleagă, încă din anul 1986, faptul că cerința unui sediu stabil pe teritoriul statului în care prestatorul ar putea fi admis este indispensabilă pentru a atinge obiectivul legitim urmărit.

Curtea a admis, în anul 1992, că este posibil să se rezerve un avantaj numai întreprinderilor stabile, ceea ce, în mod natural, conduce la schimbarea orientării clientelei. Astfel, ea se adresează celor care operează în cadrul L.P.S. Justificarea a fost găsită în împrejurarea salvării "coerenței" sistemului fiscal belgian.

C. Măsurile naționale restrictive, aplicabile în mod nediferențiat și justificate prin motive de interes general

– Diversitatea măsurilor

Măsurile naționale foarte diverse reglementează accesul la anumite activități și pot să se aplice pentru exercitarea L.P.S. Avem în vedere, bineînțeles, "profesiile reglementate", adică cele care solicită diplome sau calificări profesionale. De asemenea, putem aminti diversele înțelegeri sau autorizații administrative. Măsurile pot să vizeze exercitarea cotidiană a activității. Toate aceste măsuri sunt, în general, aplicabile, în mod nediferențiat, în sensul că ele nu sunt stabilite sau aplicate luând în considerare cetățenia sau reședința profesionistului în cauză.

Cu toate acestea, ele restrâng libertatea prestării de servicii.

Libertatea statelor este variabilă. Este mai mare atunci când este vorba de a pune condiții de diplomă sau de calificări profesionale pentru a accede la profesiile reglementate, chiar și atunci când este vorba de a edicta și alte tipuri de măsuri.

– Profesiunile reglementate

În virtutea principiului recunoașterii reciproce, autoritățile statelor membre trebuie să aprecieze cunoștințele sau diplomele cerute în statele de origine a prestatorilor și să organizeze examene, probe sau stagii de aplicare la acest nivel. De asemenea, deciziile de refuz trebuie să fie motivate și susceptibile de recurs.

– Criteriul măsurii restrictive. Restricțiile la accesul pe piața unui stat. Obstacolele care provin din statele de origine sau din statele de prestare a serviciilor

Libertățile de circulație se întemeiază și pe principiile care rezultă din jurisprudență Keck și Mithouard. Ele sunt reluate, în particular, și cu trimitere la L.P.S.. În hotărârea Sager c/ Dennemeyer, Curtea de Justiție limita noțiunea de restricție la măsurile nediferențiat aplicabile, atunci când ele sunt "de natură să interzică sau să încurce și mai mult activitățile prestatorului stabilit într-un alt stat membru, în care el furnizează în mod legal servicii analoge". Formularea "mai mult" semnifică faptul că prestatorul trebuie să aibă mai multe obstacole decât un național în ceea ce privește atragerea clientelei din statul vizat. Aceasta este ideea de obstacol la accesul pe piață, care este decisivă și pe care o explică hotărârea Keck, idee care a fost afirmată, în materia L.P.S., prin hotărârea Alpine Investment.

Obstacolele sunt, în general, descoperite în legislațiile statelor membre de prestare de servicii. Se poate ca legislația din statul de origine al prestatorului să aibă rol de obstacol la L.P.S. comunitară. Astfel a fost considerată interdicția olandeză de a căuta telefonic la domiciliu eventualii clienți pentru plasamentele financiare, chiar la destinatarul din alte state membre.

Diversele măsuri extreme pot fi restrictive, în sensul articolului 59: autorizațiile, regulile fiscale favorabile întreprinderilor stabilite, sarcinile sociale impuse prestatorului pentru salariații care se deplasează pentru a îndeplini prestarea de servicii atunci când prestatorul plătește, deja, obligațiile în statul său de origine.

Obstacolele pot rezulta din dispozițiile materiale ale legilor naționale, chiar dacă aplicarea lor rezultă din norma conflictuală și chiar dacă această normă conflictuală este Convenția de la Roma, din 19 iunie 1980.

Ca și în materia liberei circulații a mărfurilor, restricțiile la L.P.S. pot, în final, să fie legitime încă din momentul în care ele răspund unui imperativ legitim, în sensul dreptului comunitar.

D. Motivele imperioase de interes general

Principiile sunt comune în materia L.P.S. sau a liberei circulații a mărfurilor. Aceleași condiții generale sunt reținute: domeniul nu trebuie să fie armonizat; măsura trebuie să urmărească un interes general. Ea nu trebuie să fie discriminatorie, ci trebuie să fie, în mod obiectiv, necesară. Trebuie să fie proporțională și să respecte principiul recunoașterii reciproce. Mai mult decât în materia liberei circulații a mărfurilor, nu există o listă a acestor motive de interes general. Curtea de Justiție separă noutățile, potrivit afacerilor care sunt deferite. În plus, în materia L.P.S., problemele de etică sau de religie ori chiar de morală, pot fi ridicate mai frecvent decât cele privind articolul 28. Un bun exemplu poate fi dat de interzicerea care aduce atingere, în Irlanda, publicității pentru un serviciu medical particular cum este avortul. Este posibil, de exemplu, ca regulile de etică medicală, care tind să se dezvolte astăzi la nivel național, să fie date în materia contenciosului.

Motivele diverse de interes general au fost admise de jurisprudența Curții în materia L.P.S.: deontologia și buna administrare a justiției, reputația piețelor naționale, destinatarii anumitor servicii, muncitorii, consumatorii, în general, drepturile de proprietate intelectuală sau industrială, mediul, protecția bogățiilor arheologice și artistice, apărarea unei limbi sau a unei culturi, regulile fiscale și, în special, "coerența" unui regim fiscal, politica culturală și respectarea pluralismului în materia presei sau a comunicării audiovizuale.

Curtea de Justiție nu ezită să stabilească legătura dintre armonizarea dreptului comunitar (articolul 6 din Tratatul asupra U.E.) și principiile conținute în Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta valorează, în special, pentru libera comunicare și pluralismul mediilor.

Motivele avute în vedere de articolul 86 pot fi considerate pentru aplicarea articolului 49. Acest articol este plasat printre regulile de concurență. Acestea din urmă nu sunt vizate decât "în mod special" de articolul 86, care consideră, de o manieră generală, "regulile tratatului". În măsura în care puterea publică a acordat, într-adevăr, astfel de prerogative, în măsura în care astfel de prerogative se explică prin interesul general și sub rezerva principiului proporționalității, articolul 85 poate, deci, deroga de la articolele 43 și 49, ca și de la articolele 81 și următoarele.

E. Recunoașterea reciprocă

Libertatea statelor este limitată. Ele trebuie, înainte de a edicta sau de a aplica măsuri împotriva prestatorilor de servicii, să se preocupe de a ști dacă interesul general în cauză nu este, deja, luat în considerare de către legislația statului membru în care s-a stabilit prestatorul de servicii și căreia îi este supus.

F. Măsuri obiectiv justificate prin imperativul în cauză

Apărarea unui interes legitim, în sensul dreptului comunitar, dă posibilitatea aplicării măsurilor naționale. Statele membre nu pot să limiteze sfera de aplicare a acestor măsuri în ceea ce îi privește pe prestatorii de servicii. Aceasta ar conduce la stabilirea unei discriminări fără un motiv obiectiv, deoarece i-ar obliga se țină cont de imperative de care persoanele stabilite pot să se elibereze. Or, acestea din urmă au libertatea de acțiune, pentru că statul membru însuși nu vede în această libertate nici un risc pentru interesul legitim pe care îl pune în față.

G. Principiul proporționalității

Ar trebui, de asemenea, ca rezultatul legitim – respectarea interesului general în cauză – să nu poată fi atins prin măsuri mai puțin constrângătoare pentru prestatori decât cele edictate în statul de prestare a serviciilor. Aprecierea proporționalității măsurii riscului de nerespectare a interesului general presupune luarea în considerare, concret, a condițiilor în care prestarea de servicii este exercitată sau poate fi exercitată. Ar mai trebui, de asemenea, să se verifice dacă destinatarii serviciilor sunt particulari sau profesioniști, dacă prestatorii sunt sau nu în relații cu cei care sunt consumatori în statul în care sunt prestate serviciile, dacă exercitarea L.P.S. nu exclude controalele eficace, ori dacă convențiile internaționale sau acordurile de cooperare între autorități nu sunt cele obișnuite sau posibile în spațiu. De asemenea, trebuie văzut dacă procedeele tehnice moderne de comunicare pot reduce constrângerile menținând același nivel de securitate sau de prestare.

Se pot lua drept exemplu obligațiile avocaților de a contribui la o mai bună administrare a justiției și de a respecta regulile deontologice. Nu se pune problema de "a atenua" deontologia sau buna administrare a justiției, ele însele fiind imperativ legitime. Se pot supune principiului proporționalității constrângerile materiale care sunt prezentate ca fiind necesare respectării deontologiei și bunei administrări a justiției. Exclusivitatea teritorială care rezultă din cerere a fost, în acest fel, considerată neproporțională cu aceste exigențe legitime. Curtea a apreciat, mai ales, caracterul temporar al L.P.S. pentru avocați și dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare care permit îndeplinirea dintr-o simplă alegere a domiciliului, mai suplu decât cererea.

H. Consecințele: posibilitatea unui tratament specific pentru prestatorii de servicii sau a unui tratament național "atenuat"

Articolul 49 are drept scop să facă posibilă exercitarea activității prestatorului de servicii din statul de origine către un alt stat membru "de prestare de servicii" fără discriminare economică sau profesională în raport cu persoanele stabilite în aceste state. Aceasta nu implică ca orice legislație națională, care vizează, în mod normal, persoanele stabilite în aceste state, să poată fi aplicată integral și în același mod activității exercitate în L.P.S. Aceasta valorează chiar și atunci când prestatorul se deplasează fizic, temporar, în statul de prestare a serviciilor. Odată principiul formulat, totul se apreciază de o manieră concretă.

2. Regimul juridic al L.P.S. pasivă

A. Dreptul de deplasare al destinatarilor serviciilor

Acest drept a fost reglementat prin articolul 49, din Tratat.

B. Renunțarea din partea destinatarului serviciilor la protecția dreptului său național

Destinatarul serviciilor este "activ", atunci când trece frontierele intracomunitare pentru a se deplasa "să consume" servicii în străinătate. EI acceptă prin aceasta numai părăsirea protecției ordinii juridice a statului său național. În acest caz, se confruntă cu "tratamentul național" în vigoare în statul în care se deplasează și care administrează, în principiu, prestatorii de servicii aici stabiliți. Protecția specifică a consumatorului de servicii nu mai are, prin urmare, nici o rațiune. Pe teritoriul statului vizitat, nu poate fi cerută aplicarea tuturor regulilor în vigoare în statul de origine, oricare ar fi motivele legitime pe care le invocă.

C. Nediscriminarea destinatarilor serviciilor

Libertatea destinatarului de a se deplasa în tot spațiul european trebuie să fie respectată de către toate statele membre. Destinatarii trebuie să poată accede la toate serviciile fără nici o restricție și, mai ales, fără restricție în ceea ce privește cetățenia sau reședința acestora.

Prin adoptarea Directivei 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, s-a urmărit reglementarea unitară a aspectelor ce țin atât de libera circulație a lucrătorilor, dar și a celor ce desfășoară o activitate independentă sau prestează servicii în spațiul comunitar.

Ca atare, începând cu 30 aprilie 2006 Directiva 73/148 și Directiva 75/34 se abrogă, regimul juridic al libertății de prestări servicii și de stabilire fiind cel detaliat în Directiva 2004/38.

Astfel, Regulamentul 1612/68, urmează să fie aplicabil și în cazul celor care-și desfășoară activitatea în mod independent și care se vor bucura, ca atare de regimul echilității de tratament și al nediscriminării instituit de acesta.

În timp, Curtea de Justiție s-a pronunțat deseori asupra întinderii acestor drepturi. Astfel, dreptul de stabilire și cel de a presta servicii au fost apreciate de Curtea de Justiție ca „drepturi fundamentale ale Comunității”. Principiul pe care ele se bazează este principiul nediscriminării pe temeiul cetățeniei. Indiferent dacă el rezultă din practica legislativă sau administrativă.

Activitățile nesalariate desfășurate pe teritoriul altui stat membru beneficiază de tratamentul aplicat întreprinderilor naționale în materie fiscală (cazul Comisie v. Franța, nr. 270/83), în domeniul securității sociale (cazul Stanton, nr. 143/87) și al avantajelor sociale.

Așa cum a precizat Curtea de Justiție, dreptul de stabilire într-un alt stat membru implică și dreptul de a dobândi și de a vinde bunuri imobile pe teritoriul acelui stat (cazul Comisie v. Grecia, nr. 305/87), precum și de a închiria localuri în interes profesional (cazul Steinhouser, nr. 197/84).

Atât dreptul de stabilire cât și libertatea de a presta servicii sunt subiectul derogărilor pe temeiul ordinii publice, securității publice sau sănătății publice prevăzute în art. 56 și 66 ale Tratatului CEE, precum și în Capitolul VI al Directivei 2004/38.

CAPITOLUL VI

Legislația internă armonizată privind libera circulație a persoanelor și a forței de muncă

Legea nr. 309 din 28 iunie 2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European,transpune în dreptul intern majoritatea reglementărilor comunitare referitoare la libera circulație a forței de muncă în spațiul comunitar. Acesta este un act normativ de o deosebită importanță în ceea ce privește apropiata integrare a pieței forței de muncă autohtone în cea europeană.

Astfel, la data aderării României la Uniunea Europeană, când intră în vigoare această lege, cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene se vor bucura de o serie de drepturi fundamentale privind raporturile lor juridice de muncă și de securitate socială, recunoscute de lege lata într-o serie de acte comunitare de o deosebită importanță și pe care legea română le recunoaște la rândul său. În acest sens, vor fi aplicabile prevederile acesteia privind :

> drepturile și obligațiile cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene si din Spațiul Economic European

Conform art. 3 alin. (3) din lege, cetățenii statelor membre se bucură de toate drepturile și beneficiile acordate persoanelor angajate, precum și de protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români. Această normă transpune prevederile cu caracter principial referitoare la liberul acces la angajare și egalitatea de tratament conținute în Regulamentul nr. 1612/68 privind accesul la condițiile de angajare, modificat prin Regulamentul nr. 2434/92. Legea română nu conține însă dispozițiile din norma comunitară ce detaliază conținutul liberul acces la angajare si ale egalității de tratament, și anume cele privind condițiile de muncă, avantajele sociale și taxele, accesul în școlile de pregătire profesională sau în casele de pensionari, drepturile sindicale, drepturile de reprezentare și management, precum si locuințe. În măsura în care până la data în vigoare a Legii nr. 309/2004, nu vor adoptate dispoziții de completare, este evident că prevederile comunitare vor completa cadrul legal intern.

> condițiile de intrare pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre

Cetățenii statelor membre pot intra în România în baza cărții de identitate sau pașaportului valabile (art. 5 alin. (1)).

De altfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 1.591/2003 privind admiterea intrării pe teritoriul României, pe baza cărții de identitate, a cetățenilor aparținând statelor membre ale Uniunii Europene, s-a deja acordat dreptul de intrare în România pe baza cărții de identitate valabile, eliberată de autoritățile competente ale acestor state. Astfel, sunt respectate în legislația internă exigențele art. 3 (1) ale Directivei 68/360 privind drepturile de intrare și reședință.

Totodată, la data aderării României la U.E. dispozițiile încetează să se mai aplice cetățenilor statelor membre U.E. și Spațiului Economic European și membrilor de familie ai acestora prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

> dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre, angajați în muncă (art. 6)

Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere atât pentru cetățenii statelor membre care desfășoară în România activități în calitate de angajat, cât și membrilor de familie ai acestora.

Cetățenii statelor membre, indiferent de locul unde își au reședința, pot să încheie și să deruleze contracte de muncă în conformitate cu prevederile legale în materie.

Cetățenii statelor membre, pot ocupa locurile de muncă vacante în aceleași condiții ca și cetățenii români (conform principiului liberului acces la angajare și al egalității de tratament instituit de Regulamentul 1612/68).

Membrii de familie ai cetățenilor statelor membre care desfășoară în România activități în calitate de angajat, indiferent de cetățenie, își pot stabili reședința pe teritoriul României împreună cu aceștia si pot fi angajați în muncă, în conformitate cu prevederile legale.

Preluând prevederile art 6 alin. (1) și (2) al Directivei nr. 68/360, alin. (9) și 11) al Legii nr. 309/2004 menționează că permisul de ședere face dovada dreptului de ședere permanentă și este valabil pentru o perioadă de cinci ani de la data eliberării și se prelungește automat pentru noi perioade de câte cinci ani. De asemenea, întreruperile perioadei de ședere care nu depășesc șase luni consecutiv și absența de pe teritoriul României motivată de efectuarea serviciului militar nu afectează valabilitatea permisului de ședere.

Un drept de ședere valabil acordat unui cetățean al unui stat membru nu poate fi anulat exclusiv în temeiul încetării activității ca urmare a unei incapacități temporare de muncă, cauzate de o boală sau accident, sau pentru că se află în șomaj involuntar (preluare a art. 7 (1) al Directivei nr. 68/360).

Trebuie să subliniem că, prin jurisprudență sa, Curtea europeană de justiție a interpretat într-un sens larg prevederile Directivei nr. 68/360, a cărei traspunere o realizează art. 6 din Legea nr. 309/2004. Astfel, ea a decis că dreptul de intrare pe baza doar a unei cărți de identitate sau pașaport include dreptul de a intra în vederea căutării unui loc de muncă (cazul Royer, nr. 48-75). Curtea a decis că, odată angajat, dreptul unui lucrător de a rezida în statul unde este angajat nu depinde de posesia unui permis de rezidență. Dreptul de rezidență este un drept fundamental, derivat din Tratatul CEEE (art. 48) și nu din implementarea legislației, nici din documentele emise de autoritățile naționale. Deci nici lucrătorului și nici familiei sale nu i se poate refuza intrarea într-un stat membru și nici nu pot fi îndepărtați din acel stat doar pentru că nu posedă un permis de rezidență valabil (în același sens, cazul Pieck, nr. 157/79).

Legea română preia si prevederile referitoare din Directiva 68/360 privind lucrătorii temporari sau sezonieri. Astfel, în cazul în care perioada de angajare este mai mare de 3 luni, dar mai mică de un an, Autoritatea pentru străini sau formațiunile sale teritoriale vor elibera un permis de ședere valabil pentru perioada angajării.

În cazurile în care perioada de angajare nu depășește 3 luni, cartea de identitate sau pașaportul pe baza căruia persoana în cauză a intrat pe teritoriul României sunt suficiente pentru acoperirea șederii sale.

Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere și pentru angajații transfrontalieri, adică pentru cetățenii statelor membre angajați în România, care își păstrează reședința într-un stat membru unde, ca regulă, se întorc în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.

> dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre, în vederea desfășurării unor activități independente (art. 7)

Prevederile art. 7 al Legii nr. 309/2004 transpun Directiva 73/148 privind eliminarea restricțiilor de circulație și rezidență a resortisanților statelor membre în cadrul Comunității referitor la stabilirea și furnizarea de servicii.

În acest sens, Autoritatea pentru străini va acorda drept de ședere permanentă pentru cetățenii statelor membre care se stabilesc pe teritoriul României, în vederea desfășurării unor activități independente definite conform art. 7 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și membrilor familiilor acestora.

> dreptul de ședere al persoanelor care furnizează sau beneficiază de servicii (art. 8)

Acest drept privește cetățenii statelor membre care se stabilesc pe teritoriul României și care sunt furnizorii sau beneficiarii unor servicii, precum și pe membrii de familie ai acestora și constituie, de asemenea, transpunerea în dreptul intern a Directivei 73/148.

Dreptul de ședere al persoanelor care furnizează sau beneficiază de servicii are aceea și valabilitate cu perioada în care se furnizează aceste servicii. În cazul în care această perioadă depășește 3 luni acestor persoane li se eliberează un permis de ședere care face dovada dreptului de ședere temporară.

În cazurile în care perioada nu depășește 3 luni, cartea de identitate sau pașaportul pe baza căruia persoana în cauză a intrat pe teritoriul României sunt suficiente pentru acoperirea șederii sale.

> dreptul de ședere al persoanelor angajate sau al celor care au desfășurat activități independente, care și-au încetat activitatea profesională în România (art. 9)

Regulamentul nr. 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat, precum și Directiva Consiliului nr. 75/34/CEE din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și rezidență a resortisanților statelor membre în cadrul Comunității referitor la stabilirea și prestarea de servicii au fost transpuse prin 12 alineate ce formează art. 9 al Legii nr. 309/2004.

Preluându-se condițiile enumerate la art. 2 alin. 1 al regulamentului nr. 1251/70, legea internă prevede că Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere permanentă:

a) persoanei angajate sau celei care desfășoară activități independente cel puțin un an, care, la momentul terminării activității profesionale, a atins vârsta de pensionare pentru limită de vârstă și care a locuit continuu pe teritoriul României mai mult de trei ani; în cazul activităților independente, pentru care legea nu prevede vârsta de pensionare, se aplică aceeași limită de vârstă ca și persoanelor angajate;

b) cetățeanului unui stat membru care a avut reședința în mod continuu în România mai mult de doi ani și care și-a încetat activitatea ocupațională în România dintr-o cauză de incapacitate permanentă de muncă. Dacă incapacitatea este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îl îndreptățește să primească o pensie din partea unei instituții a statului, condiția privind perioada de reședință nu se aplică.

c) persoanei angajate sau celei care desfășoară activități independente care, după trei ani de angajare, respectiv de activitate independentă și ședere continuă în România, lucrează sau desfășoară activități independente pe teritoriul altui stat membru, păstrându-și reședința pe teritoriul României unde se întoarce, ca regulă, în fiecare zi, sau cel puțin o dată pe săptămână. Perioadele de angajare, respectiv de activitate independentă, astfel realizate sunt considerate activități desfășurate pe teritoriul României în vederea îndeplinirii condițiilor de la lit. a) si b). Este vorba așadar de lucrătorii transfrontalieri, pentru care perioadele de timp în care au lucrat în alt stat membru al Uniunii Europene vor fi considerate ca perioade de muncă în statul de reședință, în vederea satisfacerii condițiilor de vechime cerute.

Membrii de familie, care locuiesc împreună cu cetățenii statelor membre care au fost angajați sau au desfășurat o activitate independentă beneficiază de dreptul de a-și stabili reședința în România atunci când persoana respectivă a dobândit dreptul de ședere permanentă, chiar și după decesul acesteia.

Persoanelor îndreptățite li se acordă un permis de ședere, care face dovada dreptului de ședere permanentă, valabil pentru o perioadă de 5 ani, ce va fi prelungită în mod automat. Legea română nu precizează faptul că persoanele care-si exercită dreptul de a rămâne într-un stat membru vor fi îndreptățite la egalitatea de tratament, astfel cum este ea stabilită de Regulamentul 1612/68. Deci ele vor avea toate „avantajele sociale" asigurate de acel stat, întocmai ca și cetățenii statului respectiv.

> dreptul de ședere al persoanelor care și-au încetat activitatea profesională în țara de origine sau de proveniență (art. 10)

Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere atât cetățenilor statelor membre care au desfășurat o activitate ca angajat sau ca persoană care exercită o activitate independentă în țara de origine sau de proveniență, cât și membrilor de familie ai acestora, cu condiția ca aceștia să fie beneficiarii unei pensii de invaliditate sau ai unei pensii anticipate, ai unei pensii pentru limită de vârstă, ai unei pensii ca urmare a unui accident de muncă sau boli profesionale, având o valoare suficient de mare, astfel încât persoana respectivă să nu devină o sarcină a sistemului de asigurări sociale de stat pe perioada șederii în România și cu condiția ca aceste persoane să dețină o asigurare medicală pentru toate riscurile în România.

Resursele financiare sunt suficiente în cazul în care sunt cel puțin la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat, definit conform art. 159 din Codul muncii, cu modificările ulterioare.

Persoanelor care au obținut un drept de ședere pe teritoriul României li se eliberează un permis de ședere a cărui valabilitate este limitată la cinci ani, cu posibilitate de prelungire pentru noi perioade de câte cinci ani.

> dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii (art. 11)

Orice cetățean al unui stat membru care a fost acceptat să urmeze un curs de formare profesională de către o instituție de învățământ acreditată si recunoscută, conform legii, precum și soțul/soția și copiii aflați în întreținerea acestuia, are drept de ședere temporară pe teritoriul României cu condiția ca titularul dreptului de ședere să dovedească Autorității pentru străini sau formațiunilor sale teritoriale că dispune de suficiente mijloace de întreținere și să aibă o asigurare medicală pentru toate riscurile în România.

Legea prevede într-un mod ușor ambiguu și neclar că dovada mijloacelor de întreținere se face printr-o declarație sau prin alt mijloc echivalent.

Dreptul de ședere astfel acordat se limitează la durata studiilor.

> dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre și membrilor lor de familie pe teritoriul României în alte scopuri decât cele prevăzute în lege (art. 12).

Autoritatea pentru străini va acorda drept de ședere în alte scopuri decât cele prevăzute în Legea nr. 309/2004 cetățenilor statelor membre si membrilor de familie ai acestora, cu condiția ca toate aceste persoane să posede suficiente mijloace de întreținere, precum și asigurare medicală pentru toate riscurile în România. Cuantumul mijloacelor de întreținere nu poate fi mai mic decât salariul minim pe economia« națională.

> regimul refuzului intrării pe teritoriul României, eliberării sau prelungirii permisului de ședere și expulzării de pe teritoriul României (art. 13)

Autoritățile române pot refuza intrarea pe teritoriul statului român, eliberarea sau prelungirea permisului de ședere sau pot expulza de pe teritoriul național cetățenii unui stat membru sau membrii de familie ai acestora numai din rațiuni de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

Se face astfel transpunerea Directivei Consiliului 64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiunii de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, precum si a directivelor corelative. Scopul acestor prevederi comunitare este dublu. Pe de o parte sunt stabilite principiile pe baza cărora un stat poate refuza, pe temeiul ordinii publice, securității publice sau sănătății publice, intrarea sau rezidența acestora care, în alte condiții, ar fi eligibili. În al doilea rând, se stabilesc o serie de garanții procedurale care trebuie să fie respectate de autoritățile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite. Din păcate, legea română răspunde numai primului imperativ, nereținând și garanțiile procedurale din actele comunitare.

Astfel, se prevede că măsurile avute în vedere nu pot fi luate dacă au la bază rațiuni economice.

Motivele de ordine publică sau de siguranță națională trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al celui în cauză.

Condamnările anterioare pentru săvârșirea unor infracțiuni nu pot constitui în mod automat temei pentru aplicarea măsurilor prevăzute lege. De asemenea, expirarea documentului de identitate sau a pașaportului folosit pentru intrarea în România și pentru eliberarea permisului de ședere, nu poate justifica expulzarea persoanei respective de pe teritoriul național.

Curtea europeană de justiție a fost chemată să interpreteze înțelesul și scopul noțiunii de ordine publică. Ea a decis că restricțiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetățean al unui stat membru de a intra pe teritoriul altui stat membru, să rămână și să circule în acesta decât dacă prezența sa constituie o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această abordare constituie o aplicare a principiilor cuprinse în Convenția europeană a drepturilor omului, conform căreia nu vor fi aplicate restricții privind drepturile prevăzute în art. 8-11 pe temeiul securității naționale și siguranței publice decât dacă acestea ar fi necesare pentru protecția acestor interese într-o societate democratică (cazul Rutili, nr. 36/75).

Maladiile sau infirmitățile care pot justifica refuzul intrării pe teritoriul României sau eliberării permisului de ședere sunt prevăzute în anexa la Legea nr. 309/2004. Este vorba, în principal de maladiile care presupun instituirea unei stări de carantină, tuberculoza activă sau cu tendință evolutivă, sifilisul, alte maladii infecțioase sau parazitare contagioase, toxicomania, tulburări mentale grave.

Din păcate, legea română nu a preluat și textele din Directiva 64/221 referitoare la garanțiile procedurale ce stau la dispoziția celor ce vor să-și valorifice drepturile de intrare sau rezidență. Acestea se referă la dreptul la rezidență temporară, la motivarea deciziilor luate, la dreptul de apărare, persoana în cauză putând să-și exercite drepturile de apărare înaintea unei autorități competente, care nu trebuie să fie aceeași care a hotărât măsura limitării sale.

Ca atare, norma internă trebuie să fie coroborată în mod necesar cu cea comunitar pentru o concretizare deplină a acestor drepturi fundamentale.

Legea 309/2004 se constituie într-un act normativ care nu numai că transpune în dreptul intern o serie de acte normative comunitare de o deosebită importanță în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor, dar, prin viitoarea sa aplicare la piața forței de muncă autohtone, va fi în măsură să inducă și o nouă atitudine si mentalitate, în concordanță cu realitățile existente la nivel european.

Având în vedere că Legea 309/2004 a transpus directive ce au fost abrogate prin Directiva 2004/38 (cum sunt 64/221, 73/148, 75/34, 90/364 și 90/365) este evident că noul act comunitar va trebui luat în considerare în viitoarea actualizare a cadrului juridic și instituțional intern.

De asemenea, este necesar ca printr-un act normativ adecvat de transpunere să fie preluate în dreptul intern dispozițiile din Directiva 2004/38 referitoare la restricționarea dreptului de intrare și dreptului de ședere pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică, precum și la garanțiile procedurale asigurate de aceasta.

În ultimii ani, avându-se în vedere extinderea Uniunii Europene vechile state membre au formulat unele rezerve față de liberalizarea circulației forței de muncă. Ca atare, Comisia Europeană a propus introducerea, după intrarea în Uniunea Europeană a țărilor candidate, a unei perioade de tranziție pentru aplicarea reglementărilor referitoare la libera circulație a lucrătorilor, considerându-se că liberalizarea necondiționată a pieței forței de muncă ar conduce la perturbări serioase în statele membre ale Uniunii Europene.

Dincolo de reținerile statelor membre ale U.E., trebuie evaluate și eventualele efecte negative ce s-ar putea înregistra pe piața muncii românești, printre care apariția unor deficite de forță de muncă în unele meserii și calificări, precum diminuarea bazei de contribuabili la sistemul de asigurări sociale par a fi cele mai serioase.

Codul muncii român recunoaște la articolul 9 un drept ce a constituit mult timp un simplu deziderat pentru lucrătorii români: "Cetățenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene, ca și în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internațional al muncii și a tratatelor bilaterale la care România este parte".

El își va găsi deplina concretizare în momentul integrării țării noastre în Uniunea Europeană.

În mod corelativ, Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 32/2003, prevede că de la 1 ianuarie 2007 cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene sau membrii de familie ai acestora vor putea fi încadrați în România fără a fi necesară obținerea unui permis de muncă.

CAPITOLUL VII

Raportul Comprehensiv de Monitorizare 2005 privind România – Capitolul 2 – Libera circulație a persoanelor

Acquis-ul corespunzător acestui capitol prevede tratament nediscriminatoriu pentru lucrătorii care sunt angajați legal într-o țară, alta decât țara lor de origine. Aceasta include posibilitatea de a cumula sau de a transfera drepturile de asigurări (securitate) sociale, ceea ce necesită cooperare administrativă între Statele Membre.

Pentru a facilita practica anumitor profesii, acquis-ul include reguli specifice cu privire la recunoașterea reciprocă a calificărilor și a diplomelor; pentru anumite profesii trebuie să existe și să fie respectat un curriculum de pregătire armonizat pentru a putea fi recunoscută automat calificarea în Statele Membre. Mai mult, acest domeniu acoperă dreptul de stabilire și de vot ale cetățenilor UE în toate Statele Membre.

Legislația cu privire la recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale a fost transpusă și este în mare aliniată cu acquis-ul. Trebuie asigurată acum aplicarea eficientă a legislației. Capacitatea administrativă trebuie întărită în continuare și trebuie asigurată pregătirea profesională în vederea garantării unui nivel de competență al profesioniștilor necesari în acest domeniu. Mai mult, România trebuie să ia măsuri pentru a asigura ca profesioniștii săi pot să îndeplinească cerințele acquis-ului și că poate să beneficieze de recunoaștere profesională în toată Uniunea Europeană cu începere de la data aderării, conform procedurilor aplicate în aderările anterioare.

În domeniul drepturilor cetățenilor nu se poate confirma încă o transpunere integrală și corectă a noului acquis care privește drepturile de rezidență și de liberă circulație ale cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor familiilor acestora. În ceea ce privește drepturile electorale, cu toate amendamentele constituționale din anul 2003, au rămas de implementat mai multe detalii legislative. Legislația existentă trebuie amendată pentru a asigura acces egal la educație și la taxele pentru educație atât cetățenilor români cât și străini – membrii ai UE.

În ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor, a fost stabilit un aranjament de tranziție. Pentru primii doi ani după data aderării actualele State membre vor aplica măsurile lor naționale sau acordurile bilaterale pentru a reglementa accesul lucrătorilor din România pe piețele lor de muncă. Aceste aranjamente pot continua pe o perioadă de maxim șapte ani, România poate aplica măsuri echivalente pentru orice Stat membru care aplică aceste restricții însă trebuie să aibă legislația armonizată pentru a aplica acquis-ul din momentul aderării. În ceea ce privește accesul la angajarea în sectorul public din România, legislația românească va trebui să clarifice faptul ca acest acces nu va fi interzis pentru membrii UE și din Spațiul Economic European cu excepția (în conformitate cu legile Curții Europene de Justiție) aceste locuri de muncă „implică direct sau indirect participarea la exercitarea puterii ofertă de către legea publică și îndatoririle care țin de protecția intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice”.

Cu privire la viitoarea participare la rețeaua Serviciilor Europene de Ocupare (EURES), alături de eforturile crescute pentru îmbunătățirea competențelor de limba străină ale potențialilor consultanți EURES trebuie continuate pregătirile pentru conectarea la Portalul European de Mobilitate a Locurilor de muncă pentru a se asigura că toate locurile de muncă disponibile afișate pe website-ul Serviciilor Publice de Angajare vor fi disponibile după aderare.

Capacitatea administrativă în domeniul coordonării domeniului sistemelor de securitate socială trebuie întărită și consolidată pe viitor, în special trebuie asigurată pregătirea profesională a lucrătorilor in acest domeniu.

Trebuie luate măsuri pentru asigurarea stabilității financiare pentru a putea suporta costurile adiționale care apar din aplicarea prevederilor UE, în special in ceea ce privește domeniul îngrijirii sănătății. Mai mult, România este încurajată să continue încheierea de acorduri bilaterale de securitate socială și trebuie continuate pregătirile pentru introducerea Cardului European de Asigurări de Sănătate de la data aderării.

Concluzii

România îndeplinește în general angajamentele și cerințele rezultate din negocierile de aderare în domeniile recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale, liberei circulații a lucrătorilor și coordonarea sistemelor de securitate socială și se așteaptă să aibă capacitatea de a implementa acquis-ul de la data aderării. Oricum, capacitatea administrativă trebuie dezvoltată în continuare. În domeniul liberei circulații a lucrătorilor România trebuie să asigure că legislația este pe deplin armonizată cu legislația Curții de Justiție în ceea ce privește accesul la locurile de muncă din sectorul public din România. Pregătirile trebuie să fie continuate și în ceea ce privește Cardul European de Asigurări de Sănătate de la data aderării.

În domeniul drepturilor cetățenilor România trebuie să crească eforturile de a îndeplini cerințele de membru UE. Pentru a finalize pregătirile pentru calitatea de membru UE trebuie completată alinierea la legislația cu privire la drepturile electorale și la accesul la educație.

CONCLUZII

Reglementările privind libera circulație a persoanelor au evoluat în timp, o dată cu Uniunea Europeană. Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor au fost menționate în Tratatul de la Roma din 1957, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului și statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate. În sfârșit, la 18 iunie 2004, șefii de state din cele 25 de state membre au adoptat, în unanimitate, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, ce cuprinde dispoziții referitoare la libera circulație a persoanelor.

În tot acest timp, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a persoanelor, interpretându-le și pronunțându-se asupra întinderii acestui drept.

Libertatea de mișcare a persoanelor nu ar putea fi însă completă fără libertatea stabilirii reședinței, facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor acestui spațiu comun: dreptul de a trăi și de a munci, la alegere, în oricare stat membru al Uniunii Europene, pentru un salariu și un regim de impozitare similare, având acces la educație și formare profesională, beneficiind de protecție socială și având dreptul de alegere și de a fi ales în scrutinurile europene, în aceleași condiții ca și cetățenii țării de reședință. Toate aceste drepturi ce le-au fost acordate cetățenilor comunitari s-au bazat pe principiul nediscriminării pe baza cetățeniei. Totuși, statele membre pot limita dreptul liberi circulații pentru rațiuni de ordine, securitate sau sănătate publică.

În ceea ce privește țara noastră, una dintre condițiile necesare pentru ca România să adere la Uniunea Europeană este să adopte și să pună în practică legislația europeană. Aceasta este împărțită în 31 de domenii, care fac obiectul așa-numitelor capitole de negociere. Procesul de negociere se referă la adoptarea de către România a unor reglementări similare celor europene și prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis în domeniu.

România a deschis capitolul privind libera circulație a persoanelor în primul semestru al anului 2002, și negocierile au fost închise provizoriu la data de 9 decembrie 2003.

România a acceptat integral acquis-ul comunitar din domeniu, în vigoare la data de 31 decembrie 2002, inclusiv aranjamentul tranzitoriu referitor la libera circulație a forței de muncă, propus de Uniunea Europeană.

În virtutea acestui aranjament, România își rezervă dreptul să aplice cetățenilor unui stat membru măsuri naționale echivalente celor aplicate de acel stat membru României cu privire la libera circulație a forței de muncă și furnizarea de servicii.

Acquis-ul acoperă patru mari domenii: recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale, drepturile cetățenilor, libera circulație a lucrătorilor și coordonarea schemelor de protecție socială.

I. Recunoasterea reciprocă a calificarilor profesionale reprezintă unul

din punctele forte prevăzute în Raportul de monitorizare a României pe 2005.

II. Drepturile cetățenești sunt: dreptul la vot și dreptul de reședință. Primul garantează dreptul tuturor cetățenilor UE de a participa activ la viața politică a Uniunii. Dreptul de reședință, care includea inițial doar prevederi în ceea ce privește forța de muncă, a fost extins și la persoanele inactive.
Punerea în aplicare a directivelor privind dreptul la vot va impune, în unele cazuri, modificări ale Constituțiilor din noile state membre.

III. Libera circulatie a fortei de munca este punctul central al acestui capitol. Importanța politică și practică a acestui domeniu al acquis-lui, sensibilitățile și incertitudinile care înconjoară mobilitatea forței de muncă au determinat Uniunea Europeană să propună o perioadă de tranziție – singura de acest fel propusă de UE până în prezent în cadrul negocierilor.

IV. Aplicarea acquis-ului privind coordonarea sistemelor de protecție socială impune existența unor structuri și a unei capacități administrative suficient dezvoltate. Tuturor țărilor candidate li s-a solicitat să confirme că sunt pregătite să își asume obligațiile legate de transferurile financiare implicate de coordonarea schemelor de protecție socială. Coordonarea sistemelor de protecție socială este și ea reglementată prin acquis și va fi aplicabilă din prima zi de după aderare.

Prin actele normative adoptate de Uniunea Europeană în domeniul liberei circulații a persoanelor se urmărește, din punct de vedere economic, să se creeze, în primul rând, o piață unică a forței de muncă, iar din punct de vedere politic, să se realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei „cetățenii comunitare”. Aceasta din urmă reprezentând temelia liberei circulații a persoanelor, cetățenia Uniunii Europene oferind drepturi cetățenilor statelor membre și consolidând protecția intereselor acestora.

ANEXE

Anexa nr. 1

TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUȚII

PENTRU EUROPA

TITLUL III

POLITICI ȘI ACȚIUNI INTERNE

SECȚIUNEA 2

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI SERVICIILOR

Subsecțiunea 1

Lucrătorii

Articolul III-133

1. Lucrătorii au dreptul de a circula liber în interiorul Uniunii.

2. Orice discriminare bazată pe cetățenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte condiții de muncă este interzisă.

3. Sub rezerva limitelor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, lucrătorii au dreptul:

(a) de a răspunde ofertelor reale de încadrare în muncă;

(b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

(c) de ședere într-unul din statele membre pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor naționali;

(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care fac obiectul regulamentelor europene adoptate de Comisie.

4. Prezentul articol nu se aplică încadrării în serviciul public.

Articolul III-134

Legile sau legile-cadru europene stabilesc măsurile necesare pentru realizarea liberei circulații a lucrătorilor, așa cum este definită în articolul III-133.

Acestea se adoptă după consultarea Comitetului Economic și Social.

Legile sau legile-cadru europene urmăresc în special:

(a) asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naționale de ocupare a forței de muncă;

(b) eliminarea procedurilor și practicilor administrative, precum și a perioadelor de acces la locurile de muncă disponibile rezultate fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar împiedica liberalizarea circulației lucrătorilor;

(c) eliminarea tuturor perioadelor și a celorlalte restricții prevăzute fie în legislațiile interne, fie în acordurile încheiate anterior între statele member care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite în ceea ce privește libera alegere a unui loc de muncă față de lucrătorii statului respectiv;

(d) stabilirea mecanismelor proprii în vederea corelării cererii și ofertei de locuri de muncă și a realizării unui echilibru între cerere și ofertă în condiții care să nu pericliteze nivelul de trai și de ocupare a forței de muncă în diferite regiuni și ramuri industriale.

Articolul III-135

Statele membre încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program comun.

Articolul III-136

1. În domeniul securității sociale, legea sau legea-cadru europeană stabilește măsurile necesare pentru realizarea liberei circulații a lucrătorilor, instituind în special un sistem prin care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:

(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare în diferitele legislații naționale, în vederea obținerii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;

(b) plata prestațiilor către persoanele care au reședința pe teritoriul statelor membre.

2. Un membru al Consiliului poate solicita sesizarea Consiliului European atunci când consideră că un proiect de lege sau lege-cadru europeană prevăzut în alineatul (1) ar aduce atingere aspectelor fundamentale din sistemul său de securitate socială, inclusiv domeniului său de aplicare, costului sau structurii financiară, ori ar aduce atingere echilibrului financiar. În acest caz, procedura menționată în articolul III-396 este suspendată. După dezbateri și în termen de patru luni de la data suspendării, Consiliul European:

(a) fie retrimite proiectul la Consiliu, caz în care încetează suspendarea procedurii menționate în articolul III-390,

(b) fie solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere, caz în care se consideră

că actul propus inițial nu a fost adoptat.

Subsecțiunea 2

Libertatea de stabilire

Articolul III-137

Prezenta subsecțiune interzice restricțiile impuse libertății de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.

Resortisanții unui stat membru au dreptul, pe teritoriul altui stat membru, de a avea acces la activități independente și la exercitarea lor, precum și la constituirea și administrarea întreprinderilor, în special a societăților în sensul articolului III-142 al doilea paragraf, în condițiile definite de legislația statului membru de stabilire pentru resortisanții proprii, sub rezerva dispozițiilor secțiunii 4 referitoare la capitaluri și plăți.

Articolul III-138

1. Legea-cadru europeană stabilește măsurile pentru obținerea libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată. Legea-cadru europeană se adoptă după consultarea Comitetului Economic și Social.

2. Parlamentul European, Consiliul și Comisia își exercită funcțiile care le revin în temeiul alineatului (1), în special privind:

(a) abordarea, în general, cu prioritate a activităților pentru care libertatea de stabilire reprezintă o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor comerciale;

(b) asigurarea unei strânse colaborări între autoritățile naționale competente pentru a cunoaște aspectele deosebite ale diferitelor activități în cadrul Uniunii;

(c) eliminarea acelor proceduri și practici administrative care decurg fie din legislația internă, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar reprezenta un obstacol pentru libertatea de stabilire;

(d) asigurarea posibilității ca lucrătorii dintr-un stat membru, angajați pe teritoriul altui stat membru, de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura o activitate independentă în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar veni în acest stat în momentul în care intenționează să inițieze această activitate;

(e) asigurarea posibilității de achiziționare și exploatare a proprietăților funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru, în măsura în care nu se aduce atingere principiilor menționate în articolul III-227 alineatul (2);

(f) aplicarea unei eliminări treptate a restricțiilor la libertatea de stabilire, în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de acces al personalului aparținând sediului principal la funcțiile de conducere sau de supraveghere ale acestora din urmă;

(g) coordonarea, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, a garanțiilor solicitate în statele membre societăților în sensul art. III-142 al doilea paragraf, pentru a proteja atât interesele asociaților, cât și ale terților;

(h) asigurarea nedenaturării condițiilor de stabilire de ajutoarele acordate de statele membre.

Articolul III-139

Prezenta subsecțiune nu se aplică, referitor la statul membru interesat, activităților care contribuie în statul respectiv, chiar numai cu titlu ocazional, la exercitarea autorității publice.

Legea sau legea-cadru europeană poate excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentei subsecțiuni.

Articolul III-140

1. Prezenta subsecțiune și măsurile adoptate în temeiul acesteia nu aduc atingere aplicării dispozițiilor stabilite prin legi, regulamente și norme administrative în statelor membre care prevăd un regim special pentru resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.

2. Legea sau legea-cadru europeană coordonează dispozițiile naționale prevăzute în alineatul (1).

Articolul III-141

1. Legea-cadru europeană facilitează accesul la activitățile independente și exercitarea lor. Ea se referă la:

(a) recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri;

(b) coordonarea legilor, regulamentelor și normelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.

2. În ceea ce privește profesiunile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este condiționată de coordonarea condițiilor de exercitare în diferitele state membre.

Articolul III-142

Societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Prin societăți se înțeleg societățile de drept civil sau comercial, inclusive societățile cooperative și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților care nu au un scop lucrativ.

Articolul III-143

Statele membre acordă resortisanților celorlalte state membre același tratament ca și resortisanților proprii în ce privește participarea financiară la capitalul societăților, în sensul art. III-142 al doilea paragraf, fără a aduce atingere aplicării celorlalte dispoziții ale Constituției.

Subsecțiunea 3

Libertatea de a presta servicii

Articolul III-144

În cadrul prezentei subsecțiuni, restricțiile la libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii sunt interzise cu privire la resortisanții statelor member stabiliți în alt stat membru decât cel al destinatarului prestării.

Legea sau legea-cadru europeană poate extinde dispozițiile prezentei subsecțiuni la prestatarii de servicii care sunt resortisanții unei țări terțe și sunt stabiliți în Uniune.

Articolul III-145

În sensul Constituției, sunt considerate servicii prestările furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera circulație a persoanelor, mărfurilor și capitalurilor.

Serviciile cuprind în special:

(a) activități cu caracter industrial;

(b) activități cu caracter comercial;

(c) activități artizanale;

(d) activități prestate în cadrul profesiunilor liberale.

Fără a aduce atingere subsecțiunii 2 privind dreptul de stabilire, prestatorul, în vederea executării prestației, poate să-și desfășoare activitatea temporar în statul membru în care se realizează prestarea de servicii, în aceleași condiții ca acelea pe care statul respectiv le impune propriilor resortisanți.

Articolul III-146

1. Libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată în capitolul III secțiunea 7 referitoare la transporturi.

2. Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor.

Articolul III-147

1. Legea-cadru europeană stabilește măsurile pentru realizarea liberalizării unui anume serviciu. Aceasta se adoptă după consultarea Comitetului Economic și Social.

2. Legea-cadru europeană menționată în alineatul (1) se aplică, în general, cu prioritate în legătură cu serviciile care intervin direct în costurile de producție sau a căror liberalizare contribuie la stimularea schimburilor de mărfuri.

Articolul III-148

Statele membre depun eforturi pentru a proceda la liberalizarea serviciilor în plus față de măsura obligatorie în temeiul legii-cadru europene adoptate în aplicarea art. III-147 alineatul (1), dacă situația lor economică generală și situația din sectorul în cauză le permite acest lucru.

Comisia adresează statelor membre interesate recomandări în acest scop.

Atâta timp cât restricțiile impuse libertății de a presta servicii nu sunt eliminate, statele membre le aplică fără a face deosebire din punct de vedere al naționalității sau al reședinței între prestatorii de servicii menționați în articolul III-144 primul paragraf.

Articolul III-150

Articolele III-139 – III-142 sunt aplicabile în domeniul reglementat de prezenta subsecțiune.

Anexa nr. 2

LEGE nr.309 din 28 iunie 2004

privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European

Capitolul I

Dispoziții generale

Art. 1. – Domeniul de reglementare

Prezenta lege constituie cadrul legal care reglementează intrarea și șederea pe teritoriul României a cetățenilor unui stat membru al Uniunii Europene sau Spațiului Economic European, denumiți în continuare cetățeni ai statelor membre, precum și a membrilor de familie ai acestora, care își stabilesc reședința temporară sau permanentă pe teritoriul României.

Art. 2. – Definiții

În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

a) cetățean al unui stat membru este orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale Uniunii Europene care aparține Spațiului Economic European;

b) prin membru de familie se înțelege:

1. soția/soțul;

2. descendenții direcți ai titularului sau ai soției/soțului, în vârstă de până la 21 de ani sau care se află în întreținerea acestora, indiferent de vârstă;

3. ascendenții titularului sau ai soției/soțului care se află în întreținerea acestora;

c) permisul de ședere reprezintă documentul de identitate, eliberat de Autoritatea pentru străini sau formațiunile sale teritoriale, conform legii, care atestă valabilitatea dreptului de ședere acordat, precum și calitatea posesorului.

Art. 3. – Drepturile cetățenilor statelor member care își stabilesc reședința pe teritoriul României

(1) Cetățenii statelor membre și membrii de familie ai acestora care locuiesc legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a proprietății, garantată de Constituție și de celelalte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte.

(2) Cetățenii statelor membre aflați legal în România se pot deplasa liber și își pot stabili reședința oriunde pe teritoriul României.

(3) Cetățenii statelor membre se bucură de toate drepturile și beneficiile acordate persoanelor angajate, precum și de protecție socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români.

(4) Autoritatea pentru străini sau formațiunile sale teritoriale vor elibera un document de identitate care să facă dovada dreptului de ședere, intitulat ,,Permis de ședere pentru un cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene sau aparținând Spațiului Economic European”.

(5) Cetățenii statelor membre, cărora li s-a eliberat un document de identitate de către Autoritatea pentru străini, au dreptul de a verifica datele personale înscrise în acesta și, dacă este cazul, au dreptul să solicite corectarea sau eliminarea datelor care nu corespund realității.

(6) Persoana împotriva căreia s-a dispus refuzul intrării, eliberării sau prelungirii permisului de ședere sau împotriva căreia a fost luată decizia de expulzare de pe teritoriul României poate ataca actele administrative în cauză, în conformitate cu prevederile legale privind contenciosul administrativ. Prin derogare de la prevederile Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, executarea actului administrativ se suspendă până la soluționarea acțiunii.

Art. 4. – Obligațiile cetățenilor statelor membre

(1) Pe timpul șederii în România, cetățenii statelor membre și membrii lor de familie sunt obligați să respecte legislația română.

(2) Cetățenii statelor membre și membrii lor de familie aflați pe teritoriul României au obligația de a se supune controlului organelor de poliție și al celorlalte autorități publice competente conform legii.

Capitolul II

Intrarea în România a cetățenilor statelor membre

Art. 5. – Intrarea în România

(1) Cetățenii statelor membre pot intra în România în baza cărții de identitate sau pașaportului, valabile.

(2) Membrii de familie ai cetățenilor statelor membre care nu sunt cetățeni ai acestora nu pot fi scutiți de la obligativitatea obținerii vizei, dacă acordurile încheiate de România cu statele ai căror cetățeni sunt nu prevăd altfel.

(3) Misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României vor acorda persoanelor prevăzute la alin. (2) viza necesară, fără aprobarea prealabilă a Direcției Generale Afaceri Consulare din Ministerul Afacerilor Externe.

Capitolul III

Dreptul de ședere al cetățenilor statelor member pe teritoriul României

Art. 6. – Dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre, angajați în muncă

(1) Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere pentru:

a) cetățenii statelor membre care desfășoară în România activități în calitate de angajat;

b) membrii de familie ai acestora.

(2) Cetățenii statelor membre, indiferent de locul unde își au reședința, pot să încheie și să deruleze contracte de muncă în conformitate cu prevederile legale în materie.

(3) Cetățenii statelor membre pot ocupa locurile de muncă vacante în aceleași condiții ca și cetățenii români.

(4) Prevederile legale care restrâng numărul sau procentajul angajaților, cetățeni ai altor state, în orice ramură de activitate, regiune sau la nivel național nu se aplică cetățenilor statelor membre.

(5) Membrii de familie ai unei personae prevăzute la alin. (1) lit. a), indiferent de cetățenie, își pot stabili reședința pe teritoriul

României împreună cu aceasta.

(6) Autoritățile române vor înlesni admisia unui membru de familie care nu se află sub incidența art.2 lit. b) dacă persoana se află în întreținerea persoanei angajate sau locuiește împreună cu aceasta în țara de origine sau de proveniență.

(7) Membrii de familie, astfel cum au fost definiți la art. 2 lit. b) pct. 1 și 2, ai cetățenilor statelor membre care desfășoară în România o activitate în calitate de angajat sau liber profesionist, pot fi angajați în muncă în conformitate cu prevederile legale.

(8) Copiii cetățenilor statelor member angajați pe teritoriul României, dacă își stabilesc reședința pe teritoriul țării noastre, sunt admiși în sistemul de educație și formare profesională în aceleași condiții ca și cetățenii români.

(9) Permisul de ședere eliberat persoanelor prevăzute la alin.(1) face dovada dreptului de ședere permanentă, este valabil pentru o perioadă de cinci ani de la data eliberării și se prelungește automat pentru noi perioade de câte cinci ani.

(10) Membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru li se eliberează un permis de ședere cu aceeași valabilitate ca și documentul eliberat cetățeanului statului membru în întreținerea căruia se află.

(11) Întreruperile perioadei de ședere care nu depășesc șase luni consecutiv și absența de pe teritoriul României motivată de efectuarea serviciului militar nu afectează valabilitatea permisului de ședere.

(12) Un drept de ședere valabil acordat unui cetățean al unui stat membru nu poate fi anulat exclusiv în temeiul încetării activității prevăzute la alin. (1) ca urmare a unei incapacități temporare de muncă, cauzate de o boală sau accident, sau pentru că se află în șomaj involuntar.

(13) În cazul în care perioada de angajare este mai mare de 3 luni, dar mai mică de un an, Autoritatea pentru străini sau formațiunile sale teritoriale vor elibera un permis de ședere, valabil pentru perioada angajării.

(14) În cazurile în care perioada de angajare nu depășește 3 luni, cartea de identitate sau pașaportul, pe baza căruia persoana în cauză a intrat pe teritoriul României, sunt suficiente pentru acoperirea șederii sale.

(15) Prevederile de la alin. (13) și (14) se aplică și lucrătorilor sezonieri angajați pentru o perioadă mai mare, respectiv mai mică de 3 luni.

(16) Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere și pentru cetățenii statelor member angajați în România, care își păstrează reședința într-un stat membru unde, ca regulă, se întorc în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.

(17) Pentru eliberarea unui permis de ședere, solicitantul va prezenta următoarele documente:

a) cartea de identitate sau pașaportul, valabile;

b) dovada că persoana face parte din una dintre categoriile prevăzute la alin. (1), (5) și (6).

Art. 7. – Dreptul de ședere al cetățenilor statelor membre, în vederea desfășurării unor activități independente

(1) Autoritatea pentru străini va acorda drept de ședere permanentă pentru:

a) cetățenii statelor membre care se stabilesc pe teritoriul României, în vederea desfășurării unor activități independente definite conform art.7 alin.(1) pct.4 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal;

b) membrii de familie ai acestora. (2) Permisul de ședere eliberat persoanelor prevăzute la alin.(1) face dovada dreptului de ședere permanentă, este valabil pentru o perioadă de cinci ani de la data eliberării și se prelungește automat pentru noi perioade de câte cinci ani.

(3) Întreruperile perioadei de ședere care nu depășesc șase luni consecutiv și absența de pe teritoriul României motivată de efectuarea serviciului militar nu afectează valabilitatea permisului de ședere.

(4) Un drept de ședere valabil acordat unui cetățean al unui stat membru nu poate fi anulat exclusiv în temeiul încetării activității prevăzute la alin. (1) ca urmare a unei incapacități temporare de muncă, cauzate de o boală sau accident.

(5) Cetățenii unui stat membru care nu fac parte din categoria prevăzută la alin.(1) lit. a), dar care sunt autorizați să desfășoare o activitate în România în baza legislației naționale, au drept de ședere pe o perioadă cel puțin egală cu durata autorizației acordate pentru desfășurarea acelei activități.

(6) Cetățenii unui stat membru care fac parte din categoria prevăzută la alin.(1) lit. a), dar cărora, ca urmare a schimbării activității, li se aplică prevederile alin. (5), păstrează permisul de ședere până la data expirării acestuia.

(7) Membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru li se eliberează un permis de ședere cu aceeași valabilitate ca și documentul eliberat cetățeanului statului membru în întreținerea căruia se află.

(8) Pentru eliberarea unui permis de ședere, solicitantul va prezenta următoarele documente:

a) cartea de identitate sau pașaportul, valabile;

b) dovada că persoana face parte din una dintre categoriile prevăzute la alin. (1), (5) sau (9).

(9) Autoritățile competente vor înlesni admisia oricărui alt membru de familie al unui cetățean prevăzut la alin.(1) lit. a) sau a soțului/soției acestuia, în situația în care membrul respectiv de familie este în întreținerea titularului sau a soțului/soției acestuia ori locuiește cu aceștia în țara de origine sau proveniență.

Art. 8. – Dreptul de ședere al persoanelor care furnizează sau beneficiază de servicii

(1) Autoritatea pentru străini va acorda drept de ședere temporară pentru:

a) cetățenii statelor membre care se stabilesc pe teritoriul României și care sunt furnizorii sau beneficiarii unor servicii;

b) membrii de familie ai acestora.

(2) Dreptul de ședere al persoanelor care furnizează sau beneficiază de servicii are aceeași valabilitate cu perioada în care se furnizează aceste servicii.

(3) În cazul în care această perioadă depășește 3 luni, persoanelor prevăzute la alin.(1) li se eliberează un permis de ședere care face dovada dreptului de ședere temporară.

(4) În cazurile în care perioada nu depășește 3 luni, cartea de identitate sau pașaportul, pe baza căruia persoana în cauză a intrat pe teritoriul României, este suficient pentru acoperirea șederii sale.

(5) Membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru li se eliberează un document care are aceeași valabilitate ca și documentul eliberat cetățeanului în întreținerea căruia se află.

(6) Pentru eliberarea unui permis temporar de ședere, solicitantul va prezenta următoarele documente:

a) cartea de identitate sau pașaportul, valabile;

b) dovada că persoana face parte din una dintre categoriile prevăzute la alin. (1) sau (7).

(7) Autoritățile competente vor înlesni admisia oricărui alt membru de familie al unui cetățean prevăzut la alin. (1) lit. a) sau a soțului/soției acestuia, în situația în care membrul respectiv de familie este în întreținerea titularului sau a soțului/soției acestuia ori locuiește cu aceștia în țara de origine sau proveniență.

Art. 9. – Dreptul de ședere al persoanelor angajate sau al celor care au desfășurat activități independente, care și-au încetat activitatea profesională în România

(1) Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere permanentă:

a) cetățenilor statelor membre care au fost angajați sau au desfășurat o activitate

independentă pe teritoriul României;

b) membrilor de familie ai acestora în sensul art. 2 lit. b);

c) altor membri de familie, aflați în întreținerea persoanei prevăzută la lit. a) sau a

soțului/soției acesteia, ori care locuiesc cu aceștia în statul de origine sau proveniență.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică următoarelor categorii de persoane:

a) persoanei angajate sau celei care desfășoară activități independente cel puțin un

an, care, la momentul terminării activității profesionale, a atins vârsta de pensionare pentru limită de vârstă și care a locuit continuu pe teritoriul României mai mult de trei ani; în cazul activităților independente, pentru care legea nu prevede vârsta de pensionare, se aplică aceeași limită de vârstă ca și persoanelor angajate;

b) cetățeanului unui stat membru care a avut reședința în mod continuu în România mai mult de doi ani și care și-a încetat activitatea ocupațională în România dintr-o cauză de incapacitate permanentă de muncă;

c) persoanei angajate sau celei care desfășoară activități independente care, după trei ani de angajare, respectiv de activitate independentă și ședere continuă în România, lucrează sau desfășoară activități independente pe teritoriul altui stat membru, păstrându-și reședința pe teritoriul României, unde se întoarce, ca regulă, în fiecare zi, sau cel puțin o dată pe săptămână. Perioadele de angajare, respectiv de activitate independentă astfel realizate sunt considerate activități desfășurate pe teritoriul României în vederea îndeplinirii condițiilor de la lit. a) și b).

(3) Dacă soțul persoanei angajate sau care desfășoară activități independente este cetățean român, prevederile referitoare la durata perioadei de reședință stabilite de alin. 2) lit.a) și b), respectiv durata perioadei de activitate de la alin.(2) lit.c) nu se aplică.

(4) Dacă incapacitatea prevăzută la alin. (2) lit. b) este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îl îndreptățește să primească o pensie din partea unei instituții a statului, condiția privind perioada de reședință nu se aplică.

(5) Membrii de familie enunțați la alin.(1) lit.b) și c), care locuiesc în România împreună cu persoana prevăzută la alin. (1) lit. a), beneficiază de dreptul de a-și stabili reședința în România atunci când persoana respectivă a dobândit dreptul de ședere permanentă în conformitate cu prevederile alin. (2), chiar și după decesul acesteia.

(6) În cazul în care decesul a survenit în timpul activității, dar înainte de obținerea dreptului de ședere permanentă, membrii de familie au dreptul de a-și stabili reședința permanentă pe teritoriul României, dacă este îndeplinită una din următoarele condiții:

a) la data decesului, persoana de la alin. (1) lit. a) avea reședința continuă în România de cel puțin doi ani;

b) decesul a avut drept cauză un accident de muncă sau o boală profesională;

c) soțul supraviețuitor este cetățean român.

(7) Continuitatea șederii în România prevăzută la alin. (2) și (6) poate fi dovedită prin orice mijloace. Continuitatea șederii nu este afectată de absențele care însumează maximum trei luni pe an sau cele cauzate de satisfacerea serviciului militar. Perioadele de șomaj involuntar ori, după caz, de inactivitate sau absențele datorate bolii sau accidentelor vor fi considerate perioade în care persoana în cauză a fost angajată, respectiv în activitate, în sensul celor prevăzute la alin. (2).

(8) Persoanele care îndeplinesc condițiile pentru dobândirea dreptului de ședere pot să exercite acest drept într-o perioadă de doi ani de la data dobândirii acestuia. În această perioadă, pot părăsi teritoriul României fără ca acest drept să le fie afectat.

(9) Persoanelor prevăzute la alin. (1) li se eliberează un permis de ședere, care face dovada dreptului de ședere permanentă, valabil pentru o perioadă de cinci ani. Perioada de valabilitate va fi prelungită automat.

(10) Perioada de absență de pe teritoriul României care nu depășește șase luni consecutive sau absențe mai lungi justificate de îndeplinirea serviciului militar nu vor afecta în nici un fel perioada de valabilitate a permisului de ședere eliberat.

(11) Membrilor de familie care nu sunt cetățeni ai unui stat membru li se eliberează un permis de ședere cu aceeași valabilitate ca și documentul eliberat cetățeanului statului membru în întreținerea căruia se află.

(12) Pentru eliberarea unui permis de ședere, solicitantul va prezenta următoarele documente:

a) cartea de identitate sau pașaportul, valabile;

b) dovada că persoana face parte din una dintre categoriile prevăzute la alin. (1).

(13) Autoritățile române vor înlesni readmisia lucrătorilor sau a celor care au desfășurat activități independente, care au părăsit teritoriul României după ce și-au stabilit aici reședința permanentă și care doresc să se întoarcă în urma pensionării sau incapacității permanente de muncă, respectiv incapacității de a desfășura activități lucrative.

Art. 10. – Dreptul de ședere al persoanelor care și-au încetat activitatea profesională în țara de origine sau de proveniență

(1) Autoritatea pentru străini acordă dreptul de ședere atât cetățenilor statelor membre care au desfășurat o activitate ca angajat sau ca persoană care exercită o activitate independentă în țara de origine sau de proveniență, cât și membrilor de familie ai acestora, cu condiția ca aceștia să fie beneficiarii unei pensii de invaliditate sau ai unei pensii anticipate, ai unei pensii pentru limită de vârstă, ai unei pensii ca urmare a unui accident de muncă sau boli profesionale, având o valoare suficient de mare, astfel încât persoana respectivă să nu devină o sarcină a sistemului de asigurări sociale de stat pe perioada șederii în România și cu condiția ca aceste persoane să dețină o asigurare medicală pentru toate riscurile în România.

(2) Resursele financiare prevăzute la alin. (1) sunt suficiente în cazul în care sunt cel puțin la nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, definit conform art. 159 din Legea 53/2003 – Codul muncii, cu modificările ulterioare.

(3) Persoanelor care au obținut un drept de ședere pe teritoriul României li se eliberează un permis de ședere a cărui valabilitate este limitată la cinci ani, cu posibilitate de prelungire pentru noi perioade de câte cinci ani.

(4) Pentru membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru, Autoritatea pentru străini va elibera un permis de ședere cu aceeași valabilitate ca și cel eliberat cetățeanului în a cărui întreținere se află.

(5) Pentru eliberarea permisului de ședere, solicitanții vor prezenta cartea de identitate sau pașaportul valabile și dovada faptului că aceștia îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (1) și (2).

(6) Soțul/soția și copiii aflați în întreținerea unei persoane prevăzute la art.2 lit. a), indifferent de cetățenie, care au drept de ședere pe teritoriul statului român, au dreptul să desfășoare orice activitate, ca angajați sau ca persoane care exercită activități independente, în conformitate cu prevederile legale.

(7) Dreptul de ședere dobândit în conformitate cu prezentul articol este valabil pe

durata în care beneficiarii acestuia îndeplinesc condițiile stabilite la alin. (1) și (2).

(8) Întreruperile perioadei de ședere, care nu depășesc șase luni consecutiv și absența de pe teritoriul României, motivată de efectuarea serviciului militar, nu afectează valabilitatea permisului de ședere.

Art. 11. – Dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii

Orice cetățean al unui stat membru care a fost acceptat să urmeze un curs de

formare profesională de către o instituție de învățământ acreditată și recunoscută, conform legii, precum și soțul/soția și copiii aflați în întreținerea acestuia, are drept de ședere temporară pe teritoriul României cu condiția ca titularul dreptului de ședere să dovedească Autorității pentru străini sau formațiunilor sale teritoriale că dispune de suficiente mijloace de întreținere și să aibă o asigurare medicală pentru toate riscurile în România.

(2) Dovada mijloacelor de întreținere se face printr-o declarație sau prin alt mijloc echivalent.

(3) Dreptul de ședere acordat conform alin. (1) se limitează la durata studiilor.

(4) Persoanelor prevăzute la alin. (1) li se eliberează un permis de ședere care face dovada dreptului de ședere temporară. Validitatea acestuia este limitată la durata studiilor, dacă acestea nu depășesc un an, sau la un an, cu posibilitatea reînnoirii anuale, atunci când studiile depășesc această perioadă.

(5) Membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru li se vor elibera permise de ședere temporară cu aceeași valabilitate ca și cel eliberat persoanei în întreținerea căreia se află.

(6) Dreptul de ședere se menține atât timp cât beneficiarii acestui drept îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (1) și (2).

(7) Pentru eliberarea permisului de ședere temporară, solicitantul trebuie să prezinte cartea de identitate sau pașaportul valabile, precum și dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la alin. (1) și (2).

(8) Soțul/soția și copiii aflați în întreținerea unui cetățean care a obținut dreptul de ședere conform prevederilor alin. (1) au dreptul să desfășoare orice activitate ca angajați sau pe cont propriu, chiar dacă nu sunt cetățeni ai unui stat membru.

Art. 12. – Dreptul de ședere al cetățenilor statelor member și membrilor lor de familie pe teritoriul României în alte scopuri decât cele prevăzute în prezenta lege

(1) Autoritatea pentru străini va acorda drept de ședere în alte scopuri decât cele prevăzute de prezenta lege cetățenilor statelor membre și membrilor de familie ai acestora, cu condiția ca toate aceste persoane să posede suficiente mijloace de întreținere, precum și asigurare medicală pentru toate riscurile în România.

(2) Cuantumul mijloacelor de întreținere nu poate fi mai mic decât salariul minim pe economia națională.

(3) Persoanelor care au obținut un drept de ședere pe teritoriul României li se eliberează un permis de ședere, a cărui valabilitate este limitată la cinci ani, cu posibilitate de prelungire pentru noi perioade de câte cinci ani.

(4) Pentru membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru, Autoritatea pentru străini va elibera permise de ședere cu aceeași valabilitate ca și cel eliberat cetățeanului în întreținerea căruia se află.

(5) Pentru eliberarea permisului de ședere, solicitantul va depune următoarele documente:

a) cartea de identitate sau pașaportul, valabile;

b) dovada mijloacelor de întreținere și asigurarea medicală, prevăzute la alin. (1) și (2).

(6) Soțul/soția și copiii aflați în întreținerea unui cetățean al unui stat membru cărora li s-a acordat dreptul de ședere pe teritoriul României se pot angaja în muncă sau pot desfășura activități lucrative independente, în conformitate cu prevederile legale, chiar dacă nu sunt cetățeni ai unui stat membru.

(7) Dreptul de ședere se menține atât timp cât beneficiarii îndeplinesc condițiile menționate la alin.(1) și (2).

(8) Întreruperile perioadei de ședere, care nu depășesc șase luni consecutiv și absența de pe teritoriul României, motivată de efectuarea serviciului militar, nu afectează valabilitatea permisului de ședere.

Capitolul V

Dispoziții finale

Art. 14. – Decizia referitoare la acordarea sau refuzul eliberării primului permis de ședere în România trebuie să fie luată în termenul cel mai scurt, dar nu mai târziu de 6 luni de la formularea cererii. Persoana în cauză are dreptul să rămână provizoriu pe teritoriul României până la luarea deciziei de acordare sau de refuz a eliberării permisului de ședere.

Art. 15. – Taxele percepute pentru eliberarea sau prelungirea permiselor de ședere nu vor putea depăși nivelul taxelor percepute pentru eliberarea cărților de identitate pentru cetățenii români. Aceleași prevederi se aplică și documentelor necesare pentru eliberarea acestora.

Art. 16. – Dreptul de ședere acordat de autoritățile române competente este valabil pe întreg teritoriul României.

Art. 17. – (1) Prezenta lege transpune:

a) Directiva Consiliului nr. 64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. P 56 din 04.04.1964;

b) Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE din 18 mai 1972 privind extinderea domeniului de aplicare a Directivei din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea cetățenilor străini justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, asupra lucrătorilor care-și exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în statul respectiv, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 121 din 26.05.1972;

c) Directiva Consiliului nr. 73/148/CEE din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și rezidență a resortisanților statelor membre în cadrul Comunității referitor la stabilirea și prestarea de servicii, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 172 din 28.06.1973;

d) Directiva Consiliului nr. 75/34/CEE din 17 decembrie 1974 privind dreptul resortisanților unui stat membru de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfășurarea pe acest teritoriu a unor activități independente, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 14 din 20.01.1975;

e) Directiva Consiliului nr. 75/35/CEE din 17 decembrie 1974 de extindere a obiectului Directivei nr. 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, pentru a include resortisanți ai unui stat membru care exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfășurarea pe acest teritoriu a unei activități independente, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 14 din 20.01.1975;

f) Directiva Consiliului nr. 90/364/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 180 din 13.07.1990;

g) Directiva Consiliului nr. 90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere al persoanelor angajate și al celor care exercită activități independente, care și-au încetat activitatea profesională, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 180 din 13.07.1990;

h) Directiva Consiliului nr. 93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 317 din 18.12.1993;

i) parțial Directiva Consiliului nr. 68/360/CEE din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricțiilor referitoare la circulație și ședere în interiorul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 257 din 19.10.1968.

(2) Pentru a asigura aplicarea normelor comunitare de la data aderării, prezenta lege preia dispozițiile următoarelor regulamente:

a) Regulamentul nr. 1251/70 EEC din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 142 din 30.06.1970;

b) parțial Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 257 din 19.10.1968.

Art. 18. – Prezenta lege va intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.

Art. 19. – La intrarea în vigoare a prezentei legi, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, încetează să se mai aplice cetățenilor din statele membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European și membrilor de familie ai acestora.

Bibliografie:

I. Cursuri, tratate, monografii:

Diaconu, Nicoleta; Marcu, Viorel – Drept comunitar partea specială –

Politicile comunitare, Editura Lumina Lex, București,

2003.

Fuerea, Augustin – Drept comunitar al afacerilor , Editura Universul

Juridic, București, 2003, 2006.

Lefebvre, Francisc – Memento pratique, Communaute europeenne 2000-

2001, Ed. Francis Lefebure, 1999.

Manolache, Octavian – Drept comunitar, Editura All Beck, București, 2004

Popa, Vasile; Pană, Ondina – Repere de drept social comunitar, Editura

Presa Universitară Română, Timișoara, 2002.

Popescu, Andrei; Voiculescu, Nicolae – Dreptul social european, Editura

Fundației România de Mâine, București, 2003.

Prisecaru Petre – Piața internă unică – Cele 4 libertăți fundamentale, Editura Politeia, 2003.

Teyssie, Bernard – Droit europeen du travail, Ed. Litec, 2002.

Ținca, Ovidiu – Drept social comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Voiculescu, Nicolae – Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, București,

2005.

II. Reviste de specialitate:

Revista română de drept comunitar, 1/2004, ianuarie-martie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004.

Revista română de drept comunitar, 2/2004, aprilie-iunie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004.

Revista română de drept comunitar, 3/2004, iulie-septembrie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004.

Revista română de drept comunitar, 4/2004, octombrie-decembrie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004.

Revista română de drept comunitar, 1/2005, ianuarie-martie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2005.

Revista română de drept comunitar, 2/2005, aprilie-iunie, Editura Rosetti, Bucuresti, 2005.

http://www.europeana.ro

http://www.europa.eu.int/

http://www.infoeuropa.ro

http://www.mie.ro/

http://www.omfm.ro/

http://www.undp.md