Libera Circulatie a Marfurilor In Cadrul Pietei Interne a Uniunii Europene

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economic, social și politic în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.

Piața unică internă este una dintre marile realizări ale Uniunii Europene, fiind cea mai întinsă piață din lume. O piață este caracterizată prin activitățile de analiză și decizie îndreptate spre identificarea, anticiparea și satisfacerea așteptărilor referitoare la mărfuri și servicii. Mulțumită creării unei piețe mai mari, aceste activități pot fi extinse pe o suprafață mai mare.

Piața unică internă se dorește a avea un impact pozitiv asupra performanțelor economice (printr-o mai bună alocare a fondurilor de producție, o concurență sporită, niveluri înalte de utilizare a forței de muncă, o creștere echilibrată și susținută cu respectarea mediului), dar și asupra aspectelor sociale (nivel de trai si calitate ridicată a vieții, coeziune socială) ale Uniunii Europene.

Avantajele piețe unice interne sunt evidente, atât pentru cetățeni, cât și pentru întreprinderile private. Odată eliminate barierele de natură fizică și legală, competiția comercială se intensifică, creșterea productivității și a nivelului general de viață sunt stimulate, investițiile de capital sunt optimizate, forța de muncă este utilizată mai rațional și eficient și, nu în ultimul rând, consumatorii beneficiază de prețuri mai scăzute, precum și de o mai mare varietate de mărfuri, de calitate superioară.

Piața comună a generat milioane de noi locuri de muncă și miliarde de euro în bunăstare, produsul intern brut al pieței unice europene fiind mai mare decât al oricărui stat din lume, motiv pentru care Uniunea Europeană consideră piața unică mijlocul principal al realizării țelurilor comune statelor membre, elementul unificator, de progres.

Anul 2012 a marcat a douăzecea aniversare a pieței unice interne, dar odată cu creșterea economică, a locurilor de muncă și a celorlator beneficii pentru cetățenii europeni continuă și existența deficiențelor și acest lucru face ca potențialul pieței interne să nu poată fi exploatat corespunzător.

Capitolul I

Piața unică internă – etapă a procesului de construcție europeană

Piața unică internă – definire

Obiectivul general al Comunității Economice Europene (C.E.E.), neexplicit inițial în tratat, era integrarea economiilor statelor membre. Acesta reiese chiar din preambulul la tratat, care se referă la necesitatea de a întări unitatea economiilor statelor membre și de a asigura dezvoltarea armonioasă a acestora prin diminuarea diferențelor existente între diferitele regiuni și reducerea rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin favorizate.

Instrumentele utilizate pentru realizarea acestui obiectiv erau:

crearea unei piețe comune, caracterizată printr-un anumit număr de libertăți;

apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, prin care să se sprijine evoluția Comunității, cu scopul de a asigura: dezvoltarea armonioasă, echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și neinflaționistă, un grad înalt de convergență a performanțelor economice, un nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale, creșterea nivelului de trai și a calității vieții, un nivel înalt al protecției și îmbunătățirea calității mediului, coeziunea economică și socială, solidaritatea între statele membre.

Piața comună este un concept care numește un spațiu comun unui grup de state, guvernat de regulile economiei de piață. Ea reprezintă o etapă intermediară în drumul către uniunea economică. Primul care a conferit un sens juridic acestei expresii a fost Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, preluată apoi de Tratatele CEE și Comunității Europene a Energiei Atomice. Pentru a se ajunge, însă, la integrarea unor piețe naționale într-un spațiu comun-larg-economic, în care operatorii economici să poată exercita activități în mod liber, în beneficiul comun al partenerilor și consumatorilor, dar și pentru dezvoltarea echilibrată, armonioasă a economiilor statelor membre, Tratatul CEE a prevăzut un anumit număr de libertăți fundamentale.

Prin urmare, se poate spune că, în cadrul tratatului, piața comună se caracterizează prin libera circulație a mărfurilor, care este prima și esențială, dar și prin mobilitatea factorilor de producție, adică libera circulație a lucrătorilor (salariați, persoane care exercită o activitate independentă și persoane juridice), libertatea prestărilor de servicii și, în fine, libera circulație a capitalurilor.

Apropierea progresivă a politicilor economice naționale, cel de-al doilea instrument principal pentru realizarea obiectivelor CEE, era o obligație atât pentru statele membre, cât și pentru instituțiile comunitare. Dispozițiile din tratat, referitoare la natura și gradul de apropiere al politicilor economice naționale, a făcut necesară distincția între domeniile implicate, respectiv domenii pentru care s-a prevăzut elaborarea unor politici comune și domenii în care apropierea se limita la instituirea unei coordonări a politicilor statelor membre.

Prin acțiunea conjugată a celor două instrumente prezentate pentru realizarea obiectivul Comunității Economice Europene, respectiv de integrare a economiilor statelor membre prin realizarea pieței comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale acestora – tratatul viza fuziunea piețelor naționale într-o piață comună, care să aibe caracteristicile unei piețe interne unice.

Beneficiile unei piețe interne sunt evidente, atât pentru cetățeni, cât și pentru întreprinderile private. Odată ce barierele de natură fizică și legală au fost înlăturate, competiția comercială crește, iar companiile au acces liber la o piață de aproape 500 milioane consumatori. Competiția mai acerbă rezultă în beneficii pentru consumatori, principalele fiind oferta de servicii mai variată și scăderea implicită a prețului acestora (cele mai elocvente sunt evoluțiile prețurilor serviciilor de telefonie sau a prețurilor biletelor de avion). 

Piața unică a creat posibilitatea liberalizării pieței utilităților (telecomunicații, electricitate, gaz si apa) în beneficiul consumatorilor care au libertatea de a-și alege furnizorii. Prin standardizarea reglementărilor naționale se facilitează schimburile comerciale și creșterea economică iar produsul intern brut al pieței unice europene este mai mare decât al oricărui stat din lume.

Conform calculelor Comisiei, din 1993 și pânã în 2003, piața unicã a creat cel puțin 2,5 milioane de locuri de muncã suplimentare și a generat aproximativ 900 de miliarde de euro extra în bunãstare.

Avantajele economice care justifică existența unei piețe unice pot fi sumarizate astfel:

stimulează creșterea productivității și a nivelului general de viață, concurența fiind mai intensă;

consumatorii beneficiază de prețuri mai scăzute, precum și de o mai mare varietate de mărfuri, de calitate superioară;

permite o producție de serie mare, fapt ce implică scăderea costurilor de producție;

poate contribui la optimizarea investițiilor de capital;

permite folosirea mai rațională și eficientă a forței de muncă.

Însă la fel de evidente precum beneficiile sunt și dificultățile pieței unice, caracterizate prin niveluri inegale de dezvoltare economică. Guvernele naționale continuă să se opună măsurilor ce vizează piața internă, în contextul ultimei crizei mondiale, în ciuda măsurilor întreprinse de către Comisia Europeană pentru a preveni această tendință (în perioada 1992 – 2000, de pildă, Comisia a lansat 1.500 de acțiuni juridice pentru a forța statele membre să se conformeze regulilor pieței unice).

Piața unică rămâne componenta esențială al procesului de integare europeană și, totodată, mijlocul principal de realizare a scopurilor comune țărilor care o compun. De aceea, Uniunea Europeană a pus în centrul preocupărilor și actiunilor sale piața unică, pe care o consideră principalul element unificator, de progres.

1.2. Edificarea pieței unice interne

Conform Tratatului de la Roma, C.E.E. este întemeiată pe o uniune vamală, înțelegând prin aceasta teritoriul vamal unic al țărilor membre, ce cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri, și care implică interzicerea între acestea a drepturilor de import și de export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și o politică comercială comună față de terți – prin adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu aceștia. Pentru realizarea uniunii vamale au fost prevăzute următoarele:

înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import și de export în relațiile comerciale dintre țările semnatare, atât pentru produsele industriale, cât și pentru produsele agricole;

înlăturarea în mod treptat și complet, în decursul aceleiași perioade de tranziție ca și pentru taxele vamale, a restricțiilor cantitative și a altor bariere netarifare din calea comerțului reciproc al țărilor membre, pentru a asigura o liberă circulație a mărfurilor în interiorul Comunității;

instituirea unui regim fiscal comun în țările membre, adică a unui regim similar de impozite interne (indirecte), pentru a nu fi discriminate produsele importate din țările membre față de produsele autohtone, concomitent cu elaborarea și adoptatea unor reguli comune privind desfășurara concurenței în cadrul Comunității;

instituirea unei politici comerciale comune față de terți¸ în decursul perioadei de tranziție prevăzute pentru dezarmarea vamală și înlăturarea barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce. Aceasta implica în primul rând, instituirea unui tarif vamal comun față de terți, care să se substituie diferitelor tarife naționale, conceput de Tratatul de la Roma ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naționale ale țărilor membre în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul a mai prevăzut, odată cu instituirea tarifului vamal comun, și armonizarea legislațiilor vamale ale țărilor membre, pentru aplicarea uniformă a acestuia.

Primele măsuri pentru implementarea prevederilor Tratatului de la Roma referitoare la dezarmarea vamală în relațiile reciproce dintre statele membre, au fost luate la 1 ianuarie 1959. Perioada de realizare a uniunii vamale a fost redusă la zece ani față de cea prevăzută în tratat (12-15 ani), prin adoptarea și punerea în aplicare a unui calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale și la o parte din cele agricole, program care s-a finalizat la 1 iulie 1968.

În același timp cu reducerea treptată a taxelor vamale de import, au fost ajustate tarifele vamale naționale la nivelul tarifului vamal comun față de terți. În aceeași perioadă a fost înlăturată și marea majoritate a restricțiilor cantitative, precum și alte bariere netarifare, cu efecte similare, în relațiile comerciale reciproce dintre statele membre. În acest fel, uniunea vamală s-a realizat cu optsprezece luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970, prevăzut în tratat.

Programul privind realizarea pieței comune nu a avut în toate privințele rezultatele așteptate. Unele obiective au fost îndeplinite până la sfârșitul perioadei de tranziție, între care: uniunea vamală (1 iulie 1968); eliminarea restricțiilor cantitative; libera circulație a persoanelor active, fapt ce permitea oricărui național al unui stat membru să se deplaseze în mod liber și să ocupe un loc de muncă într-un alt stat membru, în aceleași condiții cu orice național al acestuia din urmă; o anumită armonizare fiscală prin introducerea TVA (1970).

O serie de obiective, însă, nu au putut fi realizate în perioada de tranziție stabilită (1958-1970) și unele dintre acestea nici în următorii 15 ani.

Stagnarea procesului de construcție a pieței comune a fost argumentată prin dificultatea armonizării legislațiilor naționale, ca instrument pentru eliminarea obstacolelor constituite de diferitele reglementări naționale (administrative, tehnice, fiscale). Armonizarea s-a dovedit a fi extrem de dificil de realizat, deoarece făcea obiectul dezbaterilor în Consiliul de Miniștri, în cadrul căruia deciziile se adoptau prin unanimitate, în contextul unor interese naționale specifice.

În perioada anilor 1983-1985, s-au purtat numeroase discuții la cele mai diverse niveluri privind reforma în cadrul Comunității și realizarea pieței unice, obiectiv susținut de guvernele statelor membre, sprijin afirmat și reconfirmat cu regularitate până în martie 1985, când, Consiliul European de la Bruxelles a cerut Comisiei să pregătească programul pentru definitivarea acesteia. Ca urmare, Comisia a elaborat Carta Albă privind definitivarea pieței unice interne, aprobată în iunie 1985 de către Consiliul European reunit la Milano, în care a fost fixat un calendar precis, pentru perioada 1985-1992, privind examinarea și adoptarea măsurilor legislative necesare realizării pieței unice.

Practic, Carta Albă a propus mai multe obiective:

unificarea celor 12 piețe naționale ale C.E.E. pentru a le transforma într-o piață unică de 320 milioane de consumatori (340 ca urmare a unificării Germaniei);

transformarea acestui spațiu mare într-o piață în expansiune, dinamică și flexibilă, care să permită utilizarea optimă a tuturor resurselor umane, naturale și financiare;

folosirea virtuților marii piețe ca factor de dezvoltare economică.

Carta Albă a cuprins aproximativ 300 de măsuri legislative prin intermediul cărora se urmărea:

eliminarea frontierelor fizice, prin îndepărtarea controlului mărfurilor și persoanelor la frontierele interne, a formalităților greoaie și costisitoare;

eliminarea barierelor tehnice, prin înlăturarea obstacolelor ce decurgeau din reglementările naționale distincte cu privire la controlul mărfurilor și serviciilor pe calea armonizării sau recunoașterii mutuale;

eliminarea barierelor fiscale, prin depășirea obstacolelor ce derivau din diferențele de regim fiscal existente între țările membre, îndeosebi în ceea ce privește problemele fiscale ale întreprinderilor și impunerea lor directă.

Programul pieței interne a fost conceput să fie aplicat astfel încât să se finalizeze până la sfârșitul anului 1992 și a pus accent pe recunoașterea mutuală și mai puțin pe armonizarea legislațiilor naționale (cerință ce s-a menținut pentru domeniile securității și sănătății publice).

Actul Unic European – semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a cuprins prevederi referitoare la edificarea spațiului economic integrat, în care să se dezvolte politici comune și să se armonizeze politicile naționale ale țărilor membre. Actul Unic European a propus :

includerea conceptului de piața internă într-un tratat comunitar, definită ca “spațiu fără frontiere interne în care este asigurată circulația liberă a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor”; data limită pentru desăvârșirea sa – 31 dec. 1992;

înlocuirea unanimității cu votul majorității calificate pentru marea parte a problemelor analizate în Consiliul de Miniștri referitoare la piața internă (amendarea tarifului vamal comun; libera prestare a serviciilor; libera circulație a capitalului; apropierea legislațiilor naționale).

La sfârșitul anului 1992, obiectivele vizate fuseseră realizate în mare parte. Peste 90% din proiectele legislative propuse de Carta Albă au fost adoptate, în principal, prin utilizarea sistemului de vot bazat pe majoritatea calificată. Rezultatele obținute s-au concretizat în:

abolirea controlului mărfurilor și persoanelor la punctele de frontieră internă;

progrese mari privind aspectele practice ale libertății de prestare a serviciilor, prin armonizarea și recunoașterea mutuală a unor reglementări în unele domenii (industrie, activități financiar-bancare, asigurări);

liberalizarea totală a mișcării capitalurilor;

liberalizarea pieței achizițiilor publice.

Până în anul 1993, construcția pieței interne a fost marcată, însă, și de o serie de insuccese, și anume:

omisiuni legislative: aproximativ 10% din măsurile propuse de Carta Albă nu au fost adoptate, acestea vizând probleme importante, precum: statutul companiilor europene, deplina liberalizare a transporturilor, armonizarea fiscală etc.;

eșecuri în transpunerea legislației: o parte semnificativă a directivelor adoptate și care au constituit baza legislației pieței interne, nu au fost transpuse în legislația națională sau au fost transpuse într-un mod nesatisfăcător;

eșecuri în implementare: urmare a unor măsuri transpuse corespunzător în legislațiile naționale, dar care au fost uneori implementate defectuos de către administrațiile naționale, fie datorită faptului că unele prevederi au fost omise în momentul punerii în practică, fie că au fost interpretate diferit de la o țară la alta.

După 1992, Comisia și-a intensificat eforturile în direcția desăvârșirii pieței unice interne, s-au efectuat cu regularitate rapoarte ce prezentau rezultatele obținute și s-au lansat mai multe programe de acțiune. “Planul de acțiune pentru piața unică” (1997) a stabilit modalitățile prin care să se remedieze deficiențele construcției pieței unice interne până la data de 1 ianuarie 1999, stabilită de la început ca dată pentru lansarea monedei unice europene.

Piața unica internă a devenit o realitate la sfârșitul anului 1998, contribuind la prosperitatea și integrarea economiilor europene, prin creșterea comerțului intra-comunitar (cu aproximativ 10% în 10 ani), ameliorarea productivității și reducerea costurilor (prin abolirea formalităților vamale, armonizarea și recunoașterea mutuală a reglementărilor tehnice, diminuarea prețurilor ca urmare a intensificării luptei concurențiale) și, în consecință, rata medie anuală comunitară a creșterii economice a atins niveluri cuprinse între 1,1-1,5%.

Anul 2012 a marcat cea de-a douăzecea aniversare a pieței unice interne – element-cheie pentru creșterea economică și locuri de muncă, alături de oferirea de oportunități adiționale pentru cetățeni europeni. Cu toate acestea, piața unică internă prezintă și deficiențe. Astfel, în anumite sectoare nu se poate vorbi încă de existența unei piețe europene pe deplin integrate, deoarece lipsesc anumite dispoziții legislative. Pe de altă parte, problemele administrative și lipsa măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale fac ca potențialul pieței unice a Uniunii Europene să nu fie exploatat în întregime.

De aceea, aprilie 2011 Comisia Europeană a adoptat Actul privind piața unică – un set de 12 măsuri menite să stimuleze creșterea economică și să consolideze încrederea în piața unică. Apoi, în octombrie 2012, a propus un al doilea set de măsuri – Actul privind piața unică II, cu scopul de a dezvolta și mai mult piața unică și de a-i exploata potențialul neutilizat, pentru a da un nou impuls economiei europene.

Astăzi, piața unică reunește 28 de țări. Datorită acordurilor încheiate de Uniunea Europeană cu Islanda, Liechtenstein și Norvegia, majoritatea normelor referitoare la piața unică se aplică și în aceste țări, cu excepția celor din domeniul pescuitului și agriculturii. Cu toate acestea, piața unică este departe încă de a-și fi atins potențialul maxim. Proaspăt ieșită din criza economică și financiară care a afectat întreaga economie mondială, este nevoie, mai mult ca niciodată, ca Uniunea Europeană să-și îndrepte atenția către domeniile în care piața unică nu funcționează așa cum ar trebui în beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor.

Sunt în joc și factori socio-economici importanți. Îmbătrânirea populației scoate în evidență nevoia unei mai mari securități financiare, în timp ce folosirea pe scară tot mai largă, de către toate categoriile de populație, a noilor tehnologii și a internetului denotă că tot mai multe persoane își fac cumpărăturile online. Prin urmare, se impune adoptarea unei legislații adecvate în aceste domenii. În plus, piețele financiare tot mai integrate și mai interdependente și expansiunea tranzacțiilor electronice și a serviciilor bancare online necesită o reglementare și o supraveghere sporită la nivelul Uniunii.

Capitolul II

Elemente fundamentale ale pieței unice interne

2.1. Prezentarea elementelor fundamentale ale pieței unice interne

Piatra de temelie a pieței unice este reprezentată de cele patru libertăți consfințite de Tratatul CEE, respectiv libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Același tratat le conferă instituțiilor comunitare puterea de a adopta acte legislative care au prioritate față de legislația statelor membre și sunt obligatorii pentru autoritățile naționale. Comisia Europeană joacă un rol important în acest sens, deoarece propune legislație, veghează la respectarea tratatelor și se asigură că legislația europeană se aplică în mod corespunzător peste tot în Uniunea Europeană – de către persoane fizice, autorități naționale sau alte instituții europene.

Libera circulație a mărfurilor. Privind această libertate, așa cum am mai arătat, încă de la sfârșitul perioadei de tranziție pentru crearea pieței comune se realizase uniunea vamală (1 iulie 1968). Scopul creării uniunii vamale l-a reprezentat, așadar, asigurarea unor condiții identice de circulație a produselor în țările comunitare, indiferent de unde provin. Acest deziderat a fost realizat de abia în anul 1993, de când mărfurile pot traversa liber frontierele intercomunitare. Conceptele de import și export nu mai există în relațiile dintre țările membre, ci sunt folosite numai în relațiile cu terții.

Liberalizarea circulației mărfurilor nu înseamnă o liberalizare și a controlului asupra calității lor. Acest control rămâne încă o necesitate pentru respectarea standardelor privind: normele de securitate, specificitățile tehnice, normele de mediu înconjurător și de sănătate a produselor etc. În același timp se specifică necesitatea respectării unor reguli obligatorii de concurență, ce interzic orice acord între firme care ar putea limita libera circulație a mărfurilor. De asemenea, în cazul firmelor foarte mari, sunt prevăzute o serie de interdicții privind poziția de monopol.

O altă coordonată a pieței unice strâns legată de circulația liberă a mărfurilor o reprezintă libera circulație a serviciilor, care a fost realizată din anul 1986. Se apreciază că serviciile dețin circa 60% din totalul locurilor de muncă disponibile, reprezentând sectorul comunitar cu cel mai mare potențial al utilizării forței de muncă; generează 62% din produsul intern brut comunitar, față de 35% cât reprezintă ponderea industriei și agriculturii.

Liberalizarea serviciilor s-a făcut ceva mai lent în comparație cu alte sectoare, fiind necesare măsuri treptate importante în vederea liberalizării transporturilor, serviciilor bancare și financiare, a asigurărilor, serviciilor de investiții, telecomunicațiilor și turismului.

Tratatul de la Roma afirma egalitatea de tratament a prestatorilor externi și interni de servicii, în sensul că prestatorul poate pentru executarea prestației sale, să își execute cu titlu temporar activitatea în care este furnizată prestația, în aceleași condiții pe care această țară le impune propriilor resortisanți.

În ceea privește libera circulație a serviciilor, ea vizează prestațiile furnizate în mod normal contra unei remunerații, în măsura în care ele nu sunt influențate de râsurile privind libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Este vorba de activități cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesiuni literale.

Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoașterii diplomelor, ceea ce presupunea o armonizare a sistemelor de învățământ. Începând cu anul 1991 toate diplomele obținute în învățământul superior sunt recunoscute, cu specificarea, prevăzută de a urma efectuarea unor stagii de pregătire suplimentară, cu o durată de maximum trei ani, fie susținerea unui examen de aptitudini.

Procesul de înfăptuire a libertății serviciilor financiare (mai ales din domeniul bancar și cel al asigurărilor) a întâmpinat numeroase dificultăți. Începând cu anul 1993 s-a asigurat tuturor instituțiilor de credit, care au primit recunoașterea oficială pentru a se instala într-o altă țară, posibilitatea de a-și deschide, fără autorizații suplimentare, sucursale în alte țări și de a desfășura activități bancare.

În ceea ce privește sectorul asigurărilor, acesta prezintă unele caracteristici care-1 particularizează: produsele oferite sunt foarte diferite, se adresează unor consumatori diferiți, piața asigurărilor este organizată într-un mod foarte diferit de la o țară la alta, cu numeroase reglementări naționale, ceea ce demonstrează încă dificultatea constituirii unei veritabile piețe europene a asigurărilor.

Realizarea uniunii vamale, a liberei circulații a mărfurilor și serviciilor, obiective ale primei etape de înfăptuire a pieței unice au fost urmate de liberalizarea circulației capitalurilor.

Tratatul C.E.E. cuprindea prevederi care interziceau orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, dar și între statele membre și țările terțe. În privința liberei circulații a capitalurilor între țările membre erau prevăzute o serie de categorii ce puteau face obiectul liberei circulații: investițiile directe, investiții de proprietăți mobiliare, transferurile de capitaluri, de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite pe termen lung, tranzacții privind hârtiile de valoare. Libera circulație a capitalurilor nu se poate aplica acelor capitaluri cu destinație sau provenind din țările terțe implicând investițiile directe, inclusiv investițiilor imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe piețele de capitaluri.

În privința asigurării liberei circulației capitalurilor, Tratatul C.E.E. prevedea că: "țările membre se străduiesc să nu introducă nici o restricție valutară în interiorul Comunității, de natură să afecteze mișcările de capitaluri, plățile curente aferente acestor mișcări, și să nu facă să devină și mai restrictive reglementările existente”. Cu alte cuvinte, singura obligație a țărilor membre era de a desființa treptat, și numai în măsura în care era necesar pentru buna funcționare a pieței, restricțiile puse mișcării de capitaluri aparținând persoanelor rezidente în țările membre.

La începutul anilor 1960 țările membre adoptaseră o strategie minimală în domeniul liberalizării capitalurilor, ceea ce înseamnă că nu se trecuse la constituirea unei piețe comune în domeniul serviciilor bancare și financiare, deoarece sectorul bancar era direct controlat de către stat, fapt ce impunea, din dorința de a proteja consumatorii și depunătorii, respectarea anumitor reguli prudențiale, reguli care distorsionau condițiile în care se desfășura concurența. Pe de altă parte, țările membre nu erau dispuse să-și piardă autonomia în domeniul politicii monetare. Abia în prezent, prin măsurile întreprinse începând cu 1 ianuarie 1993 (mai puțin Grecia și Portugalia), libera circulație a capitalurilor era asigurată în interiorul Comunității.

Libera circulație a forței de muncă, un alt obiectiv prevăzut în Tratatul C.E.E. menit să conducă la înfăptuirea pieței unice, creează posibilitatea migrării forței de muncă în interiorul Uniunii Europene și resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Această liberă circulație implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește remunerarea, angajarea și alte condiții de muncă, si angajare. Interzicerea discriminării privește orice formă sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanța și sfera ei, ea incluzând și domeniul educațional.

Dreptul de liberă circulație vizează persoanele care au naționalitatea unuia din statele membre, dar în absența definiției comunitare a naționalității, fiecare stat membru fiind suveran în stabilirea condițiilor în care el acordă naționalitatea, inclusiv dubla naționalitate.

Libera circulație a persoanelor trebuie însoțită de măsuri de securitate socială, stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de securitate socială, astfel încât să se poată aplica tratamentul național lucrătorilor străini, aparținând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obține beneficii sociale indiferent de teritoriul unde își au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat să-i aplice legislația sa celui încadrat pe teritoriul său. Scopul acestui principiu este acela de a se evita orice suprapunere a contribuțiilor lor sociale dacă s-ar aplica simultan mai multe sisteme legislative, sau să se ajungă la situația în care lucrătorii să rămână fără protecție în materie socială.

2.2. Rolul și importanța liberei circulații a mărfurilor pentru piața internă a Uniunii Europene

Libera circulație a mărfurilor este unul dintre succesele proiectului european, contribuind la construirea pieței interne de care beneficiază în prezent cetățenii și societățile comerciale europene și care se află în centrul politicii Uniunii Europene. Piața internă actuală facilitează comerțul cu produse în 28 de state membre, cu o populație totală de peste 500 de milioane de locuitori. Aceasta oferă consumatorilor o gamă largă de produse, permițându-le achiziționarea celei mai bune oferte disponibile. În același timp, libera circulație a mărfurilor este benefică pentru mediul de afaceri. Aproximativ 75 % din schimburile comerciale din interiorul Uniunii Europene sunt reprezentate de mărfuri. Piața unică europeană, creată în deceniile precedente, permite societăților comerciale europene să creeze o platformă solidă într-un cadru deschis, divers și competitiv. Această forță internă încurajează creșterea economică și crearea de locuri de muncă în Uniunea Europeană și asigură societăților europene resursele necesare pentru a se bucura de succes și pe alte piețe internaționale. Prin urmare, o piață internă funcțională a mărfurilor constituie o componentă esențială a prosperității actuale și viitoare a Uniunii Europene într-o economie globalizată.

Din punct de vedere juridic, libera circulație a mărfurilor a reprezentat un element-cheie al creării și dezvoltării pieței interne. Este una dintre libertățile economice stabilite prin Tratatul C.E.E., care definește domeniul de aplicare și conținutul principiului prin interzicerea restricțiilor nejustificate împotriva comerțului din interiorul Uniunii Europene. În prezent, legislația armonizată în mai multe domenii a definit piața internă, consacrând principiul liberei circulații a mărfurilor în termeni concreți, pentru produse specifice. Cu toate acestea, funcția fundamentală a principiului din tratat, de punct de sprijin și mecanism de siguranță pentru piața internă, rămâne neschimbată.

Multe dintre restricțiile importante împotriva liberei circulații a mărfurilor sunt în prezent eliminate. Etapa principală, a introducerii pieței unice europene, a avut loc în 1993, dar fluxul continuu al plângerilor cetățenilor și societăților transmise Comisiei evidențiază faptul că nici măcar eforturile cele mai susținute nu au eliminat toate barierele din calea comerțului. Acestea afectează încă, în principal, întreprinderile mici și mijlocii. Din acest motiv, societățile preferă adesea să își concentreze activitățile în câteva state membre, în detrimentul întregii piețe interne, ca urmare a dificultății respectării diferitelor norme naționale privind cerințele tehnice referitoare la produse încă nearmonizate. În plus, accesul pe piață poate fi îngreunat ca urmare a discrepanțelor dintre reglementările privind comerțul cu amănuntul sau de stabilire a prețurilor, care nu sunt familiare societăților din alte state membre.

În același timp, noile produse inovatoare și progresul tehnologic presupun noi provocări.

Un cadru național de reglementare care ignoră aceste evoluții va deveni curând un obstacol în calea schimburilor comerciale transfrontaliere. În plus, tehnologiile moderne ale informațiilor, precum internetul, facilitează achizițiile transfrontaliere și contribuie la creșterea cererii pentru transferuri rapide și facile de mărfuri între statele membre. Prin urmare, restricții comerciale din anumite zone, ignorate în trecut, ies acum la lumină.

Cu toate acestea, libera circulație a mărfurilor nu este o valoare absolută. În anumite circumstanțe, unele priorități de ordin politic impun restricții sau chiar interdicții care, chiar dacă ridică obstacole în calea comerțului liber, apără obiective importante precum protecția mediului sau sănătatea umană. În contextul unor evoluții majore la nivel global, nu este surprinzătoare „ecologizarea” liberei circulații a mărfurilor din ultimii ani, subliniind faptul că anumite motive de justificare pot fi utilizate în mod diferit de-a lungul timpului. Astfel, în cursul aplicării legislației Uniunii Europene, reconcilierea diferitelor obiective, uneori concurente, și asigurarea adoptării unor măsuri echilibrate și proporționale constituie preocupări permanente.

În prezent, libera circulație a mărfurilor este reglementată de numeroase politici și se integrează armonios într-o piață internă responsabilă, care garantează accesul neîngrădit la produse de calitate superioară și asigură un grad înalt de protecție al altor interese publice.

Principalele dispoziții ale tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor se referă la:

importurile din interiorul Uniunii Europene, fiind interzise restricțiile cantitative și oricare alte măsuri cu efect echivalent între statele membre;

exporturile între statele membre, fiind interzise, de asemenea, restricțiile cantitative și oricare alte măsuri cu efect echivalent

anumite derogări de la libertățile aferente pieței interne, în cazurile justificate din anumite motive specifice.

Principiul general al liberei circulații a mărfurilor nu constituie, însă, singurul criteriu juridic de măsurare a compatibilității măsurilor naționale cu reglementările pieței interne. Astfel, prevederile tratatului nu se aplică atunci când libera circulație a unui anumit produs este pe deplin armonizată prin legislație specifică a Uniunii Europene, în special în cazurile în care specificațiile tehnice sau condițiile de vânzare ale unui anumit produs sunt supuse armonizării prin intermediul unor directive sau regulamente adoptate de Uniunea Europeană. În unele cazuri, reglementări specifice ale tratatului care pot aduce atingere pieței interne, prevalează asupra dispozițiilor generale ale tratatului

Chiar și după 50 de ani de activitate susținută a legislatorului comunitar în ceea ce privește adoptarea de norme armonizate, dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor nu au devenit redundante; domeniul de activitate al acestora este în continuare remarcabil. Anumite circumstanțe sau produse fie nu sunt armonizate deloc, fie sunt supuse doar unei armonizări parțiale. Prevederile tratatului pot fi utilizate în orice caz în care nu poate fi identificată o legislație de armonizare. Articolele tratatului au rol de mecanism de siguranță, care garantează verificarea compatibilității cu legislația UE a oricărui obstacol în calea comerțului din piața internă.

În hotărârile sale, Curtea de Justiție a clarificat, în câteva rânduri, denumirea corectă a unui anumit produs. Lucrările de artă sunt considerate mărfuri. Monedele ieșite din circulație, bancnotele și cecurile la purtător se încadrează în definiția mărfurilor, dar nu și donațiile în natură. Deșeurile sunt considerate mărfuri chiar și în cazurile în care nu sunt reciclabile, dar fac obiectul unei tranzacții comerciale. Electricitatea și gazele naturale sunt incluse în categoria mărfurilor, dar nu și semnalele de televiziune.

Ultimul exemplu subliniază importanța de a face o distincție din punct de vedere juridic între mărfuri și servicii. În timp ce peștele este fără îndoială o marfă, drepturile de pescuit și permisele de pescuit la undiță nu sunt acoperite de principiul liberei circulații a mărfurilor, ci constituie „prestare de servicii” în sensul dispozițiilor tratatului referitoare la libertatea de a presta servicii.

În conformitate cu formularea lor, prevederile tratatului se aplică obstacolelor în calea comerțului „între statele membre”. Prin urmare, un element transfrontalier impune evaluarea unei cauze în funcție de prevederile acestei dispoziții. Măsurile strict naționale, care afectează doar mărfurile comercializate pe plan intern, nu se încadrează în domeniul de aplicare al prevederilor tratatului. Condițiile de îndeplinire a cerinței transfrontaliere sunt simple. Este suficient ca măsura în chestiune să afecteze indirect sau potențial schimburile comerciale în interiorul Uniunii Europene.

Implicit, necesitatea unui element transfrontalier demonstrează faptul că dreptul comunitar nu împiedică statele membre să discrimineze propriile produse interne în favoarea importurilor („discriminare inversă”). Această problemă va apărea rar în practică, statele membre neavând niciun interes în a discrimina mărfurile produse pe propriul teritoriu. Deși articolul prevederile tratatului se aplică atunci când un produs intern părăsește statul membru, dar este importat înapoi (reimport), nu se aplică și în cazurile în care singurul scop al reimportului este de a eluda normele interne.

Capitolul III

Evoluții înregistrate privind libera circulație a mărfurilor

în cadrul pieței interne a Uniunii Europene în perioada 2002-2013

3.1. Evoluții înregistrate privind comerțul intracomunitar de mărfuri, în perioada 2002-2013

Piața internă a Uniunii Europene este o piață în care mărfurile, serviciile, capitalul și persoanele pot circula liber. Libera circulație a mărfurilor ca principiu impune ca barierele naționale în acest domeniu să fie eliminate, inclusiv restricțiile cantitative pentru import, export sau tranzit și toate măsurile restrictive similare între țările membre. Toate măsurile de natură să împiedice, direct sau indirect, aceste importuri sunt considerate a fi restricții cantitative.

Mai mult, pentru că cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au o piață unică și o singură frontieră externă, au de asemenea o politică comercială unică. Atât în Organizația Mondială a Comerțului, în cadrul căreia normele de comerț internațional sunt decise de comun acord și aplicate, precum și cu partenerii comerciali individuali, statele membre ale Uniunii Europene vorbesc și negociază colectiv.

Importanța pieței interne a Uniunii Europene în materie de liberă circulație a mărfurilor este subliniată de faptul că proporția comerțului intracomunitar de mărfuri este mai mare decât comerțul extracomunitar de mărfuri în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene cu câteva excepții, iar valorile înregistrate de acesta au crescut de la an la an (vezi Figura nr. 3.1.1), cu excepția perioadei 2008-2009, marcată de instalarea ultimei crize economice.

Figura nr. 3.1.1

Evoluția comerțului intracomunitar (EU28), în perioada 2002-2013

(1 000 de milioane EUR)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00039)

În figura de mai sus este prezentată valoarea ajustată sezonier a exporturilor totale lunare de mărfuri între statele membre ale Uniunii Europene. În 2002 și 2003, nivelul exporturilor de mărfuri a fost destul de stabil, urmat de o perioada de creștere rapidă între 2004 și al treilea trimestru al anului 2008. Din al patrulea trimestru al anului 2008 până la sfârșitul celui de al doilea trimestru al anului 2009 a existat o scădere bruscă în valoarea exporturilor de mărfuri. În urma acestui declin, valoarea exporturilor de mărfuri a început să crească din nou, până la începutul anului 2011, când a revenit la nivelul înregistrat înainte de scăderea de la sfârșitul anului 2008. Începând cu anul 2011 nivelul a fost relativ stabil și valoarea anuală ajustată sezonier pentru 2013 este de peste 2 800 de miliarde de euro.

De la introducerea sistemului de colectare a datelor Intrastat pentru comerțul intracomunitar de mărfuri de la 1 ianuarie 1993, valoarea exporturilor intracomunitare de mărfuri a fost constant mai mare decât cea a importurilor intracomunitare de mărfuri.

În 2013 doar puțin peste 62% din valoarea totală a mărfurilor exportate din statele membre ale Uniunii Europene au fost în alte state membre. Acest procent s-a redus din 2002 cu doar 6 puncte procentuale, în scădere treptat din 2008. 

Analizând situația la nivelul fiecărui stat membru, valoarea schimburilor comerciale realizate cu alți parteneri din cadrul Uniunii Europene variază. (vezi Figura nr. 3.1.2) Atfel, în 2013, valoarea exporturilor intracomunitare de mărfuri a variat de la peste 623 miliarde de euro pentru Germania, până la sub un miliard de euro pentru Cipru.

Au fost opt state membre ale căror exporturi de mărfuri către partenerii lor din Uniunea Europeană au fost de peste 100 de miliarde de euro în 2013, reprezentând mai mult de 76% din valoarea totală a exporturilor intracomunitare de mărfuri.

Figura nr. 3.1.2.

Exporturile către alte state membru în 2013 (1 000 de milioane EUR)

Sursă: Eurostat (codul sursă online tet00039)

Pentru toate statele membre, mai puțin două (Irlanda și Regatul Unit), valoarea exporturilor de mărfuri către parteneri din UE-28 a crescut între 2002 și 2013 (vezi Figura nr. 3.1.3).

Modificările înregistrate în perioada analizată variază de la o creștere de 6% relativ modestă a valorii exporturilor de mărfuri din Finlanda către alți parteneri din Uniunii Europene, la o creștere de aproape patru ori a valorii exporturilor de mărfuri din Slovacia către alte state membre.

La fel ca și în cazul valorilor totale ale exporturilor intracomunitare, în majoritatea statelor membre se semnalează o tendința de creștere în valoarea exporturilor intracomunitare de mărfuri, în perioada 2002-2013, cu o scădere în 2009, la momentul crizei economice. Pentru majoritatea statelor membre, valoarea exporturilor de mărfuri a revenit în 2013 la nivelul din înaintea anului 2009.

Figura nr. 3.1.3

Exporturile către alte state membre în 2013 comparativ cu 2002

(1 000 de milioane EUR)

Sursă: Eurostat (codul sursă online tet00039)

Majoritatea statelor membre au 2 sau 3 parteneri comerciali principali în Uniunea Europeană reprezentând majoritatea (peste 50%) exporturilor lor intracomunitare. Acești parteneri sunt adesea apropiați din punct de vedere geografic. Proporții mai mici ale exporturilor merg la restul partenerilor din Uniunea Europeană. (vezi Figura nr. 3.1.4.)

În perioada 2002-2013 se poate remarca o anumită stabilitate din punct de vedere al schimburilor comerciale între parteneri în cadrul Uniunii Europene, în special pentru țările care exportă mărfuri mai mari. În ceea ce privește exportatorii de mărfuri mai mici, se poate remarca o proporție în creștere de mărfuri exportate între partenerii apropiați din punct de vedere geografic, față de începutul perioadei considerate (2002). Spre exemplu, proporția de mărfuri exportate între Estonia, Lituania și Letonia a crescut, în timp ce proporția spre parteneri mai îndepărtați din Uniunea Europeană a scăzut.

Figura nr. 3.1.4

Distribuția între statele membre a exporturilor intracomunitare

în perioada 2002-2013 (1 000 de milioane EUR)

Sursa : Eurostat (codul sursă online tet00039)

În cadrul pieței interne a Uniunii Europene, liberul schimb de mărfuri se realizează, în principal, cu produse manufacturate: ponderea lor în 2013 a fost de puțin peste 77% din totalul exporturilor intracomunitare de mărfuri. În 2013, mașinăriile și utilajele au alcătuit 34% din totalul exporturilor de mărfuri, în timp ce alte produse fabricate au reprezentat aproape 27%, iar produsele chimice numair 16%. (vezi Figura nr. 3.1.5)

Produsele primare reprezintă doar 22% din totalul exporturilor de mărfuri; produsele cele mai tranzacționate din această categorie au fost produsele alimentare și băuturile (ponderea fiind sub 49% din toate mărfurile primare) și produsele energetice (cu o pondere de peste 34% din toate mărfurile primare).

Figura nr. 3.1.5

Exporturile intracomunitare pe categorii de produse în 2013

(% din totalul exporturilor intracomunitare)

Sursa : Eurostat (codul sursă online tet00039)

Reflectând poziția dominantă a comerțului cu produse manufacturate, la nivelul Uniunii Europene pentru toate statele membre, majoritatea mărfurilor exportate în alte state membre în 2013 au fost produse manufacturate. Cu toate acestea, există o diferență mare în proporția produselor manufacturate în totalul exporturilor de mărfuri, de la 88% din totalul exporturilor din Republica Cehă la doar 48% pentru Lituania. (vezi Figura nr. 3.1.6)

De asemenea, se poate observa că economiile mai mari (de exemplu, Germania și Italia), cât și economiile mai mici (de exemplu, Malta și Luxemburg) au o proporție de produse manufacturate exportate mai mare decât media Uniunii Europene.

Figura nr. 3.1.6

Exporturile statelor membre după categoria de produse schimbate

în 2013 comparativ cu 2002 (% din total exporturi)

Sursa: Eurostat DS-18995

Structura exporturilor intracomunitare de mărfuri s-a modificat ușor în ultimii ani. Între 2002 și 2013, ponderea produselor primare a crescut de la 15% la 22%, în timp ce cota respectivă de produse manufacturate a scăzut. Deși toate zonele acoperite cu mărfuri primare au cunoscut un declin rapid în 2009, urmat de o revenire în 2013 la trendul ascendent anterior, produsele energetice sunt cele care au crescut cel mai mult. În general, produsele manufacturate s-au întors la nivelul exporturilor intracomunitare de mărfuri înregistrat înainte de declinul în 2009.

Individual, toate statele membre (cu excepția Ciprului) au semnalat o scădere între 2002 și 2013 în proporția exporturilor de mărfuri din categoria produselor manufacturate. Cele mai mari schimbări au constat într-o scădere de 17 puncte procentuale pentru Malta și o scădere de 15 puncte procentuale în favoarea Regatului Unit și Finlandei. Pe de altă parte, pentru douăsprezece dintre statele membre schimbarea a fost mai mică de 6% decât cea raportată la nivelul Uniunii Europene. În cadrul acestor categorii de produse mai largi au existat schimbări la nivelul statelor membre pentru descrierile mai detaliate de produse. De exemplu, procentul de produse fabricate exportate din Slovacia între 2002 și 2013 a rămas destul de stabil. Cu toate acestea, în categoria produselor manufacturate proporția mărfurilor în "categoria Mașini și Transport" a crescut de la 39% din totalul mărfurilor exportate la 53%.

3.2. Evoluții înregistrate privind comerțul intracomunitar comparativ cu comerțul extracomunitar de mărfuri, în perioada 2002-2013

Din punct de vedere al balanței comerciale, șaisprezece state membre înregistrează valori negative ale balanței comerciale pentru anul 2013 (vezi Figura nr. 3.2.1), în sensul că valoarea importurilor provenite de la partenerii din Uniunea Europeană o excede pe cea a exporturilor din alte state membre ale Uniunii Europene. Cel mai mare deficit în comerțul intracomunitar este înregistrat de în Franța (puțin sub 89 miliarde de euro) și Marea Britanie (aproximativ 79 de miliarde de euro).

La polul opus, dintre cele douăsprezece state membre care prezintă un excedent al balanței comerciale intracomunitare în 2013, cea mai mare valoare este observată în Olanda – peste 179 miliarde de EUR.

Figura nr. 3.2.1

Evoluția balanței comerciale intracomunitare la nivelul statelor membre în 2013

(1 000 de milioane EUR)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00039)

Analizând comparativ valorile înregistrate în 2002 și 2013 pentru balanța comercială la schimburile intracomunitare de mărfuri (vezi Figura nr. 3.2.2), se constată că, în această perioada, majoritatea statelor membre au continuat să fie importator-net de mărfuri (de exemplu Franța și Regatul Unit al Marii Britanii) sau exportator-net de mărfuri (de exemplu Germania și Republica Cehă). Cu toate acestea, amploarea soldului pozitiv sau negativ s-a schimbat pentru numeroase state membre. De exemplu, Franța continuă să fie un importator net de mărfuri din alte state membre, dar soldul negativ de mărfuri a crescut de la 10 miliarde de EUR la aproape 89 miliarde de EUR. În același timp, deși Germania continuă să fie un exportator net de mărfuri, soldul pozitiv a scăzut de la peste 73 de miliarde de EUR la sub 45 de miliarde de EUR.

De asemenea, între 2002 și 2013, unele state membre au devenit importator net de mărfuri, de exemplu Finlanda, a cărui sold comercial de mărfuri s-a mutat de la 3,9 miliarde EUR în 2002 la -7,6 miliarde EUR în 2013. În schimb, există alte state membre, care în aceeași perioadă și-au schimbat statutul de la importator net de mărfuri la exportator net de mărfuri. De exemplu Spania, al cărei sold în comerțul cu mărfuri de -21,2 miliarde EUR în 2002 a devenit 9,4 miliarde EUR în 2013.

Figura nr. 3.2.2

Balanța comercială în relațiile cu un alt stat membru în 2013 comparativ cu 2002

(1 000 de milioane EUR)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00039)

Soldul balanței comerciale intracomunitare și evoluția acestuia în timp oferă unele detalii cu privire la impactul comerțului cu mărfuri, respectiv a liberei circulații a mărfurilor, asupra economiei europene. Cu toate acestea, sunt dificil de comparat soldurile schimburilor comerciale de mărfuri între statele membre din cauza diferențelor în valoarea schimburilor comerciale pentru diferitele state membre.

Un alt mod de a compara valoarea importurilor cu cea a exporturilor este de a lua în considerare raportul "exporturile intracomunitare de mărfuri / importurile intracomunitare de mărfuri", situație în care pentru acele țări cu o valoare mai mică de 100% a acestui raport se poate aprecia că sunt importatoare-nete de mărfuri, în timp ce pentru acele țări cu o valoare mai mare de 100% a acestui raport se poate aprecia că sunt exportatoare-nete de mărfuri. (vezi Figura nr. 3.2.3)

În perioada 2002-2013, deși Franța se remarcă prin cea mai mare valoare absolută negativă la nivelul Uniunii Europene în termeni de sold comercial de mărfuri, după cum am arătat deja, analizată din punct de vedere al raportului sus-menționat, situația Franței este similară cu a altor state membre, cu valori absolute negative mult mai mici ale soldurilor comerciale, precum Estonia și Luxemburg.

Pentru a adăuga un alt context în interpretarea comerțului intracomunitar, pot fi luate în considerare relațiile comerciale ale fiecărui stat membru cu partenerii din afara Uniunii Europene, prin determinarea raportului "exporturile extracomunitare de mărfuri / importurile extracomunitare de mărfuri" pentru fiecare dintre statele membre în aceeași perioadă, 2002-2013. (vezi Figura nr. 3.2.4)

Astfel, reiese clar că unele state membre sunt importatoare-nete de mărfuri, atât în comerțul cu partenerii din Uniunea Europeană cât și cu partenerii din afara acesteia. De exemplu Grecia, Croația, Portugalia și Regatul Unit al Marii Britanii înregistrează valori mai mici de 100% pentru ambele rapoarte considerate (vezi Figura nr. 3.2.3 și Figura nr. 3.2.4).

Figura nr. 3.2.3

Raportul exporturi intracomunitare – importuri intracomunitare

în perioada 2002-2013 (%)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00039)

Figura nr. 3.2.4

Raportul exporturi extracomunitare – importuri extracomunitare

în perioada 2002-2013 (%)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00039)

De asemenea, este interesant de comparat cele două categorii de rapoarte pentru Țările de Jos: primul raport scoate în evidență faptul că în ultimii ani exporturile către partenerii din Uniunea Europeană se apropie de aproape două ori de valoarea importurilor, în timp ce al doilea raport arată valoarea exporturilor către partenerii din afară Uniunii Europene ca reprezentând aproximativ jumătate din valoarea importurilor. Din punct de vedere al raportului exporturi totale / importuri totale (vezi Figura nr. 3.2.5), se poate observa un echilibru mai mare între importurile și exporturile de mărfuri ale Țărilor de Jos, atât către statele statele membre ale Uniunii Europene cât și către cele din afară Uniunii, combinate.

Figura nr. 3.2.5

Raportul exporturi totale – importuri totale în perioada 2002-2013 (%)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00039)

În mod tradițional statele membre ale Uniunii Europeme în ansamblu, au tranzacționat mai multe mărfuri cu alte state membre decât cu țări din afară Uniunii deși, așa cum s-a menționat mai sus, au existat niște schimbări în ultimii ani.

În 2013, cu excepția a trei state membre (Grecia, Malta și Regatul Unit), cea mai mare proporție din totalul schimburilor comerciale de mărfuri ale statelor membre a fost cu partenerii din UE-28. (vezi Figura nr. 3.2.6.) Pot fi identificate, de altfel, diferențe substanțiale între statele membre privind acest raportîn 2013, de la aproape 83% din totalul exporturilor Slovaciei de mărfuri către alte state membre ale Uniunii Europene, la mai puțin de 43% din exporturile de mărfuri totale ale Maltei.

Figura nr. 3.2.6

Exporturile intracomunitare comparativ cu exporturile extracomunitare în 2013

(% din totalul exporturilor)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00038 și tet00039)

În conformitate cu scăderea înregistrată văzută per ansamblul Uniunii Europene, toate statele membre, cu excepția unuia singur, au înregistrat din 2002 și până în 2013 o scădere a ponderii deținute din totalul exporturilor de către schimburile de mărfuri cu partenerii din UE-28. (vezi Figura nr. 3.2.7) Cinci state membre au văzut o scădere de peste 10 puncte procentuale a acestei onderi, cele mai mari scăderi putând fi observate în Regatul Unit (scădere de aproape 18 puncte procentuale) și Grecia (scădere de peste 14 puncte procentuale).

Figura nr. 3.2.7

Exporturile intracomunitare comparativ cu exporturile extracomunitare

în 2013 comparativ cu 2002 (% din totalul exporturilor)

Sursa: Eurostat (codul sursă online tet00038 și tet00039)

C O N C L U Z I I

Uniunea Europeană s-a născut din nevoia unei societăți democratice ai cărei cetățeni și-au dat acordul pentru înființarea ei în scopul dezvoltării pe plan național și personal, având drepturi egale într-un spațiu lărgit, guvernat de legi corect concepute și aplicate tuturor cetățenilor europeni.

Elementele fundamentale ale pieței unice sunt cele patru libertăți consfințite de Tratatul privind înființarea Comunității Economice Europene, și anume – libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor. Același tratat pune accent pe prioritatea aplicării legislației europene față de legislația statelor membre și veghează la respectarea legislației europene oriunde pe teritoriul Uniunii de către simpli cetățeni, autorități naționale sau instituții europene.

Libera circulație a mărfurilor a fost posibilă datorită realizării uniunii vamale în anul 1968, având drept scop asigurarea de condiții identice de circulație a bunurilor între țările comunitare și ținerea sub control a calității mărfurilor. În prezent multe dintre obstacolele întâlnite în calea dezvoltării pieței interne a Uniunii Europene au fost eliminate, dar în anumite circumstanțe unele priorități politice se opun comerțului liber cu mărfuri, apărând obiective importante cum ar fi mediul înconjurător ori sănătatea umană. Există chiar semne că în viitorul nu foarte îndepărtat s-ar putea ajunge la “ecologizarea” liberei circulații a mărfurilor.

Principalele dispoziții ale Tratatului C.E.E. privind circulația mărfurilor se referă la importul și exportul fără restricții cantitative între statele membre și oricare alte măsuri cu efect echivalent. Astfel, măsurile naționale interne care afectează comerțul pe plan intern nu se încadrează în domeniul de aplicare al prevederilor tratatului.

Importanta pieței unice este subliniată de proporția mai mare a comerțului intracomunitar decât a comerțului extracomunitar de mărfuri în majoritatea statelor membre, valorile acestuia crescând de la an la an în perioada 2002-2013, cu excepția perioadei de instalare a crizei economice 2008-2009. Conform sistemului de colectare a datelor Intrastat, valoarea exportului de mărfuri între statele membre ale Uniunii Europene a avut un parcurs crescător până în 2008, când a scăzut brusc până în 2009 și apoi a crescut din nou ajungând la nivelul dinainte de scădere, în 2013 înregistrând o valoare anuală de peste 2.800 miliarde de euro.

Valoarea schimburilor comerciale de mărfuri între statele membre ale Uniunii Europene variază de la stat la stat. Spre exemplu, în 2013 valoarea exporturilor intracomunitare a variat de la peste 623 miliarde de euro pentru Germania, până la sub un miliard de euro pentru Cipru. În același an alte opt state membre au avut exporturi intracomunitare de peste 100 miliarde de euro reprezentând mai mult de 76% din valoarea totală a exporturilor intracomunitare de mărfuri. De altfel, pentru toate statele membre valoarea exporturilor intracomunitare de mărfuri (mai puțin Irlanda și Regatul Unit) a crescut între 2002-2013.

Majoritatea statelor membre au 2 sau 3 parteneri comerciali din Uniunea Europeană de obicei aceștia fiind în vecinătate din punct de vedere geografic, cu care au peste 50% din valoarea exporturilor lor intracomunitare, proporții mai mici realizând cu celelalte state membre. Astfel, în perioada 2002-2013 se remarcă o anumită stabilitate în schimburile comerciale de mărfuri ale statelor partenere care exportă mărfuri mai mari și de asemenea o creștere între statele exportatoare de mărfuri mai mici, apropiate geografic.

Deși poziția dominantă a exporturilor totale intracomunitare o ocupă produsele manufacturate, există diferențe de la stat la stat cum ar fi de la 88% din totalul exporturilor din Republica Cehă, la doar 48% pentru Lituania. De asemenea state cu economii mai mari ca Germania și Italia precum și state cu economii mai mici: Malta și Luxemburg, au o proporție de exportare a produselor manufacturate mai mare decât media Uniunii Europene.

Comparând valoarea comerțul intracomunitar cu cea a comerțului extracomunitar de mărfuri în perioada 2002-2013 se constată că paisprezece state membre prezintă valori negative ale balanței comerciale (valoarea importurilor de la partenerii intracomunitari o excede pe cea a exporturilor din alte state membre ale Uniunii), exemplul cel mai elocvent fiind Franța cu aproape 89 miliarde de euro și Marea Britanie cu aproximativ 79 miliarde deficit în comerțul intracomunitar, în timp ce douăsprezece state membre au un excedent al balanței comerciale intracomunitare, cel mai bun exemplu fiind Olanda, care înregistrează cea mai mare valoare – peste 179 miliarde de euro.

Analiza comparativă a valorilor înregistrate de balanțele comerciale în 2002 și 2013 la schimburile intracomunitare de mărfuri relevă faptul că majoritatea statelor au continuat să fie importator-net (Franța și Marea Britanie) sau exportator-net (Germania și Republica Cehă).

Totodată, în aceeași perioadă, unele state au devenit importator net de mărfuri (Finlanda), iar altele au trecut de la statutul de importator net la exportator net de mărfuri (Spania).

În concluzie, per ansamblu, statele membre ale Uniunii Europene au înregistrat mai multe tranzacții comerciale cu statele membre decât cu cele din afara ei, dar în ultimii ani au fost și schimbări. Pentru anul 2013, spre exemplu, acest lucru era valabil pentru toate țările Uniunii Europene cu excepția Greciei, Maltei și a Marii Britanii. Alte schimbări au mai fost doar în ceea ce privește creșterea sau scăderea procentului de exporturi între țările membre.

Toate aceste analize conferă o imagine de ansamblu cu privire la impactul liberei circulații a mărfurilor asupra economiei europene.

B I B L I O G R A F I E

Comisia Europeană, Actul privind piața unică. Douăsprezece pârghii pentru stimularea creșterii și întărirea încrederii „Împreună pentru o nouă creștere”, Bruxelles, 2011

Comisia Europeană, Libera circulație a mărfurilor. Ghid de aplicare a prevderilor tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2010

Gheorghiu, G., Economie europeană, Ed. SITECH, Craiova, 2014

Ispa, L., Uniunea Europeană – Evoluție. Instituții. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Kellermann, A.E., “Uniunea Europeană. Un proces de integrare continuă”, Ed. CA Publishing, 2012

Manolache O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale. Politici comunitare, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București, 1999

Miron D., Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2005

Molle, W., Economia integrării europene. Teorie, practică, politici, Ed. Epigraf, Chișinău, 2009

Monti M., O nouă strategie pentru piața unică. În serviciul economiei și societății europene, Raport prezentat președintelui Comisiei Europene José Manuel Barroso, 9 mai 2010

Munteanu R., Drept European – Evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996

Popescu, C., Anghel, G., Economia Uniunii Europene, Ed. Economică, București, 2007

Sută N. (coord.), Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999

Resurse internet

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2011:0206:FIN:RO:PDF

http://ec.europa.eu/bepa/pdf/monti_report_final_10_05_2010_ro.pdf

http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Intra-EU_trade_in_goods_-_recent_trends

http://ec.europa.eu/internal_market/imi-net/news_archive_ro.html

http://europa.eu/pol/singl/index_ro.htm