Libera Circulatie a Marfurilor, Serviciilor Si Capitalului In Uniunea Europeana Rol Esential In Asigurarea Unui Mediu de Afaceri Concurential Corect
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: Elemente introductive in mediul afacerilor
I.1 Consideratii generale. Nevoia de reglementare a mediului de afaceri in Romania , stat
membru al Uniunii Europene
I.2 Relatiile dreptului de afaceri cu alte stiinte. Dreptul comercial inghitit de mediul de afaceri
I.3 Caracteristicile si obiectul de studiu al dreptului afacerilor
CAPITOLUL II: Subiectele raporturilor de afaceri
II.1 Aspecte generale
II.2 Persoanele fizice si juridice -calitatea lor de profesionisti
II.3 Grupurile de interes economic
CAPITOLUL III: Mediul de afaceri romanesc si relatiile de munca in contextul
dreptului european
III.1 Uniunea europeana si politica de ocupare a fortei de munca
III.2 Strategii de actiune privind ocuparea fortei de munca
III.3 Mediul de afaceri romanesc dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana
III.4 Rolul Camerei de Industrie a Romaniei in dezvoltarea afacerilor
CAPITOLUL IV: Studiu de caz : Libera circulatie a marfurilor , serviciilor si capitalului
in Uniunea Europeana – rol esential in asigurarea unui mediu de afaceri concurential corect
IV.1 Libera circulatie a marfurilor
IV.2 Libera circulatie a serviciilor
IV.3 Libera circulatie a capitalului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Lucrarea, Mediul de afaceri in Romania, stat membru al Uniunii Europene, in cele patru capitole ale sale, isi propune expunerea cat mai detaliata, a ceea ce inseamna mediul de afaceri ramanesc, subiectele raporturilor de afaceri, relatiile de munca in contextul dreptului european, precum si asigurarea unui mediu de afaceri concurential corect, prin libera circulatie a marfurilor, serviciilor si capitalurilor.
Politica Guvernului Romaniei, in ceea ce priveste mediul de afaceri din Romania, este una directionata catre sustinerea mediului privat si a intreprinzatorilor privati si catre incurajarea liberei initiative.
Toate aceste actiuni au drept scop promovarea unui mediu de afaceri stabil, eradicarea monopolurilor de stat fara justificare, liberalizarea pietei de munca.
Mediul de afaceri, in ansamblul sau, priveste tranzacțiile financiare, comerciale sau industriale bazate de obicei pe speculă sau speculații, modul de încheiere, executare și încetare a tranzacțiilor comerciale, financiare, bancare, industriale de interes personal.
O tehnică de tranzacție specifică economiei de piață, este reprezentata de bursa, privata sau de stat, unde se desfășoară tranzacții de mărfuri, unde se mijlocesc cererile și ofertele de mărfuri, servicii si valori.
Subiectele în raporturile de afaceri sunt participanții la aporturile de afaceri, comercianți persoane fizice și juridice, respectiv societățile comerciale și grupurile de interes economic.
Comerciantul persoană fizica poate fi persoana fizică autorizată, comerciantul agent permanent, asociația familiala. Nu sunt comercianți auxiliarii de comerț: prepusul, procuristul, vanzatorul, comis-voiajorul deoarece actele de comerț încheiate de aceștia jnt încheiate în nume propriu, ci în numele și pe seama liantului la care sunt angajați sau la care lucrează.
Comerciantul persoană juridică, sunt: societățile comerciale, regiile autonome, organizațiile cooperatiste, grupurile de interes economic.
Cu privire la relatiile de munca, in context european, Uniunea Europeana, isi propune sa rezolve problema ocuparii fortei de munca, prin crearea de noi locuri de munca, prin introducerea noilor tehnologii specifice mediului.
Statele membre vor înlătura obstacolele în calea prestării serviciilor și vor crea condițiile-cadru pentru utilizarea potențialului întregului spectru al sectorului servicii în vederea creării mai multor locuri de muncă mai bune. Ar trebui inclus și potențialul ocupațional într-o societate bazată pe cunoaștere și al sectorului mediu.
Pe piața muncii acțiunea Guvernului are ca principal obiectiv creșterea gradului de ocupare a populației active. Măsurile propuse vizează stimularea creării de noi locuri de muncă în condițiile continuării în ritm accelerat a proceselor de privatizare și restructurare, astfel încât rata șomajului să scadă.
Piața internă este caracterizată prin eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalurilor.
Stabilirea pieței interne presupune un spațiu fără frontiere interioare în care libera circulate a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată .
În cadrul pieței unice europene sunt, așadar, definitorii următoarele libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, libera circulație a persoanelor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a capitalurilor.
CAPITOLUL I
ELEMENTE INTRODUCTIVE IN MEDIUL AFACERILOR
I.1 Consideratii generale. Nevoia de reglementare a mediului de afaceri in Romania, stat membru al Uniunii Europene
Dreptul afacerilor desemnează activități desfășurate de comercianți, finanțiști, industriași, transportatori etc, raporturile dintre aceștia fiind materializate prin tranzacții, convenții, documente, înscrisuri etc, bazate de obicei pe înțelegeri bursiere și valori, de schimb, de curs etc.
Așa cum este definită această ramură de drept (dreptul afacerilor) are în vedere afacerea și afacerismul. Mediul de afaceri priveste tranzacțiile financiare, comerciale sau industriale bazate de obicei pe speculă sau speculații.
Specula, în sensul disciplinei de drept al afacerilor se referă la tranzacțiile de valori, care constau în cumpărarea și vânzarea hârtiilor de valoare, mărfurilor etc, cu scopul de a obține câștiguri din diferențe de curs iar speculațiile privesc tranzacțiile bursiere de valori prin care se urmărește realizarea de profituri.
Astfel spus dreptul afacerilor are ca obiect de studiu modul de încheiere, executare și încetare a tranzacțiilor comerciale, financiare, bancare, industriale de interes personalIn economia de piața, tranzacția este de obicei o cumpărare de mărfuri intervenită între agenții economici ca urmare a negocierilor purtate.
Tranzacțiile pot fi încheiate și între agenți economici rezidenți (agenți economici ai unui stat stabiliți în alt stat, care au rezidență — reședință, sediu, domiciliu în alt stat) în aceeași țară, prețul fiind exprimat în mod obișnuit în moneda națională sau între agenții economici rezidenți în țări diferite, caz în care tranzacția de mărfuri devine operație de import-export iar prețul se stabilește în moneda convenită de părți, urmând regimul de plăți în vigoare între țările de care aparțin rezidenții.
Principalele tranzacții încheiate între agenții economici rezidenți folosite în economia de piață sunt: tranzacții în avans, operații specifice bursiere prin care tranzacțiile au loc cu prioritate de timp și sunt consemnate în registrul exportului; tranzacții in numerar, operații bursiere a căror plată se efectuează imediat după negocierea titlurilor de bursă: tranzacții la primire, operații bursiere care constau în vânzarea-cumpărarea de titluri financiare la un preț peste valoarea lor; tranzacții de switch cu obținerea licenței de import, tranzacții prin efectul cărora unele țări terțe pot obține licență de import în unele țări în curs de dezvoltare, pentru produsele lor de export; de pildă, o anumită țară a exportat mărfuri în altă țară în condițiile acordului bilateral existent între cele două țări, dar țara importatoare nu a furnizat, la rându-i, mărfurile sale către țară exportatoare.
Drepturile transmise prin tranzacții privesc: dreptul de conversiune, dreptul de a schimba obligațiuni convertibile pe acțiuni sau pe bonuri de participație la aceleași societăți; dreptul de creanță, drept care aparține unei persoane (creditor), de a cere altei persoane (debitor) să-și îndeplinească o obligație: de a da sau a nu da, de a face sau a nu face ceva, reprezentând o creanță activă pentru creditor și una pasivă pentru debitor; dreptul de emisiune, dreptul care i se conferă unei bănci de a pune în circulație sume de bani în concordanța cu necesitățile economiei; dreptul de preempțiune, dreptul statului de a cumpăra marfă importată atunci când organele vamale constată că prețul facturat este mult mai mic decât prețul efectiv stabilit de cumpărător; dreptul uneia din părți de a fi preferată unei alte persoane la cumpărarea unui bun, la vânzarea de active sau acțiuni ale unei societăți etc, dreptul titularului unei creanțe asuprea urmăririi bunului care constituie un drept real accesoriu al creanței; dreptul de proprietate, dreptul dat prin lege unei persoane sau firme de a
dispune potrivit voinței sale asupra unui bun material, mărci de fabrică, mărci de comerț, patent etc; dreptul de proprietate intelectuală, drept introdus în acordurile de comerț liber internațional, având o importanță deosebită în condițiile în care comerțul cu mărfuri „pirat" (contrafăcute) a devenit o „afacere" dreptul real, dreptul unei persoane asupra unui bun, apărat în raport cu oricare altă persoană; dreptul de subscriere, drept acordat acționarilor de a subscrie acțiuni sau obligațiuni convertibile cu ocazia majorării capitalului social al unei societăți6; drept special de tragere (DST), dreptul unităților monetare de cont cu funcții limitate de activ internațional de rezervă, emis de F.M.I pe baza încrederii reciproce dintre membrii acestuia, destinate în special echilibrării lichidităților internaționale etc.
Bursa reprezintă în mediul afacerilor o tehnică de tranzacție specifică economiei de piață, o instituție oficială, privată sau de stat prin care se negociază hârtii de valoare străină, unde se desfășoară tranzacții de mărfuri, unde se mijlocesc cererile și ofertele de mărfuri, servicii , valori (efecte de comerț) devize etc.
Bursele de mărfuri reprezintă locurile unde se încheie tranzacții importante cu mărfuri cotate la bursă etc. Tranzacțiile de mărfuri constituie obiect de înregistrare în contabilitate din momentul în care se efectuează livrările, respectiv când iau naștere obligațiile de plată. Valorile mobiliare (hârtii de valoare) fac, de asemenea, obiectul tranzacțiilor la bursele de valori.
Instituțiile de bursă unde se negociază cererile și ofertele de servicii (sectorul terțiar) au un rol important de liant între sectorul industrial (secundar) și sectorul primar (agricultură, industria extractivă etc). In contextul adoptării mecanismelor de piață și al restructurării unor ramuri industriale ineficiente sectorul terțiar joacă un rol important în asigurarea unor noi locuri de muncă eliberate, evitându-se astfel apariția unor presiuni sociale.
Sectorul terțiar are și un rol stabilizator în procesul de reorganizare pe baze noi a economiei deoarece este mai puțin sensibil față de perioadele de criză și în general de evoluția ciclului conjuncturii economice, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei naționale.
Așadar, cel mai important țel al dreptului afacerilor privește tranzacțiile, ocrotirea proprietății private iar intervenția autorităților în judecarea pricinilor se face treptat, tot mai simțită, așa cum rezultă din reglementările în vigoare.
Dreptul afacerilor dobândește trăsături noi, determinante, îndeosebi de cerințele realizării funcțiilor statului, de nivelul dezvoltării democrației și economiei în fiecare moment al în evoluția societății, de nivelul dezvoltării economiei evoluției societății.
Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice instituite sau sancționate de stat, care reglementează relațiile sociale (de afaceri tranzacționale și ocupationale) din care se trag foloase și a căror aplicare se realizează prin convingere iar la nevoie prin forța coercitivă a statului.
Altfel spus, dreptul afacerilor exprimă totalitatea normelor juridice edictate (emise) sau sancționate de autoritățile publice competente prin care se realizează afaceri.
Din definiția enunțată rezultă următoarele elemente:
a) dreptul afacerilor, caresiuni sociale.
Sectorul terțiar are și un rol stabilizator în procesul de reorganizare pe baze noi a economiei deoarece este mai puțin sensibil față de perioadele de criză și în general de evoluția ciclului conjuncturii economice, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei naționale.
Așadar, cel mai important țel al dreptului afacerilor privește tranzacțiile, ocrotirea proprietății private iar intervenția autorităților în judecarea pricinilor se face treptat, tot mai simțită, așa cum rezultă din reglementările în vigoare.
Dreptul afacerilor dobândește trăsături noi, determinante, îndeosebi de cerințele realizării funcțiilor statului, de nivelul dezvoltării democrației și economiei în fiecare moment al în evoluția societății, de nivelul dezvoltării economiei evoluției societății.
Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice instituite sau sancționate de stat, care reglementează relațiile sociale (de afaceri tranzacționale și ocupationale) din care se trag foloase și a căror aplicare se realizează prin convingere iar la nevoie prin forța coercitivă a statului.
Altfel spus, dreptul afacerilor exprimă totalitatea normelor juridice edictate (emise) sau sancționate de autoritățile publice competente prin care se realizează afaceri.
Din definiția enunțată rezultă următoarele elemente:
a) dreptul afacerilor, ca oricare ramură de drept reprezintă un sistem unitar de norme juridice, de reguli potrivit cărora urmează să se realizeze afacerile comerciale, financiare, bancare, industriale etc. Dreptul afacerilor apare ca un sistem coerent de norme juridice tranzacționale și ocupationale de câștig care se completează unele pe altele în acțiunea lor convergentă asupra relațiilor sociale prin care se transmit anumite drepturi, prin care se realizează un schimb comercial, financiar, bancar, industrial etc. Procesul de integrare a normelor juridice în sistemul relațiilor sociale de afaceri, de scientizare a conducerii sociale , determină creșterea rolului dreptului afacerilor.
b) un al doilea element reieșit din definiție ne arată că normele de drept sunt instituite sau sancționate de stat prin organele sale, potrivit competențelor stabilite. Elaborarea normelor de, drept al afacerilor se înfăptuiește prin două metode: prin instituire (edictare) și prin sancționare. Instituirea (edictarea) presupune transpunerea unor cerințe sociale într-un sistem de norme juridice emise de organele competente. Prin sancționare se emit reguli ce constituie expresia juridică a acțiunii legii, se constituie un sistem unitar de norme de drept al afacerilor cu forța general obligatorie.
c) definiția reține și un al treilea element privitor la realizarea prescripțiilor drepturilor prin convingere. Prevederile dreptului nu se realizează numai prin convingere; în situația de încălcare a normelor de drept al afacerilor se aplică persoanelor răspunzătoare sancțiunile prevăzute de lege.
Rezultă deci că în cazul în care normele de drept nu sunt respectate de bunăvoie, se trece la măsuri coercitive, de constrângerea persoanelor vinovate prin aplicarea unor sancțiuni.
După anul 1989 legislația a fost modificată potrivit schimbărilor ce au avut ioc în toate domeniile de activitate. România, ca stat de drept, perfecționează formele și metodele de organizare și conducere a activității economico-sociale, financiare etc prin adoptarea unui sistem de norme juridice adecvat schimbărilor ce survin în societate.
Principalele funcții ale dreptului sunt următoarele:
– Funcția de instituționalizare a structurii organizatorice a economiei.
Potrivit acestei funcții se stabilesc prin norme juridice verigile sistemului economic, raporturile sociale dintre aceste verigi și atribuțiile pe care le au în domenii importante (producție, folosirea valorilor materiale, în comerț, finanțe, industrie etc).
Prin procesul de instituționalizare, se reglementează nomele de drept al afacerilor și competențele agenților economici în folosirea pârghiilor economico-financiare, cum ar fi; beneficiul, prețul, creditul, dobânda etc.
– Funcția de reglementare a avuției publice.
In îndeplinirea acestei funcții se stabilesc norme juridice care reglementează regimul și modul de folosință a bunurilor de care dispune societatea într-o anumită etapă. Dreptul dă o reglementare unitară a unor componente ale avutiei publice (reglementări care privesc exploatarea bunurilor solului și subsolului etc.) stabilind situația valorilor materiale pe care le au persoanele juridice cu capital de stat, majoritar de stat și private prevăzând drepturi, obligații și răspunderi etc.
– Funcția dreptului afacerilor de a promova cerințele legilor economice.
Dreptul afacerilor prevede un complex de norme și principii, armonios corelate în legătură cu dezvoltarea industriei și agriculturii în România , precum: norme de drept comercial, de drept financiar, bancar, industrial, de muncă etc.
I.2 Relatiile dreptului de afaceri cu alte stiinte. Dreptul comercial inghitit de mediul
de afaceri
Sintagmele drept comercial si dreptul comertului international nu mai sunt de actualitate, fiind inlocuite cu expresia dreptul afacerilor, care este mult mai cuprinzatoare si este rezultatul transformarilor spectaculoase intanlite in sfera schimburilor de marfuri, servicii si capitaluri din lumea moderna.
Dreptul afacerilor se doreste a fi o disciplina polivalenta, intrucat regrupeaza materii diferite, cum ar fi dreptul comercial, dreptul comertului international,dreptul penal, dreptul fiscal, dreptul procesual civil, etc., facand, la un moment dat, sa se stearga delimitarea existenta anterior intre dreptul public si cel privat.
Din studierea dreptului comercial, denumirea acestuia evidențiază ansamblul de norme juridice care reglementează comerțul, în general vorbind.
La rândul său, substantivul neutru comerț (din lat. commercium, o juxtapunere a cuvintelor cum merx și fr. commerce) indică un schimb de produse, operațiuni cu mărfuri.
In ceea ce privește disciplina care face obiectul acestui curs, așa cum am arătat și în considerentele introductive, se impune recurgerea la sintagma dreptul afacerilor, cu toate că nu se poate vorbi de o ramură de drept distinctă, deși este mult mai cuprinzătoare decât sintagma dreptul comercial.
Dreptul afacerilor este o știință de graniță aflată la intersecția ramurilor de drept cu cele economice și care studiază faptele de comerț fondul de comerț, părțile raportului juridic de dreptul afacerilor, negocierea și formarea contractelor comerciale, precum și cele mai importante contracte întâlnite în lumea afacerilor.
In raporturile dintre ei, comercianții trebuie să acționeze cu rapiditate;
pentru aceasta, regulile care le sunt aplicabile trebuie să fie simple; dovada obligațiilor
asumate trebuie să poată fi făcută cu ușurință iar în caz de litigiu ei să se poată adresa
unei jurisdicții accesibile, specializate și competente.
Pentru consolidarea creditului, publicitatea este mai necesară în materie
comercială decat în materie civilă astfel că tot ceea ce interesează pe comercianți
referitor la situația financiară și chiar personală a celorlați comercianți să poată fi ușor
cunoscut.
Extinderea relațiilor comerciale în afara granițelor naționale determină necesitatea ca un număr cat mai mare de reguli să fie comune unui număr cat mai mare de state, pentru a asigura mai bine securitatea tranzacțiilor.
Denumirea "Drept Comercial" nu a fost satisfăcătoare pentru că materia privea nu numai comerțul propriu-zis, adică interpunerea în circulația bunurilor și valorilor ci totodată și activitățile industriale. De aceea se apelează în prezent la noua denumire de Drept al Afacerilor.
Potrivit opiniei dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decat dreptul comercial, cuprinzand și aspecte de drept public (intervenția statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii și chiar de drept civil (protecția consumatorilor) deoarece problemele care le ridică astăzi gestiunea intreprinderilor sunt tot mai complexe.
Indiferent de terminologia utilizată pentru a-1 desemna, este evident că el joacă un rol aparte în existența fiecăruia dintre noi. Nu numai oamenii de afaceri, care și-1 însușesc ca pe o cunoștință profesională ci și toți ceilalți oameni care nu pot evita
Deși desprins din Dreptul Civil, Dreptul Afacerilor continuă să apeleze la acesta ca la un drept comun. Originalitatea Dreptului Afacerilor, care decurge din originalitatea soluțiilor și a tehnicilor utilizate a fost impusă de necesitățile practice ale afacerilor.
Pentru a răspunde cerințelor acestora, el a trebuit să devină mai pragmatic decat Dreptul Civil, să ofere oamenilor de afaceri soluții satisfăcătoare și mecanisme eficiente.
Originalitatea soluțiilor se manifestă sub numeroase aspecte:
– considerația persoanei, care joacă un rol important în multe obligatii civile,
este cel mai adesea absentă în obligațiile comerciale, exceptând unele contracte: de
societate, de mandat etc;
– subiectele obligațiilor comerciale sunt atat indivizii cat și societățile
comerciale; studiul acestor societăți este domeniul rezervat al dreptului afacerilor;
elementul bunei-credințe, care joacă un rol atat de mare în asumarea și
executarea obligațiilor civile se estompează în dreptul afacerilor care preferă să ia în
considerare regularitatea obiectivă a situației juridice;
restrangerea efectelor nulității contractului de societate, prin izolarea
raportului juridic anulabil și totodată tendința de înlocuire a ac fiunii în anulare printr-o
acțiune în desdăunare;
sacrificarea dreptului în favoarea necesităților creditului, a realității în
favoarea aparenței; considerand suficiente și eficiente precauțiile impuse de formalismul
care îl caracterizează, dreptul afacerilor asigură prioritatea aparenței prin aceea că
admite regularitatea titlurilor fără a se preocupa de cauza lor juridică și face inopozabile
terților neregularitățile desemnării reprezentanților dacă această desemnare a fost
publicată;
Originalitatea tehnicilor constă în:
formalismul mai accentuat decît în cazul obligațiilor civile, în pofida libertății
proba țiunii;
rolul mai important acordat mecanismelor juridice; Dreptul Afacerilor posedă
mecanisme proprii, mai perfecționate și totodată mai simple, mai accesibile structurii gîndirii omului de afaceri.
Dreptul afacerilor este format din norme de drept intern, norme procedurale și norme de drept internațional public. Cu alte cuvinte, el este o materie pluridisciplinară și interdisciplinară, cu corelații și afinități normale cu alte discipline, care constau atât în asemănări, cât și în deosebiri și limitări.
Atât dreptul comercial, cât și dreptul afacerilor reglementează raporturi juridice cu caracter patrimonial și comercial, iar subiecții acestor raporturi, fie ei persoane fizice ori persoane juridice au, în mod obligatoriu, calitatea de comerciant. Atât în dreptul comercial, cât și în dreptul afacerilor, raporturile juridice sunt guvernate de Codul comercial și celelalte legi comerciale și, în subsidiar, în situația în care acestea nu au dispoziții de
reglementare, de Codul civil și celelalte legi civile. Dreptul afacerilor și-a însușit unele caractere, norme de reglementare și dispoziții normative de la dreptul comercial, devenind un drept special în raport de dreptul comercial, care rămâne dreptul comun în materia relațiilor sociale pe care le reglementează.
Uneori, raportul juridic de dreptul afacerilor conține un element de extraneitate, care îi imprimă un caracter specific de internaționalitate, pe când raportul juridic comercial intern nu prezintă această caracteristică. Din cauza acestui caracter specific, adică al elementului de extraneitate, raportul juridic de dreptul afacerilor este susceptibil să cadă
sub incidența a două sau mai multe sisteme de drept.
I.3 Caracteristicile si obiectul de studiu al dreptului afacerilor.
Obiectul dreptului afacerilor este constituit de către raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter volițional, precum și de comercialitate și, uneori, de internaționalitate.
Caracteristicile fundamentale ale obiectului dreptului afacerilor se deslușesc, cu limpezime, din definirea obiectului acestuia, și anume:
a) Caracterul volițional, care rezidă din faptul că participanții la activitatea de comerț internațional, aflați pe poziții de egalitate juridică, își stabilesc, potrivit voinței lor proprii, drepturi și obligații corelative în domeniul comerțului internațional, al cooperării tehnico-științifice și economice.
b) Caracterul patrimonial este conferit de acele raporturi patrimoniale, evaluabile în bani, care iau naștere între cei care iau parte la vehicularea mărfurilor, valorilor și cunoștințelor atât pe plan intern, cât și pe plan mondial, și care urmăresc obținerea unui profit. De precizat că și anumite drepturi nepatrimoniale, cum sunt cele care țin de identitatea unor persoane fizice și juridice, care au caracter personal în dreptul comun, în momentul în care aparțin unui subiect al raportului juridic de comerț internațional dobândesc caracter patrimonial.
Astfel, numele comercial, emblema, sediul etc, sunt apărate printr-o acțiune patrimonială, în cazul contrafacerii, concurenței neloiale și altor asemenea activități prejudiciabile.
c) Caracterul comercial este relevat de recurgerea la anumite criterii, în raport de definirea sa, în dreptul intern. Cel mai important criteriu se desprinde din prevederile art. 3-5 din Codul comercial român, care arată că actele civile se disting de actele comerciale prin cauza acestora din urmă, ce constă în interpunerea în procesul de circulație a mărfurilor și serviciilor cu intenția de a realiza beneficii.
Întrucât caracterul comercial al raporturilor uridice de drept comercial internațional se definește prin izvorul lor, sintagma „acte și fapte de comerț (internațional, desigur), nu trebuie privită stricto-sensu, ci în sens larg deoarece, la ora actuală, pe lângă actele și faptele de comerț propriu-zise, în activitatea de comerț internațional se includ și activitățile de cooperare economică și tehnico-științifică cu caracter internațional.
d) Caracterul internațional implică în această privință, obligatoriu, existența unuia sau a mai multor elemente de extraneitate.
CAPITOLUL II
SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI
II.1 Aspecte generale
Conform reglementarilor Codului Comercial, subiectele raporturilor de afaceri pot fi comercianții și necomercianții.
Reglementarea Codului Comercial se aplică oricărei persoane care săvârșește anumite fapte de comerț obiective, prevăzute de art. 3 C. Corn., indiferent dacă persoana care le săvârșește are sau nu calitatea de comerciant.
Dacă săvârșirea faptelor de comerț are caracter profesional, persoana în cauză devine comerciant. Art. 7 C. Corn. Prevede urmatoarele:
„Sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, societățile comerciale", si in continuaare art. 8. C. Com. : „Statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți."
Dacă săvârșirea faptelor de comerț obiective de către o persoană are caracter accidental, raportul juridic care se naște este supus reglementărilor comerciale, dar persoana care le-a săvârșit păstrează calitatea de necomerciant.
Subiectele în relațiile de afaceri (comerciale) sunt participanții la aporturile de afaceri/comerciale, comercianți persoane fizice și juridice, icspectiv societățile comerciale și grupurile de interes economic.
Principalelor categorii de comercianți, reglementate de Codul Comercial, sunt comercianți individuali – persoane fizice – și comercianți colectivi – persoane juridice – carora li se adaugă și alte categorii reglementate de alte acte normative:
– regii autonome și organizații cooperatiste
– grupurile de intere economic
-micii comercianți care sunt considerați de către unii autori a fi o categorie distinctă de comerciantul persoană fizică, invocând art. 34 din C. Com. care reglementează explicit faptul că prevederile Titlului IV – Despre registrele comercianților nu se aplică micului trafic ambulant, cărăușilor sau acelora al căror comerț nu iese din sfera unei profesiuni manuale.
II.2 Persoanele fizice si juridice – calitatea lor de profesionisti
Comerciantul persoană fizica poate fi persoana fizică autorizată, comerciantul agent permanent, asociația familiala. Nu sunt comercianți auxiliarii de comerț: prepusul, procuristul, " vanzatorul, comis-voiajorul deoarece actele de comerț încheiate de aceștia jnt încheiate în nume propriu, ci în numele și pe seama liantului la care sunt angajați sau la care lucrează.
Persoanele fizice care săvârșesc fapte de comerț au calitatea de comerciant. Activitatea comerciantului persoană fizică este reglementată de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice și asociilor familiale care desfășoară activități economice în mod independent astfel:
„Art. 1: Persoanele fizice, cetățeni români sau cetățeni străini, care provin din statele membre ale Uniunii Europene și din statele aparținând Spațiului Economic European, pot desfășura activități economice pe teritoriul României, în mod independent, sau pot constitui asociații familiale în condițiile prevăzute de prezenta lege.
Persoanele fizice și asociațiile familiale pot fi autorizate să desfășoare activități economice în toate domeniile, meseriile și ocupațiile, cu excepția celor reglementate prin legi speciale."
Asociația familială este o formă asociativă lipsită de personalitate juridică care se poate înființa la inițiativa unei persoane fizice și se constituie din membrii de familie ai acesteia, în temeiul aceluiași act normativ. Sunt considerați membrii unei familii, în sensul prezentei legi, soțul, soția și copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani, la data autorizării asociației familiale, precum și rudele acestora până la gradul al patrulea inclusiv.Pentru a desfășura o activitate economică în mod independent, persoana fizică și asociația familială trebuie să dețină autorizație administrativă și certificatul de înregistrare eliberate în condițiile Legii nr. 300/2004.
Comerciantul persoană juridică:
– societățile comerciale
– regiile autonome
– organizațiile cooperatiste
– grupurile de interes economic
II.3 Grupurile de interes economic
Reprezintă o formă asociativă al cărei scop este înlesnirea sau dezvoltarea activității economice a membrilor săi, precum și îmbunătatirea rezultatelor activității respective. Sunt analizate într-o secțiune distinctă tocmai datorită caracterului: oarecare noutate, fiind reglementate de legislația noastră atât în forma regională, cât și în forma europeană.
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant, dar care nu poate drept scop obținerea de profituri pentru sine.
Numarul unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20. Activitatea sa trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi și să aibă doar un caracter accesoriu față de aceasta.
Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital si dobândește personalitate juridică odata cu inmatricularea sa în registrul comerțului. Inmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronuntarii încheierii judecătorului-delegat prin care se autorizează inmatricularea grupului.
Inmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului. Grupul de interes economic având calitatea de comerciant poate indeplini, în nume propriu, cu titlu principal și într-o manieră obișnuită, toate faptele de comerț necesare realizării scopului său.
In termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii grupului ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea grupului în registrul comerțului în a cărui rază își va avea sediul grupul.
Dreptul de a reprezenta grupul aparține fiecărui administrator, în afar de cazul în care există stipulație contrară în actul constitutiv. In cursul existenței sale, grupul de interes economic poate accepta membri noi, cu votul unanim al membrilor săi.
Orice membru al grupului se poate retrage în condițiile prevăzute de actul constitutiv, cu condiția îndeplinirii prealabile a obligațiilor sale specifice de membru. Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv, dacă din documentația prezentată nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile legale.
Sediul grupului de interes economic trebuie stabilit fie la locul în care se află administrația centrală a grupului, fie la locul în care se află administrația centrală a unuia dintre membrii grupului sau, în cazul unei persoane fizice, activitatea principală a acesteia, dacă grupul exercită o activitate în locul menționat.
La sediul indicat de grup vor putea funcționa mai multe persoane dacă cel puțin o persoană este, în condițiile legii, asociat sau membru în fiecare dintre aceste persoane juridice.
Judecătorul-delegat, din oficiu sau la cererea oricărui membru ori a altor persoane interesate respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care membrii sau reprezentanții grupului înlătură asemenea neregularități, când:
– actul constitutiv nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege
– actul cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziție imperativă a legii
– când nu s-a îndeplinit o cerință legală pentru constituirea grupului,
Judecătorul-delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate. In cazul în care fondatorii sau reprezentanții grupului nu au cerut înmatricularea sa în termen legal, oricare membru poate cere oficiului registrului comerțului efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la primire.
In cazul unor neregularități constatate după înmatriculare, grupul este obligat să ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data j constatării acelor neregularități. Dacă grupul nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societății, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, să le regularizeze.
Dreptul la acțiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de 6 luni de la data înmatriculării grupului. Administratorii care au dreptul de a reprezenta grupul nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres. In cazul încălcării prevederilor legale, grupul poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operațiune.
Administratorul care fără drept își substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse grupului. Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al grupului, în afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.
Ei sunt obligați să ia parte la toate adunările grupului, la consiliile administratorilor și la organele de conducere similare acestora. O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unui grup de interes economic. Drepturile și obligațiile părților se stabilesc printr-un contract de administrare.
In contract se va stipula, printre altele, că persoana juridică este obligată să își desemneze unul sau mai mulți reprezentanți permanenți, persoane fizice. Reprezentantul este supus acelorași condiții și obligații și are aceeași responsabilitate civilă și penală ca și un administrator, persoană fizică, ce acționează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să i se micșoreze răspunderea solidară.
Când persoana juridică își revocă reprezentantul, ea are obligația să numească în același timp un înlocuitor. Fiecare administrator va trebui să depună o garanție pentru administrația sa, prevăzută în actul constitutiv ori, în lipsa unei clauze înacesta, aprobată de adunarea generală. Garanția nu poate fi mai micădecât dublul remunerației lunare.
Garanția se va depune înainte de preluarea funcției de către administrator; ea poate fi depusă și de un terț. Dacă garanția nu va fi depusă înainte de data preluării funcției, administratorul este considerat demisionat. Garanția rămâne la dispoziția grupului și nu va putea fi restituită administratorului decât după ce adunarea generală a aprobat situația financiară a ultimului exercițiu financiar în care administratorul a îndeplinit această funcție și i-a dat descărcare.
Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale, stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun.
Adunarea generală a membrilor grupului poate adopta orice hotarâre, inclusiv dizolvarea anticipată sau prelungirea duratei grupului, in condițiile stipulate prin actul constitutiv. Actul constitutiv poate prevedea ca toate hotărârile sau o parte din acestea să fie adoptate în anumite condiții privind cvorumul și majoritatea ară. In lipsa unei asemenea stipulații, hotărârile se adoptă cu votul .mal membrilor. Prin actul constitutiv al grupului se poate stipula că aceste hotarari sau unele dintre acestea pot fi luate prin consultarea în scris a mambrilor, actul constitutiv va preciza în acest caz procedura de consultare și adoptare a hotărârilor.Votul unanim al tuturor membrilor este obligatoriu penau adoptarea hotărârilor privind:
modificarea obiectului grupului;
modificarea numărului de voturi repartizat fiecărui membru;
modificarea condițiilor prevăzute pentru adoptarea hotărârilor;
prelungirea duratei grupului dincolo de perioada stabilită în actul constitutiv;
modificarea aportului membrilor la capitalul grupului;
modificarea oricărei alte obligații a membrilor, în cazul în care prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
orice altă modificare a actului constitutiv, în cazul în care prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Actul constitutiv poate stabili ca anumiți membri să dispună de un număr de voturi diferit de al celorlalți, dar fără ca prin aceasta un membru să dețină majoritatea voturilor. în lipsa unei asemenea stipulații se consideră că fiecare membru dispune de câte un vot.
Grupul nu poate avea drept scop obținerea de profituri pentru sine. Dacă din activitatea grupului rezultă profit potrivit situației financiare anuale, acesta va fi distribuit în totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părți egale.
Din profitul grupului nu se vor putea aloca, sub nicio formă, sume de bani pentru constituirea de fonduri de rezervă. în cazul în care cheltuielile depășesc veniturile grupului, diferența va fi acoperită de membrii acestuia în cotele prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părți egale. Sumele distribuite membrilor din profitul grupului, constituie dividende, care sunt supuse impozitării, în condițiile legii.
Dacă aportul la capitalul grupului aparține mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar față de grup și trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest aport. Membrii sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în numele grupului de persoanele care îl reprezintă. Hotărârea judecătorească obținută împotriva grupului este opozabilă fiecărui membru.
Pentru aprobarea situației financiare și pentru deciziile referitoare răspunderea administratorilor este necesar votul majorității membrilor. Situația financiară anuală a grupului de interes economic va fi emisă după normele prevăzute pentru societatea în nume colectiv.
După aprobarea de către adunarea generală a membrilor, situația financiară va fi depusă de administratori, în termen de 15 zile, la administrația finanțelor publice. Un exemplar al situației financiare anuale va fi depus la oficiul registrului comerțului. Aprobarea situației financiare anuale de către adunarea generală împiedică exercitarea acțiunii în răspundere împotriva admiatorilor.
Dizolvarea, fuziunea și divizarea grupului de interes economic, sunt reglementate începând cu art. 184, Legea 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a functiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
In ceea ce priveste dizolvarea grupul de interes economic, aceasta se produce prin:
expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;
imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau al realizarea acestuia;
declararea nulității grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al
estora, cu excepția cazului în care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru
otive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre membri, care
ipiedică funcționarea grupului, precum și la cererea oricărei autorități
iblice competente;
declararea falimentului grupului;
alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului.
Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul, respectiv încetarea personalității juridice, în condițiile legii, a unuia dintre membri, când, datorită acestor cauze, numărul membrilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moștenitorii.
Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a grupului sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau prin contopirea a două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou.
Divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unui grup care își încetează existența între două sau mai multe grupuri existente sau care iau astfel ființă.
Grupul nu își încetează existența în cazul în care o parte din patrimoniul său se desprinde și se transmite către unul sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel ființă. Grupurile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiția între membri a părților ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăște de fiecare grup, în condițiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al grupului. Dacă prin fuziune sau divizare se înființează un nou grup, acesta se constituie în condițiile prevăzute de prezentul titlu. Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care își încetează existența și transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către grupul ori grupurile rezultate din fuziune/divizare, în starea în care se găsește la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de părți de interes ale acestora către membrii grupului care încetează și, eventual, a unei sume în bani care nu poate depăși 10% din valoarea nominală a părților de interes atribuite.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanții permanenți, persoane fizice ale societății lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizați, în condițiile legii. Lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii.
Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcției, ca împreună cu administratorii grupului să facă un inventar și să încheie o situație financiară care să constate situația exactă a activului și pasivului grupului și să le semneze. Acestia sunt obligați să primească și să păstreze patrimoniul grupului, registrele ce li s-au încredințat de către administratori și actele grupului. De asemenea, ei vor ține un registru cu toate operațiunile lichidării, în ordinea datei lor.
Lichidatorii își îndeplinesc mandatul lor sub controlul persoanelor caree îndeplinesc atribuția de cenzor. Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data
dizolvarii.
CAPITOLUL III
MEDIUL DE AFACERI ROMANESC SI RELATIILE DE MUNCA IN CONTEXTUL DREPTULUI EUROPEAN
III.1 Uniunea Europeana si politica de ocupare a fortei de munca
Strategia Uniunii Europene în domeniul ocupării forței de muncă are la bază patru piloni, și anume:
I. îmbunătățirea capacității de angajare;
II. dezvoltarea spiritului anteprenorial și crearea de locuri de muncă;
III. promovarea capacității de adaptare a întreprinderilor și a angajaților acestora;
IV. asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați.
In cazul în care UE dorește să rezolve problema ocupării forței de muncă, trebuie să fie utilizate toate posibilitățile creării de noi locuri de muncă și ale tehnologiei informației. Intreprinderilor inovative care pot contribui la mobilizarea potențialului de creare a locurilor de muncă într-o societate bazată pe cunoaștere trebuie să li se ofere condiții generale favorabile.
Un potențial considerabil pentru crearea de locuri de muncă și sporirea calității acestora se regăsește îndeosebi în sectorul servicii. In special în sectorul mediului înconjurător există o serie de posibilități care se adresează cu precădere forței de muncă mai puțin calificate în vederea integrării pe piața muncii a acesteia. Mai mult, există potențial pentru o calificare superioară a forței de muncă prin introducerea noilor tehnologii specifice mediului.
Statele membre vor înlătura obstacolele în calea prestării serviciilor și vor crea condițiile-cadru pentru utilizarea potențialului întregului spectru al sectorului servicii în vederea creării mai multor locuri de muncă mai bune. Ar trebui inclus și potențialul ocupațional într-o societate bazată pe cunoaștere și al sectorului mediu.
Pe piața muncii acțiunea Guvernului are ca principal obiectiv creșterea gradului de ocupare a populației active. Măsurile propuse vizează stimularea creării de noi locuri de muncă în condițiile continuării în ritm accelerat a proceselor de privatizare și restructurare, astfel încât rata șomajului să scadă.
Obiectivele Programului de guvernare în domeniul politicii de ocupare a forței de muncă până în anul 2004 vizează:
1. creșterea gradului de ocupare a forței de muncă:
adoptarea liniilor directoare ale UE privind ocuparea forței de muncă;
creșterea ocupării forței de muncă;
dezvoltarea spiritului întreprinzător al angajatorilor și al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
creșterea mobilității, flexibilității și adaptabilității forței de muncă;
– garantarea șanselor egale;
2. măsuri de sprijinire a șomerilor:
– aplicarea de măsuri de asigurare pentru șomaj;
– mutarea accentului politicilor de protecție a șomerilor de la măsuri pasive către cele active.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului de guvernare Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă întocmește anual un program național pentru ocuparea forței de muncă. Obiectivele stabilite pentru anul 2002 sunt:
prevenirea șomajului și combaterea efectelor sociale ale acestuia;
îmbunătățirea structurii ocupării pe ramuri economice și zone geografice prin echilibrarea raportului dintre cererea și oferta de pe piața muncii;
creșterea mobilității forței de muncă în condițiile schimbărilor structurale care se produc în economia națională;
încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc de muncă;
– sprijinirea ocupării persoanelor aparținând unor categorii defavorizate ale populației;
asigurarea egalității șanselor pe piața muncii;
stimularea șomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
creșterea ponderii măsurilor active de stimulare a ocupării forțeide muncă în totalul cheltuielilor la 22,9%;
stimularea încadrării în muncă a minimum 42% din numărul șomerilor în primele 6 luni de la data intrării în șomaj;
utilizarea eficientă a bugetului asigurărilor pentru șomaj, în
derularea măsurilor active.
Aceste obiective vor fi realizate prin următoarele măsuri active:
1. servicii oferite șomerilor, cum sunt:
(i) informare și consiliere profesională;
(ii) medierea muncii;
(iii) consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente sau pentru inițierea unei afaceri;
(iv) accesarea gratuită a serviciului electronic de mediere a muncii;
(v) creditare pentru întreprinderile mici și mijlocii;
(vi) cursuri de calificare și recalificare a forței de muncă;
2. subvenții pentru creșterea ocupării.
Reformele legislative și instituționale realizate în acest domeniu în ultimii ani împreună cu alocarea unor fonduri mai mari pentru educație și formare profesională arată interesul deosebit pe care România îl acordă dezvoltării de strategii naționale ample și coerente de formare inițială și continuă.
Imbunătățirea învățământului profesional și tehnic (învățământul preuniversitar profesional, învățământul postliceal, învățământul superior) prin:
generalizarea calității profesionalizării ca atribut și finalitate a formelor și structurilor de formare inițială organizate potrivit prevederilor legale în vigoare;
dezvoltarea și implementarea unui sistem de consiliere și orientare școlară și profesională;
realizarea reformei curriculare la toate nivelurile educaționale;
formarea continuă a personalului didactic;
asigurarea educației de bază pentru toți cetățenii;
eradicarea analfabetismului prin implicarea instituțiilor de resort și a comunităților locale;
creșterea calității programelor de formare profesională atât pentru
formarea inițială, cât și pentru cea continuă;
adoptarea unor programe de educație compensatorie sau de acordare a unei a doua șanse pentru cei care au părăsit temporar sistemul formal al educației de bază;
dezvoltarea și restructurarea rețelei învățământului rural, astfel încât să se asigure accesul echitabil la educație pentru copiii și tinerii din mediul rural;
ameliorarea calitativă a serviciilor educaționale din învățământul rural;
combaterea abandonului școlar;
implementarea societății informaționale prin sistemul educațional – instruirea la distanță și continuă și informatizarea învățământului;
– anticiparea necesarului de competențe, corespunzător schimbărilor care se previzionează pe piața muncii;
adaptarea învățământului profesional și tehnic (IPT) la nevoile de dezvoltare durabilă la nivel regional;
adaptarea IPT la nevoile de calificare solicitate de economia bazată pe cunoaștere, de noile tehnologii în curs de dezvoltare;
utilizarea noilor tehnologii în procesul de formare profesională prin noi forme și tipuri de învățare (învățarea Ia distanță);
adaptarea IPT la nevoile de dezvoltare personală și profesională a cursanților din perspectiva învățării permanente, în condițiile integrării elevilor cu nevoi speciale de învățare în programele de pregătire profesională organizate în rețeaua de masă;
dezvoltarea și implementarea mecanismelor și instrumentelor de asigurare a calității formării profesionale inițiale;
promovarea parteneriatului social în IPT;
dezvoltarea instituțională a unităților de învățământ pentru a
deveni furnizoare de formare a resurselor umane la nivelul comunităților
locale;
valorificarea competențelor profesionale dobândite în contexte
de formare nonformală sau informală.
Măsuri prevăzute pentru îmbunătățirea formării profesionale continue și sprijinirea învățării pe tot parcursul vieții:
înlăturarea blocajelor din activitatea de formare profesională a adulților;
modificarea cadrului legislativ privind formarea profesională a adulților;
asigurarea calității și competitivității furnizorilor de formare (elaborarea de standarde ocupaționale, autorizarea programelor de formare, evaluarea rezultatelor formării);
facilitarea organizării unor stagii de instruire practică la agenții economici pentru programe organizate de diferiți furnizori de formare profesională;
elaborarea de către patronate împreună cu sindicatele a planurilor anuale de formare profesională Ia nivel de întreprindere, prin care se va da posibilitatea salariaților să participe la diferite forme de pregătire profesională;
– elaborarea procedurii de evaluare și certificare a competențelor dobândite pe cale nonformală sau informală;
– perfecționarea cadrului legislativ și instituțional pentru promovarea parteneriatului în formarea profesională continuă;
– încurajarea instituțiilor și a unităților de învățământ de a participa ca furnizori de formare profesională continuă în programele inițiate și organizate de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.
In vederea evaluării și monitorizării acțiunilor privind ocuparea forței de muncă, în România a fost constituit un parteneriat social cuprinzător, partenerii sociali fiind implicați în elaborarea politicilor și strategiilor pentru punerea în aplicare a diferitelor programe din domeniul ocupării.
Aceste programe se creează prin acorduri și protocoale în care sunt prevăzute politici coerente de realizare a obiectivelor propuse. In acest context partenerii sociali sunt integrați sistematic în dezvoltarea și implementarea acțiunilor, în concordanță cu inițiativele publice/private.
Prin intermediul dialogului social parteneriatele își fac simțită prezența la nivel european (cooperare transnațională cu privire la programe de tineret, educație și formare), național (acorduri tripartite), local (la nivelul comunităților), la nivelul întreprinderilor (patronat, sindicat/salariați).
Parteneriatele se dezvoltă, mai ales, prin implicarea activă a organelor locale și regionale, a organizațiilor societății civile, care oferă servicii mai apropiate de cetățeni și sunt mai bine adaptate nevoilor specifice ale comunităților.
Deoarece în această etapă economia României trebuie să se adapteze în toate sectoarele de activitate pentru a deveni și a se menține competitivă, paiteneriatul social devine o modalitate eficientă de a asigura modernizarea și diversificarea activităților.
Structurile parteneriale pot fi bi-, tri- sau pluripartite.
Consiliul Economic și Social (CES) este un organism tripartit, autonom, de interes public, constituit în scopul realizării dialogului social dintre Guvern, sindicate și patronate și al asigurării climatului de pace socială. CES are un rol consultativ în stabilirea politicii economice și sociale, precum și în medierea stărilor conflictuale intervenite între partenerii sociali, înainte de a se declanșa procedurile prevăzute pentru soluționarea conflictelor de muncă.
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este o instituție cu conducere tripartită care are ca atribuție principală implementarea politicii de ocupare a forței de muncă, precum și a celei de protecție socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.
Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților este o autoritate administrativă autonomă, organizată în sistem tripartit, cu rol consultativ în promovarea politicilor și strategiilor privind formarea profesională a adulților. Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților este format din reprezentanți ai administrației publice centrale, precum și ai organizațiilor patronale și sindicale reprezentative la nivel național.
De asemenea, la nivelul fiecărui minister funcționează comisiile de dialog social în cadrul cărora sunt abordate probleme specifice instituției respective, deciziile fiind adoptate în urma consultării partenerilor sociali.
Regiunile de dezvoltare, înființate în urmă cu circa 5 ani, sunt alcătuite din grupări de două până la opt județe (incluzând și municipiul București), constituite prin asocierea voluntară a acestora. Modelul regiunilor de dezvoltare urmează îndeaproape sistemul european de clasificare statistică a unităților teritoriale – Nomenclatorul unităților teritoriale statistice (NUTS).
Regiunile create nu au statut administrativ și nici personalitate juridică. Ele reprezintă cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională și a
programelor de coeziune economică și socială. In cadrul fiecărei regiuni de dezvoltare funcționează o agenție pentru dezvoltare regională, organism neguvernamental, de utilitate publică, care acționează în domeniul specific dezvoltării regionale.
Instrumentele de bază ale promovării economice la nivel regional sunt Strategia națională pentru dezvoltare regională și Programul național pentru dezvoltare regională. începând cu anul 2000 România elaborează Planul național de dezvoltare care prezintă strategia, prioritățile și programele de promovare a coeziunii socioeconomice pe teritoriul țării.
Ministerul Dezvoltării și Prognozei are sarcina de a promova și a coordona la nivel național politica de dezvoltare regională. Politica pieței muncii și cea de formare profesională reprezintă domenii de acțiune ale eforturilor și inițiativelor regionale. Pe baza Pianului național de dezvoltare, Ministerul Dezvoltării și Prognozei derulează programe prin care se creează oportunități de ocupare și dezvoltare a resurselor umane.
Aceste programe se adresează, în principal, regiunilor, județelor sau zonelor care au probleme de dezvoltare și au ca principal obiectiv sprijinirea investițiilor pentru creșterea capacității de creare de locuri de muncă și de dezvoltare a resurselor umane prin măsuri de sprijinire a creării sau dezvoltării de întreprinderi mici și mijlocii, finanțarea dezvoltării infrastructurii etc.
La nivel județean se elaborează anual programe de dezvoltare economico-socială. Consiliile județene și consiliile locale de la nivelul comunelor, orașelor și municipiilor, formate din reprezentanți aleși de colectivitățile locale, au ca atribuții elaborarea, aprobarea și adoptarea de strategii și programe de dezvoltare economico-socială județene și locale.
Autoritățile locale sunt implicate în fundamentarea și implementarea programelor anuale de ocupare temporară din rândul șomerilor (lucrări de interes comunitar, constând în servicii publice și servicii sociale).
Pentru întărirea rolului autorităților publice locale și al partenerilor sociali în implementarea politicilor în domeniul pieței muncii, la nivelul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă se vor constitui și vor funcționa, începând din a doua jumătate a anului 2002, consiliile consultative.
Consorțiile regionale sunt structuri consultative ale consiliilor pentru dezvoltare regională, constituite cu aprobarea Consiliului Național pentru Dezvoltare Regională. Fiecare din cele 7 consorții regionale este compus din reprezentanți ai agenției pentru dezvoltare regională, ai consiliilor județene, ai agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, ai filialei regionale a Centrului Național pentru Dezvoltarea învățământului Profesional și Tehnic, ai inspectoratelor școlare județene, ai comitetelor locale pentru dezvoltarea parteneriatului social în învățământul profesional și tehnic și ai universităților.
In procesul luării deciziilor din orice domeniu de activitate, în special al elaborării unor politici sociale coerente și pentru a se realiza o monitorizare și evaluare adecvată a progreselor realizate în cadrul procesului de implementare a PNAO, este necesară existența unor informații statistice corespunzătoare.
Procesul de armonizare a statisticii sociale românești cu statisticile europene a început, la nivelul Institutului Național de Statistică, prin alinierea pe trei direcții principale:
metodele de cercetare (modalitățile de colectare a informațiilor);
sistemele de eșantionare utilizate;
conceptele, definițiile, clasificările, nomenclatoarele.
Prin poziția sa de coordonator al activităților cu acest specific, în contextul derulării diverselor programe, Institutul Național de Statistică se implică în acțiunea de unificare conceptuală și metodologică a principalilor indicatori statistici ai pieței muncii.
In momentul de față, pentru caracterizarea fenomenelor de pe piața forței de muncă din România se utilizează două serii de date statistice diferite:
date din Balanța forței de muncă (BFM);
Indicatorii statistici din cele două serii de date nu sunt comparabili deoarece metodele de colectare, perioadele de referință și sfera de cuprindere sunt diferite. Doar analiza datelor din ambele serii poate oferi o imagine completă și reală asupra pieței muncii din România.
BFM permite construirea unor indicatori comparabili în timp, la nivel național și teritorial (regiuni statistice, județe).
Ancheta asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) asigură comparabilitate în timp, la nivel național, teritorial (regiuni statistice) și european. Comparabilitatea datelor statistice la nivel european este asigurată, în cadrul Institutului Național de Statistică, atât prin adoptarea metodei modeme de cercetare AMIGO, cât și prin aderarea la Programul EUROSTAT.
Conceptele și definițiile din cadrul sistemului românesc al forței de muncă au fost adaptate la convențiile și standardele europene în vigoare, avându-se în vedere și specificul legislației naționale.
în afara indicatorilor statistici generali se vor dezvolta și alții, specifici, care vor fi în continuare structurați și detaliați de așa manieră încât să permită o evaluare eficientă a gradului de îndeplinire a măsurilor cuprinse în PNAO.
III.2 Strategii natioanle de actiune privind ocuparea fortei de munca
Planul național de acțiune pentru ocuparea forței de muncă, denumit în continuare PNAO, reprezintă un obiectiv prioritar al alinierii la strategia europeană în domeniul ocupării forței de muncă în contextul pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană, el a fost realizat pe baza liniilor directoare ale strategiei europene privind ocuparea forței de muncă, adoptate anual de Consiliul Uniunii Europene.
PNAO evidențiază măsurile pe care România își propune să le implementeze pe termen scurt și mediu, în vederea creșterii ocupării forței de muncă și reducerii șomajului, sprijinirii învățării pe tot parcursul vieții, eficientizării și flexibilizării pieței muncii pentru a răspunde rapid schimbărilor economice, evitării discriminării și excluderii sociale, în vederea reducerii decalajului existent în acest domeniu față de Uniunea Europeană. PNAO este documentul care va contribui la evaluarea progreselor înregistrate de România ca țară candidată să adere la Uniunea Europeană.
Consiliul European a stabilit ocuparea deplină a forței de muncă drept obiectiv major al politicii sociale și a politicii de ocupare în UE.
Pentru atingerea obiectivului, statele membre (precum și cele în fază de aderare și preaderare) trebuie să-și adapteze reacția de răspuns la liniile directoare guvernate de cei 4 piloni într-o strategie generală coerentă care să încorporeze următoarele obiective orizontale:
Obiectivul orizontal A – Creșterea ratei de ocupare
Măsurile propuse vizează stimularea creării de noi locuri de muncă în condițiile continuării în ritm accelerat a procesului de privatizare și restructurare. Se urmărește mutarea accentului politicilor de protecție a șomerilor de la măsuri pasive la măsuri active.
Obiectivul orizontal B – Strategii naționale pentru „învățarea pe parcursul întregii vieți". Reformele legislative și instituționale, coroborate cu alocarea unor fonduri mai mari pentru educație și formare profesională arată interesul acordat dezvoltării de strategii naționale, ample și coerente în domeniul formării inițiale și continue.
Obiectivul orizontal C – Dezvoltarea parteneriatului social. Deoarece, în această etapă, economia României trebuie să se adapteze în toate sectoarele de activitate pentru a deveni și a se menține competitivă, parteneriatul social devine o modalitate eficientă de a asigura modernizarea și diversificarea activităților.
Obiectivul orizontal D – Dimensiunea regională.
Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială. Politica ocupării forței de muncă și cea în domeniul formării profesionale reprezintă direcții de acțiune în ceea ce privește inițiativele regionale.
Obiectivul orizontal E – Dezvoltarea sistemului de indicatori ai pieței muncii. Pentru a elabora politici sociale coerente și pentru a realiza o monitorizare și o evaluare adecvată a progreselor realizate în cadrul procesului de implementare PNAO, este necesară existența unor informații statistice corespunzătoare.
PILONUL I – îmbunătățirea capacității de angajare se realizează printr-o serie de linii directoare:
Combaterea șomajului în rândul tinerilor și prevenirea șomajului de lungă durată;
– Abordarea mai prietenoasă a ocupării: taxe, indemnizații și sisteme de formare profesională;
– Elaborarea unei politici pentru prelungirea vieții active;
– Dezvoltarea competențelor pentru noua piață a muncii în contextul formării continue;
– Formarea în tehnologiile electronice pentru toți cetățenii;
Politici active în vederea corelării cererii cu oferta pe piața muncii și prevenirii lipsei de forța de muncă calificată;
Combaterea discriminării și promovarea includerii sociale prin asigurarea accesului la ocupare.
PILONUL II – Dezvoltarea spiritului antreprenorial și crearea de locuri de muncă
Facilitarea lansării și derulării unei afaceri;
Accesul la activitățile antreprenoriale;
Noi oportunități de ocupare în societatea bazată pe cunoaștere și în servicii;
Acțiuni locale și regionale pentru ocuparea forței de muncă;
Reforme fiscale pentru ocupare și formare profesională.
PILONUL III – Promovarea capacității de adaptare a întreprinderilor și a angajaților
Modernizarea organizării muncii;
Analiza cadrului juridic existent și propuneri de noi prevederi;
Sprijinirea adaptabilității ca o componentă a învățării continue.
PILONUL IV – Asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați
Abordarea integrată a egalității de șanse între femei și bărbați pentru toți cei patru piloni;
Reducerea discrepanțelor dintre cele două sexe pe piața muncii;
III. 3 Mediul de afaceri romanesc dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana
La nivelul Guvernului a fost elaborat Planul de acțiune pentru îmbunătățirea mediului de afaceri. Printre măsurile de sprijinire a sectorului întreprinderilor mici și mijlocii se numără:
Planul de acțiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri;
Planul de acțiuni pe anii 2002 – 2003 pentru implementarea
Programului de guvernare;
In anul 2001 a fost înființat Fondul național de garantare a creditelor pentru întreprinderile mici și mijlocii (prin Hotărârea Guvernului nr. 1.211/2001), având un capital social inițial alocat de la bugetul de stat în valoare de 50 miliarde lei. Aportul statului la capitalul social al Fondului național de garantare a creditelor pentru întreprinderile mici și mijlocii va fi majorat pe o perioadă de 5 ani cu 0,4% din veniturile bugetare alocate Ministerului pentru întreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație.
– consolidarea unui sector dinamic al întreprinderilor mici și mijlocii, capabil să facă față forțelor concurențiale și competiției internaționale și să creeze noi locuri de muncă;
sporirea ponderii întreprinderilor mici și mijlocii la crearea produsului intern brut, ocuparea forței de muncă și la dezvoltarea regională;
susținerea transferului de tehnologie către întreprinderile mici și mijlocii nou-înființate sau existente; susținerea proiectelor de introducere a sistemelor de calitate și a proiectelor inovative;
îmbunătățirea cadrului instituțional și a dialogului public-privat care să asigure elaborarea și implementarea unor politici și măsuri coerente pentru stimularea dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii;
susținerea accesului întreprinzătorilor la servicii de consultanță pentru demararea unei afaceri;
utilizarea instrumentelor de sprijinire a întreprinderilor mici și mijlocii în conformitate cu reglementările UE.
Instituția responsabilă: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă
2. Incurajarea dezvoltării inițiativei antreprenoriale prin dezvoltarea numărului de unități protejate (unități socioeconomice și unități socioeconomice protejate) care vor beneficia de reduceri semnificative ale costurilor globale destinate acoperirii impozitului pe profit
Instituții responsabile: Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap și Ministerul Finanțelor Publice
3. Inițierea de programe de training și consultanță pentru între prinderile mici și mijlocii în vederea creșterii capacității tehnice și organizatorice de a subcontracta activități de producție și servicii de la marile întreprinderi
Instituțiile responsabile: Ministerul Industriei și Resurselor, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă
4. Elaborarea și implementarea unor programe de sprijinire a sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, finanțate de la bugetul de stat:
program de susținere a investițiilor realizate de întreprinderi nou- înființate sau microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii existente, care are drept scop acordarea de alocații financiare nerambursabile corelate cu un credit bancar pentru acoperirea parțială a costurilor legate de investițiile realizate de întreprinderile mici și mijlocii în domeniul producției și serviciilor și creșterea implicării băncilor în finanțarea întreprinderilor mici și mijlocii.
Programul finanțează cheltuielile aferente achiziționării de utilaje, echipamente și/sau servicii, inclusiv pentru achiziționarea de echipamente de birotică și întocmirea planurilor de afaceri, studiilor de fezabilitate și consultanței aferente proiectului de investiții pentru care se solicită finanțare, costuri aferente introducerii standardelor internaționale de calitate;
programul pentru sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii în vederea stimulării exportului, ce are ca scop facilitarea accesului la servicii de consultanță și informare privind piețele externe și cerințele acestora, elaborarea și implementarea de programe de finanțare pentru dezvoltarea activităților de export și dezvoltarea de acorduri bilaterale.
Programul finanțează participări la târguri și expoziții internaționale organizate în țară și în străinătate, cu stand propriu sau în asociere cu alți agenți economici, realizarea de materiale de promovare, prezentarea pe Internet a activității întreprinderilor mici și mijlocii și a produselor promovate, participări la cursuri în domeniul tehnicilor de promovare a exportului și contractarea unor servicii de consultanță pentru elaborarea strategiilor de export; accesul la informații de piață.
Prin sprijinirea investițiilor acestora și a activității de export aceste programe vor avea ca efect principal dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, care, implicit, va duce la crearea de noi locuri de muncă.
Instituția responsabilă: Ministerul pentru întreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație
5. în perioada următoare vor fi derulate o serie de programe cu finanțare din fonduri PHARE:
– Programul PHARE 2000 – Componenta „Coeziune economică și socială" reprezintă un instrument prin care se pune în aplicare o politică regională integrată, în concordanță cu strategia de coeziune economică și socială adoptată, în contextul procesului de preaderare, prin Planul național de dezvoltare.
Componenta „Schema de finanțare nerambursabilă pentru afaceri noi, microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii recent înființate" are ca principale obiective stimularea investițiilor pentru întreprinderi nou-înființate și pentru dezvoltarea celor existente, precum și dezvoltarea sectoarelor industriale în care regiunile dețin avantaje competitive.
In ultimii ani, odată cu accentuarea preocupării pentru componenta socială, Uniunea Europeană a lansat un program comun de luptă împotriva sărăciei și de promovare a incluziunii sociale, ca instrument central al construcției sociale comune.
un instrument de conștientizare colectivă a problemelor societății românești și a direcțiilor construcției sociale, al dezvoltării culturii acțiunii antisărăcie și de promovare a unei societăți incluzive;
promovarea unui concept articulat de politică socială, cristalizat într-un număr de principii fundamentale;
un plan de acțiune globală, multisectorială (pe principalele sectoare ale vieții sociale) și multinivelară (nivel național, județean, local) de prevenire/absorbție a sărăciei și excluziunii sociale și de promovare a incluziunii sociale. PNA este conceput ca un instrument de acțiune globală, care să stimuleze articularea planurilor de acțiune sectoriale și
locale;
oferă un cadru de referință pentru implantarea în întreaga activitate publică a obiectivului dezvoltării unei societăți prospere și incluzive;
un instrument de monitorizare a eforturilor guvernamentale de prevenire/absorbție a sărăciei și de promovare a incluziunii sociale.
In contextul documentelor strategice naționale prioritățile viitoare ale politicii de ocupare a forței de muncă sunt:
Promovarea adaptabilității forței de muncă, a învățării peparcursul întregii vieți și a formării profesionale continue. Obiectivul va fi atins printr-un set de măsuri integrate care vizează revizuirea și reformarea elementelor restrictive din legislația privind ocuparea forței de
muncă, sănătatea și securitatea în muncă, diversificarea acordurilor contractuale, formarea profesională pentru adaptare la locul de muncă, precum și sprijinirea antreprenoriatului.
Vor fi promovate: programe de formare profesională continuă care vor avea ca scop maximizarea utilizării tehnologiilor noi de producție pentru sectoarele economice cu potențial ridicat de valoare adăugată, noile tehnologii informatice și de comunicare, îmbunătățirea managementului resurselor umane în contextul restructurării industriale, programe de consiliere profesională pentru dezvoltarea carierei, activități de dezvoltare a competențelor de management în domeniul resurselor umane și promovarea spiritului antreprenorial.
Combaterea efectelor șomajului structural, rezultantă a procesului de restructurare al economiei prin aplicarea unui complex de măsuri active și preventive, adresate în special tinerilor, șomerilor de lungă durată și persoanele care desfășoară activități în mediul rural și nu realizează venituri lunare sau realizează venituri mai mici decât indemnizația de șomaj, cu accent pe promovarea programelor de formare profesională, în concordanță cu cerințele pieței muncii, servicii specializate de informare și consiliere privind cariera, programe de dezvoltare a spiritului antreprenorial etc, facilitarea accesului la împrumuturi în vederea demarării de afaceri pe cont propriu prin promovarea de scheme de microcreditare.
România s-a aliniat la Strategia Europeană pentru Ocupare (SEO), revizuită, instrumentul esențial de coordonare a priorităților din domeniul politicilor de ocupare la nivelul Uniunii Europene, în acest context fiind elaborate cele 2 Planuri Naționale de Acțiune pentru Ocuparea Forței de Muncă (PNAO): primul PNAO 2002-2003 a fost elaborat în conformitate cu Liniile Directoare pentru Ocuparea forței de muncă pentru anul 2001 și a cuprins măsuri pe care
România și-a propus să le implementeze pe termen scurt, în vederea creșterii ocupării forței de muncă și reducerii șomajului, sprijinirii învățării permanente, eficien-tizării și flexibilizării pieței muncii, combaterii discriminării și excluderii sociale.
A fost dezvoltat un sistem național de monitorizare a implementării acestui plan național, bazat pe constituirea unei rețele de coordonare interinstituționale și concretizat prin raportări periodice, din partea instituțiilor implicate. Rețeaua de coordonare este alcătuită din reprezentanți ai tuturor ministerelor și instituțiilor cu atribuții în procesul implementării PNAO, precum și reprezentanți ai organizațiilor sindicale și patronale reprezentative la nivel național.
Pe parcursul procesului de monitorizare, implicarea reprezentanților partenerilor sociali s-a îmbunătățit progresiv, aceștia fiind invitați la toate activitățile de instruire organizate pentru membrii rețelei de coordonare.
Planul va asigura coerența programelor și acțiunilor întreprinse în domeniul ocupării, reprezentând un instrument important de coordonare și eficientizare a politicii de ocupare. Responsabilitatea implementării măsurilor stabilite prin Planul Național de Acțiune pentru OcupareaForței de Muncă revine, în egală măsură, instituțiilor și organismelor care au contribuit Ia elaborarea sa, inclusiv partenerilor sociali.
Strategia actualului PNAO va contribui la atingerea obiectivelor de întărire a coeziunii și incluziunii sociale, la asigurarea unor șanse egale pe piața muncii, accesului la calificări și alte resurse necesare pentru a face față cerințelor unei vieți active pe piața muncii într-o economie bazată pe cunoaștere pentru toți.
III.4 Rolul Camerei de Industrie a Romaniei in dezvoltarea afacerilor.
Camerele de comerț și industrie teritoriale se înființează din inițiativa comercianților și dobândesc personalitate juridică pe data recunoașterii înființării de către guvern.
Camerele de comerț și industrie teritoriale desfășoară, în principal următoarele activități (art. 5):
sprijină dezvoltarea activităților comerciale și industriale ale membrilor lor și colaborează cu reprezentanțele din România ale camerelor de comerț străine;
țin registrul de comerț și asigură evidența firmelor comerciale din unitatea administrativ-teritorială respectivă;
desfășoară activități de informare și documentare comercială;
eliberează certificate de origine a mărfurilor;
țin evidența mărcilor de fabrică, de comerț și de servicii, legal înregistrate, a denumirilor de origine, indicațiilor de proveniență și semnelor comerciale, precum și a altor semne distinctive folosite de membrii lor;
colaborează cu Comisia Națională de Statistică la elaborarea rapoartelor și publicațiilor privind evoluția comerțului și industriei și pentru problemele care constituie sfera lor de activitate;
g) sprijină realizarea proiectelor de dezvoltare a comerțului și industriei, inclusiv a celor bazate pe libera inițiativă;
h) sprijină activitatea de specializare profesională a membrilor;
i) certifică existența și obiectul de activitate a comercianților români, precum și semnăturile persoanelor care îi angajează în mod valabil;
j) organizează, la cerere, arbitrajul ad-hoc.
Totodată, în condițiile prevăzute în statut, camerele de comerț și industrie teritoriale pot:
a) să inițieze și să participe la înființarea de societăți având ca scop prestarea de servicii în interesul membrilor lor;
b) să organizeze și să administreze târguri, precum și expoziții specializate, și să efectueze activități de reclamă comercială;
c) să publice un buletin oficial al camerei și să editeze publicații de informare și reclamă comercială.
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ
LIBERA CIRCULATIE A MARFURILOR, SERVICIILOR SI CAPITALULUI IN UNIUNEA EUROPEANA
– rol esential in asigurarea unui mediu de afaceri concurential corect –
IV.1 Libera circulatie a marfurilor
Necesitatea definirii noțiunii rezultă din faptul că dispozițiile Tratatului vizează capitalurile, persoanele și serviciile, a căror circulație poate pune în mișcare “mărfurile”.
Curtea de justiție a Comunităților europene a dezvoltat un concept pragmatic, calificat drept “mercantil”, al “mărfii”: este vorba despre orice bun apreciabil în bani, susceptibil, ca atare, să formeze obiectul unei tranzacții comerciale. Imaterialitatea unui bun nu îl împiedică să fie considerat marfă.
Dacă destinația unui bun este, în principiu, indiferentă, altfel stau lucrurile când Tratatul ia în considerare această destinație pentru aplicarea altor reguli decât cele cu privire la mărfuri. Exercițiul libertății de circulație a persoanelor și a serviciilor poate implica circulația mărfurilor.
Această circulație rămâne, în principiu, subordonată regulilor care guvernează circulația mărfurilor, în timp ce circulația persoanelor sau a serviciilor va fi guvernată de alte reguli. Aceasta cu excepția cazului în care mărfurile sunt accesoriul necesar circulației persoanelor sau exercițiului prestării serviciilor.
Tratatul de la Roma pune bazele juridice ale libertății de circulație a mărfurilor în interiorul U.E .Această libertate este proprie și mărfurilor care au fost legal importate în C.E.
Libera circulație a mărfurilor are la bază 2 piloni, și anume: înlăturarea contingentelor și a restricțiilor cantitative, după o prealabilă “dezarmare” vamală.
Apoi, presupune interzicerea măsurilor naționale de toate tipurile care sunt susceptibile de a împiedica comerțul intracomunitar asemănător restricției cantitative.
Sunt vizate obstacolele tehnice (norme, specificații) sau altele (reguli de etichetare etc.) pe care statele pot să le adopte pe diverse pretexte (protecția consumatorului, de exemplu) și care pot stânjeni intrarea mărfurilor străine pe teritoriul lor.
Prevederile legale privitoare la libera circulate a mărfurilor sunt cuprinse în titlul I a celei de a treia părți din Tratatul C.E. Totuși, unele dispoziții care interesează aceasta materie nu au fost incluse în titlul menționat. Bunăoară, reglementările legale referitoare la taxele interne sunt conținute de art. 90 din titlul VI, partea a treia a Tratatului C.E.
Analizarea prevederilor consacrate liberei circulații a mărfurilor necesită luarea în considerare atât a dispozițiilor care au fost adoptate în scopul înlăturării obstacolelor directe care existau in domeniu, cat și a reglementarilor prin care s-a urmărit interzicerea între statele membre a măsurilor care aduceau, în mod indirect, atingere principiului arătat (taxe cu efect echivalent taxelor vamale, restricții cantitative etc.).
Comunitatea este fondată pe o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale de import și de export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile lor cu țările terțe.
Alături de suprimarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent și de instituire a tarifului vamal comun, realizarea pieței unice a presupus însă și interzicerea, între statele membre, a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent.
Suprimarea taxelor vamale este caracteristică oricărei zone de liber schimb. Acest model de organizare a fost adoptat și de Asociația europeană a liberului schimb (A.E.L.S.), constituită la 4 ianuarie 1960. Fiecare stat membru al zonei de liber schimb elaborează și aplică propria sa politica vamală față de țările terțe.
În situația în care un grup de state își propune însă o dezvoltare economică globală și armonioasă, interzicerea taxelor vamale este însoțită de stabilirea, la frontiera acestor țări cu exteriorul, a unui tarif vamal comun, care înlocuiește diferitele tarife naționale.
Modelul de organizare menționat poartă denumirea de ,,uniune vamală" . Uniunea vamală a permis Comunității să aibă o politică comercială comună și a determinat elaborarea unei legislații vamale proprii. În prezent, regulamentele și directivele în domeniu sunt reunite în Codul vămilor comunitare.
În scopul aplicării taxelor vamale, mărfurile susceptibile să fie importate sunt clasificate în cadrul nomenclaturii tarifare. Din punct de vedere formal, nomenclatura tarifară este o codificare numerică care permite împărțirea mărfurilor pe poziții și sub poziții tarifare. Pozițiile tarifare sunt incluse in mai multe capitole, cuprinse, la rândul lor, în aproximativ douăzeci de secțiuni.
Această clasificare a fost realizată pe temeiul unor criterii diferite: natura mărfurilor (bunuri minerale, animale, vegetale), destinația acestora (bunuri cu destinație industrială sau folosite în cercetare), gradul de prelucrare a mărfurilor.
Mărfurile ajung în libera practica după ce a fost parcursă procedura administrativă a vămuirii. Ea presupune următoarele etape:
– situarea mărfii în nomenclatura tarifară
– identificarea originii mărfii – mărfurilor este necesară pentru a se stabili dacă va fi sau nu luat în considerare un tarif preferențial.
– calcularea valorii în vamă
– determinarea drepturilor de vamă datorate
– verificarea respectării de către importator a obligațiilor pe care le subsumează etapele precedente.
Calcularea valorii în vamă se face cu ajutorul următoarelor metode:
– în funcție de valoarea tranzacțională a mărfii importate – se înțelege prețul efectiv plătit sau care urmează să fie plătit pentru marfă, atunci când aceasta este vândută în vederea exportării ei in Comunitate.
– după valoarea tranzacțională a mărfurilor identice
Mărfurile identice sunt cele produse în țara căreia ii aparțin bunurile ce urmează să fie evaluate, care au aceleași caracteristici și au fost vândute, în scopul exportării lor în Comunitate, la o dată apropiată celei la care au fost înstrăinate bunurile vămuite.
– corespunzător valorii tranzacționale a mărfurilor similare cele fabricate în statul de export al bunurilor supuse evaluării, care au caracteristici apropiate și sunt compuse din materiale asemănătoare, ceea ce le permite să îndeplinească aceleași funcții și să fie, sub aspect comercial, interșanjabile, fiind vândute, în vederea exportării lor în Comunitate, la un moment apropiat celui la care au fost înstrăinate bunurile vămuite.
– în funcție de ,,valoarea dedusă" sau după ,,valoarea calculată ori reconstruită" – se stabilește pornindu-se de la prețul la care mărfurile identice sau similare sunt vândute în Comunitate unor persoane ce nu se află în legătură cu cel care le înstrăinează, la o dată apropiată de cea a importului bunurilor supuse evaluării. Valoarea calculată sau reconstruită constă în reconstruirea valorii în vamă pe temeiul costurilor de producție.
– prin orice mijloc rezonabil, compatibil cu principiile și dispozițiile generale ale Acordului general pentru tarife și comerț (art. 29-31 din Codul vămilor comunitare)..
Fiecare dintre metodele arătate este pusă în practică în situația în care cea anterioară nu a putut sa fie folosită.
Majoritatea drepturilor de vamă sunt determinate ad valorem, adică după valoarea mărfurilor în cauză, fiind puține situațiile în care se ia in considerare greutatea bunurilor importate. Pe lângă punerea mărfurilor în libera practică, acestea pot să primească și alte destinații vamale. Astfel, ele pot să fie introduse într-o zona liberă sau depozitate într-un antrepozit liber.
Zonele libere și antrepozitele libere constituie părți din teritoriul vamal al Comunității sau reprezintă locuri aflate pe teritoriul arătat unde mărfurile necomunitare sunt considerate, din punct de vedere al aplicării drepturilor de import și a măsurilor de politică comercială la import, ca mărfuri ce nu se găsesc pe teritoriul vamal al Comunității, dacă nu sunt puse în libera practică, nici nu sunt supuse altui regim vamal sau utilizate ori consumate în condiții diferite de cele prevăzute în cadrul reglementărilor legale vamale (art. 166 lit. a din Codul vămilor comunitare).
Hotărârea de creare a unor zone libere, precum și cea de autorizare a constituirii unor antrepozite libere aparține statelor membre. În cazul introducerii mărfurilor într-o zonă liberă sau a depozitarii acestora într-un antrepozit liber nu trebuie îndeplinite formalitățile vamale (prezentarea mărfurilor pentru vămuire, depunerea declarației vamale) și, de asemenea, nu se percep drepturi de vamă. Mărfurile pot să fie descărcate, transbordate ori depozitate în zonele libere, fără intervenția autorităților vamale.
O altă destinație vamală posibilă este cea a unui antrepozit vamal – se înțelege locul aprobat de autoritățile vamale și aflat sub controlul acestora în care mărfurile pot să fie depozitate .
În antrepozitele vamale, mărfurile necomunitare pot să fie depozitate fără plata drepturilor de import și fără să fie supuse măsurilor de politica comercială.
Antrepozitul vamal poate să fie public sau privat.
Antrepozitul public este destinat depozitării mărfurilor de către orice persoană.
Antrepozitul privat este folosit pentru depozitarea mărfurilor de către persoana care deține antrepozitul și este autorizată de către autoritățile vamale să îl administreze. Durata depozitarii mărfurilor în antrepozite nu este limitată.
Circulația mărfurilor în Comunitate se realizează, în anumite circumstanțe, în regim de tranzit vamal. În codul vămilor comunitare se face distincție între regimul de tranzit extern și cel de tranzit intern.
Regimul de tranzit extern se aplică, îndeosebi, mărfurilor necomunitare care circulă dintr-un punct în altul al Comunității, fără plată drepturilor de import și fără aplicarea măsurilor de politică comercială.
Regimul de tranzit intern permite circulația mărfurilor comunitare dintr-un punct în altul al Comunității, fără modificarea statutului lor vamal, cu folosirea teritoriului unei țări terțe (art. 163 pct. 1 din Codul vămilor comunitare).
Libera circulație a mărfurilor este asigurată atât prin interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import și de export, cât și prin împiedicarea țărilor din Comunitate de a institui taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.
Realizarea unui asemenea deziderat nu este lesnicioasă, întrucât conceptele cu care operează tratatele nu sunt definite, iar reglementările legale naționale prin care se institute obstacole indirecte în calea liberei circulații a mărfurilor sunt, adesea, complexe.
Prevederile legale care se aplica, in materie, sunt cuprinse la art. 23 par. 1, art. 25 si art. 90 din Tratatul C.E.
Corespunzător dispozițiilor art. 25, taxele vamale de import și de export sau taxele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre. Această interdicție se aplică și taxelor vamale cu caracter fiscal.
Spre deosebire de alte taxe vamale, cele cu caracter fiscal sunt instituite privitor la mărfurile importate, în absenta existentei unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura venituri autorităților publice.
Potrivit art. 90, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele celorlalte țări din Comunitate unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică, direct ori indirect, produselor naționale similare.
În plus, nici un stat membru nu supune produsele celorlalte țări din Comunitate unor impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse.
Taxele cu efect echivalent au următoarele caracteristici:
– Sunt taxe pecuniare.
– Nu are însemnătate mărimea, denumirea sau modul de aplicare a taxei.
Chiar dacă taxa este minimă, ea poate să descurajeze importurile ori exporturile, datorită creșterii prețului produsului în cauză.
Efectul disuasiv al taxei poate să rezulte însă și din formalitățile administrative care se cer îndeplinite.
Denumirile sub care sunt instituite aceste taxe diferă. În unele cazuri, ele au fost considerate un ,,drept special" sau un ,,supliment de preț".
Nu are relevanță nici modul lor de aplicare. Bunăoară, Curtea de Justiție a hotărât că sunt taxe cu efect echivalent cele încasate la eliberarea licențelor de import; pentru realizarea unei statistici privind mărfurile exportate; taxele solicitate în scopul inspecției sanitare a mărfurilor destinate exportului; cele menite să contribuie la acoperirea costurilor controalelor administrative realizate de birourile vamale; cotizațiile la un fond sectorial unde agenții economici erau obligați să se afilieze;
– Sunt taxe impuse în mod unilateral de către un stat membru, de o autoritate publică sau ca efect al unei convenții încheiate între particulari. Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent cele percepute cu ocazia controalelor sanitare stabilite de Comunitate sau printr-un tratat internațional care îndeplinește funcții similare și este aplicat de către toate statele membre, în situația în care mărimea taxelor nu depășește costul real al controalelor efectuate;
– Sunt cerute pentru că mărfurile trec o frontieră. Taxele pot să fie încasate la export sau la import. Împrejurarea că taxa este solicitată în stadiul prelucrării sau al comercializării mărfii nu influențează asupra calificării acesteia ca taxă cu efect echivalent, dacă unicul temei al perceperii ei îl constituie faptul că marfa a trecut o frontieră.
De asemenea, pot sa fie considerate taxe cu efect echivalent cele încasate anterior exportului mărfii
– Nu prezintă însemnătate cine este beneficiarul taxei (statul sau o altă persoană juridică), nici scopul în care taxa a fost instituită
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent următoarele:
a) Taxele interne.
Potrivit art. 90 din Tratatul C.E., nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor țări din Comunitate unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplica, direct ori indirect, produselor naționale similare.
În plus, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele celorlalte țări din Comunitate unor impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse.
b) Taxele încasate pentru servicii prestate agenților economici.
Pentru ca o taxa sa fie astfel calificată trebuie îndeplinite mai multe condiții:
– Serviciul prestat să procure un avantaj real agentului economic;
– Avantajul procurat agentului economic să beneficieze numai acestuia, nu tuturor persoanelor care desfășoară același gen de activități;
– Cuantumul taxei să fie proporțional cu serviciul prestat
c) Taxele solicitate în temeiul unor prevederi legate comunitare.
In situația în care taxele percepute sunt aferente unor controale care trebuie efectuate pentru îndeplinirea anumitor obligații stabilite prin dispozițiile legale comunitare, ele au caracter licit. Mărimea acestor taxe nu poate să depășească însă costul real al controalelor realizate. Ca atare, taxele cerute este necesar să fie calculate în funcție de durata controlului, de numărul persoanelor care îl efectuează, de cheltuielile materiale și cheltuielile generate angajate, fără să fie exclusă o evaluare forfetară a costului controlului, prin fixarea unui tarif orar. Nu sunt, în schimb, admise taxele instituite în raport cu greutatea sau valoarea mărfii.
IV.2 Libera circulatie a serviciilor
Prezentarea libertății de stabilire și de prestare a serviciilor
Aceste două libertăți sunt distincte. Totuși, dacă Tratatul oferă posibilitatea de a alege între libertatea de stabilire și aceea a prestării de servicii, alegerea rămâne sub rezerva caracterului “rezidual” al celei de-a doua libertăți, ceea ce dezvăluie relația dintre ele.
1. Libertatea de stabilire. Libertatea de stabilire reprezintă, mai întâi de toate, dreptul recunoscut resortisanților statelor membre de a accede la activitățile nesalariale pe teritoriul statelor membre, prin intermediul unei “instalări” materiale și, eventual, juridice; de asemenea, reprezintă posibilitatea oferită resortisanților statelor membre de a avea acces la constituirea și conducerea unor întreprinderi.
Dreptul de stabilire desemnează posibilitatea unui rezident comunitar de a participa într-un mod stabil și continuu la viața economică a unui stat membru, altul decât statul său de origine, de a câștiga un profit din acest fapt, favorizând pătrunderea economică și socială în Comunitate în domeniul activităților nesalariale. Dreptul de stabilire este oferit atât resortisanților statelor membre ale Comunității, cât și resortisanților statelor părți ale Acordului asupra SEE.
În cazul persoanelor fizice, noțiunea de „resortisant” este definită în funcție de criteriile naționale, însă, în ceea ce privește o filială a unei societăți necomunitare aceasta este, ca regulă, “resortisantă” a statului membru unde își are sediul social. În funcție de calificarea sediului social ca sediu principal sau sediu secundar se impun următoarele precizări:
a. Sediul principal al unei societăți poate fi caracterizat în două feluri: fie prin înființarea ex nihilo a unei societăți, a unui cabinet sau a unui sediu principal, fie prin transferul sau deplasarea unui sediu principal preexistent. Transferul sediului social al unei societăți intră în cadrul prevederilor art. 43. În același timp, deplasarea unui sediu social se confruntă în zilele noastre cu din ce în ce mai multe obstacole, care îl fac, practic, de nerealizat. Și aici avem exemplul legislațiilor fiscale.
Trebuie ținut cont, de asemenea, de diferența de natură dintre persoanele juridice și cele fizice. Societățile sunt, de fapt, entități constituite în virtutea unei ordini juridice și, în stadiul actual al dreptului comunitar, aparținând unei ordini juridice naționale. Or, tocmai această ordine juridică națională determină constituirea, funcționarea și dizolvarea persoanelor juridice.
Dacă o societate are dreptul de a părăsi un stat și de a schimba legea căreia îi aparține, aceasta se întâmplă sub condiția de a respecta legea căreia i-a fost anterior subordonată ca reglementare. Art. 43 nu conferă nici un drept transferului de sediu social fără pierderea personalității juridice și, deci, fără dizolvare. Totul depinde de legea care a guvernat persoana juridică inițial. Dreptul de a pleca poate fi exercitat fie printr-un transfer de sediu (dacă statul de plecare o permite și în condițiile în care permite acest lucru), fie printr-un transfer de activitate cu dizolvare, sau prin crearea unei filiale în alt stat, societatea-mamă devenind o “cochilie” vidă, ori prin fuzionarea transfrontieră (dacă esie posibil).
b. Sediul secundar al unei societăți presupune existența într-un stat membru al Comunității a unui sediu principal, preexistent, care se va putea deplasa în direcția teritoriilor altor state membre. Art. 43 enumera mai multe forme de sedii secundare, cum ar fi: agențiile, sucursalele sau filialele.
Agenția se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (agențiile pot fi, deci, persoane juridice mandatare), dar termenul este, uneori, folosit ca sinonim pentru sucursală.
Sucursala este un sediu lipsit de personalitate juridică și care nu este autonomă din punct de vedere juridic, chiar dacă are autonomie de fapt.
Filiala este, dimpotrivă, autonomă din punct de vedere juridic, dotată cu personalitate juridică, chiar dacă este dependentă din punct de vedere economic de societatea-mamă. Înființarea unei filiale are, deseori, legături strânse cu circulația capitalurilor. Două forme de exercitare a libertății de stabilire sunt acelea ale deținerii unei părți care asigură deținerea controlului care este semnificativă sau a accesului la gestiune.
2. Libertatea de a presta servicii. Libertatea de prestare a serviciilor (LPS) poate fi definită ca fiind dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care își au reședința pe teritoriul altor state membre, avându-se ca bază un sediu plasat în Comunitate (fie că este principal, fie secundar).
Această definiție nu este simplă decât în aparență. Ea ridică problema de a localiza prestările de servicii. Se pot oferi servicii rezidenților unui stat membru fără a efectua o prestare a unui serviciu pe teritoriul acelui stat. Anumite servicii sunt relativ ușor de localizat, cum ar fi pledoaria unui avocat sau construcția unui edificiu. Altele sunt mai dificil de plasat din punct de vedere spațial. Este cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontiere, al serviciilor efectuate pe cale electronică ș.a. Localizarea serviciului servește la determinarea caracterului transfrontier sau netransfrontier, ceea ce l-ar face să intre sau nu în sfera libertății comunitare prevăzute de art. 49. Localizarea s-ar putea baza pe determinarea prestației caracteristice a serviciului pentru care este datorată plata. Prestația caracteristică este, de asemenea, criteriul esențial al regulii aplicabile în caz de conflict, regulă pe care o enunță și Convenția de la Roma din 19 iunie 1980. Numai că, localizarea unui serviciu în scopul aplicării art. 49 nu se regăsește ipso facto în determinarea legii aplicabile.
Art. 49 și 50 nu conțin o definiție exactă cu privire la noțiunea de “prestarea serviciilor”. Art. 50 prezintă serviciile guvernate de dispozițiile Tratatului de la Roma ca fiind acele “prestații efectuate în mod firesc în schimbul unei remunerații”. Tot Tratatul este cel care prezintă și o serie de exemple având caracter general. Ni se recomandă, astfel, ca prin servicii să înțelegem “mai ales” acele “activități având caracter industrial, comercial sau artizanal și activitățile profesiunilor liberale”. Este, în acest fel, de înțeles a priori că toate activitățile specifice acestor profesiuni se regăsesc în noțiunea comunitară a serviciilor, deosebindu-se de activitățile comerciale, industriale sau artizanale, chiar dacă sectoarele comerciale, industriale sau artizanale schimbă sau produc și mărfuri care sunt guvernate de alte dispoziții ale aceluiași Tratat.
Categoriile de prestări de servicii care beneficiază de libertatea comunitară.
Pentru a intra sub incidența art. art. 49 și următoarele, nu este suficient să existe numai o activitate economică de prestare a unor servicii, ci este necesar, de asemenea, ca prestația să fie comunitară, în sensul că aceasta trebuie să aparțină unui resortisant al unui stat membru, resortisant al cărui sediu se găsește pe teritoriul unui stat membru, fie că este transnațională sau nu.
Art. 49 din Tratat rezervă LPS acelor activități care sunt oferite de resortisanții statelor membre stabiliți într-o țară a Comunităților. Acesta nu distinge între sediul principal și cel secundar. Astfel, apreciem faptul că o societate comunitară care dispune de mai multe filiale și sucursale în cadrul Comunității europene are tot atâtea puncte inițiale de plecare pentru a oferi servicii.
Acest articol, limitând LPS resortisanților din statele membre, exclude, sucursalele lipsite de personalitate juridică ale societăților străine.
Activitatea de prestare a serviciilor trebuie, pentru a beneficia de libertatea comunitară, să fie transfrontieră sau intracomunitară. Acest lucru ridică problema localizării prestării serviciilor. În special a serviciilor financiare și/sau a celor informatice. Amintim faptul că Tratatul de la Roma nu are în vedere situațiile pur interne ale fiecărui stat membru. Ar fi, în orice caz, fraudulos de a prezenta ca fiind intracomunitar un flux de prestații care ar împrumuta, în mod artificial, teritoriul unui alt stat membru, atunci când fluxul economic ar fi național. Adagiul fraus omnia corrumpit este de aplicație generală.
Articolul 50 precizează că prestatorul poate exercita “cu titlu temporar, activitatea sa în țara de furnizare a prestației”. Acest lucru înseamnă că, pentru a-și oferi serviciul, prestatorul se poate deplasa. Se subînțelege că nu se poate stabili un timp îndelungat pe teritoriul altui stat, deoarece ar trebui să se supună condițiilor din cadrul dreptului de stabilire. Nici o dispoziție din Tratat nu este în sensul potrivit căruia prestația serviciilor transfrontiere să fie temporară sau excepțională.
Alegerea între libertatea de stabilire și aceea de prestare a serviciilor
Alegerea între cele două libertăți răspunde unei multitudini de considerente, cea mai importantă fiind aceea că LPS permite păstrarea regimului fiscal și social al statului în care se află sediul de unde emană serviciile. Astfel, este interesantă situația în care se acționează în cadrul LPS plecând dintr-un stat membru în care legislația națională. în general și cea fiscală, în special sunt mai suple, către un stat unde drepturile sunt mai riguroase.
Art. 50 are în vedere “prestațiile”. El nu ia în considerare activitatea globală a unei întreprinderi care poate consta în a oferi “prestații” multiple (de exemplu, companie de transport, companie de asigurări). Aprecierea se face în funcție de fiecare prestație sau contract pentru a determina caracterul rezidual al LPS.
Aceeași întreprindere poate alege să ofere același tip de servicii clientelei sale care se găsește într-un stat membru, uneori, prin intermediul sediilor sale (filiale sau sucursale) pe acel teritoriu și prin intermediul LPS, pornind de la un alt sediu stabilit în alt stat membru.
Același contract nu poate fi încheiat și sub regimul existent pentru libertatea de stabilire și pentru LPS. În cazul în care o întreprindere se adresează unui client determinat prin intermediul LPS și prin sediul său local, contractul va fi, în principiu, considerat ca fiind încheiat de întreprinderea de la sediul local.
Oricare ar fi alegerea între libertatea de stabilire și aceea de prestare a serviciilor, statele nu pot desfășura activități care să împiedice opțiunea. Nu pot cere, spre exemplu, ca o anumită activitate să poată fi exercitată pe teritoriul lor de către întreprinderile care sunt stabilite acolo. Acest fapt nu înseamnă că statele nu pot invoca interese de ordin general pentru a restrânge sau controla exercitarea activității în regimul LPS având ca destinatar propriul teritoriul.
Tratatul este rezultatul opțiunii celor mai multe state cu privire la activitățile care se desfășoară de către întreprinderile stabilite pe teritoriul lor. Chiar dacă cele două sunt consacrate prin Tratat, art. 50 dispune că nu poate fi invocată libera prestare comunitară a serviciilor decât în măsura în care serviciile în cauză “nu sunt reglementate de dispozițiile relative la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor”. Caracterul rezidual al LPS este, în acest fel, pus în discuție. Acest fapt nu ridică multe dificultăți cu privire la libertățile de circulație a mărfurilor sau capitalurilor. Nu este vorba decât despre o problemă de calificare, în principiu, simplu de rezolvat: o marfă se distinge a priori ușor de un serviciu.
Nu același lucru se întâmplă, însă, cu privire la libera circulație a persoanelor, raportată la libertatea de stabilire. De fapt, sediul sau LPS pot fi doi vectori alternativi ai aceleiași activități economice de servicii. O companie de asigurări, de exemplu, poate oferi același tip de poliță prin prestarea de servicii sau printr-o sucursală locală.
IV.3 Libera circulatie a capitalului
Tratatul de la Roma s-a inspirat, inițial, din Acordurile de la Bretton Woods care au dat naștere Fondului Monetar Internațional (FMI), în anul 1994. Astfel, a fost făcută distincția între “plățile curente” și “mișcările (deplasările) de capital”. Circulația capitalurilor nu a fost liberalizată decât progresiv, ținându-se cont de faptul că aceasta poate aduce atingere suveranității tradiționale a statelor și le poate bulversa economia. Liberalizarea definitivă nu a intervenit decât odată cu Directiva din 24 iunie 1988, adoptată anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Regimul său necesită unele precizări, având în vedere adoptarea unei monede unice.
Plățile curente
Fostul art. 106 al Tratatului de la Roma cuprindea următoarea formulare: “plăți aferente schimburilor de mărfuri, servicii și capitaluri”. Aceeași definiție se regăsește în art. 41 din Acordul instituind SEE. În hotărârea Luisi și Carbone, Curtea de Justiție a precizat faptul că plățile curente sunt “transferuri de devize care constituie o contraprestație în cadrul unei tranzacții subiacente”. Trebuie să se distingă între circulația de capitaluri, care este o operațiune financiară al cărei obiect esențial este plasarea sau investiția sumei în cauză și remunerarea unei prestații. Distincția este, uneori, dificilă. Astfel, plățile primelor de asigurare în caz de prejudiciu sau de răspundere sunt plăți curente, pe când plățile primelor de asigurare pe viață (care servesc la constituirea capitalurilor) sunt deplasări de capitaluri.
Aceeași imprecizie se regăsește și în cuprinsul actualelor art. 56 și următoarele.
Din momentul expirării perioadei de tranziție, plățile curente au devenit libere. Statele pot controla transferurile pentru a determina dacă nu este vorba despre deplasări de capitaluri. Această liberalizare poate, totuși, să fie aplicată în situațiile excepționale care autorizează statele membre să solicite sau să adopte măsuri de salvgardare.
Art. 56 din Tratatul de la Roma, în redactarea rezultată în urma modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht, dispune faptul că restricțiile cu privire la plățile între statele membre sunt interzise. Sunt, de asemenea, “libere de orice restricție” plățile curente între statele părți ale Acordului insiituind SEE.
Liberalizarea deplasărilor de capitaluri
Transferurile care au legătură cu o investiție sau care nu sunt efectuate pentru executarea unei operațiuni subadiacente, constituie, în principiu, deplasări de capital. Diversitatea lor este notorie și sigură. Putem lua exemplul cumpărăturilor sau al subscripțiilor de valori mobiliare, plasamente pe termen lung sau chiar transferuri de capital în executarea unor contracte de asigurare (mai ales pe viață).
Relația între deplasările de capital și libertățile comunitare de stabilire și de prestare a serviciilor.
Exercitarea libertăților de stabilire și de prestare a serviciilor presupune o liberalizare prealabilă a anumitor deplasări de capitaluri. Astfel, libertatea de stabilire postulează dreptul investitorului comunitar de a avea părți sociale într-o societate înființată în alt stat membru, de a crea o filială.
Tot astfel, libertatea de prestare a serviciilor în sectoarele sensibile, precum cel bancar sau al asigurărilor, presupune liberalizarea mișcărilor pe termen scurt și a transferurilor în executarea unor contracte de asigurare. Reglementarea realizată în materie, cronologic prezentată, arată astfel: Directiva din 24 iunie 1988, care liberalizează circulația capitalurilor, a doua Directivă bancară din 15 decembrie 1989 și Directivele privind asigurările din 22 iunie 1988 și din 8 noiembrie 1990.
Art. 67 din Tratat nu prevedea decât înlăturarea progresivă a restricțiilor la mișcările de capitaluri, în cursul perioadei de tranziție și în măsura necesară bunei funcționări a Pieței comune. În mod contrar a ceea ce a fost stabilit în materie de libertate de stabilire și de prestare de servicii, prin Hotărârea Reyners et Van Binsbergen, CJCE nu a recunoscut că acest articol implica o libertate efectivă și totală a deplasărilor de capitaluri la expirarea perioadei de tranziție. Este adevărat că art. 69 prevedea adoptarea unor directive pentru “punerea în aplicare progresivă a dispozițiilor art. 67”.
Grosso modo, au fost necesare 3 directive pentru liberalizarea progresivă a deplasărilor de capital între statele membre ale Comunității Europene. Prima este cea din 11 martie 1960, modificată, în mică măsură, în anul 1962. Aceasta repartiza mișcările de capitaluri într-o anexă, prevăzând 4 grade de liberalizare diferite. În acest fel, liberalizarea a fost necondiționată pentru investițiile directe legate de dreptul de stabilire.
A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986. Această directivă liberaliza, în special, creditele pe termen lung, legate de operațiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la bursă. Veritabila liberalizare a intervenit odată cu adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie 1988, care liberaliza, mai ales, mișcările pe termen scurt.
Prezentată într-un mod foarte schematic, Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 reglementează libertățile de deplasare a capitalurilor între statele membre. Acest fapt implică eliminarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar a celor care interveneau în mod automat. Acest lucru conduce, de asemenea, la unitatea piețelor de schimb: deplasările de capitaluri trebuie să fie posibile în aceleași condiții de schimb ca și ale plăților curente.
Directiva din 24 iunie 1988 lasă statelor membre libertatea să adopte măsuri de reglemeniare a lichidității bancare, chiar dacă ele pot avea efect asupra operațiunilor de capital efectuate prin stabilirea de credite cu nerezidenții.
Directiva permite și unele măsuri de control administrativ, mai ales pentru a descuraja frauda fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudențiale ale băncilor sau chiar cu scop statistic.În sfârșit, Directiva conține o clauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor în interiorul Comunității sau în raporturile cu statele membre a capitalurilor pe termen scurt cu o amploare excepțională, determinând tensiuni puternice și perturbări pe piețele de schimb și asupra evoluției politicii monetare.
Atunci când perturbările afectează numai un stat membru, măsurile de salvgardare trebuie să fie adoptate de către Comisie, cu excepția unei situații de urgență. În schimb, o simplă consultare este prevăzută atunci când perturbările își au originea în raporturile cu statele terțe și afectează sau nu mai multe state membre ori relațiile de schimb în cadrul Comunității sau între aceasta și statele terțe.Din cauza reticențelor mai multor state membre, Directiva prevede numai faptul că statele membre erau datoare să depună efortul de a-și extinde raporturile cu statele terțe până la același nivel de liberalizare ca acela existent între ele. Nu exista, prin urmare, un efect erga omnes al acestei liberalizări din anul 1988.
Fără a abroga Directiva din anul 1988, Tratatul de la Maastricht a accentuat profund liberalizarea circulației capitalurilor. Dispozițiile Tratatului au devenit necondiționate și cu efect direct. Principiul nu este numai acela al unei libertăți totale între statele membre, ci și cu privire la statele terțe. În orice caz, cu referire la aceste state, regulile naționale cu privire la investițiile directe, în vigoare de la 1 ianuarie 1993, vor putea continua să se aplice, în așteptarea directivelor prevăzute de art. 57.
Atunci când perturbările provin din statele terțe și există un pericol sau o dificultate gravă pentru funcționarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), Comisia primește o putere de decizie, după consultarea Băncii Centrale Europene (BCE). Clauzele de salvgardare specifice Directivei din 24 iunie 1988 pot fi invocate întotdeauna.
Printr-o hotărâre, Konle, din 1 iunie 1999, Curtea de Justiție a admis faptul că interesul general, în sensul dreptului comunitar, poate justifica restricțiile cu privire la libera circulație a capitalurilor.
Libera circulație a capitalurilor și fiscalitatea.
Art. 58 pct. a) alin. 1 dispune faptul că statele membre pot aplica dispozițiile pertinente ale legislației lor fiscale ce stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește rezidența lor sau locul în care sunt investite capitalurile lor. Punctul b) prevede posibilitatea de a efectua controale pentru a lupta împotriva fraudei sau cu scop statistic. Paragraful 3 al acestui articol precizează faptul că “măsurile în cauză nu trebuie să constituie nici un mijloc de discriminare arbitrară, nici o restricție deghizată împotriva liberei circulații a capitalurilor și a plăților”.
Fiscalitățile indirecte sau drepturile de mutație nu sunt armonizate și dispozițiile pertinente de fiscalitate directă sau în materie de drepturi de mutație pot lua în considerare rezidența contribuabilului și include veniturile rezidentului obținute în străinătate. Nu va exista o discriminare arbitrară. Dispozițiile pertinente ar putea conduce la stabilirea unei discriminări cu privire la activitatea anumitor prestatori de servicii care realizează operațiuni de capital. Putem lua exemplul asigurării pe viață care a dat naștere unui contencios comunitar în speța Bachman.
Spațiul economic european (SEE).
Acordul instituind SEE reprezintă, în această materie, o prelungire a Tratatului de la Maastricht. Acordul prevede și interdicția restricțiilor sau a discriminărilor în ceea ce privește mișcările de capital, ca de exemplu plățile curente. În orice caz, pentru liberalizarea circulației capitalurilor, Acordul asupra SEE reia esențialul dispozițiilor Directivei nr. 88/361 din 24 ianuarie 1988.
Concluzii
Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, a avut, in general, un impact pozitiv asupra economiei romanesti, deschizand noi perspective de afaceri.
Pentru companiile romanesti, a insemnat accesul la o piata mai larga, ceea ce a condus la o crestere a productivitatii.
Aderarea a adus o imbunatatire a mediului de afaceri, prin elaborraea unui cadru legislativ mai stabil si practica de afaceri mai transparenta.
De asemenea s-a incercat eliminareabarierelor din calea liberei circulatii a marfurilor, capitalurilor si serviciilor.
In conditiile in care, mediul de afaceri din Romania va evolua, Romania poate reprezenta o potentiala tinta pentru investitorii straini, ceea ce va asigura accesul la un management mai eficient, la tehnologii moderne si la noi segmente de piata.
Costurile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, trebuie corelate ci beneficiile pe termen lung si reprezinta, in general, eforturile Romaniei in vederea modernizarii societatii
Noul peisaj geopolitic si geozonal in care se gaseste Romania, ca stat membru al Uniunii Europene, o obliga sa-si insuseasca, alaturi de celelalte tari, actualul si viitorul circuit economic international, nu numai ca un flux de factori de productie, dar si ca un flux de factori de dezvoltare, de cooperare, de colaborare.
Pentru mediul de afaceri, accesul la fondurile structurale comunitare da posibilitatea Romaniei sa dezvolte echilibrat sectoarele ramase in urma, sa modernizeze infrastructura de trasporturi si mediu, sa asigure o dezvoltare rurala sustinuta, sa creeze noi oportunitati de ocupare o fortei de munca, sa promoveze politici sociale care sa duca la o viata de calitate superioara.
In concluzie, pentru fiecare cetatean, apartenenta tarii la Uniunea Europeana, trebuie sa asigure imbunatatirea continua a calitatii vietii, prin asigurarea unor standarde inalte in ceea ce priveste sanatatea, protectia sociala, siguranta locurilor de munca.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cărți de specialitate, cursuri
Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
Dragan Jenica, Dreptul afacerilor – note de curs, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2009.
Filipescu Ion P., Fuerea Augustin – Drept Instituțional Comunitar European – ediția a V-a – Editura Actami -București, 2000.
Fuerea Augustin -Drept comunitar al afacerilor –editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București , 2006.
Manolache O. – Drept Comunitar – Editura ALL, București, 1995.
Nistor Valerica, Nistor Lina, Dreptul afacerilor, Editura Fundatiei Academice Danubius, Galati, 2007.
Paun Roxana Daniela, Dreptul afacerilor, editia a 2 a, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008.
Patulea V., Turianu C., Curs rezumat de drept al afacerilor, Editura Scripta, 1994.
Raducan Oprea, Mihaila Doina, Dreptul afacerilor – note de curs pentru facultatile de stiinte economice, Editura National, 2004.
Rusu Eleonora Ioana, Gornig G., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.
Turcu Ion, Dreptul afacerilor, Editura Fundatiei “Chemarea” Iasi, 1993.
Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul European privat al afacerilor, Editura Junimea, Iasi, 2002.
II. Lucrări generale
Anghene Smaranda, Volonciuc Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, editia a III-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
Anghene Smaranda, Volonciuc Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
Belu Magdo Monna-Lisa, Drept comercial, in Colectia Dreptul Afacerilor, Editura HG, Bucuresti, 2003.
Carpenaru Stanciu D., Drept comercial roman, editia a IV-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2005.
Capatana Octavian, Dreptul concurentei comerciale. Concurenta patologica. Monopolismul. Concurenta onesta, Editua Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
Filip Gh., Craciun Dumitru, Mantale Mihai, Panaite Septimiu, Dreptul muncii si securitatii sociale, Editura Junimea, Iasi, 2001.
Florescu Grigore, Societatile mixte in Romania, Editura Litera, Bucuresti, 1977.
Florescu Grigore, Drept comercial roman, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003.
Georgescu I.L., Drept comercial roman, vol II, Editura All Beck, Bucuresti, 2002
Ghimpu Sanda, Ticlea Alexandru, Dreptul muncii, editia a II-a, revizuita si adaugita, Editura All Beck, Bucuresti, 2001.
Mazilu Dumitru, Dreptul comertului international, Partea generala si partea speciala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
Mihai Emilia, Concurenta economica, libertatea si constrangerea juridica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Popescu Andrei, Deptul international ala muncii, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Saguna Dan Drossu, Niculescu Mihail Romeo, Societatea comerciala europeana: unitatea in diversitate, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996.
Sitaru Dragos Alexandru, Dreptul comertului international – partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Ticlea Alexandru (coordonator), Dreptul muncii. Contractul individual de munca, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
Turcu Ion, Teoria si practica dreptului comercial roman, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
Voiculescu Nicolae, Dreptul muncii – reglementari interne si comunitare, Editura Rosseti, Bucuresti, 2003.
Voiculescu Nicolae, Dreptul comunitar al muncii, Editura Rosseti, Bucuresti, 2005.
III. Legislatie
32. Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a functiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea
corupției, actualizata prin Legea nr. 134/2011, publicata in Monitorul Oficial nr. 481/2011.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cărți de specialitate, cursuri
Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel, Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
Dragan Jenica, Dreptul afacerilor – note de curs, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2009.
Filipescu Ion P., Fuerea Augustin – Drept Instituțional Comunitar European – ediția a V-a – Editura Actami -București, 2000.
Fuerea Augustin -Drept comunitar al afacerilor –editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București , 2006.
Manolache O. – Drept Comunitar – Editura ALL, București, 1995.
Nistor Valerica, Nistor Lina, Dreptul afacerilor, Editura Fundatiei Academice Danubius, Galati, 2007.
Paun Roxana Daniela, Dreptul afacerilor, editia a 2 a, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008.
Patulea V., Turianu C., Curs rezumat de drept al afacerilor, Editura Scripta, 1994.
Raducan Oprea, Mihaila Doina, Dreptul afacerilor – note de curs pentru facultatile de stiinte economice, Editura National, 2004.
Rusu Eleonora Ioana, Gornig G., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.
Turcu Ion, Dreptul afacerilor, Editura Fundatiei “Chemarea” Iasi, 1993.
Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul European privat al afacerilor, Editura Junimea, Iasi, 2002.
II. Lucrări generale
Anghene Smaranda, Volonciuc Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, editia a III-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
Anghene Smaranda, Volonciuc Magda, Stoica Camelia, Drept comercial, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
Belu Magdo Monna-Lisa, Drept comercial, in Colectia Dreptul Afacerilor, Editura HG, Bucuresti, 2003.
Carpenaru Stanciu D., Drept comercial roman, editia a IV-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2005.
Capatana Octavian, Dreptul concurentei comerciale. Concurenta patologica. Monopolismul. Concurenta onesta, Editua Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
Filip Gh., Craciun Dumitru, Mantale Mihai, Panaite Septimiu, Dreptul muncii si securitatii sociale, Editura Junimea, Iasi, 2001.
Florescu Grigore, Societatile mixte in Romania, Editura Litera, Bucuresti, 1977.
Florescu Grigore, Drept comercial roman, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003.
Georgescu I.L., Drept comercial roman, vol II, Editura All Beck, Bucuresti, 2002
Ghimpu Sanda, Ticlea Alexandru, Dreptul muncii, editia a II-a, revizuita si adaugita, Editura All Beck, Bucuresti, 2001.
Mazilu Dumitru, Dreptul comertului international, Partea generala si partea speciala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.
Mihai Emilia, Concurenta economica, libertatea si constrangerea juridica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Popescu Andrei, Deptul international ala muncii, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Saguna Dan Drossu, Niculescu Mihail Romeo, Societatea comerciala europeana: unitatea in diversitate, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996.
Sitaru Dragos Alexandru, Dreptul comertului international – partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Ticlea Alexandru (coordonator), Dreptul muncii. Contractul individual de munca, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
Turcu Ion, Teoria si practica dreptului comercial roman, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
Voiculescu Nicolae, Dreptul muncii – reglementari interne si comunitare, Editura Rosseti, Bucuresti, 2003.
Voiculescu Nicolae, Dreptul comunitar al muncii, Editura Rosseti, Bucuresti, 2005.
III. Legislatie
32. Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a functiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea
corupției, actualizata prin Legea nr. 134/2011, publicata in Monitorul Oficial nr. 481/2011.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Libera Circulatie a Marfurilor, Serviciilor Si Capitalului In Uniunea Europeana Rol Esential In Asigurarea Unui Mediu de Afaceri Concurential Corect (ID: 128410)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.