Libera Circulatie a Marfurilor, Persoanelor, Capitalului Si Serviciilor

DREPT COMUNITAR (AL UNIUNII EUROPENE)

AL AFACERILOR

ABREVIERI

AELS/AELE – Asociația europeană a liberului schimb

APAS – Acordul de Punere în aplicare a Tratatului de la Schengen

AUE – Actul unic european

BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare

CE – Comunitatea europeană

CJCE – Curtea de Justiție a Comunității Europene

CEJ/CJE – Curtea Europeană de Justiție

CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene Europene

CECA/CECO – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

CEE – Comunitatea economică europeană

CEFTA – Central European Free Trade Asociation

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

CVC – Codul vamal comunitar

CSCE/OSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

ECB/BCE – Banca Centrală Europeană

ECOSOC – Comitetul Economic și Social

Culegere – Culegerea jurisprudenței Curții de Justiție Europene

EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice

EMU/UEM – Uniunea Economică Monetară

IME – Institutul Monetar European

ESCB – Sistemul European al Băncilor Centrale

GATT – Acordul General pentru tarife și comerț

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

NATO – Organizația Atlanticului de Nord

MEERC – Măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative

OCDE – Organizația pentru dezvoltare și cooperare economică

OMC – Organizația mondială a comerțului

PESC – Politica externă și de securitate comună

PCC – Politica comercială comună

SBCE – Sistemul băncilor centrale europene

SEE – Spațiul economic European

SME – Sistemul monetar european

TCE – Tratatul constituind Comunitatea Europeană

TCEE – Tratatul constituind Comunitatea economică europeană

TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene

TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

TVC – Tarif vamal comun

TVA – Taxa pe valoare adăugată

UE – Uniunea Europeană

UEO – Uniunea Europei Occidentale

UO –Uniunea Occidentală

UWE – Uniunea Europei de Vest

CUPRINS

TEMA I – COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ. EVOLUȚIE ISTORICĂ

Considerații generale

1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) și implicit ale dreptului comunitar al afacerilor

1.3. Particularitățile dreptului comunitar (al Uniunii Europene) în raport de sistemele naționale de drept

1.4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la formarea și apariția Comunităților Europene și a Uniunii Europene

1.5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a Uniunii Europene

1.6. Explicații privind termenii uzitați

1.7. TEMĂ

1.8. Întrebări, exerciții, aplicații

1.9. Rezolvați următoarele teste grilă

1.10. Bibliografie

TEMA II – LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

2.1. Precizări prealabile

2.2. Legislația relevantă privind libera circulație a mărfurilor

2.2.1. Surse primare

2.2.2. Legislația secundară

2.2.3. Jurisprudență selectivă

2.3. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun

2.4. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene

2.5. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene

2.6. Impozitul intern

2.7. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor

2.7.1. Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

2.7.2. Excepțiile jurisprudențiale

2.7.3. Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale

2.8. Regula rațiunii. Excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE

2.9. Clauze de salvgardare

2.10. Imputarea acțiunilor privaților

2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial

2.12. Explicații privind termenii uzitați

2.13. TEMĂ

2.14. Întrebări, exerciții, aplicații

2.15. Rezolvați următoarele teste grilă

2.16. Bibliografie

TEMA III – LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

3.1. Precizări prealabile

3.2. Reglementarea cetățeniei europene

3.3. Legislația relevantă privind libera circulație a persoanelor

3.3.1. Legislație primară

3.3.2. Legislație secundară

3.3.3. Jurisprudență selectivă

3.4. Libera circulație a lucrătorilor

3.4.1. Considerații generale

3.4.2. Conceptul de lucrători

3.4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora

3.4.3.1. Introducere

3.4.3.2. Dreptul de ieșire, intrare și ședere

3.4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni

3.4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și valabilitatea acestora

3.4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere

3.4.3.6. Dreptul de ședere permanentă

3.5. Interzicerea discriminării

3.6. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor

3.6.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în cadrul dreptului derivat

3.6.2. Excepțiile jurisprudențiale

3.7. Libertatea de stabilire

3.7.1. Reglementare

3.7.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă

3.7.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale

3.7.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice

3.8. Interzicerea discriminărilor

3.9. Excepții de la principiul dreptului de stabilire

3.10. Clauze de salvgardare

3.11. Explicații privind termenii uzitați

3.12. TEMĂ

3.13. Întrebări, exerciții, aplicații

3.14. Rezolvați următoarele teste grilă

3.15. Bibliografie

TEMA IV – LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR

4.1. Reglementare

4.2. Noțiunile de “capitaluri” și de “plăți”

4.3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților

4.4. Clauze de salvgardare

4.5. Explicații privind termenii uzitați

4.6. TEMĂ

4.7. Întrebări, exerciții, aplicații

4.8. Rezolvați următoarele teste grilă

4.9. Bibliografie

TEMA V – LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR

5.1. Reglementare

5.2. Conceptul de “serviciu”

5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor

5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor

5.5. Libertatea de a beneficia de servicii

5.6. Libertatea de a presta servicii și derogările aferente acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE

5.7. Interzicerea discriminării

5.8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor

5.9. Explicații privind termenii uzitați

5.10. TEMĂ

5.11. Întrebări, exerciții, aplicații

5.12. Rezolvați următoarele teste grilă

5.13. Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

ANEXA I – TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ (extrase)

ANEXA II – TRATATUL PRIVIND FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE (extrase)

OBIECTIVELE CURSULUI

I.1. Sub raport didactic

Dreptul comunitar reprezintă o ramură nouă a dreptului, desprinsă din dreptul internațional public; este o ramură de drept autonomă care nu se identifică cu dreptul internațional public, dar nici nu face parte din dreptul intern, ci apare ca un drept de sine stătător “sui generis”.

Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate la nivelul Uniunii Europene, care reglementează organizarea și funcționarea instituțiilor Uniunii, precum și unele activități economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene și-au limitat suveranitatea.

Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de drept de sine stătătoare, distinctă față de dreptul internațional public și față de dreptul național, problemele specifice fiecărei ramuri de drept au condus la apariția unui obiect distinct, specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar. Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al mediului, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor etc.

Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de drept, parte integrantă a dreptului Uniunii Europene, și poate fi definit ca fiind un ansamblu de principii și norme juridice cuprinse în tratatele Comunităților europene și ale Uniunii Europene, precum și în actele Uniunii adoptate de instituțiile competente: regulamente, directive, decizii, etc., care reglementează domeniul afacerilor.

Admiterea României în Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline impune cu necesitate cunoașterea mecanismelor de decizie europeană, a drepturilor și obligațiilor stabilite de normele Uniunii.

Prin aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007 s-a încheiat cel de al cincilea val al extinderii Uniunii, inițiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor opt state din Europa Centrală și de Est, alături de Cipru și de Malta. Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană este o comunitate ce reunește 27 de state membre și o populație de 492,8 milioane de locuitori și care are 23 de limbi oficiale. Începând cu 1 ianuarie 2007, cetățenii români care călătoresc în afara teritoriului național beneficiază, atât pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene, tuturor cetățenilor europeni. Potrivit Tratatului de Aderare, României îi revin o serie de poziții în instituțiile comunitare, iar cetățenii români au posibilitatea de a lucra în cadrul instituțiilor europene.

Studiul dreptului comunitar al afacerilor este de mare actualitate și prezintă interes nu numai pentru specialiștii sau studenții în drept, el privește un public mult mai larg, informațiile prezentate fiind necesare și edificatoare pentru toți cei care dețin calitatea de cetățeni europeni.

Noțiunile prezentate privesc aspecte ale vieții cetățenilor din Uniunea Europeană, influența celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și capitalurilor fiind covârșitoare pentru fiecare dintre noi.

I.2. Sub raport metodologic

Cursul este structurat pe teme de larg interes științific și aplicativ, cum sunt:

evoluția istorică a Comunităților Europene și a Uniunii Europene;

prezentarea generală a libertăților fundamentale ale Uniunii Europene;

libera circulație a mărfurilor;

libera circulație a persoanelor în comunitatea europeană;

libera circulație a capitalurilor și libera circulație a serviciilor.

Însușirea cunoștiințelor de drept comunitar al afacerilor se face pe baza prelegerilor și a seminariilor, a pregătirii și dezbaterii unor referate și a parcurgerii și înțelegerii jurisprudenței comunitare.

Interesul pentru studiul dreptului comunitar al afacerilor are atât conotații teoretice, cât și practice, România fiind stat membru al U.E.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene constituie astăzi unul din reperele de neignorat ale dreptului, parte integrantă a acquis-ului comunitar. Cunoașterea lor devine o necesitate pentru orice cetățean european și o obligație pentru un student al facultății de drept.

Sigur că prelegerile nu pot înlocui studiul individual, pregătirea temeinică, sistematică și programată.

Prelegerea lămurește noțiunile, conceptele, instituțiile juridice și mecanismele dreptului comunitar al afacerilor; ea este menită să incite interesul pentru studiul individual, un început organizat care să-l ajute pe student să-și dezvolte o gândire independentă.

Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis, clar, riguros în scopul de a obișnui studentul cu disciplina “studiului individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaștere, de însușire a unui bagaj de cunoștințe științifice solide care să-l facă să înțeleagă că dreptul comunitar al afacerilor impune precizie și rigurozitate în interpretarea și aplicarea normelor, regulilor și principiilor sale, că deși situațiile, faptele concrete sunt diferite, interesele părților în conflict sunt divergente ele trebuie, prin pricepere, răbdare și îndemânare soluționate conform legislației în vigoare și în așa fel încât să se asigure o soluție echitabilă.

Tematica prelegerilor este întregită cu definiții, precizări, exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări, exerciții și teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan informative, dar și formativ-educativ.

I.3. Sub raport aplicativ

În cadrul activității de seminar se dezbat situații, evenal asigurării, transporturilor etc.

Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de drept, parte integrantă a dreptului Uniunii Europene, și poate fi definit ca fiind un ansamblu de principii și norme juridice cuprinse în tratatele Comunităților europene și ale Uniunii Europene, precum și în actele Uniunii adoptate de instituțiile competente: regulamente, directive, decizii, etc., care reglementează domeniul afacerilor.

Admiterea României în Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline impune cu necesitate cunoașterea mecanismelor de decizie europeană, a drepturilor și obligațiilor stabilite de normele Uniunii.

Prin aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007 s-a încheiat cel de al cincilea val al extinderii Uniunii, inițiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor opt state din Europa Centrală și de Est, alături de Cipru și de Malta. Astfel, de la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană este o comunitate ce reunește 27 de state membre și o populație de 492,8 milioane de locuitori și care are 23 de limbi oficiale. Începând cu 1 ianuarie 2007, cetățenii români care călătoresc în afara teritoriului național beneficiază, atât pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene, tuturor cetățenilor europeni. Potrivit Tratatului de Aderare, României îi revin o serie de poziții în instituțiile comunitare, iar cetățenii români au posibilitatea de a lucra în cadrul instituțiilor europene.

Studiul dreptului comunitar al afacerilor este de mare actualitate și prezintă interes nu numai pentru specialiștii sau studenții în drept, el privește un public mult mai larg, informațiile prezentate fiind necesare și edificatoare pentru toți cei care dețin calitatea de cetățeni europeni.

Noțiunile prezentate privesc aspecte ale vieții cetățenilor din Uniunea Europeană, influența celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și capitalurilor fiind covârșitoare pentru fiecare dintre noi.

I.2. Sub raport metodologic

Cursul este structurat pe teme de larg interes științific și aplicativ, cum sunt:

evoluția istorică a Comunităților Europene și a Uniunii Europene;

prezentarea generală a libertăților fundamentale ale Uniunii Europene;

libera circulație a mărfurilor;

libera circulație a persoanelor în comunitatea europeană;

libera circulație a capitalurilor și libera circulație a serviciilor.

Însușirea cunoștiințelor de drept comunitar al afacerilor se face pe baza prelegerilor și a seminariilor, a pregătirii și dezbaterii unor referate și a parcurgerii și înțelegerii jurisprudenței comunitare.

Interesul pentru studiul dreptului comunitar al afacerilor are atât conotații teoretice, cât și practice, România fiind stat membru al U.E.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene constituie astăzi unul din reperele de neignorat ale dreptului, parte integrantă a acquis-ului comunitar. Cunoașterea lor devine o necesitate pentru orice cetățean european și o obligație pentru un student al facultății de drept.

Sigur că prelegerile nu pot înlocui studiul individual, pregătirea temeinică, sistematică și programată.

Prelegerea lămurește noțiunile, conceptele, instituțiile juridice și mecanismele dreptului comunitar al afacerilor; ea este menită să incite interesul pentru studiul individual, un început organizat care să-l ajute pe student să-și dezvolte o gândire independentă.

Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis, clar, riguros în scopul de a obișnui studentul cu disciplina “studiului individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaștere, de însușire a unui bagaj de cunoștințe științifice solide care să-l facă să înțeleagă că dreptul comunitar al afacerilor impune precizie și rigurozitate în interpretarea și aplicarea normelor, regulilor și principiilor sale, că deși situațiile, faptele concrete sunt diferite, interesele părților în conflict sunt divergente ele trebuie, prin pricepere, răbdare și îndemânare soluționate conform legislației în vigoare și în așa fel încât să se asigure o soluție echitabilă.

Tematica prelegerilor este întregită cu definiții, precizări, exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări, exerciții și teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan informative, dar și formativ-educativ.

I.3. Sub raport aplicativ

În cadrul activității de seminar se dezbat situații, evenimente, acțiuni care confruntă societatea europeană, relațiile dintre statele membre ale Uniunii sau dintre acestea și statele terțe, spețe ale instanțelor Uniunii Europene, făcând aplicarea practică a cunoștințelor teoretice prezentate cu prilejul prelegerilor sau în legătură cu referatele.

Prin urmare, seminariile sunt destinate a duce la sedimentarea cunoștințelor, dar și la învățarea studentului să lucreze cu termenii și conceptele dreptului Uniunii Europene, precum și să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluții juridice în cazul unor probleme nu numai dificile, dar și complexe.

II. EXIGENȚE ȘI CRITERII DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR

Studiul dreptului comunitar al afacerilor în anul IV se încheie cu susținerea unui examen. Examenul este scris și se bazează pe teste-grilă (de regulă 12 întrebări), precum și pe întrebări care presupun un răspuns mai amplu, de substanță ori/și descriptive, care să exprime mai evident și nuanțat pregătirea studentului (2 întrebări).

De-a lungul activității tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenții pot susține în cadrul grupei referate și pot participa activ la dezbaterile teoretice și aplicative. Atât referatele cât și răspunsurile sunt notate de cadrul didactic cu note de la 10 la 5. Referatele sunt prezentate în original la examen de către cadrul didactic care a condus seminarul.

Lucrările de control și referatele, desfășurate conform planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 30% din nota finală obținută de student.

Studentul care obține la examen cel puțin nota-limită de promovare, adică nota 5, poate primi, pe baza referatelor prezentate și a notelor obținute la seminar, până la 2 puncte.

Studentul care nu obține notă de promovare la examen nu poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de studii.

Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potrivit actualului sistem existent în învățământul universitar.

III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC

Repartizarea activităților tutoriale în cadrul anului universitar:

Anul IV:

Semestrul II: 2 x 6 = 12 ore

TOTAL: = 12 ore

Relații cu alte cursuri

Dreptul comunitar al afacerilor este în strânsă legătură cu disciplina dreptul comunitar dar și cu disciplinele: drept internațional public, drept internațional privat și dreptul comerțului internațional.

Organizarea concretă a activităților tutoriale (cuprinzând dezbateri, referate urmate de discuții, prelucrare de spețe) o realizează tutorele și este prezentată în calendarul disciplinei.

IV. GRILĂ DE EVALUARE

Examen

Tematica prelegerilor este întregită cu definiții, precizări, exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări, exerciții și teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan informative, dar și formativ-educativ.

Testul de examen conține:

12 întrebări sau grile notate cu maximum 0,50 puncte fiecare;

2 întrebări notate cu maximum 1,5 puncte fiecare;

maximum cumulat: nota 10 (zece) = 10 credite

Seminar:

– 4 răspunsuri notate cu note între 5 și 10 pot conduce la obținerea unui punct la examen, care se acordă numai dacă studentul obține la test nota de promovare.

Activități tutoriale: referate/analize pe articole din Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul Tratat de instituire a Comunității Europene) și decizii ale instanței comunitare/lucrări de control:

– 2 referate/lucrări de control susținute în grupe de studenți și notate cu note între 5-10 conduc la obținerea unui punctaj ce poate reprezenta 30% din nota finală a studentului.

TEMA I

COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ. EVOLUȚIE ISTORICĂ

Cuprins:

Considerații generale

1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) și implicit ale dreptului comunitar al afacerilor

1.3. Particularitățile dreptului comunitar (al Uniunii Europene) în raport de sistemele naționale de drept

1.4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la formarea și apariția Comunităților Europene și a Uniunii Europene

1.5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a Uniunii Europene

1.6. Explicații privind termenii uzitați

1.7. TEMĂ

1.8. Întrebări, exerciții, aplicații

1.9. Rezolvați următoarele teste grilă

1.10. Bibliografie

Obiective:

cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii dreptului comunitar al afacerilor;

înțelegerea naturii și caracteristicile dreptului comunitar al afacerilor;

cunoașterea constituirii și evoluției Comunităților și Uniunii Europene;

înțelegerea raporturilor juridice dintre instituțiile Uniunii, specifice dreptului comunitar al afacerilor, precum și a dinamicii acestor raporturi.

1.1. Considerații generale

Dreptul comunitar (al Uniunii Europene) reprezintă o ramură nouă a dreptului, desprinsă din dreptul internațional public; este o ramură de drept autonomă care nu se identifică cu dreptul internațional public, dar nici nu face parte din dreptul intern, ci apare ca un drept de sine stătător “sui generis”.

Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate la nivelul Uniunii Europene, care reglementează organizarea și funcționarea instituțiilor Uniunii, precum și unele activități economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene și-au limitat suveranitatea.

Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de drept de sine stătătoare, distinctă față de dreptul internațional public și față de dreptul național, problemele specifice fiecărei ramuri de drept au condus la apariția unui obiect distinct, specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar. Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al mediului, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor etc.

Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de drept, parte integrantă a dreptului comunitar, și poate fi definit ca fiind un ansamblu de principii și norme juridice cuprinse în tratatele Comunităților europene și ale Uniunii Europene, precum și în actele Uniunii adoptate de instituțiile competente: regulamente, directive, decizii, etc., care reglementează domeniul afacerilor.

Reglementările comunitare adoptate în domeniile ce țin de competența exclusivă a Uniunii Europene, se aplică direct și cu prioritate în ordinea juridică de drept intern a fiecărui stat. În paralel cu reglementările comunitare, la nivel național continuă să se aplice reglementările interne atât cu privire la reglementarea raporturilor juridice de drept intern în domeniile în care nu se exercită competențe comunitare exclusive, cât și la reglementarea raporturilor juridice de drept internațional privat.

Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul internațional privat constă în faptul că normele juridice ale dreptului comunitar se completează cu normele juridice ale dreptului internațional privat.

În cazul în care nu sunt norme juridice comunitare care să se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele juridice de drept internațional privat.

1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) și implicit a dreptului comunitar al afacerilor

Referitor la izvoarele dreptului comunitar, în doctrină se disting următoarele categorii de izvoare:

izvoarele principale sau originare, care formează dreptul comunitar primar;

izvoarele secundare, care formează dreptul comunitar derivat;

izvoarele complementare.

Dreptul comunitar al afacerilor are aceleași categorii de izvoare la fel ca și dreptul comunitar:

Izvoarele principale sau originare: tratatele de înființare ale comunităților europene și Uniunii Europene și actele modificatoare subsecvente:

tratatele constitutive ale Comuniăților europene, cu protocoalele și convențiile anexate lor:

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) semnat la Paris în 1951 și intrat în vigoare la 23.07.1952 – a ieșit din vigoare la 23.07.2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani;

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE), și

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), semnate la Roma la 25.03.1957 și intrate în vigoare la 01.01.1958, au fost instituite pentru o perioadă nedeterminată de timp;

tratatele și acordurile de modificare a tratatelor institutive, cu anexele acestora:

Tratatul privind fuziunea executivelor semnat la Bruxelles în 08.04.1965;

Actul Unic European semnat la 17 și 28.02.1986 la Luxemburg și Haga;

Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992;

Tratatul de la Amsterdam semnat la 18.06.1997;

Tratatul de la Nisa semnat la 25.02.2001;

Tratatul de la Lisabona semnat la 13.12.2007.

tratatele de aderare a noilor membri:

Tratatul și actul de aderare al Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii semnat în 22.01.1972;

Tratatul și actul de aderare al Greciei semnat la 28.05.1979;

Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda semnat la 13.03.1984;

Tratatul și actul de aderare al Spaniei și Portugaliei semnat la 12.06.1985;

Tratatul de aderare al Austriei, Sudiei și Finlandei;

Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta și Cipru semnat la 16.04.2003;

Tratatul de aderare privind România și semnat la 25.04.2005.

alte tratate, cum ar fi:

Actul privind alegerile directe în Parlamentul European;

Actul de exceptare privind Groenlanda;

Tratatele bugetare, cu privire la creșterea puterii finananciare a Parlamentului European, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971) și la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, semnat la 29 octombrie 2004 la Roma, urmând să fie ratificat în doi ani. Ca urmare a eșecului ratificării sale cu Franța și Țările de Jos, la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, procesul de ratificare a tratatului a fost suspendat.

Izvoare secundare: actele normative emise de instituțiile comunitare în limitele competențelor care le-au fost atribuite, în vederea realizării obiectivelor comunitare. Acestea sunt enumerate expres și limitative în art. 288 din TFUE:

regulamentul:

este principala sursă a dreptului derivat;

este un act normativ comunitar cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și

are aplicabilitate directă (efect direct), se aplică direct în fiecare stat membru;

este destinat statelor și particularilor;

prin intermediul regulamentului, autoritatea legislativă comunitară poate nu numai să prescrie un rezultat, ci și să impună toate modalitățile de aplicare și de executare considerate necesare.

directiva:

este un act normativ obligatoriu pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele;

nu are aplicabilitate generală, se adresează doar statelor concret indicate sau tuturor statelor;

poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre și se aplică prin intermediul acestora;

nu are forță generală, nefiind obligatorie decât în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins;

necesită intervenția puterii legislative naționale cu privire la alegerea mijloacelor și formei necesare pentru atingerea obiectivului fixat;

este indirect aplicabilă, deoarece statul destinatar are obligația să acționeze în vederea transpunerii directivei într-un anumit termen.

decizia:

este un act normativ comunitar obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii ei;

este un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat membru și se referă la o anumită stare de fapt concretă;

spre deosebire de regulament, decizia nu are aplicabilitate generală, neavând un caracter general și abstract;

are efect direct;

în cazul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce trebuie atins, cât și modalitățile de aplicare;

decizia trebuie motivata clar și pertinent;

pentru intrarea în vigoare, decizia trebuie să fie notificata destinatarului, lipsa notificării fiind sancționată cu neintarea în vigoare;

este destinată statelor și particularilor.

recomandările și avizele (sau opiniile):

sunt acte instituționale unilaterale lipsite de forță juridică obligatorie;

avizul este expresia, exprimarea unei păreră asupra unei probleme date;

recomandarea reprezintă un instrument de acțiune indirectă urmărind apropierea legislațiilor.

Conform art. 249 din TFUE (fost art. 249 din TCE), procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294.

În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.

Actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie acte legislative.

În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții.

Conform art. 292 din TFUE, Consiliu adoptă recomandări. Acesta hotărăște, la propunerea Comisiei, în toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei. Consiliu hotărăște în unanimitate în domeniile în care este necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii. Comisia, precum și Banca Centrală Europeană în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptă recomandări.

Izvoare complementare:

principiile generale de drept.

Principiile generale de drept, deși își au originea, fie în tratatele constitutive, fie în ordinea juridică internațională, fie în ordinea juridică națională a statelor membre, consacrarea lor depinde de jurisprudență.

Astfel, se pot enumera următoarele principii generale:

principiul egalității persoanelor în fața unei autorități administrative;

principiul respectării drepturilor dobândite;

principiul revocabilității actelor administrative ilegale;

principiul securității juridice;

principiul proporționalității;

principiul forței majore;

principiul dreptului la apărare;

principiul legitimei apărări;

principiul încrederii legitime;

principiul neretroactivității;

principiul controlului judiciar eficient.

acordurile internaționale:

acorduri încheiate de către statele membre;

acorduri încheiate de către Comunități cu terțe state.

1.3. Particularitățile dreptului comunitar (al Uniunii Europene) în raport de sistemele naționale de drept

Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în vedere particularitățile dreptului comunitar în raport cu sistemele naționale de drept date de:

primordialitatea dreptului comunitar în raport cu sistemele naționale și efectul direct al sistemului de drept comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar are în vedere efectul direct, pe verticală în raport cu statele membre, ceea ce înseamnă că norma comunitară obligă autoritățile să i se subordoneze, dar și pe orizontală în raport cu particularii și agenții economici, adică norma comunitară reglementează direct conduita subiectelor de drept avute în vedere;

subsidiaritatea dreptului comunitar. Principiul subsidiarității a fost precizat de Tratatul privind Uniunea Europeană care în art. 5 (fost articol 5 TCE) dispunea: „în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol”. Cu alte cuvinte, statele își păstrează competența de reglementare, care rămâne concurentă cu cea a Uniunii, iar aceasta va interveni doar în măsura în care realizarea scopului avut în vedere o impune.

Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi și anume principiul atribuirii și principiul solidarității.

Conform art. 5 alin. (1) din TUE, delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.

Articolul 4 din TUE stabilește faptul că, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

Iar, conform art. 222 din TFUE, Uniunea și statele sale membre acționează în comun, în spiritual solidarității, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terrorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om.

Etapizarea mișcărilor europene care au dus la formarea și apariția Comunităților Europene și a Uniunii Europene

Încă din secolul al XV-lea au apărut proiecte cu privire la unitatea europeană. William Penn, un eminent quaker englez a propus în anul 1693 crearea unui parlament european. Cu toate acestea, ideea de Europă unita s-a concretizat abia după cel de-al doilea război mondial, având la bază dorința de a menține pacea pe continent.

Crearea Uniunii Europeane a fost un proces îndelungat și dificil, care a parcurs mai multe etape de-a lungul timpului.

Astfel, putem enumera pe scurt principale evenimente care au avut loc:

1946, 19 septembrie, Winston Churchill, într-un discurs ținut la Universitatea din Zürich, lansează un apel pentru dezvoltarea mișcărilor europeniste și crearea unei organizații regionale europene, un “Consiliu al Europei” sau chiar „Statelor Unite ale Europei”;

1947, 5 iunie, secretarul de stat american George Marshall, într-o alocuțiune rostită la Universitatea Harvard, propune un plan de sprijin pentru reconstrucția Europei – “Planul de Reconstrucție Europeană” sau “Planul Marshall” ;

1948, 16 aprilie, este semnată convenția instituind “Organizația Europeană de Cooperare Economică” (OECE). Șaisprezece state sunt membre ale acestei convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului; SUA și Canada participau la OECE ca asociați, fără drept de vot;

1948, 19 mai, este semnat, la Bruxelles, “Tratatul de cooperare economică, socială și culturală și de apărare legitimă și colectivă”;

1948, 7 și 11 mai, Congresul European de la Haga, convocat de către “Comitetul de Coordonare al Mișcării pentru Uniunea Europeană”;

1949, 4 aprilie, este semnat la de către zece țări europene plus SUA și , Tratatul Atlanticului de Nord, creându-se o structură militară integrată (NATO);

1949, 5 mai, a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, , Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia;

1950, 9 mai, ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman propune punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel ale Franței și Germaniei, prin constituirea unei Comunități Europene a Cărbunelui și a Oțelului;

1950, 14 octombrie, primul ministru al Franței, René Pléven propune constituirea unei Comunități Europene de Apărare;

1951, 18 aprilie, este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

1952, 27 mai, aceleași state semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană de Apărare;

1953, 10 februarie, Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională. Cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la aceste materii prime;

1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului Constitutiv al Comunității Economice Europene (CEE) și a Tratatului Constitutiv al Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) de către cele șase țări: Belgia, Franța, , Italia, Luxemburg și Olanda;

1958, 1 ianuarie, Tratatele de la Roma intră în vigoare;

1960, 4 ianuarie, crearea Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) prin Convenția de la Stockholm, statele semnatare fiind, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elveția;

1961, se pun bazele libertății de circulație a forței de muncă prin adoptarea primului regulament din acest domeniu;

1962, la conferința de la Stresa din Italia se pun bazele primei politici comunitare: Politica Agricolă Comună (PAC), obiectivele acestei politici fiind crearea unei piețe unice a produselor agricole și a solidarității financiare prin intermediul unui Fond European de Orientare și de Garanții Agricole;

1964, prin decizia Curții de Justiție în procesul Costa/Enel se stabilește că legislația comunitară primează asupra legislației naționale (principiul fundamental al dreptului comunitar: prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern al statelor membre);

1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene și a Protocolului asupra privilegiilor și imunităților;

1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles;

1968, 1 iulie, realizarea anticipată a Uniunii vamale între cele șase state membre (suprimarea completă a barierelor vamale interne, stabilirea unui tarif extern comun);

1970, 21-22 aprilie, Acord asupra adoptării unui sistem propriu de finanțare, a unui buget propriu al Comunităților;

1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca semnează Tratatele de aderare la Comunitățile Europene; este și primul refuz al Norvegiei, cauzat de rezultatul negativ al referendumului organizat după ce s-au organizat negocierile de aderare;

1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca aderă la Comunitățile Europene. Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunitățile Europne. Se crează “Europa celor 9”);

1974, 9-10 decembrie, reuniunea de la duce la crearea unei noi insituții comunitare: Consiliul European;

1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru alegerea reprezentanților Parlamentului European prin vot universal direct;

1979, 13 martie, este creat Sistemul Monetar European (S.M.E), cu scopul de a asigura stabilitate monedelor europene, unitatea sa monetară fiind ECU (European Currency Unit);

1979, 28 mai, semnarea Tratatului și a actului de aderare al Greciei la Comunitățile Europene;

1979, 7-10 iunie, membrii Parlamentului European sunt aleși pentru prima dată prin vot universal direct;

1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunitățile Europene, devenind al zecelea stat membru. Se crează “Europa celor 10”;

1983, 17-19 iunie, se semnează la , la nivel de Consiliu European, Declarația solemnă privind Uniunea Europeană;

1985, Belgia, Franța, , Luxemburg și Olanda semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării controlului la frontiere. Acordul va fi semnat în 1995 de către Austria și în 1996 de către Danemarca, Finlanda și Suedia;

1985, 11-12 iunie, semnarea Tratatului de aderare a Spaniei și Portugaliei la Comunitățile Europene;

1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la Comunitățile Europene;

1986, 17 și 28 februarie,este semnat la Luxemburg și Haga Actul Unic European, care adaugă cooperarea politică celei economice și fixează data de 31 decembrie 1992 pentru înființarea Pieței Unice;

1987, 1 iulie, intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE). AUE stabilea ca dată de referință 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor;

1989, este înființat Tribunalul de Primă Instanță, ca urmare a unei decizii a Consiliului de Miniștri;

1989, 19 decembrie, încep negocieri între CE și Asociația Europeană a Liberului Schimb pentru formarea unei zone economice ;

1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu-zise de aderare, a celor cinci landuri din est din fosta RDG în Comunitățile Europene;

1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la Schengen și Polonia hotărăsc desființarea vizelor;

1992, 7 februarie, la se semnează Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană bazată pe trei piloni: pilonul I este cel economic, reprezentat de cele trei Comunități deja existente, pilonul II este reprezentat de cooperarea în domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC) și pilonul III este reprezentat de cooperarea în domeniile justiției și afacerilor Interne (JAI);

1992, 2 mai, semnarea la Porto a Acordului asupra Spațiului Economic European, de către statele membre ale Comunității Europene și țările membre ale Asociației Europene de Liber Schimb (Islanda, Liechtenstein, Norvegia);

1993, 1 ianuarie,Piața unică devine funcțională;

1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte;

1993, 21-22 iunie, Consiliul European de la Copenhaga a convenit că țările asociate din Europa Centrală și de Est pot deveni, cu îndeplinirea anumitor condiții, membre ale Uniunii Europene;

1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Prin intrarea in vigoarea Tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, in loc de "Comunitatea Europeană" se folosește tot mai frecvent termenul de "Uniunea Europeană" (UE), însă nu trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esențială a Uniunii Europene. În același context, printr-o decizie a din 8 noiembrie 1993, "Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar “Comisia CE” a devenit "Comisia Europeană”;

1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spațiului Economic European;

1995, 1 ianuarie, , Finlanda și Suedia intră în Uniunea Europeană în timp ce Norvegia respinge din nou aderarea la Uniune (dacă până atunci țările candidate aderau la CE, din acest moment ele au aderat la UE). Norvegia produce o nouă surpriză, referendumul organizat ulterior negocierilor fiind din nou negativ;

1995, 1 februarie, intarea în vigoare a Acordului european de asociere a României;

1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de aderare la UE;

1995, statele membre semnează Convenția Europol de cooperare polițienească, care a intrat în vigoare în 1998;

1997, 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam, prin care se consolidează cei trei „piloni” ai Uniunii, creați prin Tratatul de la Maastricht: Comunitățile Europene (primul pilon); politica externă și de
securitate comună (al doilea pilon) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (al treilea pilon);

1998, se înființează Banca Centrală Europeană;

1999, 1 ianuarie, are loc lansarea monedei unice europene, Euro în 11 state care au îndeplinit criteriile de convergență: Franța, Germania, Olanda, Belgia, , Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda;

1999, 1 mai, intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;

2000, 7 decembrie, semnarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene la Nisa;

2001, 26 februarie, s-a semnat Tratatul de la Nisa care aduce modificări Tratatului de la Maastricht, Tratatelor Constitutive ale Comunităților Europene și unor acte conexe;

2002, 1 ianuarie, procesul de trecere la moneda unică se încheie prin punerea în circulație a monedei “Euro”;

2002, 1 martie, lansarea Convenției privind Viitorul Europei;

2002, 23 iulie, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) expiră, la împlinirea a 50 de ani de la intrarea sa în vigoare;

2003, 1 februarie, intră în vigoare Tratatul de la Nisa;

2003, 16 aprilie, semnarea Tratatului de aderare de către Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria;

2003, iulie, Convenția Europeană își încheie lucrările prin prezentarea Proiectului de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa;

2004, 1 mai, are loc cea mai amplă extindere a Uniunii Europene cu 10 state: , , Letonia, , , Polonia, Cehia, și Ungaria;

2004, 29 octombrie, șefii de stat sau de guvern semnează, la Roma Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa;

2005, 25 aprilie, s-a semnat Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană;

2005, 29 mai, Franța respinge, prin referendum, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa;

2005, 3-4 octombrie, încep negocierile de aderare cu Turcia și ;

2007, 1 ianuarie, România și devin state membre ale Uniunii Europene iar aderă la Zona Euro;

2007, 13 decembrie, semnarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (pe scurt Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă);

2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (Tratatul de la Lisabona). Uniunea Europeană s-a substituit și a succedat Comunității Europene. Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) a fost redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Uniunea Europeană va avea capacitate juridică și procesuală pe plan internațional. Pilonul al III-lea dispare, acesta unindu-se cu pilonul I. Pentru întâia oară se prevedea la nivel de tratat posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul combaterii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a căpătat forță juridică primară, având aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a Uniunii Europene

Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se pot enumera:

creșterea nivelului de ocupare a forței de muncă,

dezvoltarea economică continuă, și

ridicarea constantă a nivelului de trai.

Pentru punerea în practică a acestor deziderate a fost necesară înființarea unei piețe comune, proces care a parcurs pași importanți prin instituirea celor trei comunități și anume:

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), instituită prin Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a fost prima dintre cele trei comunități și a apărut din inițiativă franceză (C.E.C.O. – desființată ca urmare a încetării valabilității Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului),

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), în prezent, Comunitatea Europeană – CE, și

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.), instituite prin două tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 și intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 țări europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Conform art. 97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani.

Tratatul s-a semnat la 18 aprilie la Paris și a intrat în vigoare la 23 iunie 1952, Jean Monnet devenind Președintele Înaltei Autorități, Konrad Adenauer al Consiliului Ministerial Special, Paul Henri Spaak al Adunării Comune și Massimo Pilotti a Curții de Justiție. Prin crearea CECO apărea prima comunitate democratică supranațională de sorginte federalistă în Europa, iar aceasta se făcea incluzînd și ajutând-o să se democratizeze.

Comunitatea denumită și “Europa celor 6” avea conducere franceză și sediul principal în Luxemburg. În urma incheierii acestui tratat, francezii cu prețul renunțării la o parte din suveranitate controlau potențialul german, iar nemții deși controlați, au ajuns să fie reabilitați și tratați ca parteneri cu drepturi egale.

Pilonii de bază ai CECO erau:

crearea unei piețe comune sectoriale;

existența unor obiective comune;

construirea unor instituții comune având puteri efective și imediate.

Tratatul CECO a instituit următoarele institutii:

Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din șase persoane numite de comun acord de către guvernele celor șase state membre, deciziile acesteia beneficiind de valabilitate și aplicabilitate imediată în toate statele membre;

Consiliul de Miniștri, ce reprezenta statele membre și a căror misiune era aceea de a coordona acțiunea statelor și a CECO;

o Adunarea Parlamentară formată din parlamentari desemnați de către parlamentele naționale, având competențe limitate în ceea ce privește controlul politic specific unui parlament, și

Curtea de Justitie care veghea asupra protecției juridice a membrilor CECO, a legalității acțiunilor Înaltei Autorități și a respectării separației atribuțiilor dintre CECO și statele membre.

Anumite tratative s-au purtat și în domeniul militar, dar acestea au eșuat în cea mai mare parte. Astfel, țările membre CECO au semnat la 27.05.1952 un tratat privind înființarea unei Comunități Europene de Apărare, pe baza planului întocmit de René Pléven, primul ministru francez, care însă nefiind ratificat de Franța în 1954, nu a intat în vigoare. O altă încercare notabilă în domeniul militar a fost Tratatul de Bruxelles prin care a luat ființă Uniunea de Vest (Western European Union) în 1948, țări semnatare fiind Franța, , Olanda, Belgia și Luxemburgul. Uniunea de Vest se transformă în 1955, după aderarea Germaniei și Italiei în Uniunea Europei Occidentale, care este o organizație de apărare paralelă cu NATO.

În 1951 Suedia, Danemarca și Norvegia înființează Consiliul Nordic, o organizație economică.

Ca urmare a eșecului în domeniul apărării, țările din Benelux au propus o piață comună incluzând energia și transporturile. Ca urmare au fost elaborate două proiecte de tratate, unul privind piața comună generalizată și altul privind o comunitate a energiei atomice.

Astfel, la 25 martie 1957 cele șase state semnează la Roma următoarele două tratate și anume:

Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (C.E.E.), și

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.).

Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 cu o durată nedeterminată.

Dacă Tratatul C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) a condus la crearea unei piețe comune a cărbunelui și otelului, iar Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) la stabilirea unei piețe comune nucleare, Tratatul C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) a instituit premisele unei integrări economice globale. Prin semnarea acestui ultim tratat s-a instituit o piață comună.

Conform art. 2 din TCEE: “Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”.

Conceptul de „piață comună” a fost introdus de Raportul Spaak din 1956 și preluat de Tratatul de la Roma care nu a dat o definiție acestui concept.

Conform dispozițiile articolului 8 alin. (1) și (2) din TCEE:

„(1) Piața comună se instituie treptat în decursul unei perioade de tranziție de doisprezece ani.

Perioada de tranziție se împarte în trei etape, de patru ani fiecare, a căror durată poate fi modificată în condițiile prevăzute mai jos.

(2) Pentru fiecare etapă, se stabilește un ansamblu de acțiuni care trebuie întreprinse și realizate simultan”.

Tratatul C.E.C.O. a instituit o piață comună pentru cărbune și oțel prin interzicerea taxelor de import și export și a măsurilor cu efect echivalent, precum și a restricțiilor cantitative asupra circulației acestor produse, și a interzis discriminarea între producători, între cumpărători sau între consumatori. De asemenea, prin semnarea acestui tratat s-au interzis practicile restrictive sau ajutorul de stat.

Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea condițiilor necesare dezvoltării industriei nucleare iar prin semnarea Tratatului C.E.E. s-a instituit o piață comună.

Piața comună a fost o etapă premergătoare pieței interne. Piața comună reprezintă un stadiu ulterior Uniunii Vamale, presupunând, pe lângă aceasta, cele patru libertăți de circulație: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și capitalurilor.

Realizarea celor patru libertăți fundamentale ale pieței însemna mai mult decât o Uniune Vamală. CEEA nu era o simplă Uniune Vamală, deoarece nu asigura doar libera circulație a bunurilor, ci și protecția acestora față de exterior prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o zonă de liber schimb precum Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) se limita la asigurarea liberei circulații a bunurilor între parteneri, dar nu și a protecției externe specifice CEE .

Conform articolului 8 din TCEE, piața comună urma să fie instituită treptat, în decursul unei perioade de tranziție de doisprezece ani, împărțită în trei etape, de patru ani fiecare. Fiecare etapă avea prevăzut un ansamblu de acțiuni care trebuiau întreprinse și realizate simultan.

Sistemele instituționale ale acestor organizații erau independente, fiecare având comisie, consiliu, adunare parlamentară precum și propria curte de justiție.

Cele trei comunități, C.E.C.O., C.E.E. și E.U.R.O.A.T.O.M. au funcționat separat din 1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965. Cunoscut și sub denumirea de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea instituțiilor de structură a celor trei Comunități europene. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituție, Comisia Europeană.

Prin fuziunea instituțională s-au creat un buget unic și o administrație comunitară unică.

Unificarea s-a realizat doar la nivel instituțional, cele trei comunități europene și-au păstrat în continuare existența lor de sine stătătoare.

La finalizarea termenului de 50 de ani pentru care a fost creată, CECO a fost absorbită de către iar, CEE și-a schimbat denumirea în CE, începând cu TUE din 1992. Deși, CECO și Euratom și-au menținut titulatura inițială iar CEE se va transforma în CE, expresia de „Comunitatea Europeană” va fi folosită pentru a le desemna pe toate cele trei laolaltă.

Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris și Roma a avut ca rezultat semnarea Actului Unic European, semnat la Luxemburg și Haga, la 17 februarie 1986, respectiv la 28 februarie 1986 și care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE realiza una dintre cele mai importante reforme ale CE, nefiind nici prima și nici ultima. Denumirea de AUE justifică faptul că această reformă afecta atât tratatele de bază, cât și tratatele ulterioare, dar și pentru că s-a obținut un text convențional unic.

Obiectivul principal declarat al Actului Unic European este instituirea pieței interne, obiectiv pentru care s-a stabilit și un termen limită și anume 31 decembrie 1992. Noțiunea de piață internă a fost utilizată și anterior Actului Unic European, în Carta Albă a Comisiei semnată la Bruxelles la 14 iunie 1985, care avea ca scop adoptarea de măsuri în vederea finalizării pieței interne.

Programul de realizare a pieței interne unice cuprindea un set de 282 de măsuri care vizau creșterea și dezvoltarea comerțului intracomunitar.

În scopul realizării pieței interne s-au stabilit și anumite obiective:

eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative;

instituirea unui tarif vamal comun printr-o uniune vamală;

libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor;

libera concurență, și

elaborarea unor politici comune.

Piața internă și unică se redefinea, conform art. 8A al TCEE (art. 7 TCE) ca un spațiu fără frontiere interne în care este garantată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

Piața unică și piața internă reprezintă etape ulterioare pieței comune, caracterizate prin existența unui spațiu fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăți, de reguli economice comune și de o politică economică comună pentru toate statele membre ale U.E.

Trecerea de la conceptul de „piață comună”, concept care apare în tratatele inițiale la conceptul de „piață internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității.

Actul Unic European, care a încorporat conceptul de piață internă în Tratat, a constituit tranziția spre crearea Uniunii Europene.

Astfel, ca urmare a noilor inițiative legislative a fost liberalizată circulația capitalului, au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor și persoanelor iar libertatea de stabilire și prestări a serviciilor a înregistrat anumite progrese.

La 1 ianuarie 1990 a fost înființată Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) cu sediul la Londra iar la 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice și Monetare, fază care a durat între anii 1990-1994.

În martie 1990 are loc și o extindere a Comunității Europene, prin reunificarea Germaniei. Tot în anul 1990 România a semnat un tratat de cooperare cu Comunitatea Europeană.

La 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind înființarea Uniunii Europeane, de la Maastricht, tratat care a intrat în vigoare în 1993 iar la 2 mai 1992 semnarea la Porto a Acordului privind crearea unui Spațiu Economic European între CEE și CEFTA. Ratificarea Tratatului privind UE este însă împiedicată de rezultatul negativ al referendumului organizat în Danemarca. În urma negocierilor purtate, se acceptă ca Danemarca să aibă un statul special, care constă în neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetățeniei unionale și la politica de apărare comună.

În 21.12.1992 se semnează la Cracovia Tratatul de înființare a Asociației Central Europene de Liber Schimb (CEFTA) de către Polonia, Ungaria și Cehoslovacia.

Din 1 ianuarie 1993 ia naștere Piața internă a comunităților, prin liberalizarea circulației mărfurilor, persoanelor, capitalurilor și a serviciilor.

La 1 februarie 1993 România semnează cu Comunitatea Europeană o Convenție Europeană sau Convenție de Asociere, precum și o convenție interimară privind relațiile comerciale.

Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare începînd cu data de 1 noiembrie 1993, aduce o serie de modificări Tratatelor de la Roma și constituie instrumentul pentru stabilirea Uniunii Europene.

Urmare a acestui tratat au apărut anumite schimbări:

Comunitatea Economică Europeană devine Comunitatea Europeană;

scopurile Comunității au fost extinse cu privire la uniunea economică monetară;

a apărut o nouă procedură legislativă;

s-a introdus instituția pentru investigarea în administrarea greșită de către Ombudsman;

s-a introdus conceptul de cetățenie europeană, și

s-a instituit Uniunea Europeană.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a procedat la reformularea materiilor prevăzute în Tratat, astfel că părțile a doua și a treia din Tratat au fost regrupate într-o singură parte, intitulată „Politicile Comunității”, în care au fost cuprinse și toate dispozițiile privind cele patru libertăți fundamentale.

Spațiul Economic European a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994 și reunește teritoriile statelor comunitare și a celor membre AELS (convenția a fost ratificată de Norvegia, Islanda și Liechtenstein, cu excepția Elveției)

Tot din 1994 funcționează Institutul Monetar European, transformat în prezent în Banca Centrală Europeană, ca bancă de emisie pentru moneda euro și începe a doua etapă a Uniunii Economice și Monetare (1994-1998).

În anul 1995 a intrat în vigoare Tratatul de la Schengen, iar la 22 iunie 1995 România depune oficial cerere de aderare la UE (Consiliul UE a decis ca dată de începere a negocierilor cu România data de 15 februarie 2000).

În 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam, tratat care a adus la rândul lui anumite modificări: articolele textelor tratatelor de bază s-au renumerotat, s-a instituit funcția de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în persoana secretarului Consiliului UE și s-a inclus Carta Socială în textul Tratatului CEE.

În anul 1998, la 1 iulie a fost înființată Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt.

În anul 1999 a fost introdusă moneda unică euro într-un număr de 11 state și a început a treia fază a Uniunii Economice și Monetare. Tot din anul 1999 a intrat în vigoare și Tratatul de la Amsterdam.

În anul 2000 România a început negocierile de aderare cu Uniunea Europeană iar tot de la acea dată au început negocierile între UE și Letonia, Lituania, Slovacia, malta și Bulgaria.

În anul 2001 la 26 februarie a fost semnat Tratatul de la Nisa, acesta fiind primul tratat care face referiri la 27 de state membre, luând în calcul și cererile de aderare ale statelor est europene.

În anul 2002 are loc punerea în circulație a monedei euro în 12 state membre, cu excepția Angliei, Danemarcei și Suediei iar la 28.02.2002 s-a încheiat și a III-a etapă și ultima a Uniunii Economice și Monetare.

În anul 2003 la 1 februarie a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa iar în luna aprilie UE a semnat tratatul de aderare cu 10 state din Europa Centrală si de Est iar la 1 mai 2005 a intrat în vigoare tratatul de aderare cu cele 10 state: Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia și Cipru.

În anul 2004 în 29 octombrie a fost semnat Tratatul privind Constituția Uniunii Europene iar în anul 2005 Parlamentul European a aprobat cererile de aderare ale României și Bulgariei, data preconizată a aderării fiind 1 ianuarie 2007. La 24 aprilie 2005, reprezentanții României și ai celor 25 de state membre în UE au semnat la Luxemburg, Tratatul de aderare a României la UE.

În 16 februarie 2006 Parlamentul European a adoptat directiva Bolkestein care prevede liberalizarea serviciilor în cadrul Uniunii Europene. În anul 2007 Slovenia a aderat la zona euro iar România și Bulgaria au intrat în UE.

În același an, 2007 s-a semnat la Strasbourg, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene iar la 13 decembrie s-a semnat Tratatul de la Lisabona la mănăstrirea Sfântul Jerom din Lisabona.

Tot în anul 2007 Cehia, Estonia, Polonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia și Slovenia devin membre ale Spațiului Schengen iar din anul 2008 Cipru și Malta aderă la zona euro.

Tratatul de la Lisabona, publicat în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, inclusiv limba română – cu titlu complet Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 de către șefii de stat și de guvern ai celor 27 de state membre ale Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona aduce modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, fiind ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în M. Of. Nr. 107/12 februarie 2008.

Tratatul de la Lisabona a preluat în mare textul Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa. Spre deosebire de acest Tratat, Tratatul de la Lisabona nu unește cele trei tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunității Europene și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice într-un singur document, ci doar le aduce modificări.

De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s-a substituit și a succedat Comunității Europene iar „Tratatul de instituire a Comunității Europene” (TCE) a fost redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” (TFUE).

Articolul 47 din TUE dispune că „Uniunea are personalitate juridică”. Conform noului articol, Uniunea Europeană va avea capacitate juridică și procesuală pe plan internațional, în ciuda faptului că până acum numai Comunitatea avea personalitate juridică.

Tratatul de la Lisabona definește Uniunea drept un spațiu de libertate, securitate și justiție, instituit în respectul drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme și tradiții juridice ale statelor membre. În acest sens, Uniunea dezvoltă politici comune în materie de azil, imigrație și control al frontierelor exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea criminalității de mare amploare și pentru coordonarea între autoritățile polițienești și judiciare competente.

Una din cele mai importante modificări pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este cea structurală – pilonul al III-lea dispare din TUE. Conform Tratatului de la Lisabona, pilonul III se unește cu pilonul I. Pilonul II – politica externă și de securitate comună rămâne în continuare reglementat de TUE.

Problemele legate de cooperare polițienească și judiciară în materie penală, din pilonul III au fost alăturate prevederilor referitoare la vize, azil, imigrare și alte politici legate de libera circulație a persoanelor din fostul pilon I.

Tratatul de la Lisabona a adus numeroase modificări, iar aceastea vor fi prezentate în funcție de interesul pe care-l prezintă pentru disciplina dreptul comunitar al afacerilor.

Explicații privind termenii uzitați:

Comunitățile Europene – expresia va desemna cele trei Comunități și anume Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – care a fost desființată în 2002, Comunitatea Economică Europeană (CEE, în prezent Comunitatea Europeană, CE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM);

Comunitățile – este forma prescurtată folosită pentru cele trei Comunități, desemnate împreună. În prezent, după amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) din 1993, CEE a fost redenumită Comunitatea Europeană, în timp ce CECO și EURATOM și-au menținut titulatura inițială;

Comunitatea Europeană – în anumite contexte este uzitată denumirea folosită pentru toate cele trei Comunități. După amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) din 1993, denumirea Comunitatea Economică Europeană a devenit Comunitatea Europeană;

Comunitatea – este forma prescurtată pentru Comunitatea Europeană sau numai pentru una dintre cele trei Comunități;

Uniunea Europeană – a fost creată prin Tratatul de la Maastricht – Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992. UE este un parteneriat la nivel politic și economic între cele 27 de state membre, care s-au angajat să promoveze pacea și prosperitatea popoarelor lor (Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Țările de Jos, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria și România). În baza acestui parteneriat, statele membre au pus bazele unor instituții comune iar pe anumite sectoare au transferat voluntar o parte din competențele lor acestor instituții, astfel incât hotărârile privind aspectele specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic la nivel european. Această alocare de autoritate mai este denumită și “integrare europeană”. Cele trei Tratate Constitutive ale Comunității Europene CECO, CEE și CEEA, inclusiv cele de modificare și completare stabilesc sectoarele în care se transferă Uniunii Europene exercitarea în comun a suveranității fiecărui stat membru. Conform art. 47 din TUE, Uniunea are personalitate juridică. Dispozițiile art. 3 alin. (2) din TUE menționează faptul că UE oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căreia este asigurată libera circulație a persoanelor. Conform dispozițiilor art. 3 alin. (3) UE instituie o piață internă iar conform dispozițiilor alin. (4), Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro;

Piața comună – a fost o etapă premergătoare pieței interne. Piața comună este un spațiu economic care presupune alături de Uniunea Vamală și cele patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor;

Piața unică și piața internă – reprezintă etape ulterioare pieței commune, caracterizate prin existența unui spațiu fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăți fundamentale, de reguli economice comune și de o politică economică comună pentru toate statele membre ale UE;

Uniunea Economică și Monetară – conform art. 3 alin. (4) din TUE, Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro. Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009. Dintre cele 27 de state membre care fac parte în prezent din UE, 16 (Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda) au adoptat moneda euro, ceea ce înseamnă că acestea participă integral la cea de-a treia etapă a UEM. Mai există și o altă categorie, a statelor terțe care la rândul lor au introdus această monedă, însă nu fac parte din Uniunea Economică și Monetară. Acestea sunt statele nemembre în care euro se află în circulație: Andorra, Monaco, San Marino și Vatican;

Parlamentul European – reprezintă una din instituțiile UE alături de Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi. În anul 1952, prin Tratatul CECO a fost creată Adunarea Comună (o instituție de control democratic al factorului executiv), alcătuită din Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri. Tratatele de la Roma (TCEE și EURATOM) au stabilit înființarea unei Adunări, cu atribuții de deliberare și control. În 1958, Adunarea a decis să își modifice denumirea în Adunarea Parlamentară Europeană. Prin Rezoluția din 30 martie 1962, Adunarea a hotărât să adopte denumirea de Parlament European, denumire consacrată oficial în 1986, prin Actul Unic European. De-a lungul timpului au apărut mai multe modificări, iar prin intermediul unor tratate și in special, prin intermediul Tratatului de la Maastricht din 1992 si a Tratatului de la Amsterdam din 1997, Parlamentul European s-a transformat dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale. Conform art. 14 din TUE, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Parlamentul European alege președintele Comisiei. Este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani. Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi. Parlamentul European este singura instituție comunitara care se întâlnește și își ține dezbaterile în public;

Consiliul – cunoscut și sub denumirile de Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene;

Consiliul European – este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazurilor când tratatele dispun altfel;

Consiliul Europei – este o organizație internațională, interguvernamentală și regională, cu sediul la Palatul Europei din . Consiliul Europei a luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. În prezent grupează un număr de 47 de state, printre care se numără și România, începând cu octombrie 1993. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit de Consiliul sau de Consiliul European;

Comisia – promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare acestui scop. Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului când tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. Mandatul Comisiei este de cinci ani. Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia. Începând cu 1 noimbrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European;

Curtea de Justiție a Uniunii Europene – este instituția jurisdicțională a Uniunii Europne. Este compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate, toate având sediul la Luxemburg. Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii;

Curtea de Justiție – este competentă să soluționeze conflictele care pot apărea între instituțiile comunitare sau între acestea și statele membre ori chiar între acestea din urmă. Este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru (27 de judecători) și opt avocați generali desemnați de guvernele statelor membre pentru un mandat de șase ani, care poate fi reînoit;

Tribunalul – cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre. Tribunalul nu dispune de avocați generali permanenți;

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) – acesta este alcătuit din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale. Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro, constituie Eurosistemul și conduc politica monetară a Uniunii. SEBC a fost înființat la 1 iunie 1998;

Banca Centrală Europeană (BCE) – are sediul la Frankfurt pe , are ca principală atribuție menținerea puterii de cumpărare a euro și implicit asigurarea prețurilor în zona euro. Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu articolele 127 – 133 și cu articolul 138 din TFUE și în condițiile prevăzute în Statutul SEBC și al BCE. Statele membre a căror monedă nu este euro, precum și băncile lor centrale, își păstrează competențele în domeniul monetar. BCE și SEBC au fost înființate la 1 iunie 1998;

Curtea de Conturi – a fost creată prin tratatul bugetar semnat la 22 iulie 1975, sediul său fiind stabilit la Luxemburg. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii, totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru. Membrii săi își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii. Membrii Curții de Conturi sunt aleși dintre personalitățile care fac parte ori au făcut parte, în statul lor, din instituțiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru această funcție. Aceștia trebuie să prezinte toate garanțiile de independență. Membrii Curții de Conturi se numesc pentru o perioadă de șase ani. Membrii Curții de Conturi desemnează dintre ei pe peședintele Curții de Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit;

Eurosistemul – cuprinde BCE și băncile centrale naționale ale statelor care au adoptat moneda euro;

Zona Euro – cuprinde statele membre UE care au adoptat moneda euro;

Statele membre – Austria, Belgia, Republica Bulgaria, Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Țările de Jos, Regatul Unit și Ungaria;

Țările asociate – sunt țările terțe care au încheiat cu Uniunea Europeană acorduri de asociere;

Țările solicitante – sunt statele europene care, în temeiul articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, au depus cereri de aderare la Uniunea Europeană;

Statele candidate – sunt statele ale căror cereri de aderare la UE au fost acceptate. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui accord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale;

Statele în curs de aderare – sunt statele cu care Uniunea Europeană a angajat negocieri de aderare;

Statele aderente – sunt statele cu care s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană, dar al căror tratat de aderare nu a intrat încă în vigoare;

Acquis-ul comunitar – reprezintă ansamblul de drepturi și obligații comune ce se aplică tuturor statelor membre;

Aplicabilitatea imediată – constă în faptul că, din momentul intrării în vigoare, norma de drept comunitar face parte în mod automat din dreptul intern al statelor membre;

Aplicabilitatea directă – constă în faptul că, odată intrat în vigoare, actul comunitar este direct aplicabil în dreptul intern;

Efectul direct – constă în faptul că, din momentul intrării în vigoare, dreptul comunitar generează în mod direct, prin el însuși, drepturi și obligații pentru persoanele fizice și juridice de drept privat din statele membre ale UE;

Supremația dreptului comunitar – constă în faptul că, în caz de conflict între legislația națională și dreptul comunitar, se aplică în toate cazurile norma comunitară;

Legislația primară – principalul izvor de drept. Conține tratatele Comunităților Europene și ale Uniunii Europene cu toate modificările și completările ulterioare:

Tratatele fundamentale:

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie la Paris, în vigoare de la 23 iulie 1952 până la 23 iulie 2002;

Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul CEE), semnat la Roma la 25 martie 1957 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1958;

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom), semnat la Roma la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de fuziune:

Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene (Tratatul de Fuziune), semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare de la 1 iulie 1967.

Tratatele bugetare:

Tratatul de modificare a anumitor dispoziții bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene, semnat la Luxemburg la 22 aprilie 1970 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1971;

Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene, semnat la Bruxelles la 22 iulie 1975 și intrat în vigoare de la 1 iunie 1977.

Tratatele de modificare:

Actul Unic European, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 și la Haga în 28 februarie 1986 și intrat în vigoare de la 1 iulie 1987;

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993;

Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare de la 1 mai 1999;

Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe, semnat la Nisa la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare de la 1 februarie 2003;

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene" (“Tratatul de Reformă”), semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009.

Tratatele de aderare:

Tratatul privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei, a Regatului Norvegiei și a Regatului Unit al Marii Britanii și a Irlandei de Nord la Comunitatea Economică Europeană și la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la 22 ianuarie 1972 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1973;

Tratatul privind aderarea Republicii Elene la Comunitatea Economică Europeană și la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la 28 mai 1979 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1981;

Tratatul privind aderarea Regatului Spaniei și a Republicii Portugheze la Comunitatea Economică Europeană și la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la 12 iunie 1985 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1986;

Tratatul privind aderarea Regatului Norvegiei, a Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei la Uniunea Europeană, semnat la 24 iunie 1994 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995;

Tratatul între Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Portugheză, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Ungară, Republica Malta, Republica Polonă, Republica Solvenia și Republica Slovacă privind aderarea Republicii Cehe, Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare, Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii Solvenia și Republicii Slovace la Uniunea Europeană, semnat la Atena la 16 aprilie 2003 și intrat în vigoare de la 1 mai 2004;

Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgare și a României la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 și intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.

Constituția europeană:

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa care a fost semnat la 29 octombrie la Roma, urmând să fie ratificat de către statele membre în decurs de doi ani. Ca urmare a eșecului ratificării sale în Franța și Țările de Jos, la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, procesul de ratificare a tratatului s-a suspendat.

Legislația comunitară secundară – al doilea izvor important al dreptului comunitar. Cuprinde toate actele juridice comunitare:

Regulamentul: are aplicabilitate generală, obligatorie, dispozițiile acestuia se aplică direct în toate statele membre ale Uniunii Europene. Este un instrument de unificare legislativă, obligatoriu în toate elementele sale;

Directiva: se adresează unuia sau mai multor state membre. Nu se aplică direct, fiind un procedeu de legislație indirectă, care precizează doar rezultatul ce trebuie atins și lasă autorităților naționale competența în ceea ce privește formele și mijloacele care să asigure apropierea legislației naționale de legislația comunitară. Este un instrument de armonizare legislativă;

Decizia: este obligatorie în toate elementele sale, nu numai în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins și se aplică direct;

Recomandările și avizele: nu au efect obligatoriu sau caracter obligatoriu.

recomandările indică destinatarului o direcție de urmat, iar

avizele reprezintă o luare de poziție solicitată de un terț.

Jurisprudența instanțelor comunitare. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene – reprezintă totalitatea hotărârilor acestei instanțe. Soluțiile pronunțate sunt obligatorii în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor dreptului comunitar.

TEMĂ: Identificați și comentați principalele momente istorice care au dus la crearea Comunităților Europene.

Întrebări, exerciții, aplicații

Când s-au constituit Comunitățile Europene ?

Ce este Uniunea Europeană și din câte state este formată ?

Menționați care sunt diferențele între Consiliu, Consiliul European și Consiliul Europei.

Ce rol are Parlamentul European ?

Ce este Curtea de Justiție a Uniunii Europene și din ce instanțe este compusă ?

Precizați care este diferența dintre statele membre ale Uniunii Europene și statele în curs de aderare.

Precizați care sunt diferențele dintre regulament și directivă.

Menționați ce include legislația primară, principalul izvor de drept al Uniunii Europene.

Din ce dată România și Bulgaria au devenit state membre ale Uniunii Europene ?

Când a fost semnat și când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona ?

Explicați principiul rangului prioritar al dreptului comunitar față de dreptul național în lumina Cazului Flaminio Costa vs. E.N.E.L., nr.6/64, 1964.

Curtea de Justiție Europeană a pus bazele principiului supremației dreptului comunitar în Cauza 6/64 Flaminio Costa c. ENEL.

Starea de fapt era următoarea:

În temeiul Legii nr. 1643 din 6 decembrie 1962 și a decretelor ulterioare, Republica Italiană a procedat la naționalizarea producției și a distribuției de energie electrică și a creat o organizație denumită Ente nazionale energia elettrica (E.N.E.L.), căreia i-a fost transferat patrimoniul întreprinderilor electrice.

Avocatul Flaminio Costa, în calitate de consumator și acționar al societății Edison Volta, afectată de acestă naționalizare, a refuzat să plătească factura de electricitate, pe motiv că naționalizarea este contrară Constituției italiene și anumitor prevederi din Tratat. A solicitat pe cale incidentală aplicarea articolului 177 din Tratatul CEE, în scopul de a obține interpretarea articolelor 102, 93, 53 și 57 din tratatul amintit, care au fost încălcate prin legea italiană menționată anterior.

Instanța intaliană, prin ordonanța din 16 ianuarie 1964 a suspendat judecata și a dispus transmiterea unei copii conforme a dosarului către Curtea de Justiție a Comunității Economice Europene din Luxemburg.

Hotărârea Curții de Justiție a arătat următoarele: „Spre deosebire de tratatele obișnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie care, de la intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice ale statelor membre și este obligatorie pentru instanțele judecătorești ale acestora. …Supremația dreptului comunitar este confirmată de articolul 189, conform căruia regulamentele sunt obligatorii și se aplică direct în fiecare stat membru….dreptul născut din Tratat nu poate fi, din pricina naturii sale specifice, surclasat de către normele juridice interne, oricare ar fi acestea…”.

Se afirmă prin intermediul acestei cauze faptul că TCEE este parte integrantă din sistemul de drept al statelor membre și trebuie aplicat de instanțele acestora.

Rezolvați următoarele teste grilă

Ce om politic a ținut un discurs la Universitatea din , discurs în care face un apel pentru crearea „Statelor Unite ale Europei” ?

Robert Schuman

Winston Churchill

Iosif Vissarionovici Stalin

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost fondată în anul:

1951 la Paris

1950 la Luxemburg;

1955 la Berlin

Consiliul Europei a fost creat în:

27 mai 1952

5 mai 1949

1 ianuarie 1958

Printre semnatarii Tratatului din 1951 se numără:

Franța, Italia, Belgia

Germania de Est, Italia, Franța

Spania, Olanda, Luxemburg

Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO):

a fost semnat pentru o perioadă nedeterminată

a ieșit din vigoare la data de 23 iulie 2002

a fost semnat pentru o perioadă de 30 de ani

La 25 martie 1957 a fost semnat la Roma:

Tratatul Constitutiv al Comunității Economice Europene (CEE)

Actul Unic European

Tratatul de cooperare economică, socială și culturală și de apărare legitimă și colectivă

Tratatul CE este de fapt:

Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Paris

Tratatul de la Roma

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost instituită în anul:

1958

1960

1957

Prima lărgire a Comunității Europene a avut loc în anul:

1965

1973

1963

Printre membrii AELS se numără:

România, Franța, Olanda

Franța, Germania, Luxemburg

Suedia, Austria Portugalia

Consiliul European a fost întemeiat în anul:

1974

1976

1978

Tratatul de la Maastricht a fost semnat în anul:

1990

1992

1991

Una dintre noutățile aduse de Tratatul de la Maastricht este:

cetățenia europeană

piața comună

instituirea celor patru libertăți fundamentale

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în anul:

1996

1998

1997

Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul:

2001

2002

2000

Ce este Consiliul Europei ?

o organizație internațională de cooperare interguvernamentală, un for de dialog politic la nivel regional european

principalul organ de decizie al Uniunii Europene

reuniunea bianuală a șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre

Care era scopul Planului Marshall ?

să servească interesului politic și economic rus

să ajute Europa în drumul spre redresare economică după război;

să dea un ajutor financiar țărilor Este Europene

Ce s-a întâmplat cu Comunitatea Europeană de Apărare?

a fost semnată dar nu a fost ratificată

nu a fost semnată

a fost semnată, ratificată, dar a căzut în desuetudine

Care dintre următoarele țări nu a aderat la UE în 1973:

Norvegia

Irlanda

Danemarca

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa:

a intrat în vigoare în 2004

nu a fost ratificat de toate statele semnatare

nu a fost semnat de toate statele membre UE

Bibliografie

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;

Eduard Dragomir, Dan Niță, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Editura Nomina, 2009;

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA EUROPEANĂ, București, Editura Polirom, 2008,

Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria, , 2008;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, București, Editura Lumina Lex, 2008;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituții Europene. Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, , 2007;

Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007;

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2006;

Nicoleta Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor, în Revista de Drept Comercial nr. 2 din 2010, Editura Lumina Lex, București, 2010;

Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor acquis-ului comunitar, ediția a V-a, revăzută și adăugită, București, 2008;

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.

TEMA II

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Cuprins:

2.1. Precizări prealabile

2.2. Legislația relevantă pentru libera circulație a mărfurilor

2.2.1. Surse primare

2.2.2. Legislația secundară

2.2.3. Jurisprudență selectivă

2.3. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun

2.4. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene

2.5. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene

2.6. Impozitul intern

2.7. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor

2.7.1. Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

2.7.2. Excepțiile jurisprudențiale

2.7.3. Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale

2.8. Regula rațiunii. Excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE

2.9. Clauze de salvgardare

2.10. Imputarea acțiunilor privaților

2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial

2.12.Explicații privind termenii uzitați

2.13. TEMĂ

2.14. Întrebări, exerciții, aplicații

2.15. Rezolvați următoarele teste grilă

2.16. Bibliografie

Obiective:

cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii liberei circulații a mărfurilor;

cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei circulații a mărfurilor;

cunoașterea și înțelegerea conceptelor specifice acestei libertăți: piața comună, piața internă, uniunea vamală, tariful vamal comun, taxele cu efect echivalent, restricțiile cantitative la import și la export și măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative;

înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii Europene în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor.

2.1. Precizări prealabile

Dintre cele patru libertăți pe care se întemeiază piața internă, libera circulație a mărfurilor este cea mai influentă, din punctul de vedere al impactului asupra vieții cetățenilor din Uniunea Europeană.

Prevederile legale privitoare la libera circulație a mărfurilor sunt cuprinse în principiu în Partea a treia, „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”, Titlul II, „Libera circulație a mărfurilor” din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Temeiul juridic al liberei circulații a mărfurilor îl constituie, în principal, dispozițiile art. 28 – 37 din TFUE.

Conform art. 28 (fost Articol 23 TCE) din TFUE „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiilor cu țări terțe”.

Conform alin. (2) al aceluiași articol „Dispozițiile articolului 30 și ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre”.

Unele dispoziții care reglementează această materie, precum reglementările legale referitoare la impozitele interne, nu au fost incluse în Titlul II, apărând în conținutul art. 110 (fost art. 90 TCE) din TFUE, Titlul VII, „Norme comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă”, Capitolul 2, „Dispoziții fiscale”.

Conform art. 110 din TFUE: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.

Principiul libertății de circulație se aplică atât produselor care provin din statele membre, cât și produselor aflate pe teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal dintr-un stat din afara Uniunii. În momentul importului inițial, aceste produse au suportat taxele vamale aferente conform politicii tarifare comune și formalităților administrative, statistice și de igienă corespunzătoare legislației UE. Ca urmare a îndeplinirii acestor formalități, produsele primesc „dreptul la liberă circulație” în cadrul UE.

Pentru a localiza teritorial spațiul de liberă circulație a mărfurilor trebuie să ținem cont de:

Spațiul pieței interne format din teritoriul celor 27 de state membre în UE, și de

Spațiul Uniunii Economice și Monetare care cuprinde teritoriul statelor membre în UE care au introdus moneda unica EURO (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia și Slovacia).

Mai există și o altă categorie, a statelor terțe care la rândul lor au introdus această monedă, însă nu fac parte din Uniunea Economică și Monetară. Acestea sunt statele nemembre în care euro se află în circulație: Andorra, Monaco, San Marino și Vatican.

Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009.

Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.

Cea de-a treia, și ultima etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante inițial la Uniunea Monetară și cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.

Trecerea la a treia etapă a UEM a produs importante consecințe referitoare la structura instituțională, politica monetară și politica economică.

Astfel a luat naștere Banca Centrală Europeană, Institutul Monetar European a intrat în lichidare, a fost stabilită o monedă unică – ECU și s-a accentuat aplicarea anumitor prevederi imperative referitoare la politica economică, în special în legătură cu aspectele fiscale și bugetare.

Danemarca, Regatul Unit și Suedia nu au fost de acord cu introducerea monedei EURO. Danemarca și Regatul Unit au un statut special. Protocoalele anexate la Tratatul de instituire a Comunității Europene (Tratatul CE) le-a conferit acestora, cu titlu excepțional, dreptul de a alege să participe sau nu la cea de-a treia etapă a UEM. Ambele state au comunicat Consiliului UE (Danemarca în anul 1992, iar Regatul Unit în anul 1997) faptul că nu intenționează să participe la cea de-a treia etapă a UEM, respectiv că nu doresc, să facă parte din zona euro. În prezent, celelalte state ale UE care nu îndeplinesc condițiile necesare pentru adoptarea monedei euro sunt considerate „state membre care fac obiectul unei derogări”, conform art. 139 alin. (1) din TFUE. Acest lucru înseamnă că un stat membru, nu îndeplinește, deocamdată, condițiile pentru adoptarea monedei euro și, prin urmare, este scutit de respectarea unora dintre prevederile care se aplică în mod normal de la începutul celei de-a treia etape a UEM.

Conform aliniatului (2) al art. 139, dispozițiile tratatelor nu se aplică statelor membre care fac obiectul unei derogări:

adoptarea părților din orientările generale ale politicilor economice care privesc zona euro în general;

mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor excesive;

obiectivele și misiunile SEBC;

emisiunea de monedă euro;

actele Băncii Centrale Europene;

măsurile care reglementează utilizarea monedei euro;

acorduri monetare și alte măsuri referitoare la politica cursului de schimb;

desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene;

deciziile de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru uniunea economică și monetară în cadrul instituțiilor competente și al conferințelor financiare internaționale;

măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale.

Prin "state membre" se înțelege statele membre a căror monedă este euro.

Conform aliniatului (3) al aceluiași articol, în conformitate cu capitolul IX din Statutul SEBC și al BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări și băncile lor centrale naționale sunt excluse de la drepturile și obligațiile din cadrul SEBC.

Iar, conform aliniatului (4), drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele membre care fac obiectul unei derogări se suspendă la data adoptării de către Consiliu a măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2), precum și în următoarele cazuri:

recomandările adresate statelor membre a căror monedă este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programele de stabilitate și avertismente;

măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor membre a căror monedă este euro.

Referitor la conceptul de marfă, acesta nu a fost definit în tratate, dar potrivit teoriei de specialitate și jurisprudenței mărfurile sunt produse evaluabile în bani și susceptibile, ca atare să formeze obiectul tranzacțiilor comerciale. Această definiție înglobează nu numai produsele industriale, ci și produsele agricole, operele de artă, deșeurile refolosibile, energia solară (deși nu este un bun corporal) sau electricitatea.

Fiind una din primele definiții oferite de Curtea de Justiție, a atras numeroase critici, ceea ce a determinat Curtea să aducă mai multe precizări:

1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept marfă (cazul operelor literare, filmelor și suporturilor sonore);

2) curentul electric, gazul metan și produsele petroliere reprezintă mărfuri în sensul dreptului comunitar, deși sistemele și rețelele de distribuție ale acestora constituie servicii;

3) deșeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă mărfuri.

Într-o cauză din 2006, Curtea de Justiție a precizat că: " deșeurile destinate eliminării intră în noțiunea de "produse", în sensul articolului 20 TCE. Într-adevăr, chiar dacă sunt lipsite de valoare comercială intrinsecă, acestea pot totuși determina tranzacții comerciale referitoare la eliminarea sau la depozitarea acestora;

4) tratatul admite că anumite mărfuri pot fi supuse unor dispoziții naționale mai restrictive (armele și materialele de război, monedele care pot constitui obiecte de artă sau mijloace de schimb).

În privința originii unui produs, Curtea de Justiție a precizat că "o marfă este originară în țara în care a suferit ultima sa prelucrare substanțială economic justificată, efectuată într-o întreprindere echipată în acest sens, și care prelucrare a dus la fabricarea unui nou produs sau reprezentând un stadiu de fabricație important".

Caracterul imprecis al definiției a dus la numeroase litigii, Curtea fiind sesizată, în mai multe rânduri, adesea la inițiativa operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu asamblarea mai multor piese spre formarea unui produs), care:

1) fie revendicau natura produselor ca apartinând Uniunii Europene;

2) fie încercau prin implementarea în țări terțe (altele decât lor de origine) să scape de anumite reglementări ale UE sau să beneficieze de favorurile oferite de Uniune.

De aceea, Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudență din care au rezultat mai multe reguli:

originea unui produs trebuie căutată pornind de la ultima modificare substanțială, care a afectat calitățile obiective ale produsului pentru a obține un nou și original produs, ceea ce înseamnă că o simplă operație ce vizează doar prezentarea produsului nu este suficientă;

nu este exclus ca o operație de asamblare să dea naștere unui produs nou, dar trebuie ca această operație să constituie un stadiu de producție determinant care să confere mărfurilor calități specifice (rezultă că nu poate fi luată în considerare simpla operație de asamblare a unor piese).

Conceptul de mărfuri a fost definit de către Curtea de Justiție în Cauza nr. 7/68, „Arta italiană”:

Prin Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecția obiectelor de interes artistic sau istoric, Republica Italiană a prevăzut mai multe condiții în cazul exportului acestor bunuri, printre care existența unei licențe de export, dreptul de preemțiune al statului la dobândirea acestora, interdicția absolută de a le exporta, în anumite cazuri, precum și perceperea de către stat a unei taxe progresive la export, în funcție de valoarea bunului respectiv.

Comisia a considerat taxa ca ilegală și, începând cu luna ianuarie 1960 a solicitat Republicii Italiene eliminarea acestei taxe în raporturile cu celelalte state membre până la sfărșitul primei perioade de tranziție, înainte de 1 ianuarie 1962. Comisia a introdus o acțiune în față Curții de Justiție cu motivarea că taxa respectivă are aceleași efecte cu drepturile vamale la export, interzise de Tratatul CEE și că reprezintă o încălcare a liberei circulații a mărfurilor. Comisia a mai considerat că bunurile cu caracter artistic, istoric, arheologic sau etnografic care fac obiectul legii italiene intră sub incidența dispozițiilor referitoare la uniunea vamală.

Italia s-a apărat susținând că bunurile respective nu pot fi considerate drept mărfuri. Statul italian a susținut că taxa respectivă are rolul de a asigura protecția patrimoniului artistic, istoric și arheologic existent pe teritoriul național și nu are caracter fiscal, veniturile aduse de aceasta la buget fiind nesemnificative.

Respingând argumentele Italiei, Curtea a arătat că, se consideră taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor vamale orice taxe care, afectând prețul unei mărfi exportate, au același efect restrictiv asupra liberei circulații ca cel al unui drept vamal.

Instanța comunitară a apreciat că taxa în litigiu este interzisă de dispozițiile Tratatului CEE, deoarece sarcina pecuniară pe care o impune asupra prețului bunurilor de interes artistic sau istoric constituie un obstacol în calea exportului acestora.

Curtea de Justiție în această cauză a definit „mărfurile” ca fiind produse care pot fi valorificate în bani și care pot forma obiectul unor tranzacții comerciale; mai mult a considerat că bunurile respective aveau valoare monetară, fiind subiectul unor tranzacții comerciale și că Italia și-a încălcat obligațiile ce îi incumbă din dispozițiile Tratatului CEE.

Conform art. 63 din TFUE transferul bancnotele și al monedelor este supus regulilor de la circulația capitalului.

„În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe”.

Monedele vechi de aur constituie bunuri, deoarece nu sunt mijloace obișnuite de plată iar mijloacele de plată nu sunt considerate drept mărfuri care intră sub incidența articolelor referitoare la libera circulație a mărfurilor și la eliminarea restricțiilor cantitative și a oricăror măsuri cu efect echivalent.

În Cauza 7/78 („Mijloacele de plată și mișcările de capitaluri”), Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson și Colin Alex Norman Woodiwiss, trei resortisanți britanici, au fost acuzați în fața instanței engleze de faptul că au încălcat în mod conștient și fraudulos interdicția referitoare la importul de monede din aur în Regatul Unit și pe cea referitoare la exportul de monede din aliaj de argint din Reagatul Unit, bătute înainte de 1947.

Importul de monede din aur în Regatul Unit este interzis de legislația engleză din anul 1954.

Tot în temeiul legislației engleze, la data de 5 iulie 1973, a fost autorizat importul tuturor mărfurilor, cu anumite excepții care nu includeau monedele de aur, acestea fiind incluse între mărfurile al căror import era interzis, în afara unei licențe.

Mai mult, legislația engleză interzicea, în lipsa unei licențe, exportul din Regatul Unit de monede din aliaj de argint bătute înainte de 1947, mai mult de zece odată și care, la data exportării lor, nu au mai mult de o sută de ani.

Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson și Colin Alex Norman Woodiwiss au introdus în Regatul Unit 400 de krugerranzi sud-africani care proveneau de la firma Agosi din Pforzheim, Republica Federală Germană; aceștia au și exportat, pentru aceeași firmă germană 40,39 tone de monede din aliaj de argint bătute în Regatul Unit înainte de 1947.

În cauză, Curtea de Justiție a stabilit următoarele:

monedele din aliaj din argint care au curs legal într-un stat membru sunt prin natura lor mijloace de plată și rezultă că transferul lor nu intră sub incidența dispozițiiilor Tratatului CEE referitoare la libera circulație a mărfurilor, la eliminarea restricțiilor cantitative și a oricăror măsuri cu efect echivalent (art. 30-37 din Tratatul CEE). Este necesar ca transferul monedelor krugerrand să fie clasificat drept transfer monetar, care nu intră sub dispozițiile art. 30-37 din Tratatul CEE;

monedele din aliaj de argint nu pot fi considerate mijloace de plată, astfel încât pot fi definite drept mărfuri care intră sub incidența articolelor 30-37 din tratat;

având în vedere obligația statelor membre de a-și bate propria monedă și de a o proteja împotriva distrugerii și a faptului că, în Regatul Unit există o interdicție de a topi sau de a distruge monedele naționale, chiar și în cazul în care acestea nu mai au curs legal, rezultă că o interdicție de a exporta astfel de monede, pentru a împiedica ca topirea sau distrugerea să aibă loc într-un alt stat membru, este justrificată din motive de ordine publică, deoarece ține de protejarea dreptului de a bate monedă, considerat în mod tradițional, ca punând în discuție interesele esențiale ale statului.

Instanța comunitară a hotărât că dispozițiile art. 30-37 din Tratatul CEE nu se aplică:

monedelor din aliaj de argint care au curs legal într-un stat membru,

monedelor de aur, cum sunt krugerranzii, care sunt produși într-o țară terță, dar care circulă liber în interiorul unui stat membru.

Interdicția de a exporta monedele din aliaj de argint ale unui stat membru care, deși au avut un curs legal în statul respectiv, nu mai au un curs, dar a căror topire sau distrugere este interzisă pe teritoriul național, adoptată pentru a împiedica topirea sau distrugerea într-un alt stat membru, se justifică din motive de ordine publică.

În funcție de proveniența lor, mărfurile se pot clasifica în:

Mărfuri care provin din statele membre.

Condiția este ca cel puțin ultima prelucrare importantă din punct de vedere economic să fi fost făcută în comunitate.

Mărfuri care provin din statele terțe.

Acestea sunt mărfurile care circulă liber în spațiul Uniunii după ce s-au îndeplinit toate formalitățile legale și s-au plătit taxele vamale aferente.

Conform art. 29 din TFUE: „Se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri”.

2.2. Legislația relevantă privind libera circulație a mărfurilor

2.2.1. Surse primare

art. 28, art. 29 din Tratatul FUE (uniunea vamală și domeniul de aplicare a regulilor privind libera circulație a mărfurilor);

art. 30 – 32 din Tratatul FUE (interzicerea taxelor vamale și a tuturor taxelor cu efect echivalent, rolul Comisiei);

art. 33 Tratatul FUE (cooperarea vamală);

art. 34-37 din Tratatul FUE (interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent, adaptarea monopolurilor naționale cu caracter comercial);

art. 110-113 din Tratatul FUE (prevederi privind impozitele în cazul importurilor și exporturilor);

art. 206 din Tratatul FUE (stabilirea uniunii vamale, politica comercială comună);

art. 207 din Tratatul FUE (definește cadrul și procedurile decizionale ce trebuie urmate pentru adoptarea politicii comerciale comune);

2.2.2. Legislația secundară

Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);

Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede implementarea Codului Vamal al Comunității;

Regulamentul Consiliului CE nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la nomenclatura tarifară și statistică și la Tarifele Vamale;

Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care stabilește procedura de furnizare a informațiilor în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice;

Directiva Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu efect echivalent cu cel al restricțiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte dispoziții adoptate în temeiul Tratatului CEE.

Jurisprudență selectivă

dos. 2 și b/1962, Comisia c. Luxemburg și Belgia, în Rec., p. 813 („Turtă dulce”);

57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis;

28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn;

7/1968, Comisia c. Italia, [1968], Rec. 617 („Arta italiană”);

24/68, Comisia c. Italia, [1969], ECR 193 („Taxa statistică”);

C 2 și 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR 211;

2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;

2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;

155/73, Giuseppe Sacchi;

8/1974, Dassonville, [1974], ECR 837;

59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera și alții;

87/75, Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129;

127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord;

20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt;

148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal al alcoolului”);

7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman Woodiwiss, [1978], ECR 2247;

120/78 Rewe-Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR 649 („Cassis de Dijon”);

34/79 Henn și Darby, [1979], ECR 3795;

249/1981, Comisia c. Irlanda, Culegerea 1982, („Buy Irish”);

40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793;

72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie și energie [1984] ECR 2727;

231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305;

121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007;

302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627;

308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p. 4369;

18/87, Comisia c. Germania, [1988], ECR 5427;

C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431;

C-267-268/1991, Keck și Mithouard, [1993], ECR I- 6097;

265/1995, Comisie c. Franța, [1997], ECR I-6959 („Căpșunile spaniole”);

383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told – og Skattestyrelsen, Culegerea 2003, („Taxa de înmatriculare daneză”).

2.3. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun

Deoarece tratatele nu au definit în mod special nici piața comună nici piața internă, doctrina a încercat să le definească drept locul de întâlnire al cererii și ofertei din toate statele membre, fără discriminare pe bază de cetățenie sau, după caz, naționalitate ori distorsionări ale concurenței.

Datorită acestei generalizări sunt foarte puține activitățile economice ale unui stat care să scape influenței liberei circulații a mărfurilor.

Dispozițiile art. 9 alin. (1) din TCEE stabilesc că, „Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile că țările terțe”.

Libera circulație a mărfurilor poate fi realizată prin înființarea uniunii vamale și prin înlăturarea tuturor restricțiilor cantitative la import și la export. În mod subsidiar se cere și reformarea, transformarea monopolurilor comerciale statale.

Uniunea vamală a fost formată la data la 1 iulie 1968 de către primele șase state membre ale Comunității Europene. Între timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar uniunea vamala a fost martora unei evoluții constante, cu pași importanți precum adoptarea Codului Vamal Comunitar și a pieței unice în anul 1993.

Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de tranziție prevăzut până la sfârșitul anului 1992.

Instituirea uniunii vamale este condiționată de crearea unor condiții de concurență reală între participanții la circuitul economic și productiv și de posibilitatea apariției pe piață a unor produse competitive, la prețuri cât mai apropiate de costurile de producție.

Fostul articol 12 din TCEE, în prezent abrogat interzicea impunerea unor noi taxe vamale și a unor taxe cu efect echivalent (clauza de standstill) în timp ce fostul articol 13 din TCEE obliga statele membre să elimine taxele existente în cadrul unei perioade de tranziție, iar fostul articol 16 se referea la eliminarea taxelor la export. Cu timpul, diferențierea dintre taxele noi și taxele existente a devenit inutilă. Astfel, articolul 12 TCEE, după modificarea operată de Tratatul de la Amsterdam s-a transformat în art. 25 TCE iar după modificarea operată de Tratatul de la Lisabona, în art. 30 din TFUE. Articolele 13 și 16, menționate mai sus au fost abrogate.

Conform dispozițiilor art. 28 aliniatul (1) din Tratatul FUE „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe”.

Aliniatul (2) al aceluiași articol prevede următoarele „Dispozițiile articolului 30 și ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre”.

Observăm că alineatul (1) se referă la uniunea vamală iar alineatul (2) se referă la restricțiile cantitative (referirea se face prin raportare la articolul 30 și la capitolul III).

Dispozițiile acestui titlu se aplică produselor originare din statele membre și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre (se află în această situație produsele pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și dacă nu au beneficiat de restituirea totală sau parțială a acestor taxe și impuneri).

Articolul 30 din TFUE (fost articol 25 TCE și fost articol 12 TCEE) se referă în prezent la orice taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, indiferent dacă acestea privesc importurile sau exporturile, fără a se face distincție în funcție de momentul în care au fost impuse aceste taxe („Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal”).

Observăm că din dispozițiile Tratatului FUE rezultă că Uniunea vamală implică:

adoptarea unui tarif vamal în relațiile cu țări terțe;

interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.

Uniunea vamală implică și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe.

În materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a adoptat Regulamentul nr. 2913 care a instituit codul vamal comunitar, cod ce a fost completat de Comisie prin Regulamentul de aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993. Aceste regulamente au fost modificate în mod substanțial și repetat, de la data intrării lor în vigoare, iar Regulamentul 2913/32 a fost abrogat de către Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat). Codul vamal comunitar stabilește normele și procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul vamal al Comunității.

Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun definește sistemul general de funcționare al tarifului vamal comun și conține o nomenclatură combinată, pe care Comisia are sarcina să o revizuiască anual.

Conform Regulamentului nr. 450/2008, mărfurile Uniunii Europene cuprind mărfurile care aparțin uneia din următoarele categorii:

a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;

b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din țări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu și care au fost puse în liberă circulație;

c) mărfuri obținute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din mărfurile menționate la litera b, fie din mărfuri menționate la lit. a și b.

Tariful Vamal Comun cuprinde:

Nomenclatura Combinată a mărfurilor;

orice altă nomenclatură care se bazează parțial sau integral pe Nomenclatura Combinată sau care adaugă alte subdiviziuni la aceasta și care este stabilită prin dispoziții comunitare care reglementează domenii specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare referitoare la schimburile cu mărfuri;

taxele vamale convenționale sau autonome normale aplicabile mărfurilor cuprinse în Nomenclatura Combinată;

măsurile tarifare preferențiale cuprinse în acordurile pe care Uniunea le-a încheiat cu anumite țări, teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii din afara spațiului vamal comunitar;

măsurile tarifare preferențiale adoptate de către Uniune în mod unilateral, față de anumite țări sau teritorii sau grupuri de țări sau de teritorii din afara spațiului vamal comunitar;

măsurile autonome care prevăd reducerea sau exonerarea de taxe vamale aferente anumitor mărfuri;

regimurile tarifare preferențiale definite pentru anumite mărfuri datorită naturii sau destinației lor finale în cadrul măsurilor menționate la lit. c-f sau h;

alte măsuri tarifare prevăzute de legislația agricolă sau comercială sau de alte dispoziții comunitare.

2.4. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene

Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieșirea sau intrarea în țară a unor mărfuri și care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producția internă.

Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu efect echivalent, acest rol i-a revenit Curții de Justiție care a stabilit că orice taxă „oricum este denumită și oricare ar fi modalitatea de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un stat membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea prețului, are același efect asupra liberei circulații a mărfurilor ca și taxele vamale poate fi considerată taxă cu efect echivalent”.

Taxa cu efect echivalent este orice obligație pecuniară indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului și care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră și care are ca efect scumpirea acestor mărfuri față de cele autohtone.

O primă definiție a taxei cu efect echivalent este oferită de Curtea de Justiție (în anul 1962) care stabilește că aceasta reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul importului, fie ulterior și care lovește în mod specific produsul importat, prin excluderea produsului național similar și care prin rezultatul asupra liberei circulații a produselor realizează aceeași incidență ca un drept vamal".

În anul 1968, Curtea de Justiție a sancționat statul italian în cauza 7/68 și a stabilit că taxa în cauză constituie o taxă cu efect echivalent unui drept vamal la export iar ca urmare aceasta trebuie eliminată. Italia, în calitate de pârâtă a contestat calificarea dată taxei, de taxă cu efect echivalent cu motivația că taxa nu are o natură fiscală și că aduce o contribuție nesemnificativă la bugetul statului. Curtea a respins argumentele Italiei considerând taxa ca ilegală. Astfel, argumentele Italiei că acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri în sensul normelor privind uniunea vamală și că scopul taxei nu era acela de a colecta venituri, ci acela de a proteja moștenirea artistică a țării, au fost respinse de Curtea de Justiție pe următoarele considerente:

“Conform articolului 9 din Tratat, Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri. În sensul acestei dispoziții, prin mărfuri trebuie să înțelegem produsele evaluabile în bani și susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacțiilor comerciale. Produsele vizate de legea italiană, oricare ar fi calitățile care le diferențiază de alte produse comerciale au în comun cu acestea din urmă caracteristica de a fi evaluabile în bani și posibilitatea de a face astfel, obiectul tranzacțiilor comerciale”.

Cu privire la cel de-al doilea argument, Curtea afirmă: “Articolul 16 din Tratat interzice perceperea, în raporturile dintre statele membre, a oricărui drept vamal la export și a oricărei taxe cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care, modificând prețul unei mărfi exportate produce asupra liberei circulații a acestei mărfi același efect restrictiv ca și un drept vamal. Această dispoziție nu face distincție în funcție de scopul urmărit prin perceperea drepturilor și taxelor a căror eliminare o prevede”.

Curtea de Justiție a confirmat și în alte cauze importanța pe care o acordă efectului taxei și nu scopului său.

Un an mai târziu, în 1969 Curtea confirmă importanța acordată efectului taxei. În cauza Diamantarbeiders, Curtea examinând legalitatea unei norme belgiene care impunea ca 0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un fond social pentru lucrătorii din industria respectivă, a subliniat că: "deși scopul fondului nu era acela de a proteja industria națională și nici de a strânge bani pentru trezoreria statului este vorba de o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale pentru că este impusă asupra bunurilor cu ocazia faptului că acestea traversează o frontieră de stat".

Astfel, în cauza Diamantarbeiders a fost ridicată problema legalității obligației impuse importatorilor belgieni de legea națională de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din industrie.

Importatorul belgian Branchfeld a introdus o acțiune în fața instanței naționale și a susținut că aplicarea acestei reglementări contravine dispozițiilor articolului 12 din TCEE.

Instanța belgiană a decis înaintarea cererii pentru emiterea unei decizii preliminare de interpretare la Curtea de Justiție.

Statul belgian a invocat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 12 din TCEE cu motivarea că această obligație impusă importatorilor belgieni nu avea ca finalitate protejarea industriei sale naționale de profil, Belgia neavând o asemenea industrie.

Curtea de Justiție a respins argumentele statului belgian și a declarat ilegală dispoziția respectivă.

Curtea de justiție a abordat și a interpretat cu mare strictețe dispozițiile art. 12 din TCEE, deoarece eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent reprezenta un prim pas necesar și obligatoriu pentru atingerea obiectivelor integrării de piață.

O definiție, în care se observă o interpretare extensivă a noțiunii de taxă cu efect echivalent a fost oferită de Curte într-un proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra mărfurilor exportate către alte state membre cu scopul aparent de a colecta materiale statistice folosite pentru a studia modurile în care au loc schimburile comunitare. Curtea precizează: “O taxă pecuniară, oricât de mică, impusă unilateral, oricare ar fi denumirea sau modul său de aplicare și care vizează mărfurile naționale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în cazul în care ea nu este o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu efect echivalent în sensul articolelor 9, 12, 13 și 16 din Tratat, chiar dacă nu este percepută în folosul statului, nu produce efecte discriminatorii sau protecționiste, iar produsul impus nu se află în concurență cu vreun produs național”. Articolele 9 și 12 sunt – după – modificarea operată de Tratatul de la Amsterdam – articolele 23 și 25, iar articolele 13 și 16 au fost abrogate.

Se poate concluziona că taxele percepute în cazul produselor autohtone pot avea valoarea de taxe cu efect echivalent dacă din banii percepuți statul sprijină producătorii sau comercianții autohtoni prin prime și subvenții.

Nu toate taxele impuse în relațiile de import-export dintre statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent celor vamale. Curtea de Justiție a intervenit cu anumite clarificări în deciziile sale, considerând că există situații în care aplicarea acestor taxe este permisă.

Astfel, nu vor fi considerate taxe având efect echivalent celor vamale următoarele categorii de taxe:

taxele care fac parte din sistemul general național de taxe ale unui stat stat membru în condițiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele indigene sau străine (TVA, cu condiția să nu se plătească în două țări diferite);

taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este proporțională cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestație);

taxele stabilite de actele normative comunitare pentru anumite servicii efectuate, dar numai în anumite condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:

valoarea taxelor să nu depășească valoarea serviciilor;

măsurile de verificare și taxare trebuie să fie uniforme și obligatorii pe teritoriul Uniunii;

taxele să fie stabilite în interesul general al Uniunii;

serviciul asigurat să fie de natură să stimuleze libera circulație a mărfurilor.

Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliția sanitară).

Excepția contraprestației este o apărare frecventă care susține că taxa impusă asupra mărfurilor importate este justificată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe care statul l-a oferit importatorului și, prin urmare, nu ar trebui considerată ca o taxă cu efect echivalent.

În cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze Curtea de Justiție a fost reticentă în a accepta faptul că o taxă pentru inspecțiile veterinare și sanitare obligatorii, efectuate asupra pieilor brute de bovine, importate, poate fi calificată ca o contraprestație pentru serviciul prestat.

Hotărârea Bresciani demonstrează reticența Curții de Justiție de a scoate taxele pecuniare din sfera de aplicare a Tratatului.

Curtea de Justiție a respins argumentele Italiei cu următoarea motivație:

faptul că taxa era proporțională cu cantitatea mărfurilor importate nu schimbă datele problemei, deoarece art. 12 TCEE (art. 25 TCE – actualmente art. 30 TFUE) interzice orice taxă impusă pentru mărfurile care au traversat o frontieră;

costul controalelor pentru menținerea sănătății publice trebuie suportat de public;

trebuie să existe o echivalență strictă între taxele impuse asupra produselor naționale și cele impuse produselor importate.

Deși interdicția prevăzută de articol 30 din TFUE este absolută, Curtea de Justiție recunoaște o excepție. Într-o cauză împotriva Germaniei – ale cărei autorități au impus o taxă asupra animalelor vii importate în țară, taxă care trebuia să acopere costurile suportate ca urmare a controalelor efectuate conform Directivei 81/389/CEE, Curtea de Justiție, deși stabilește că orice taxă pecuniară impusă pentru faptul traversării frontierei de către mărfuri intră în sfera de aplicare a Tratatului, fie ca taxă vamală, fie ca taxă cu efect echivalent, consideră că “Având în vedere că taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor efectuate în temeiul unei dispoziții comunitare, trebuie să amintim că din jurisprudența Curții (…) rezultă că astfel de taxe nu pot fi calificate ca taxe cu efect echivalent unei taxe vamale atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:

– taxele nu depășesc costul real al controalelor cu ocazia cărora sunt percepute;

– controalele în cauză au un caracter obligatoriu și uniform pentru toate produsele vizate din cadrul Comunității;

– sunt prevăzute de dreptul comunitar în interesul general al Comunității”.

2.5. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene

Pe lângă taxele vamale și taxele cu efect echivalent, sunt interzise și restricțiile cantitative la import și la export, inclusiv măsurile cu efect echivalent.

Restricțiile cantitative reprezintă a doua piedică – pe lângă taxele vamale și taxele cu efect echivalent, în calea liberei circulații a mărfurilor. Dispozițiile art. 34 și 35 din TFUE interzic statelor membre să restricționeze cantitativ importul sau exportul inclusiv prin măsuri cu efect echivalent.

Conform art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent”.

Art. 35 (fostul art. din 29 TCE) din același Tratat cuprinde prevederi similare referitoare la export, în timp ce art. 36 din TFUE (fostul art. 30 din TCE) prevede excepțiile de la această regulă, situațiile în care unui stat îi este permis să impună restricții asupra liberei circulații a mărfurilor.

Noțiunea de restricții cantitative a fost definită de către Curtea de Justiție în cauza 2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi ca desemnând „măsuri care duc la o restrângere totală sau parțială a importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit, după caz”.

Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative au fost mai dificil de definit. Comisia și Curtea de Justiție au adoptat o accepțiune largă acestei noțiuni.

Punctul de vedere al Comisiei apare în Directiva 70/50/CEE din 22 decembrie 1969.

La articolul 2 alin. (3) din directivă sunt menționate măsuri care pot constitui măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative. Astfel, pot fi cele care:

impun prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele importate decât pentru produsele naționale;

stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de preț numai pentru produsele importate sau le stabilesc în mod diferit pentru produsele naționale și produsele importate, în detrimentul celor din urmă;

fac imposibilă eventuala majorare a prețului produsului importat, corespunzătoare costurilor și taxelor suplimentare inerente importului;

stabilesc prețurile produselor în funcție de prețul de cost sau numai de calitatea produselor naționale la un nivel care împiedică importul;

depreciază un produs importat, în special provocând o diminuare a valorii sale intrinseci sau o scumpire;

condiționează accesul produselor importate pe piața națională de existența unui responsabil sau reprezentant pe teritoriul statului membru importator;

impun numai pentru produsele importate condiții de plată sau le impun acestora condiții diferite și mai greu de îndeplinit decât cele impuse produselor naționale;

condiționează numai importurile de depunerea unei garanții sau de plata unui avans;

impun condiții privind în special forma, dimensiunile, greutatea, compoziția, prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau impun acestora din urmă condiții diferite și mai greu de satisfăcut decât cele pentru produsele naționale;

interzic cumpărarea de către particulari numai a produselor importate sau recomandă numai cumpărarea produselor naționale sau impun această cumpărare sau îi acordă o preferință;

exclud, total sau parțial, numai produsele importate de la posibilitatea de a folosi instalațiile sau echipamentele naționale sau rezervă, total sau parțial, folosirea acestor instalații sau echipamente numai pentru produsele naționale;

interzic sau limitează folosirea publicității numai pentru produsele importate sau rezervă, total sau parțial, această folosire numai pentru produsele naționale;

interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru produsele importate; rezervă, total sau parțial, posibilitățile de depozitare numai pentru produsele naționale sau subordonează depozitarea produselor importate unor condiții diferite sau mai greu de satisfăcut decât cele cerute pentru produsele naționale;

subordonează importul condiției acordării reciprocității de unul sau mai multe state membre;

recomandă ca produsele importate să fie, total sau parțial, în conformitate cu altele norme decât cele ale țării importatoare;

stabilesc, pentru produsele importate, termene insuficiente sau excesive în raport cu derularea normală a diverselor operațiuni cărora li se aplică aceste termene;

impun alte controale pentru produsele importate decât cele inerente procedurilor de vămuire, care nu sunt efectuate asupra producției naționale sau sunt efectuate pentru produsele importate într-un mod mai riguros decât cele efectuate pentru produsele naționale, fără a fi necesare pentru asigurarea unei protecții echivalente;

rezervă numai pentru produsele naționale denumiri care nu constituie denumiri de origine sau indicații de proveniență.

Curtea de Justiție a dat o definiție destul de cuprinzătoare măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative: „Orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de împiedicarea directă sau indirectă, actuală sau potențială a comerțului intracomunitar, este considerată ca măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative”.

Tot Curtea, pentru a defini măsurile cu efect echivalent în Cazul 8/74 („Dassonville”) a stabilit că: „Sunt considerate măsuri cu efect echivalent toate regulile comerciale implementate de statele membre ale Comunității care au finalitatea de a împiedica direct sau indirect, actual sau potențial comerțul comunitar”.

În speță, situația de fapt este următoarea:

Tribunalul de première instance din Bruxelles a adresat în temeiul art. 177 din Tratatul CEE, două întrebări privind interpretarea art. 30, art. 31, art. 32, art. 33, art. 36 și art. 85 din Tratatul CEE.

Prin prima întrebare, se cerea să se răspundă dacă o dispoziție națională care interzice importul unei mărfi cu denumire de origine, atunci când marfa nu este însoțită de un document oficial eliberat de guvernul statului exportator, constituie o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative.

Întrebarea respectivă a fost formulată în cadrul unui litigiu penal, în Belgia, litigiu în care Dassonville avea calitatea de inculpat. Dassonville importa un lot de Scotch whisky din Franța în Belgia, fără a poseda certificatul din partea autorităților britanice. Măsura respectivă luată de autoritățile belgiene s-a considerat a fi de obstrucționare a liberei circulații a mărfurilor, deoarece firma franceză nu era importator direct. Dassonville s-a apărat susținând, că norma belgiană este o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative.

Dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi importate numai dacă erau însoțite de un certificat din partea guvernului țării de export, care să ateste dreptul acestora de a purta denumirea respectivă.

În cauza de față, certificatul ar fi fost foarte dificil de obținut pentru marfa care era deja în liberă circulație în Franța, Dassonville nefiind un importator direct din statul producător.

Curtea de Justiție a hotărât că „Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este mai dificil de obținut de către importatorii unui produs autentic care a fost pus în liberă circulație în mod legal într-un alt stat membru, decât de către importatorii aceluiași produs de proveniență directă din țara de origine, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative, incompatibilă cu Tratatul”.

Prin decizia adoptată în cazul KECK Curtea de Justiție a revenit asupra propriei sale jurisprudențe și a restrâns câmpul de aplicare a dispozițiilor articolului 28 TCE (actualul art. 34 din TFUE).

Prin două hotărâri din 27 iunie 1991, primite la Curte la 16 octombrie 1991, Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispozițiilor Tratatului CEE privind concurența și libera circulație în cadrul Comunității.

Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unor acțiuni penale împotriva domnilor Keck și Mithouard, urmăriți în justiție pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la prețuri inferioare prețului de achiziție („revânzarea în pierdere”), încălcând astfel dispozițiile articolului 1 din Legea franceză nr. 63-628 din 2 iulie 1963, astfel cum a fost modificată prin articolul 32 din Ordonanța nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986.

Domnii Keck și Mithouard au susținut în apărarea lor că o interdicție generală a revânzării în pierdere, astfel cum este prevăzută de dispozițiile menționate anterior, este incompatibilă cu prevederile articolului 30 din tratat precum și cu principiul liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor și cu principiul liberei concurențe în cadrul Comunității.

Considerând necesară interpretarea anumitor dispoziții din dreptul comunitar, Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg a suspendat judecata, în fiecare dintre cele două acțiuni, și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Interzicerea în Franța a revânzării în pierdere, prevăzută la articolul 32 din Ordonanța nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986, este compatibilă cu principiul liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, cu principiul liberei concurențe pe piața comună și cu principiul nediscriminării pe motiv de naționalitate, prevăzute de Tratatul de instituire a CEE din 25 martie 1957, în special articolele 3 și 7 din tratat, având în vedere că legislația franceză este într-adevăr susceptibilă de a denatura concurența:

pe de o parte, deoarece nu incriminează decât revânzarea în pierdere și exclude din sfera de aplicare a interdicției producătorul, care este liber să vândă pe piață produsul pe care îl fabrică, îl prelucrează sau îl îmbunătățește, chiar și într-o măsură foarte redusă, la un preț inferior prețului său de cost;

pe de altă parte, deoarece denaturează concurența, în special în zonele de frontieră, între diferiții agenți economici, în funcție de naționalitate și de locul de stabilire?”

Cu titlu preliminar, trebuie observat că dispozițiile tratatului privind libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor în cadrul Comunității sunt lipsite de pertinență în cazul unei interdicții generale a revânzării în pierdere, care privește comercializarea mărfurilor, și că, prin urmare, aceste dispoziții nu prezintă nicio relevanță pentru obiectul acțiunii principale.

Apoi, în ceea ce privește principiul nediscriminării prevăzut la articolul 7 din tratat, din hotărârile de trimitere reiese că instanța națională are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea cu această dispoziție a interdicției revânzării în pierdere, atâta timp cât această interdicție ar putea să dezavantajeze întreprinderile aflate sub incidența acestei dispoziții față de întreprinderile concurente din statele membre în care revânzarea în pierdere este permisă.

Cu toate acestea, faptul că întreprinderi care au activitate de vânzare în diferite state membre sunt supuse unor legislații diferite, unele interzicând revânzarea în pierdere și altele permițând-o, nu constituie o discriminare în sensul articolului 7 din Tratat. Legislația națională relevantă în acțiunea principală se aplică tuturor activităților de vânzare întreprinse pe teritoriul național, indiferent de naționalitatea persoanelor care exercită aceste activități.

În cele din urmă, din întrebarea preliminară reiese că instanța națională dorește lămuriri în privința eventualelor efecte anticoncurențiale ale reglementărilor în cauză, invocând fundamentele Comunității, descrise la articolul 3 din tratat, fără însă a face trimitere în mod expres la normele de aplicare ale tratatului în domeniul concurenței.

Concluzia este că trebuie examinată interdicția revânzării în pierdere din punctul de vedere al liberei circulații a mărfurilor. În temeiul articolului 30 din tratat, sunt interzise între statele membre restricțiile cantitative la import, precum și orice măsură cu efect echivalent. În opinia constantă a Curții, reprezintă măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative orice măsură care ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent sau în viitor, comerțul intracomunitar. Ar trebui constatat faptul că o legislație națională care interzice în mod general revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre. Este adevărat că o astfel de legislație ar putea să restrângă volumul vânzărilor și, în consecință, volumul vânzărilor de produse provenite din alte state membre, în măsura în care îi lipsește pe agenții economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Cu toate acestea, ar trebui pusă întrebarea dacă această eventualitate este suficientă pentru a califica legislația în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import. Dat fiind faptul că agenții economici invocă din ce în ce mai mult dispozițiile articolul 30 din tratat pentru a contesta orice fel de reglementare care are ca efect limitarea libertății lor comerciale, chiar dacă aceasta nu vizează produsele provenite din alte state membre, Curtea consideră că este necesar să-și reexamineze și clarifice jurisprudența în această materie.

În conformitate cu jurisprudența începând cu „Cassis de Dijon” (Coacăze negre de Dijon) reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise prin articolul art. 30 (ulterior s-a transformat în art. 28 din TCE și în prezent, în art. 34 din TFUE) obstacolele în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă, în absența armonizării legislațiilor, din aplicarea la mărfurile provenite din alte state membre, unde sunt produse și comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi condițiile privind denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziția, prezentarea, etichetarea, ambalarea lor). Acest lucru este valabil chiar dacă normele în cauză sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor, atâta timp cât această aplicare nu poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general de natură să primeze în fața cerințelor legate de libera circulație a mărfurilor.

În schimb, se constată că, spre deosebire de ceea ce s-a judecat până în prezent, aplicarea la produsele provenite din alte state membre a dispozițiilor naționale care limitează sau interzic anumite modalități de comercializare nu poate să împiedice, direct sau indirect, în prezent sau în viitor comerțul dintre statele membre, în sensul hotărârii „Dassonville”, cu condiția ca ele să se aplice tuturor agenților economici în cauză care își desfășoară activitatea pe teritoriul național și să influențeze în același fel, în fapt și în drept, comercializarea produselor naționale și a celor provenite din alte state membre.

Într-adevăr, în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor de acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru care corespund normelor emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să restricționeze accesul acestora pe piață, mai mult decât îl restricționează pe cel al produselor naționale. Reglementările respective nu intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al articolului 30 din tratat.

Prin urmare, este necesar să se răspundă instanței naționale că articolul 30 din Tratatul CEE (actualul art. 34 din TFUE) trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislației unui stat membru care interzice în general revânzarea în pierdere.

Curtea, pronunțându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg, prin două hotărâri din 27 iunie 1991, a hotărât că: „Articolul 30 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislației unui stat membru care interzice în general revânzarea în pierdere”.

CJE prin această soluție a restrâns aplicarea ,,Formulei-Dassonville” stabilită in jurisprudența sa precedentă.

Impozitul intern

Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern, care se aplică în conformitate cu art. 110 – 113 din TFUE.

Prevederile art. 110 alin. 1 (fostul art. 90 TCE) din TFUE interzic discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Iar, prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecție împotriva produselor concurente, ca parte constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul produselor importate și a celor care provin de pe piața internă. Diferența dintre taxa cu efect echivalent unei taxe vamale și impozitarea pe plan intern este determinată de perceperea primei taxe ca urmare a faptului că produsul traversează granița. Taxa cu efect echivalent unei taxe vamale are un caracter ilicit, fiind un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor, pe când o prevedere referitoare la taxarea internă este ilicită în măsura în care este discriminatorie și protectivă.

În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o taxă care nu este compatibilă cu dispozițiile comunitare, statul respectiv va fi obligat să restituie taxa percepută în aceste condiții.

Dispozițiile art. 111 din TFUE (fost art. 91 din TCE) reglementează obligația de restituire a taxelor contrare dreptului comunitar: „Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele membre nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect”.

Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal.

Jurisprudența CJCE este extrem de bogată în ceea ce privește impozitul intern și dispozițiile art. 110 din TFUE (fost art. 90 din TCE și fost art. 95 din TCEE).

În cauza 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis, Curtea de Justiție a stabilit că, articolul 95 primul paragraf produce efecte directe și creează pentru justițiabili drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.

Iar, în cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH c. Hauptzollamt Paderborn, Curtea a stabilit următoarele:

– articolul 95 primul paragraf produce efecte imediate și creează pentru justițiabili drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze;

prin “impozite interne care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare”, articolul 95 primul paragraf din tratat vizează toate impozitele care sunt impuse efectiv și în mod specific asupra produsului național, în toate etapele de producție și de comercializare anterioare sau concomitente etapei de import al produsului care provine din alte state membre.

Într-o altă cauză (Cauza 127/75 Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord), Curtea de Justiție a hotărât următoarele: aplicarea unui impozit de un stat membru în cazul produsului importat dintr-un alt stat membru, conform unui mod de calcul sau unor metode diferite, cum sunt suma forfetară într-un caz și suma progresivă în altul, de cele folosite pentru calculul impozitului pe produsul național similar, este incompatibilă cu articolul 95 primul paragraf din Tratatul CEE, dacă acest produs, chiar și numai în anumite cazuri, s-ar supune unei impozitări mai mici decât cea pentru produsul importat, ca urmare a unei impozitări progresive.

Prin decizia adoptată în cauza 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt, motivarea instanței comunitare a fost următoarea:

articolul 95 alineatul (1) (în prezent art. 110 alin. (1) din TFUE ) prevede că nici un stat membru nu poate să aplice direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare și că articolul menționat are ca obiect înlăturarea restricțiilor ascunse privind libera circulație a mărfurilor care pot rezulta din prevederile fiscale ale unui stat membru. Potrivit Curții, noțiunea de impozit pe un produs trebuie să fie interpretată într-un sens mai larg, iar astfel de restricții pot rezulta dintr-o taxă care, în realitate, compensează taxele care sunt percepute pentru activitatea întreprinderii și nu pentru produsele ca atare. Conform Curții, o asemenea problemă nu se ridică atunci cînd produsul național și produsul importat fac simultan obiectul aceleiași impuneri în funcție de o anumită activitate, de exemplu utilizarea căilor de transport naționale;

prin impunere „care se aplică indirect produselor”, în sensul articolului 95 din Tratatul CEE trebuie înțeleasă, de asemenea, și o taxă care este percepută pentru transporturile rutiere internaționale de mărfuri, în funcție de distanța parcursă pe teritoriul național și de greutatea mărfurilor în cauză.

Curtea susține că articolul 95 trebuie să asigure că, aplicarea unor impuneri interne într-un stat membru nu afectează produsele provenite din celelalte state membre, prin aplicarea unor impuneri mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare pe piața națională. Prin urmare, este lipsit de importanță dacă taxa este percepută în aceleași condiții, atât pentru produsele naționale care sunt exportate, cât și pentru produsele importate. Modul de calcul diferit duce, numai în anumite situații, la o impunere superioară celei aplicate în cazul produsului importat. Prin urmare există o impunere superioară pentru produsul importat în cazul în care condițiile sunt diferite pentru transporturile internaționale și transporturile strict naționale, astfel încât, în situații similare, produsul care circulă în interiorul statului nu face obiectul impunerii, în timp ce produsul importat este impozitat.

Curtea evidențiază că pentru a compara, în scopul aplicării articolului 95, taxa pentru produsul care circulă în interiorul statului cu cea pentru produsul importat, trebuie să se țină seama nu numai de baza de calcul a taxei, ci și de avantajele sau exceptările pe care le implică fiecare impunere. Pentru ca impunerea să fie superioară celei pentru produsul importat, este suficient, în anumite situații, ca produsul național să poată fi transportat fără a fi impozitat pentru aceeași distanță parcursă în interiorul unui stat membru, în timp ce produsul importat face obiectul impozitării numai pentru că a trecut granița statului respectiv. Curtea susține că este de competența instanței naționale să realizeze o comparație a situațiilor care pot să apară în fiecare din aceste cazuri.

Curtea susține că, doar caracterul minor și incidental al obstacolului creat de o taxă națională și faptul că acesta n-a putut fi evitat, în practică, decât prin eliminarea taxei nu reprezintă motive suficiente pentru a elimina aplicarea articolului 95 din tratat.

De asemenea, aceasta învederează că titlul IV din a doua parte a tratatului privind politica comună în domeniul transporturilor oferă statelor membre posibilitatea de a rezolva problemele legale de concurența dintre mijloacele de transport, fără a aduce, cu toate acestea atingere, liberei circulații a mărfurilor. Curtea susține că absența unei astfel de politici nu poate, să justifice o derogare de la articolul 95 din tratat.

Prin decizia adoptată în cazul 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal al alcoolului”), motivarea Curții de Justiție a fost următoarea:

în lipsa unei unificări sau armonizări a dispozițiilor relevante, dreptul comunitar de la momentul judecării cauzei nu interzicea statelor membre să acorde avantaje fiscale sub formă de exonerări sau de reduceri ale drepturilor pentru anumite tipuri de băuturi alcoolice sau pentru anumite categorii de producători. Facilitățile fiscale de acest gen puteau servi, în fapt, unor scopuri economice sau sociale legitime, precum utilizarea de către distilerie a unor materii prime determinate, menținerea producției de băuturi alcoolice tipice de calitate ridicată sau menținerea unor anumite categorii de exploatații, precum distileriile agricole. Conform cerințelor de la articolul 95, astfel de regimuri de favorizare trebuie, totuși, înțelese fără discriminare în ceea ce privește băuturile alcoolice care provin din alte state membre. Articolul 95 nu permite să se stabilească, în această privință, o distincție în funcție de motivele sociale sau de altă natură, care se află la originea acestor regimuri speciale, și nici în funcție de importanța relativă a acestora în raport cu regimul normal de impunere. În plus, articolul 95 alineatul (2) interzice orice sistem de impunere internă care ar fi de natură să protejeze indirect alte producții;

rezultă ca favorizările speciale prevăzute de o legislație națională în avantajul anumitor tipuri de băuturi alcoolice sau al anumitor categorii de producători ar putea fi revendicate în favoarea băuturilor alcoolice comunitare importate în toate cazurile în care ar fi îndeplinite criteriile pe care se întemeiază articolul 95 alineatele (1) și (2).

În cauza respectivă, instanța a hotărât că, în cazul în care o legislație fiscală națională favorizează prin intermediul scutirilor fiscale sau al atribuirii de rate de impunere reduse, producția de anumite băuturi alcoolice sau anumite categorii de producători, chiar dacă de aceste avantaje nu beneficiază decât o mică parte din producția națională sau sunt acordate din motive sociale deosebite, aceste avantaje trebuie să fie extinse la băuturile alcoolice comunitare importate care îndeplinesc aceleași condiții, ținând seama de criteriile pe care se întemiează articolul 95 alineatele (1) și (2) din Tratatul CEE. Tratatul CEE nu conține nici o dispoziție care să interzică eventuale discriminări în aplicarea impunerilor interne pentru produsele importate din țări terțe, fără a adduce atingere, totuși, dispozițiilor convenționale care pot fi în vigoare între Comunitate și de origine a unui produs.

2.7. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor

Excepțiile de la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt excepțiile jurisprudențiale și cele reglementate de prevederile art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE).

2.7.1. Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 36 TFUE.

Potrivit art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE și fost art. 36 din TCEE), „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre”.

În mod excepțional statele membre pot adopta măsuri care sunt obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate:

din motive de ordine și siguranță publică.

CJE a considerat că articolul 36 din TFUE (fost art. 30 TCE) trebuie interpretat în mod restrictiv iar că expresia „ordine publică” nu poate include protecția consumatorilor. Astfel, argumentarea bazată pe motive de ordine publică trebuie făcută în termeni stricți (Cauza 231/83 Cullet c. Centre Leclerc).

În cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie și energie, Curtea de Justiție a acceptat argumentul siguranței publice: „Măsurile adoptate pe baza articolului 30 din TCE (în prezent 36 din TFUE) nu pot deci să fie justificate decât dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de acest articol și dacă nu aduc atingere mai mult decât este necesar schimburilor comerciale intracomunitare”.

din motive de moralitate publică, pentru a împiedica încălcarea regulilor morale.

Morala publică justifică interzicerea importului de bunuri indecente sau obscene iar statul în cauză trebuie să adopte măsuri care să împiedice fabricarea ori comercializarea unor asemenea mărfuri pe teritoriul propriu. Curtea de Justiție a aprobat interdicția de introducere a unor reviste și filme porno în Marea Britanie potrivit art. 30 din TCE (în prezent 36 din TFUE), constatând că în statul respectiv nu este permis comerțul cu astfel de produse. Curtea a concluzionat că scopul general al legii britanice constă în restrângerea fabricării și comercializării de materiale pornografice, în cadrul Regatului Unit fiind interzis comerțul cu astfel de mărfuri.

În cauza nr. 121/85, Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, Curtea de Justiție a dat un răspuns diferit și a concluzionat, că un stat membru nu poate invoca aceleași prevederi pentru a împiedica importul de păpuși gonflabile cu un pronunțat caracter sexual, în condițiile în care producerea și comercializarea unor astfel de obiecte, este permisă în țara respectivă pentru protecția sănătății și vieții oamenilor. În speță, Conegate importa păpuși gonflabile în mărime naturală din Germania în Regatul Unit. Ofițerii vamali au pus mărfurile sub sechestru și magistrații au dispus confiscarea acestora. La acuzațiile Conegate că s-au încălcat dispozițiile art. 36 din TFUE (fost art. 30 TCE), CJE a considerat următoarele: „Chiar dacă dreptul comunitar lasă statelor membre libertatea de a face propriile aprecieri cu privire la caracterul indecent sau obscen al anumitor obiective, trebuie să constatăm totuși că natura șocantă a unei mărfi nu poate fi considerată ca fiind suficient de gravă pentru a justifica restricțiile în calea liberei circulații a mărfurilor, din moment ce statul membru în cauză nu adoptă în privința acelorași mărfuri fabricate sau comercializate pe teritoriul său măsuri represive sau altfel de măsuri reale și efective destinate să împiedice distribuția pe teritoriul său.

Rezultă că un stat membru nu poate invoca motive de morală publică pentru a interzice importul anumitor mărfuri provenind din alte state membre, în condițiile în care legislația sa nu cuprinde nici o interdicție de fabricare sau comercializare a acelorași mărfuri pe teritoriul său.

Nu intră în atribuțiile Curții, în cadrul competențelor care îi sunt atribuite, să examineze dacă și în ce măsură legislație engleză cuprinde o astfel de interdicție”.

Curtea de Justiție a judecat diferit cauzele Conegate și Henn&Darby. Astfel, dacă în cauza Henn&Darby, Curtea a considerat că în Regatul Unit nu există un comerț licit cu astfel de mărfuri pornografice care să justifice fabricarea și comercializarea acestor produse, în cauza Conegate, a ajuns la o concluzie contrară.

Se poate concluzia că deși statele membre au dreptul de a stabili și determina înțelesul noțiunii de morală publică, totuși nu pot impune standarde mult mai stricte pentru produsele provenind din afară decât cele aplicate mărfurilor naționale echivalente.

pentru protecția sănătății și a vieții persoanelor, animalelor sau plantelor (interzicerea introducerii într-un anumit teritoriu a unor rase de animale pentru a asigura acuratețea raselor sau a soiurilor autohtone).

Deși au existat numeroase cauze în care statele membre au justificat măsurile luate pe aceste motive, CJE a examinat cu atenție și cu reținere aceste susțineri.

În cauza 40/82, Comisia c. Regatul Unit, Curtea de Justiție a considerat interdicția impusă de Regatul Unit de a interzice importurile de carne de pasăre din majoritatea statelor membre cu motivarea că măsura se impune pentru protecția sănătății publice, ca o măsură bazată mai mult pe rațiuni economice, decât pe considerentele susținute.

pentru protecția patrimoniului național de valoare istorică, artistică sau arheologică (în toate statele civilizate, este interzis exportul obiectelor de patrimoniu național și se instituie drept de preemțiune la cumpărarea acestora în favoarea statului).

pentru protecția proprietății industriale și comerciale.

Aceste interdicții sau restricții nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare arbitrară, nici restricție deghizată în comerțul interstatal. În viitor insă pentru protejarea interesului public nu este exclusă nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz contrar nu ar putea fi păstrate tradițiile dintr-o anumită țară.

2.7.2. Excepțiile jurisprudențiale

O a doua sursă de derogări rezultă din jurisprudență. În cauza Cassis de Dijon, Curtea de Justiție a decis că dispozițiile art. 28 TCE (în prezent, art. 34 din TFUE) se pot aplica asupra normelor care nu au caracter discriminatoriu și că art. 28 TCE, nu are incidență asupra restricțiilor rezonabile ale comerțului. Astfel, legislația națională putea în anumite circumstanțe să introducă cerințe obligatorii în relațiile comerciale.

În speță, Curtea a considerat că reglementarea germană care cerea ca lichiorul francez numit Cassis de Dijon să aibă un procent minim de alcool nu se putea justifica nici printr-un imperativ de sănătate publică, nici prin grija pentru sănătatea consumatorilor. Legislația germană interzicea importul de băuturi alcoolice care aveau o concentrație mai mică de 32 % la litru. Importatorii germani au fost atenționați de către autoritățile naționale să nu cumpere lichiorul respectiv pentru distribuția internă deoarece această operațiune ar fi ilegală.

Importatorii germani au invocat în fața instanței naționale dispozițiile fostului art. 28 TCE, actualmente 34 din Tratatul FUE cu motivația că un produs fabricat legal într-un stat comunitar nu poate fi comercializat în alt stat membru.

Curtea de Justiție a observat că norma națională germană se aplica tuturor lichiorurilor comercializate în Germania, nefiind discriminatorie și ca atare „În absența regulilor comune referitoare la producția și comercializarea alcoolului este de competența statelor membre să reglementeze toate aspectele desfășurării activității pe teritoriul lor.”

În concluzie, CJCE a stabilit următoarele:

în domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producția și comercializarea alcoolului și băturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie restricții la import sau măsuri cu efect echivalent acestora;

obstacolele aduse liberei circulații a mărfurilor prin disparitățile legislațiilor naționale sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai ales: eficacitatea controalelor fiscale, protecția sănătății publice, loialitatea tranzacțiilor comerciale și protecția consumatorilor.

În speță, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative la importul de mărfuri, care nu se justifică printr-o exigență imperativă.

Această hotărâre a Curții de Justiție a pus bazele principiului recunoașterii mutuale în dreptul comunitar, conform căruia în lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislația statului membru de origine.

În alte cauze, Curtea de Justiție a trebuit să recunoască faptul că motivele de ordin cultural sau cele referitoare la protecția mediului ar putea justifica o restricție a importurilor.

2.7.3. Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale

Aceste condiții sunt următoarele:

Ca o primă condiție, pentru a putea invoca o excepție legală sau jurisprudențială, este necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislațiilor statelor membre, care să aibă același scop cu măsura care a fost adoptată. Motivele enunțate la art. 36 din TFUE (fost 30 din TCE) au un caracter provizoriu, ele putând să fie oricând înlăturate în procesul de armonizare legislativă.

Existența măsurilor Uniunii Europene de armonizare poate face inadmisibilă invocarea articolului 36.

Aceasta se întâmplă în cazul în care măsura Uniunii este menită să armonizeze în totalitate domeniul respectiv.

Derogările de la principiul liberei circulații a mărfurilor pot să fie invocate în ipoteza unei armonizări parțiale.

O altă condiție: să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate cât și bunurile indigene care sunt comercializate pe piața națională a unui stat membru.

Referitor la excepțiile legale acestea pot fi invocate în situația restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la import, precum și în cazul restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la export. Corespunzător art. 36 TFUE „Interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre”.

Excepțiile jurisprudențiale pot să fie invocate doar în cazul restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la import. Măsura trebuie să se aplice atât bunurilor importate cât și bunurilor indigene.

Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit.

Măsura luată să fie proporțională în raport cu obiectivul avut în vedere.

Măsura nu trebuie să fie discriminatorie.

Articolul 35 din TFUE (fostul art. 29 TCE) interzice restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent acestora la export, la fel cum art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) interzice restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent acestora la import. Curtea de Justiție a hotărât că există diferențe în privința sferei de aplicare a celor două prevederi. În timp ce articolul 34 din TFUE se aplică atât prevederilor discriminatorii, cât și măsurilor aplicabile fără distincție, art. 35 se aplică numai în cazul în care există discriminare.

Rațiunea aplicării art. 34 din TFUE în cazul măsurilor nediscriminatorii este aceea că impun o dublă povară importatorului, care va trebui să satisfacă atât normele relevante din propriul stat, cât și pe cele din statul de import.

2.8. Regula rațiunii. Excepția prevăzută în art. 36 din TFUE

Prin dispozițiile art. 36 din TFUE, prin care s-a introdus regula rațiunii s-a încercat moderarea efectului principiului de bază, conform căruia, măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potențial, comerțul internațional sunt considerare măsuri având un efect echivalent.

Regula ratiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor reguli comune privind producția și desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea producție și acea desfacere a mărfurilor.

Excepția prevăzută în articolul 36 din TFUE prevede posibilitatea existenței unor interdicții sau restricții la import, export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre.

2.9. Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare permit, ca în anumite situații, să se deroge de la prevederile Tratatului.

Potrivit art. 114 din Tratatul FUE (fostul art. 95 TCE și fost art. 100a – introdus prin Actul Unic European) alin. (4) „În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții”.

În acest articol s-au introdus, alături de restricțiile prevăzute în articolul 36 din TFUE și alte două motive. Astfel, dacă în urma unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că este necesar să aplice legislația națională pe motivele prevăzute în art. 36 va notifica Comisia. Aceasta poate fi considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situații deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu.

Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabilește faptul că „În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziții de drept intern întemeiate pe dovezi științifice noi referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea măsurii de armonizare, aceasta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere și motivele adoptării acestora”.

Într-un termen de șase luni de la notificările menționate, Comisia va aproba sau va respinge dispozițiile naționale în cauză după ce va face verificările ce se impun și anume după ce va verifica dacă acestea reprezintă sau nu un mijloc de discriminare arbitrară ori o restricție deghizată în cadrul comerțului dintre statele membre. Comisia sau oricare alt stat membru poate aduce cauza în fața Curții de Justiție a Comunității Europene dacă se consideră că statul respectiv comite un abuz.

În absența unei decizii a Comisiei în termenul precizat, dispozițiile naționale respective sunt considerate probate.

În cazul în care complexitatea problemei justifică prorogarea termenului și în același timp nu există pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statul membru interesat de prelungirea termenului de 6 luni cu încă o perioadă de 6 luni.

În situația în care un stat membru este autorizat să mențină sau să introducă dispoziții de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată dacă este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.

Conform alin. (8) al art. 114 „În cazul în care un stat membru invocă o problemă deosebită de sănătate publică într-un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de armonizare, acesta informează Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să propună Consiliului măsuri adecvate”.

Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările corespunzătoare, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din motivele fără caracter economic de la art. 36, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control al Uniunii (aliniatul (10) al articolului 114 din TFUE).

O clauză de salvgardare poate fi aplicabilă și atunci când survine o criză neașteptată în balanța de plăți a unui stat membru. Conform art. 144 din TFUE (fostul art. 120 TCE) „În cazul apariției unei crize neprevăzute în balanța de plăți și dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înțelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcționarea pieței comune și să nu depășească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăților neprevăzute care au apărut”.

Articolul 346 din TFUE (fost art. din 296 TCE) prevede posibilitatea altor două clauze de salvgardare, motivate de interese de securitate națională:

niciun stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esențiale ale siguranței sale;

orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecția intereselor esențiale ale siguranței sale și care se referă la producția sau comerțul cu armament, muniție și material de război. Aceste măsuri nu trebuie să modifice condițiile de concurență pe piața internă în ce privește produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare.

Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele membre trebuie să se consulte în vederea adoptării în comun a dispozițiilor necesare pentru a evita ca funcționarea pieței interne să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte, în caz de probleme interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internațională gravă care constituie o amenințare de război, ori pentru a face față angajamentelor contracate de acesta în vederea menținerii păcii și securității internaționale.

În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 346 și 347 din TFUE au ca efect denaturarea condițiilor concurenței pe piața internă, Comisia, în baza art. 348 din TFUE, examinează împreună cu statul în cauză condițiile în care aceste măsuri pot fi adaptate normelor prevăzute de tratate.

Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru abuzează de competențele prevăzute la articolele 346 și 347. Curtea de Justiție hotărăște în camera de consiliu.

2.10. Imputarea acțiunilor privaților

Asigurarea liberei circulații a mărfurilor presupune și obligația statelor membre de a exercita anumite acțiuni de control asupra propriilor cetățeni, care prin acțiunile lor, ar putea împiedica exercitare dreptului la libera circulație a mărfurilor.

Cauza 249/1981 („Buy Irish”), Comisia c. Irlanda este un exemplu în acest sens. Deși cauza privește aparent modalitățile de vânzare, totuși soluția Curtea de Justiție s-a soldat cu „condamnarea” unui stat membru.

În această speță, guvernul irlandez a instituit un program de 3 ani în vederea promovării produselor irlandeze, program care a fost lansat printr-un discurs al ministrului industriei, comerțului și energiei, obiectivul fiind acela de a obține transferul a 3 % din cheltuielile consumatorilor dinspre importuri, către produsele naționale. Motivul principal a fost încercarea guvernului de a ameliora situația economică din țară.

În concret, s-au adoptat o serie de măsuri și au existat mai multe acțiuni de afișare, fiind pus în funcțiune și un birou de informații de la care consumatorii puteau să afle unde se găsesc produsele irlandeze și cum pot fi recunoscute (serviciul Shoplink). Mai mult, s-a încurajat folosirea simbolului „Buy Irish” pentru produsele fabricate în Irlanda. Împotriva acestei atitudini, Comisia a introdus o acțiune în constatarea încălcării tratatelor.

În apărarea sa, guvernul irlandez a invocat următoarele motive: campania a fost desfășurată de către Irish Goods Council, o grupare care permitea diferitelor societăți irlandeze să coopereze în interesul lor comun, și deci, nu constituia o autoritate publică, iar ajutorul financiar acordat de către guvern ar trebui apreciat de CJE în conformitate cu dispozițiile din Tratat referitoare la ajutorul de stat.

Trebuie însă precizat și faptul că membrii consiliului director al acestui consiliu erau numiți de către ministrul industriei, comerțului și energiei, acesta având și funcția de președinte al comitetului director, iar în situația în care finanțarea ar fi constituit un ajutor de stat, acesta trebuia, conform dispozițiilor Tratatului, notificat Comisiei europene.

Curtea de Justiție a reținut faptul că guvernul irlandez era răspunzător conform Tratatului pentru activitățile Consiliului, deși campania era condusă de o întreprindere privată. Mai mult în decizia pe care a emis-o a arătat că măsurile de restrângere ale circulației mărfurilor trebuie să provină de la purtătorul de suveranitate și că nu este necesară dovedirea unei împiedicări efective, reale a comerțului intercomunitar, fiind de ajuns să se constate faptul că măsurile sunt apte să împiedice comerțul, pentru a fi considerate ca măsuri cu efect echivalent în sensul art. 30 din TCEE (în prezent art. 34 din TFUE). Având în vedere că guvernul s-a implicat și financiar în activitatea organizației care a condus campania publicitară ,,Irish Good Council”, CJE a stabilit că și acele acte guvernamentale ale unui stat membru care nu au caracter obligatoriu pot influența comportamentul comercianților și consumatorilor în statul respectiv și astfel pot duce la neutralizarea, compromiterea scopurilor precizate în tratat.

În concluzie, guvernul irlandez a încălcat obligațiile ce îi reveneau în temeiul Tratatului prin organizarea unei campanii de promovare a vânzării și cumpărării produselor irlandeze pe teritoriul său.

În cazul „Căpșunile spaniole” Curtea de Justiție a hotărât că, „Prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare și adecvate pentru ca acțiunile particularilor să nu împiedice libera circulație a fructelor și legumelor, Republica Franceză nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din art. 30 din Tratatul CEE, coroborat cu art. 5 din același Tratat și din organizările comune ale piețelor produselor agricole”.

În această cauză, Curtea de Justiție a arătat că art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent art. 34 din TFUE) se aplică nu numai acțiunilor ci și omisiunilor. Curtea a mai susținut că pot constitui piedici în calea liberei circulații a mărfurilor, nu numai acțiunile întreprinse de statele membre ci și inacțiunile statelor la activități perturbatoare ale resortisanților.

În concret, prin cererea înregistrată la grefa Curții la 4 august 1995, Comisia a introdus o acțiune în constatarea încălcării tratatelor împotriva statului francez, arătând că timp de zece ani Franța nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica distrugerea legumelor și fructelor importate din alte țări de către țăranii francezi și nici pentru a împiedica acțiunile acestora de a bloca pe autostrăzi și la granițe introducerea în Franța a unor astfel de mărfuri.

Comisia a mai declarat că, de mai bine de un deceniu, este sesizată în mod regulat prin plângeri, împotriva pasivității autorităților franceze față de actele de violență comise de particulari și de mișcările revendicative ale agricultorilor francezi, dirijate împotriva produselor agricole provenind din alte state membre. Aceste acte constau în special în interceptarea camioanelor care transportau astfel de produse pe teritoriul francez și distrugerea încărcăturii acestora, în acte de violență îndreptate împotriva conducătorilor de camioane, în amenințări împotriva marilor centre comerciale franceze care puneau în vânzare produse agricole originare din alte state membre, precum și în degradarea acestor mărfuri expuse în magazinele din Franța.

Comisia a mai constatat că, începând cu anul 1993, anumite mișcări ale agricultorilor francezi au lansat o campanie de control sistematic al ofertei de produse agricole provenind din alte state membre, caracterizată în special prin acțiuni de intimidare îndreptate împotriva comercianților cu ridicata și cu amănuntul, în scopul de a-i determina să se aprovizioneze exclusiv cu produse de origine franceză, prin impunerea unui preț minim de vânzare a produselor în cauză, precum și prin organizarea de controale destinate verificării respectării de agenții economici a instrucțiunilor date.

Astfel, din aprilie până în iulie 1993, ținta acestor campanii au fost căpșunile provenite din Spania, iar în lunile august și septembrie ale aceluiași an, roșiile din Belgia. În anul 1994 acțiunile de vandalism au continuat și au vizat în special căpșunile provenite din Spania.

Comisia a mai menționat și alte cazuri de vandalism care au împiedicat libera circulație a mărfurilor în Franța.

În data de 5 mai 1995, Comisia a emis un aviz motivat, arătând că Republica Franceză prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare și adecvate pentru ca acțiunile particularilor să nu împiedice libera circulație a fructelor și legumelor, nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din organizarea comună a piețelor produselor agricole și din dispozițiile comunitare. Mai mult, a invitat Franța ca în termen de o lună de la data emiterii avizului să adopte măsurile necesare.

La 16 iunie 1995, guvernul francez a subliniat că a adoptat toate măsurile ce intră în competența sa pentru a garanta libera circulație a mărfurilor pe teritoriul său.

Acțiunile de distrugere a fructelor și legumelor deși au scăzut ca număr și intensitate, totuși au continuat, astfel că a fost formulată o acțiune de către Comisie.

Curtea de Justiție Europeană a stabilit următoarele:

Republica Franceză, prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare și adecvate pentru ca acțiunile particularilor să nu împiedice libera circulație a mărfurilor, nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din Tratat. Statului francez îi revenea obligația de a adopta toate măsurile necesare pentru a garanta aplicarea și eficacitatea dreptului comunitar, cu scopul de a asigura aplicarea corectă a acestui drept în interesul tuturor agenților economici;

teama de dificultăți interne nu poate justifica abținerea unui stat membru de la aplicarea corectă a dreptului comunitar;

statul francez se putea prevala doar de faptul că acțiunile sale ar fi putut avea consecințe asupra ordinii publice și că nu ar fi avut mijloacele necesare pentru a restabili ordinea;

în acest caz, guvernul pârât nu are nici o dovadă concretă cu privire la existența unui pericol pentru ordinea publică căruia să nu îi poată face față;

tot curtea a mai stabilit că, deși nu este imposibil ca amenințarea unor tulburări grave ale ordinii publice să poată, dacă este cazul, justifica absența intervenției forțelor de ordine, acest argument poate fi invocat numai cu privire la o situație particulară, determinată, iar nu în general, cum ar fi cazul aici, pentru toate incidentele evocate de Comisie;

deși statul francez și-a asumat răspunderea pentru prejudiciile cauzate victimelor, trebuie subliniat că acest argument nu poate fi invocat de către guvernul pârât pentru ca acesta să fie scutit de obligațiile sale în temeiul dreptului comunitar;

chiar dacă o despăgubire poate repara, cel puțin parțial, prejudiciul suferit de agenții economici în cauză, aceasta nu înseamnă, în schimb, că neîndeplinirea obligațiilor de către statul membru în cauză este înlăturată;

în ceea ce privește argumentele întemeiate pe contextul socio-economic foarte dificil în care s-ar fi aflat piața franceză de fructe și de legume, după aderarea Regatului Spaniei, acestea nu mai pot fi reținute;

mai mult, motivele de natură economică nu pot servi în nici un caz drept justificare pentru obstacolele interzise prin art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent art. 34 din TFUE);

în măsura în care guvernul pârât lasă să se înțeleagă, în sprijinul motivelor invocate în apărarea sa, că destabilizarea pieței franceze de fructe și legume a fost provocată de practici incorecte, cum ar fi încălcările dreptului comunitar de producătorii spanioli, trebuie să se reamintească faptul că un stat membru nu poate adopta unilateral măsuri de apărare sau un comportament menit să preîntâmpine o încălcare eventuală, din partea unui alt stat membru, a regulilor dreptului comunitar. Această situație intervine mai ales în domeniul politicii agricole comune, unde numai Comunitatea poate adopta, dacă este cazul, măsurile necesare pentru a face față dificultăților pe care le pot întâmpina anumiți agenți economici, în special ca urmare a unei noi aderări;

având în vedere toate considerentele precedente, se conchide că, în acest caz, guvernul francez, în mod manifest și constant, a omis să adopte măsuri suficiente și adecvate pentru a pune capăt actelor de vandalism care periclitează libera circulație pe teritoriul său a anumitor produse agricole originare din alte state membre și pentru a împiedica repetarea unor astfel de acte. În aceast caz Republica Franceză nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din art. 30 TCEE (fost art. 28 TCE, în prezent art. 34 din TFUE) coroborat cu art. 5 din același Tratat și din organizările comune ale piețelor produselor agricole.

În privința răspunderii juridice internaționale, Curtea de Justiție a dat o soluție solomonică. Astfel, de căte ori comercianții de astfel de produse sufereau prejudicii din cauza distrugerilor sau blocajelor de străzi, statul francez acorda despăgubiri pe baza răspunderii internaționale obiective. Curtea a arătat însă, că acordarea despăgubirilor nu scutește statul francez de respectarea obligațiilor sale.

2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricțiile afectând libera circulație a mărfurilor pot surveni și ca urmare a activităților monopolurilor de stat cu caracter comercial.

Potrivit art. 37 alin. (1) din TFUE (fostul art. 31 alin. (1) din TCE): „Statele membre adaptează monopolurile naționale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare”.

Drepturile exclusive ale monopolurilor asupra importurilor și exporturilor și posibilitatea acestora de a controla piața, pot duce la apariția unor restricții și discriminări la import sau la export.

Pentru a exista calificarea de „monopol”, nu este necesar să se exercite controlul total al pieței pentru anumite mărfuri. Monopolul apare în cazul în care un participant la piață este unicul ofertant al unui produs anume. Monopolul de stat ia naștere când unic ofertant este statul.

Interzicerea monopolului se aplică tuturor organismelor prin care un stat membru, de iure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.

Dispozițiile art. 37 din TFUE se aplică inclusiv monopolurilor de stat concesionate.

Desființarea monopolului nu înseamnă că statul nu va mai avea dreptul de a avea propriile întreprinderi, ci demolarea poziției de unic ofertant.

Statele membre trebuie să se abțină să introducă orice nouă măsură care contravine principiilor enunțate la alin. (1) sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se referă la interzicerea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre.

Conform ultimului aliniat al art. 37 din TFUE „În cazul unui monopol cu caracter comercial care presupune o reglementare menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate, în aplicarea normelor prezentului articol, garanții echivalente pentru ocuparea forței de muncă și pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză”.

Conform art. 106 din TFUE (fost art. 86 din TCE), întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatelor și, în special, regulilor de concurență, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredințată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereslor Uniunii.

În cauza 59/75 („Pubblico Ministero c.Flavia Manghera și alții”), pârâtul Manghera împreună cu alte persoane au introdus pe teritoriul Italiei, după data de 1 ianuarie 1970, tutun prelucrat și fabricat în statele comunitare. Legea italiană nr. 907 din 17 iulie 1942 a instaurat un monopol de stat pentru fabricarea și comercializarea tutunului, statul având astfel un drept exclusiv de import pentru tutunul prelucrat. Conform respectivei legi, fapta săvârșită de Manghera constituie o infracțiune, iar împotriva acestuia și a celorlați participanți a început urmărirea penală.

Deoarece faptele incriminate au fost comise după încetarea drepturilor de exclusivitate atașate monopolului statului, instanța națională a suspendat judecata și a adresat CJE patru întrebări preliminare:

Prin prima întrebare, instanța națională dorește să afle dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE (fost art. 31 din TCE, în prezent art. 37 din TFUE) trebuie să fie interpretat în sensul că, de la 31 decembrie 1969 (data încheierii perioadei de tranziție), monopolul comercial al statelor trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine posibilitatea de a se face discriminări împotriva exportatorilor comunitari, având drept consecință dispariția dreptului exclusiv de import, în raport cu celelalte state membre, de la 1 ianuarie 1970.

Prin a doua întrebare instanța națională dorește să afle dacă articolul 37 alin. (1) din TCEE este direct aplicabil și dacă acesta creează în favoarea persoanelor de drept privat drepturi subiective pe care instanțele naționale sunt obligate să le protejeze.

Prin a treia întrebare se dorește să se afle dacă este posibil ca persoane care nu sunt supuse monopolului să importe pe teritoriul italian, în temeiul articolului 37 din tratat, după 1 ianuarie 1970, produse aflate sub regimul monopolului tutunului prevăzut de legea națională italiană și originare din țările comuniste, plătind toate taxele prevăzute pentru acest tip de produse.

Prin a patra întrebare se dorește să se afle dacă Rezoluția Consiliului din 21 aprilie 1970 poate modifica sfera de aplicare a prevederilor articolului 37 alin. (1) din tratat, iar în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta are ca efect crearea de obligații pentru statele membre, eliminarea imediată a restricțiilor la importul produselor supuse monopolului, fără a fi necesară vreo altă măsură comunitară, ducând astfel la decăderea din drepturile exclusive ale monopolului tutunului.

Cu privire la prima întrebare, Curtea de Justiție a arătat că dispozițiile care reglementează libera circulație a mărfurilor și în special, a capitolului referitor la eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre, urmărește în mod imperartiv restructurarea monopolurilor comerciale, astfel încât la încheierea perioadei de tranziție să se asigure dispariția totală a discriminărilor menționate.

În acest scop, alin. (2) prevede obligația statelor membre de a nu îngrădi sfera de aplicare a prevederilor tratatului referitoare la eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între acestea.

Conform Rezoluției Consiliului, dreptul exclusiv de import al tutunului prelucrat aflat sub monopolul comercial al statului reprezintă față de exportatorii comunitari o discriminare interzisă de tratat.

Prin urmare, Curtea a răspuns că articolul 37 alin. (1) din Tratatul CEE trebuie să fie interpretat în sensul că, de la 31 decembrie 1969, orice monopol național cu caracter comercial trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a importa din alte state membre.

Cu privire la a doua întrebare, Curtea a arătat că, în conformitate cu tratatul, la încheierea perioadei de tranziție trebuie să fie eliminate orice discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și de desfacere, iar această obligație nu este subordonată adoptării niciunei prevederi din partea statelor membre sau a Comunității, putând fi, prin natura sa, invocată de către resortisanții celorlalte state membre în fața instanțelor naționale.

Cu privire la a treia întrebare, Curtea a arătat că această întrebare privește aplicarea dreptului comunitar, și mai puțin interpretarea acestuia, fiind de competența instanței naționale.

Cu privire la a patra întrebare, Curtea a arătat că prin această rezoluție s-a urmărit să se pună capăt unei situații contrare articolului 37 alineatul (1), iar aceasta nu poate produce față de persoanele de drept privat efecte juridice diferite de cele prevăzute prin tratat.

Conform hotărârii CJE, articolul 37 alineatul (1) din Tratatul CEE trebuie să fie interpretat în sensul că, de la 31 decembrie 1969, orice monopol național cu caracter comercial trebuie să fie restructurat astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a importa din alte state membre. La încheierea perioadei de tranziție, articolul 37 alineatul (1) poate fi invocat de către resortisanții statelor membre în fața instanțelor naționale. Rezoluția Consiliului din 21 aprilie 1970 nu modifică sfera de aplicare a dispozițiilor articolului 37 alineatul (1).

Într-o altă cauză, Curtea de Justiție a hotărât următoarele:

transmisia de mesaje televizate, inclusiv a celor cu un caracter publicitar, se supune, ca atare, normelor tratatului referitoare la prestările de servicii. Pe de altă parte, schimburile comerciale de orice tipuri de materiale, aparate de înregistrare sonore, filme și alte produse utilizate pentru difuzarea de mesaje televizate se supun normelor referitoare la libera circulație a mărfurilor;

faptul că o întreprindere dintr-un stat membru beneficiază de dreptul exclusiv de a transmite mesaje publicitare nu este, ca atare, incompatibil cu libera circulație a produselor pe care aceste mesaje intenționează să le promoveze. Situația ar fi fost diferită dacă dreptul de exclusivitate ar fi fost utilizat pentru favorizarea, în cadrul Comunității, a anumitor canale comerciale sau a anumitor operatori economici, în raport cu ceilalți;

articolul 37 din tratat vizează schimburile de mărfuri și nu se referă la monopolul asupra prestărilor de servicii;

existența unui monopol al unei întreprinderi, căreia statul membru i-a acordat, în temeiul articolului 90 din TCEE (fost art. 86 din TCE, în prezent art. 106 din TFUE), drepturi de exclusivitate sau o extindere a acestor drepturi, care urmează unei noi intervenții a statului, nu este în sine incompatibilă cu articolul 86 din TCEE (fost art. 82 din TCE, în prezent art. 102 din TFUE);

chiar în cadrul articolului 90, interdicțiile prevăzute la articolul 86 au un efect direct și dau naștere, pentru justițiabili, la drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze;

concesionarea dreptului exclusiv de a transmite mesaje televizate nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 7 din TCEE. Cu toate acestea, sunt incompatibile cu această dispoziție comportamentele discriminatorii ale unei întreprinderi care beneficiază de o astfel de exclusivitate în raport cu resortisanții statelor member pe motive de cetățenie.

Conform art. 102 din TFUE este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta, în special, în:

(a) impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile;

(b) limitează producția, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor;

(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

(d) condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

2.12. Explicații privind termenii uzitați

Libera circulație a mărfurilor – este una dintre cele patru libertăți fundamentale pe care se întemeiază Piața comună. Libera circulație a mărfurilor implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale și a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun pentru comerțul dintra statele membre și statele terțe, interzicerea oricăror restricții cantitative sau măsuri cu efect echivalent și reorganizarea monopolurilor comerciale de stat.

Mărfurile – produse evaluabile în bani și susceptibile, ca atare să formeze obiectul tranzacțiilor comerciale;

Taxele vamale – sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieșirea sau intrarea în țară a unor mărfuri și care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producția internă;

Taxa cu efect echivalent – este orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvîntului și care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră și care are ca efect scumpirea acestor mărfuri față de cele autohtone;

Restricții cantitative – ansamblul regulilor sau măsurilor administrative ce pot restrânge, total sau parțial, în conformitate cu circumstanțele, importul, exportul sau tranzitul mărfurilor;

Măsuri cu efect echivalent resticțiilor cantitative – crearea pieței comune impunea și obligația pentru statele membre de eliminare a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative. Articolul 36 din TFUE permite însă legitimarea unor astfel de măsuri (interzicerea sau restricționarea importurilor, a exporturilor sau a bunurilor aflate în tranzit) dacă ele sunt justificate prin rațiuni de moralitate publică, ordine publică, siguranță publică, de protecție a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale, cu condiția ca aceste măsuri să nu constituie discriminări arbitrare sau restricții deghizate în comerțul dintre statele membre ale UE.

2.13. TEMĂ:

Precizați care sunt diferențele dintre:

taxele vamale și taxele cu efect echivalent taxelor vamale;

restricțiile cantitativela import și la export și măsurile cu efect echivalent acestora.

2.14. Întrebări, exerciții, aplicații

În ce cauză a definit Curtea de Justiție conceptul de mărfuri ?

Monedele vechi de aur sunt considerare bunuri sau mijloace obișnuite de plată ?

Cum pot fi clasificate mărfurile în funcție de proveniența lor ?

Conform dispozițiilor din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, ce implică Uniunea vamală ?

Care este componența Tarifului vamal comun ?

Cum a apreciat Curtea de Justiție taxa stabilită de statul italian în cauza 7/68 „Arta italiană” ?

Nu toate taxele impuse în relațiile de import-export dintre statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent celor vamale. Curtea de Justiție a clarificat aceste aspecte. Precizați ce taxe nu vor fi considerate taxe cu efect echivalent celor vamale.

Precizați care sunt condițiile, stabilite de Curtea de Justiție în cauza 18/87, Comisia c. Germania în care taxele vamale nu pot fi calificate ca taxe cu efect echivalent unei taxe vamale.

În ce cauză a definit Curtea de Justiție noțiunea de restricții cantitative ?

Enunțați definiția dată de Curtea de Justiție în cauza 8/74 („Dassonville”).

Care a fost hotărârea Curții de Justiție în cauza „Keck și Mithouard” ?

În conformitate cu jurisprudența începând cu „Cassis de Dijon”, ce sunt măsurile cu efect echivalent ?

Poate fi considerat impozitul intern ca o taxă cu efect echivalent ?

Precizați în care cauză Curtea de Justiție a restrâns aplicarea „Formulei Dassonville”.

Precizați care sunt excepțiile de la principiul liberei circulații a mărfurilor, excepții care pot fi invocate în baza art. 36 din TFUE.

În ce cauză au fost puse bazele principiului recunoașterii mutuale în dreptul comunitar ?

Enumerați condițiile în care pot să fie invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale de la principiul liberei circulații a mărfurilor.

Ce articol din TFUE a introdus regula rațiunii ?

Ce soluție a dat Curtea de Justiție în cauza 249/81 („Buy Irish”) ?

Activitatea monopolurilor de stat cu caracter comercial poate avea efect restrictiv asupra liberei circulații a mărfurilor ?

Precizați care a fost soluția Curții de Justiție și argumentați această soluție în cazul C-383/2001 („De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen”).

Situația de fapt este următoarea:

În Danermarca nu se produc automobile. De Danske Bilimportorer (DBI), o asociație daneză de importatori de vehicule, a cumpărat în ianuarie 1999, un autovehicul nou, marca Audi, pentru un preț total de 67.152 EURO, din care 40.066 EURO au fost plătiți cu titlul de taxă de înmatriculare.

DBI a solicitat rambursarea taxei autorităților fiscale daneze, deoarece a considerat că a achitat taxa fără nici o justificare.

Cererea fiindu-i respinsă, DBI a introdus recurs împotriva Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor și Accizelor), invocând principiul libertății de circulație a mărfurilor.

În acest context, justiția daneză a întrebat CJE, dacă un impozit indirect, perceput de un stat membru, cum ar fi taxa de înmatriculare, care se ridică pentru vehiculele noi la 105% din prima tranșă de 52.800 DKK și la 180% din restul valorii impozabile, poate constitui o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import, fiind, din acest motiv, incompatibilă cu principiul liberei circulații a mărfurilor.

Conform art. 110 din TFUE:

„Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.

2.15. Rezolvați următoarele teste grilă

Uniunea vamală a fost realizată încă din anul:

1958

1968

1970

Teritoriul uniunii vamale cuprinde:

teritoriile statelor membre

teritoriile statelor membre, cu excepția unor teritorii, care, deși fac parte din teritoriile statelor membre, nu sunt incluse în teritoriul vamal

teritoriile statelor membre exclusiv teritoriul Principatului și

Spațiul Uniunii Economice și Monetare cuprinde:

teritoriul celor 27 de state membre

teritoriul statelor member ale UE care au introdus moneda unică euro

teritoriul statelor nemembre UE care au introdus moneda unică euro

Termenul de ”marfă”, în accepțiunea CJE are următorul înțeles:

orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al unor tranzacții comerciale;

orice bun evaluabil în bani;

orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al unor tranzacții

Conceptul de “marfă” a fost definit in cauza:

Dassonville

Arta italiană

Cassis de Dijon

Taxele cu efect echivalent:

sunt importante din punctul de vedere al instituției care încasează banii

sunt impuse unilateral în statele membre de autoritățile publice centrale sau locale

nu sunt cerute sub motiv că mărfurile trec frontiera

Taxele cu efect echivalent sunt interzise:

întotdeauna

în general

numai dacă au efect protecționist

Taxa cu efect echivalent este:

orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, care este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului

orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului

orice obligație pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul său de aplicare, care nu este impusă în mod unilateral

Nu sunt taxe cu efect echivalent:

taxele instituite în cadrul unilateral

taxele instituite în cadrul multilateral

taxele solicitate pentru orice servicii prestate agenților economici

Restricțiile cantitative:

sunt admise între statele membre ale UE

sunt interzise între statele membre ale UE

sunt admise între statele membre ale UE în condițiile în care duc la restrângerea importurilor, a exporturilor sau a mărfurilor în transit

10. Restricția cantitativă constă în:

interzicerea totală a importului, exportului sau a tranzitului unor mărfuri ori în stabilirea unor contingente sau cote la export sau la import

interzicerea parțială a importului, exportului sau a tranzitului unor mărfuri

interzicerea importului sau exportului unei anumite cantități de marfa

Măsurile cu efect echivalent:

pot fi impuse de executiv

nu pot fi impuse de puterea judecătorească

pot fi impuse de Comisie

Printre măsurile cu efect echivalent se numără:

măsurile prin care li se solicită importatorilor să verifice sistematic compoziția mărfurilor pentru a stabili dacă aceasta corespunde sau nu indicațiilor furnizorilor străini

măsurile prin care desfășurarea operațiunii de import nu este condiționată de îndeplinirea anumitor formalități cum ar fi obținerea unei licențe de import sau întocmirea unei declarații care să fie vizată de organele administrative

măsurile naționale prin care cumpărătorii sunt îndemnați să achiziționeze produse indigene sau străine

Nu sunt considerate măsuri cu efect echivalent:

măsurile care privesc fixarea prețurilor de vânzare

măsurile care privesc producția mărfurilor cum sunt cele referitoare la denumirea, forma, dimensiunile, greutatea sau compoziția mărfurilor

reglementările din statele membre care privesc modalitățile de vânzare a bunurilor

Art. 36 din TFUE conține excepțiile de la libera circulație a mărfurilor în sensul:

protecției tezaurelor naționale cu valoare artistică istorică sau arheologică, motive ce țin de morală publică, ordine publică, securitate publică, protecția sănătății și vieții persoanelor, a animalelor, de conservarea plantelor, protecția proprietății industriale și comerciale

instituirii unor obstacole tarifare

caracterului economic al măsurilor vizate

Invocarea motivelor de la art. 36 din TFUE se realizează însă sub controlul:

instanțelor internaționale

CJE

Curții de Conturi

Enumerarea excepțiilor din art. 36 TFUE are caracter:

are caracter exemplificativ

are caracter dinamic pentru că sunt în continuă dezvoltare

are caracter limitativ

Printre condițiile care atrag excepțiile despre care se face vorbire în art. 36 din TFUE și aplicarea excepțiilor jurisprudențiale se numără:

caracterul discriminator al măsurii adoptate de statul membru

existența unei măsuri de armonizare

posibilitatea ca rezultatul dorit să poată fi atins și prin alte măsuri

Clauza de salvgardare este:

o clauză care sub controlul Comisiei, permite instituirea unor măsuri naționale cu caracter temporar sau nu, care sunt derogatorii de la dispozițiile legale comunitare

conținută în dreptul intern

cuprinsă în Tratatul de la Nisa

Atunci când un stat dorește să invoce clauza de salvgardare:

anunță Parlamentul European prin parlamentarii aleși

anunță CJCE prin judecătorul desemnat de stat

anunță Comisia

Clauza de salvgardare:

se materializează doar prin luarea de măsuri noi

se materializează nu doar prin menținerea de măsuri preexistente

nu trebuie motivată în momentul notificării organismelor europene

2.16. Bibliografie

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona,Editura Hamangiu, 2010;

Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007;

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2006;

Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învățământul la distanță, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2005;

Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, , 2002;

Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990;

Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, București, 2008;

Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, București, 2009;

Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007;

Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE, Volumul I, Principiile dreptului comunitar. Concurența. Libera circulație a mărfurilor, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor acquis-ului comunitar, ediția a V-a, revăzută și adăugită, București, 2008;

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.

TEMA III

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Cuprins:

3.1. Precizări prealabile

3.2. Reglementarea cetățeniei europene

3.3. Legislația relevantă privind libera circulație a persoanelor

3.3.1. Legislație primară

3.3.2. Legislație secundară

3.3.3. Jurisprudență selectivă

3.4. Libera circulație a lucrătorilor

3.4.1. Considerații generale

3.4.2. Conceptul de lucrători

3.4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora

3.4.3.1. Introducere

3.4.3.2. Dreptul de ieșire, intrare și ședere

3.4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni

3.4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și valabilitatea acestora

3.4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere

3.4.3.6. Dreptul de ședere permanentă

3.5. Interzicerea discriminării

3.6. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor

3.6.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în cadrul dreptului derivat

3.6.2. Excepțiile jurisprudențiale

3.7. Libertatea de stabilire

3.7.1. Reglementare

3.7.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă

3.7.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale

3.7.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice

3.8. Interzicerea discriminărilor

3.9. Excepții de la principiul dreptului de stabilire

3.10. Clauze de salvgardare

3.11.Explicații privind termenii uzitați

3.12. TEMĂ

3.13. Întrebări, exerciții, aplicații

3.14. Rezolvați următoarele teste grilă

3.15. Bibliografie

Obiective:

cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii liberei circulații a persoanelor;

cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei circulații a persoanelor;

cunoașterea și înțelegerea condițiilor necesare pentru dobândirea calitatea de "lucrător";

cunoașterea și înțelegerea drepturilor lucrătorilor și a excepțiilor permise;

cunoașterea și înțelegerea principiului libertății de stabilire;

înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii Europene în ceea ce privește libera circulație a persoanelor.

3.1. Precizări prealabile

Libera circulație a persoanelor este una din cele patru libertăți fundamentele ale dreptului comunitar, alături de libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, fiind unul dintre obiectivele fundamentale în vederea realizării pieței comune.

Inițial, datorită obiectivelor pur economice ale Comunității europene, Tratatul de la Roma nu a stabilit libertatea de circulație a persoanelor ca un drept al acestora de a se deplasa oriunde în comunitate, libertatea respectivă fiind legată de exercitarea unei activități profesionale (salarizată sau independentă) și de conceptul de „lucrători”.

Principiul libertății de circulație a persoanelor a fost prevăzut, în Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în dispozițiile art. 3 aliniatul (1) litera (c) (în prezent abrogat) din prima parte, intitulată „Principiile”.

Astfel, conform dispozițiilor art. 3 din TCEE, acțiunea Comunității, presupune, printre altele, și:

eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;

stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în raport cu statele terțe;

eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.

Libera circulație a persoanelor a fost prevăzută în articolul 8a din TCE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht: „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a condițiilor prevăzute de prezentul tratat și de dispozițiile de aplicare ale acestuia”.

Datorită apariției și mai ales a dezvoltării pieței interne, libertatea de circulație a persoanelor, alături de celelalte libertăți s-a extins, căpătând noi valențe. La baza acestei evoluții au stat atât jurisprudența Curții de Justiție cât și activitatea legislativă a instituțiilor Uniunii Europene.

Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 de către Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și R.F. Germania a constituit un pas important în vederea realizării libertății de circulație a persoanelor.

Părțile contractante și-au propus prin semnarea acordului să suprime controalele la frontierele comune și să le transfere la frontierele externe.

Cinci ani mai târziu, în anul 1990, aceleași state au semnat Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen, iar, ulterior, convenția a fost semnată de marea majoritate a statelor membre ale UE de la acea dată, cu excepția Marii Britanii și Irlandei. Prin semnarea acestei convenții, libertatea de circulație a persoanelor a căpătat noi dimensiuni.

Libera circulație a persoanelor a fost definită ca una din cele patru libertăți fundamentate ale pieței interne în urma semnării Actului Unic European, act care a intrat în vigoare în anul 1987. Conform modificărilor operate în Tratatul de instituire a Comunității Europene, de dispozițiile Actului Unic European s-a stabilit că, „piața internă va reprezenta un spațiu fără granițe interioare în care va fi garantată libera circulație a persoanelor”.

Principiul libertății de circulație a persoanelor a primit noi conotații prin semnarea Acordului Spațiului Economic European, acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

În baza acestui acord, cetățenii statelor EFTA (Asociația Europeană a Liberului Schimb), cu excepția Elveției au primit drept de liberă circulație. Astfel, se pot deplasa liber pe teritoriul aparținând UE și EFTA cetățenii acestor state și familiile lor.

Temeiul juridic al liberei circulații a persoanelor îl constituie, în principal, dispozițiile art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE), care dispune următoarele:

„Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii”.

„Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă”.

„Sub rezerva restricțiilor justificate pe motiv de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:

de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele de putere și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente de aplicare adoptate de Comisie”.

„Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică”.

3.2. Reglementarea cetățeniei europene

Cetățenia UE a fost instituită prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht (1993), care a introdus în Tratatul CE, Partea a doua, „Cetățenia Uniunii”.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1), se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană având naționalitatea unui stat membru.

Art. 8 alin. (2) dispune că cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși îndatoririlor prevăzute de tratat.

Tratatul de la Amsterdam a clarificat raportul dintre cetățenia europeană și cetățenia națională, precizând că cea dintâi o completează pe cea de-a doua, fără a o înlocui.

Conform Tratatului de la Lisabona, „cetățenia europeană” se alătură „cetățeniei naționale” și o „completează”.

Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de instituire a Comunității Europene, astfel încât, partea a II-a din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se intitulează în prezent, „Nediscriminarea și Cetățenia Uniunii” (art. 18 – 25).

Cetățenia europeană se acordă automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii. Curtea de Justiție, în cauza 369/90 („Micheletti”) a precizat că cetățenia se acordă și în cazul persoanelor care au dublă cetățenie.

Dispozițiile art. 20 din TFUE (fost art. 17 din TCE) stabilesc următoarele:

„Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru.

Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia”.

Art. 20 alin. (2) stabilește că, cetățenii Uniunii se bucură de drepturi și sunt supuși îndatoririlor prevăzute de tratat iar la pct. (a) este prevăzut dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

Conform art. 21 (fostul art. 18 din TCE) alin. (1), „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de prezentul tratat și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale”.

Cetățenii Uniunii, care își au reședința într-un stat membru și care nu sunt resortisanți ai acelui stat au dreptul de a alege și de a fi aleși la alegerile locale din statul membru în care își au reședința, și la alegerile Parlamentului European, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.

Conform art. 23 din TFUE, cetățenii uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare din partea tuturor statelor membre, iar conform art. 24 din același Tratat au dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a se adresa Ombudsmanului european.

Alte dispoziții privitoare la cetățenii UE sunt cuprinse în dispozițiile art. 15 din TFUE: instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii trebuie să acționeze respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței, în scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile,

Ultimul aliniat al art. 15 din TFUE stabilește că, Parlamentul European și Consiliul trebuie să asigure publicarea documentelor privind procedurile legislative.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată pentru prima oară la Nisa în 2000, a fost replocamată în mod solemn de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie la 12 decembrie 2007.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, stabilesc următoarele:

„Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în nici un fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții”.

Carta reglementează în Titlul V intitulat „Drepturile Cetățenilor”, drepturile care decurg din calitatea de cetățean european și anume:

dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European (art. 39);

dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art. 40);

dreptul la o bună administrare (art. 41);

dreptul de acces la documente (art. 42);

ombudsmanul european (art. 43);

dreptul de petiționare (art. 44);

libera circulație și ședere (art. 45);

protecția diplomatică și consulară (art. 46).

Conform dispozițiilor art. 45 alin. (1), orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre, iar, conform alin. (2), libertatea de circulație și ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe, stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.

Dispozițiile art. 15 din Cartă stipulează că, orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.

Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.

3.3. Legislația relevantă pentru libera circulație a persoanelor

3.3.1. Legislație primară

Articolul 18 din TFUE (interzice discriminarea pe bază de cetățenie sau naționalitate);

Articolul 20 – 24 din TFUE (cetățenia europeană);

Articolul 45 – 48 din TFUE (lucrătorii);

Articolele 49 – 54 din TFUE (dreptul de stabilire);

Articolele 67, art. 77 – 80 din TFUE (vize, azil, imigrație și alte politici în legătură cu libera circulație a persoanelor);

Articolele 151 – 161 din TFUE (politica socială).

3.3.2. Legislație secundară

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE și a Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;

Directiva 2005/36/CE a Pralamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale;

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992;

Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educația copiilor lucrătorilor migranți;

Directiva Consiliului nr. 94/80/CEE prin care se prevăd mecanisme detaliate referitoare la exercitarea dreptului de vot și de a participa la alegerile pentru circumscripțiile municipale pentru cetățenii Uniunii rezidenți într-un stat membru ai cărui cetățeni nu sunt;

Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind abolirea restricțiilor pentru dreptul de stabilire și libera circulație a serviciilor în domeniul activității liber profesioniste pentru instituțiile bancare și financiare;

Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 referitor la aplicarea regimurilor de securitate socială salariaților, lucrătorilor independenți și membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității;

Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere al diplomelor acordate pentru completarea educației profesionale și pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992;

Regulamentul Comisiei 539/2001/CE privind țările terțe ale căror resortisanți trebuie să obțină vize de călătorie și tranzit, modificat prin Regulamentele 453/2003 și 1932/2006.

Jurisprudență selectivă

2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631;

41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”);

71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris;

30/77, c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”);

115/78, Knoars, (1979), Rec, 399;

53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035;

292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius. Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745;

306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863;

3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071;

4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educației Naționale;

267/91 și C – 268/91, Decizia Curții din 24.11.1993, Acțiune penală împotriva domnilor Bernard Keck și Daniel Mithouard („Libera circulație a mărfurilor – Interzicerea revânzării în pierdere”);

415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v. Jean-Marc Bosman;

134/95, USSL, [1997] ECR I-195;

85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curții din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I – 2691;

350/96 Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien (1998) ECR I – 2521;

212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie 1999;

260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717;

337/97, CPM Meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I – 3289;

184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve, Decizia CJE din 20.09.2001;

268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20 noiembrie 2001, ECR I-8615;

74/36, B. N. O. Walrave și L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale, Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie și Federación Española Ciclismo;

405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del Estado (2003), ECR I – 10391;

413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für Wissenschaft, Verkehr und Kunst, ECR I-13187;

71/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645;

50/06, Comisia c. Regatul Țărilor de Jos.

Libera circulație a lucrătorilor

3.4.1. Considerații generale

Dreptul de liberă circulație a lucrătorilor este reglementat de prevederile Capitolului I, intitulat „Lucrătorii” din Titlul IV, „Libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”, Partea a III-a din TFUE, „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”.

Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) care dispune:

libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii;

libera circulație implică eliminarea discriminărilor pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă;

sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație implică dreptul:

de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

de ședere într-un stat membru, pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.

exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administrația publică ( alin. (4) din art. 45 stabilește că, dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică).

Dispozițiile articolului 45 reglementează, de asemenea și dreptul la „tratament egal”, în baza art. 12 din TCEE, care reglementează instituția nediscrminării.

Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele putând fi invocate în raport cu autoritățile naționale ale statelor membre cât și cu angajatorul.

Dreptul prevăzut de art. 45 din TFUE a fost definit și în legislația secundară, adoptată de către instituțiile Uniunii Europene, cel mai recent act adoptat în acest sens fiind Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Datorită faptului că se aplică tuturor cetățenilor UE și nu numai lucrătorilor și famiilor lor, în literatura de specialitate mai este denumită și „directiva cetățeniei”.

Principala legislație secundară de care beneficiază lucrătorii migranți este Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, care conferă lucrătorilor comunitari și copiilor acestora dreptul la egalitate de tratament cu lucrătorii statului gazdă, în ceea ce privește munca, remunerația, condițiile de muncă, inclusiv avantajele sociale.

Regulamentul 1612/68/CEE (modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992 și de Directiva 2004/38/CE) stabilește la art. 1 alin. (1) că, „Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv”.

Mai mult, alin. (2) dispune că „Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de muncă disponibile”.

Regulamentul conține dispoziții privind:

calificarea noțiunii de lucrător;

stabilirea condițiilor de muncă;

avantajele sociale și fiscale acordate lucrătorilor;

accesul la o locuință;

accesul la formare profesională etc.

Regulamentul 1612/68 a consacrat irevocabil principiul nediscriminării sau al egalității de tratament, printr-o clauză de salvgardare, prevăzută la articolul 20.

Conform dispozițiilor articolul 20, atunci când într-un stat membru există sau se prevăd perturbări pe propria piață a muncii, care ar putea amenința serios nivelul de trai și gradul de ocupare a forței de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul unei profesii, acel stat are obligația să informeaze Comisia și celelalte state membre și să furnizează toate detaliile relevante. Statele membre și Comisia trebuie să adopte orice măsură utilă în materie de informare, astfel încât lucrătorii din cadrul Comunității să nu se orienteze spre locurile de muncă din regiunea sau profesia respectivă.

Directiva 2004/38/CE a înlocuit Directiva 64/221/CEE, care reglementa principalele derogări de la regulile privind libera circulație și a restrâns mai mult măsura în care statele membre pot deroga de la cerințele liberei circulații. A înlocuit, de asemenea, Directiva 68/360/CEE, care reglementa formalitățile și condițiile de intrare și de rezidență ale lucrătorilor și ale persoanelor care desfășoară o activitate independentă, a modificat Regulamentul (CEE) 1612/68, care detaliază principiul tratamentului egal și precizează multe dintre drepturile și libertățile fundamentale ale lucrătorilor și ale familiilor lor, și a înlocuit Regulamentul (CEE) 1251/70 privind condițiile în care lucrătorii și familiile lor pot rămâne pe teritoriul unui stat membru ulterior pensionării lucrătorului, a incapacității permanente de muncă sau a decesului acestuia.

Directiva 2004/38/CE a introdus o serie de prevederi noi, cum ar fi dreptul de ședere permanentă și o prevedere care permite statelor membre să restrîngă drepturile în caz de abuz sau de fraudă. Mai mult, directiva cuprinde, de asemenea, multe din hotărârile Curții de Justiție referitoare la prevederile relevante ale legislației anterioare.

3.4.2. Conceptul de lucrători

În baza principiului liberei circulații a lucrătorilor, fiecare cetățean are dreptul de a circula liber într-un alt stat membru, pentru a desfășura o activitate salarizată și pentru a se stabili în statul respectiv. Mai mult, are dreptul la protecție împotriva discriminării în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

Libera circulație nu trebuie confundată cu libertatea de a presta servicii, care cuprinde dreptul întreprinderilor de a presta servicii în alt stat membru și de a-și trimite temporar, în acest scop, proprii lucrători pentru a desfășura activitățile necesare. Lucrătorii detașați în contextul prestării de servicii intră sub incidența Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii.

Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a desfășura o activitate în alt stat membru.

În prima fază, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de lucrător sau furnizor de servicii.

Principiul liberei circulații a persoanelor a evoluat în contextul creării pieței interne, alături de celelalte libertăți, evoluția datorându-se atât jurisprudenței Curții de Justiție, cât și activității legislative a instituțiilor Uniunii.

Acest principiu, libertatea de circulație a lucrătorilor, se aplică pe întreg teritoriu statelor membre și pe teritoriul Spațiului Economic European. Referitor la Spațiul Schengen, este asigurată doar circulația fără control la frontierele interne a persoanelor.

Curtea de Justiție a definit conceptul de „lucrător”, noțiunea nefiind definită nici de Tratat și nici de legislațiile statelor membre. Curtea de Justiție a considerat că definirea „lucrătorului” nu poate face obiectul unor definiții naționale sau al unor interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept comunitar și nu de drept național: „Această noțiune trebuie definită în conformitate cu criterii obiective, care disting relația de muncă prin referire la drepturile și îndatoririle vizate. Trăsătura esențială a unei relații de muncă, însă, este aceea că pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează o activitate pentru și sub conducerea unei alte persoane, în schimbul căreia primește o remunerație”.

Deci, pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de Justiție a pornit de la existența unui raport de muncă. În Cauza C – 337/97, Curtea a considerat că orice persoană care îndeplinește activități de serviciu care sunt reale și efective, cu excluderea activităților atât de mărunte încât ar putea fi considerate ca fiind pur marginale și accesorii trebuie tratată ca lucrător. Activitatea respectivă trebuie să fie o activitate de subordonare și nu una independentă în sensul art. 49 din TFUE pentru a putea fi calificată ca loc de muncă. Se consideră că este esențial ca o persoana să presteze o activitate pentru sau sub conducerea unei alte persoane, pentru o perioadă de timp, iar în schimbul muncii să primească o remunerație. Activitatea pe care o desfășoară lucrătorul, trebuie să fie o activitate „economică” și „remunerată”.

Un raport de subordonare permite diferențierea lucrătorilor de persoanele care desfășoară activități independente. Într-un raport de subordonare, munca implică determinarea de către angajator a activității, a remunerației și a condițiilor de lucru. Lucrătorii care desfășoară activități independente execută sarcini pe propria răspundere și pot fi astfel răspunzători pentru daunele provocate, deoarece își asumă riscul economic al întreprinderii.

Criteriul cel mai important pentru a clarifica dacă o persoană este sau nu lucrător este natura muncii în sine.

Curtea de Justiție a susținut în mod sistematic că o persoană trebuie să desfășoare o activitate cu valoare economică autentică și reală, cu excepția activităților la o scară atât de redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar marginalii și auxiliare. Ocuparea unui loc de muncă de scurtă durată, programul de lucru limitat sau productivitatea scăzută nu pot împiedica însă, un cetățean al Uniunii să fie considerat drept lucrător. Trebuie luate în considerare toate circumstanțele cazului în ceea ce privește natura activităților respective precum și raportul de muncă.

Lucrătorii cu normă parțială, stagiarii și lucrătorii au pair intră în categoria de lucrători, dacă activitatea lor este reală și autentică. Nu trebuie să se țină cont de durata scurtă a ocupării locului de muncă în ceea ce privește durata totală a șederii persoanei respective în statul membru gazdă.

Astfel putem defini muncitorul sau lucrătorul ca fiind orice persoană care efectuează pentru altul și sub îndrumarea acestuia, o muncă reală și autentică, pentru care va fi plătit.

Cetățenii UE care au reședința într-un stat membru și lucrează în alt stat membru (lucrătorii transfrontalieri), sunt de asemenea reglementați de normele Uniunii privind libera circulație a lucrătorilor în statul membru în care sunt angajați.

În faza inițială, dreptul comunitar nu acorda libertate de circulație celor care își căutau de lucru.

În timp, dreptul de liberă circulație s-a extins și la persoanele care își căutau de lucru în alt stat membru. Statele membre trebuie să permită accesul acestora pe teritoriul lor pentru a studia piața forței de muncă și pentru a depune diligențele necesare de a se angaja. Celui care caută de lucru i se poate cere de către statul membru să părăsească teritoriul după 6 luni de la intrare, dacă nu face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și are șanse să fie angajat.

În cauza 292/89, Antonissen, Curtea de Justiție a extins câmpul de aplicare a art. 45 din TFUE și a stabilit că dispozițiile alin. (3) ale art. 45 se aplică și celor care își caută de lucru, deși înainte de această hotărâre, se considera că libertatea de circulație a unui lucrător permite deplasarea acestuia pe teritoriul altui stat membru ca răspuns la o ofertă deja existentă.

Astfel, hotărârea Curții extinde câmpul de aplicare al art. 45 și la un „lucrător potențial”, care ajunge pe teritoriul statului membru cu scopul de a-și căuta de lucru, fără ca în prealabil, să fi avut o ofertă de muncă de la un angajator din acel stat.

În cauza 53/81 („Levin”), Curtea de Justiție a interpretat un alt aspect privind noțiunea de „lucrător”, și anume deplasarea pe teritoriul unui stat membru, fără intenția de a lucra.

Astfel, Curtea a hotărât următoarele:

dispozițiile dreptului comunitar privitoare la libera circulație a lucrătorilor se referă și la un resortisant al unui stat membru care exercită pe teritoriul altui stat membru o activitate salariată din care câștigă venituri mai mici decât venitul considerat în statul respectiv ca fiind minimul de subzistență, indiferent dacă această persoană își completează veniturile obținute din activitatea salariată cu alte venituri, atingând valoarea minimă necesară sau dacă aceasta se mulțumește cu mijloace de întreținere inferioare acestui minim, cu condiția ca acesta să exercite o activitate salariată reală și efectivă;

motivele posibile care l-au putut determina pe lucrătorul unui stat membru să caute un loc de muncă în alt stat membru nu au nici o importanță în ceea ce privește dreptul său de intrare sau de ședere pe teritoriul statului menționat ultima dată, având în vedere că acesta exercită sau dorește să exercite o activitate reală și efectivă pe teritoriul său.

În privința dispozițiilor care reglementează libera circulație a lucrătorilor, art. 48 din TFUE dispune următoarele că, Parlamentul European și Consiliul adoptă, în domeniul securității sociale, măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulații a lucrătorilor.

Tot art. 48 prevede că, măsurile pe care Parlamentul European și Consiliul trebuie să le ia pentru a asigura lucrătorilor migranți și succesorilor lor în drepturi:

cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații interne, în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;

plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora

Introducere

Inițial, a fost adoptată Directiva 68/360, cu scopul de a facilita libertatea de circulație și de a elimina restricțiile cu privire la lucrători. În prezent, această directivă a fost abrogată și a fost înlocuită cu prevederile Directivei 2004/38 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, directivă care cuprinde definiția „membrilor de familie” în articolele 2 și 3.

Directiva 2004/38/CE, reglementează următoarele aspecte:

condițiile exercitării dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor;

dreptul de ședere permanentă pentru resortisanții UE și familiile lor după cinci ani de ședere legală neîntreruptă într-un alt stat membru;

limitele prevăzute pentru drepturile menționate mai sus, pe motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică;

protecția împotriva expulzării, garanții procedurale.

Astfel, sunt recunoscute următoarele drepturi:

Dreptul de ieșire (art. 4)

Dreptul de intrare (art. 5)

Dreptul de ședere:

pe o perioadă de maxim 3 luni (art. 6)

pe o perioadă mai mare de 3 luni (art. 7)

Drepturi conexe:

dreptul de a se angaja sau de a desfășura o activitate independentă (art. 23);

dreptul la egalitate de tratament (art. 24).

Conform art. 3 din Directiva 2004/38/CE, aceasta se aplică:

tuturor cetățenilor Uniunii care se mută sau își au reședința într-un stat membru, altul decât cel ai cărui resortisanți sunt;

membrilor familiilor lor, care îi însoțesc sau care li se alătură;

oricăror alți membri ai familiei, indiferent de naționalitatea lor, care nu se încadrează în definiția de la art. 2 pct. (2) și care, în țara din care au venit, se află în întreținerea sau sunt membri ai gospodăriei cetățeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de ședere cu titlul principal sau, dacă, din motive grave de sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii;

partenerului cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător.

Statul membru gazdă trebuie să întreprindă o examinare amanunțită a situației personale a cetățeanului în cauză și implicit să justifice refuzul acordării dreptului de intrare sau ședere a acestor persoane.

Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 din 14 iulie 2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European. Acest act normativ se aplică doar cetățenilor celorlalte state membre ale Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora.

Dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate al cetățenilor români este garantat de Constituția României în prevederile art. 25 alin. (1) și de Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 25 alin. (1) din Constituția României „Dreptul la liberă circulație, în țară și străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”.

Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate prevede în art. 1: „Prezenta lege stabilește condițiile în care cetățenii români își pot exercita dreptul la liberă circulație în străinătate, precum și limitele exercitării acestui drept”. Iar, art. 38 din lege stabilește care sunt situațiile în care libera circulație a cetățenilor români poate fi restricționată.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condițiile și cu privire la următoarele categorii de persoane:

cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat;

cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulație a lucrătorilor în interiorul Uniunii, stipulează la art. 10 că, membrii familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe teritoriul țării din Uniune unde lucrătorul respectiv își desfășoară activitatea, iar Directiva nr. 73/148 cuprinde, la articolul 1 dispoziții similare referitoare la membrii familiei lucrătorului independent și la membrii familiei persoanei care este destinatară a unui serviciu.

Membrii familiei se pot deplasa pe teritoriul țării de primire, chiar dacă nu au cetățenia unui stat din Uniune, familia beneficiind de aceleași drepturi.

Conform dispozițiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE prin „membru de familie” se înțelege:

soțul/soția;

partenerul/partenera cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă potrivit legislației statului membru gazdă parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;

descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului;

ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului.

Prin „stat membru gazdă” se înțelege statul membru în care se deplasează un cetățean al Uniunii în scopul de a-și exercita dreptul de liberă circulație și ședere.

Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul propriu. Membrii familiei se pot stabili pe teritoriul țării de primire inclusiv în situația în care nu locuiesc împreună cu lucrătorul respectiv.

Dreptul de ieșire, intrare și ședere

Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru toți cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora a abrogat și a înlocuit prevederile Directivei 68/360, directivă adoptată cu scopul de a facilita libertatea de circulație și de a elimina restricțiile cu privire la lucrători, parțial și prin clarificarea cerințelor de formă referitoare la dreptul de intrare și de ședere al neresortisanților.

Directiva 2004/38/CE prin dispozițiile sale întărește mijloacele de protecție materiale și procedurale ale lucrătorilor migranți, extinde într-o oarecare măsură categoria membrilor de familie protejați și limitează situațiile în care statele pot deroga de la drepturile de liberă circulație sau le pot restrânge.

Mai mult, ea definește în articolele 2 și 3 ce înseamnă „membrii de familie”. Articolul 6 din directivă recunoaște un drept inițial de intrare și de ședere pentru cel mult trei luni tuturor cetățenilor UE și familiilor acestora, fără îndeplinirea altor condiții în afară de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport. Directiva mai recunoaște în preambulul său și statutul provizoriul al persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă.

Conform art. 7 din directivă, toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă:

sunt salariați sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă, sau

au suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povara pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și posedă o asigurare medicala cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă, sau

sunt înscriși într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă, pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, și

posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere, sau

sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește condițiile menționate anterior.

Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni

Articolul 8 din Directiva 2004/38/CE prevede că, pentru perioade de ședere ce depășesc trei luni, lucrătorilor și familiilor lor li se poate solicita să se înregistreze la autoritățile statului gazdă și că pot primi, la prezentarea unui pașaport valabil sau a unei cărți de identitate și a confirmării de angajare, un certificat de înregistrare ca dovadă a dreptului lor de ședere.

Termenul de înregistrare este de cel puțin trei luni de la data sosirii. Nerespectarea cerinței de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.

Eliberarea permiselor de ședere și valabilitatea acestora

Sistemul anterior al permiselor de ședere prevăzut de Directiva 68/360, deși a fost înlocuit cu o procedură de înregistrare mai simplă pentru lucrătorii și familiile lor s-a păstrat în ceea ce privește membrii de familie care nu sunt resortisanți ai UE, acestora trebuind să li se emită un permis conform art. 9 și 10.

Dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii, care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, se confirmă prin eliberarea documentului intitulat „Permis de ședere pentru un membru de familie al unui cetățean al Uniunii”, în termen de cel mult 6 luni de la data la care aceștia prezintă cererea.

Pentru eliberarea permisului de ședere, statele membre solicită prezentarea următoarelor documente:

un pașaport valabil;

un document care să ateste existența unei relații de familie sau a unui parteneriat înregistrat;

certificatul de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, orice altă dovadă că cetățeanul Uniunii pe care îl însoțesc sau căruia i se alătură își are reședință în statul membru gazdă;

un document eliberat de autoritatea relevantă din țara de origine sau țara din care au sosit, care să ateste că persoanele în cauză se află în întreținerea ori sunt membrii ai gospodăriei cetățeanului Uniunii, ori o dovadă a existenței unor probleme grave de sănătate care să necesite îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii. Permisul de ședere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de ședere a cetățeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de cinci ani.

Valabilitatea permisului de ședere nu este afectată de:

absențe temporare care nu depășesc șase luni pe an;

anumite absențe mai mari ca durată datorate serviciului militar obligatoriu;

o absență de maximum 12 luni consecutive, determinată de motive precum sarcina, nașterea, boli grave, studiu sau formare profesională, etc.

Articolul 4 impune statelor membre să acorde cetățenilor Uniunii, care au o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil (cu o perioadă de valabilitate de cel puțin cinci ani) și membrilor familiilor lor, care nu sunt resortisanți ai unui stat membru și care dețin un pașaport valabil, dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a merge să muncească în alt stat membru. Nu se poate impune acestor persoane nici o cerință privind viza de ieșire sau o formalitate echivalentă.

Conform articolului 5 din aceeași directivă, statele membre acordă cetățenilor Uniunii permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil și acordă membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au pașaport valabil.

Nici o viză de intrare sau o formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetățenilor Uniunii. Singurii membri de familie ai unui cetățean al UE, resortisanți ai unei țări terțe, care pot fi supuși unei cerințe de viză sunt cei la care se referă Regulamentul (CE) 539/2001, care enumeră țările terțe ale căror resortisanți trebuie să dețină vize la momentul traversării frontierelor externe, precum și – în cazul Regatului Unit și al Irlandei, care nu participă la politica comună a UE privind vizele – cei prevăzuți în dreptul național. Viza trebuie să fie eliberată în mod gratuit și cât mai urgent posibil, iar cei care dețin un permis de ședere valabil emis de un stat membru în temeiul articolului 9 sunt exonerați de această cerință. Mai mult, articolul 5 alineatul (4) din Directivă prevede că, în cazul în care resortisantul UE sau membrul de familie nu are documentele sau vizele solicitate, statul membru le va oferi toate mijloacele rezonabile să obțină documentele, să li se aducă sau să dovedească prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de circulație și ședere.

Păstrarea dreptului de ședere

Articolul 7 aliniatul (3) din Directiva 2004/38 reglementează situația foștilor lucrători care, deși au încetat să lucreze, păstrează unele dintre drepturile lucrătorilor, pentru ei și familiile lor.

Articolul se referă la următoarea categorie de persoane:

cetățenii care se află în incapacitate temporară de muncă datorată unei boli sau a unui accident;

cetățenii care se află în șomaj involuntar după ce au fost angajați timp de peste un an și s-au înscris la oficiul de plasare a forței de muncă în calitate de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă;

cetățenii care se află în șomaj involuntar după ce au fost angajați cu un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau după ce au devenit șomeri în mod involuntar în timpul primelor 12 luni și s-au înregistrat la oficiul de plasare a forțelor de muncă ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. În acest caz directiva prevede că statutul de lucrător poate fi păstrat pentru cel puțin șase luni;

cetățenii care au început un stagiu de formare profesională. Cu excepția cazului în care se află în șomaj involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Dreptul de ședere permanentă

Directiva 2004/38/CE a introdus și o serie de prevederi noi, cum ar fi dreptul de ședere permanentă pentru cetățenii UE și familiile lor, care au rămas în mod legal pentru o perioadă neîntreruptă de cinci ani pe teritoriul statului gazdă și o prevedere care permite statelor membre să restrângă drepturile în caz de abuz sau de fraudă.

Dispozițiile art. 16 alin. (1) stabilesc următoarele: „Cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestuia”. Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru dar care au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani.

Continuitatea șederii nu este afectată de absențe temporare care nu depășesc un total de șase luni pe an sau de absențe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absență de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina și nașterea, boli grave, studiile sau formare profesională ori detașarea în alt stat membru sau într-o țară terță. Odată dobândit, dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul unei absențe din statul membru gazdă pe o perioadă care depășește doi ani consecutivi.

Prin derogare de la dispozițiile articolului 16, dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de ședere de cinci ani în cazurile în care:

lucratorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă, în momentul în care și-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislația statului membru respectiv, în vederea pensionării pentru limită de vârstă, ori lucrătorul care a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionarii anticipate, a lucrat în statul membru respectiv cel puțin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente și și-a avut reședința pe teritoriul acestuia pe o perioada neîntreruptă mai mare de trei ani. În cazul în care legislația statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru limită de vârstă anumitor categorii de lucrători care desfășoară activități independente, se consideră că este îndeplinită condiția de vârstă de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani;

lucratorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă care, avându-și reședința în statul membru gazdă timp de cel puțin doi ani, încetează să-și desfășoare activitatea din cauza unei incapacități permanente de muncă. În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale care îndreptățește persoana respectivă la o prestație plătită integral sau parțial de o instituție publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea nici unei condiții privind durata șederii;

lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă care, după trei ani de muncă și ședere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfășoară o activitate salariată sau independentă pe teritoriul unui alt stat membru dar își păstrează reședința pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puțin o dată pe săptămână.

Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui lucrator care desfășoară o activitate salariată sau independentă și care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independenta a dobândit el însuși dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestui stat membru.

Cu toate acestea, în cazul in care lucratorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă decedează în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă, în temeiul alineatului (1) din art. 17, membrii familiei sale care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă dobândesc dreptul de ședere permanentă în statul respectiv cu condiția ca:

la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfășurat o activitate salariată sau independentă să își fi avut reședința pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi ani neîntrerupți, sau

decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau

soțul supraviețuitor să iși fi pierdut cetățenia statului membru respectiv ca urmare a căsătoriei cu lucrătorul care a desfășurat o activitate salariată sau independentă.

Membrii familiei unui cetățean al Uniunii menționați la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2), care îndeplinesc condițiile prevăzute de directivă dobândesc dreptul de ședere permanentă după ce și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

Statele membre eliberează cetățenilor Uniunii care au drept de ședere permanentă, după verificarea duratei șederii, un document care atestă șederea permanentă la data depunerii cererii. Acest document se eliberează cât mai curând posibil.

În termen de șase luni de la data depunerii cererii, statele membre eliberează un permis de ședere permanentă membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care beneficiază de dreptul de ședere permanentă. Permisul de ședere permanentă se reînnoiește de drept la fiecare zece ani. Cererea de permis de ședere permanentă se depune înainte de expirarea primului permis de ședere. Nerespectarea obligației de a solicita un permis de ședere permanentă de către persoana respectivă este pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale. O întrerupere a șederii care nu depășește doi ani consecutivi nu afectează valabilitatea permisului de ședere permanentă. Continuitatea șederii este întreruptă de o decizie de expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.

Dreptul de ședere și dreptul de ședere permanentă privesc întregul teritoriu al statului membru gazdă. Statele membre pot impune restricții teritoriale privind dreptul de ședere și dreptul de ședere permanentă numai dacă restricțiile respective se aplică și resortisanților lor.

Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui cetățean al Uniunii care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă într-un stat membru au dreptul să desfășoare o activitate salariată sau independentă în statul respectiv.

Decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de ședere al membrilor săi de familie, care sunt resortisanți ai unui stat membru.

Divorțul, anularea căsătoriei cetățeanului Uniunii sau încetarea parteneriatului său înregistrat, nu afectează dreptul de ședere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanți ai unui stat membru. Cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de ședere permanentă în statul respectiv. Această regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru și care și-au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

Interzicerea discriminării

Conform legislației Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază de anumite drepturi și nu pot fi tratați mai rău ca naționalii.

Astfel, din jurisprudența Curții de Justiție rezultă o serie de motive care pot constitui acțiuni de discriminare.

Angajarea lucrătorilor condiționată de cetățenie sau de domiciliu, imposibilitatea de a beneficia de anumite reglementări sociale, o impozitare mai severă sunt acțiuni care au fost considerate de Curtea de Justiție, ca acțiuni de discriminare.

Un exemplu în acest sens îl constituie și hotărârea Curții de Justiție din 20.09.2001 în cauza C – 184/1999 („ Grzelczyk”).

Domnul Grzelczyk, student, de cetățenie franceză, a urmat timp de trei ani cursurile unei universități belgiene, plătindu-și studiile prin angajarea în diferite slujbe mărunte și obținerea de credite. La începutul celui de-al patrulea an de studii, a solicitat un beneficiu belgian al securității sociale, cunoscut ca alocația de minimă subzistență – ,,minimex”. Cererea i-a fost refuzată.

Curtea a stabilit, că art. 12 și 17 din TCE împiedică autoritățile belgiene să condiționeze acordarea minimex de încadrarea în condițiile prevăzute de Regulamentul 1612/68/CEE. Argumentul Curții a fost acela că legislația belgiană relevantă declara eligibil solicitantul care nu este belgian numai daca i se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE privind libertatea de circulație a lucrătorilor în Comunitate. Regulamentul în cauză se aplică lucrătorilor, și nu studenților iar dacă ar fi fost cetățean belgian, ar fi avut dreptul la alocație. Instanța belgiană a concluzionat că reclamantul nu este lucrător, dar avea dubii în ceea ce privește compatibilitatea legislației belgiene cu art. 12 și 17 din TCE. Instanța belgiană a solicitat o interpretare preliminară Curții de Justiție.

Curtea a statuat că rezultă clar din legislația belgiană că un student belgian, ce s-ar afla în aceeași situație cu domnul Grzelczyk, ar beneficia de minimex, ceea ce conduce la ideea că ne aflăm în prezența unui caz de discriminare pe bază de cetățenie, care, în principiu, este interzis de art. 12 din TCE. Totuși, art. 12 trebuie interpretat împreună cu prevederile tratatului referitoare la cetățenia Uniunii, art. 17 din TCE pentru a-i determina domeniul de aplicare.

Curtea a analizat apoi legislația secundară relevantă pentru studenți și anume Directiva nr. 93/96/CEE privind dreptul de rezidență al studenților – subliniind că directiva nu conține prevederi pentru alocarea de beneficii sociale studenților rezidenți în statul membru gazdă, dar nici nu interzice acest lucru. De aceea, Curtea a hotărât că art. 12 și 17 din TCE împiedică autoritățile belgiene să condiționeze acordarea minimex de încadrarea în condițiile prevăzute de Regulamentul nr. 1612/68/CEE.

În concluzie, Curtea de Justiție a stabilit că a avut loc o discriminare pe motiv de naționalitate.

În Decizia din 12 mai 1998, Cauza C – 85/1996, Curtea de Justiție a statuat, că dreptul comunitar se opune cerințelor unui stat membru ca resortisanții altor state membre autorizați să aibă reședința pe teritoriul său să prezinte un permis de ședere conform, eliberat de administrația națională, pentru a beneficiat de o alocație de creștere a copilului, cât timp cetățenii statului respectiv trebuie doar să aibă domiciliul sau reședința obișnuită în acest stat membru.

Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor

Excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor sunt, pe de-o parte, cele reglementate de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de dreptul derivat, iar, pe de altă parte, excepțiile jurisprudențiale.

3.6.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în cadrul dreptului derivat

În baza dispozițiilor TFUE și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii, statele membre pot institui, în anumite situații, restricții de la principiul liberei circulații a persoanelor.

Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în două categorii:

Măsuri care se întemeiază pe dispozițiile art. 45 alin. (4) din TFUE și care au fost stabilite în funcție de natura sau caracteristicile unor activități profesionale;

Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanților statelor membre. În baza acestor măsuri, țările din Uniune pot să refuze intrarea și șederea persoanelor de cetățenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate fi să fie justificat prin motive care țin de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.

Prima categorie de măsuri se întemeiază pe prevederile art. 45 alin. (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Excepția prevăzută în alin. (4) al articolului 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) se referă la încadrarea în administrația publică. Astfel, aceste dispoziții situează în afara domeniului de aplicare al primelor trei aliniate din art. 45, o serie de locuri de muncă, ce implică participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și a funcțiilor care au ca obiect protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivități publice.

Jurisprudența a statuat faptul că, statele membre nu pot considera, o anumită funcție ca făcând parte din administrația publică, numai pe baza numelui sau a denumirii acelei funcții sau pentru simplul fapt că atribuțiile funcției sunt guvernate de dreptul public. Astfel, un stat nu poate încadra anumite activități, de exemplul de tip economic sau social, în sfera derogării prevăzute de Tratat, prin simpla includere a acestora în domeniul dreptului public al statului și prin asumarea responsabilității îndeplinirii lor.

Curtea de Justiție a considerat că scopul acestor prevederi ale Tratatului erau de a permite statelor membre să rezerve propriilor cetățeni posturile din administrația publică, deoarece, se consideră că, posturile respective implică o legătură specială de loialitate și reciprocitate a drepturilor și îndatoririlor între stat și angajat.

Cauza 4/91 (Annegret Blies c. Ministerul Educației Naționale) are ca obiect o acțiune prelminară cu privire la interpretarea articolului 48 alin. (4) din TCEE (fost art. 39 alin. (4) TCE, în prezent art. 45 alin. (4) din TFUE), formulată de către Tribunalul administrativ din Paris, în cadrul litigiului între Ministerul Educației Naționale francez și o resortisantă de cetățenie germană, care a solicitat înscrierea sa la concursul de obținere a certificatului de aptitudine, în calitate de cadru didactic în învățământul german de gradul doi.

Cererea acesteia a fost refuzată de către directorul de recrutare din Ministerul Educației Naționale pe motiv de cetățenie, iar solicitanta a atacat ierarhic decizia în cauză la Ministerul Educației Naționale. Ca urmare a lipsei unui răspuns din partea ministrului, d-na Bleis a introdus o acțiune în anulare la Tribunalul din Paris împotriva deciziei de respingere implicite, care rezultă din această tăcere.

La rîndul său, Tribunalul din Paris a considerat că validitatea deciziei atacate depindea de interpretarea art. 48 alin. (4) din TCEE și a solicitat Curții să se pronunțe cu titlul preliminar, cu privire la întrebarea dacă postul de cadru didactic pe bază de certificat din învățământul secundar al instituțiilor de învățământ public francez constituie un post în administrația publică.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție, prin posturi în administrația publică se înțelege, în sensul alineatului (4) al articolului 48 din TCEE, un ansamblu de posturi care comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea autorității publice și a funcțiilor, care au ca obiect apărarea intereselor generale ale statului și a altor colectivități publice și care, prin acestea, presupun, din partea titularilor, existența unui raport special de solidaritate față de stat, cât și a reciprocității drepturilor și obligațiilor care reprezintă fundamentul legăturii de cetățenie.

Posturile excluse sunt numai cele susceptibile să prezinte caracteristici ale activităților specifice ale administrației, ținând seama de atribuțiile și responsabilitățile care le sunt inerente.

Curtea s-a pronunțat deja, în sensul că aceste condiții foarte stricte nu sunt îndeplinite în cazul cadrelor didactice stagiare și a lectorilor de limbi străine.

În cauza 152/73, Giovanni Maria Sotgiu c. Deutsche Bundespost („Egalitate de tratament pentru lucrătorii resortisanți din statele membre”), Curtea de Justiție a hotărât următoarele:

Articolul 45 alin. (4) din TFUE se interpretează în sensul că excepția prevăzută de această dispoziție privește exclusiv accesul la posturile din administrația publică. Dispoziția respectivă nu poate justifica existența unor măsuri discriminatorii în privința remunerării sau a altor condiții de muncă împotriva lucrătorilor admiși în serviciul administrativ. Natura raportului juridic dintre lucrător și administrație este irelvantă în această privință;

Articolul 7 alineatele (1) și (4) din Regulamentul 1612/68/CEE se interpretează în sensul că indemnizația de separare, în măsura în care compensează inconvenientele suferite de lucrătorul separat de căminul său, reprezintă o remunerație suplimentară și se încadrează în noțiunea de „condiții de muncă”, fără a fi necesar să se clarifice dacă plata este efectuată în temeiul unei obligații legale sau contractuale, ori ca o simplă opțiune a statului, în calitate de angajator.

Normele privind egalitatea de tratament, prevăzute atât de tratat cât și la articolul 7 din Regulamentul 1612/68/CEE, interzic nu numai discriminarea evidentă pe motiv de cetățenie, ci și toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc de fapt la același rezultat. Luarea în considerare, ca un criteriu de acordare a indemnizației de separare, a faptului că un lucrător are domiciliul în alt stat membru poate, în funcție de împrejurări, să constituie o discriminare interzisă. Acest lucru nu este valabil în cazul în care regimul unei astfel de indemnizații ține cont de diferențele obiective dintre situațiile lucrătorilor ca urmare a faptului că își au domiciliul pe teritoriul național sau în străinătate la data încadrării în post.

A doua categorie de măsuri care justifică, potrivit Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, derogări de la principiul liberei circulații a persoanelor sunt cele bazate pe motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Articolul 45 alin. (3) din TFUE permite statelor membre să deroge, din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică de la principiul liberei circulații a lucrătorilor și a dreptului de stabilire precum și de la principiul privind libera circulație a serviciilor.

La data la care era în vigoare, Directiva 64/221/CEE a Consiliului privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică prevedea următoarele:

măsurile de ordine publică sau de siguranță publică trebuie să se întemeieze exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul acesteia;

simpla existență a unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru luarea măsurilor.

Prevederile art. 27 – 33 din Capitolul VI „Restrângerea dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publica sau sanatate publică” din Directiva 2004/38/CCE abrogă și înlocuiesc dispozițiile Directivei 64/221/CCE și încorporează majoritatea jurisprudenței relevante a Curții de Justiție.

Dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CCE stabilesc principiile generale cu privire la limitarea dreptului de intrare și de ședere.

Astfel, conform acestor dispoziții, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Măsurile luate de către state, din motive de ordine publică sau siguranță publică, trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeiaze exclusiv pe conduita persoanei în cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de grava la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Pentru a stabili dacă persoana respectiva reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau siguranța publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana și-a semnalat prezența pe teritoriul său, în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) din directivă, ori la eliberarea permisului de ședere, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceara statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre sa îi furnizeze informații privind antecedentele persoanei respective. Această consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul membru consultat are obligația să răspundă în termen de doua luni.

Articolul 5 aliniatul (5) din directivă stabilește faptul că, un stat membru poate cere unei persoane să-și raporteze prezența pe teritoriul său într-un termen rezonabil și nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerințe poate face persoana respectivă pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.

Ultimul aliniat al art. 27 stabilește obligația statului membru care a eliberat pașaportul sau cartea de identitate de a permite titularului documentului care a fost expulzat, din motive de ordine publică, siguranță publică sau sanatate publică, de pe teritoriul altui stat membru, să reintre pe teritoriul său făra nici o formalitate, chiar daca documentul nu mai este valabil sau dacă cetățenia titularului este contestată.

Dispozițiile art. 28 din directivă intitulat “Protecția expulzării” stabilesc următoarele:

înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul membru gazdă și legaturile sale cu țara de origine;

statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean al Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetățenie, care au dobândit dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive imperative de ordine publică sau sigurantă publică;

nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor Uniunii, indiferent de cetățenia acestora, cu excepția cazului in care decizia se bazează pe motive imperative de siguranță publica definite de statele membre, daca aceștia:

și-au avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori, sau

sunt minori, cu excepția cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.

Dispozițiile art. 29 din directivă intitulat “Sănătatea publică” stabilesc:

singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sanătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă – alin. (1);

bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv – alin. (2);

dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de ședere unui examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menționate la primul alineat. Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic – alin. (3).

Conform dispozițiilor art. 30 alin. (1) din directivă, persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia. Mai mult, persoanele interesate trebuie informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului.

Notificarea trebuie să conțină următoarele informații:

instanța judecatorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate contesta decizia,

termenul pentru contestare, și, dacă este cazul,

termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru.

Cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzator, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o luna de la data notificării.

Dispozițiile art. 31 din directivă intitulat “Garanții procedurale” stabilesc modalitatea persoanele interesate de a se apăra și de a apela la căile judiciare de atac, în statul membru gazdă și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În cazul in care contestarea deciziei de expulzare este însoțită de o cerere de luare a unor măsuri vremelnice de suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a persoanei de pe teritoriu nu se poate face înainte de luarea ordonanței privind măsurile vremelnice, cu excepția cazurilor în care:

decizia de expulzare se întemeiază pe o hotărâre judecatorească anterioară, sau

persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale judiciară de atac, sau

decizia de expulzare se întemeiază pe motive imperative de siguranță publică, în conformitate cu articolul 28 alineatul (3).

Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevazute la articolul 28.

Statele membre pot refuza prezența persoanei respective pe teritoriul lor pe parcursul exercitării căilor de atac, dar nu o pot împiedica să își formuleze personal apărările, cu excepția cazurilor când prezența sa ar putea cauza perturbări grave ale ordinii și siguranței publice sau când calea de atac privește refuzul accesului pe teritoriul respectiv.

Dispozițiile articolului 32 din directivă intitulat “Efectele în timp ale interdicției de intrare pe teritoriu”, stabilesc următoarele:

persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de împrejurări și, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării care a fost pronunțată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, prezentând probe ce atestă că s-a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunțată împotriva lor. Statul membru în cauza ia o decizie privind această cerere în termen de șase luni de la prezentarea acesteia;

persoanele mentionate la primul aliniat nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului membru respectiv în perioada în care cererea lor este analizată.

Dispozițiile articolului 33 din directivă referitoare la expulzare stabilesc următoarele:

expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca pedeapsă sau masură accesorie a unei pedepse privative de libertate numai cu respectarea cerintelor prevăzute la articolele 27, 28 si 29 din directivă;

în cazul în care decizia de expulzare menționată la alineatul (1) este pusă în executare după mai mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana respectivă continuă să constituie un pericol real și actual la adresa ordinii publice sau a siguranței publice și stabilește dacă de la data emiterii deciziei de expulzare s-a produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.

În cauza C – 50/06 (Comisia c. Regatul Țărilor de Jos) având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulate în temeiul articolului 226 din Tratatul CE, introdusă la 31 ianuarie 2006, Comisia Comunităților Europene a solicitat Curții să constate că, Regatul Țărilor de Jos nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi revin, datorită faptului că nu aplică cetățenilor Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, ci le aplică acestora legislația generală privind străinii, care permite stabilirea unei legături sistematice și automate între o condamnare penală și o măsură de expulzare.

Conform articolul 18 alin. (1) TCE (în prezent art. 21 din TFUE) orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a condițiilor prevăzute de Tratatul CE și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestuia.

Curtea de Justiție a stabilit că, Regatul Țărilor de Jos, prin faptul că nu aplică cetățenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE ci le aplică acestora o legislație generală privind străinii, care permite stabilirea unei legături de expulzare, nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestei directive.

Curtea de Justiție recomandă interpretarea cu strictețe a termenului de „ordine publică” iar jurisprudența a stabilit următoarele: pentru ca un stat să se poată prevala de această restricție trebuie să existe o amenințare adevărată și suficient de serioasă la adresa ordinii publice.

Din hotărârile Curții de Justiție, putem reține și alte soluții:

În cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Curtea a hotărât următoarele:

articolul 48 din TCEE (în prezent art. 45 din TFUE) are efect direct în ordinea juridică a statelor membre și conferă persoanelor de drept privat drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze;

articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea și șederea cetățenilor străini, măsuri justificate de motive de ordine publică, de siguranță publică și de sănătate publică, le conferă persoanelor de drept, drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiție într-un stat membru și pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze;

articolul 48 din TCEE și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221/CEE trebuie să fie interpretate în sensul că, un stat membru impunând restricții justificate de ordinea publică poate lua în considerare, ca ținând de comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un grup sau la o organizație, ale căror activități sunt considerate de statul membru ca reprezentând un pericol social, fără a fi cu toate acestea interzise, chiar dacă cetățenilor statului respectiv care doresc să desfășoare o activitate similară cu cea pe care dorește să o desfășoare cetățeanul unui alt stat membru nu li se impune nici o restricție, în cadrul acelorași grupuri sau al acelorași organizații;

prin urmare, Curtea a arătat că un stat membru poate, din motive de ordine publică, să-i refuze unui cetățean al unui stat membru beneficiul principiului liberei circulații a lucrătorilor în vederea desfășurării unei activități salariate determinate, chiar și atunci când acesta nu impune nici o restricție similară propriilor cetățeni.

În cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Curtea a hotărât următoarele:

constituie o „măsură” în sensul Directivei 64/221/CEE, orice act care aduce atingere, în cazul persoanelor care intră în sfera de aplicare a articolului 48 din TCEE, drepturilor de intrare și ședere liberă în statele membre, în aceleași condiții precum cetățenii statului membru gazdă. Această noțiune cuprinde actele cerute de lege unei instanțe de a propune în anumite cazuri expulzarea unui resortisant al unui stat membru, atunci când această propunere constituie o condiție prealabilă și necesară unei asemenea decizii;

articolul 3 alineatul (2) din Directiva 64/221/CEE, conform căruia existența unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru restricțiile cu privire la libera circulație pe care articolul 48 din TCEE le autorizează pe motive de ordine publică și siguranță publică, trebuie interpretat în sensul că existența unor condamnări penale nu poate fi reținută decât în măsura în care circumstanțele care au determinat aceste condamnări arată existența unui comportament personal care constituie o amenințare actuală pentru ordinea publică. Este de competența autorităților și, după caz, a instanțelor naționale să hotărască, în fiecare speță, ținând seama de condiția juridică specială a persoanelor care intră sub incidența dreptului comunitar și de caracterul fundamental al principiului liberei circulații a persoanelor;

noțiunea de ordine publică în context comunitar și, în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulații a lucrătorilor trebuie înțeleasă în mod strict, astfel încât sfera sa de aplicare nu ar putea fi determinată unilateral de fiecare dintre statele membre fără controlul instituțiilor comunitare;

împrejurările specifice care ar putea justifica recurgerea la noțiunea de ordine publică pot varia de la o țară la alta și de la o perioadă la alta și, este necesar să li se recunoască, în această privință, autorităților naționale competente o marjă de apreciere în limitele impuse de tratat și de dispozițiile impuse pentru aplicarea acestuia;

în măsura în care poate justifica anumite restricții pentru libera circulație a persoanelor care intră sub incidența dreptului comunitar, recurgerea autorității naționale la noțiunea de ordine publică presupune, în orice caz, existența în afară de perturbarea ordinii sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a unei amenințări reale și suficient de grave care afectează un interes fundamental al societății.

3.6.2. Excepțiile jurisprudențiale

Curtea de Justiție a hotărât într-o serie de cauze că, „motive imperative de interes general”, pot să justifice instituirea unor restricții în ceea ce privește libertățile fundamentale consacrate în tratate.

La fel ca în cazul liberei circulații a mărfurilor, și în cazul liberei circulații a persoanelor trebuiesc îndeplinite aceleași condiții pentru a putea fi invocată o excepție jurisprudențială.

Aceste condiții sunt următoarele:

este necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislațiilor statelor membre, care să aibă același scop cu măsura care a fost adoptată;

măsura națională instituită să se aplice în mod nediscriminator;

măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit;

măsura luată să fie proporțională în raport cu obiectivul avut în vedere.

Nu constituie restricții în sensul formulei Keck, acele proceduri care nu împiedică accesul lucrătorului străin la piața muncii, fiind valabile în mod nediscriminator și care afectează în mod egal raporturile de muncă ale naționalilor și străinilor.

Conform formulei Keck, aplicarea dispozițiilor naționale care limitează sau interzic anumite modalități de comercializare a produselor provenite din alte state membre nu poate să împiedice comerțul dintre statele membre, cu condiția ca aceste dispoziții să se aplice, tuturor agenților economici în cauză, care își desfășoară activitatea pe teritoriul național, și să influențeze în același fel, în fapt și în drept, comercializarea produselor naționale și a celor provenite din alte state membre. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor de acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru care corespund normelor emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să restricționeze accesul acestora pe piață, mai mult decât îl restricționează pe cel al produselor naționale. Reglementările respective nu intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE și în prezent art. 34 din TFUE).

În concluzie, restricțiile sunt justificate dacă sunt revendicate de interesul general, urgent și dacă se respectă principiul proporționalității.

3.7. Libertatea de stabilire

3.7.1. Reglementare

Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este reglementată de dispozițiile art. 49 – 55 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43 alin. (1) din TCE și fost art. 52 alin. (1) din TCEE) sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție se întinde și asupra restricțiilor de creare de agenții, sucursale sau filiale, de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul unui alt stat membru.

Conform dispozițiilor art. 49 alin. (2), libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și la exercitarea acestora, precum și la constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților, în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile stabilite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor privind capitalurile.

Dispozițiile art. 50 – 53 din TFUE stabilesc mijloacele procedurale prin care Parlamentul European, Consiliul și Comisia își exercită funcțiile privind dreptul de stabilire.

În vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată, Consiliul are dreptul de a lua hotărâri, în conformitate cu procedura prevăzută la art. 294 din același Tratat și după consultarea Comitetului Economic și Social, prin intermediul directivelor.

Consiliul și Comisia, prin exercitarea funcțiilor care le revin au anumite prerogative și anume:

acordă, de regulă, prioritate activităților în cazul cărora libertatea de stabilire constituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor comerciale;

asigură o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente pentru a cunoaște aspectele speciale ale diferitelor activități din cadrul Uniunii;

elimină acele proceduri și practici administrative care decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar constitui un obstacol în cale libertății de stabilire;

asigură lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenționează să inițieze această activitate;

asigură resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi terenuri și construcții situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39 alin. (2);

elimină treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de acces ale personalului angajat în cadrul sediului principal în funcțiile de conducere sau de supraveghere ale acestor agenții, sucursale sau filiale;

coordonează, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiile solicitate de statele membre societăților, în înțelesul articolului 54 paragraful doi, pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților și terților;

se asigură că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile de stabilire.

Conform dispozițiilor art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, în ceea ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice. Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol.

În cazul 2/74, Jean Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), Curtea de Justiție a fost întrebată dacă profesia juridică de avocat era în întregime exceptată de la aplicarea regulilor Tratatului, datorită faptului că aceasta cuprindea activități legate de exercitarea unei astfel de autorități.

În fapt, domnul Jean Reyners, care era de cetățenie olandez dar, care s-a născut, a crescut și a promovat studiile juridice în Belgia, a dorit să profeseze ca avocat în această țară. Legea organizării judecătorești din Belgia impunea însă, condiția cetățeniei belgiene a candidatului, ca o condiție de angajare în profesia de avocat, singura excepție fiind prevăzută pentru cazul în care există o reciprocitate în acest sens cu statul din care provine solicitantul de cetățenie străină. Domnul Reyners a făcut mai multe demersuri la Consiliul General al Baroului Național, cerând o derogare de la condiția deținerii cetățeniei, însă acestea au fost fără rezultat.

În consecință, domnului Reyners i s-a refuzat eliberarea autorizației de funcționare, motiv pentru care acesta a solicitat în instanță anularea reglementărilor interne care contravin prevederilor dreptului comunitar privind dreptul de stabilire. În cadrul acestui proces s-a formulat o acțiune preliminară la CJE.

Curtea a statuat că activitățile profesionale ale unui avocat, implicând contactul regulat și oficial și chiar cooperarea obligatorie cu instanțele, nu aveau legătura necesară cu exercitarea autorității publice. S-a arătat că simpla acordare de consultanță și asistență juridică și de asigurarea apărării unei persoane în fața instanței, chiar și în cazurile în care acest lucru trebuie făcut din oficiu sau este rezervat doar avocaților nu presupune participarea la exercitarea autorității de stat, deoarece aceste activități lasă neatinsă activitatea judecătorească și libertatea de decizie a organelor jurisdicționale.

Prevederile acestui capitol – dispune articolul 52 din TFUE (fost art. 46 din TCE) – și măsurile adoptate în temeiul acestuia, nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege și actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.

Articolul 53 din TFUE (fost art. 47 din TCE) prevede:

„(1)În vederea facilitării accesului la activitățile independente și a exercitării acestora, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum și privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.

(2) În ceea ce privește profesiile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este subordonată coordonării condițiilor lor de exercitare a acestora în diferitele state membre”.

Prin reglementările art. 54 (fost art. 48 din TCE) se realizează o calificare legală a noțiunii de „societăți” pentru a determina sfera de aplicare a dispozițiilor tratatului privind dreptul de stabilire.

Astfel, conform dispozițiilor art. 54 alin. (1), societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Iar, conform dispozițiilor art. 54 alin. (2), prin societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.

Dreptul sau libertatea de stabilire, trebuie să asigure celor care exercită o activitate economică independentă, posibilitatea de a alege în mod liber locul de funcționare al afacerii pe bază de motive strict economice.

Principiul libertății de stabilire și toate drepturile conexe acestuia, constituie în esență posibilitatea persoanelor fizice și a persoanelor juridice, de a începe și de a desfășura o activitate economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de cetățenie sau naționalitate.

Stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier. Regulile dreptului de stabilire nu se pot aplica activităților ce se desfășoară numai într-un stat membru, adică în absența unui element care să depășească granițele naționale.

Astfel, putem concluziona că dreptul sau libertatea de stabilire se referă la exercitarea într-un alt stat membru și pentru un timp nelimitat, a unor activități comerciale, cum ar fi:

exercitarea de profesiuni liberale;

înființarea unor societăți comerciale;

înființarea unor sucursale sau filiale ale societăților comerciale din alte state membre.

3.7.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă

Dreptul de stabilire include și sporturile, atât în calitate de profesionist, cât și în calitate de semiprofesionist.

Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în măsura în care ea poate fi considerată o activitate economică. Acesta este și cazul activității judecătorilor profesioniști sau semiprofesioniști de fotbal, din moment ce exercită o activitate salarială sau efectuează prestări de servicii remunerate.

În cazul 415/93 („Bosman”), dl. Bosman, jucător profesionist de fotbal de naționalitate belgiană, liber de contract a fost împiedicat de RCL, club belgian de primă divizie, să se transfere la echipa Dunkerque din Franța, de regulamentul URBSFA și UEFA.

Dl. Bosman a fost angajat începând cu anul 1988 de către RCL, în temeiul unui contract a cărui dată de încetare era 30 iunie 1990. Clubul RCL îi asigura un salariu mediu lunar de 120.000 franci belgieni, inclusiv primele.

La data de 21 aprilie 1990, RCL îi propune dlui Bosman un nou contract, pe durata unui sezon, reducându-i remunerația lunară la 30.000 franci belgieni, ceea ce reprezintă suma minimă prevăzută de Regulamentul federal al URBSFA. Refuzînd să semneze, dl. Bosman a fost înscris pe lista de transferuri. Valoarea primei de pregătire în ceea ce-l privește a fost fixată la 11.743.000 franci elvețieni.

Dat fiind faptul că nici un club nu și-a manifestat interesul pentru un transfer impus, dl. Bosman a stabilit un contract cu un club francez din Dunkerque, din divizia a doua, ceea ce a condus la angajarea sa pentru un salariu lunar de 100.000 franci belgieni și o primă de instalare de aproximativ 900.000 de franci belgieni.

La data de 27 iulie 1990 a fost încheiat un contract între RCL și clubul Dunkerque, prevăzând transferul temporar al dlui. Bosman pentru o perioadă de un an, condiționat de plata de către clubul din Dunkerque către RCL, a unei prime de 1.200.000 franci belgieni. Acest contract acorda între altele clubului din Dunkerque un drept de opțiune irevocabil cu privire la transferul definitiv al jucătorului pentru suma de 4.800.000 franci belgieni.

Cele două contracte, între clubul din Dunkerque și RCL, pe de o parte, și între clubul din Dunkerque și dl. Bosman, pe de altă parte, erau totuși supuse unei condiții suspensive, conform căreia certificatul de transfer trebuia transmis de către URBSFA către FFF (Federația franceză de fotbal) înainte de primul meci al sezonului, care urma să aibă loc la data de 2 august 1990.

Îndoindu-se de solvabilitatea clubului din Dunkerque, RCL nu a solicitat URBSFA să transmită certificatul menționat către FFF. În consecință, nici unul dintre cele două contracte nu și-a produs efectele, împiedicându-l astfel să joace pe perioada întregului sezon.

La 8 august 1990, dl. Bosman a introdus la Tribunal de première instance din Liege o acțiune împotriva RCL. În paralel cu acțiunea pe fond, el a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, în primul rând, obligarea RCL și URBSFA la plata în avans a unei sume de 100.000 franci belgieni pe lună, până la găsirea unui nou angajator, în al doilea rând, interzicerea pârâților de a împiedica angajarea sa, în special prin perceperea unei sume de bani și, în al treilea rând, ca o întrebare preliminară să fie adresată Curții.

Prin ordonanța din 9 noiembrie 1990, judecătorul care s-a pronunțat asupra cererii de ordonanță președințială a obligat RCL și URBSFA la plata lunară a unei sume de 30.000 franci belgieni în contul dlui Bosman și le-a pus în vedere acestora să nu obstrucționeze angajarea dlui Bosman.

Între timp, dl. Bosman a mai făcut două angajamente la cluburi franceze, contracte care s-au reziliat. După alte căutări în Belgia și în Franța s-a angajat în cele din urmă la un club belgian de divizia a treia.

Conform instanței de trimitere, în ciuda faptului că dl. Bosman avea statutul de „jucător liber”, acesta a făcut obiectul unui boicot din partea grupului de cluburi europene care ar fi putut să-l angajeze.

Curtea de Apel din Liege a hotărât să suspende judecata și a solicitat CJE să pronunțe o hotărâre preliminară pe mai multe aspecte. URBSFA a formulat recurs care la rândul lui a fost respins.

Potrivit regulamentului federal al URBSFA din 1983, în vigoare în perioada respectivă, trebuiesc distinse trei raporturi: afilierea, care leagă jucătorul de asociația națională, legitimarea, care leagă jucătorul de un anumit club și dreptul de joc, care este condiția necesară pentru un jucător să poată participa la competițiile oficiale. Transferul este definit ca fiind operațiunea prin care jucătorul afiliat obține un schimb de legitimare. În caz de transfer temporar, jucătorul rămâne legitimat la clubul său, dar are drept de joc pentru un alt club.

În ceea ce privește regulamentele UEFA și FIFA, acestea nu se aplică direct jucătorilor, ci sunt cuprinse în regulamentele asociațiilor naționale, care sunt singurele care au competența de a le aplica și de a reglementa relațiile dintre cluburi și jucători.

În perioada în care au avut loc faptele, Regulamentul FIFA prevedea că un jucător profesionist nu poate părăsi asociația națională la care a fost afiliat, atâta timp cât este legat prin contractul semnat și prin regulamentele clubului său, precum și cele ale asociației naționale, oricât de severe ar fi acestea. Transferul internațional era condiționat de eliberarea, de către vechea asociație națională, a unui certificat de transfer prin care aceasta confirmă că toate obligațiile financiare, inclusiv suma eventualului transfer, au fost executate.

Potrivit regulamentelor URBSFA și UEFA, un jucător devenea liber de contract doar dacă 2 sezoane era în lipsă de activitate, datorită refuzării propunerilor făcute de clubul la care evoluează. Totodată exista și o clauză de naționalitate 3+2 care permitea evoluarea în același timp a 3 străini + 2 cu stabilitate mai mare de 5 ani într-un stat membru.

Față de toată această situație, Curtea a stabilit următoarele:

Articolul 48 din Tratatul CEE (fost art. 39 din TCE, în prezent art. 45 din TFUE) nu permite aplicarea regulilor stabilite de către asociațiile sportive, potrivit cărora, un jucător profesionist de fotbal resortisant al unui stat membru, la expirarea contractului cu un anumit club nu poate fi angajat de către un club dintr-un alt stat membru decât dacă acesta din urmă a plătit clubului inițial o primă de transfer, de formare sau de promovare.

Articolul 48 din Tratatul CEE nu permite punerea în aplicare a regulilor stabilite de către asociațiile sportive potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competițiile organizate, cluburile de fotbal nu pot alinia în teren decât un număr limitat de jucători profesioniști resortisanți ai altor state membre.

Efectul direct al art. 48 din Tratatul CEE nu poate fi invocat în cazul unor cereri având ca obiect pretenții privind o primă de transfer, de pregătire sau de promovare care, la data pronunțării prezentei hotărâri, a fost deja plătită sau este încă în curs de a fi plătită în vederea executării unei obligații născute înainte de această dată, cu excepția justițiabililor care, înainte de această dată, au introdus o acțiune în justiție sau au formulat o cerere echivalentă, potrivit dreptului național incident.

Curtea de Justiție, în cazul Bosman a pronunțat o hotărâre relativă la libera circulație a lucrătorilor, libertatea de asociere și efectul direct al articolului 45 din TFUE.

Cazul Bosman este unul dintre cele mai importante cazuri din jurisprudența Curții de Justiție și a avut un efect profund asupra transferului de jucători de fotbal între statele membre ale UE.

Astfel, în urma acestei hotărâri dată de Curtea de Justiție, fotbaliștii proveniți din state terțe și care sunt beneficiari ai regulilor de naturalizare reușesc să obțină un pasaport dintr-o țară membră a UE, să se stabilească liber pe teritoriul UE și să beneficieze de protecția legislației UE privind statutul lucrătorilor.

Într-o altă cauză, 74/36 („B. N. O. Walrave și L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale, Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie și Federación Española Ciclismo”), Curtea de Justiție a stabilit următoarele:

practicarea sporturilor nu intră sub incidența dreptului comunitar, decât în măsura în care aceasta constituie o activitate economică în sensul articolului 2 din TCEE;

interzicerea discriminării pe motiv de naționalitate, formulată la articolele 7, 48 și 59 din TCEE nu privește componența echipelor sportive, în special a echipelor naționale, întrucât formarea acestor echipe este o chestiune care privește exclusiv sportul în sine, neavând ca atare legătură cu activitatea economică;

interzicerea discriminării pe motiv de naționalitate se aplică nu numai în cazul actelor autorității publice, ci și în cazul dispozițiilor de altă natură care urmăresc să reglementeze, în mod colectiv, munca salarizată și prestările de servicii.

3.7.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale

În baza dispozițiilor art. 53 alin. (1) din TFUE, Parlamentul European și Consiliul adoptă directivele privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum și privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.

Aliniatul (2) stabilește că, în ceea ce privește profesiile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este subordonată coordonării condițiilor lor de exercitare a acestora, în diferitele state membre.

Astfel, statele membre nu pot face abstracție, în aplicarea dispozițiilor lor naționale, de cunoștințele și de calificările deja obținute de persoana în cauză, într-un alt stat membru.

Refuzul unui stat membru de a recunoaște calificările din alt stat membru, constituie un obstacol în calea dreptului de stabilire.

Cauza 71/76 („Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris”) are ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea dispozițiilor Tratatului CEE în materia dreptului de stabilire, în coroborare cu anumite condiții legale pentru admiterea în profesia de avocat, introdusă în fața CJCE, în temeiul articolului 177 din același tratat, de Cour d'appel din Paris.

Domnul Jean Thieffry, de cetățenie belgiană, a obținut în iulie 1955 doctoratul în drept belgian la Universitatea din . Între anii 1956 și 1969 a exercitat profesia de avocat în cadrul Baroului din Bruxelles. Ulterior, s-a stabilit la , unde a colaborat cu un avocat înscris în Baroul din și s-a dedicat activităților de natură didactică din domeniul juridic.

La 5 decembrie 1974, domnul Jean Thieffry a obținut din partea Universității din Paris I, Panthéon-Sorbonne recunoașterea echivalenței diplomei sale de doctorat în drept belgian cu licența în dreptul francez, iar la 18 noiembrie 1975, a obținut din partea Institut d'Études judiciaires de l'université de Paris II certificatul de calificare pentru profesia de avocat. Acesta a solicitat apoi să fie admis în vederea depunerii jurământului pentru a se putea înscrie la stagiu la Baroul din .

Cererea i-a fost respinsă pe motiv că nu deținea o diplomă care să justifice o licență sau un doctorat în dreptul francez.

La 19 martie 1976, domnul Jean Thieffry a introdus o reclamație împotriva hotărârii Consiliului Baroului.

Ca urmare, în 13 iulie 1976, Consiliul Baroului a adresat Curții de Justiție o întrebare preliminară privind interpretarea articolului 57 din TCEE referitoare la recunoașterea reciprocă a titlurilor de calificare profesională în vederea accesului la activități independente, în special în scopul admiterii în profesia de avocat.

Conform motivării Curții de Justiție, în vederea facilitării accesului la activitățile independente și la exercitarea acestora, articolul 57 din TCEE (fost art. 47 din TCE, în prezent art. 53 din TFUE) însărcinează Consiliul să adopte directive care au ca obiect, pe de o parte, recunoașterea reciprocă a diplomelor și, pe de altă parte, coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind accesul la activități independente și la exercitarea acestora.

Atunci când libertatea de stabilire prevăzută la articolul 52 din TCEE (fost art. 43 TCE, în prezent art. 49 din TFUE) poate fi asigurată într-un stat membru, în temeiul, fie al actelor cu putere de lege și al actelor administrative în vigoare, fie în temeiul practicilor administrației publice sau ale unor organisme profesionale, beneficiul efectiv al acestei libertăți nu poate fi refuzat unei persoane care intră sub incidența dreptului comunitar, doar pe motiv că, pentru o profesie dată, directivele prevăzute la articolul 57 din tratat nu au fost adoptate încă.

Autoritățile naționale competente, luând în considerare cerințele dreptului comunitar, trebuie să facă aprecierile de facto care le permit să stabilească dacă o recunoaștere pronunțată de o autoritate universitară poate să constituie, pe lângă efectul său universitar, un titlu de calificare profesională. Faptul că o legislație națională nu prevede o recunoaștere a echivalenței decât în scopuri universitare nu justifică refuzul de a recunoaște o astfel de echivalență drept titlu de calificare profesională.

Astfel, în cauză, soluția instanței comunitare a fost următoarea:

Faptul de a solicita unui resortisant al unui stat membru care dorește să exercite o activitate profesională într-un alt stat membru, precum profesia de avocat, diploma națională prevăzută de legislația țării de stabilire, în timp ce diploma pe care partea interesată a obținut-o în țara sa de origine a făcut obiectul unei recunoașteri a echivalenței de autoritatea competentă în temeiul legislației țării de stabilire și i-a permis acestuia să treacă cu succes probele speciale ale examenului de calificare pentru profesia în cauză, constituie, chiar și în absența directivelor prevăzute la articolul 57, o restricție incompatibilă cu libertatea de stabilire garantată la articolul 52 din TCEE.

3.7.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice

Libertatea de stabilire este recunoscută și persoanelor juridice conform dispozițiilor Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.

Conform dispozițiilor art. 54 din TFUE, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Prin „societăți” se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.

Dispozițiile art. 55 din TFUE (fost art. 294 din TCE) stabilesc faptul că, statele membre acordă resortisanților celorlalte state membre același tratament ca și propriilor resortisanți în ceea ce privește participarea la constituirea capitalului societăților în înțelesul articolului 54, fără a aduce atingere celorlalte dispoziții din prezentul tratat.

În cazul societăților comerciale, dreptul Uniunii recunoaște doar un drept secundar de stabilire, deoarece existența lor este recunoscută numai în temeiul legii naționale ce le guvernează crearea și funcționarea.

În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar și a liberei prestări a serviciilor, persoanele juridice trebuie să îndeplinească o condiție suplimentară, și anume ca activitatea acestora să aibă o legătură efectivă și continuă cu economia unui stat membru.

Persoanelor juridice cărora li se aplică prevederile legale ale Uniunii referitoare la dreptul de stabilire și la libera prestare a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea unui stat membru.

O altă condiție este ca persoana juridică să aibă sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii.

Cerința ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este și ea înțeleasă în sens larg.

În ceea ce privește persoanelor juridice, putem concluziona următoarele:

societatea trebuie să fie înființată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru și să aibă sediul în spațiul comunitar;

organizațiile de caritate, non-profit nu intră în categoria societăților reglementate;

aceleași reguli se aplică și persoanelor juridice străine care și-au înființat un sediu pe teritoriul unui stat membru după care doresc să înființeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor state membre.

Din punctul de vedere al regimului legal, societățile și firmele înregistrate pe teritoriul Uniunii vor fi tratate după aceleași principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise sub forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun pentru sistemele de drept ale statelor naționale.

Începând din anul 1968, anul primei directive, și până în anul 1989, anul ultimei directive (cu un adaos în anul 2005 și perfecționări continue), efortul legislativ a fost unul deosebit.

Începând din anul 1968, anul primei directive, și până în anul 1989, anul ultimei directive (cu un adaos în anul 2005 și perfecționări continue), efortul legislativ a fost unul deosebit.

Reglementarea de către instituțiile Uniunii a acestui domeniu prin directive, indică intenția de a lăsa statelor membre, o marjă de apreciere în transpunere. În același timp, directivele pot fi invocate de către particulari (societăți comerciale și persoane fizice interesate) împotriva statelor sau a autorităților publice.

Directivele care reglementează acest domeniu sunt următoarele:

Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanțiilor care, pentru protecția intereselor membrilor și a altora, sunt cerute companiilor de statele membre, în înțelesul art. 58, paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenței acestor garanții în întreaga Comunitate (Directiva publicității sau a transparenței). Textul a fost modificat în principal prin Directiva 2003/58/CE dar și prin actele de aderare ale următoarelor state: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania și Portugalia, Austria, Suedia și Finlanda, grupul de state din 2004, România și Bulgaria;

A doua Directiva a Consiliului 77/91/CEE privind coordonarea măsurilor care, pentru protecția intereselor membrilor și a altor părți, sunt impuse de Statele Membre companiilor privind constituirea societăților pe acțiuni, menținerea și modificarea capitalului lor, în vederea uniformizării acestor măsuri. A fost modificată prin Directiva 92/101/CE, prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei și Portugaliei, Austriei, Suediei și Finlandei, grupului de state din 2004, României și Bulgariei și prin Directiva 2006/68/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 septembrie 2006;

A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE privind fuziunea societăților comerciale pe acțiuni. A fost amendată prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei și Portugaliei, Austriei, Suediei și Finlandei, grupului de state din 2004, României și Bulgariei dar și prin Directiva 2007/63/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007, de modificare a Directivelor 78/855/CEE și 82/891/CEE ale Consiliului, cu privire la cerința întocmirii unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau al divizării unor societăți comerciale pe acțiuni;

A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE privind situațiile financiare anuale ale anumitor tipuri de societăți. Textul directivei a suferit numeroase amendamente de-a lungul timpului;

A cincea Directivă a Consiliului a fost redactată în 1972, și prevedea coordonarea legislației statelor membre în ceea ce privește structura societăților pe acțiuni, precum și drepturile și obligațiile organelor acestora, însă nu a fost adoptată;

A șasea Directivă a Consiliului 82/891/CEE din 17 decembrie 1982, privind divizarea societăților pe acțiuni. A fost modificată prin Directiva 2007/63/CE;

A șaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, privind conturile consolidate. Textul directivei a suferit numeroase amendamente de-a lungul timpului;

A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie 1984, privind autorizarea persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile. A fost înlocuită de Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consilului, privind auditul legal al conturilor anuale și al conturilor consolidate care la rândul ei a fost modificată prin Directiva 2008/30/CE;

A zecea Directivă 2005/56/CE a Parlamentului European și a Consilului din 26 octombrie 2005 asupra fuziunilor transfrontaliere ale societăților de capital a fost edictată în anul 2005;

A unsprezecea Directivă a Consilului 89/666/CEE din 21 decembrie 1989, privind cerințele de publicitate impuse sucursalelor deschise într-un stat membru de anumite tipuri de societăți guvernate de legea altui stat;

A douăsprezecea Directivă a Consilului 89/667/CEE din 21 decembrie 1989 în materie de drept al societăților comerciale, privind societățile cu răspundere limitată cu asociat unic.

La nivelul Uniunii Europene au fost armonizate reguli disparate în materia societăților comerciale, cele mai multe referindu-se la societățile pe acțiuni; au fost avute totuși în vedere și societățile cu răspundere limitată – care, în aproape toate țările membre – au un capital social nesemnificativ și, în consecință, sunt necesare reguli specifice de protejare a terților.

În România, modificările successive suferite de Legea societăților comerciale 31/90 au avut în vedere preluarea acquis-ului în această materie, considerându-se, în principiu că, legislația românească este armonizată.

3.8. Interzicerea discriminărilor

Prevederile comunitare și implicit ale Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene interzic acțiunile discriminatorii ale statelor membre.

Astfel, sunt interzise discriminările:

deschise, pe motiv de cetățenie sau pe motiv de locul sediului principal al unei societăți;

ascunse, cum ar, de exemplu, nerecunoașterea diplomelor universitare.

Una din situațiile des întâlnite de discriminare apare în cazul unor condiționări privind reședința sau locul de origine, cerințe mult mai dificil de îndeplinit de neresortisanți.

În cazul unui litigiului între Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen (Direcția generală pentru comerț și societăți) a fost adresată o cerere Curții, în temeiul art. 177 din Tratatul CE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminarii privind interpretarea art. 52, art. 56 și 58 din același tratat.

Din dosarul acțiunii reiese că anumite persoane fizice de cetățenie daneză au înființat o firmă în Regatul Unit după care au revenit în Danemarca cu o sucursală și au vrut să înceapă activitatea. Danemarca a refuzat deschiderea sucursalei arătând că în Regatul Unit nu au activitate și că, de fapt, scopul lor este de a evita reglementările naționale mai severe la înființarea firmelor.

În cadrul acestei acțiuni, Centros susține că îndeplinește condițiile pe care legea le impune la înmatricularea unei sucursale de către o societate străină iar de vreme ce societatea a fost legal înființată în Regatul Unit este în drept să înființeze o sucursală în Danemarca.

Conform Centros, faptul că nu a desfășurat nici o activitate de la înființarea sa în Regatul Unit nu are nici un efect asupra dreptului său de liberă stabilire.

Curtea a stabilit că art. 52 și art. 58 din Tratat nu permit unui stat membru să refuze înmatricularea unei sucursale a unei societăți constituite în conformitate cu legislația unui alt stat membru, în care își are sediul, dar unde nu desfășoară activități comerciale, dacă sucursala are scopul de a permite societății în cauză să-și desfășoare întreaga activitate în statul în care se va înființa această sucursala, evitând astfel constituirea unei societăți în statul membru în cauză și eludând aplicarea normelor privind constituirea societăților din statul membru respectiv, mai stricte în materie de vărsare a unui capital social minim. Totuși, această interpretare nu exclude faptul că autoritățile primului stat membru pot lua orice măsură de natură a preveni sau a sancționa fraudele, fie cu privire la societatea însăși, dacă este cazul în colaborare cu statul membru în care aceasta a fost constituită, fie cu privire la asociații despre care s-a dovedit că încearcă, în realitate, prin intermediul constituirii unei societăți, să eludeze obligațiile pe care le au față de creditorii publici sau privați stabiliți pe teritoriul statului membru în cauză.

O altă formă de discriminare, care se întâlnește și în dreptul care guvernează libera circulație a mărfurilor și serviciilor, o reprezintă impunerea unei cerințe prin care nu se recunosc certificările și calificările dobândite în statul de origine, impunându-se alte calificări.

3.9. Excepții de la principiul dreptului de stabilire

Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, în ceea ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol.

Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia”) că profesia de avocat nu poate fi rezervată cetățenilor unui stat membru, din moment ce activitățile definitorii ale acestei profesii nu pot fi considerate ca participare la exercitarea autorității de stat. În această cauză, Curtea de Justiție a stabilit că, activitatea de expert judiciar nu presupune exercițiul autorității de stat.

În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española”), Curtea de Justiție prevede, că dreptul spaniol, conferă căpitanilor și secunzilor navelor comerciale sub pavilion spaniol, pe de o parte, prerogative legate de menținerea securității și exercițiul atribuțiilor de poliție, în special în cazul unui pericol la bord, și, pe de altă parte, atribuții în materie notarială și de stare civilă, care nu se explică exclusiv prin necesitățile impuse de comanda navei. Astfel de funcții constituie o participare la exercițiul autorității publice în scopul salvgardării intereselor generale ale statului pavilionului.

În cauza 260/97, („Unibank A/S c. Flemming G. Christensen”), Curtea de Justiție a stabilit următoarele: "Din momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50 din convenția de la Bruxelles în condiții identice executării hotărârilor judecătorești, caracterul autentic al actelor trebuie să fie stabilit într-o manieră incontestabilă, astfel încât jurisdicția statului pârât este în măsură a se raporta la autenticitatea acestora”. În aceeași cauză, avocatul general La Pergola preciza următoarele: „Ținând cont de consecințele care decurg din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu circumspecție noțiunea examinată. În fapt, actul autentic este asimilat hotărârilor judecătorești. Iar această asimilare este justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din activitatea intelectuală și de interpretare a unui ofițer public, ceea ce înseamnă – chiar dacă de manieră indirectă sau în scop de documentare – că el emană în virtutea autorității publice”. Curtea de Justiție a reținut această concluzie.

Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forță probantă superioară și caracter executoriu constituie întocmai prerogative de autoritate publică speciale de drept comun, participând în acest fel în mod direct și specific la exercițiul autorității publice. Actele autentice se impun în fața judecătorului, iar controlul de legalitate efectuat de notar se impune părților.

În cauza 2/74 care a dat naștere hotărârii Reyners, avocatul general Mayras a evocat, în special, prerogativele speciale de drept comun, atribuțiile de autoritate publică și atribuțiile de coerciție. Curtea nu a reținut această definiție și nici pe cea a Comisiei Europene. De fapt, Curtea de Justiție nu a definit până în prezent noțiunea de autoritate publică.

Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile prezentului capitol și măsurile adoptate în temeiul acestuia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege și actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispozițiilor menționate anterior.

3.10. Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) și 347 (fost 297 TCE) din TFUE pot să fie invocate și în materia liberei circulații a persoanelor.

Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de salvgardare, motivate de interese de securitate națională:

nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esnțiale ale siguranței sale (art. 346 alin. (1) pct. a);

orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea intereselor legate de producția sau comerțul cu arme, muniții și materiale de război (art. 346 alin. (1) pct. b);

Iar conform art. 347 (fost art. 297 TCE) din TFUE „Statele membre se consultă în vederea adoptării în comun a dispozițiilor necesare pentru a evita ca funcționarea pieței comune să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de probleme interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internațională gravă care constituie o amenințare de război ori pentru a face față angajamentelor contractate de acesta în vederea menținerii păcii și securității sociale”.

Articolele 346 și 347 din TFUE permit derogări de la principiile care caracterizează piața internă privitor la aspecte legate de securitatea și apărarea națională a statelor membre.

3.11. Explicații privind termenii uzitați

Libera circulație a persoanelor – are ca temei juridic articolul 21 din TFUE (fost art. 18 din TCE și fost art. 8a din TCEE): “Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”.

Lucrătorul – orice persoană care efectuează pentru altul și sub îndrumarea acestuia, o muncă reală și autentică, pentru care va fi plătit;

Dreptul de stabilire – are ca temei juridic art. 49 din TFUE (fost art. 43 din TCE și fost art. 52 din TCEE). Astfel, conform alin. (1), “În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.” Alin. (2) stabilește următoarele: “ Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile”.

3.12. TEMĂ: Identificați și comentați principalele deosebiri între dreptul de liberă circulație a lucrătorilor și libertatea de stabilire.

3.13. Întrebări, exerciții, aplicații

Definiți conceptul de „lucrător”.

Identificați condițiile necesare pentru dobândirea calității de „lucrător”.

Identificați drepturile lucrătorilor stabilite de Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Detaliați prevederile „Dreptului de ședere” stabilite de dispozițiile Directivei 2004/38/CE.

Precizați în ce condiții se poate obține permisul de ședere și care sunt persoanele care-l pot obține.

Precizați care sunt condițiile în care se poate obține dreptul de ședere permanentă.

Identificați motivele pentru care se poate restrânge dreptul de intrare și dreptul de ședere, conform Directivei 2004/38/CE.

Precizați ce este libertatea de stabilire și ce presupune.

Identificați care sunt excepțiile de la dreptul de stabilire.

Definiți societățile conform art. 54 din TFUE.

Care a fost soluția Curții de Justiție în cazul Politierechtbank te Mechelen – Belgia c. Hans van Lent, din 2 octombrie 2003 ? Argumentați.

Domnul Van Lent, cetățean belgian deține un automobil înmatriculat în Luxemburg, unde acesta lucrează. Automobilul este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.

Legislația belgiană instituie obligația rezidenților belgieni de a înmatricula mașinile în Belgia pe numele proprietarului, ceea ce dl. Van Lent nu putea face deoarece firma de leasing era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autoritățile belgiene i-au intentat proces penal domnului Van Lent. Tribunalul belgian a sesizat Curtea de Justiție în legătură cu compatibilitatea legislației belgiene cu principiul liberei circulații a lucrătorilor, consacrat de Tratatul FUE.

Dreptul aplicabil în cauză este art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) privind libera circulație a lucrătorilor.

În motivarea hotărârii, Curtea de Justiție precizează faptul că, în absența unei armonizări în domeniu, statele membre pot fixa condițiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiția respectării dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a lucrătorilor. Legislația belgiană în materie poate descuraja însă, angajarea cetățenilor belgieni în alte state membre.

Curtea a reținut faptul că, din august 2001, legea belgiană îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze mașina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul mașinii nu are dreptul de rezidență pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea Curtea consideră că nici aceste dispoziții nu sunt de natură a elimina restricțiile aduse liberei circulații a lucrătorilor.

3.14. Rezolvați următoarele teste grilă

Pentru ca un cetățean să se prevaleze de dispozițiile art. 45 din TFUE:

nu trebuie să desfășoare o activitate independentă

trebuie să fie cetățean al unui stat membru

nu trebuie să fi obținut cetățenia unui stat membru după momentul aderării la UE

În accepțiunea Curții de Justiție lucrător:

este o persoană care a semnat un contract de muncă

este o persoană care desfășoară o activitate marginală și auxiliară

este persoana care desfășoară o activitate cu valoare economică certă în beneficiul și sub conducerea altei persoane în schimbul unei remunerații

Conform jurisprudenței Curții de Justiție, salariul este:

suma de bani plătită în schimbul muncii prestate

orice contraprestație acordată lucrătorului ca urmare a muncii prestate, fie ea bănească, sau în produse

o sumă de bani plătită bani doar celor care lucrează cu normă întreagă

Dispozițiile articolului 45 alin. (4) din TFUE nu se aplică:

lucrătorilor din sectorul privat

încadrării în administrația publică

lucrătorilor care au rezidența pe teritoriul UE

Un lucrător salariat poate sau nu să invoce prevederile legale comunitare consacrate lucrătorilor salariați, chiar în propria ?

da, întotdeauna, datorită faptului că dispozițiile tratatului sunt direct aplicabile

în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit niciodată propria , acea persoană nu va putea invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparține reglementările legale comunitare consacrate liberei circulații a lucrătorilor salariați pentru că este vorba de o situație juridică internă iar reglementările legale comunitare nu vizează astfel de situații

nu, în cazul în care persoana în cauză s-a prevalat deja anterior de reglementările legale comunitare

Termenul de ”lucrător nesalariat” este considerat, din punctul de vedere al Curții de Justiție:

ca o activitate nesalariată în funcție de gradul de independență al respectivei persoane și de riscul economic pe care aceasta și-l asumă

cel care prestează muncă și este plătit mai mult sau mai puțin decât un lucrător salariat

cel care nu primește nimic în schimbul muncii depuse

Dreptul la liberă stabilire poate fi folosit:

doar cu titlu principal

doar cu titlu secundar

atât cu titlu secundar, cât și cu titlu principal

Conform dispozițiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE, prin “membru de familie” se înțelege:

soțul, dar numai dacă este de sex diferit decât cel care deține cetățenia Uniunii, căsătoria dintre persoane de același sex nefiind recunoscută de legislația UE

descendenții care au depășit vârsta de 21 de ani

partenerul cu care persoana ce are cetățenia UE a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă potrivit legislației statului membru gazdă parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei

Calitatea de membru de familie este condiționată de:

cetățenia unui stat membru al Uniunii

cetățenia unui stat membru al Spațiului Schengen

scopul reunirii familiei persoanei ce deține cetățenia Uniunii în propria

Omisiunea de a solicita eliberarea unui permis de ședere:

se sancționează cu expulzarea persoanei în cauză

poate face persoana respectivă pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale

se sancționează cu amendă, dar aceasta nu trebuie să fie supusă principiului proporționalității

Persoana ce are cetățenia UE dobândește un drept de ședere permanent în statul de primire:

după un an de ședere permanentă

după cinci ani de ședere permanentă

după zece ani de ședere întreruptă

Curtea de Justiție a statuat că persoanele juridice se pot prevala de libera circulație:

dacă desfășoară o activitate reală pe teritoriul unui stat membru

dacă sunt constituie în conformitate cu legislația unui stat membru și au sediul social și își desfășoară activitatea în cadrul Uniunii

indiferent unde își desfășoară activitatea

Conform art. 54 TFUE, entitățile care invocă reglementările legale ale Uniunii trebuie:

să fie constituite în conformitate cu legea unui stat

să aibă sediul social în interiorul Uniunii

să aibă scop lucrativ

În ceea ce-i privește lucrătorii independenți sunt interzise discriminările:

deschise

ascunse

toate formele de discriminare.

Principiul egalității de tratament se aplică:

doar lucrătorilor

doar persoanelor ce călătoresc pe teritoriul Uniunii

tuturor persoanelor care au cetățenia unui stat membru al Uniunii

În vederea libertății de stabilire în virtutea art. 51 din TFUE:

fac excepție activitățile care sunt asociate, în statul membru interesat, chiar cu titlu ocazional, exercitării autorității publice

fac excepție activitățile care sunt asociate, în statul membru interesat, numai cu titlu permanent, exercitării autorității publice

nu fac excepție funcțiile de notar sau de executor judecătoresc

Din jurisprudența Curții de Justiție se poate spune că ordinea publică:

se referă la fundamentele statului

se referă la securitatea statului

se referă la fundamentele societății, libertatea și securitatea persoanelor

Ordinea publică poate fi invocată în situația în care comportamentul unei persoane:

reprezintă o amenințare reală

reprezintă o amenințare actuală

reprezintă o amenințare reală, actuală, și suficient de gravă la adresa intereselor fundamentale ale societății

Expulzările colective:

sunt posibile

pot fi justificate pe motiv de ordinea publică și siguranța publică

sunt interzise

Persoana față de care a fost adoptată o măsură de interdicție poate să solicite readmisia pe teritoriul unui stat membru după o perioadă:

de cel puțin 3 ani de la aplicarea deciziei

de cel puțin 1 an din momentul notificării

de cel puțin 2 ani din momentul intrării în țara de origine a persoanei expulzate

Pentru a nu fi discriminatorie o măsură luată de un stat membru:

trebuie să fie luată doar în ceea ce îi privește pe proprii cetățeni

trebuie să fie o măsură punitivă

trebuie să fie luată și în aceea ce îi privește pe proprii resortisanți

De esența noțiunii de ”lucrător”:

este caracterul economic, real al muncii și primirea unei remunerații

este numai caracterul economic al muncii

este primirea unei sume de bani

3.15. Bibliografie

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;

Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;

Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Editura C.H. Beck, București, 2009;

Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, București, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2006;

Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002;

Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, Culegere de rezumate, Volumul II, Institutul European din România, București, 2009;

Daniela Ivan, Hotărâri recente și consacrate ale Curții de Justiție a Comunităților Europene, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE. Libertatea de a presta servicii. Libera circulație a persoanelor și dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicția comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor acquis-ului comunitar, ediția a V-a, revăzută și adăugită, București, 2008;

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.

TEMA IV

LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR

Cuprins:

4.1. Reglementare

4.2. Noțiunile de “capitaluri” și de “plăți”

4.3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților

4.4. Clauze de salvgardare

4.5. Explicații privind termenii uzitați

4.6. TEMĂ

4.7. Întrebări, exerciții, aplicații

4.8. Rezolvați următoarele teste grilă

4.9. Bibliografie

Obiective:

cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii liberei circulații a capitalurilor;

cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei circulații a capitalurilor;

cunoașterea și înțelegerea conceptelelor de "capitaluri" și "plăți";

cunoașterea excepțiilor de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților;

cunoașterea și înțelegerea clauzelor de salvgardare;

înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii Europene în ceea ce privește libera circulație a capitalurilor și plăților.

4.1. Reglementare

Prevederile art. 67 – 73 (fost art. 73b-73g) din Tratatul de la Roma (CEE) erau mai puțin imperative în ceea ce privește libera circulație a capitalurilor decât cele aplicabile în cazul liberei circulații a mărfurilor, a lucrătorilor, a serviciilor și a dreptului de stabilire.

Art. 67 din CEE stabilea următoarele:

(1) În perioada de tranziție și în măsura necesară bunei funcționări a pieței comune, statele membre elimină treptat în relațiile dintre ele restricțiile impuse circulației capitalurilor aparținând rezidenților statelor membre, precum și tratamentul discriminatoriu în baza cetățeniei ori naționalității sau reședinței ori sediului social al părților sau a locului plasamentului de capital;

(2) Cel târziu la încheierea primei etape, nu se mai aplică nici un fel de restricții plăților curente aferente circulației capitalurilor între statele membre.

Articolul 71 din CEE prevedea la rândul lui:

statele membre trebuie să depună eforturi pentru a evita introducerea în Comunitate a unor noi restricții de schimb care să afecteze circulația capitalurilor și plăților curente aferente acestora și să nu facă și mai restrictive reglementările existente.

În Tratatul privind Uniunea Europeană, locul articolelor 67-73 a fost luat de articolele 73b-73g.

Articolul 73b TUE a introdus interdicția restricțiilor privind circulația în termenii următori:

(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, toate restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țări terțe sunt interzise;

(2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, toate restricțiile privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țări terțe sunt interzise.

Interdicția prevăzută de articolul 73b nu este absolută, deoarece articolul 73c dispune:

(1) Articolul 73b nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările terțe, a restricțiilor existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului intern sau comunitar, în ceea ce privește circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe piețele de capitol.

Conform art. 73 d TUE:

Articolul 73b nu aduce atingere dreptului pe care îl au statele membre:

de a aplica dispozițiile incidente ale legislației lor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii ce nu se află în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul în care le sunt investite capitalurile;

de a lua toate măsurile indispensabile pentru a combate încălcarea legilor și reglementările proprii, în special în domeniul fiscal sau al controlului prudențial al instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice sau de a lua măsuri justificate de motive privind ordinea sau siguranța publică

În cazul în care, în împrejurări excepționale, circulația capitalurilor provenind din sau având ca destinație țări terțe provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave pentru funcționarea Uniunii economice sau monetare, Consiliul hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei și după consultarea BCE, poate adopta în raport cu țări terțe măsuri de salvgardare pentru o perioadă care nu poate depăși 6 luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.

În prezent, prevederile consacrate liberei circulații a capitalurilor sunt cuprinse în Capitolul IV intitulat „Capitalurile și plățile” din TFUE, respectiv în articolele 63 – 66. Tratatul reglementează în mod distinct „plățile curente” și „circulația capitalului”.

Conform art. 63 din TFUE (fost articol 56 TCE și fost art. 73b din TCEE):

(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe;

(2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

4.2. Noțiunile de „capitaluri” și de „plăți”

Cele două noțiuni de „capitaluri” și „plăți” nu au fost definite de prevederile articolelor menționate. Rolul de a defini aceste două noțiuni a căzut în sarcina Curții de Justiție și a doctrinei.

Astfel, în ce privește capitalurile doctrina consideră că prin această noțiune se înțeleg „valorile scripturale, încoporate sau nu în titluri, ca și monedele metalice care au un curs legal în momentul operației efectuate”.

Plățile curente au fost definite de Curtea de Justiție, în cauza Luisi et. C. Carbone, dar mai mult prin elementele care le diferențiază de mișcările de capitaluri.

În cauză este vorba de doi rezidenți italieni, G. Luisi și C. Carbone care au fost amendați de autoritatea italiană competentă pe motiv că au încălcat reglementările legale, schimbând în valută străină între anii 1975 și 1976 o sumă ce depășea limita admisă pentru fiecare rezident italian în cursul unui an. Potrivit prevederilor legale italiene, un rezident italian nu putea să schimbe mai mult de 500.000 lire italiene în valută străină pe an pentru călătorii turistice, de afaceri, de studii sau pentru a beneficia de îngrijiri medicale în alte țări. Cei doi rezidenți italieni au folosit valuta străină în scop turistic și pentru îngrijiri medicale în alte state membre. Ei au contestat compatibilitatea dispozițiilor legale italiene care au fost aplicate cu reglementările legale comunitare consacrate liberei prestări a serviciilor și liberei circulații a plăților pentru serviciile furnizate, iar tribunalul competent din Genova a solicitat Curții de Justiție Europene să se pronunțe referitor la modul de interpretare a prevederilor legale comunitare pertinente în cauză.

Ca răspuns, Curtea de Justiție a precizat următoarele:

transferurile corespunzătoare unei obligații de plată decurgând dintr-o tranzacție în domeniul schimburilor de mărfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca mișcări de capitaluri;

plățile corespunzătoare călătoriilor în interiorul Comunității, efectuate pentru afaceri, studii și turism, au caracter de plăți curente corespunzătoare achiziției de bunuri sau prestări de servicii;

transferurile de capitaluri nu au ca obiect remunerarea unei prestări ci plasamentul și investițiile, spre exemplu plata primei de asigurare de daune sau de responsabilitate intră în categoria plăților curente, pe când plata primei de asigurare de viață sau care are ca obiect constituirea unui capital este o operație de transfer de capitaluri.

În concluzie, rezultă că plățile curente sunt transferuri de devize care constituie o contraprestație în cadrul unei tranzacții subsecvente în timp ce circulația capitalurilor este constituită din operațiuni financiare care vizează, în mod esențial folosirea sau investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu.

Transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investițiile directe, foarte importante pentru dezvoltarea economică și pe de altă parte acumulările de capitaluri, care prevăd crearea de fonduri pentru finanțarea investițiilor.

Dacă plățile curente au fost supuse unei liberalizări imediate, de acestea depinzând liberalizarea efectivă a mărfurilor și serviciilor, transferurile de capitaluri au fost liberalizate într-o manieră progresivă.

Libera circulație a capitalurilor a fost asigurată în mod treptat prin apariția a trei directive.

Prima directivă este cea din 11 martie 1960 și care a fost modificată, într-o mică măsură în anul 1962. Această directivă clasifică mișcările de capitaluri într-o anexă, prevăzând patru grade diferite de liberalizare. Astfel, liberalizarea era necondiționată pentru investițiile directe legate de dreptul de stabilire.

A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986 și anume Directiva 86/566CEE, prin care au fost liberalizate creditele pe termen lung legate de operațiunile cu titluri care nu erau negociate la bursă. A doua directivă a modificat prima directivă din 11 martie 1960.

A treia directivă este Directiva Consiliului nr. 88/361/CEE din 24 iunie 1988 prin care s-a înfăptuit liberalizarea completă a circulației capitalului și care liberaliza în mod special mișcările pe termen scurt. Directiva 88/361 a înlocuit Directiva 72/156/CEE a Consiliului din 21 martie 1972 privind reglementarea fluxurilor internaționale de capital și neutralizarea efectelor lor nedorite asupra lichidității interne.

Tratatul de la Maastricht, fără a abroga Directiva 88/361, a accentuat liberalizarea mișcărilor de capitaluri. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizării totale între statele membre, dar și față de statele terțe.

Chiar dacă Tratatul CE nu definește sintagma „mișcare de capitaluri”, Directiva 88/361/CEE1, precum și nomenclatura aferentă, poate fi utilizată, conform unei jurisprudențe constante, în scopul definirii unei mișcări de capitaluri.

Conform Anexei nr. 1 privind Nomenclatorul Domeniilor de Circulație a Capitalului, domeniile de circulație a capitalului prevăzute în directivă se referă la:

toate operațiunile necesare realizării circulației capitalului: încheierea și efectuarea tranzacțiilor și transferurilor aferente. Tranzacția se realizează, în general, între rezidenții diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri de deplasare a capitalului sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu (de exemplu, transferuri de active aparținând emigranților);

operațiunile efectuate de către o persoană fizică sau juridică, inclusiv operațiunile privind activele sau pasivele statelor membre sau ale altor instituții ale administrației publice și organizații publice;

accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piață utilizate pentru efectuarea operațiunii în cauză. De exemplu, conceptul achiziționării de valori mobiliare și alte instrumente financiare cuprinde nu numai operațiunile la vedere, ci și toate tehnicile de tranzacționare disponibile: tranzacții la termen, tranzacții cu primă sau garanție, operațiuni swap contra altor active, etc. Tot astfel, conceptul de operațiuni în cont curent și în contul de depozit cu instituțiile financiare cuprinde nu numai deschiderea de conturi și plasarea de fonduri în aceste conturi, ci și tranzacțiile valutare la termen, indiferent dacă acestea acoperă riscul valutar sau adoptă o poziție valutară deschisă;

operațiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obținute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligațiilor Uniunii;

operațiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.

Prezentul nomenclator nu constituie o listă exhaustivă a domeniilor circulației capitalului – de unde rezultă și titlul XIII – „Alte deplasări de capital”, pct. F, intitulat „Diverse”. Prin urmare, nu trebuie interpretată ca limitând aria de aplicabilitate a principiului liberalizării depline a circulației capitalului, astfel cum este ea prezentată în articolul 1 al directivei.

Conform dispozițiile art. 1 alin. (1) din Directiva 88/361, statele membre vor elimina restricțiile asupra circulației capitalului care se realizează între rezidenții lor: Pentru a facilita aplicarea prezentei directive, circulația capitalului va fi clasificată în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I.

Iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că, transferurile legate de circulația capitalului se vor efectua în aceleași condiții ale cursului de schimb ca cele care guvernează plățile privind tranzacțiile curente.

4.3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților

Articolul 65 din TFUE moderează, sub anumite aspecte, reglementările prevăzute de art. 63 din același tratat.

Conform dispozițiilor art. 65 din TFUE (fost art. 58 din TCE) alin. (1) , statele membre sunt îndreptățite:

(a) să aplice dispozițiile pertinente ale legislației fiscale care stabilesc o distincție între contribuabili care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul în care capitalurile sunt investite;

(b) să adopte toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, îndeosebi în materie fiscală sau în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, să stabilească proceduri de declarare a circulației capitalurilor, în scop de informare administrativă ori statistică sau să ia măsuri justificate prin motive legate de ordinea publică ori siguranță publică.

Articolul 65 alineatul (1) litera (a) se referă la impunere și constituie una dintre principalele excepții de la articolul 63 din același tratat.

Prevederile cuprinse în capitolul referitor la capitaluri și plăți din TFUE nu înlătură posibilitatea aplicării, în materia dreptului de stabilire, a restricțiilor care sunt compatibile cu acest tratat.

Măsurile și procedurile menționate la alineatele (1) și (2) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.

4.4. Clauze de salvgardare

În cadrul raporturilor dintre Uniunea Europeană și țările terțe pot să fie invocate mai multe clauze de salvgardare.

Potrivit art. 64 din TFUE (fostul art. 57 TCE) alin. (1), statele membre sunt abilitate să păstreze restricțiile existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului național sau al dreptului comunitar, adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, dacă acestea implică investiții directe, inclusiv investiții imobiliare, sedii, prestarea de servicii financiare ori admiterea de titluri pe piețele de capitaluri. În ceea ce privește restricțiile în vigoare în temeiul legislațiilor naționale în Bulgaria, în Estonia și în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.

Aliniatul (2) stabilește următoarele: Parlamentul european și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investiții imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital.

Aliniatul (3) al aceluiași articol stabilește o derogare de la prevederile aliniatului (2) și anume faptul că, numai Consiliul, în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe.

Potrivit art. 66 din TFUE (fost art. 59 din TCE) în situația în care, în circumstanțe excepționale, circulația capitalurilor provenind din țări terțe sau destinate acestora provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave în funcționarea uniunii economice și monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în raport cu țările terțe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă de până la șase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.

O altă clauză de salvgardare este prevăzută la articolul 75 din TFUE (fost art. 60 din TCE). Corespunzător acestui articol, în cazul în care este necesar, pentru realizarea obiectivelor enunțate la articolul 67, în ceea ce privește prevenirea și combaterea terorismului și a activităților conexe, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative privind circulația capitalurilor și plățile, cum ar fi înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparțin unor fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal, sunt în proprietatea acestora sau sunt deținute de acestea. Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a cadrului prevăzut la primul paragraf. Actele menționate la prezentul articol cuprind dispozițiile necesare în materie de garanții juridice.

Alte clauze de salvgardare sunt cele prevăzute la art. 143 și 144 din TFUE. Articolele 143 și 144 din TFUE conțin o nuanțare a articolului 63 din TFUE.

Astfel, conform art. 143 (fost art. 119 din TCE), în caz de dificultăți sau în cazul riscului apariției unor dificultăți grave pentru balanța de plăți a unui stat membru care face obiectul unor derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanței, fie din natura devizelor de care acesta dispune, și care pot compromite în special funcționarea pieței comune sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situația acelui stat, precum și acțiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate cu dispozițiile tratatelor, utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le recomandă spre adoptare statului în cauză.

În cazul în care acțiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogări și măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăși dificultățile sau riscurile apariției unor dificultăți, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic și Financiar, acordarea asisteței reciproce și normele corespunzătoare.

Consiliul acordă asistență reciprocă. Acesta adoptă directivele sau deciziile de stabilire a condițiilor și normelor asistenței.

Conform art. 144 (fost art. 120 din TCE), în cazul apariției unei crize în balanța de plăți și dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înțelesul articolului 143, alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcționarea pieței comune și să nu depășească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăților neprevăzute care au apărut.

Comisia și celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului acordarea asistenței reciproce în conformitate cu articolul 143.

La recomandarea Comisiei și după consultarea Comitetului Economic și Financiar, Consiliul poate decide că statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menționate mai sus.

Conform art. 140 din TFUE (fost art. 121 din TCE), cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări, Comisia și Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de statele membre care fac obiectul unei derogări în îndeplinirea obligațiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice și monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislația națională a fiecăruia dintre aceste state membre, inclusiv statul băncii centrale naționale, este compatibișă cu articolele 130 și 131 și cu Statutul SEBC și al BCE. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergență durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii:

realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor. Acesta rezultă dintr-o rată a inflației apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;

caracterul solid al finanțelor publice. Acesta rezultă dintr-o situație bugetară care nu cunoaște deficit public excesiv în înțelesul articolului 126 alineatul (6);

respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru;

caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru care face obiectul unei derogări și al participării sale la mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.

Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat și perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea trebuie să fie respectate sunt precizate într-un protocol anexat la Tratatul FUE. Rapoartele Comisiei și ale Băncii Centrale Europene iau de asemenea în considerare rezultatele integrării piețelor, situația și evoluția balanțelor de plăți curente, precum și o examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici de prețuri.

Conform aliniatului (2), după consultarea Parlamentului European și după discutarea în cadrul Consiliul European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei derogări îndeplinesc condițiile necesare pe baza criteriilor stabilite la alineatul (1) și pune capăt derogărilor privind aceste state membre.

Consiliul hotărăște după ce a primit recomandare din partea majorității calificate a membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Acești membri hotărăsc în termen de șase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.

Conform art. 238 alineatul (3) litera (a) din TFUE majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65% din populația acestor state.

Conform aliniatului (3) al aceluiași articol, în cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro și a statului membru respectiv, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, stabilește în mod irevocabil cursul la care euro înlocuiește moneda statului respectiv și decide celelalte măsuri necesare introducerii euro în calitate de monedă unică în statul membru respectiv.

Conform art. 141 din TFUE aliniatul (1), în cazul în care și atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări și fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul general al Băncii Centrale Europene, menționat la articolul 44 din Statutul SEBC și al BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.

Conform aliniatul (2), în cazul în care și atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:

consolidează cooperarea dintre băncile centrale naționale;

consolidează coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

supervizează funcționarea mecanismului cursului de schimb;

desfășoară consultări privind problemele care sunt de competența băncii centrale naționale și care afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;

exercită funcțiile pe care le îndeplinea Fondul European de Cooperare Monetară, preluate ulterior de la Institutul Monetar European.

Conform art. 142 din TFUE, fiecare stat membru care face obiectul unei derogări consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun. Statele membre țin seama astfel de experința acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de schimb.

4.5. Explicații privind termenii uzitați

Libera circulație a capitalurilor – are ca temei juridic articolul 67 TCEE: “(1) […] statele membre elimină treptat în relațiile dintre ele restricțiile impuse circulației capitalurilor aparținând rezidenților statelor membre, precum și tratamentul discriminatoriu în baza cetățeniei ori a naționalității sau a reședinței ori a sediului social al părților sau a locului plasamentului de capital”;

Circulația plăților – transferuri de devize care constituie o contraprestație în cadrul unei tranzacții subsecvente;

Circulația capitalurilor – este constituită din operațiuni financiare care vizează, în mod esențial folosirea sau investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu.

4.6. TEMĂ: Identificați și detaliați raporturile dintre libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire.

4.7. Întrebări, exerciții, aplicații

Menționați cele trei directive care au dus la liberalizarea progresivă a deplasărilor de capital între statele membre ale UE.

Prin intermediul cărei directive s-a înfăptuit liberalizarea completă a circulației capitalului ?

Menționați cum a definit doctrina noțiunea de „capitaluri”.

Cum a definit Curtea de Justiție noțiunea de „plăți curente” în cauza „G. Luisi et. C. Carbone c. Ministerul de Finanțe” ?

Precizați care sunt excepțiile de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților, conform art. 65 din TFUE.

Detaliați conținutul articolului 66 din TFUE privind măsurile de salvgardare.

4.8. Rezolvați următoarele teste grilă

Circulația capitalurilor înseamnă:

operațiuni financiare ce vizează în esență plasarea sau investirea fondurilor

operațiuni financiare ce vizează plasarea sau investirea fondurilor, dar nu ca activitate principală

operațiuni financiare ce vizează în esență plasarea sau investirea fondurilor într-un stat membru UE

Dispozițiile art. 65 din TFUE pot fi utilizate:

dacă este vorba despre raporturi între statele membre

dacă este vorba despre raporturi între statele membre și țările terțe

dacă este vorba despre raporturi între statele membre sau între statele membre și țările terțe

Clauza de salvgardare referitoare la capital poate fi folosită:

de către un stat membru

de către Comisie

de către Consiliu

Art. 63 din TFUE:

conține doar o interdicție necondiționată

conține doar o interdicție neclară

conține o dispoziție care nu necesită implementare

Principiul liberei circulații a capitalului nu include:

un rol de monitorizare a mișcărilor de capital de către statele membre

transferuri bancare între filiale ale aceleiași companii dar de pe teritoriul unor state diferite

plățile făcute de persoanele fizice dintr-un stat către un organism în alt stat

Libera circulație a capitalului a fost consacrată:

prin Tratatul de la Nisa

prin Tratatul de la Maastricht

prin Tratatul de la Roma

Printre excepțiile de la libera circulație a capitalurilor în cadrul UE și cu țările terțe:

se află impozitarea

nu se află spălarea de bani

nu se află sancțiunile financiare convenite în cadrul politicii externe și de securitate comună

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

conține o definiție a expresiei ”circulația capitalurilor” în art. 63

conține doar o definire a termenului de ”capital” în art. 65;

nu conține o definiție referitoarea la libera circulație a capitalurilor, dar Curtea de Justiție face trimitere la lista exemplificativă din Directiva 88/361/CEE

Dacă libera circulație a capitalurilor între statele membre UE și state terțe provoacă dificultăți grave în funcționarea uniunii economice și monetare:

aceasta nu este de competența instituțiilor Uniunii Europene

Consiliul este competent conform art. 66 din TFUE să ia măsuri de salvgardare

responsabilă în fața instituțiilor Uniunii Europene este țara membră care are relații comerciale cu statul terț

O prezumție generală de evaziune fiscală din partea statului:

poate să atragă posibilitatea unor derogări de la libera circulație a capitalurilor

poate să existe în dreptul intern și poate fi contrară dispozițiilor TFUE

nu este proporțională conform jurisprudenței Curții de Justiție și este o încălcare a art. 63 din TFUE

4.9. Bibliografie

Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;

Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria, , 2008;

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002;

C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992 ;

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.

TEMA V

LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR

Cuprins:

5.1. Reglementare

5.2. Conceptul de “serviciu”

5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor

5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor

5.5. Libertatea de a beneficia de servicii

5.6. Libertatea de a presta servicii și derogările aferente acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE

5.7. Interzicerea discriminării

5.8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor

5.9. Explicații privind termenii uzitați

5.10. TEMĂ

5.11. Întrebări, exerciții, aplicații

5.12. Rezolvați următoarele teste grilă

5.13. Bibliografie

Obiective:

cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii liberei circulații a serviciilor;

cunoașterea și înțelegerea evoluției principiului liberei circulații a serviciilor;

cunoașterea și înțelegerea raporturilor dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor;

cunoașterea excepțiilor de la principiul liberei circulații a serviciilor;

înțelegerea și interpretarea jurisprudenței Uniunii Europene în ceea ce privește libera circulație a serviciilor.

5.1. Reglementare

Reglementarea primară este conținută în Capitolul III “Serviciile”, Titlul III din partea a III-a “Politicile Comunității” a Tratatului CE.

Articolul 49 din TCE (fost art. 59 din TCEE) a stabilit următoarele:

(1) În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de a presta servicii în cadrul Comunității cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat al Comunității decât cel al beneficiarului serviciilor;

(2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Comunității.

Articolul 50 din TCE (fost art. 60 din TCEE) a stabilit, că:

(1) În înțelesul prezentului tratat, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor;

(2) Serviciile cuprind în special:

activități cu caracter industrial;

activități cu caracter comercial;

activități artizanale;

activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.

(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de această propriilor resortisanți.

Observăm că articolul 49 din TCE include o normă imperativă prohibitivă și anume interdicția de a restricționa și împiedica circulația serviciilor. În continuarea sa, articolul 50 TCE dă sensul legal al noțiunii de servicii, oferind și o listă exemplificativă de activități care se înscriu în sfera serviciilor.

Articolul 54 din TCE (fost art. 65 din TCEE) dispune:

Atât timp cât restricțiile impuse libertății de a presta servicii nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a discrimina pe motive de cetățenie ori naționalitate sau reședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menționati la articolul 49 primul paragraf.

Prevederile articolului 54 coroborate cu prevederile articolelor 49 și 50 din TCE indică temeiul libertății de circulație a serviciilor ca fiind nediscriminarea resortisanților celorlalte state membre în raport cu cetățenii proprii.

Articolul 55 din TCE (fost art. 66 din TCEE) dispune:

Dispozițiile articolelor 45–48 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol.

Astfel, putem concluziona următoarele:

Regula în ceea ce privește și acest principiu o constituie interdicția oricăror restricții privind libertatea de a presta servicii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat decât cel al beneficiarului serviciilor;

Ecepția de la principiul libertății de circulație a serviciilor o constituie activitățile care sunt asociate în statul membru interesat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice;

Limitele acestei libertăți sunt date de aceleași motive – de natură neeconomică: ordine publică, siguranță publică și sănătate publică

Tratatul CE mai conține și o clauză de salvgardare sui generis în art. 53, potrivit căreia liberalizarea completă a serviciilor este subordonată “situației economice generale și situației economice a sectorului vizat”, care trebuie să permită o asemenea liberalizare.

În fine, art. 52 alin. (2) din TCE exprimă o preferință pentru liberalizarea prioritară a anumitor categorii de servicii, respectiv cele care “afectează direct costurile de producție” sau a căror liberalizare “facilitează schimburile cu bunuri”, instituind astfel o prezumție de valoare superioară a unor servicii față de altele pe care analiza economică nu o validează.

În prezent, libera circulație a serviciilor are la bază dispozițiile art. 49 din TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spațiul Uniunii Europene, precum și dispozițiile art. 56 – art. 62 din TFUE.

Aceste dispoziții sunt completate cu norme de drept derivat adoptate de către instituțiile Uniunii Europene.

Conform art. 56 din TFUE:

(1) „ În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor”;

(2) „Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Uniunii”.

În baza acestor dispoziții, o persoană fizică sau juridică poate beneficia de dreptul de a presta servicii dacă este stabilită în cadrul Uniunii, iar în cazul în care este vorba de o persoană fizică aceasta trebuie să aibă cetățenia unui stat membru. Persoanele fizice cu dublă cetățenie, dintre care doar una aparține unui stat membru, vor beneficia de drepturile acordate de legislația comunitară dacă invocă cetățenia statului membru al Uniunii.

Articolul 57 din TFUE prevede următoarele:

(1) „În înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor;

(2) „Serviciile cuprind în special:

activități cu caracter industrial;

activități cu caracter comercial;

activități artizanale;

activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale”;

(3) „Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanți”.

În această situație, prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezența libertății de stabilire.

Articolul 58 din TFUE exclude serviciile de transport din acest capitol și prevede că serviciile bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor vor fi reglementate concomitent cu dispozițiile tratatului privind circulația capitalurilor.

Astfel, conform alin. (1) „Libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile” iar conform alin. (2) „Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor”.

Reglementările art. 59 prevăd emiterea de directive de către Parlamentul European și Consiliu, în vederea liberalizării unor anumite servicii.

Dispozițiile alin. (1) stabilesc că, „Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului Economic și Social, hotărăsc prin directive” iar dispozițiile alin. (2) faptul că, „Directivele menționate la alineatul (1) vizează în general, cu prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de producție sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri”.

5.2. Conceptul de „serviciu”

În dreptul Uniunii Europene, conform dispozițiilor articolului 57 alin. (1) din TFUE, sunt considerate „servicii” ansamblul prestațiilor furnizate în mod obișnuit, în schimbul unei remunerații, și care nu intră sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor.

Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne definește la articolul 4 intitulat „Definiții”, alin. ( 1) noțiunea de serviciu: ”orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul 50 din tratat” (în prezent art. 57 din TFUE).

Astfel, în sensul Tratatului FUE și al Directivei privind serviciile, pentru ca o activitate să constituie un „serviciu”, trebuie să fie o activitate independentă, și anume să fie oferită de către un prestator (care poate să fie o persoană fizică sau juridică), în afara obligației unui contract de muncă.

În afară de aceasta, activitatea trebuie să fie în mod normal prestată în schimbul unei remunerații; cu alte cuvinte trebuie să fie de natură economică. Acest lucru trebuie evaluat de la caz la caz pentru fiecare activitate. Simplul fapt că o activitate este prestată de către stat, de către un organism de stat sau de către o organizație fără scop lucrativ nu înseamnă că nu poate fi considerată serviciu. Nu prezintă importanță faptul că remunerația este oferită de către beneficiarul serviciilor sau de către o parte terță.

Jurisprudența Curții de Justiție a stabilit mai multe criterii de identificare pentru servicii:

prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului prestației, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea unei frontiere interioare a Uniunii;

beneficiarul de servicii se poate afla într-un alt stat membru;

prestatorul să fi fost stabilit în spațiul Pieței Unice Europene;

serviciul poate avea ca destinatari beneficiari dintr-un alt stat membru;

prestația să fie remunerată.

Curtea de Justiție a estimat că elementul caracteristic esențial al remunerației constă în faptul că aceasta constituie echivalentul economic al serviciilor în cauză și că această caracteristică este absentă în cazul activităților care sunt efectuate fără un echivalent economic de către stat sau în numele statului, în cadrul misiunilor acestuia în domeniul social, cultural, educațional, și judiciar, cum ar fi cursuri oferite în cadrul sistemului național de educație sau gestionarea regimurilor naționale de securitate socială care nu sunt implicate în activități de natură economică. Plata unei taxe de către beneficiar pentru a contribui la cheltuielile de funcționare ale unui sistem, de exemplu o taxă de studii sau de înscriere plătită de către studenți nu constituie în sine o remunerație, deoarece serviciul este în esență finanțat din fonduri publice. În consecință, aceste activități nu sunt cuprinse în definiția serviciului de la articolul 57 din TFUE (fost art. 50 TCE).

Serviciile cuprind o serie întreagă de activități, care sunt în continuă dezvoltare. În acest sens, dispozițiile art. 57 alin. (2) stabilesc o listă exemplificativă de activități care pot constitui servicii.

Conform art. 2 alin. (1) din Directiva 2006/123/CE, aceasta se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într-un stat membru.

Fără a constitui o enumerare exhaustivă, următoarele activități pot fi menționate ca exemple de servicii reglementate de directivă:

activitățile majorității profesiilor reglementate (precum consilieri juridici și financiari, arhitecți, ingineri, contabili, inspectori);

artizani;

servicii pentru întreprinderi (precum servicii de întreținere a birourilor, consultanță managerială, organizare de evenimente, recuperare a datoriilor, publicitate și recrutare);

activități de distribuție (inclusiv vânzarea en gros și cu amănuntul de bunuri și servicii);

servicii în domeniul turismului (precum serviciile oferite de agențiile de turism);

servicii de agrement (precum serviciile oferite de centrele sportive sau de parcurile de distracții);

servicii în domeniul construcțiilor;

servicii în domeniul instalării și întreținerii de echipamente;

servicii de informare (precum portaluri web, activități ale agențiilor de știri, activități editoriale, activități de programare pe calculator);

servicii de cazare și de restaurant (precum hotelurile, restaurantele, serviciile de catering);

servicii în domeniul formării și educației;

servicii de închiriere (inclusiv închirierea de autoturisme) și de leasing;

servicii imobiliare;

servicii de certificare și de testare;

servicii la domiciliu (cum ar fi serviciile de curățenie, bonele private sau serviciile de grădinărit), etc.

Directiva privind serviciile exclude în mod explicit un număr de servicii din domeniul său de aplicare.

Conform art. 2 alin. (2) directiva nu se aplică pentru următoarele activități:

(a) servicii neeconomice de interes general;

(b) servicii financiare, cum ar fi serviciile bancare, de credit, asigurări și reasigurări, pensii ocupaționale și personale, valori mobiliare, fonduri de investiții, plăți și consultanță pentru investiții, inclusiv serviciile menționate în anexa I la Directiva 2006/48/CE;

(c) serviciile și rețelele de comunicații electronice, precum și resursele și serviciile asociate, în ceea ce privește domeniile reglementate de Directivele 2002/19/CE, 2002/20/CE, 2002/21/CE, 2002/22/CE și 2002/58//CE;

(d) serviciile în domeniul transportului, inclusiv serviciile portuare;

(e) serviciile agențiilor de ocupare temporară a forței de muncă;

(f) servicii de îngrijire a sănătății, fie că sunt sau nu asigurate în cadrul unor unități de îngrijire a sănătății și indiferent de modul în care sunt organizate și finanțate la nivel național sau dacă sunt de natură publică sau privată;

(g) serviciilor audiovizuale, inclusiv serviciile cinematografice, indiferent de modul lor de producție, distribuție și transmisie, precum și serviciile de radiodifuziune;

(h) activitățile de jocuri de noroc care presupun pariuri cu o miză cu valoare pecuniară în jocuri de noroc, inclusiv loterie, jocuri de casino și tranzacții referitoare la pariuri;

(i) activități care sunt asociate exercitării autorității publice astfel cum se stabilește la articolul 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE);

(j) servicii sociale cu privire la locuințele sociale, servicii privind îngrijirea copiilor și ajutorul acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar, care sunt prestate de către stat, de către prestatori mandatați de stat sau de organizații de caritate recunoscute de stat;

(k) servicii de securitate privată;

(l) servicii prestate de notari și executori judecătorești numiți de autoritățile publice.

Alin. (3) stabilește faptul că, directiva nu se aplică în domeniul impozitării.

5. 3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor

Cauza 33/74 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”) este edificatoare în ceea ce privește efectul direct al prevederilor Tratatului cu privire la libertatea de circulație a serviciilor.

În această cauză, Curtea de Justiție pronunțându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către Centrale Raad van Beroep, prin ordonanța din 18 aprilie 1974, a hotărât următoarele:

articolul 59 primul paragraf (actualmente art. 56 din TFUE) și articolul 60 al treilea paragraf (actualmente art. 57 din TFUE) din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul că legislația națională a unui stat membru nu poate interzice, prin solicitarea unei reședințe permanente pe teritoriu, prestarea de servicii de către persoane stabilite pe teritoriul unui alt stat membru, dat fiind că prestarea de servicii nu este supusă niciunei condiții speciale de către legislația națională aplicabilă;

articolul 59 primul paragraf și articolul 60 al treilea paragraf au un efect direct și, prin urmare, pot fi invocate în fața instanțelor naționale, în orice caz în măsura în care acestea vizează eliminarea oricărei discriminări împotriva prestatorului pe baza cetățeniei acestuia sau a faptului că are reședința într-un stat membru altul decât cel în care prestarea de servicii este realizată.

În cauza respectivă, resortisantul olandez care avea calitatea de consilier juridic pentru van Binsbergen invoca prevederile art. 59, împotriva statului său de cetățenie. Conform dispozițiilor art. 59 prestatorul trebuie să fie stabilit într-un alt stat membru decât cel al persoanei în favoarea căreia este prestat serviciul. Prestatorul poate invoca articolul 59 împotriva statului în care este stabilit, atât timp cât serviciile sunt prestate unor persoane stabilite în alt stat membru.

Astfel, dacă articolul 59 din TCEE se referă expres la libertatea de a presta servicii, dispozițiile art. 60 din TCEE se referă la drepturile prestatorului de servicii și nu menționează pe beneficiarul serviciilor.

În cauza Van Binsbergen, Curtea de Justiție a articulat pentru prima oară în mod cuprinzător „principiul nediscriminării”, prevăzut în art. 61 al TFUE (fost art. 54 din TCE).

5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor

Atât în tratate, cât și în legislația secundară și în literatura de specialitate libera circulație a forței de muncă este tratată împreună cu cea a serviciilor, acestea fiind strâns legate, prin însăși natura lor.

Dispozițiile și jurisprudența privind libera circulație a serviciilor sunt foarte asemănătoare celor care privesc stabilirea, cu excepția faptului că activitatea în discuție este desfășurată în cadrul statului membru cu titlu temporar, nu permanent.

Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-și desfășoare temporar activitatea într-un alt stat membru, fără a prejudicia prevederile capitolului referitoare la dreptul de stabilire. Aceștia se vor bucura de aceleași drepturi ca și persoanele care se stabilesc într-un alt stat membru, deci pot fi însoțiți și de familie.

Curtea de Justiție a recunoscut că prestatorul serviciilor are posibilitatea ca, în sensul Tratatului, să dobândească pentru exercițiul profesiei, în statul membru gazdă, o anumită infrastructură necesară desfășurării activității.

Referitor la diferența dintre libertatea de stabilire și libera circulație a serviciilor, Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului menționează următoarele: în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, elementul cheie este acela de a ști dacă operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciul în cauză. În cazul în care operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciile, acesta ar trebui să intre în sfera de aplicare a libertății de stabilire. În cazul în care, dimpotrivă, operatorul nu este stabilit în statul membru în care se prestează serviciul, activitățile sale ar trebui reglementate prin libera circulație a serviciilor. Curtea de Justiție a afirmat în mod constant ca natura temporară a activităților în cauza ar trebui apreciată nu numai în funcție de durata prestării serviciului, ci și în funcție de frecvența, periodicitatea și continuitatea acestuia. Caracterul temporar al activității nu ar trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită infrastructură în statul membru în care se prestează serviciul, cum ar fi un birou sau un cabinet, în măsura în care această infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în cauză.

Mai mult decât atât, dacă furnizorii de servicii prestează servicii pe o perioadă temporară într-un alt stat membru, statul gazdă trebuie să-i ofere aceleași condiții pe care le oferă propriilor cetățeni dar poate să și pretindă aceleași cerințe.

5.5. Libertatea de a beneficia de servicii

Prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de această țară propriilor resortisanți.

În cauza Luisi și Carbone, Curtea de Justiție a decis că, în temeiul Tratatului, restricțiile privind libera prestare a serviciilor urmează a fi eliminate în ceea ce îi privește pe cetățenii statelor membre care sunt stabiliți într-un alt stat membru decât cel al persoanei ce este destinatară a serviciilor. Pentru a permite prestarea serviciilor, prestatorul se poate deplasa în statul membru unde este stabilit destinatarul serviciilor sau acesta din urmă poate merge în statul în care este stabilit prestatorul serviciilor.

Libertatea de a beneficia de servicii include și accesul la proceduri penale și la prevederi naționale privind asistența financiară acordată victimelor infracțiunilor.

În cauza 186/87 („William Cowan c. Le Trésor public”) Curtea de Justiție a statuat că refuzul, conform sistemului francez privind compensarea victimelor infracțiunilor, de a despăgubi un turist englez care fusese atacat în timp ce se afla la Paris, constituie o restricție în sensul articolului 59 TCEE (în prezent art. 56 TFUE), fără a preciza cu claritate ce serviciu primise acesta.

Prin ordonanța din 5 iunie 1987, primită la Curte la 16 iunie 1987, Commission d'indemnisation des victimes d'infraction du tribunal de grande instance de Paris a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, o întrebare preliminară privind interpretarea principiului nediscriminării, enunțat la articolul 7 din tratat, pentru a putea aprecia dacă o dispoziție din codul francez de procedură penală este compatibilă cu dreptul comunitar.

Această întrebare a fost adresată în cadrul unui litigiu între Trésor public din Franța și un resortisant britanic, domnul Ian William Cowan, cu privire la despăgubirea prejudiciului suferit ca urmare a unui atac violent, a cărui victimă a fost, la ieșirea de la o stație de metrou, cu ocazia unei scurte șederi la Paris.

Având în vedere că autorii atacului nu au putut fi identificați, domnul Cowan a solicitat Commission d'indemnisation des victimes d'infraction du tribunal de grande instance de Paris o despăgubire în temeiul articolului 706-3 din codul de procedură penală. Această dispoziție permite obținerea unei despăgubiri din partea statului, în cazul în care, în special, victima unui atac care a cauzat o vătămare corporală, cu consecințe de o anumită gravitate, nu poate obține despăgubiri efective și suficiente pentru prejudiciul suferit din altă sursă.

În fața Commission d'indemnisation, agentul judiciar al trezoreriei a susținut că domnul Cowan nu îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 706-15 din codul de procedură penală, pentru obținerea despăgubirii menționate anterior.

În temeiul acestei ultime dispoziții, nu pot beneficia de despăgubirea în cauză „decât persoanele de naționalitate franceză sau cele care sunt de naționalitate străină”, fie că sunt resortisante ale unui stat care a încheiat cu Franța un acord de reciprocitate pentru aplicarea dispozițiilor menționate și că îndeplinesc condițiile stabilite prin acest acord, fie că acestea sunt titulare ale unui permis de ședere.

Curtea a hotărât următoarele: principiul nediscriminării, enunțat în special la articolul 7 din Tratatul CEE, trebuie să fie interpretat în sensul că interzice unui stat membru, în ceea ce privește persoanele cărora dreptul comunitar le garantează libertatea de a intra pe teritoriul statului respectiv, în special în calitate de destinatari ai unor servicii, să subordoneze acordarea unei despăgubiri din partea statului, destinată reparării prejudiciului cauzat, în statul respectiv, victimei unei agresiuni care a avut ca rezultat o vătămare corporală, condiției ca aceasta să fie titularul unui permis de ședere sau să fie resortisant al unei țări care a încheiat un acord de reciprocitate cu acest stat membru.

5.6. Libertatea de a presta servicii și derogările aferente acesteia, conform reglementărilor Directivei 2006/123/CE

Conform articolului 16 alin. (1) intitulat „Libertatea de a presta servicii” din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului statele membre nu pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe care nu respectă următoarele principii:

nediscriminare: cerințele nu trebuie să fie, direct sau indirect, discriminatorii pe motiv de cetățenie sau, în ceea ce privește persoanele juridice, pe motivul privind statul membru în care sunt stabilite;

necesitate: cerințele trebuie să fie justificate prin motive de ordine publică, de siguranță publică, de sănătate publică sau protecția mediului;

proporționalitate: cerințele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit și nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

Conform dispozițiilor art. 16 alin. (2) statele membre nu pot să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una dintre cerințele următoare:

obligația prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor;

obligația prestatorului de a obține o autorizație din partea autorităților competente, inclusiv înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociație profesională pe teritoriul lor, cu excepția cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte instrumente alu Uniunii;

interdicția pentru prestator de a se dota cu o anumita formă sau un tip de infrastructură pe teritoriul lor, inclusiv un birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a oferi serviciul în cauza;

aplicarea unui regim contractual special între prestator și beneficiar care împiedică sau restricționează prestarea de servicii în mod independent;

obligația prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autoritățile competente, specific pentru exercitarea unei activități de servicii;

cerințele, cu excepția celor necesare pentru sănătatea și siguranța muncii, care afectează utilizarea echipamentului și materialelor care fac parte integrantă din serviciul prestat;

restricții asupra libertății de a presta servicii menționate la articolul 19.

Conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) un stat membru în care se deplasează prestatorul poate să impună anumite cerințe în ceea ce privește o activitate de servicii în cazul în care acestea sunt justificate din motive de ordine publică, siguranță publică, sănătate publică sau protecția mediului, în conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauza nu este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, propriile norme în ceea ce privește condițiile de angajare, inclusiv cele stabilite în convențiile colective.

Comisia are obligația ca până la data de 28 decembrie 2011, în urma consultării statelor membre și a partenerilor sociali la nivelul Uniunii Europene să înainteze Parlamentului European și Consiliului un raport asupra aplicării prezentului articol, în care se va lua în calcul necesitatea propunerii unor măsuri de armonizare privind activitățile de servicii reglementate de prezenta directivă.

Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului (de exemplu: inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituțiile educative și de învățământ obligatorii, poliție).

Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

serviciilor neeconomice de interes general;

serviciilor financiare;

serviciilor și rețelelor de comunicații electronice;

serviciilor în domeniul transporturilor;

serviciilor agențiilor de ocupare temporară a forței de muncă;

serviciilor de îngrijire a sănătății;

serviciilor audiovizuale și de radiodifuziune;

activităților de jocuri de noroc;

activităților care sunt asociate exercitării autorității publice;

serviciilor sociale cu privire la locuințele sociale, serviciilor privind îngrijirea copiilor și ajutorul acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar;

serviciilor de securitate privată;

servicilor prestate de notari și executori judecătorești numiți de autoritățile publice.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (3), Directiva privind serviciile nu se aplică în domeniul impozitării.

5.7. Interzicerea discriminării

În ceea ce privește acțiunile de discriminare putem exemplifica următoarele:

perceperea de taxe pentru turiștii străini în condițiile în care autohtonii nu achită aceste taxe;

condiții impuse prestatorului legate de prezența sa în zonă;

nedecontarea unor costuri medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale efectuate în străinătate;

solicitarea unor autorizări în condițiile care autohtonilor nu li se pretinde așa ceva.

5.8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor

Pe lângă excepțiile exprese de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică stipulate în dispozițiile art. 52 din Tratatul FUE care sunt aplicabile și în domeniul serviciilor, Curtea de Justiție a dezvoltat condiții legate de justificare, aplicabile în egală măsură lucrătorilor, serviciilor și stabilirii. În domeniul serviciilor este des folosită noțiunea de „cerințe imperative” sau noțiunea de „justificare obiectivă”.

În cauza 33/74 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”) Curtea de Justiție a stabilit următoarele: ținând seama de natura specială a prestărilor de servicii, nu pot fi considerate totuși incompatibile cu tratatul solicitările specifice impuse prestatorului, care sunt motivate prin aplicarea de norme profesionale justificate de interesul general – în special normele de organizare, de calificare, deontologice, de control și de răspundere – care îi revin oricărei persoane stabilite pe teritoriul statului în care prestarea de servicii este realizată, în măsura în care prestatorul se sustrage de la respectarea acestor norme datorită faptului că este stabilit într-un alt stat membru; în conformitate cu aceste principii, nu poate fi considerată incompatibilă cu dispozițiile articolelor 59 și 60 din TCEE cerința ca funcționarii auxiliari din justiție să aibă sediul profesional în jurisdicția unei anumite instanțe, în cazul în care această solicitare este în mod obiectiv necesară în vederea respectării normelor profesionale legate, în special, de funcționarea justiției și de respectarea deontologiei profesionale.

Pentru ca o restricție a libertății de a presta servicii să fie compatibilă cu dispozițiile art. 56 din TFUE (fost art. 49 din TCE) sunt necesare îndeplinirea mai multor condiții:

restricția trebuie să fie adoptată pentru realizarea unui interes public legitim care să nu fie incompatibil cu obiectivele comunitare;

restricția trebuie să fie una aplicabilă în mod egal persoanelor stabilite pe teritoriul statului și să se aplice fără discriminare;

restricția impusă prestatorului de servicii trebuie să fie proporțională cu necesitatea respectării normelor legitime în cauză;

măsura restrictivă să respecte drepturile fundamentale.

Conform dispozițiilor articolului 17 intitulat „Derogări suplimentare de la libertatea de a presta servicii” din Directiva 2006/123/CE, prevederile art. 16 („Libertatea de a presta servicii”) din aceeași directivă nu se aplică în următoarele situații:

serviciilor de interes economic general prestate într-un alt stat membru, printre care:

în sectorul poștal, serviciile reglementate prin Directiva 97/66/CE;

în sectorul electricității, serviciile reglementate de Directiva 2003/54/CE;

în sectorul gazelor, serviciile reglementate prin Directiva 2003/55/CE;

serviciilor de distribuire și alimentare cu apă și serviciilor de tratare a apelor uzate;

serviciilor de tratare a deșeurilor;

domeniilor reglementate prin Directiva 96/71/CE;

domeniilor reglementate prin Directiva 95/46/CE;

domeniilor reglementate prin Directiva 77/249/CEE;

activităților de recuperare judiciară a datoriilor;

domeniilor reglementate prin titlul II din Directiva 2005/36/CE;

domeniilor reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/71;

în ceea ce privește formalitățile administrative referitoare la libera circulație a persoanelor și reședința acestora, domeniilor reglementate prin dispozițiile Directivei 2004/38/CE;

în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe care se deplasează într-un alt stat membru în contextul prestării unui serviciu, posibilitatea ca statele membre să solicite viza sau permis de ședere pentru resortisanți din țări terțe care nu intră în sfera de aplicare a regimului de recunoaștere reciprocă prevăzut la articolul 21 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune sau posibilitatea de a obliga resortisanții din țările terțe de a se prezenta la autoritățile competente din statul membru în care este furnizat serviciul la momentul intrării acestora pe teritoriul sau la o dată ulterioară;

în ceea ce privește transportul de deșeuri, domenii reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea și controlul transporturilor de deșeuri în interiorul, la intrarea și ieșirea din Uniunea Europeană;

drepturilor de autor și drepturilor conexe, drepturilor reglementate prin Directiva 87/54/CEE și prin Directiva 96/9/CE;

actelor care, prin lege, necesită intervenția unui notar;

domeniilor reglementate prin Directiva 2006/43/CE;

înmatriculării vehiculelor luate în leasing într-un alt stat membru;

dispozițiilor privind obligațiile contractuale și extracontractuale, inclusiv forma contractelor, determinată în conformitate cu normele dreptului privat internațional.

Dispozițiilor alin. (1) din articolul 18 intitulat „Derogări în cazuri individuale” din aceeași directivă prevăd situațiile în care statele membre pot să ia măsuri cu privire la siguranța serviciilor împotriva unor prestatori stabiliți în alte state membre. Aceste măsuri se iau prin derogare de la art. 16 din aceeași directivă și doar în împrejurări excepționale.

Conform alin. (2) măsurile pot fi adoptate doar cu condiția îndeplinirii procedurii de asistență reciprocă stabilită la articolul 35 și în condițiile următoare:

dispozițiile naționale în conformitate cu care se adoptă măsura nu au făcut obiectul armonizării comunitare în domeniul siguranței serviciilor;

măsurile prevăd un nivel mai înalt de protecție a beneficiarului decât s-ar prevedea într-o măsura adoptată de statul membru de stabilire în conformitate cu dispozițiile sale naționale;

statul membru de stabilire nu a adoptat nici o măsură sau a adoptat măsuri insuficiente în comparație cu cele menționate la articolul 35 alineatul (2);

măsurile sunt proporționate.

Aceste prevederi nu aduc atingere dispozițiilor stabilite în instrumentele comunitare care garantează libertatea de a presta servicii sau care permit derogări de la aceasta.

5.9. Explicații privind termenii uzitați:

Libera circulație a serviciilor – dreptul de a presta liber servicii oriunde în spațiul Uniunii Europene. Acest drept permite cetățenilor Uniunii Europene să efectueze prestații dincolo de frontierele propiei lor țări, fără nici o restricție fondată pe naționalitate, prin prestări de servicii întelegând orice prestație de acest gen furnizată în cadrul unei activități profesionale independente;

Serviciu – orice activitate economică îndependentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul 57 din TFUE;

Prestator – orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau orice persoană juridică, menționată la articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat membru care oferă sau prestează un serviciu;

Beneficiar – orice persoană fizică resortisant a unui stat membru sau care beneficiază de drepturi care îi sunt conferite prin actele Uniunii, sau orice persoană juridică menționată la articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat membru, care, în scopuri profesionale sau non – profesionale utilizează sau dorește să utilizeze un serviciu.

5.10. TEMĂ: Identificați și detaliați raporturile dintre libera circulație a serviciilor și libertatea de stabilire a persoanelor.

5.11. Întrebări, exerciții, aplicații

Definiți noțiunea de servicii.

Precizați dacă serviciile de transport sunt reglementate de dispozițiile liberei circulații a serviciilor.

Precizați care sunt condițiile cerute în sensul Tratatului FUE și al Directivei 2006/123/CE pentru ca o activitate să constituie un „serviciu”.

Precizați care sunt criteriile de identificare pentru servicii stabilite de Jurisprudența Curții de Justiție.

Precizați care este elementul caracteristic și esențial al remunerației în viziunea Curții de Justiție.

Identificați și comentați diferențele dintre libertatea de stabilire și libera circulație a serviciilor.

Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-și desfășoare activitatea într-un alt stat membru ?

Precizați care sunt activitățile la care se aplică Directiva 2006/123/CE.

Precizați care sunt situațiile la care nu se aplică Directiva 2006/123/CE.

Da-ți un exemplu de acțiune în discriminare.

Precizați care sunt condițiile necesare pentru ca o restricție a libertății de a presta servicii să fie compatibilă cu dispozițiile art. 56 din TFUE.

Precizați care sunt măsurile prevăzute de art. 18 intitulat „Derogări în cazuri individuale” din Directiva 2006/123/CE.

5.12. Rezolvați următoarele teste grilă

Serviciile cuprind în special:

activități cu caracter industrial, comercial, activități artizanale, activități prestate în cadrul profesiunilor liberale

activități în domeniul transporturilor

activități asociate exercitării autorității publice

Conform Directivei 2006/123/CE, serviciu este:

orice activitate economică, independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații

orice activitate economică, independentă și prestată în mod obișnuit în mod gratuit

orice activitate economică și dependentă de un contract de muncă

În vederea executării prestației, prestatorul:

poate să își desfășoare temporar activitatea în statul membru gazdă

poate să își desfășoare activitatea doar în mod permanent

poate să își desfășoare activitatea în condiții diferite de cele impuse de stat propriilor resortisanți

Pentru a putea califica prestarea de servicii ca obiect al liberei circulații a acestora:

persoanele care prestează serviciile și cele care primesc aceste servicii trebuie să fie din țări membre diferite

prestatorul și destinatarul pot fi stabiliți în același stat membru dacă prestația are caracter transfrontalier

persoana care prestează serviciul și angajatorul acesteia trebuie să fie din țări diferite

Libera circulație în domeniul transporturilor este reglementată de:

dispozițiile privind libera circulație a serviciilor

dispozițiile privind transporturile

dispozițiile privind libera circulație a persoanelor

Activitățile care sunt asociate exercitării autorității publice:

sunt exceptate de la aplicarea principiului liberei circulații a serviciilor

sunt admise de reglementările principiului liberei circulații a serviciilor

sunt admise de reglementările privind dreptul de stabilire

Pentru ca o activitate să constituie un serviciu trebuie să fie o activitate:

independentă

rezultată dintr-un contract de muncă

prestată în mod gratuit

Serviciile prestate agenților economici:

trebuie doar să fi fost prestate în fapt

trebuie doar să fi fost prestate de un agent al statului membru

trebuie să procure însă un avantaj real agentului economic în cauză

5.13. Bibliografie

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;

Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile Comnuitare, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulații a serviciilor și lucrătorilor în Uniunea Europeană, în Revista română de Drept Comunitar nr. 5 din 2009, Editura Wolters Kluwer, București, 2009;

Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoș Negrescu, București, 2007;

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, tratate, monografii

Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;

Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010;

Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, București, Editura Hamangiu, 2009;

Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Editura C.H. Beck, București, 2009;

Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertățile fundamentale, Editura Universitară, București, 2009;

Eduard Dragomir, Dan Niță, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Editura Nomina, 2009;

Ileana Anca Dușcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria, , 2008;

Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA EUROPEANĂ, București, Editura Polirom, 2008;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, București, Editura Lumina Lex, 2008;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007;

Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituții Europene. Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, , 2007;

Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2007;

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2006;

Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învățământul la distanță, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2005;

Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002;

Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor acquis-ului comunitar, ediția a V-a, revăzută și adăugită, București, 2008;

Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoș Negrescu, București, București, 2007.

***

C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992;

Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990.

Articole în reviste de specialitate

Nicoleta Diaconu, Concordanța dintre dreptul Uniunii Europene și reglementările naționale cu privire la legea aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2 din 2010, Editura Lumina Lex, București, 2010;

Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulații a serviciilor și lucrătorilor în Uniunea Europeană în Revista română de Drept Comunitar nr. 5 din 2009, Editura Wolters Kluwer, București, 2009.

Culegeri de jurisprudență

Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, Culegere de rezumate, Volumul II, Institutul European din România, București, 2009;

Jurisprudența istorică a instanțelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, București, 2008;

Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, București, 2007;

Daniela Ivan, Hotărâri recente și consacrate ale Curții de Justiție a Comunităților Europene, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE, Volumul I, Principiile dreptului comunitar. Concurența. Libera circulație a mărfurilor, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE. Libertatea de a presta servicii. Libera circulație a persoanelor și dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicția comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Culegeri de acte normative

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010;

Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2008;

Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona, Editura Best Publishing România, București, 2008.

Legislație relevantă

Tratatul constituitiv al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, semnat la Paris la 18 aprilie 1951;

Tratatul Constitutiv al Comunității Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957;

Tratatul Constitutiv al Comunității Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957;

Tratatul prin care ae aprobă Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg și la 28 februarie la Haga și intrat în vigoare la 1 iulie 1987;

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;

Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999;

Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003;

Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (Tratatul de la Lisabona) semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009;

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată prima oară la Nisa în anul 2000, reproclamată în mod solemn de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie la 12 decembrie 2007;

Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);

Directiva Parlamentului și a Consiliului 2006/123/CE din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne;

Directiva 2005/36/CE a Parlamentului și Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale;

Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE și a Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;

Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede implementarea Codului Vamal al Comunității;

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992.

Alte surse

– Tratatul CECO

Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm

– Tratatul CEEA (Euratom)

Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm

– Tratatul CE (fostul Tratat CEE)

Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Fișă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată: http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm

– Tratatul de fuziune

Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

– Tratele bugetare

Textele pot fi primite prin e-mail, în urma unei cereri la pagina

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

– Actul Unic European

Text integral: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm

– Tratatul de la Maastricht

Text integral:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm

– Tratatul de la Amsterdam

Text integral:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html

– Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm

– Tratatul de la Nisa

Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

Calendarul ratificării:

http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf

Rezumat:

http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf

Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm

Broșură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=2&id=18299

Conferința interguvernamentală din 2000: http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm

– Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa

Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

Fișe explicative:

http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm

Rezultatul lucrărilor Convenției:

http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm

Conferința interguvernamentală 2003-2004:

http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm

– Conferința interguvernamentală 2007

http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1297&lang=en

– Tratatele de aderare

La pagina:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm

o parte dintre texte sunt disponibile, în timp ce altele pot fi cerute prin e-mail.

Tratatul de aderare a Bulgariei și României la UE:

http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282

Versiuni consolidate

Textele consolidate sunt disponibile la adresa

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

www.europa.eu.int

www.curia.eu.int

www.europa.eu.int/eur-lex/-EUR-Lex

www.ier.ro

www.europarl.eu.int

www.euroactiv.ro

www.infoeuropa.ro
www.europeana.ro
www.europarl.eu.int
http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm

http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding

http://ec.europa.eu/atoz_ro.htm#T

ANEXA I

TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

(extrase)

TITLUL I

DISPOZIȚII COMUNE

Articolul 1 (ex-articolul 1 TUE)

Prin prezentul tratat, ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE instituie între ele o UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în continuare „Uniune”, căreia statele membre îi atribuie competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune.

Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni.

Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”). Aceste două tratate au aceeași valoare juridică. Uniunea se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia.

Articolul 2

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Articolul 3 (ex-articolul 2 TUE)

(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.

(2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum si prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.

(3) Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific si tehnic.

Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.

Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.

Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.

(5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

(6) Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.

Articolul 4

(1) În conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum si identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.

(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.

Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

Articolul 5 (ex-articolul 5 TCE)

(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.

(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității si proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.

(4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depăseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Articolul 6 (ex-articolul 6 TUE)

(1) Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la , care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.

(2) Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

Articolul 7 (ex-articolul 7 TUE)

(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeași procedură.

Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân valabile.

(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei Europene si cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a invitat acel stat membru să-si prezinte observațiile.

(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor si obligațiilor persoanelor fizice si juridice.

Obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice situație pentru statul membru respectiv.

(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să revoce măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situației care l-a determinat să impună măsurile respective.

(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol, se aplică Parlamentului European, Consiliului European și Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Articolul 8

(1) Uniunea dezvoltă relații privilegiate cu țările învecinate, în vederea stabilirii unui spațiu de prosperitate si de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii si caracterizat prin relații strânse si pasnice, bazate pe cooperare.

(2) În înțelesul alineatului (1), Uniunea poate încheia acorduri speciale cu țările în cauză. Aceste acorduri pot include drepturi și obligații reciproce, precum și posibilitatea de a realiza acțiuni în comun. Punerea lor în aplicare face obiectul unei concertări periodice.

TITLUL II

DISPOZIłII PRIVIND PRINCIPIILE DEMOCRATICE

Articolul 9

În toate activitățile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuieste pe aceasta.

Articolul 10

(1) Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrției reprezentative.

(2) Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.

Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor.

(3) Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.

(4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.

Articolul 11

(1) Instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii.

(2) Instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă.

(3) În vederea asigurării coerenței și a transparenței acțiunilor Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale păților interesate.

(4) La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

Procedurile și condițiile necesare pentru prezentarea unei astfel de inițiative sunt stabilite în conformitate cu articolul 24 primul paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Articolul 12

Parlamentele naționale contribuie în mod activ la buna funcționare a Uniunii:

(a) prin faptul că sunt informate de către instituțiile Uniunii și prin primirea de notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene;

(b) prin respectarea principiului subsidiarității în conformitate cu procedurile prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;

(c) prin participarea, în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu, în conformitate cu articolul 70 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și prin implicarea în controlul politic al Europol și în evaluarea activităților Eurojust, în conformitate cu articolele 88 si 85 din respectivul tratat;

(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu articolul 48 din prezentul tratat;

(e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, în conformitate cu articolul 49 din prezentul tratat;

(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naționale și cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene.

TITLUL III

DISPOZIłII PRIVIND INSTITUȚIILE

Articolul 13

(1) Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum si asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale.

Instituțiile Uniunii sunt:

— Parlamentul European;

— Consiliul European;

— Consiliul;

— Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);

— Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

— Banca Centrală Europeană;

— Curtea de Conturi.

(2) Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.

(3) Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi, precum și dispozițiile detaliate referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.

Articolul 14

(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei.

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăsi sapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.

Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf.

(3) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani.

(4) Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.

Articolul 15

(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative.

(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din presedintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.

(3) Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

(4) Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

(5) Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.

(6) Președintele Consiliului European:

(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;

(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;

(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.

Presedintele Consiliului European asigură, la nivelul său si în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.

Articolul 16

(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.

(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă si să exercite dreptul de vot.

(3) Consiliul hotărăste cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineste ca fiind egală cu cel puŃin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre acestia si reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii.

Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcŃionarea Uniunii Europene.

(5) Dispozițiile tranzitorii privind definiția majorității calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum și cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014–31 martie 2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispozițiile tranzitorii.

(6) Consiliul se întruneste în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Consiliul Afaceri Generale asigură coereța lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregăteste reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.

Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.

(7) Un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului.

(8) Consiliul se întruneste în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.

(9) Presedinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Articolul 17

(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale.

(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.

(3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.

Membrii Comisiei sunt alesi pe baza competenței lor generale si a angajamentului lor față de idea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență.

Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență. Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni din partea niciunui guvern, instituție, organ, oficiu sau agenție. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor.

(4) Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona si 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia.

(5) Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(6) Președintele Comisiei:

(a) definște orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;

(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia;

(c) numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, dintre membrii Comisiei.

Un membru al Comisiei își prezintă demisia în cazul în care președintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate își prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 18 alineatul (1), în cazul în care președintele îi solicită acest lucru.

(7)Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întrunește majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeași procedură.

Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă lista celorlalte personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf și la alineatul (5) al doilea paragraf.

Președintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.

(8) Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moțiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de moțiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.

Articolul 18

(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.

(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de

împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce priveste politica de securitate și apărare comună.

(3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.

(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, și numai cu privire la aceste responsabilități, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcționarea Comisiei, în măsura în care acest lucru este compatibil cu alineatele (2) si (3).

Articolul 19

(1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

(2) Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocați generali.

Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat membru.

Judecătorii si avocații generali ai Curții de Justiție, precum și judecătorii Tribunalului sunt aleși dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile prevăzute la articolele 253 si 254 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru șase ani. Judecătorii și avocații generali care își încheie mandatul pot fi numiți din nou.

(3) Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăste în conformitate cu tratatele:

(a) cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătoresti naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

TITLUL IV

DISPOZIȚII PRIVIND FORMELE DE COOPERARE CONSOLIDATĂ

Articolul 20 (ex-articolele 27 A-27 E, 40-40 B et 43-45 TUE și ex-articolele 11 și 11 A TCE)

(1) Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul competențelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituțiile acesteia și își pot exercita aceste competențe prin aplicarea dispozițiilor corespunzătoare ale tratatelor, în limitele și în conformitate cu procedurile prevăzute la prezentul articol, precum și la articolele 326-334 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia si să consolideze procesul său de integrare. Acestea sunt deschise în orice moment tuturor statelor membre, în conformitate cu articolul 328 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(2) Decizia care autorizează o formă de cooperare consolidată se adoptă de Consiliu în ultimă instanță, atunci când acesta stabilește că obiectivele urmărite prin această cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune, în ansamblul său, și în condițiile în care cel puțin nouă state membre participă la aceasta. Consiliul hotărăște în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 329 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(3) Toți membrii Consiliului pot participa la dezbateri, dar la vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante la o formă de cooperare consolidată. Modalitățile de vot sunt prevăzute la articolul 330 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(4) Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre participante. Acestea nu sunt considerate ca fiind acquis care trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.

…………………………………………………………………………

TITLUL VI

DISPOZIłII FINALE

Articolul 47

Uniunea are personalitate juridică.

Articolul 48 (ex-articolul 48 TUE)

(1) Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate în conformitate cu unele proceduri de revizuire simplificate.

Procedura de revizuire ordinară

(2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea competențelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu și se notifică parlamentelor naționale.

(3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, președintele Consiliului European convoacă o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European și ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul modificărilor instituționale în domeniul monetar. Convenția analizează proiectele de revizuire și adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre prevăzute la alineatul (4).

Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Convenția în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz, Consiliul European stabilește mandatul pentru Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre.

4) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor, președintele Consiliului convoacă o conferință a reprezentanților guvernelor statelor membre.

Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.

(5) În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui tratat de modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat tratatul menționat, iar unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăți în ratificarea respectivă, Consiliul European se autosesizează cu privire la chestiune.

Proceduri de revizuire simplificate

(6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parțială, a dispozițiilor părții a treia din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii.

Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parțială, a dispozițiilor părții a treia din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul European hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, precum și a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituționale în domeniul monetar. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituționale.

Decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde competențele atribuite Uniunii prin tratate.

(7) În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene sau cele ale titlului V din prezentul tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăște în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au implicații militare sau în domeniul apărării.

În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

Orice inițiativă luată de Consiliul European pe baza primului sau a celui de-al doilea paragraf se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui parlament național, notificate în termen de șase luni de la această transmitere, decizia menționată la primul sau la al doilea paragraf nu se adoptă. În absența oricărei opoziții, Consiliul European poate adopta respectiva decizie.

Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al doilea paragraf, Consiliul European hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun.

Articolul 49 (ex-articolul 49 TUE)

Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit.

Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.

Articolul 50

(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune.

(2) Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată,

după aprobarea Parlamentului European.

(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

(4) În înțelesul alineatelor (2) si (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză.

Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.

Articolul 51

Protocoalele și anexele la tratate fac parte integrantă din acestea.

Articolul 52

(1) Tratatele se aplică Regatului Belgiei, Republicii Bulgaria, Republicii Cehe, Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Estonia, Irlandei, Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Republicii Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii Ungare, Republicii Malta, Regatului Țărilor de Jos, Republicii Austria, Republicii Polone, Republicii Portugheze, României, Republicii Slovenia, Republicii Slovace, Republicii Finlanda, Regatului Suediei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

(2) Domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este prevăzut la articolul 355 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Articolul 53 (ex-articolul 51 TUE)

Prezentul tratat se încheie pe durată nelimitată.

Articolul 54 (ex-articolul 52 TUE)

(1) Prezentul tratat se ratifică de către Înaltele Păți Contractante în conformitate cu normele lor constituționale. Instrumentele de ratificare se depun pe lângă guvernul Republicii Italiene.

(2) Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 1993, cu condiția ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau, în caz contrar, în prima zi a lunii care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul semnatar care îndeplinește ultimul această formalitate.

Articolul 55 (ex-articolul 53 TUE)

(1) Prezentul tratat, redactat în exemplar unic în limbile bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză, textele redactate în fiecare dintre aceste limbi fiind deopotrivă autentice, se depune în arhivele Guvernului Republicii Italiene, care înmânează o copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state semnatare.

(2) Prezentul tratat poate, de asemenea, să fie tradus în orice altă limbă stabilită de statele membre, dintre cele care, în temeiul normelor lor constituționale, se bucură de statutul de limbă oficială pe întreg teritoriul lor sau doar pe o parte din acesta. Statul membru în cauză pune la dispoziție o copie certificată a acestor traduceri, care va fi depusă în arhivele Consiliului.

DREPT CARE, plenipotențiarii mai jos menționați semnează prezentul tratat.

Încheiat la Maastricht la șapte februarie una mie nouă sute nouăzeci si doi.

(lista semnatarilor nu este reprodusă)

ANEXA II

TRATATUL

PRIVIND FUNCȚIONAREA UNIUNII EUROPENE

(extrase)

PARTEA ÎNTÂI

PRINCIPIILE

Articolul 1

(1) Prezentul tratat organizează funcționarea Uniunii și stabilește domeniile, limitele și condițiile exercitării competențelor sale.

(2) Prezentul tratat și Tratatul privind Uniunea Europeană reprezintă tratatele pe care se întemeiază Uniunea. Aceste două tratate, care au aceeași valoare juridică, sunt desemnate prin cuvântul „tratatele”.

TITLUL I

CATEGORII ȘI DOMENII DE COMPETENȚE ALE UNIUNII

Articolul 2

(1) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite.

(3) Statele membre își coordonează politicile economice și de ocupare a forței de muncă în conformitate cu condițiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competență.

(4) Uniunea este competentă, în conformitate cu dispozițiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.

(5) În anumite domenii și în condițiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta să întreprindă acțiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competența lor în aceste domenii.

Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispozițiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.

(6) Întinderea și condițiile exercitării competențelor Uniunii sunt stabilite prin dispozițiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu.

Articolul 3

(1) Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

(a) uniunea vamală;

(b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;

(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;

(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;

(e) politica comercială comună.

(2) De asemenea, competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

Articolul 4

(1) Competența Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la articolele 3 și 6.

(2) Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale:

(a) piața internă;

(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;

(c) coeziunea economică, socială și teritorială;

(d) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;

(e) mediul;

(f) protecția consumatorului;

(g) transporturile;

(h) rețelele transeuropene;

(i) energia;

(j) spațiul de libertate, securitate și justiție;

(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat.

(3) În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea dispune de competență pentru a desfășura acțiuni și, în special, pentru definirea și punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria competență.

(4) În domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-și exercita propria competență.

Articolul 5

(1) Statele membre își coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri și, în special, orientările generale ale acestor politici.

Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziții speciale.

(2) Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor membre și, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.

(3) Uniunea poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.

Articolul 6

Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni au următoarele domenii:

(a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;

(b) industria;

(c) cultura;

(d) turismul;

(e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;

(f) protecția civilă;

(g) cooperarea administrativă.

TITLUL II

DISPOZIȚII DE APLICARE GENERALĂ

Articolul 7

Uniunea asigură coerența între diferitele sale politici și acțiuni, ținând seama de ansamblul obiectivelor Uniunii și respectând principiul de atribuire a competențelor.

Articolul 8 (ex-articolul 3 alineatul (2) TCE) (1)

În toate acțiunile sale, Uniunea urmărește să elimine inegalitățile și să promoveze egalitatea între bărbați și femei.

Articolul 9

În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea ține seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, precum și de cerințele privind un nivel ridicat de educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane.

Articolul 10

În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Articolul 11 (ex-articolul 6 TCE)

Cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile.

(1) Această trimitere are caracter indicativ. Pentru informații detaliate, a se vedea tabelele de corespondență între vechea și noua numerotare a tratatelor.

Articolul 12 (ex-articolul 153 alineatul (2) TCE)

Cerințele din domeniul protecției consumatorilor se iau în considerare în definirea și punerea in aplicare a celorlalte politici și acțiuni ale Uniunii.

Articolul 13

La elaborarea și punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, pieței interne cercetării și dezvoltării tehnologice și al spațiului, Uniunea și statele membre țin seama de toate cerințele bunăstării animalelor ca ființe sensibile și respectă actele cu putere de lege și normele administrative, precum și obiceiurile statelor membre în privința riturilor religioase, a tradițiilor culturale și a patrimoniilor regionale.

Articolul 14 (ex-articolul 16 TCE)

Fără a aduce atingere articolului 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolelor 93, 106 și 107 din prezentul tratat și având în vedere locul ocupat de serviciile de interes economic general în cadrul valorilor comune ale Uniunii, precum și rolul pe care îl au acestea în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii, Uniunea și statele membre, fiecare în limita competențelor care le revin și în limita domeniului de aplicare a tratatelor, asigură funcționarea serviciilor respective pe baza principiilor și în condiții, în special economice și financiare, care să le permită îndeplinirea misiunilor lor. Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc aceste principii și prevăd aceste condiții, fără a aduce atingere competenței statelor membre de a furniza aceste servicii, de a încredința prestarea lor și de a le finanța, cu respectarea tratatelor.

Articolul 15 (ex-articolul 255 TCE)

(1) În scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței.

(2) Parlamentul European se întrunește în ședințe publice, de asemenea și Consiliul în cazul în care dezbate și votează un proiect de act legislativ.

(3) Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică, care are reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are drept de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor șI agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente, sub rezerva principiilor și condițiilor care vor fi stabilite în conformitate cu prezentul alineat.

Principiile generale și limitele care, din motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de acces la documente, se stabilesc prin regulamente de către Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

Fiecare instituție, organ, oficiu sau agenție asigură transparența lucrărilor lor și elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziții speciale privind accesul la propriile documente, în conformitate cu regulamentele menționate la al doilea paragraf.

Dispozițiile prezentului alineat se aplică Curții de Justiție a Uniunii Europene, Băncii Centrale Europene și Băncii Europene de Investiții numai în cazul în care exercită funcții administrative.

Parlamentul European și Consiliul asigură publicarea documentelor privind procedurile legislative în condițiile prevăzute de regulamentele menționate la al doilea paragraf.

Articolul 16 (ex-articolul 286 TCE)

(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc.

(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,stabilesc normele privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și de către statele membre în exercitarea activităților care fac parte din domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum și normele privind libera circulație a acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorități independente.

Normele adoptate în temeiul prezentului articol nu aduc atingere normelor specifice prevăzute la articolul 39 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 17

(1) Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, bisericile și asociațiile sau comunitățile religioase din statele membre.

(2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului național, organizațiile filosofice și neconfesionale.

(3) Recunoscându-le identitatea și contribuția specifică, Uniunea menține un dialog deschis, transparent și constant cu aceste biserici și organizații.

PARTEA A DOUA

NEDISCRIMINAREA ȘI CETĂȚENIA UNIUNII

Articolul 18 (ex-articolul 12 TCE)

În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări.

Articolul 19 (ex-articolul 13 TCE)

(1) Fără a aduce atingere celorlalte le conferă Uniunii, Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală.

(2) Prin derogare de la alineatul (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta principiile de bază ale unor măsuri de încurajare ale Uniunii, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, menite să susțină acțiunile întreprinse de statele membre pentru realizarea obiectivelor menționate la alineatul (1).

Articolul 20 (ex-articolul 17 TCE)

(1) Se instituie cetățenia Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.

(2) Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate. Aceștia se bucură, printre altele, de:

(a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre;

(b) dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;

(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;

(d) dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

Articolul 21 (ex-articolul 18 TCE)

(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.

(2) În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară pentru atingerea acestui obiectiv și în care tratatele nu a prevăzut puteri de acțiune în acest sens, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta dispoziții menite să faciliteze exercitarea drepturilor menționate la alineatul (1).

(3) În aceleași scopuri ca cele menționate la alineatul (1) și în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acțiune în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate adopta măsuri în domeniul securității sociale sau al protecției sociale. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Articolul 22 (ex-articolul 19 TCE)

(1) Orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. Acest drept se va exercita în condițiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European; aceste norme de aplicare pot prevedea dispoziții derogatorii în cazul în care probleme specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 223 alineatul (1) și dispozițiilor adoptate pentru aplicarea acestuia, orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în

statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat. Acest drept se va exercita în condițiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European; aceste norme de aplicare pot prevedea dispoziții derogatorii în cazul în care probleme specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.

Articolul 23 (ex-articolul 20 TCE)

Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care nu este reprezentat statul membru al cărui resortisant este, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat. Statele membre adoptă dispozițiile necesare și angajează negocierile internaționale necesare în vederea asigurării acestei protecții.

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile de coordonare și de cooperare necesare pentru a facilita această protecție.

Articolul 24 (ex-articolul 21 TCE)

Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă dispozițiile referitoare la procedurile și condițiile necesare pentru prezentarea unei inițiative cetățenești în înțelesul articolului 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv numărul minim de state membre din care trebuie să provină cetățenii care prezintă o astfel de inițiativă.

Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, în conformitate cu dispozițiile articolului 227.

Orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsmanului instituit în conformitate cu dispozițiile articolului 228.

Orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze în scris oricărei instituții sau oricărui organ prevăzut de prezentul articol sau la articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană într-una din limbile prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și să primească un răspuns redactat în aceeași limbă.

Articolul 25 (ex-articolul 22 TCE)

La fiecare trei ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social un raport privind aplicarea dispozițiilor prezentei părți. Acest raport ține seama de dezvoltarea Uniunii.

Pe această bază și fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale tratatelor, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul poate adopta dispoziții care urmăresc să completeze drepturile enumerate la articolul 20 alineatul (2). Respectivele dispoziții intră în vigoare numai după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.

PARTEA A TREIA

POLITICILE ȘI ACȚIUNILE INTERNE ALE UNIUNII

TITLUL I

PIAȚA INTERNĂ

Articolul 26 (ex-articolul 14 TCE)

(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcționării pieței interne, în conformitate cu dispozițiile incidente ale tratatelor.

(2) Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.

(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, definește orientările și condițiile necesare asigurării unui progres echilibrat în toate sectoarele vizate.

Articolul 27 (ex-articolul 15 TCE)

În redactarea propunerilor sale în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 26, Comisia ține seama de amploarea efortului pe care anumite economii care prezintă decalaje ale nivelului de dezvoltare va trebui să îl susțină pentru instituirea pieței interne și poate propune dispoziții corespunzătoare.

În cazul în care aceste dispoziții iau forma unor derogări, acestea trebuie să aibă caracter temporar și să perturbe cât mai puțin funcționarea pieței comune.

TITLUL II

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Articolul 28 (ex-articolul 23 TCE)

(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe.

(2) Dispozițiile articolului 30 și cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre.

Articolul 29 (ex-articolul 24 TCE)

Se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri.

CAPITOLUL 1

UNIUNEA VAMALĂ

Articolul 30 (ex-articolul 25 TCE)

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.

Articolul 31 (ex-articolul 26 TCE)

Taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de către Consiliu, care hotărăște, la propunerea Comisiei.

Articolul 32 (ex-articolul 27 TCE)

În executarea misiunilor care îi sunt încredințate în temeiul prezentului capitol, Comisia are în vedere:

(a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre și țările terțe;

(b) evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluție are ca efect creșterea competitivității întreprinderilor;

(c) necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și produse semifinite, veghind în același timp ca între statele membre să nu fie denaturate condițiile de concurență în ceea ce privește produsele finite;

(d) necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre și de a asigura o dezvoltare rațională a producției și o creștere a consumului în cadrul Uniunii.

CAPITOLUL 2

COOPERAREA VAMALĂ

Articolul 33 (ex-articolul 135 TCE)

În cadrul domeniului de aplicare a tratatelor, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri în vederea consolidării cooperării vamale între statele membre și între acestea și Comisie.

CAPITOLUL 3

INTERZICEREA RESTRICȚIILOR CANTITATIVE ÎNTRE STATELE MEMBRE

Articolul 34 (ex-articolul 28 TCE)

Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent.

Articolul 35 (ex-articolul 29 TCE)

Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la export, precum și orice măsuri cu efect echivalent.

Articolul 36 (ex-articolul 30 TCE)

Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre.

Articolul 37 (ex-articolul 31 TCE)

(1) Statele membre adaptează monopolurile naționale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de aprovizionare și comercializare.

Dispozițiile prezentului articol se aplică oricărui organism prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre. Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate.

(2) Statele membre se abțin să introducă orice nouă măsură care contravine principiilor enunțate la alineatul (1) sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se referă la interzicerea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre.

(3) În cazul unui monopol cu caracter comercial care presupune o reglementare menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate, în aplicarea normelor prezentului articol, garanții echivalente pentru ocuparea forței de muncă și pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză.

TITLUL III

AGRICULTURA ȘI PESCUITUL

Articolul 38 (ex-articolul 32 TCE)

(1) Uniunea definește și pune în aplicare o politică comună în domeniul agriculturii și pescuitului.

Piața internă cuprinde agricultura, pescuitul și comerțul cu produse agricole. Prin produse agricole se înțeleg produsele solului, cele animaliere și pescărești, precum și produsele care au suferit o primă transformare și se află în raport direct cu aceste produse. Referirile la politica agricolă comună sau la agricultură și utilizarea termenului „agricol” se înțeleg ca făcând referire și la pescuit, având în vedere caracteristicile speciale ale acestui sector.

(2) Cu excepția unor dispoziții contrare prevăzute la articolele 39–44, normele prevăzute în vederea instituirii sau funcționării pieței interne se aplică produselor agricole.

(3) Produsele care intră sub incidența articolelor 39–44, sunt enumerate în lista care face obiectul anexei I.

(4) Funcționarea și dezvoltarea pieței interne pentru produsele agricole trebuie să fie însoțite de instituirea unei politici agricole comune.

Articolul 39 (ex-articolul 33 TCE)

(1) Politica agricolă comună are ca obiective:

(a) creșterea productivității agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, precum și prin utilizarea optimă a factorilor de producție și, în special, a forței de muncă;

(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor din agricultură;

(c) stabilizarea piețelor;

(d) garantarea siguranței aprovizionărilor;

(e) asigurarea unor prețuri rezonabile de livrare către consumatori.

(2) În elaborarea politicii agricole comune și a metodelor speciale pe care aceasta le poate implica, vor fi avute în vedere următoarele:

(a) caracterul special al activității agricole care rezultă din structura socială a agriculturii și din discrepanțele structurale și naturale existente între diferitele regiuni agricole;

(b) necesitatea de a opera treptat modificările adecvate;

(c) faptul că, în statele membre, agricultura este un sector strâns legat de ansamblul economiei.

Articolul 40 (ex-articolul 34 TCE)

(1) În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute la articolul 39, se instituie o organizare comună a piețelor agricole.

În funcție de produse, această organizare îmbracă una dintre următoarele forme:

(a) reguli comune de concurență;

(b) coordonarea obligatorie a diferitelor organizări naționale ale pieței;

(c) organizarea europeană a pieței.

(2) Organizarea comună în una dintre formele prevăzute la alineatul (1) poate include toate măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor definite la articolul 39 și, în special, reglementarea prețurilor, a subvențiilor pentru producerea și comercializarea diferitelor produse, a sistemelor de depozitare și de report și a mecanismelor comune de stabilizare a importurilor sau a exporturilor.

Organizarea comună trebuie să se limiteze la urmărirea obiectivelor enunțate la articolul 39 și trebuie să excludă orice discriminare între producătorii sau consumatorii din Uniune.

O eventuală politică de prețuri comună trebuie să se bazeze pe criterii comune și pe metode de calcul uniforme.

(3) Pentru ca organizarea comună menționată la alineatul (1) să își poată atinge obiectivele, se pot înființa unul sau mai multe fonduri de orientare și garantare agricole.

Articolul 41 (ex-articolul 35 TCE)

Pentru a permite realizarea obiectivelor definite la articolul 39, în cadrul politicii agricole comune pot fi prevăzute în special următoarele măsuri:

(a) o coordonare eficientă a eforturilor întreprinse în domeniile formării profesionale, cercetării și popularizării cunoștințelor agronomice, care poate include proiecte sau instituții finanțate în comun;

(b) acțiuni comune pentru promovarea consumului anumitor produse.

Articolul 42 (ex-articolul 36 TCE)

Dispozițiile capitolului referitor la normele privind concurența se aplică producției și comercializării produselor agricole numai în măsura stabilită de Parlamentul European și de Consiliu în cadrul dispozițiilor și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 43 alineatul (2), având în vedere obiectivele enunțate la articolul 39.

Consiliul poate autoriza, la propunerea Comisiei, acordarea de ajutoare:

(a) în vederea protejării exploatațiilor agricole defavorizate de condiții structurale sau naturale;

(b) în cadrul programelor de dezvoltare economică.

Articolul 43 (ex-articolul 37 TCE)

(1) Comisia prezintă propuneri referitoare la elaborarea și punerea în aplicare a politicii agricole comune, inclusiv înlocuirea organizărilor naționale cu una dintre formele de organizare comună prevăzute la articolul 40 alineatul (1), precum și la punerea în aplicare a măsurilor special prevăzute de prezentul titlu.

Aceste propuneri trebuie să țină seama de interdependența dintre chestiunile agricole prevăzute de prezentul titlu.

(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, stabilesc organizarea comună a piețelor agricole prevăzută la articolul 40 alineatul (1), precum și celelalte dispoziții necesare pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii și pescuitului.

(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile privind stabilirea prețurilor, a taxelor, a ajutoarelor și a contingentelor, precum și privind stabilirea și repartizarea posibilităților de pescuit.

(4) Organizarea comună prevăzută la articolul 40 alineatul (1) poate înlocui, în condițiile prevăzute la alineatul (2), organizările naționale ale pieței în cazul în care:

(a) organizarea comună oferă statelor membre care se opun acestei măsuri și care dispun de o organizare națională a producției în cauză garanții echivalente pentru ocuparea forței de muncă și nivelul de trai al producătorilor în cauză, luându-se în considerare calendarul adaptărilor posibile și al specializărilor necesare, și

(b) această organizare asigură, pentru schimburile comerciale din cadrul Uniunii, condiții similare celor existente pe piața națională.

(5) În cazul în care o organizare comună pentru anumite materii prime se instituie înainte să existe o organizare comună pentru produsele transformate corespunzătoare, materiile prime în cauză folosite pentru produsele transformate destinate exportului în țări terțe pot fi importate din afara Uniunii.

Articolul 44 (ex-articolul 38 TCE)

În cazul în care, într-un stat membru, un produs face obiectul unei organizări naționale a pieței sau al oricărei reglementări interne cu efect echivalent care afectează din punct de vedere concurențial o producție similară dintr-un alt stat membru, statele membre aplică la import o taxă compensatorie acestui produs provenit din statul membru în care există respectiva organizare sau reglementare, cu excepția cazului în care acest stat membru aplică o taxă compensatorie la export. Comisia stabilește cuantumul acestor taxe la nivelul necesar pentru a restabili echilibrul; de asemenea, Comisia poate autoriza recurgerea la alte măsuri, pentru care le stabilește condițiile și normele de aplicare.

TITLUL IV

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR, A SERVICIILOR ȘI A CAPITALURILOR

CAPITOLUL 1

LUCRĂTORII

Articolul 45 (ex-articolul 39 TCE)

(1) Libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.

(2) Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

(3) Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:

(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

(c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.

(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică.

Articolul 46 (ex-articolul 40 TCE)

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă, prin directive sau regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei circulații a lucrătorilor, astfel cum este aceasta definită la articolul 45, în special:

(a) asigurarea cooperării strânse între serviciile naționale pentru ocuparea forței de muncă;

(b) eliminarea acelor proceduri și practici administrative, precum și a acelor perioade de acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar constitui un obstacol în calea liberalizării circulației lucrătorilor;

(c) eliminarea tuturor perioadelor și restricțiilor prevăzute de dreptul intern sau de acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite în ceea ce privește libera alegere a unui loc de muncă în raport cu lucrătorii statului respectiv;

(d) stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii și ofertei de locuri de muncă și facilitarea realizării echilibrului între cererea și oferta de locuri de muncă în condiții care să evite amenințarea gravă a nivelului de trai și de ocupare a forței de muncă în diferitele regiuni și ramuri industriale.

Articolul 47 (ex-articolul 41 TCE)

Statele membre încurajează schimburile de lucrători tineri în cadrul unui program comun.

Articolul 48 (ex-articolul 42 TCE)

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securității sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:

(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații interne, în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;

(b) plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

În cazul în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ menționat la primul paragraf ar aduce atingere unor aspecte importante ale sistemului său de securitate socială, inclusiv în ceea ce privește domeniul său de aplicare, costul sau structura financiară, ori ar aduce atingere echilibrului financiar al respectivului sistem, poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri și în termen de patru luni de la această suspendare, Consiliul European:

(a) retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează suspendarea procedurii legislative ordinare, sau

(b) nu acționează în niciun fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere; în acest caz se consideră că actul propus inițial nu a fost adoptat.

CAPITOLUL 2

DREPTUL DE STABILIRE

Articolul 49 (ex-articolul 43 TCE)

În conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.

Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului privind capitalurile.

Articolul 50 (ex-articolul 44 TCE)

(1) În vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, decide prin intermediul directivelor.

(2) Parlamentul European, Consiliul și Comisia exercită funcțiile care le revin în temeiul dispozițiilor menționate anterior și, în special:

(a) acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul cărora libertatea de stabilire constituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor comerciale;

(b) asigurând o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente pentru a cunoaște aspectele speciale ale diferitelor activități din cadrul Uniunii;

(c) eliminând acele proceduri și practici administrative care decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar constitui un obstacol în calea libertății de stabilire;

(d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui alt stat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească în cazul în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenționează să inițieze această activitate;

(e) asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi terenuri și construcții situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu aduce atingere

principiilor stabilite la articolul 39 alineatul (2);

(f) eliminând treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de acces al personalului angajat în cadrul sediului principal în funcțiile de conducere sau de supraveghere ale acestor agenții, sucursale sau filiale;

(g) coordonând, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiile solicitate de statele membre societăților în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf, pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților și ale terților;

(h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile de stabilire.

Articolul 51 (ex-articolul 45 TCE)

Sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol, în ceea ce privește statul membru interesat, activitățile care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice. Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor prezentului capitol.

Articolul 52 (ex-articolul 46 TCE)

(1) Prevederile prezentului capitol și măsurile adoptate în temeiul acesteia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege și actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.

(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispozițiilor menționate anterior.

Articolul 53 (ex-articolul 47 TCE)

(1) În vederea facilitării accesului la activitățile independente și a exercitării acestora, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare, precum și privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.

(2) În ceea ce privește profesiile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este subordonată coordonării condițiilor lor de exercitare a acestora în diferitele state membre.

Articolul 54 (ex-articolul 48 TCE)

Societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

Prin societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.

Articolul 55 (ex-articolul 294 TCE)

Statele membre acordă resortisanților celorlalte state membre același tratament ca și propriilor resortisanți în ceea ce privește participarea la constituirea capitalului societăților în înțelesul articolului 54, fără a aduce atingere aplicării celorlalte dispoziții din prezentul tratat.

CAPITOLUL 3

SERVICIILE

Articolul 56(ex-articolul 49 TCE)

În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Uniunii.

Articolul 57 (ex-articolul 50 TCE)

În înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.

Serviciile cuprind în special:

(a) activități cu caracter industrial;

(b) activități cu caracter comercial;

(c) activități artizanale;

(d) activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.

Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în statul membru în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanți.

Articolul 58 (ex-articolul 51 TCE)

(1) Libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile.

(2) Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor.

Articolul 59 (ex-articolul 52 TCE)

(1) Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului Economic și Social, hotărăsc prin directive.

(2) Directivele menționate la alineatul (1) vizează în general, cu prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de producție sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri.

Articolul 60 (ex-articolul 53 TCE)

Statele membre depun eforturi pentru a proceda la liberalizarea serviciilor într-o măsură mai mare decât cea la care obligă directivele adoptate în vederea aplicării articolului 59 alineatul (1), în cazul în care situația lor economică generală și situația din sectorul în cauză permite acest lucru. În acest scop, Comisia adresează recomandări statelor membre în cauză.

Articolul 61 (ex-articolul 54 TCE)

Atât timp cât restricțiile impuse liberei prestări a serviciilor nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a face distincție în funcție de cetățenie ori naționalitate sau reședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menționați la articolul 56 primul paragraf.

Articolul 62 (ex-articolul 55 TCE)

Dispozițiile articolelor 51–54 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol.

CAPITOLUL 4

CAPITALURILE ȘI PLĂȚILE

Articolul 63 (ex-articolul 56 TCE)

(1) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

(2) În temeiul dispozițiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe.

Articolul 64 (ex-articolul 57 TCE)

(1) Articolul 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările terțe, a restricțiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. În ceea ce privește restricțiile în vigoare în temeiul legislațiilor naționale în , în și în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.

(2) Depunând eforturi pentru a realiza obiectivul liberei circulații a capitalurilor între statele membre și țări terțe, în cea mai mare măsură posibilă și fără a aduce atingere celorlalte capitole ale tratatelor, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital.

(3) Prin derogare de la alineatul (2), numai Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce privește liberalizarea circulației capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe.

Articolul 65 (ex-articolul 58 TCE)

(1) Articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor membre:

(a) de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite;

(b) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică.

(2) Prezentul capitol nu aduce atingere posibilității de a aplica restricții privind dreptul de stabilire care sunt compatibile cu prezentul tratat.

(3) Măsurile și procedurile menționate la alineatele (1) și (2) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.

(4) În absența unor măsuri de aplicare a articolului 64 alineatul (3), Comisia sau, în absența unei decizii a Comisiei în termen de trei luni de la data solicitării statului membru în cauză, Consiliul poate adopta o decizie care să dispună ca măsurile fiscale restrictive adoptate de un stat membru față de una sau mai multe țări terțe să fie considerate conforme tratatelor, cu condiția ca acestea să fie justificate în raport cu unul dintre obiectivele Uniunii și compatibile cu buna funcționare a pieței interne. Consiliul hotărăște în unanimitate, la solicitarea unui stat membru.

Articolul 66 (ex-articolul 59 TCE)

În cazul în care, în împrejurări excepționale, circulația capitalurilor provenind din țările terțe sau destinate acestora provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave în funcționarea uniunii economice și monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în raport cu țările terțe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă de până la șase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.

TITLUL V

SPAȚIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ȘI JUSTIȚIE

CAPITOLUL 1

DISPOZIȚII GENERALE

Articolul 67(ex-articolul 61 TCE și ex-articolul 29 TUE)

(1) Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.

(2) Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele interne și dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării și al controlului la frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre și care este echitabilă față de resortisanții țărilor terțe. În înțelesul prezentului titlu, apatrizii sunt asimilați resortisanților țărilor terțe.

(3) Uniunea acționează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalității, a rasismului și a xenofobiei, precum și de combatere a acestora, prin măsuri de coordonare și de cooperare între autoritățile polițienești și judiciare și alte autorități competente, precum și prin recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală și, după caz, prin apropierea legislațiilor penale.

(4) Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă.

Articolul 68

Consiliul European definește orientările strategice ale planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție.

Articolul 69

Parlamentele naționale asigură, cu privire la propunerile și inițiativele legislative prezentate în cadrul capitolelor 4 și 5, respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Articolul 70

Fără a aduce atingere articolelor 258, 259 și 260, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile de stabilire a condițiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia, realizează o evaluare obiectivă și imparțială a punerii în aplicare, de către autoritățile statelor membre, a politicilor Uniunii prevăzute în prezentul titlu, în special în scopul de a favoriza aplicarea deplină a principiului recunoașterii reciproce. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la conținutul și rezultatele evaluării.

Articolul 71 (ex-articolul 36 TUE)

În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care să asigure în cadrul Uniunii promovarea și consolidarea cooperării operaționale în materie de securitate internă. Fără a aduce atingere articolului 240, comitetul promovează coordonarea acțiunii autorităților competente ale statelor membre. La lucrările comitetului pot fi implicați reprezentanții organelor, ai oficiilor și ai agențiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la derularea acestor lucrări.

Articolul 72 (ex-articolul 64 alineatul (1) TCE și ex-articolul 33 TUE)

Prezentul titlu nu aduce atingere exercitării responsabilităților care revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și pentru apărarea securității interne.

Articolul 73

Statele membre au libertatea de a organiza între ele și sub autoritatea lor forme de cooperare și de coordonare pe care le consideră oportune, între serviciile competente ale administrațiilor acestora care răspund de asigurarea securității naționale.

Articolul 74 (ex-articolul 66 TCE)

Consiliul adoptă măsuri în vederea asigurării cooperării administrative între serviciile competente ale statelor membre în domeniile menționate în prezentul titlu, precum și între serviciile respective și Comisie. Acesta hotărăște la propunerea Comisiei, sub rezerva articolului 76 și după consultarea Parlamentului European.

Articolul 75 (ex-articolul 60 TCE)

În cazul în care este necesar, pentru realizarea obiectivelor enunțate la articolul 67, în ceea ce privește prevenirea și combaterea terorismului și a activităților conexe, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative privind circulația capitalurilor și plățile, cum ar fi înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparțin unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal, sunt în proprietatea acestora sau sunt deținute de acestea.

Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a cadrului prevăzut la primul paragraf.

Actele menționate la prezentul articol cuprind dispozițiile necesare în materie de garanții juridice.

Articolul 76

Actele menționate în capitolele 4 și 5, precum și măsurile menționate la articolul 74 care asigură o cooperare administrativă în domeniile menționate în aceste capitole, se adoptă:

(a) la propunerea Comisiei; sau

(b) la inițiativa unei pătrimi din statele membre.

CAPITOLUL 2

POLITICI PRIVIND CONTROLUL LA FRONTIERE, DREPTUL DE AZIL ȘI IMIGRAREA

Articolul 77 (ex-articolul 62 TCE)

(1) Uniunea dezvoltă o politică care urmărește:

(a) să asigure absența oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne, indiferent de cetățenie;

(b) să asigure controlul persoanelor și supravegherea eficace la trecerea frontierelor externe;

(c) să introducă treptat un sistem integrat de administrare a frontierelor externe.

(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:

(a) politica comună a vizelor și a altor permise de ședere de scurtă durată;

(b) controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea frontierelor externe;

(c) condițiile în care resortisanții țărilor terțe pot circula liber, pentru o durată scurtă, în interiorul Uniunii;

(d) orice măsură necesară pentru instituirea treptată a unui sistem integrat de administrare a frontierelor externe;

(e) absența oricărui control asupra persoanelor, indiferent de cetățenie, la trecerea frontierelor interne.

(3) În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară pentru a facilita exercitarea dreptului menționat la articolul 20 alineatul (2) litera (a), iar tratatele nu au prevăzut atribuții în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate adopta dispoziții referitoare la pașapoarte, cărți de identitate, permise de ședere sau oricare alt document asimilat. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

(4) Prezentul articol nu aduce atingere competenței statelor membre privind delimitarea geografică a frontierelor acestora, în conformitate cu dreptul internațional.

Articolul 78 (ex-articolul 63 punctele 1 și 2 și ex-articolul 64 alineatul (2) TCE)

(1) Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu Convenția de la Geneva la 28 iulie 1951 și cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților, precum și cu alte tratate din domeniu.

(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem european comun de azil, care cuprinde:

(a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea;

(b) un regim unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională;

(c) un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux masiv;

(d) proceduri comune de acordare și de retragere a regimului unitar de azil sau de protecție subsidiară;

(e) criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil sau de protecție subsidiară;

(f) norme referitoare la condițiile de primire a solicitanților dreptului de azil sau de protecție subsidiară;

(g) parteneriatul și cooperarea cu țările terțe pentru gestionarea fluxurilor de persoane care solicită drept de azil, protecție subsidiară sau temporară.

(3) În cazul în care unul sau mai multe state membre se află într-o situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în cauză. Acesta hotărăște după consultarea Parlamentului European.

Articolul 79 (ex-articolul 63 punctele 3 și 4 TCE)

(1) Uniunea dezvoltă o politică comună de imigrare, al cărei scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele membre, precum și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și combaterea susținută a acestora.

(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri în următoarele domenii:

(a) condițiile de intrare și de ședere, precum și normele privind acordarea de către statele membre a vizelor și a permiselor de ședere pe termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii familiei;

(b) definirea drepturilor resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusiv condițiile care reglementează libertatea de circulație și de ședere în celelalte state membre;

(c) imigrarea clandestină și șederea ilegală, inclusiv expulzarea și repatrierea persoanelor aflate în situație de ședere ilegală;

(d) combaterea traficului de persoane, în special de femei și copii.

(3) Uniunea poate încheia cu țări terțe acorduri privind readmisia, în țările lor de origine sau de proveniență, a resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condițiile de intrare, de prezență sau de ședere pe teritoriul unuia dintre statele membre.

(4) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,pot stabili măsuri pentru încurajarea și sprijinirea acțiunii statelor membre, cu scopul de a favoriza integrarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul lor, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.

(5) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului statelor membre de a stabili volumul admiterii pe teritoriul acestora a resortisanților unor țări terțe, provenind din țări terțe, în căutarea unui loc de muncă în calitate de lucrători salariați sau pentru a desfășura o activitate independentă.

Articolul 80

Politicile Uniunii menționate la prezentul capitol și punerea în aplicare a acestora sunt reglementate de principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, inclusiv pe plan financiar. Ori de câte ori este necesar, actele Uniunii adoptate în temeiul prezentului capitol cuprind măsuri adecvate pentru aplicarea acestui principiu.

CAPITOLUL 3

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

Articolul 81 (ex-articolul 65 TCE)

(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.

(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne, care urmăresc să asigure:

(a) recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare și extrajudiciare și executarea acestora;

(b) comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor judiciare și extrajudiciare;

(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi și de competență;

(d) cooperarea în materie de obținere a probelor;

(e) accesul efectiv la justiție;

(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie prin favorizarea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;

(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluționare a litigiilor;

(h) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție.

(3) Prin derogare de la alineatul (2), măsurile privind dreptul familiei care au implicații transfrontaliere sunt stabilite de către Consiliu, care hotărăște în conformitate cu o procedură legislativă specială. Acesta hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine aspectele din dreptul familiei care au implicații transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Propunerea menționată la al doilea paragraf se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui parlament național, notificate în termen de șase luni de la această transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care nu există nicio opoziție, Consiliul poate adopta respectiva decizie.

CAPITOLUL 4

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Articolul 82(ex-articolul 31 TUE)

(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:

(a) instituirea unor norme și proceduri care să asigure recunoașterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare;

(b) prevenirea și soluționarea conflictelor de competență între statele membre;

(c) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție;

(d) facilitarea cooperării dintre autoritățile judiciare sau echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală și executare a deciziilor.

(2) În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime. Aceste norme minime iau în considerare diferențele existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre.

Acestea se referă la:

(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;

(b) drepturile persoanelor în procedura penală;

(c) drepturile victimelor criminalității;

(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat în prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii, Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat nu împiedică statele membre să mențină sau să adopte un nivel mai ridicat de protecție a persoanelor.

(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzut la alineatul (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.

În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc instituirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de directivă respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a institui o formă de cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat se consideră acordată și se aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.

Articolul 83 (ex-articolul 31 TUE)

(1) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună.

Aceste domenii ale criminalității sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și criminalitatea organizată.

În funcție de evoluția criminalității, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice alte domenii ale criminalității care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat. Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

(2) În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domeniul în cauză. Directivele se adoptă printr-o procedură legislativă ordinară sau specială identică cu cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de armonizare în cauză, fără a aduce atingere articolului 76.

(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzută la alineatul (1) sau (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.

În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei cooperări consolidate pe baza proiectului de directivă respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.

Articolul 84

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri pentru a încuraja și sprijini acțiunea statelor membre în domeniul prevenirii criminalității, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.

Articolul 85 (ex-articolul 31 TUE)

(1) Eurojust are misiunea de a susține și consolida coordonarea și cooperarea dintre autoritățile naționale de cercetare și urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, prin operațiuni întreprinse de autoritățile statelor membre și de Europol și prin informații furnizate de acestea. În acest context, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, determină structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Eurojust. Aceste atribuții pot include:

(a) începerea de cercetări penale, precum și propunerea de începere a urmăririi penale efectuate de autoritățile naționale competente, în special cele referitoare la infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;

(b) coordonarea cercetărilor și a urmăririlor penale prevăzute la litera (a);

(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluționarea conflictelor de competență și prin strânsa cooperare cu Rețeaua Judiciară Europeană. Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, condițiile de implicare a Parlamentului European și a parlamentelor naționale la evaluarea activităților Eurojust.

(2) În cadrul urmăririlor penale prevăzute la alineatul (1) și fără a aduce atingere articolului 86, actele oficiale de procedură judiciară sunt îndeplinite de autoritățile naționale competente.

Articolul 86

(1) Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puțin nouă state membre poate solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în cazul realizării unui consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.

În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, menționată la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.

(2) Parchetul European are competența de a cerceta, de a urmări și de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în regulamentul prevăzut la alineatul (1). Parchetul European exercită în fața instanțelor competente ale statelor membre acțiunea publică în legătură cu aceste infracțiuni.

(3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc statutul Parchetului European, condițiile de exercitare a atribuțiilor acestuia, regulamentul de procedură aplicabil activităților sale, precum și normele care reglementează admisibilitatea probelor și normele aplicabile controlului jurisdicțional al actelor de procedură adoptate în exercitarea atribuțiilor sale.

(4) Consiliul European poate adopta, în același timp sau ulterior, o decizie de modificare a alineatului (1) în scopul extinderii atribuțiilor Parchetului European pentru a include combaterea criminalității grave de dimensiune transfrontalieră și în scopul modificării corespunzătoare a alineatului (2) în ceea ce privește autorii și coautorii infracțiunilor grave care afectează mai multe state membre. Consiliul European hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European și după consultarea Comisiei.

CAPITOLUL 5

COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ

Articolul 87 (ex-articolul 30 TUE)

(1) Uniunea instituie o cooperare polițienească care implică toate autoritățile competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliție, serviciile vamale și alte servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării și al cercetării infracțiunilor.

(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:

(a) colectarea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor în domeniu, precum și schimbul de informații;

(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum și cooperarea privind schimbul de personal, echipamentele și cercetarea criminalistică;

(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.

(3) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate stabili măsurile privind cooperarea operativă între autoritățile prevăzute la prezentul articol. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puțin nouă state membre poate solicita ca proiectul de măsuri să fie trimis spre examinare Consiliului European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în termen de

patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.

În același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de măsuri respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, menționată la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 329 alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispozițiile privind formele de cooperare consolidată.

Procedura specifică prevăzută la al doilea și al treilea paragraf nu se aplică actelor care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen.

Articolul 88 (ex-articolul 30 TUE)

(1) Europol are misiunea de a susține și consolida acțiunea autorităților polițienești și a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum și cooperarea acestora pentru prevenirea și combaterea criminalității grave care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului și a formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.

(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilește structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Europol. Aceste atribuții pot include:

(a) colectarea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor, precum și schimbul de informații transmise în special de autoritățile statelor membre sau de țări ori autorități terțe;

(b) coordonarea, organizarea și realizarea de acțiuni de cercetare și operative, desfășurate împreună cu autoritățile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe comune de cercetare și, după caz, în colaborare cu Eurojust.

Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control al activităților Europol de către Parlamentul European, la care parlamentele naționale sunt asociate.

(3) Orice acțiune cu caracter operativ a Europol trebuie desfășurată în cooperare cu autoritățile statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat și cu acordul acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a autorităților naționale competente.

Articolul 89 (ex-articolul 32 TUE)

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabilește condițiile și limitele în care autoritățile competente ale statelor membre prevăzute la articolele 82 și 87 pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru, în cooperare și cu acordul autorităților statului respectiv. Consiliul hotărăște în unanimitate și după consultarea Parlamentului European.

TITLUL VI

TRANSPORTURILE

rticolul 90 (ex-articolul 70 TCE)

În ceea ce privește domeniul reglementat de prezentul titlu, se urmăresc obiectivele tratatelor în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor.

Articolul 91 (ex-articolul 71 TCE)

(1) În vederea punerii în aplicare a articolului 90 și ținând seama de aspectele speciale privind transporturile, Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, stabilește:

(a) norme comune aplicabile transporturilor internaționale, efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre;

(b) condițiile de admitere a transportatorilor nerezidenți pentru a efectua transporturi naționale într-un stat membru;

(c) măsurile care permit îmbunătățirea siguranței transporturilor;

(d) orice altă dispoziție utilă.

(2) În cazul în care se adoptă măsurile prevăzute la alineatul (1), trebuie avute în vedere cazurile în care aplicarea lor ar putea afecta grav nivelul de trai și de ocupare a forței de muncă în anumite regiuni, precum și exploatarea echipamentelor de transport.

Articolul 92 (ex-articolul 72 TCE)

Până la adoptarea dispozițiilor prevăzute la articolul 91 alineatul (1), exceptând cazul adoptării în unanimitate de către Consiliu a unei măsuri prin care se acordă o derogare, nici unul dintre statele membre nu poate adopta dispoziții mai puțin favorabile, prin efectul lor direct sau indirect asupra transportatorilor celorlalte state membre în raport cu transportatorii naționali, decât diferitele dispoziții din domeniu în vigoare la 1 ianuarie 1958 sau, în cazul statelor aderente, la data aderării acestora.

Articolul 93 (ex-articolul 73 TCE)

Sunt compatibile cu tratatele ajutoarele care răspund necesităților de coordonare a transporturilor sau care constituie compensarea anumitor obligații inerente noțiunii de serviciu public.

Articolul 94 (ex-articolul 74 TCE)

Orice măsură adoptată în temeiul tratatelor în domeniul tarifelor și condițiilor de transport trebuie să țină seama de situația economică a transportatorilor.

Articolul 95 (ex-articolul 75 TCE)

(1) În transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise discriminările care constă în aplicarea de către un transportator, pentru aceleași mărfuri și pe aceleași rute de transport, a unor tarife și condiții de transport diferite în funcție de țara de origine sau de destinație a produselor transportate.

(2) Alineatul (1) nu împiedică adoptarea de către Parlamentul European și Consiliu a altor măsuri, în conformitate cu articolul 91 alineatul (1).

(3) Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, o reglementare prin care asigură punerea în aplicare a dispozițiilor alineatului (1).

Consiliul poate adopta, în special, dispozițiile necesare pentru a permite instituțiilor Uniunii să asigure respectarea normei enunțate la alineatul (1) și să asigure că utilizatorii beneficiază pe deplin de aceasta.

(4) Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, examinează cazurile de discriminare menționate la alineatul (1) și, după consultarea oricărui stat membru în cauză, adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării adoptate în conformitate cu dispozițiile alineatului (3).

Articolul 96 (ex-articolul 76 TCE)

(1) Exceptând cazul în care există autorizare din partea Comisiei, se interzice aplicarea, de către un stat membru, a unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.

(2) Comisia, din proprie inițiativă sau la cererea unui stat membru, examinează tarifele și condițiile menționate la alineatul (1), ținând seama, în special, de cerințele unei politici economice regionale corespunzătoare, de necesitățile regiunilor subdezvoltate, precum și de problemele regiunilor grav

afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, și de efectele acestor tarife și condiții asupra concurenței între diferitele moduri de transport, pe de altă parte.

După consultarea oricărui stat membru în cauză, Comisia adoptă deciziile necesare.

(3) Interdicția menționată la alineatul (1) nu se aplică tarifelor care urmăresc asigurarea concurenței.

Articolul 97 (ex-articolul 77 TCE)

Taxele sau redevențele percepute de către un transportator la trecerea frontierelor, independent de tarifele de transport, nu trebuie să depășească un cuantum rezonabil, ținând seama de cheltuielile reale pe care le implică efectiv această trecere.

Statele membre depun eforturi pentru reducerea treptată a acestor cheltuieli.

Comisia poate adresa recomandări statelor membre în vederea aplicării prezentului articol.

Articolul 98 (ex-articolul 78 TCE)

Dispozițiile prezentului titlu nu contravin măsurilor adoptate în Republica Federală Germania, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice pe care divizarea Germaniei le-a produs economiei anumitor regiuni din Republica Federală, afectate de această divizare. La cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentului articol.

Articolul 99 (ex-articolul 79 TCE)

Se constituie pe lângă Comisie un comitet consultativ, format din experți desemnați de guvernele statelor membre. Ori de câte ori consideră util, Comisia consultă acest comitet în chestiunile de domeniul transporturilor.

Articolul 100 (ex-articolul 80 TCE)

(1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică transporturilor feroviare, rutiere și pe căi navigabile interioare.

(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili dispozițiile corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime și aeriene. Parlamentul European și Consiliul hotărăsc după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor.

TITLUL VII

NORME COMUNE PRIVIND CONCURENȚA, IMPOZITAREA ȘI ARMONIZAREA LEGISLATIVĂ

CAPITOLUL 1

REGULILE DE CONCURENȚĂ

SECȚIUNEA 1

REGULI APLICABILE ÎNTREPRINDERILOR

Articolul 101 (ex-articolul 81 TCE)

(1) Sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și, în special, cele care:

(a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare;

(b) limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile;

(c) împart piețele sau sursele de aprovizionare;

(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

(e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:

— oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;

— oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;

— oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut și care:

(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor în cauză.

Articolul 102 (ex-articolul 82 TCE)

Este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în:

(a) impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile;

(b) limitează producția, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor;

(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

(d) condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Articolul 103 (ex-articolul 83 TCE)

(1) Regulamentele sau directivele utile în vederea aplicării principiilor prevăzute la articolele 101 și 102 se adoptă de către Consiliu, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European.

(2) Dispozițiile prevăzute la alineatul (1) urmăresc în special:

(a) să asigure respectarea interdicțiilor prevăzute la articolul 101 alineatul (1) și la articolul 102 prin instituirea de amenzi și penalități cu titlu cominatoriu;

(b) să determine normele de aplicare a articolului 101 alineatul (3), luând în considerare necesitatea, pe de o parte, de a asigura o supraveghere eficientă și, pe de altă parte, de a simplifica pe cât posibil controlul administrativ;

(c) să precizeze, dacă este cazul, domeniul de aplicare a articolelor 101 și 102 în diferitele ramuri economice;

(d) să definească rolul Comisiei și al Curții de Justiție a Uniunii Europene în aplicarea dispozițiilor prevăzute de prezentul alineat;

(e) să definească raporturile între legislațiile interne, pe de o parte, și dispozițiile prezentei secțiuni, precum și cele adoptate în temeiul prezentului articol, pe de altă parte.

Articolul 104 (ex-articolul 84 TCE)

Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor adoptate în temeiul articolului 103, autoritățile statelor membre hotărăsc cu privire la admisibilitatea acordurilor, deciziilor și a practicilor concertate și cu privire la folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante pe piața internă, în conformitate cu legislația națională și cu dispozițiile articolului 101 și, în special, ale alineatului (3), precum și ale articolului 102.

Articolul 105 (ex-articolul 85 TCE)

(1) Fără a aduce atingere articolului 104, Comisia asigură aplicarea principiilor stabilite la articolele 101 și 102. La cererea unui stat membru sau din oficiu și în cooperare cu autoritățile competente ale statelor membre, care îi acordă sprijin, Comisia investighează presupusele cazuri de încălcare a principiilor menționate mai sus. În cazul în care constată existența unei încălcări, Comisia propune măsuri adecvate pentru ca aceasta să înceteze.

(2) În cazul în care încălcarea nu încetează, Comisia constată încălcarea principiilor printr-o decizie motivată. Comisia poate publica decizia și poate autoriza statele membre să ia măsurile necesare pentru remedierea situației, măsuri ale căror condiții și norme de aplicare le stabilește.

(3) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile de acorduri cu privire la care Consiliul a adoptat un regulament sau o directivă în temeiul articolului 103 alineatul (2) litera (b).

Articolul 106 (ex-articolul 86 TCE)

(1) În ceea ce privește întreprinderile publice și întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin nici o măsură care contravine normelor tratatelor și, în special, celor prevăzute la articolul 18 și la articolele 101-109.

(2) Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatelor și, în special, regulilor de concurență, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredințată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor Uniunii.

(3) Comisia asigură aplicarea dispozițiilor prezentului articol și adresează statelor membre, în cazul în care este necesar, directivele sau deciziile corespunzătoare.

SECȚIUNEA 2

AJUTOARELE DE STAT

Articolul 107 (ex-articolul 87 TCE)

(1) Cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

(2) Sunt compatibile cu piața internă:

(a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiția ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcție de originea produselor;

(b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau de alte evenimente extraordinare;

(c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie de abrogare a prezentei litere.

(3) Pot fi considerate compatibile cu piața internă:

(a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut, precum și a regiunilor prevăzute la articolul 349, avându-se în vedere situația lor structurală, economică și socială;

(b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;

(c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activități sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun;

(d) ajutoarele destinate să promoveze cultura și conservarea patrimoniului, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale și de concurență în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun;

(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăște la propunerea Comisiei.

Articolul 108 (ex-articolul 88 TCE)

(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței comune.

(2) În cazul în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu articolul 107 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie.

În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolele 258 și 259.

La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat compatibil cu piața internă, prin derogare de la dispozițiile articolului 107 sau de la regulamentele prevăzute la articolul 109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări excepționale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a inițiat procedura prevăzută la primul paragraf din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de statul în cauză va avea ca efect suspendarea procedurii menționate până când Consiliul se pronunță asupra acesteia.

Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunță în termen de trei luni de la formularea cererii, Comisia hotărăște.

(3) Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile articolului 107, Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.

(4) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile de ajutoare de stat cu privire la care Consiliul, în temeiul articolului 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura prevăzută la alineatul (3) din prezentul articol.

Articolul 109 (ex-articolul 89 TCE)

Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate adopta toate regulamentele utile pentru aplicarea articolelor 107 și 108, și poate stabili, în special, condițiile de aplicare a articolului 108 alineatul (3) și categoriile de ajutoare care sunt exceptate de la această procedură.

CAPITOLUL 2

DISPOZIȚII FISCALE

Articolul 110 (ex-articolul 90 TCE)

Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.

Articolul 111 (ex-articolul 91 TCE)

Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect.

Articolul 112 (ex-articolul 92 TCE)

În ceea ce privește impozitele, altele decât cele pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, pot fi acordate scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state membre și pot fi introduse taxe compensatorii la importurile care provin din statele membre numai în cazul în care măsurile preconizate au fost aprobate în prealabil pentru o perioadă limitată de către Consiliu, care hotărăște la propunerea Comisiei.

Articolul 113 (ex-articolul 93 TCE)

Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă dispozițiile referitoare la armonizarea legislațiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea și funcționarea pieței interne și pentru a evita denaturarea concurenței.

CAPITOLUL 3

APROPIEREA LEGISLAȚIILOR

Articolul 114 (ex-articolul 95 TCE)

(1) Cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel, dispozițiile următoare se aplică în vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 26. Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea și funcționarea pieței interne.

(2) Alineatul (1) nu se aplică dispozițiilor fiscale, celor privind libera circulație a persoanelor și celor privind drepturile și interesele lucrătorilor salariați.

(3) În formularea propunerilor prevăzute la alineatul (1) în domeniul sănătății, securității, protecției mediului și protecției consumatorilor, Comisia pornește de la premisa asigurării unui nivel ridicat de protecție ridicat, ținând seama în special de orice evoluție nouă, întemeiată pe fapte științifice. În cadrul atribuțiilor ce le revin, Parlamentul European și Consiliul depun eforturi, de asemenea, pentru realizarea acestui obiectiv.

(4) În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții.

(5) De asemenea, fără a aduce atingere alineatului (4), în cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziții de drept intern întemeiate pe dovezi științifice noi referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea măsurii de armonizare, acesta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere și motivele adoptării acestora.

(6) În termen de șase luni de la notificările prevăzute la alineatele (4) și (5), Comisia aprobă sau respinge dispozițiile respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre și dacă acestea constituie sau nu un obstacol în funcționarea pieței interne.

În absența unei decizii a Comisiei adoptate în acest termen, dispozițiile de drept intern prevăzute la alineatele (4) și (5) se consideră aprobate.

În cazul în care complexitatea problemei justifică acest lucru și dacă nu există nici un pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statului membru în cauză că termenul prevăzut de prezentul alineat poate fi prorogat cu un nou termen de până la șase luni.

(7) În cazul în care, în temeiul alineatului (6), un stat membru este autorizat să mențină sau să introducă dispoziții de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia examinează de îndată dacă este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.

(8) În cazul în care un stat membru invocă o problemă deosebită de sănătate publică într-un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de armonizare, acesta informează Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să propună Consiliului măsuri adecvate.

(9) Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 și 259, Comisia și orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru exercită abuziv competențele prevăzute de prezentul articol.

(10) Măsurile de armonizare prevăzute anterior includ, atunci când este cazul, o clauză de salvgardare care autorizează statele membre să adopte, din unul sau mai multe dintre motivele fără caracter economic prevăzute la articolul 36, măsuri provizorii care fac obiectul unei proceduri de control a Uniunii.

Articolul 115 (ex-articolul 94 TCE)

Fără a aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne.

Articolul 116 (ex-articolul 96 TCE)

În cazul în care Comisia constată că o neconcordanță între actele cu putere de lege și actele administrative ale diferitelor state membre denaturează condițiile de concurență pe piața internă și provoacă din acest motiv o denaturare care trebuie eliminată, Comisia se consultă cu statele membre în cauză.

În cazul în care această consultare nu se ajunge la eliminarea denaturării în cauză, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele utile. Pot fi adoptate orice alte măsuri utile prevăzute în tratate.

Articolul 117 (ex-articolul 97 TCE)

(1) În cazul în care există temerea că introducerea sau modificarea unui act cu putere de lege sau a unui act administrativ poate provoca o denaturare în înțelesul articolului precedent, statul membru care intenționează să procedeze astfel consultă Comisia. După consultarea statelor membre, Comisia recomandă statelor în cauză măsurile corespunzătoare pentru a evita denaturarea în cauză.

(2) În cazul în care statul membru care dorește să adopte sau să modifice dispoziții de drept intern nu se conformează recomandării adresate de Comisie, celorlalte state membre nu li se poate cere, în temeiul articolului 116, să își modifice dispozițiile de drept intern în vederea eliminării acestei denaturări. În cazul în care statul membru care a nesocotit recomandarea Comisiei provoacă o denaturare numai în detrimentul său, dispozițiile articolului 116 nu se aplică.

Articolul 118

În cadrul instituirii sau al funcționării pieței interne, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile referitoare la crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecție uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, precum și la înființarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul Uniunii.

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabilește prin regulamente regimul lingvistic al titlurilor europene. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

TITLUL VIII

POLITICA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

Articolul 119 (ex-articolul 4 TCE)

(1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, acțiunea statelor membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.

(2) În paralel, în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate, această acțiune presupune o monedă unică, euro, precum și definirea și aplicarea unei politici monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.

(3) Această acțiune a statelor membre și a Uniunii implică respectarea următoarelor principii directoare: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase, precum și o balanță de plăți stabilă.

CAPITOLUL 1

POLITICA ECONOMICĂ

Articolul 120 (ex-articolul 98 TCE)

tatele membre își conduc politicile economice pentru a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii definite la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană și în contextul orientărilor generale menționate la articolul 121 alineatul (2). Statele membre și Uniunea acționează în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor, în conformitate cu principiile stabilite la articolul 119.

Articolul 121 (ex-articolul 99 TCE)

(1) Statele membre își consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun și le coordonează în cadrul Consiliului, în conformitate cu articolul 120.

(2) Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii și prezintă Consiliului European un raport în acest sens.

Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii.

În temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o recomandare care stabilește aceste orientări generale. Consiliul informează Parlamentul European cu privire la recomandarea sa.

(3) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a politicilor economice și a unei convergențe durabile a performanțelor economice ale statelor membre, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluția economică în fiecare dintre statele membre și în Uniune, precum și conformitatea politicilor economice cu orientările generale menționate la alineatul (2) și efectuează periodic o evaluare de ansamblu.

Pentru a realiza această supraveghere multilaterală, statele membre transmit Comisiei informații privind măsurile importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor economice, precum și orice altă informație pe care o consideră necesară.

(4) În cazul în care se constată, în cadrul procedurii prevăzute la alineatul (3), că politicile economice ale unui stat membru nu sunt conforme cu orientările generale prevăzute la alineatul (2) sau că acestea riscă să compromită buna funcționare a Uniunii economice și monetare, Comisia poate adresa un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate adresa recomandările necesare statului membru în cauză. Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide să facă publice recomandările sale.

În domeniul de aplicare a prezentului alineat, Consiliul hotărăște fără a ține seama de votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză.

Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

(5) Președintele Consiliului și Comisia raportează Parlamentului European cu privire la rezultatele supravegherii multilaterale. Președintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în fața comisiei competente a Parlamentului European în cazul în care Consiliul a făcut publice recomandările.

(6) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot hotărî metodele procedurii de supraveghere multilaterală menționată la alineatele (3) și (4).

Articolul 122 (ex-articolul 100 TCE)

(1) Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzătoare situației economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei.

(2) În cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepționale situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistență financiară din partea Uniunii, în anumite condiții. Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la decizia adoptată.

Articolul 123 (ex-articolul 101 TCE)

(1) Se interzice Băncii Centrale Europene și băncilor centrale ale statelor membre, denumite în continuare „bănci centrale naționale”, să acorde credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de credit instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de creanță direct de la acestea de către Banca Centrală Europeană sau de către băncile centrale naționale.

(2) Alineatul (l) nu se aplică instituțiilor publice de credit care, în contextul furnizării de lichidități de către băncile centrale, beneficiază din partea băncilor centrale naționale și a Băncii Centrale Europene de același tratament ca și instituțiile private de credit.

Articolul 124 (ex-articolul 102 TCE)

Se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe considerente de ordin prudențial și care stabilește accesul preferențial la instituțiile financiare al instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, al autorităților administrațiilor publice centrale, al autorităților regionale sau locale, al celorlalte autorități publice sau al altor organisme ori întreprinderi publice din statele membre.

Articolul 125 (ex-articolul 103 TCE)

(1) Uniunea nu răspunde și nu își asumă angajamentele autorităților administrațiilor publice centrale, ale autorităților regionale sau locale, ale celorlalte autorități publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice dintr-un stat membru, fără a aduce atingere garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific. Un stat membru nu răspunde și nu își asumă angajamentele autorităților administrațiilor publice centrale, ale autorităților regionale sau locale, ale celorlalte autorități publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice din alt stat membru, fără a aduce atingere garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific.

(2) Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate, dacă este necesar, să precizeze definițiile privind aplicarea interdicțiilor prevăzute la articolele 123 și 124, precum și în prezentul articol.

Articolul 126 (ex-articolul 104 TCE)

(1) Statele membre evită deficitele publice excesive.

(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluția situației bugetare și a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:

(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real și produsul intern brut depășește o valoare de referință, cu excepția cazului în care:

— raportul s-a diminuat în mod semnificativ și constant și atinge un nivel apropiat de valoarea de referință, sau

— depășirea valorii de referință este excepțională și temporară și respectivul raport se menține aproape de valoarea de referință;

(b) dacă raportul dintre datoria publică și produsul intern brut depășește o valoare de referință, cu excepția cazului în care acest raport se diminuează suficient și se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Valorile de referință sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, care este anexat la tratate.

(3) În cazul în care un stat membru nu îndeplinește cerințele acestor criterii sau ale unuia dintre ele, Comisia elaborează un raport. Raportul Comisiei examinează de asemenea dacă deficitul public depășește cheltuielile publice de investiții și ține seama de toți ceilalți factori relevanți, inclusiv de poziția economică și bugetară pe termen mediu a statului membru.

De asemenea, Comisia poate întocmi un raport în cazul în care, deși au fost respectate cerințele care decurg din criterii, consideră că există un risc de producere a unui deficit excesiv într-un stat membru.

(4) Comitetul Economic și Financiar emite un aviz cu privire la raportul Comisiei.

(5) În cazul în care Comisia consideră că există un deficit excesiv într-un stat membru sau că un astfel de deficit se poate produce, aceasta adresează un aviz statului membru în cauză și informează Consiliul în acest sens.

(6) Consiliul, la propunerea Comisiei, ținând seama de eventualele observații ale statului membru în cauză și după o evaluare globală, decide dacă există sau nu un deficit excesiv.

(7) În cazul în care Consiliul constată că există un deficit excesiv, în conformitate cu alineatul (6), acesta adoptă, la recomandarea Comisiei, fără întârzieri nejustificate, recomandările pe care le adresează statului membru în cauză pentru ca acesta să pună capăt situației într-un termen dat. Sub rezerva dispozițiilor alineatul (8), aceste recomandări nu sunt făcute publice.

(8) În cazul în care Consiliul constată că în termenul indicat nu s-a întreprins nici o acțiune eficientă ca răspuns la recomandările sale, acesta poate face publice recomandările sale.

(9) În cazul în care un stat membru continuă să nu dea curs recomandărilor Consiliului, acesta poate hotărî să someze statul membru în cauză ca, într-un termen dat, să adopte măsurile de reducere a deficitului, reducere pe care Consiliul o consideră necesară pentru remedierea situației.

Într-un asemenea caz, Consiliul poate cere statului membru în cauză să prezinte rapoarte potrivit unui calendar precis, pentru a putea examina eforturile de ajustare acceptate de acest stat membru.

(10) Dreptul la acțiune prevăzut la articolele 258 și 259 nu poate fi exercitat în cadrul alineatelor (1) – (9) din prezentul articol.

(11) Atât timp cât un stat membru nu se conformează unei decizii luate în temeiul alineatului (9), Consiliul poate decide să aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau mai multe dintre măsurile următoare:

— să solicite statului membru în cauză să publice informații suplimentare, care urmează să fie precizate de Consiliu, înainte de a emite obligațiuni și titluri;

— să invite Banca Europeană de Investiții să-și revizuiască politica de împrumuturi față de statul membru în cauză;

— să solicite statului membru în cauză să constituie, pe lângă Uniune, până la data la care Consiliul consideră că deficitul excesiv a fost corectat, un depozit fără dobândă într-un cuantum corespunzător;

— să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.

Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la deciziile luate.

(12) Consiliul abrogă, în tot sau în parte, deciziile sau recomandările sale menționate la alineatele (6) – (9) și (11) în măsura în care, din punctul său de vedere, consideră că deficitul excesiv din statul membru în cauză a fost corectat. În cazul în care, anterior, Consiliul a făcut publice recomandările sale, acesta declară public, de îndată ce a fost abrogată decizia menționată la alineatul (8), că în statul membru respectiv nu mai există deficit excesiv.

(13) În cazul în care adoptă deciziile sau recomandările menționate la alineatele (8), (9), (11) și (12), Consiliul hotărăște la recomandarea Comisiei.

În cazul în care adoptă măsurile menționate la alineatele (6)-(9), (11) și (12), Consiliul hotărăște fără a ține seama de votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză.

Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

(14) Dispozițiile suplimentare referitoare la punerea în aplicare a procedurii prevăzute de prezentul articol sunt cuprinse în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexat tratatelor.

Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, adoptă dispozițiile corespunzătoare care vor înlocui protocolul respectiv.

Sub rezerva celorlalte dispoziții din prezentul alineat, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, stabileștenormele și definițiile pentru aplicarea dispozițiilor protocolului menționat.

CAPITOLUL 2

POLITICA MONETARĂ

Articolul 127 (ex-articolul 105 TCE)

(1) Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale, denumit în continuare „SEBC”, este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului privind stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice generale din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii, definite la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană. SEBC acționează în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise în care concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor și respectând principiile stabilite la articolul 119.

(2) Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:

— definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;

— efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219;

— deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

— promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.

(3) Alineatul (2) a treia liniuță se aplică fără a aduce atingere deținerii și administrării, de către guvernele statelor membre, a unor fonduri de rulment în valută.

(4) Banca Centrală Europeană este consultată:

— cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care țin de competențele sale;

— de autoritățile naționale, cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile care sunt de competența sa, dar în limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 129 alineatul (4).

În domeniile care țin de competențele sale, Banca Centrală Europeană poate prezenta avize respectivelor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii sau autorităților naționale.

(5) SEBC contribuie la buna desfășurare a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.

(6) Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate încredința Băncii Centrale Europene misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția întreprinderilor de asigurări.

Articolul 128 (ex-articolul 106 TCE)

(1) Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale pot emite astfel de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană și de băncile centrale naționale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.

(2) Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor unitare și a specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate punerii în circulație, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea bunei lor circulații în Uniune.

Articolul 129 (ex-articolul 107 TCE)

(1) SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene, care sunt: Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv.

(2) Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, denumit în continuare „Statutul SEBC și al BCE”este definit într-un protocol anexat la prezentul tratate.

(3) Articolele 5.1, 5.2, 5.3, 17, 18, 19.1, 22, 23, 24, 26, 32.2, 32.3, 32.4, 32.6, articolul 33.1 litera (a) și articolul 36 din Statutul SEBC și al BCE pot fi modificate de Parlamentul European și de Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară. Aceste instituții hotărăsc fie la recomandarea Băncii Centrale Europene și după consultarea Comisiei, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene.

(4) Consiliul, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene și după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, adoptă dispozițiile prevăzute la articolele 4, 5.4, 19.2, 20, 28.1, 29.2, 30.4 și 34.3 din Statutul SEBC și al BCE.

Articolul 130 (ex-articolul 108 TCE)

În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să

respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.

Articolul 131 (ex-articolul 109 TCE)

Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislației sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale, cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE.

Articolul 132 (ex-articolul 110 TCE)

(1) Pentru îndeplinirea misiunilor încredințate SEBC, în conformitate cu tratatele și în condițiile stabilite de Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană adoptă:

— regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor definite la articolul 3.1 prima liniuță, la articolele 19.1, 22 sau 25.2 din Statutul SEBC și al BCE, precum și în cazurile prevăzute de actele Consiliului menționate la articolul 129 alineatul (4);

— deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredințate SEBC în conformitate cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE;

— recomandări și avize.

(2) Banca Centrală Europeană poate decide publicarea deciziilor, recomandărilor și avizelor sale.

(3) În limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 129 alineatul (4), Banca Centrală Europeană este abilitată să impună întreprinderilor amenzi și penalități cu titlu cominatoriu în cazul neîndeplinirii obligațiilor care rezultă din regulamentele și deciziile sale.

Articolul 133

Fără a aduce atingere atribuțiilor Băncii Centrale Europene, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică. Aceste măsuri sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale Europene.

CAPITOLUL 3

DISPOZIȚII INSTITUȚIONALE

Articolul 134 (ex-articolul 114 TCE)

(1) În vederea promovării coordonării politicilor statelor membre în măsura necesară funcționării pieței interne, se înființează un comitet economic și financiar.

(2) Comitetul Economic și Financiar are următoarele misiuni:

— să formuleze avize, la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie inițiativă, destinate acestor instituții;

— să urmărească situația economică și financiară a statelor membre și a Uniunii și să prezinte periodic un raport Consiliului și Comisiei în această privință, în special cu privire la relațiile financiare cu țările terțe și cu instituțiile internaționale;

— fără a aduce atingere articolului 240, să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului menționate la articolele 66 și 75, la articolul 121 alineatele (2), (3), (4) și (6), la articolele 122, 124, 125 și 126, la articolul 127 alineatul (6), la articolul 128 alineatul (2), la articolul 129 alineatele (3) și (4), la articolul 138, la articolul 140 alineatele (2) și (3), la articolul 143, la articolul 144 alineatele (2) și (3) și la articolul 219 și să aducă la îndeplinire celelalte misiuni consultative și pregătitoare care îi sunt încredințate de Consiliu;

— să examineze cel puțin o dată pe an situația privind circulația capitalurilor și libertatea plăților, astfel cum rezultă din aplicarea tratatelor și a măsurilor luate de Consiliu; această examinare are în vedere toate măsurile referitoare la circulația capitalurilor și la plăți; Comitetul prezintă Comisiei și Consiliului un raport privind rezultatele acestei examinări.

Statele membre, Comisia și Banca Centrală Europeană numesc fiecare cel mult doi membri ai Comitetului.

(3) Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene și a Comitetului menționat de prezentul articol, adoptă normele referitoare la compunerea Comitetului Economic și Financiar. Președintele Consiliului informează Parlamentul European în legătură cu această decizie.

(4) Pe lângă misiunile stabilite la alineatul (2), dacă și în măsura în care există state membre care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 139, Comitetul urmărește situația monetară și financiară, precum și regimul general al plăților acestor state membre și prezintă periodic un raport Consiliului și Comisiei cu privire la aceasta.

Articolul 135 (ex-articolul 115 TCE)

Pentru chestiunile aflate sub incidența articolului 121 alineatul (4), a articolului 126, cu excepția alineatului (14), a articolului 138, a articolului 140 alineatul (1), alineatul (2) primul paragraf șI alineatul (3) și a articolului 219, Consiliul sau un stat membru poate cere Comisiei să formuleze, după caz, o recomandare sau o propunere. Comisia examinează această cerere și prezintă fără întârziere concluziile sale Consiliului.

CAPITOLUL 4

DISPOZIȚII PRIVIND STATELE MEMBRE A CĂROR MONEDĂ ESTE EURO

Articolul 136

(1) În scopul de a contribui la buna funcționare a uniunii economice și monetare și în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 și 126, cu excepția procedurii prevăzute la articolul126 alineatul (14), măsuri privind statele membre a căror monedă este euro pentru:

(a) a consolida coordonarea și supravegherea disciplinei lor bugetare;

(b) a elabora, în ceea ce le privește, orientările de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune și asigurând supravegherea acestora.

(2) La votul privind măsurile prevăzute la alineatul (1) iau parte numai membrii Consiliului reprezentând statele membre a căror monedă este euro.

Majoritatea calificată a membrilor menționați anterior se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

Articolul 137

Condițiile de organizare a reuniunilor miniștrilor statelor membre a căror monedă este euro se stabilesc prin Protocolul privind Eurogrupul.

Articolul 138 (ex-articolul 111 alineatul (4) TCE)

(1) Pentru a asigura locul monedei euro în sistemul monetar internațional, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru uniunea economică și monetară în cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale competente. Consiliul hotărăște după consultarea Băncii Centrale Europene.

(2) Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile corespunzătoare pentru a asigura o reprezentare unificată în cadrul instituțiilor și al conferințelor financiare internaționale. Consiliul hotărăște după consultarea Băncii Centrale Europene.

(3) La votul privind măsurile prevăzute la alineatele (1) și (2) iau parte numai membrii Consiliului reprezentând statele membre a căror monedă este euro.

Majoritatea calificată a membrilor menționați anterior se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

CAPITOLUL 5

DISPOZIȚII TRANZITORII

Articolul 139

(1) Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis că îndeplinesc condițiile necesare pentru adoptarea monedei euro sunt denumite în continuare „state membre care fac obiectul unei derogări”.

(2) Dispozițiile tratatelor, prevăzute în continuare, nu se aplică statelor membre care fac obiectul unei derogări:

(a) adoptarea părților din orientările generale ale politicilor economice care privesc zona euro în general [articolul 121 alineatul (2)];

(b) mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor excesive [articolul 126 alineatele (9) și (11)];

(c) obiectivele și misiunile SEBC [articolul 127 alineatele (1), (2), (3) și (5)];

(d) emisiunea de monedă euro (articolul 128);

(e) actele Băncii Centrale Europene (articolul 132);

(f) măsurile care reglementează utilizarea monedei euro (articolul 133);

(g) acorduri monetare și alte măsuri referitoare la politica cursului de schimb (articolul 219);

(h) desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene [articolul 283 alineatul (2)];

(i) deciziile de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru uniunea economică și monetară în cadrul instituțiilor competente și al conferințelor financiare internaționale [articolul 138 alineatul (1)];

(j) măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale [articolul 138 alineatul (2)].

În consecință, la articolele menționate la literele (a)–(j), prin „state membre” se înțelege statele membre a căror monedă este euro.

(3) În conformitate cu capitolul IX din Statutul SEBC și al BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări și băncile lor centrale naționale sunt excluse de la drepturile și obligațiile din cadrul SEBC.

(4) Drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele membre care fac obiectul unei derogări se suspendă la data adoptării de către Consiliu a măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2), precum și în următoarele cazuri:

(a) recomandările adresate statelor membre a căror monedă este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programele de stabilitate și avertismente [articolul 121 alineatul (4)];

(b) măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor membre a căror monedă este euro [articolul 126 alineatele (6), (7), (8), (12) și (13)].

Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

Articolul 140 (ex-articolul 121 alineatul (1), ex-articolul 122 alineatul (2) teza a doua și ex-articolul 123 alineatul (5) TCE)

(1) Cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări, Comisia și Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de statele membre care fac obiectul unei derogări în îndeplinirea obligațiilor care le revin pentru realizarea Uniunii economice și monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislația națională a fiecăruia dintre aceste state membre, inclusiv statutul băncii centrale naționale, este compatibilă cu articolele 130 și 131 și cu Statutul SEBC și al BCE. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergență durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii:

— realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor; acesta rezultă dintr-o rată a inflației apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;

— caracterul solid al finanțelor publice; acesta rezultă dintr-o situație bugetară care nu cunoaște deficit public excesiv în înțelesul articolului 126 alineatul (6);— respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu moneda euro;

— caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru care face obiectul unei derogări și al participării sale la mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.

Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat și perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea trebuie să fie respectat sunt precizate într-un protocol anexat la tratate. Rapoartele Comisiei și ale Băncii Centrale Europene iau de asemenea în considerare rezultatele integrării piețelor, situația și evoluția balanțelor de plăți curente, precum și o examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici de prețuri.

(2) După consultarea Parlamentului European și după discutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei derogări îndeplinesc condițiile necesare pe baza criteriilor stabilite la alineatul (1) și pune capăt derogărilor privind aceste state membre.

Consiliul hotărăște după ce a primit o recomandare din partea majorității calificate a membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Acești membri hotărăsc în termen de șase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.

Majoritatea calificată a membrilor, menționată la al doilea paragraf, se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

(3) În cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro și a statului membru respectiv, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, stabilește în mod irevocabil cursul la care euro înlocuiește moneda statului respectiv și decide celelalte măsuri necesare introducerii euro în calitate de monedă unică în statul membru respectiv.

Articolul 141 (ex-articolul 123 alineatul (3) și ex-articolul 117 alineatul (2) primele cinci liniuțe TCE)

(1) În cazul în care și atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări și fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul general al Băncii Centrale Europene, menționat la articolul 44 din Statutul SEBC și al BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.

(2) În cazul în care și atâta timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:

— consolidează cooperarea dintre băncile centrale naționale;

— consolidează coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

— supervizează funcționarea mecanismului cursului de schimb;

— desfășoară consultări privind problemele care sunt de competența băncilor centrale naționale și care afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;

— exercită funcțiile pe care le îndeplinea Fondul European de Cooperare Monetară, preluate ulterior de Institutul Monetar European.

Articolul 142 (ex-articolul 124 alineatul (1) TCE)

Fiecare stat membru care face obiectul unei derogări consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun. Statele membre țin seama astfel de experiența acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de schimb.

Articolul 143 (ex-articolul 119 TCE)

(1) În caz de dificultăți sau în cazul riscului apariției unor dificultăți grave pentru balanța de plăți a unui stat membru care face obiectul unei derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanței, fie din natura devizelor de care acesta dispune, și care pot compromite în special funcționarea pieței comune sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situația acestui stat, precum și acțiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate cu dispozițiile tratatelor, utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le recomandă spre adoptare statului în cauză.

În cazul în care acțiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogări și măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăși dificultățile sau riscurile apariției unor dificultăți, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic și Financiar, acordarea asistenței reciproce și normele corespunzătoare.

Comisia informează periodic Consiliul în legătură cu situația respectivă și cu evoluția acesteia.

(2) Consiliul acordă asistența reciprocă; acesta adoptă directivele sau deciziile de stabilire a condițiilor și normelor asistenței. Asistența reciprocă poate lua, în special, forma:

(a) unei acțiuni concertate pe lângă alte organizații internaționale cărora li se pot adresa statele membre care fac obiectul unei derogări;

(b) unor măsuri necesare pentru a evita devierile schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menține sau restabilește restricții cantitative față de țările terțe;

(c) acordării de credite limitate din partea altor state membre, sub rezerva acordului acestora.

(3) În cazul în care Consiliul nu a acordat asistența reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistența reciprocă acordată și măsurile luate sunt insuficiente, Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, să ia măsurile de salvgardare ale căror condiții și norme le definește.

Consiliul poate revoca această autorizare și modifica aceste condiții și norme.

Articolul 144 (ex-articolul 120 TCE)

(1) În cazul apariției unei crize neprevăzute în balanța de plăți și dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înțelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcționarea pieței comune și să nu depășească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăților neprevăzute care au apărut.

(2) Comisia și celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului acordarea asistenței reciproce în conformitate cu articolul 143.

(3) La recomandarea Comisiei și după consultarea Comitetului Economic și Financiar, Consiliul poate decide că statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menționate mai sus.

TITLUL IX

OCUPAREA FORȚEI DE MUNCĂ

Articolul 145 (ex-articolul 125 TCE)

Statele membre și Uniunea se angajează să elaboreze, în conformitate cu prezentul titlu, o strategie coordonată de ocupare a forței de muncă și, în special, să promoveze o forță de muncă formată, calificată și adaptabilă, precum și piețe ale muncii capabile să reacționeze rapid la evoluția economiei, în vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 146 (ex-articolul 126 TCE)

(1) Statele membre, prin intermediul politicilor lor naționale de ocupare a forței de muncă, contribuie la realizarea obiectivelor menționate la articolul 145 într-un mod compatibil cu orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii, adoptate în temeiul articolului 121 alineatul (2).

(2) Statele membre, ținând seama de practicile naționale legate de responsabilitățile partenerilor sociali, consideră promovarea ocupării forței de muncă o problemă de interes comun și își coordonează acțiunea în acest sens în cadrul Consiliului, în conformitate cu articolul 148.

Articolul 147 (ex-articolul 127 TCE)

(1) Uniunea contribuie la realizarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă prin încurajarea cooperării dintre statele membre, precum și prin susținerea și, în cazul în care este necesar, prin completarea acțiunii lor. Procedând astfel, Uniunea respectă pe deplin competențele statelor membre în această materie.

(2) Obiectivul atingerii unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă se ia în considerare în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii.

Articolul 148 (ex-articolul 128)

(1) Consiliul European analizează anual situația ocupării forței de muncă din Uniune și adoptă concluzii în această privință, pe baza unui raport anual comun al Consiliului și Comisiei.

(2) Pe baza concluziilor Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic și Social, a Comitetului Regiunilor și a Comitetului pentru Ocuparea Forței de Muncă prevăzut la articolul 150, elaborează anual linii directoare de care statele membre țin seama în politicile naționale de ocupare a forței de muncă. Aceste linii directoare sunt compatibile cu orientările generale adoptate în temeiul articolului 121 alineatul (2).

(3) Fiecare stat membru transmite Consiliului și Comisiei un raport anual privind principalele măsuri pe care le-a luat pentru a pune în aplicare propria politică de ocupare a forței de muncă, ținând seama de liniile directoare privind ocuparea forței de muncă menționate la alineatul (2).

(4) Pe baza rapoartelor menționate la alineatul (3) și după obținerea avizului din partea Comitetului pentru Ocuparea Forței de Muncă, Consiliul analizează anual, ținând seama de liniile directoare privind ocuparea forței de muncă, o analiză a punerii în aplicare a politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor membre. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate face recomandări statelor membre, în cazul în care în urma analizei efectuate consideră necesar acest lucru.

(5) Pe baza rezultatelor analizei respective, Consiliul și Comisia întocmesc un raport anual comun privind situația ocupării forței de muncă în Uniune și punerea în aplicare a liniilor directoare privind ocuparea forței de muncă, pe care îl adresează Consiliului European.

Articolul 149 (ex-articolul 129 TCE)

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, poate adopta măsuri de încurajare destinate să favorizeze cooperarea dintre statele membre și să susțină acțiunea acestora în domeniul ocupării forței de muncă prin inițiative care urmăresc dezvoltarea schimburilor de informații și de bune practici, punând la dispoziție analize comparative și îndrumări, precum și prin promovarea abordărilor novatoare și prin evaluarea experiențelor, în special prin recurgerea la proiectele pilot.

Aceste măsuri nu presupun armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.

Articolul 150 (ex-articolul 130 TCE)

Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European, instituie un Comitet pentru Ocuparea Forței de Muncă, având un caracter consultativ, pentru a promova coordonarea între statele membre a politicilor în materie de ocupare a forței de muncă și de piață a muncii. Comitetul are ca misiuni:

— să urmărească evoluția situației ocupării forței de muncă și a politicilor de ocupare a forței de muncă în statele membre și în Uniune;

— fără a aduce atingere articolului 240, să formuleze avize la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie inițiativă și să contribuie la pregătirea hotărârilor Consiliului prevăzute la articolul 148.

Pentru a-și îndeplini mandatul, Comitetul se consultă cu partenerii sociali.

Fiecare stat membru și Comisia numesc câte doi membri ai Comitetului.

TITLUL X

POLITICA SOCIALĂ

Articolul 151 (ex-articolul 136 TCE)

Uniunea și statele membre, conștiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunțate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și în Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca obiective promovarea ocupării forței de

muncă, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, permițând armonizarea acestora în condiții de progres, o protecție socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care să permită un nivel ridicat și durabil al ocupării forței de muncă și combaterea excluziunii.

În acest scop, Uniunea și statele membre pun în aplicare măsuri care țin seama de diversitatea practicilor naționale, în special în domeniul relațiilor convenționale, precum și de necesitatea de a menține competitivitatea economiei Uniunii.

Acestea apreciază că o asemenea de evoluție va rezulta atât din funcționarea pieței comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât și din procedurile prevăzute de tratate și din apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative.

Articolul 152

Uniunea recunoaște și promovează rolul partenerilor sociali la nivelul său, ținând seama de diversitatea sistemelor naționale. Aceasta facilitează dialogul dintre aceștia, respectându-le autonomia.

Reuniunea socială tripartită la nivel înalt pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă contribuie la dialogul social.

Articolul 153 (ex-articolul 137 TCE)

(1) În vederea realizării obiectivelor menționate la articolul 151, Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniile următoare:

(a) îmbunătățirea, în special, a mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor;

(b) condițiile de muncă;

(c) securitatea socială și protecția socială a lucrătorilor;

(d) protecția lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;

(e) informarea și consultarea lucrătorilor;

(f) reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor și angajatorilor, inclusiv administrarea comună, sub rezerva alineatului (5);

(g) condițiile de muncă pentru resortisanții din țările terțe care sunt rezidenți legali pe teritoriul Uniunii;

(h) integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă, fără a aduce atingere articolului 166;

(i) egalitatea dintre bărbați și femei în ceea ce privește șansele pe piața forței de muncă și tratamentul la locul de muncă;

(j) lupta împotriva marginalizării sociale;

(k) modernizarea sistemelor de protecție socială, fără a aduce atingere literei (c).

(2) În acest scop, Parlamentul European și Consiliul:

(a) pot adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre prin inițiative destinate să sporească cunoștințele, să dezvolte schimburile de informații și a celor mai bune practici, să promoveze abordările novatoare și să evalueze experiențele dobândite, cu excluderea oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative;

(b) pot adopta în domeniile menționate la alineatul (1) literele (a)-(i), prin intermediul directivelor, recomandări minime aplicabile treptat, ținând seama de condițiile și de reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre. Aceste directive evită impunerea constrângerilor administrative, financiare și juridice susceptibile să frâneze crearea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.

Parlamentul European și Consiliul hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor.

În domeniile menționate la alineatul (1) literele (c), (d), (f) și (g), Consiliul hotărăște în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European și a comitetelor menționate anterior.

Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate decide ca procedura legislativă ordinară să se aplice alineatului (1) literele (d), (f) și (g).

(3) Un stat membru poate încredința partenerilor sociali, la cererea lor comună, punerea în aplicare a directivelor adoptate în conformitate cu alineatul (2) sau, după caz, punerea în aplicare a unei decizii a Consiliului, adoptată în conformitate cu articolul 155.

În acest caz, statul membru respectiv se asigură că, până la data la care o directivă sau o decizie trebuie transpusă sau pusă în aplicare, partenerii sociali au luat măsurile necesare, pe bază de acord, iar statul membru în cauză ia toate măsurile necesare care să-i permită, în orice moment, să garanteze rezultatele impuse de directiva sau decizia menționată.

(4) Dispozițiile adoptate în temeiul prezentului articol:

— nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor membre de a-și defini principiile fundamentale ale sistemului lor de securitate socială și nu trebuie să aducă atingere în mod semnificativ echilibrul financiar;

— nu pot împiedica un stat membru să mențină sau să adopte măsuri de protecție mai stricte, compatibile cu tratatele.

(5) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică remunerațiilor, dreptului de asociere, dreptului la grevă și nici dreptului la lock-out.

Articolul 154 (ex-articolul 138 TCE)

(1) Comisia are misiunea de a promova consultarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii și adoptă orice măsură utilă pentru a facilita dialogul acestora, asigurând o susținere echilibrată a părților.

(2) În acest scop, înainte de a prezenta propuneri în domeniul politicii sociale, Comisia se consultă cu partenerii sociali privind posibila orientare a unei acțiuni a Uniunii.

(3) În cazul în care, după această consultare, Comisia apreciază că o acțiune a Uniunii este de dorit, aceasta se consultă cu partenerii sociali privind conținutul propunerii preconizate. Partenerii sociali prezintă Comisiei un aviz sau, după caz, o recomandare.

(4) Cu ocazia consultărilor menționate la alineatele (2) și (3), partenerii sociali pot informa Comisia despre voința lor de a iniția procedura prevăzută la articolul 155. Durata acestei proceduri nu poate depăși nouă luni, cu excepția unei prelungiri hotărâte de comun acord de partenerii sociali în cauză și de Comisie.

Articolul 155 (ex-articolul 139 TCE)

(1) Dialogul între partenerii sociali la nivelul Uniunii poate conduce, în cazul în care aceștia doresc, la raporturi contractuale, inclusiv acorduri.

(2) Acordurile încheiate la nivelul Uniunii sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile și practicile proprii partenerilor sociali și statelor membre sau, în domeniile aflate sub incidența articolului 153, la cererea comună a părților semnatare, printr-o decizie a Consiliului la propunerea Comisiei. Parlamentul European este informat.

Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care acordul în cauză conține una sau mai multe dispoziții referitoare la unul din domeniile pentru care este necesară unanimitatea în temeiul articolului 153 alineatul (2).

Articolul 156 (ex-articolul 140 TCE)

În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 151 și fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale tratatelor, Comisia încurajează cooperarea dintre statele membre și facilitează coordonarea acțiunii acestora în toate domeniile politicii sociale aflate sub incidența prezentului capitol și, în special, în domeniile privind:

— ocuparea forței de muncă;

— dreptul muncii și condițiile de muncă;

— formarea și perfecționarea profesională;

— securitatea socială;

— protecția împotriva accidentelor și a bolilor profesionale;

— igiena muncii;

— dreptul de asociere și negocierile colective dintre angajatori și lucrători.

În acest scop, Comisia acționează în strânsă legătură cu statele membre, prin studii, avize și prin organizarea de consultări, atât în ceea ce privește problemele care apar pe plan intern, cât și cele care privesc organizațiile internaționale, în special prin inițiative menite să stabilească orientările și indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici și să pregătească elementele necesare pentru supravegherea și evaluarea periodice. Parlamentul European este pe deplin informat.

Înainte de formularea avizelor prevăzute de prezentul articol, Comisia consultă Comitetul Economic și Social.

Articolul 157 (ex-articolul 141 TCE)

(1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de aceeași valoare.

(2) În sensul prezentului articol, prin remunerație se înțelege salariul sau suma obișnuite de bază sau minime, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta.

Egalitatea de remunerare, fără discriminare pe motiv de sex, presupune ca:

(a) remunerația acordată pentru aceeași muncă plătită la normă să fie stabilită pe baza aceleiași unități de măsură;

(b) remunerația acordată pentru aceeași muncă plătită cu ora să fie aceeași pentru locuri de muncă echivalente.

(3) Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsuri necesare pentru a asigura punerea în aplicare a principiului egalității șanselor și al egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește munca și locul de muncă, inclusiv a principiului egalității de remunerare pentru aceeași muncă sau pentru o muncă echivalentă.

(4) Pentru a asigura în mod concret o deplină egalitate între bărbați și femei în viața profesională, principiul egalității de tratament nu împiedică un stat membru să mențină sau să adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei activități profesionale de către sexul mai slab reprezentat, să prevină sau să compenseze dezavantaje în cariera profesională.

Articolul 158 (ex-articolul 142 TCE)

Statele membre se obligă să mențină echivalența care există în privința regimurilor concediilor plătite.

Articolul 159 (ex-articolul 143 TCE)

Comisia elaborează anual un raport cu privire la evoluția realizării obiectivelor menționate la articolul 151, inclusiv cu privire la situația demografică în Uniune. Aceasta transmite raportul Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social.

Articolul 160 (ex-articolul 144 TCE)

Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European, instituie un comitet de protecție socială cu caracter consultativ, în scopul de a promova cooperarea în materie de protecție socială între statele membre și cu Comisia. Comitetul are ca misiune:

— să urmărească situația socială și evoluția politicilor de protecție socială în statele membre și în Uniune;

— să faciliteze schimbul de informații, de experiență și de bune practici între statele membre și cu Comisia;

— fără a aduce atingere articolului 240, să pregătească rapoarte, să formuleze avize sau să întreprindă alte activități în domeniile care țin de competența sa, atât la cererea Consiliului sau a Comisiei, cât și din proprie inițiativă.

Pentru îndeplinirea mandatului său, comitetul stabilește contacte adecvate cu partenerii sociali.

Fiecare stat membru și Comisia numesc doi membri ai comitetului.

Articolul 161 (ex-articolul 145 TCE)

În raportul său anual către Parlamentul European, Comisia consacră un capitol special evoluției situației sociale în Uniune.

Parlamentul European poate invita Comisia să elaboreze rapoarte pe probleme specifice ale situației sociale.

TITLUL XI

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Articolul 162 (ex-articolul 146 TCE)

În scopul îmbunătățirii posibilităților de încadrare în muncă a lucrătorilor pe piața internă și pentru a contribui astfel la ridicarea nivelului de trai, se instituie, în conformitate cu dispozițiile de mai jos, un Fond Social European care urmărește promovarea în cadrul Uniunii a facilităților de ocupare a forței de muncă și a mobilității geografice și profesionale a lucrătorilor, precum și facilitarea adaptării la transformările industriale și la evoluția sistemelor de producție, în special prin formare și reconversie profesională.

Articolul 163 (ex-articolul 147 TCE)

Administrarea Fondului revine Comisiei.

În îndeplinirea acestei sarcini, Comisia este sprijinită de un Comitet prezidat de un membru al Comisiei și format din reprezentanți ai guvernelor și ai organizațiilor sindicale și patronale.

Articolul 164 (ex-articolul 148 TCE)

Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, adoptă regulamentele de aplicare privind Fondul Social European.

TITLUL XII

EDUCAȚIA, FORMAREA PROFESIONALĂ, TINERETUL ȘI SPORTUL

Articolul 165 (ex-articolul 149 TCE)

(1) Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică.

Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum și funcția socială și educativă a sportului.

(2) Acțiunea Uniunii urmărește:

— să dezvolte dimensiunea europeană a educației și, în special, prin învățarea și răspândirea limbilor

statelor membre;

— să favorizeze mobilitatea studenților și a profesorilor, inclusiv prin încurajarea recunoașterii universitare a diplomelor și a perioadelor de studiu;

— să promoveze cooperarea dintre instituțiile de învățământ;

— să dezvolte schimbul de informații și de experiență privind problemele comune sistemelor educaționale din statele membre;

— să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri și de formatori socio-educativi și să sprijine participarea tinerilor la viața democratică a Europei;

— să încurajeze dezvoltarea educației la distanță,

— să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de echitate și de deschidere în competițiile sportive și a cooperării între organizațiile cu responsabilități în domeniul sportului, precum și prin protejarea integrității fizice și morale a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceștia.

(3) Uniunea și statele membre favorizează cooperarea cu țările terțe și cu organizațiile internaționale care au competențe în domeniul educației și sportului și, în special, cu Consiliul Europei.

(4) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menționate de prezentul articol:

— Parlamentul European și Consiliul adoptă acțiuni de încurajare, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor;

— Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.

Articolul 166 (ex-articolul 150 TCE)

(1) Uniunea pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină și completează acțiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul și organizarea formării profesionale.

(2) Acțiunea Uniunii urmărește:

— să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în special prin formarea și reconversia profesională;

— să îmbunătățească formarea profesională inițială și formarea continuă, pentru a facilita inserția și reinserția profesională pe piața forței de muncă;

— să faciliteze accesul la formarea profesională și să favorizeze mobilitatea formatorilor și a persoanelor care urmează un program de formare și, în special, a tinerilor;

— să stimuleze cooperarea în domeniul formării dintre instituțiile de învățământ sau de formare profesională și întreprinderi;

— să dezvolte schimbul de informații și de experiență privind problemele comune sistemelor de formare ale statelor membre.

(3) Uniunea și statele membre favorizează cooperarea cu țările terțe și cu organizațiile internaționale care au competențe în domeniul formării profesionale.

(4) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea obiectivelor menționate de prezentul articol, cu excepția oricărei armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre și Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.