Libera Asociere a Angajatilor Si a Angajatorilor

Preambul

Trăsătura caracteristică intrinsecă a oricărei democrații, o constituie participarea membrilor societății la conducerea ei, atragerea cetățenilor la rezolvarea problemelor de organizare, strategie, cogestiune și funcționare a tuturor organismelor și mecanismelor sociale la toate nivelele, începând cu cele de grup, de întreprindere, de localitate, de teritoriu administrativ și de stat.

Democrația presupune, în esență, consultarea cât mai largă și reprezentativă a cetățenilor, a membrilor grupurilor sociale la luarea deciziilor în vederea armonizării opiniilor și intereselor acestora. Democrația este considerată un mecanism de negociere, de asamblare și organizare a plurității de interese a colectivității într-o conducere unitară și coerentă. Se apreciază că scopul, efectul și finalitatea dialogului, a negocierii și comunicării este nu numai obținerea unui grad de consens dar și acceptarea și asumarea deciziilor, inclusiv prin implicarea cu responsabilitate în aplicarea lor.

Dialogul organizat de stat cu membrii societății, care poate fi instituționalizat cu caracter de permanență sau consultativ, ocazional, precum și dialogul între membrii societății, între cetățeni sau între organizațiile civice constituie o modalitate fundamentală de realizare a democrației.

În vederea garantării și promovării libertății lucrătorilor și patronilor de a constitui organizații locale, naționale sau internaționale pentru apărarea eficientă a intereselor lor economice și sociale și de a adera la aceste organizații, legislația internațională prevede ca legislația națională să nu aducă atingere sau să fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăți fundamentale a partenerilor sociali.

Masura în care garanțiile prevăzute în legislația națională se vor aplica fiecărei categorii de parteneri sociali se analizează și stă la baza unor măsuri specifice.

Capitolul I

Considerații introductive privind dialogul social

I.1 Noțiune

Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) a constituit o rampă de lansare pentru dialogul social. Uniunea Europeană (U.E.) a urmat această cale, dând partenerilor sociali posibilitatea de a negocia, la nivel european, soluțiile care pot fi transformate automat în directive comunitare în ceea ce privește, de exemplu, concediul parental și munca pe timp limitat.

Dialogul social constituie o modalitate suplă și concretă care urmărește explicit realizarea democrației economico-sociale prin aducerea la masa dialogului, a discuțiilor și a negocierilor a celor doi mari parteneri sociali care se întâlnesc atât în procesul muncii dar și în diverse activități de gestionare a treburilor societății.

În cadrul consultărilor și negocierilor ce se înscriu inevitabil în relațiile sociale de muncă, întâlnim partenerii sociali consacrați: salariații (reprezentați de regulă de sindicate) și patronatul.

Dialogul social reprezintă o formă de comunicare, informare, consultare și negociere colectivă între salariați sau reprezentanții lor, pe de o parte, angajatorii sau reprezentanții lor, pe de altă parte, cu participarea statului ca mediator și arbitru, pentru soluționarea unor probleme colective interesând raporturile de muncă și problematica lor, pentru armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaților, începând de la nivelul unităților până la nivel național.

Dialogul social se desfășoară începând cu nivelul de bază al unei unități în care există angajator și angajați, apoi la nivel de grupuri de unități, la nivel teritorial (mai ales județean), la nivel de ramură și la nivel național.

Conceput inițial ca o modalitate democratică de soluționare a unor probleme colective punctuale, de regulă la nivelul întreprinderilor, sferele și obiectivele dialogului social s-au extins la probleme globale, interesând legislația în domeniul raporturilor de muncă și politicile privind munca, resursele umane și problematica socială.

În toate țările democratice, bazate pe statul de drept, pluralism și economie de piață, dialogul social reprezintă un factor esențial în realizarea democrației economico-sociale.

I.2 Obiectivele dialogului social

Obiectivul esențial și permanent al dialogului social, afirmat în mod constant de Organizația Internațională a Muncii încă din 1919, îl constituie realizarea păcii sociale. Din acest punct de vedere prezintă relevanță obligația de pace socială inclusă explicit sau implicit în contractele colective de muncă (având cel mai puternic rol, consacrat legal, în Germania și în statele nord-europene).

Analizând finalitatea dialogului social, efectele acestuia, se poate constata că se disting trei categorii:

a) dialogul cu caracter consultativ (cel desfășurat în cadrul Consiliului Economic și Social și al comisiilor teritoriale sau din cadrul ministerelor), acesta nefinalizându-se prin acte obligatorii;

b) dialogul cu efecte juridice obligatorii, în cazul în care se finalizează de exemplu prin contracte colective de muncă sau norme de muncă, ori norme de protecția muncii;

c) dialogul cu urmări de cogestiune a unor fonduri sau instituții.

Rolul și funcțiile concrete ale dialogului social se referă, în principal, la următoarele aspecte:

– promovarea negocierilor colective între patroni și reprezentanții salariaților pentru reglementarea problemelor care privesc organizarea și desfășurarea procesului muncii;

– concilierea conflictelor colective de muncă;

– soluționarea în comun a unor probleme care țin de piața forței de muncă, promovarea și reconversia profesională, asigurările sociale;

– gestionarea paritară a fondurilor de asigurări sociale;

– prefigurarea unor politici convergente în domeniul muncii și protecției sociale, inclusiv pe plan legislativ.

Rolul negocierilor colective, ca modalitate de dialog social, cât și importanța dialogului social în ansamblul său (incluzând aici și participarea statului) sunt și vor fi în continuare factori esențiali în dezvoltarea și stabilitatea economico-socială a fiecărei țări.

Partenerii sociali participanți la negocierea colectivă se stabilesc în funcție de specificul fiecărui stat potrivit următoarelor criterii:

– la negociere participă acei parteneri sociali – patroni sau asociații patronale, pe de o parte, și reprezentanții salariaților, organizați sau nu în sindicate de orice nivel, pe de altă parte – a căror reprezentativitate este stabilită de cei pe care îi reprezintă și este recunoscută de partenerul de negociere;

– la negociere participă numai partenerii sociali reprezentativi, reprezentativitate ce este stabilită pe baza unor criterii obiective consacrate printr-un act normativ.

În sfera largă, de ordin conceptual, a dialogului social intră bipartitismul, ca relație sindicate-patronat, și tripartitismul, ca relație instituționalizată sindicate-patronat-guvern.

Bipartitismul funcționează începând de la nivelul întreprinderilor, continuând cu ramurile ori sectoarele de activitate până la nivel național, iar în mod concret privește, în principal, încheierea contractelor colective de muncă, dar se poate referi și la alte probleme, îndeosebi la conflictele de muncă. De mai mult timp, în practica dialogului bipartit autoritatea statală intervine totuși, adesea, ca mediator, facilitând realizarea înțelegerii.

Perspectivele dezvoltării dialogului social bipartit bazate pe creșterea capacității partenerilor sociali vor genera implicarea accentuată a acestora în rezolvarea problemelor cu caracter economic și social și vor genera noi forme de parteneriat benefice pentru asigurarea unui climat de pace și stabilitate socială.

Tripartitismul constituie modalitatea cea mai complexă dar și cea mai eficace și adecvată pentru practicarea dialogului social, adunând la aceeași masă toți factorii implicați în problemele de politică socială.

Deși tripartitismul a apărut în cadrul instituțional al Oraganizației Internaționale a Muncii, având ca scop esențial făurirea dreptului internațional al muncii și soluționarea problemelor de competența acestui organism, el are un rol însemnat și în elaborarea normelor de drept intern al muncii, dar și pentru soluționarea a numeroase probleme colective în domeniul raporturilor de muncă.

La nivel național, tripartitismul vizează conjugarea eforturilor partenerilor sociali în abordarea problemelor globale, sociale, legislative sau macroeconomice pe când la nivel departamental, regional sau local acesta vizează organizarea dialogului social cu privire la problemele de la acest nivel.

Tripartitismul presupune printre altele existența unei economii de piață, restrângând prin acord liberul joc al forțelor pieței; cooperare pentru asigurarea echilibrului dintre ceea ce economic este posibil și ceea ce “social” se pretinde; sacrificii considerabile din partea celor ce caută consensul, pentru a fi conținut și consolidat tipul de societate ales.

Participând direct la dialog, guvernul realizează fie un dialog bipartit cu sindicatele din sectorul public (când guvernul are poziția de patron al proprietății publice), fie un dialog tripartit alături de patroni și sindicate, când se caută soluții ce privesc conținutul și natura relațiilor economice și sociale.

Dialogul social se realizează în practică prin diferite mijloace ca, de exemplu: schimb de informații între parteneri, consultări pe teme de interes comun, negocieri finalizate prin semnarea unor documente, gestionări în comun a unor fonduri sau instituții, elaborarea unor principii și proiecte de politică economică și socială, luând forma unor acorduri sau pacte sociale.

Dialogul social nu este numai o modalitate de consultare, dezbatere și negociere, aceasta deoarece rezultanta acestui dialog îmbracă în unele cazuri o formă obligatorie, cea a contractelor colective, prin care se stabilesc reguli juridice, acestea constituind izvoare ale dreptului muncii.

Puterea de intervenție a statului în negocierea colectivă trebuie ferm controlată, recomandându-se ca statul să aibă o poziție rezervată. El poate totuși interveni atunci când o impune interesul general, pentru depășirea unor dificultăți majore cu caracter economic sau social.

Modalitățile principale de intervenție a statului în influențarea și desfășurarea dialogului social și a negocierilor colective se referă la: stabilirea unui cadru legal și organizatoric adecvat, inclusiv a mecanismelor de dialog social; stabilirea unor dispoziții minimale imperative, în scopul protejării salariaților; medierea sau arbitrarea unor conflicte de interese inclusiv în domeniul conflictelor colective de muncă; încheierea unor acorduri tripartite între Guvern și cei doi parteneri sociali.

Pentru ca relațiile colective între partenerii sociali să se poată desfășura în condiții optime, pe bază de deplină egalitate și în vederea realizării unei reale păci sociale, se impune recunoașterea, la nivel de principiu, a mecanismului tripartit în luarea deciziilor esențiale ce privesc raporturile de muncă.

În România, intervenția partenerilor sociali la nivel macroeconomic și social se traduce prin următoarele măsuri:

– obligarea consultării prealabile de către guvern a reprezentanților partenerilor sociali atunci când inițiază proiectele unor acte normative ce privesc raporturile de muncă;

– crearea unor organisme speciale cu participarea reprezentanților salariaților și ai patronatului, de regulă, sub forma unor comisii de tip consultativ;

– crearea unor organisme administrate tripartit pentru gestionarea unor programe, activități sau fonduri în domeniile pregătirii și ocupării forței de muncă, protecției sociale etc.

I.3 Organisme tripartite de dialog social

emnat și în elaborarea normelor de drept intern al muncii, dar și pentru soluționarea a numeroase probleme colective în domeniul raporturilor de muncă.

La nivel național, tripartitismul vizează conjugarea eforturilor partenerilor sociali în abordarea problemelor globale, sociale, legislative sau macroeconomice pe când la nivel departamental, regional sau local acesta vizează organizarea dialogului social cu privire la problemele de la acest nivel.

Tripartitismul presupune printre altele existența unei economii de piață, restrângând prin acord liberul joc al forțelor pieței; cooperare pentru asigurarea echilibrului dintre ceea ce economic este posibil și ceea ce “social” se pretinde; sacrificii considerabile din partea celor ce caută consensul, pentru a fi conținut și consolidat tipul de societate ales.

Participând direct la dialog, guvernul realizează fie un dialog bipartit cu sindicatele din sectorul public (când guvernul are poziția de patron al proprietății publice), fie un dialog tripartit alături de patroni și sindicate, când se caută soluții ce privesc conținutul și natura relațiilor economice și sociale.

Dialogul social se realizează în practică prin diferite mijloace ca, de exemplu: schimb de informații între parteneri, consultări pe teme de interes comun, negocieri finalizate prin semnarea unor documente, gestionări în comun a unor fonduri sau instituții, elaborarea unor principii și proiecte de politică economică și socială, luând forma unor acorduri sau pacte sociale.

Dialogul social nu este numai o modalitate de consultare, dezbatere și negociere, aceasta deoarece rezultanta acestui dialog îmbracă în unele cazuri o formă obligatorie, cea a contractelor colective, prin care se stabilesc reguli juridice, acestea constituind izvoare ale dreptului muncii.

Puterea de intervenție a statului în negocierea colectivă trebuie ferm controlată, recomandându-se ca statul să aibă o poziție rezervată. El poate totuși interveni atunci când o impune interesul general, pentru depășirea unor dificultăți majore cu caracter economic sau social.

Modalitățile principale de intervenție a statului în influențarea și desfășurarea dialogului social și a negocierilor colective se referă la: stabilirea unui cadru legal și organizatoric adecvat, inclusiv a mecanismelor de dialog social; stabilirea unor dispoziții minimale imperative, în scopul protejării salariaților; medierea sau arbitrarea unor conflicte de interese inclusiv în domeniul conflictelor colective de muncă; încheierea unor acorduri tripartite între Guvern și cei doi parteneri sociali.

Pentru ca relațiile colective între partenerii sociali să se poată desfășura în condiții optime, pe bază de deplină egalitate și în vederea realizării unei reale păci sociale, se impune recunoașterea, la nivel de principiu, a mecanismului tripartit în luarea deciziilor esențiale ce privesc raporturile de muncă.

În România, intervenția partenerilor sociali la nivel macroeconomic și social se traduce prin următoarele măsuri:

– obligarea consultării prealabile de către guvern a reprezentanților partenerilor sociali atunci când inițiază proiectele unor acte normative ce privesc raporturile de muncă;

– crearea unor organisme speciale cu participarea reprezentanților salariaților și ai patronatului, de regulă, sub forma unor comisii de tip consultativ;

– crearea unor organisme administrate tripartit pentru gestionarea unor programe, activități sau fonduri în domeniile pregătirii și ocupării forței de muncă, protecției sociale etc.

I.3 Organisme tripartite de dialog social

Configurarea și evoluția mecanismelor tripartite în România au fost marcate de dificultățile oricărui început, dar mai ales de asperitățile tranziției de la sistemul totalitar la sistemul democratic bazat pe statul de drept și economie de piață. Ele au urmat practic după constituirea principalelor instituții și autorități ale statului de drept și elaborarea și adoptarea cadrului legislativ minimal.

Mecanismele și organismele tripartite s-au constituit și pe măsura organizării, coagulării și consolidării principalilor vectori ai dialogului social – sindicatele și patronatele.

Un rol deosebit de important în această direcție l-a avut experiența țărilor occidentale în domeniu, reglementările internaționale ratificate de România, dorința armonizării legislației cu reglementările comunitare, dar mai ales, necesitatea obiectivă a cooperării între diferite componente ale societății pentru soluționarea marilor provocări ale reformei economice și sociale.

I.3.1 Consiliul Economic și social

România este singura țară în care s-a considerat că apariția Consiliului Economic și Social trebuie stabilită prin lege. Ca atare, după o lungă perioadă de dezbateri, a apărut Legea nr. 109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social.

Consiliul Economic și Social (CES) este o instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel național dintre Guvern, sindicate și patronat și a climatului de stabilitate și pace socială. Este cel mai important și reprezentativ organism al dialogului social tripartit.

Consiliul Economic și Social are rol consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel național apărute între parteneri sociali, precum și în realizarea, promovarea și dezvoltarea dialogului social și a solidarității sociale.

Consiliul Economic și Social este consultat în mod obligatoriu de către inițiatorii proiectelor de acte normative și ai proiectelor de programe și strategii nematerializate în proiecte de acte normative, din domeniul său de competență. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative și la proiectele de programe și strategii. Analizând prevederile, Consiliul Economic și Social poate să le avizeze favorabil fără observații, poate formula propuneri de modificare și completare sau poate să transmită un aviz nefavorabil în toate cazurile, urmărind să realizeze un consens al partenerilor sociali. În privința avizării proiectelor de acte normative trebuie reținut că deși avizul Consiliului Economic și Social este consultativ, legea prevede că avizul va însoți proiectul actului normativ până la adoptare, ceea ce oferă suficiente garanții ca propunerile pertinente ale acestui organism să fie luate în cele din urmă în considerare.

Consiliul constituie în România expresia cea mai înaltă, consacrată legal a tripartitismului. Este un principiu de baza al fundamentării politicii economice și sociale în cadrul unei societăți aflate într-un stadiu matur de dezvoltare a economiei de piață.

Consiliul Economic și Social analizează situația economică și socială a țării și face propunerile pe care le consideră necesare și oportune Guvernului și Parlamentului privind:

– restructurarea și dezvoltarea economiei naționale;

– privatizarea, funcționarea și creșterea competitivității agenților economici;

– relațiile de muncă și politică salarială;

– protecția socială și ocrotirea sănătății;

– învățământul, cercetarea și cultura;

– politicile monetare, financiare, fiscale și de venituri.

Pentru îndeplinirea rolului consultativ în soluționarea problemelor de interes economico-social, Consiliul Economic și Social are următoarele atribuții principale:

– analizează și avizează proiectele de hotărâri și de ordonanțe ale Guvernului și proiectele de lege ce urmează a fi prezentate spre adoptare Parlamentului;

– analizează și avizează proiectele de programe și strategii nematerializate în proiecte de acte normative, înainte de adoptarea lor;

– semnalează Guvernului sau Parlamentului apariția unor fenomene economice și sociale care impun elaborarea unor noi acte normative;

– analizează cauzele stărilor conflictuale apărute la nivel național sau de ramură și face propuneri de rezolvare a acestora în interes național;

– elaborează și susține implementarea de strategii, programe, metodologii și standarde în domeniul dialogului social;

– urmărește îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Convenția nr. 144/1976 a Organizației Internaționale a Muncii privitoare la consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaționale ale muncii, adoptată la 2 iunie 1976 la Geneva, ratificată de România prin Legea nr. 96/1992.

În ceea ce privește rolul de mediator al Consiliului Economic și Social, acesta a fost investit să medieze, dar numai la cererea partenerilor sociali interesați, stările de conflict intervenite între ei, la nivel de ramură sau la nivel național care privesc domeniile de activitate incluse în competența de analiză a Consiliului, precum și cele din sectoarele în care, potrivit legii, este interzisă greva.

Rolul de mediere al Consiliului Economic și Social poate interveni numai până la momentul declanșării procedurilor prevăzute de Legea pentru soluționarea conflictelor de muncă. O altă atribuție importantă a Consiliului Economic și Social se referă la rolul acestuia de a contribui la corelarea legislației noastre din domeniul muncii și protecției sociale cu convențiile și recomandările Organizației Internaționale a Muncii.

Ținând seama de scopul său, Consiliul Economic și Social, ca organism tripartit autonom, de interes public, nu se subordonează puterii executive (nici guvernului, nici președintelui republicii). El este compus din 45 de membri care constituie plenul Consiliului Economic și Social, astfel:

– 15 membri numiți de Guvern;

– 15 membri numiți de comun acord, de către confederațiile patronale reprezentative la nivel național;

– 15 membri numiți de comun acord, de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național.

Membrii consiliului sunt numiți pe o perioadă de 4 ani, iar mandatul lor poate fi reînnoit.

Dezbaterile în plen se desfășoară în prezența a minimum 24 de membri cu condiția ca fiecare partener social să fie reprezentat de cel puțin 8 persoane. De regulă, plenul ia hotărâri prin consensul partenerilor sociali, dar dacă nu se realizează consensul, sunt valabile hotărârile adoptate prin votul unei majorități de cel puțin trei pătrimi din numărul membrilor Consiliului.

Atribuțiile organelor de lucru, problemele procedurale și alte aspecte specifice sunt reglementate prin Regulamentul de organizare și funcționare.

La nivel comunitar, printre structurile europene esențiale funcționează și Comitetul Economic și Social European, constituit pe principii tripartite (reprezentanții statelor membre, reprezentanți ai patronatelor naționale și ai organizațiilor sindicale din țările membre). Din partea României este necesară asigurarea participării a câte 5 reprezentanți ai organizațiilor sindicale și ai organizațiilor patronale reprezentative la nivel național în cadrul Comitetului Economic și Social European.

I.3.2 Comisiile consultative de dialog social

Comisiile de dialog social s-au constituit inițial în temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 314/2001, modificată și completată prin H.G. nr. 569/2002. Ulterior ele au primit o consacrare legală superioară, respectiv prin Codul Muncii (art. 216).

Comisiile consultative de dialog social din cadrul unor ministere și al prefecturilor desfășoară o activitate ce vizează asigurarea unor relații cu partenerii sociali – patronat, sindicate – care să permită o informare permanentă asupra nevoilor acestora și să faciliteze rezolvarea revendicărilor și a problemelor ridicate care sunt de resortul ministerului respectiv sau al prefecturilor.

Din comisiile de dialog social fac parte:

a) la nivelul ministerelor:

– reprezentanți ai ministerelor și ai Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, numiți prin ordin al ministrului;

– reprezentanți ai patronatului, numiți de confederațiile patronale reprezentative la nivel național;

– reprezentanți ai sindicatelor, numiți de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național.

b) la nivel teritorial:

– prefectul, precum și reprezentanți ai prefectului, ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și ai Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, numiți prin ordin de către prefect;

– președintele consiliului județean;

– câte un reprezentant numit de fiecare confederație patronală reprezentativă la nivel național;

– câte un reprezentant numit de fiecare confederație sindicală reprezentativă la nivel național.

Ministerele care coordonează o diversitate de activități își pot constitui, după caz, subcomisii de dialog social.

Organizarea, funcționarea și conducerea comisiilor de dialog social se asigură astfel:

a) la nivelul fiecărui minister și al Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor, de către un secretar de stat sau, în situații speciale – cu acordul partenerilor de dialog social -, de către un alt reprezentant al ministerului, împuternicit prin ordin al ministrului;

b) la nivel teritorial, conducerea comisiilor de dialog social este asigurată de către prefect și președintele consiliului județean, prin rotație.

Activitatea comisiilor de dialog social are caracter consultativ și vizează, în special următoarele:

– asigurarea unor relații de parteneriat social – administrație, patronat, sindicate -, care să permită o informare reciprocă permanentă asupra problemelor care sunt de domeniul de interes al administrației sau al partenerilor sociali;

– consultarea partenerilor sociali asupra inițiativelor legislative sau de altă natură, cu caracter economico-social;

– consultarea partenerilor sociali cu privire la măsurile ce se întreprind pe linia restructurării regiilor autonome de sub autoritatea ministerelor, a consiliilor județene și, respectiv, a consiliilor locale, precum și a societăților comerciale din sectorul respectiv de activitate, în corelare cu măsurile de reconversie a forței de muncă;

– alte probleme din sfera de activitate a ministerului respectiv sau din județe, asupra cărora partenerii sociali convin să discute.

În funcție de problematica dezbătută la lucrările acestor comisii pot participa ca invitați experți sau reprezentanți ai acestor structuri administrative sau ai societăților comerciale.

Coordonarea metodologică a comisiilor consultative de dialog social se asigură de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale si Familiei.

I.3.3 Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

Prin legea nr. 145/1998 a fost înființată Agenția Națională pentru Ocupare și Formare Profesională, instituție care și-a schimbat denumirea, în anul 2000, în Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). Dintr-o instituție care se ocupa cu plata drepturilor bănești ale șomerilor, Agenția s-a transformat într-un furnizor de servicii pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă, în prezent oferind o paletă largă de servicii, cum sunt: consilierea profesională, cursurile de formare profesională, serviciile de preconcediere, medierea muncii, consultanță pentru inițierea unei afaceri, subvenționarea locurilor de muncă în care sunt încadrate persoane din rândul categoriilor defavorizate ale populației, acordarea de credite avantajoase pentru crearea de noi locuri de muncă, și multe altele.

Pentru organizarea și coordonarea activităților specifice la nivel județean și la nivelul municipiului București, s-au înființat unități cu personalitate juridică. Agențiile județene pot înființa subunități de furnizare a serviciilor de ocupare a forței de muncă.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, împreună cu cele 42 de agenții județene și peste 180 de agenții locale vine să răspundă provocărilor de pe piața muncii care a suferit schimbări puternice în ultimul deceniu.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă are următoarele obiective:

– instituționalizează dialogul social în domeniul ocupării și formării profesionale;

– aplicarea strategiilor în domeniul ocupării și formării profesionale;

– aplicarea măsurilor de protecție socială a persoanelor neîncadrate în muncă.

În concretizarea obiectivelor sale, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă are, potrivit legii o serie de atribuții:

a) organizează servicii de ocupare a forței de muncă;

b) organizează, prestează și finanțează, în condițiile legii, servicii de formare profesională pentru persoanele neîncadrate în muncă; aceleași servicii pot fi organizate, cu plată și pentru alte persoane fizice sau juridice interesate;

c) orientează persoanele în căutarea unui loc de muncă și mediază între acestea și angajatorii din țară, în vederea realizării echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața internă a forței de muncă;

d) face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al Fondului pentru plata ajutorului de șomaj;

e) administrează bugetul Fondului pentru plata ajutorului de șomaj și prezintă Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei rapoarte trimestriale și anuale privind execuția bugetară;

f) propune Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei proiecte de acte normative în domeniul ocupării și formării profesionale și al protecției sociale a persoanelor neîncadrate în muncă;

g) elaborează studii și analize în domeniul ocupării și formării profesionale, care vor fi folosite de Ministerul Muncii Solidarității Sociale și Familiei la elaborarea strategiilor din acest domeniu;

h) aprobă programele de restructurare pentru societățile comerciale la care acționarii sunt persoane fizice sau juridice, altele decât statul, și care dețin drepturi de proprietate asupra unui pachet de acțiuni reprezentând mai mult de 2/3 din totalul drepturilor de vot în adunarea generală;

i) organizează serviciile de stabilire, plată și evidență a ajutoarelor, alocațiilor și indemnizațiilor finanțate din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de șomaj;

j) elaborează, în baza indicatorilor sociali de performanță stabiliți de Ministerul Muncii Solidarități Sociale și Familiei, programe anuale de activitate pe care le supune spre aprobare ministrului muncii și solidarității sociale.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă asigură, persoanelor fizice sau juridice interesate, servicii de ocupare și de formare profesională. Serviciile pentru persoanele fizice sunt:

– orientarea și consilierea persoanelor neîncadrate în muncă și a altor persoane, în vederea găsirii unui loc de muncă;

– calificarea și recalificarea persoanelor neîncadrate în muncă;

– reconversia profesională a personalului din cadrul agenților economici supuși restructurării, în vederea prevenirii șomajului;

– stabilirea și plata, potrivit legii, a drepturilor de protecție socială a persoanelor neîncadrate în muncă și a altor categorii socio-profesionale.

Persoanele juridice pot beneficia din partea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă de următoarele servicii:

– medierea între cererea și oferta de pe piața muncii;

– selecționarea candidaților pentru ocuparea locurilor de muncă;

– consiliere pentru crearea de întreprinderi mici și mijlocii.

Aceste servicii pot fi încredințate și unor prestatori din sectorul public sau privat, introducându-se principiile concurenței și în acest domeniu.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă este condusă de un consiliu de administrație format din:

– 5 membri, reprezentanți ai guvernului, desemnați de ministrul muncii și solidarității sociale dintre care un membru este secretar de stat în MMSSF și are calitatea de președinte al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, numit de primul ministru;

– 5 membri, numiți prin consens de asociațiile patronale reprezentative la nivel național;

– 5 membri, numiți prin consens de asociațiile sindicale reprezentative la nivel național.

Principalele atribuții ale consiliului de administrație sunt:

– asigură coordonarea activității Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă și face propuneri privind activitatea Agenției pentru anul viitor;

– analizează și aprobă programele de ocupare și formare profesională;

– aprobă defalcarea bugetului asigurărilor pentru șomaj pe agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene, în funcție de programele teritoriale specifice;

– aprobă contractele interne și externe ale agenției și hotărăște în legătură cu derularea contractelor cu finanțare internațională;

– aprobă bilanțul financiar și raportul anual de activitate.

I.3.4 Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților este o autoritate administrativă, autonomă, ce funcționează în sistem tripartit (reprezentanți ai administrației publice centrale, ai organizațiilor sindicale și ai asociațiilor patronale reprezentative la nivel național), având ca obiect de activitate sprijinirea procesului de formare profesională a adulților, prin asigurarea elementelor necesare în vederea fundamentării politicilor și strategiilor ce se adoptă în acest domeniu, în concordanță cu cerințele economiei de piață.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților îndeplinește rolul de autoritate națională pentru calificări, iar la nivel național coordonează și controlează următoarele activități:

a) autorizarea furnizorilor de formare profesională, prin comisiile de autorizare județene, respectiv a municipiului București;

b) elaborarea standardelor ocupaționale;

c) evaluarea și certificarea competențelor profesionale dobândite de adulți prin formare profesională continuă.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților are următoarele atribuții principale:

– avizează proiectele de acte normative care au ca obiect formarea profesională a adulților;

– colaborează în scopul realizării obiectului său de activitate cu ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autorități administrative autonome, cu organizații neguvernamentale naționale și internaționale, cu furnizorii de formare profesională și cu alte instituții publice;

– participă la proiecte și programe naționale și internaționale în domeniul formării profesionale a adulților;

– autorizează centrele de evaluare a competențelor profesionale și certifică evaluatorii de competențe profesionale;

– dezvoltă și implementează metodologii privind analiza ocupațională, calificările, validarea calificărilor sau certificarea competențelor profesionale și a calificărilor.

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților este constituit din 15 membri, după cum urmează:

– 5 membri numiți prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului muncii, solidarității sociale și familiei;

– 5 membri desemnați prin consens de asociațiile patronale reprezentative la nivel național;

– 5 membri desemnați prin consens de organizațiile sindicale reprezentative la nivel național.

Mandatul membrilor Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților este de 4 ani, mandat ce poate fi reînnoit.

I.3.5 Casa Națională de Asigurări de Sănătate

Casa Națională de Asigurări de Sănătate este o instituție publică, autonomă, de interes național, cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, al cărei principal obiect de activitate îl reprezintă asigurarea funcționării unitare și coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate din România. Sistemul asigurărilor sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii și promovării populației care oferă un pachet de servicii de bază care cuprinde servicii medicale, servicii de îngrijire a sănătății, medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate funcționează pe baza statutului propriu și are următoarele obligații:

– să asigure logistica funcționării unitare și coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate;

– să urmărească colectarea și folosirea eficientă a fondului;

– să folosească mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea și sustinerea intereselor asiguraților pe care îi reprezintă;

– să acopere nevoile de servicii de sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibile.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate are în subordine casele județene de asigurări de sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, Casa asiguraților de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Casa Asiguraților de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești.

Principalele atribuții ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate:

– asigură, supraveghează și controlează funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate;

– administrează și gestionează Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, împreună cu casele de asigurări de sănătate;

– aprobă anual bugetele de venituri și cheltuieli ale caselor de asigurări de sănătate în condițiile legii și, după caz, cu avizul ministerelor, și al instituțiilor centrale cu rețele sanitare proprii, corespunzătoare unui plan de activități, precum și obiectivele de investiții, la propunerea acestora;

– negociază criteriile privind calitatea asistenței medicale acordate asiguraților din sistemul de asigurări sociale de sănătate, elaborate de Colegiul Medicilor din România;

– asigură și controlează respectarea dreptului asiguraților la servicii medicale, medicamente și materiale sanitare în mod nediscriminatoriu, în condițiile legii;

– acordă gratuit informații, consultanță și asistență în domeniul asigurărilor sociale de sănătate persoanelor asigurate, angajatorilor și furnizorilor de servicii medicale.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate stabilește, în colaborare cu Ministerul Sănătății și Familiei, Colegiul Medicilor din România, reprezentanți ai spitalelor și clinicilor universitare, ai unităților de cercetare, ai organizațiilor neguvernamentale, ai sindicatelor și patronatelor, precum și cu reprezentanți ai populației, obiectivele programelor de sănătate publică.

Consiliul de administrație al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, este format din reprezentanți ai puterii executive, ai asociațiilor patronale și ai confederațiilor sindicale, reprezentative la nivel național.

I.3.6 Departamentul pentru dialog social

Departamentul pentru Dialog Social face parte din aparatul de lucru al Guvernului, ca structură fără personalitate juridică, și este subordonat primului-ministru.

Departamentul pentru Dialog Social a fost înființat pentru a asigura stabilirea și coordonarea relațiilor de parteneriat social ale guvernului cu organizațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național, precum și cu alte organizații ale societății civile.

Departamentul pentru Dialog Social are următoarele atribuții principale:

– asigură comunicarea între Guvern și partenerii de dialog social;

– pregătește, elaborează, negociază și urmărește încheierea înțelegerilor cu partenerii sociali;

– inițiază, coordonează și urmărește realizarea programelor de dezvoltare a relațiilor de parteneriat social în colaborare cu autoritățile administrației publice centrale și locale, patronatele, sindicatele și alte structuri ale societății civile organizate, precum și cu organisme și instituții internaționale în domeniu;

– organizează întâlnirile primului-ministru cu reprezentanții partenerilor de dialog social;

– asigură legătura Guvernului cu Consiliul Economic și Social;

– asigură coordonarea metodologică și monitorizarea comisiilor consultative de dialog social.

Departamentul pentru Dialog Social îndeplinește orice alte atribuții specifice, prevăzute în alte acte normative sau stabilite de primul-ministru.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor, Departamentul pentru Dialog Social colaborează cu ministerele și cu celelalte organe de specialitate din subordinea Guvernului, care au obligația de a-i furniza datele și informațiile necesare în vederea asigurării în condiții optime a relației Guvernului cu partenerii de dialog social. În acest scop, Departamentului pentru Dialog Social îi vor fi puse la dispoziție, în cel mai scurt timp de la solicitare, datele referitoare la problemele din domeniul dialogului social.

Departamentul pentru Dialog Social este coordonat de un secretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru.

I.3.7 Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale

Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale este o instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică, care administrează și gestionează sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.

Sistemul include și o rețea teritorială, respectiv Casa de Pensii a Municipiului București și casele județene și locale de pensii, care constituie servicii publice investite cu personalitate juridică. Ministrul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei are rolul principal în procesul decizional referitor la administrarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Administrarea curentă este asigurată de un președinte (care este și secretar de stat în Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei) și de un Consiliu de administrație format din 19 membri (inclusiv președintele), reprezentanți ai Guvernului (5), ai patronatului (5), și ai asiguraților (5 din partea sindicatelor și 3 din partea pensionarilor). Aceștia sunt desemnați pe o perioadă de 4 ani, dar pot fi revocați de către cei care i-au desemnat.

Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale își elaborează statutul propriu care se aprobă prin Hotărâre de Guvern. Statutul stabilește atribuțiile consiliului de administrație și ale președintelui CNPAS, modul de organizare și funcționare al CNPAS precum și atribuțiile caselor județene de pensii. Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale are rolul principal în administrarea majorității prestațiilor de asigurări sociale, incluse în conceptul de securitate socială de către legislatorul comunitar. Tot CNPAS deține un rol cheie în asigurarea resurselor necesare pentru mecanismele de protecție socială, în stabilirea unor proceduri detaliate, în finanțarea și organizarea sistemului conform legislației și practicii naționale.

Principalele responsabilități ale Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale sunt:

– îndrumarea și monitorizarea aplicării dispozițiilor legale de către casele teritoriale de pensii și de către persoanele fizice și juridice investite cu drepturi și obligații în domeniu;

– colectarea și virarea contribuțiilor de asigurări sociale pentru asigurații individuali și a altor venituri, potrivit legii;

– furnizarea datelor necesare pentru fundamentarea și elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat;

– organizarea evidenței naționale a contribuabililor la sistemul public precum și a drepturilor și obligațiilor de asigurări sociale;

– îndrumarea și monitorizarea reexaminărilor medicale și a activităților de recuperare a capacității de muncă;

– reprezentarea în fața instanțelor;

– elaborarea de rapoarte pentru Guvern și partenerii sociali;

– aplicarea acordurilor internaționale de asigurări sociale la care România este parte și dezvoltarea relațiilor cu autoritățile similare de asigurări sociale din alte țări;

Cheltuielile de organizare și funcționare a sistemului public sunt plătite din bugetul asigurărilor sociale de stat, în limita a 3% din cheltuielile anuale totale.

I.4 Concluzii referitoare la dialogul social

Conchizând asupra principiilor dialogului social și a mecanismelor sale se poate afirma că acestea au fost instituționalizate pentru a răspunde următoarelor obiective:

– desfășurarea unor consultări între puterea executivă, pe de o parte, și reprezentanții patronatelor și ai sindicatelor, pe de altă parte, cu privire la o serie de probleme globale ale dezvoltării societății și cu deosebire asupra problemelor de muncă și ocrotirii sociale;

– desfășurarea unor consultări între autoritățile publice dintr-o anumită ramură de activitate sau din anumite structuri teritoriale și partenerii sociali din aceeași ramură sau teritoriu pe probleme de interes comun;

– desfășurarea în condițiuni optime a negocierilor pentru încheierea contractelor colective de muncă, pentru rezolvarea conflictelor de muncă sau a unor probleme de interes comun în domeniul raporturilor de muncă.

Capitolul II

Sindicatele

II.1 Definiție

Sindicatele constituie un important factor de echilibru social, una din instituțiile esențiale ale societății civile și ale democrației, unul dintre partenerii negocierilor colective și ai dialogului social care a jucat și joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea economico-socială a țării, a statului de drept.

Noțiunea de sindicat își are originea în latinescul “syndicus” și grecescul “sundikos”, ambele reprezentând persoana care reprezintă sau asistă pe altul in justiție.

În sensul lor actual, sindicatele au apărut odată cu expansiunea industriei, din nevoia de organizare și solidarizare a muncitorilor, împotriva tendințelor industriașilor și a altor categorii de patroni de a exploata munca salariaților fără reguli și fără limită, urmărind doar dezvoltarea propriilor afaceri, activități și obținerea unor profituri cât mai mari.

Sindicatele se constituie și se organizează în temeiul dreptului de asociere, consacrat prin art. 40, alin. 1 din Constituție potrivit căruia: “Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, patronate și alte forme de asociere.”

Sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, culturale și sportive ale membrilor lor. De asemenea, sindicatele sunt menționate, alături de patronate și asociațiile patronale în chiar Capitolul I al Constituției, destinat principiilor generale, mai exact în art. 9 care precizează că sindicatele se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor și contribuie la apărarea dreptului și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor.

Legea nr. 54/2003 privind sindicatele nu oferă o definiție explicită a sindicatelor, ci prevede doar că acestea sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislația națională, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în contractele colective de muncă, și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor.

Având în vedere aceste elemente, sindicatele pot fi definite ca fiind acele organizații profesionale independente față de autoritățile publice, fără caracter politic și fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor, precum și a drepturilor prevăzute în legislația națională, contractele colective de muncă, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte.

În doctrina juridică franceză, sindicatul este definit ca “un grup privat și pluralist, independent atât față de puterea publică, cât și față de patronat și alte organizații, inclusiv sindicatele concurente”.

Prin rolul, modul de organizare și funcționare, precum și prin multiplele responsabilități sociale sindicatele reprezintă o instituție juridică.

II.2 Principiile și trăsăturile caracteristice ale sindicatelor

Din examinarea cadrului legal intern cu privire la dreptul de asociere și la manifestarea libertății sindicale, rezultă că principiile care stau la baza organizării și funcționării sindicatelor ar putea fi sintetizate astfel:

– sindicatele se constituie în mod liber în baza dreptului constituțional de asociere, nimeni neputând fi constrâns să facă parte sau nu dintr-un sindicat, ori să se retragă sau nu dintr-un asemenea sindicat;

– independența deplină a sindicatelor față de autoritățile publice ale statului, precum și față de partidele politice și patronate, fiind interzisă orice intervenție a acestora de natură a limita ori impiedica exercitarea drepturilor și libertăților sindicale;

– sindicatele își reglementează prin statutele proprii, modul de constituire, organizare, funcționare și dizolvare;

– alegerea liberă a organelor de conducere, a liderilor și reprezentanților lor legali;

– asigurarea unei protecții legale speciale celor aleși în organele de conducere.

Sindicatele se caracterizează prin următoarele trăsături proprii:

– sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial;

– formarea lor are caracter liber și voluntar, constituindu-se în temeiul dreptului de asociere, ca drept fundamental al omului, consacrat de Constituție.

Constituirea liberă a sindicatelor se referă la absența oricărei autorizări prealabile, la imposibilitatea dizolvării sau suspendării activității lor în baza unor acte de dispoziție ale autorităților administrației publice sau ale patronatelor, precum și la necesitatea reducerii la minimum a formalităților necesare. Autorităților publice le este interzisă orice intervenție de natură a limita sau a impiedica exercitarea legală a drepturilor sindicale. Este interzis, de asemenea, orice act de ingerință a patronilor sau a organizațiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanții sau membrii lor, în constituirea organizațiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor;

– se constituie și funcționează sub semnul libertății sindicale și al pluralismului sindical; acesta din urmă presupune, atât dreptul fiecărei persoane de a opta pentru orice fel de sindicat, cât și dreptul fiecărui sindicat de a-și stabili orice tip de orientare, în condițiile legii, și de a se afilia la orice tip de organizație sindicală; pluralismul presupune de asemenea, egalitatea în drepturi a oricărui tip de sindicat;

– au caracter profesional, constituindu-se după criteriul locului de muncă, pe meserii, profesii, etc. și se pot asocia pe ramuri de activitate, precum și la nivel teritorial sau național pentru a-și apăra și promova interesele specifice fiecăruia.

Un sindicat nu poate reuni decât persoane exercitând o activitate profesională determinată. O simplă comunitate de interese nu este suficientă pentru constituirea unei asemenea organizații.

– se organizează și funcționează în baza statutelor proprii ce trebuie să fie conforme dispozițiilor legii și contractelor colective de muncă;

– nu pot desfășura direct activități politice, deoarece scopul constituirii îl reprezintă apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor;

– sunt, prin natura lor subiecte de drept privat deoarece au caracter facultativ, se organizează și funcționează exclusiv în baza unei inițiative private și nu dispun de nici un fel de prerogative specifice autorităților publice.

În legătură cu ultima trăsătură se poate spune că deși sindicatele se constituie în esență ca persoane juridice de drept privat, ele desfășoară o activitate de drept public.

Sindicatele se constituie pe următoarele tipuri de sindicalism:

– sindicalism de profesie (meserie), având ca obiectiv și menire apărarea intereselor de breaslă specifice unei anumite calificări profesionale, unei anumite specializări (oțelari, strungari, tipografi, mineri, croitori etc.). Inconvenientul acestui tip îl constituie multiplicarea și diversificarea sindicatelor în detrimentul unei acțiuni comune și convergente. Această formă a fost și este specifică țărilor europene.

– sindicalismul de întreprindere a apărut și s-a dezvoltat în unități fără o prea mare diversificare a profesiilor, cele existente având de apărat interese comune. Geografic, acest sistem este mai răspândit în Japonia, dar el se regăsește și în Europa, inclusiv în România.

– sindicalismul de ramură este forma de organizare centralizată a sindicatelor ca alternativă la sindicatele pe meserii. Aici concentrarea la nivel teritorial (uneori), dar mai ales la nivel național se realizează pe industrii, pe ramuri de activitate.

– sindicalismul general a fost înființat în această formulă pentru prima dată în Anglia de Willy Thorne, care în 1889 a format un sindicat general care, pornind de la toate întreprinderile de gaz a atras lucrători de toate profesiile și din toate întreprinderile. Acest tip de sindicalism este practicat mai ales în Statele Unite ale Americii.

În sindicalism a fost văzut acel instrument de reformare socială care vrea să treacă întreaga grijă a producției și a vieții asupra unor formațiuni speciale, numite sindicate.

II.3 Libertatea sindicală

II.3.1 Noțiune

Libertatea sindicală este o formă de manifestare a libertății de asociere și se înscrie în categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Libertatea sindicală înseamnă dreptul persoanelor ce au fie calitatea de salariat, fie de asociat într-o cooperativă, fie desfășoară activitate în alte domenii profesionale, de a constitui sau nu un sindicat, de a adera sau nu la un sindicat, de a se retrage sau nu dintr-un sindicat, precum și independența sindicatelor față de stat și față de unitățile în care s-au constituit.

Dreptul de asociere în sindicate este o premisa indispensabilă a exercitării depline a libertății sindicale.

În ceea ce privește dreptul de asociere în sindicate, acesta trebuie privit dintr-o triplă perspectivă:

– dreptul fiecărui cetățean de a avea inițiativa sau de a accepta inițiativa altora de a se asocia în vederea constituirii unui sindicat, precum și dreptul de a adera la un sindicat deja constituit;

– dreptul membrilor fondatori reuniți în numărul cerut de lege de a constitui în condițiile legii un sindicat;

– dreptul fiecărui sindicat constituit de a se asocia la rândul său cu alte sindicate pentru a forma împreună uniuni, federații sau confederații sindicale, la nivel teritorial, de ramură, pe profesii sau național.

Principiul libertății sindicale este înscris, la loc de frunte în toate documentele internaționale referitoare la muncă și salariați.

Fiind o împletire de drepturi și libertăți fundamentale, libertatea sindicală își găsește recunoașterea în Constituție, legea fundamentală care consfințește libertatea conștiinței, de exprimare, a dreptului de asociere, a dreptului la grevă, ca drepturi și libertăți fundamentale, recunoscute și garantate de stat.

II.3.2 Clasificare

Libertatea sindicală poate fi înțeleasă, privită și analizată pe două planuri mari:

1) Libertatea sindicală individuală care presupune următoarele componente:

– dreptul fiecărui individ având calitatea și capacitatea cerute de lege de a se asocia în vederea constituirii unui sindicat, de a adera la un sindicat deja constituit sau de a nu adera la nici un sindicat;

– dreptul fiecărui membru al unui sindicat de a se retrage când dorește din acel sindicat și eventual de a se înscrie în altul;

– dreptul fiecărui membru al unui sindicat de a desfășura orice formă de activitate sindicală în cadrul sindicatului de bază sau în cadrul organismelor la care acesta este afiliat;

– dreptul fiecărui membru de sindicat de a fi ales în organele de conducere ale sindicatului de bază sau ale celor la care s-a afiliat acesta (cu condiția de a avea capacitate deplină de exercițiu);

– dreptul fiecărui membru de sindicat de a-i fi garantată libertatea sindicală, inclusiv prin interzicerea oricăror presiuni sau represalii de orice fel în legatură cu apartenența la un sindicat ori cu activitatea prestată.

Sunt interzise orice discriminări ale salariaților întemeiate pe apartenența și activitatea sindicală în ceea ce privește: angajarea, repartiția în muncă, formarea profesională, avansarea în profesie, salarizarea, măsurile disciplinare și concedierea. Formularele de angajare nu trebuie să conțină probleme referitoare la afilierea sindicală. Clauzele de neafiliere sindicală incluse în contractele de muncă sunt nule.

De asemenea, angajații trebuie să fie protejați împotriva ingerințelor angajatorilor în sensul favorizării unui anumit sindicat. Orice măsură a angajatorului pentru a facilita crearea unui sindicat sau favorizarea altuia aflat sub influența sa constituie și ea o atingere adusă libertății sindicale.

Persoanele care au dreptul de a se organiza în sindicate se împart în mai multe categorii conform Legii nr. 54/2003:

a) persoanele care au calitatea de salariat;

b) persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau profesie în mod independent;

c) membrii cooperatori;

d) agricultorii;

e) persoanele în curs de calificare;

f) funcționarii publici.

Statutul funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999) prevede că dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici; ei pot în mod liber să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora. De asemenea, ei se bucură de dreptul la grevă, în condițiile legii.

În ceea ce-i privește pe salariații minori, de la împlinirea vârstei de 16 ani, ei se bucură de exercitarea acestei libertăți în aceleași condiții ca și salariații majori; ei pot deveni membri ai sindicatelor fără a mai fi necesară încuviințarea reprezentanților lor legali. Minorii între 15 și 16 ani, care pot dobândi calitatea de salariați cu încuviințarea reprezentanților legali, vor avea nevoie, ulterior, de o nouă încuviințare din partea acestora pentru a-și exercita libertatea sindicală.

Calitatea de membru în conducerea unei organizații sindicale se poate dobandi numai de către persoanele cu capacitate de exercițiu deplină.

Prin urmare, exercițiul libertății sindicale cunoaște patru trepte:

– până la vârsta de 15 ani nu pot fi exercitate drepturile sindicale deoarece minorul nu poate fi încadrat în muncă;

– între 15 și 16 ani, când minorul poate exercita libertatea sindicală numai cu încuviințarea reprezentanților legali;

– între 16 și 18 ani, când minorul își poate exercita libertatea sindicală fără a mai fi necesară încuviințarea reprezentanților legali, dar nu poate fi membru în conducerea sindicatului;

– după împlinirea vârstei de 18 ani, când persoana poate să își exercite libertatea sindicală, putând inclusiv accede la funcții de conducere în acest organism.

Membri unei organizații sindicale pot fi nu numai persoane încadrate la același angajator, dar și persoane încadrate la angajatori diferiți.

Este interzisă în mod expres asocierea în organizații sindicale următoarelor categorii de salariați:

– salariații care dețin funcții de conducere;

– salariații care dețin funcții de demnitate publică, conform legii;

– magistrații (procurorii și judecătorii);

– personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naționale și Ministerului de Interne, Ministerului Justiției, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe și Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum și din unitățile aflate în subordinea acestora.

Rațiunea acestei interdicții constă în asigurarea funcționării normale a aparatului de stat, îndeplinirii în mod corespunzător a funcțiilor statale.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 54/2003, rezultă că șomerii și pensionarii (cei care încetează definitiv activitatea), elevii și studenții nu pot face parte din sindicate, deci nu dispun de libertatea sindicală.

2) Libertatea sindicală colectivă

Spre deosebire de libertatea sindicală individuală libertatea sindicală colectivă privește nu persoana, ci sindicatul ca persoană juridică distinctă, de la sindicatul de bază până la confederațiile naționale, fie sindicatele ca instituție juridică în întregul lor și cuprinde în conținutul său următoarele aspecte:

– dreptul fiecărui sindicat de a se asocia și a se constitui în uniuni sindicale, federații sau confederații pe criterii profesionale, teritoriale, departamentale, ori la nivel național, precum și dreptul de a se afilia la asemenea organisme;

– dreptul fiecărui sindicat de a nu se constitui sau de a nu se afilia la asemenea uniuni, federații sau confederații, precum și dreptul de a se retrage din asemenea organizații;

– dreptul fiecărei forme de organizare sindicală de a-și elabora singură programele de acțiuni, fără nici un fel de ingerință patronală, statală sau de altă natură;

– dreptul oricărei forme de organizare sindicală de a-și elabora propriile statute prin care să stabilească modul de constituire, organizare, funcționare, dizolvare, asociere și gestiune;

– dreptul fiecărui sindicat, indiferent de nivelul de organizare, de a-și alege singur reprezentanții sau liderii;

– dreptul sindicatelor de a-și stabili propria democrație sindicală bazată pe legea majorității și propria disciplină sindicală, bazată inclusiv pe sancțiuni specifice;

– dreptul de a desemna reprezentanți la Organizația Internațională a Muncii.

În raporturile dintre sindicate și organizațiile economice, statale sau politice, libertatea sindicală colectivă se manifestă pe următoarele planuri:

– în raporturile dintre diferite sindicate, libertatea sindicală colectivă se manifestă sub semnul egalității în drepturi și a pluralismului sindical;

– în raporturile dintre sindicate, pe de o parte, și stat, partidele ori formațiunile politice, pe de altă parte, libertatea sindicală semnifică interdicția oricărei ingerințe sau forme de intimidare;

– în raporturile dintre sindicate și unitățile în care s-au constituit, precum și cu patronii și organizațiile patronale, libertatea sindicală se manifestă sub semnul egalității în drepturi și al parteneriatului.

II.3.3 Protecția libertății sindicale

Pentru a-i oferi valoare, efectivitate și eficiență statul trebuie să protejeze prin măsuri legislative exprese și să garanteze, atât prin norme legale, cât și prin măsuri politice și organizatorice libertatea sindicală.

Libertatea sindicală este protejată și garantată prin dispoziții ale legii și contractelor colective de muncă astfel:

– reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor li se asigură protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor;

– pe toată durata exercitării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate. De asemenea, este interzisă modificarea contractului individual de muncă. Există însă posibilitatea modificării sau desfacerii contractului individual de muncă, dacă se obține acordul scris al organului de conducere ales al organizației sindicale. Prin urmare, liderii sindicali se bucură de protecție împotriva conducerii, cu excepția celor care au săvârșit abateri disciplinare și a celor care au fost revocați din funcțiile sindicale pentru încălcarea normelor statutare sau legale;

– pe perioada în care persoana din organul de conducere este salarizată de organizația sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă iar aceasta își păstrează funcția și locul de muncă avute anterior, precum și vechimea în muncă. La revenirea în postul avut a persoanelor care au ocupat o funcție de conducere în sindicate, acestora li se va asigura un salariu care nu poate fi mai mic decât cel ce putea fi obținut în condiții de continuitate la acest loc de muncă.

– desfășurarea activității sindicale, precum și apartenența la un sindicat nu pot constitui motive pentru desfacerea contractului de muncă din inițiativa unității;

– membrii aleși în organele de conducere ale sindicatelor, care lucrează nemijlocit în unitate, în calitate de salariați, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activități sindicale, fără afectarea drepturilor salariale, pentru a le garanta posibilitatea exercitării mandatului și în situația în care, după alegere, nu devin salariați ai organizației sindicale. Numărul acestora, precum și durata timpului se stabilesc prin contractul colectiv de muncă;

– sunt infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă următoarele fapte prin care s-ar îngrădi libertatea sindicală: împiedicarea exercițiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală, în scopurile și în limitele prevăzute de lege; condiționarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării atribuțiilor funcției membrilor aleși în organele de conducere ale sindicatelor.

La aceste măsuri de protecție a libertății sindicale stabilite prin Legea nr. 54/2003 trebuie adăugate cele stabilite anual prin contractele colective de muncă la nivel național, de ramură și de la nivelul fiecărei unități.

II.4 Dobândirea personalității juridice

II.4.1 Condiții preliminare

Pentru constituirea unui sindicat nu este nevoie de obținerea vreunei autorizații din partea autorității executive.

Pentru formarea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 persoane din aceeași ramură sau profesiune, chiar dacă își desfășoară activitatea la angajatori diferiți, o persoană putând face parte, în același timp, numai dintr-o singură organizație sindicală.

Personalitatea juridică, actul care certifică nașterea unui sindicat și îi conferă calitatea de a acționa pentru realizarea scopurilor sale, de a se comporta ca subiect de drept, exercitându-și drepturi, prerogative și asumându-și obligații se dobândește prin hotărâre judecătorească.

Membrii fondatori ai sindicatului încheie un proces verbal de constituire în care se menționează și numele împuternicitului special. Împuternicitul special va depune la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul sindicatul următoarele acte (în original și două copii):

a) cerere de înscriere a sindicatului;

b) procesul-verbal de constituire a sindicatului, semnat de cel puțin 15 membri fondatori;

c) procura autentică a împuternicitului special, dată prin procesul-verbal de constituire;

d) lista membrilor din organul de conducere al sindicatului, cu menționarea numelui, prenumelui, codului numeric personal, profesiunii și a domiciliului;

e) statutul sindicatului.

Constituirea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității unei organizații sindicale se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispozițiilor legii.

Statutul sindicatului trebuie să cuprindă cel puțin prevederi cu privire la:

a) scopul constituirii, denumirea și sediul organizației sindicale;

b) modul în care se dobândește și încetează calitatea de membru al organizației sindicale;

c) drepturile și îndatoririle membrilor;

d) modul de stabilire și încasare a cotizației;

e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiile lor;

f) condițiile și normele de deliberare pentru modificarea statutului și de adoptare a hotărârilor;

g) mărimea și compunerea patrimoniului inițial al organizației sindicale;

f) divizarea, comasarea sau dizolvarea sindicatului și distribuirea, transmiterea ori, după caz, lichidarea patrimoniului, cu specificarea că bunurile date în folosință de către stat vor fi restituite acestuia.

Statutele nu pot conține prevederi contrare Constituției și legilor. În acest sens este de observat că, potrivit art. 73 lit. p din Constituție, regimul juridic al sindicatelor se reglementează numai prin lege organică.

II.4.2 Procedura la judecătorie

Judecătoria nu examinează aspectele de temeinicie și oportunitate, ea rezumându-se la verificarea corectitudinii documentelor prezentate și la legalitatea statutului.

În termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii de înscriere, judecătoria este obligată să examineze dacă s-au depus actele necesare și să verifice dacă actul constitutiv și statutul sindicatului sunt conforme cu prevederile legale în vigoare. Dacă acestea corespund cerințelor legii, va proceda la soluționarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului special ce a sesizat instanța. Dacă se constată că nu sunt întrunite cerințele legale, președintele completului de judecată îl citează în camera de consiliu pe împuternicitul special căruia îi va solicita în scris ca în maxim 7 zile să remedieze neregularitățile constatate.

Judecătoria va pronunța o hotărâre motivată, de admitere sau respingere a cererii, ce se va comunica în termen de cel mult 5 zile de la pronunțare semnatarului cererii de înscriere.

Hotărârea judecătoriei este supusă numai recursului, într-un termen de 15 zile de la data comunicării (sau de la data pronunțării pentru procuror). Recursul se judecă cu precădere, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori ai sindicatului în termen de 45 de zile. Dosarul împreună cu decizia tribunalului, se restituie judecătoriei în termen de 5 zile de la pronunțare.

Organizația sindicală dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special ținut de judecătorie a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii de înscriere.

Când este cazul, sindicatul este obligat să aducă la cunoștința judecătoriei unde s-a înregistrat, în termen de 30 de zile, orice modificare ulterioară a statutului și orice schimbare din compunerea colectivului de conducere a sindicatului.

Schimbarea conducerii se înștiințează, cu titlu informativ, iar schimbarea statutului trebuie aprobată de instanță, în aceleași condiții ca și înființarea.

II.4.3 Drepturi ce decurg din calitatea de persoană juridică

O dată dobândită personalitatea juridică, organizația sindicală își poate începe activitatea sa de apărare și promovare a intereselor și drepturilor membrilor săi.

În afară de aceasta, ca persoană juridică, sindicatul are următoarele drepturi:

a) dreptul de a fi titularul unui patrimoniu. Sindicatul poate dobândi în codițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile și imobile dacă servesc realizării scopului înființării.

b) dreptul de a încheia contracte (de exemplu, contractul colectiv de muncă, contracte individuale de muncă, contracte de natură comercială sau bancară cu propria unitate), convenții sau acorduri;

c) dreptul de a figura ca reclamant sau ca pârât în fața instanțelor de judecată, fie în clauzele ce-l privesc ca persoană juridică, fie în cele în care apără drepturile membrilor săi (ce decurg din legislația muncii și din contractele colective de muncă);

d) dreptul de a avea organe proprii de conducere.

Dacă sindicatul este responsabil de actele organelor sale, el nu este răspunzător de cele ale membrilor săi, nici în materie delictuală, nici în materie contractuală. Soluția este aceeași chiar și în ipoteza nerespectării unor clauze ale contractului colectiv de către unul din membrii sindicatului.

II.4.4 Patrimoniul organizației sindicale

Organizația sindicală poate dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile și imobile necesare realizării scopului pentru care este înființată. Bunurile mobile și imobile aparținând sindicatelor pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărțite între aceștia.

Unitățile în care sunt constituite organizațiile sindicale care au dobândit reprezentativitatea, în condițiile legii, sunt obligate să pună, cu titlu gratuit, la dispoziția organizațiilor sindicale, spațiile corespunzătoare funcționării acestora și să asigure dotările necesare desfășurării activității prevăzute de lege.

Legea prevede și o serie de facilități menite să sprijine activitatea sindicatelor:

– pentru imobilele din fondul locativ de stat, folosite de organizațiile sindicale ca sedii, se plătește o chirie corespunzătoare partidelor;

– pentru imobilele organizațiilor sindicale, altele decât cele utilizate ca locuințe sau pentru activități productive, folosite efectiv de către acestea pentru realizarea scopurilor prevăzute în statut nu se percep nici un fel de impozite.

Pentru construirea de sedii proprii, confederațiile și federațiile sindicale reprezentative pot primi, în condițiile prevăzute de lege, în concesiune sau cu chirie, terenuri din proprietatea privată a statului sau a unităților administrative teritoriale. Închirierea sau concesionarea se face prin act administrativ emis de autoritatea competentă.

O caracteristică specifică unor categorii de bunuri ale sindicatelor este insensibilitatea lor parțială: bunurile mobile și imobile dobândite de un sindicat, în condițiile prevăzute de lege, necesare întrunirii sindicatului, bibliotecilor sau cursurilor de pregătire și perfecționare a membrilor de sindicat nu pot fi urmărite, cu excepția celor necesare plății datoriilor către stat.

Bunurile ce alcătuiesc patrimoniul unui sindicat au mai multe surse: cotizații ale membrilor, donații, acte de vânzare-cumpărare, cotă-parte din veniturile realizate de societăți, organizații de cultură, sportive constituite cu participarea lor, venituri realizate din activități proprii etc.

Cotizația plătită de membrii organizației sindicale, în cuantum de maxim 1% din venitul brut lunar realizat, este deductibilă din baza de calcul a impozitului pe venit.

Activitățile sindicatelor pot fi multiple și complexe, orientate spre realizarea obiectivelor și scopurilor lor. În baza legii, sindicatele pot:

– să sprijine material pe membrii lor în exercitarea profesiei;

– să constituie case de ajutor proprii;

– să editeze și să tipărească publicații proprii în vederea creșterii nivelului de cunoaștere a membrilor lor și pentru apărarea intereselor acestora;

– să înființeze, în condițiile legii, și să administreze în interesul membrilor lor unități de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității sindicale, unități economico-sociale, comerciale, precum și bancă proprie pentru operații financiare în lei și valută;

– să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor lor;

– să organizeze și să sprijine material și financiar sportul pentru toți și sportul de performanță în asociații și cluburi sportive, precum și formații cultural-artistice.

Pentru realizarea acestor activități, sindicatele dispun de propriile mijloace financiare și au dreptul la obținerea de credite.

Controlul activității financiare proprii a organizațiilor sindicale, precum și a unităților economico-sociale ale acestora se realizează prin comisia de cenzori care funcționează conform statutului.

Controlul asupra activității economico-financiare desfășurate de organizațiile sindicale, precum și asupra stabilirii și virării obligațiilor față de bugetul de stat se realizează de către autoritățile de stat competente, potrivit legii.

II.5 Acțiunea sindicală

În actualul cadru legal și instituțional existent se pot sintetiza următoarele categorii de acțiuni și funcții ale organizațiilor sindicale:

a) participarea sindicatelor la dialogul social și la negocierile colective;

b) participarea sindicatelor la încheierea și executarea contractelor colective de muncă;

c) participarea sindicatelor la desfășurarea unor acțiuni de protest și revendicative;

d) participarea sindicatelor în cadrul unităților de bază la reglementarea unor probleme de muncă, inclusiv de domeniul organizării și disciplinei muncii;

e) organizarea unor acțiuni și activități în favoarea membrilor lor, decurgând din calitatea sindicatului de persoană juridică.

Atunci când consideră că scopurile pentru care au fost create nu pot fi atinse sau drepturi anterior obținute sunt în pericol de a fi pierdute, sindicatele au dreptul să folosească mijloace specifice cum sunt: negocierile; procedurile de soluționare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere; petiția; protestul; mitingul; demonstrația și greva, potrivit statutelor proprii și în condițiile prevăzute de lege. Conform art. 27 din Constituție, organizațiile legal constituite, inclusiv sindicatele, au dreptul să adreseze petiții exclusive în numele colectivelor pe care le reprezintă, iar autoritățile publice au obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite de lege. În ceea ce privește alte mijloace de acțiune (mitinguri, demonstrații etc.), trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr. 60/1991 care prevede obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, autorizării acestora și îndeplinirii anumitor condiții pentru desfășurarea lor.

La nivelul unităților, sindicatele elaborează, împreună cu organul de conducere al unității, regulamentul de ordine interioară prin care sunt reglementate raporturile de muncă la nivelul unității, inclusiv din punct de vedere al organizării muncii, cât și al disciplinei muncii și al răspunderii disciplinare.

De asemenea, angajatorii au obligația de a invita delegații aleși ai sindicatelor să participe în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv. Hotărârile consiliului de administrație sau ale altor organe asimilate acestora, privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv, vor fi comunicate în scris organizațiilor sindicale, în termen de 48 de ore de la data desfășurării ședinței.

În scopul apărării intereselor sociale ale membrilor lor, organizațiile sindicale au dreptul de a primi informațiile necesare pentru negocierea contractului colectiv de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, precum și pe cele privind constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, protecției muncii și utilităților sociale, asigurărilor și protecției sociale.

Importante prerogative revin sindicatelor la nivelul unităților și în privința desfacerii contractului individual de muncă, ele trebuind a fi informate și consultate cu privire la concedierile colective, în legătură cu desfacerea individuală a contractului de muncă, iar în privința celor care ocupă funcții de conducere în sindicat fiind necesar avizul organului colectiv de conducere a acestuia.

Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii națională și internațională, statutele profesionale, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătoresti, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

În exercitarea acestor atribuții, organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor (dacă aceștia nu se opun sau nu renunță la judecată), fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Confederațiile sindicale reprezentative participă la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel național, precum și la funcționarea Consiliului Economic și Social.

Cu privire la acțiunea politică a sindicatelor se impun câteva precizări. Un sindicat are dreptul de a utiliza mijloace politice în scopuri profesionale, cum sunt petițiile, manifestațiile, luările de poziție, presiunile asupra instituțiilor și puterilor publice. În schimb, el nu se poate constitui pentru a apăra un program politic și nici pentru a urmări un scop politic. Totodată, el nu are dreptul de a utiliza fondurile sindicale pentru a finanța campania electorală a unui candidat.

Cu toate acestea, obiectivele politice nu trebuie excluse din sfera acțiunii sindicale pentru că, pe de o parte, delimitarea între politic și profesional nu este absolută, iar, pe de altă parte, pentru că sindicatele fac parte dintr-o multitudine de organisme politice consultative.

Organizațiile sindicale constituite prin asociere, potrivit Legii nr. 54/2003, la cererea organizațiilor sindicale din compunerea lor, pot delega reprezentanți care să trateze cu conducerile administrative ale unitaților, să le asiste sau să le reprezinte interesele acestora în toate situațiile.

II.6 Forme de asociere a sindicatelor

Sindicatele au dreptul de a-și constitui structuri proprii pe unitate, ramură, profesie sau teritoriu. Așadar, se vorbește de un pluralism sindical chiar la nivelul unității (conform legii, un salariat nu poate face parte în același timp decât dintr-o singură organizație sindicală).

Două sau mai multe organizații sindicale se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii, după criteriul teritorial ori la nivel național în vederea constituirii unei federații profesionale.

Două sau mai multe federații profesionale din ramuri de activitate diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederații sindicale la nivel național.

Federațiile și confederațiile sindicale pot constitui din sindicatele componente uniuni sindicale.

Federațiile și confederațiile, precum și uniunile sindicale dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești (a tribunalului județean sau a tribunalului municipiului București în a cărui rază teritorială își au sediul) de admitere a cererii de înscriere în registrul special (ținut de tribunal). Hotărârea se pronunță pe baza cererii de înscriere depusă de împuternicitul special desemnat de adunarea de constituire care trebuie însoțită de aceleași documente ca în cazul sindicatului de bază. De remarcat că nașterea unei noi persoane juridice nu duce la pierderea personalității juridice a sindicatelor asociate.

De asemenea, urmare a libertății de asociere, orice sindicat se poate retrage oricând fără consecințe asupra continuității organizației-mamă.

În temeiul dreptului la asociere, organizațiile sindicale se pot afilia la organizațiile similare internaționale.

II.7 Democrația și disciplina sindicală

Democrația și disciplina sindicală sunt noțiuni care se presupun reciproc în activitatea sindicatelor. Sindicatul este o grupare democratică în care funcționează principiul electiv și legea majorității. Adunarea generală a membrilor hotărăște direcțiile vieții sindicale, adoptă statutul, alege conducătorii sindicali și-i trage la răspundere pentru actele și faptele lor.

Membrii de sindicat au la rândul lor obligația de a respecta prevederile statutului și de a-și plăti cotizația. Pentru abaterile comise pot fi sancționați disciplinar, inclusiv cu excuderea.

Statutul trebuie să prevadă, în general, pentru ce gen de abateri și după ce procedură sindicatul îl va putea sancționa pe membrul său.

Măsura excuderii poate fi luată:

– când nu este plătită cotizația;

– când cel în cauză refuză să participe la o manifestație organizată de sindicat;

– când, nesocotind dispozițiile legale, un membru al său a devenit membru al unei organizații sindicale.

II.8 Reorganizarea și dizolvarea sindicatelor

Dizolvarea sindicatelor intervine în următoarele cazuri:

a) prin hotărârea adunării membrilor sau delegaților acestora, statutar constituită, luată corespunzător statutului propriu;

b) atunci când numărul membrilor scade sub limita minimă impusă de lege (15 membri) – dizolvare forțată;

c) atunci când scopul pentru care a fost constituit sindicatul a devenit ilegal sau ilicit, s-a realizat sau nu mai poate fi realizat.

Dizolvarea este urmată de împărțirea patrimoniului sindicatului conform statutului său, în lipsa acestora, conform hotărârii adunării de dizolvare. Nici statutul, nici decizia adunării generale nu ar putea însă dispune ca, în caz de dizolvare, bunurile să se împartă între membri.

Dacă nici statutul, nici adunarea generală nu au hotărât nimic cu privire la patrimoniu, tribunalul județean sau al municiupiului București, sesizat de oricare membru al sindicatului, decide asupra distribuirii patrimoniului, fie unei organizații din care face parte sindicatul, fie unui alt sindicat cu specific asemănător.

În termen de 5 zile de la dizolvare, conducătorii organizației sindicale dizolvate sau lichidatorii patrimoniului sunt obligați să ceară judecătoriei care a operat înscrierea în registrul special ca persoană juridică, să facă mențiunea despre dizolvarea sindicatului.

După împlinirea termenului de 5 zile, orice persoană interesată din rândul membrilor organizației sindicale poate să ceară instanței judecătorești competente efectuarea mențiunii respective.

Organizațiile sindicale nu pot fi dizolvate și nu li se poate suspenda activitatea în baza unor acte de dispoziție ale autorităților administrației publice sau ale patronatelor.

În cazul reorganizării unei organizații sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau de către organele de conducere ale acesteia, dacă statutul nu prevede altfel.

II.9 Reprezentanții salariaților

La angajatorii la care sunt încadrați mai mult de 20 de salariați și în situația în care nici unul nu este membru de sindicat, interesele salariaților pot fi promovate și aparate de reprezentanții lor, aleși și mandatați special în acest scop.

Totuși, reprezentanții salariaților nu pot să desfășoare activități ce sunt recunoscute prin lege ca aparținând prerogativelor exclusive ale sindicatelor.

Reprezentanții salariaților sunt aleși în cadrul adunării generale a salariaților, cu votul a cel puțin ½ din numărul total al salariaților.

Pot fi aleși ca reprezentanți ai salariaților salariații care au împlinit vârsta de 21 de ani și care au lucrat la angajator cel puțin un an fără întrerupere. Condiția vechimii nu este necesară în cazul alegerii reprezentanților salariaților la angajatorii nou înființați.

Numărul de reprezentanți aleși ai salariaților se stabilește de comun acord cu angajatorul, în raport cu numărul de salariați ai acestuia.

Durata mandatului reprezentanților salariaților nu poate fi mai mare de 2 ani.

Reprezentanții salariaților au următoarele atribuții principale:

a) să urmărească respectarea drepturilor salariaților, în conformitate cu legislația în vigoare, cu contractul colectiv de muncă aplicabil, cu contractele individuale de muncă și cu regulamentul intern;

b) să participe la elaborarea regulamentului intern;

c) să promoveze interesele salariaților referitoare la salariu, condiții de muncă, timp de muncă și timp de odihnă, stabilitate în muncă, precum și orice alte interese profesionale, economice și sociale legate de relațiile de muncă;

d) să sesizeze inspectoratul de muncă cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale și ale contractului colectiv de muncă aplicabil.

Atribuțiile reprezentanților salariaților, modul de îndeplinire a acestora, precum și durata și limitele mandatului, se stabilesc în cadrul adunării generale a salariaților, în condițiile legii.

Timpul alocat reprezentanților salariaților în vederea îndeplinirii mandatului pe care l-au primit este de 20 de ore pe lună și se consideră timp efectiv lucrat, fiind salarizat corespunzător.

Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanții salariaților nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariați.

Capitolul III

Patronatul

III.1 Considerații generale

Termenul de patron își află originea în latinescul “patronus” care semnifică, de regulă, stăpânul de sclavi deținător și al unui patrimoniu.

În evoluția timpului și din perspectiva dreptului muncii patronul a devenit proprietarul unei întreprinderi, mai exact proprietarul unor mijloace de producție și deținătorul unor resurse financiare, care utilizează munca salarială pentru desfășurarea unei activități aducătoare de profit.

Patronul este persoana juridică înmatriculată sau persoana autorizată potrivit legii, care administrează și utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obținerii de profit în condiții de concurență și care angajează muncă salariată.

Din această definiție rezultă că:

a) patronul poate fi o persoană fizică sau juridică care administrează și utilizează capital în scopul obținerii de profit, și anume:

– regiile autonome și societățile comerciale, cât și asociațiile familiale, înmatriculate potrivit legii;

– orice persoană fizică autorizată potrivit legii;

b) au calitatea de patron numai acele persoane fizice și juridice care angajează personal cu contract individual de muncă.

Rezultă că nu au calitatea de patron: unitățile și instituțiile publice, asociațiile și fundațiile, partidele politice și sindicatele, persoanele fizice care angajează personal casnic.

Persoanele juridice sau persoanele fizice care nu urmăresc realizarea de profit pot avea calitatea de angajator, dar nu și pe aceea de patron (în sensul Legii nr. 325/2001 și al Codului muncii).

În ceea ce privește raporturile de muncă născute între patron și cei pe care îi angajează pentru realizarea obiectului activității sale, acestea deși se bazează pe un contract individual de muncă încheiat după normele dreptului privat, încheiat de pe poziții de egalitate cu salariatul, ulterior pe parcursul executării sale, patronul își păstrează o poziție dominantă, el având trei parghii principale pentru a-l subordona pe salariat:

– puterea organizatorică (el își organizează structura unității, el stabilește modul de funcționare și tot el organizează munca);

– puterea normativă (el poate elabora norme obligatorii pentru organizarea unității, norme de disciplină, norme și normative de protecție a muncii, este adevărat, unele dintre acestea cu acordul sindicatului ori, după caz, al reprezentanților sindicatelor);

– puterea disciplinară (el poate aplica sancțiuni pentru încălcarea propriilor norme de disciplină).

Evoluția economică a societății și mai ales a proceselor de industrializare și a raporturilor de muncă a fost marcată de o tendință, concretizată treptat în fapt și pe plan juridic, de solidarizare a muncitorilor, coagulare a unei unități de acțiune a acestora și de organizare a lor în diferite structuri asociative reprezentative. Era firesc, în acest context, respectându-se un principiu fundamental de drept, cel al egalității de tratament juridic, să se recunoască, asemenea sindicatelor, dreptul de asociere a patronilor în organizații profesionale proprii care să le ofere, să le protejeze și să le promoveze drepturile și interesele.

Este ceea ce s-a și realizat prin Constituția țării (art. 9 și art. 40) , printr-un întreg capitol din Codul muncii și prin Legea nr. 356/2001, privind patronatele. Potrivit acestor prevederi legale patronatele sunt organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial.

Trebuie subliniat faptul că Legea-cadru a patronatului a apărut destul de târziu în sistemul nostru legislativ, mult după Legea sindicatelor, astfel că unul dintre partenerii sociali a fost organizat până la acea dată potrivit unei reglementări vechi din anul 1924.

Chiar și temeiul constituțional expres a apărut abia după revizuirea Constituției în anul 2003 când textul care consacra dreptul la asociere (și era invocat de oricine avea vocație, inclusiv de cei care au dorit să constituie sindicate și organizații patronale) a fost completat prin inserarea explicită și a patronatelor.

Patronatul poate fi privit prin prisma a trei categorii de ipostaze:

– angajator, respectiv ca parte în contractul individual de muncă;

– negociator și parte în contractele colective de muncă;

– partener la dialogul social și participant în mecanismele bipartite și tripartite constituite pentru armonizarea pozițiilor patronatului și sindicatului cu cele ale statului în vederea realizării echilibrului social și a păcii sociale.

Patronatele reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate, potrivit propriilor statute și în acord cu prevederile legii.

Patronatele se pot constitui în uniuni, federații, confederații patronale sau în alte structuri asociative.

III.2 Trăsături caracteristice

Patronatele prezintă următoarele trăsături care rezultă din reglementarea lor legală:

– sunt persoane juridice distincte (dobândind personalitatea juridică în condițiile legii) care acționează ca subiecte de drept legitime în fața oricăror autorități pentru apărarea drepturilor și intereselor membrilor lor. Deși atât în Codul muncii cât și în Legea-cadru se menționează că patronatele sunt persoane juridice de drept privat (ca urmare a modului de constituire, a componentei lor și a intereselor unor persoane private) acestea desfășoară și o activitate de interes public (participarea în mecanisme ale dialogului social).

– sunt organizații de tip asociativ;

– sunt organizații fără scop politic. Aceasta înseamnă că ele nu-și pot propune scopuri politice specifice partidelor și nu pot desfășura activități cu acest caracter. Această precizare legală este explicabilă și firească din moment ce patronatele sunt structuri profesionale de ordin privat.

-sunt autonome. Aceasta înseamnă că ele sunt libere și independente nu numai pentru a se asocia dar și pentru a-și stabili singure obiectivele de acțiune, scopurile, mijloacele de exprimare, fără nici o ingerință, nici din partea statului, a oricărei autorități, nici din partea forțelor politice, ori a sindicatelor. În acest sens, este sugestiv faptul că prin art. 235 din Codul muncii se interzice expres orice intervenție a autorităților publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau a le împiedica exercitarea legală, după cum se interzice și orice act de ingerință a salariaților sau al sindicatelor în activitatea asociațiilor patronale.

– nu au scop patrimonial. Aceasta semnifică faptul că organizația în sine nu-și poate propune să desfășoare ea însăși activități în scopul obținerii de profit. Asociațiile patronale se constituie pentru a reprezenta, proteja și apăra drepturile și interesele membrilor lor, care sunt și agenți economici ce urmăresc profitul. Patronatele pot deci doar să sprijine indirect membrii lor să realizeze profituri. Această trăsătură nu are însă semnificația că asociațiile patronale nu pot avea un patrimoniu și nu pot realiza venituri proprii. Legea condiționează însă dimensiunea și scopul acestor venituri doar pentru realizarea obiectivelor firești ale asocierii.

III.3 Mod de constituire

În ceea ce privește reglementarea actuală a modului de constituire și funcționare a structurilor patronale, prevederile legale s-au apropiat, potrivit regulilor simetriei juridice, de reglementarea similară a celuilalt pertener social – sindicatele.

Patronatele se pot constitui pe activități economice și se pot organiza pe secțiuni, diviziuni, ramuri și la nivel național.

Pentru a constitui un patronat este necesară întrunirea unui număr de cel puțin 15 persoane juridice înmatriculate sau persoane fizice autorizate potrivit legii. Un patronat se poate constitui prin excepție de la această regulă și cu un număr de cel puțin 5 membri, în ramurile în care aceștia dețin peste 70% din volumul producției.

Patronatele își pot constitui structuri organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără personalitate juridică. Structurile organizatorice teritoriale fără personalitate juridică își desfășoară activitatea în baza statutului patronatului din care fac parte.

Modul de constituire, organizare, funcționare și dizolvare se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Statutul patronatului trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, cel puțin următoarele elemente:

– denumirea patronatului, sediul principal și, după caz, structurile teritoriale, cu sau fără personalitate juridică;

– obiectul de activitate și scopul;

– patrimoniul inițial, mărimea și compunerea acestuia, cotizațiile, precum și alte surse de finanțare legale;

– drepturile și obligațiile membrilor;

– organele de conducere;

– răspunderi;

– dizolvarea și lichidarea patrimoniului.

În raport cu prevederile art. 6 alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, întrucât în prezent dobândirea personalității juridice a organizațiilor patronale are loc în condițiile acestei ordonanțe, statutul persoanelor juridice avute în vedere de acest act normativ (inclusiv patronatele) trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității absolute și următoarele elemente suplimentare:

– datele de identificare a asociaților;

– explicitarea scopului și obiectivelor asociației;

– modul de dobândire și pierdere a calității de asociat;

– durata de funcționare a asociației – pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului, sau după caz, pe termen nedeterminat;

– destinația bunurilor asociației în cazul dizolvării.

De remarcat și o altă cerință a legii, explicabilă datorită caracterului privat al asociației, importanței activității ei, precum și a necesității protecției denumirilor. La autentificarea actului constitutiv și a statutului, persoana împuternicită trebuie să prezinte o dovadă de la Ministerul Justiției privind disponibilitatea denumirii noii asociații patronale.

Patronatele se pot constitui în:

– uniuni sau federații patronale, formate din două sau mai multe patronate;

– confederații patronale, formate din mai multe uniuni sau federații patronale;

– confederațiile patronale reprezentative la nivel național, potrivit legii, se pot constitui într-un organism de reprezentare a patronatelor cu statut și regulament de organizare și funcționare proprii, asigurând o reprezentare unitară a intereselor patronale la nivel național și internațional.

Patronatele au dreptul să se afilieze la organizații internaționale.

Este interzis orice act de ingerință al salariaților sau al sindicatului, fie direct, fie prin reprezentanții lor sau prin membrii sindicatului, după caz, în constituirea asociațiilor patronale sau în exercitarea drepturilor lor. Este interzisă, de asemenea, orice intervenție a autorităților publice de natură a limita exercitarea drepturilor patronale sau a le impiedica exercitarea legală.

III.4 Dobândirea personalității juridice

Dobândirea personalității juridice a patronatelor se face potrivit legii asociațiilor și fundațiilor.

Pe baza împuternicirii date, unul dintre asociați va formula o cerere de înscriere a asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială urmează să-și aibă sediul viitoarea asociație.

Cererea de înscriere va fi însoțită de următoarele documente:

– procesul-verbal de constituire;

– statutul autentificat;

– actul constitutiv convenit de viitorii asociați;

– tabelul cuprinzând adeziunile;

– dovada existenței sediului și a mijloacelor financiare necesare desfășurării activității.

Organizația patronală devine persoană juridică din momentul înscrierii în Registrul asociațiilor și fundațiilor. Dispoziția de a fi operată o astfel de înscriere o dă, prin încheiere, judecătorul desemnat de președintele instanței care, în termen de 3 zile de la depunerea documentelor, a verificat legalitatea acestora.

În cazul în care sunt îndeplinite condițiile legale, judecătorul admite cererea și dispune înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor. În situația în care există diferite impedimente legale, judecătorul amână cauza fixând un termen de cel mult o săptămână după ce convoacă în camera de consiliu împuternicitul asociației pentru a-i pune în vedere, în scris, să remedieze neregularitățile constatate. La termenul fixat, după analizarea actelor remediate, în prezența procurorului, judecătorul poate să admită cererea și să dispună înscrierea sau poate respinge cererea printr-o încheiere motivată. Respingerea poate fi dispusă și în cazul în care reprezentanții asociației lipsesc nejustificat la termenul fixat.

Încheierile de admitere sau de respingere sunt supuse numai recursului.

Înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor se efectuează în ziua în care încheierea de admitere devine irevocabilă, instanța fiind obligată să elibereze la cererea reprezentantului legal al asociației un certificat de înscriere care constituie dovada oficială a personalității juridice.

Așadar, o asociație patronală devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociațiilor și fundațiilor.

III.5 Patrimoniul

Încă de la înființarea unei organizații patronale, aceasta trebuie să-și constituie un patrimoniu inițial necesar desfășurării activității sale.

Sub aspectul patrimonial, patronatele pot dobândi, în condițiile legii, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile sau imobile necesare în vederea realizării scopului pentru care au fost înființate. În plus, federațiile și confederațiile patronale reprezentative pot primi în locație, pe baza unei cereri motivate, imobile sau spații din fondul locativ de stat, pe care le pot folosi exclusiv ca sedii și pentru care vor plăti chirie calculată potrivit dispozițiilor privitoare la locuințe. Pentru construirea de sedii proprii confederațiile și federațiile patronale reprezentative pot primi în concesiune sau cu chirie terenuri din proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale. Închirierea sau concesionarea se face prin act administrativ emis de autoritatea competentă.

Veniturile patronatelor (formate din taxe de înscriere, cotizații, fondul destinat negocierii contractelor colective de muncă, donații, sponsorizări, alte venituri) sunt destinate realizării scopurilor pentru care au fost înființate și nu pot fi repartizate membrilor acestora.

Taxa de înscriere, cotizațiile și contribuțiile pentru fondul destinat contractului colectiv de muncă se înregistrează în contabilitate la capitolul cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal pentru cel care le efectuează.

În cazul reorganizării unui patronat, situația patrimoniului se soluționează de către organele sale de conducere ori, în caz de divergență, de către instanța de judecată competentă.

În situația dizolvării patronatului, patrimoniului acestuia se împarte de către lichidatori cu respectarea statutului și a normelor de drept comun.

III.6 Atribuțiile patronatelor

Asocierea în organizații patronale a urmărit inițial scopuri economice: cooperarea în vederea dezvoltării și solidarizarea atât față de concurență cât și față de politica statului, în domeniul fiscal, mai ales.

În prezent, rolul și funcțiile patronatelor sunt sintetizate de legea lor cadru în art. 8 și de Codul muncii în art.232 potrivit cărora patronatele reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate, atât în plan național, cât și internațional, potrivit propriilor statute și în acord cu prevederile legii.

Asociațiile patronale urmăresc, pe de o parte, promovarea propriilor interese în politica economico-socială a statului, iar, pe de altă parte, își concentrează acțiunile și se solidarizează pentru a-și apăra pozițiile față de revendicările sindicatelor și ale salariaților.

În calitate de partener al dialogului social, alături de Guvern și sindicate, organizațiile patronale au următoarele atribuții:

– participarea la negocierea contractelor colective de muncă începând de la nivelul unității și al grupului de unități, urmat de nivelul ramurilor și terminând cu cel de la nivel național;

– participarea activă la soluționarea conflictelor de muncă;

– contribuția la elaborarea strategiilor economico-sociale guvernamentale și la elaborarea proiectelor de acte normative din domeniul muncii și securității sociale;

– participă prin reprezentanții lor, la activitatea Consiliului Economic și Social, apărând, interesele patronilor.

La elaborarea proiectelor de acte normative privind activitățile patronale, inițiatorii sunt obligați să solicite în prealabil avizul consultativ, scris și motivat, al structurilor patronale reprezentative.

De asemenea, patronatele pot adresa autorităților publice, fără a avea un drept de inițiativă legislativă, propuneri de legiferare în domenii de interes patronal.

În vederea realizării scopului pentru care sunt înființate, patronatele:

a) reprezintă, promovează, susțin și apără interesele economice, tehnice și juridice ale membrilor lor;

b) activează pentru deplina libertate de acțiune a patronilor în scopul dezvoltării și eficientizării activității acestora;

c) promovează concurența loială, în condițiile legii, în scopul asigurării de șanse egale fiecăruia dintre membrii lor;

d) sunt consultate de Guvern la inițierea, elaborarea și promovarea programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică și participă în structurile de coordonare și gestionare a programelor cu Uniunea Europeană;

e) desemnează, în condițiile legii, reprezentanți la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă, la alte tratative și acorduri în relațiile cu autoritățile publice și cu sindicatele, precum și în structurile tripartite de conducere și de dialog social.

Patronatele asigură pentru membrii lor informații, facilitarea de relații între aceștia, precum și cu alte organizații, promovarea progresului managerial, servicii de consultanță și asistență de specialitate, inclusiv în domeniul formării forței de muncă.

La cererea membrilor lor, patronatele îi pot reprezenta pe aceștia în cazul conflictelor de drepturi.

De asemenea, patronatele pot:

– să acorde ajutor și credit mutual membrilor lor;

– să editeze și să tipărească publicații proprii;

– să înființeze, în condițiile legii, și să administreze în interesul membrilor lor unități de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității patronale, unități economico-sociale, comerciale, precum și bancă proprie pentru operații financiare în lei și valută.

Ca și în cazul liderilor sindicali, membrilor organelor alese de conducere ale patronatelor li se asigură protecția legii împotriva oricăror forme de discriminare, condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor, sub sancțiunea pedepselor prevăzute de lege.

III.7 Reorganizarea și dizolvarea

Ca orice persoane juridice, patronatele pot fi supuse reorganizării sau dizolvării.

În cazul reorganizării unui patronat, situația patrimoniului se soluționează de către organele sale de conducere ori, în caz de divergență, de către instanța de judecată competentă.

În situația dizolvării patronatului, patrimoniul acestuia se împarte de către lichidatori cu respectarea statutului și a normelor de drept comun.

În termen de 15 zile de la dizolvare, conducătorul patronatului sau lichidatorii patrimoniului sunt obligați să solicite instanței judecătorești competente să facă mențiunea dizolvării.

După expirarea acestui termen, orice persoană interesată poate solicita instanței judecătorești competente operarea mențiunii respective.

Capitolul IV

Concluzii și propuneri “de lege ferenda”

Dialogul social nu este un scop în sine, nu este numai un exercițiu democratic, nu este numai o modalitate de rezolvare punctuală a unor probleme, de rezolvare a unor stări conflictuale. Scopul, menirea și misiunea dialogului social îl constituie realizarea unei societăți caracterizate printr-un climat de stabilitate și pace socială.

Actul care avea să consacre definitiv dialogul social a fost Declarația de Philadelphia adoptată în anul 1944 ca anexă la Constituția Organizației Internaționale a Muncii care consemna, printre multe alte aspecte pozitive și recunoașterea efectivă a dreptului la negociere colectivă și cooperare între angajator și mâna de lucru, pentru ameliorarea continuă a organizării, ca și colaborarea între muncitor și patron pentru elaborarea și aplicarea politicii sociale și economice.

De asemenea, se cerea expres ca reprezentanții lucrătorilor și ai celor ce angajează, cooperând pe picior de egalitate cu reprezentanții guvernamentali, să participe în mod liber și democratic la discuții și la luarea deciziilor, în scopul promovării bunăstării comune.

Uniunea Europeană s-a preocupat, nu numai să cuprindă și să instituționalizeze în reglementările sale principiul dialogului social, dar și să-l pună în aplicare în mod exemplar la nivel comunitar.

Problemele dezvoltării economice a Europei Unite nu pot fi soluționate decât în concordanță cu soluțiile sociale cele mai adecvate. Nu este întâmplător că în limbajul comunitar s-a consacrat și noțiunea de Europă Socială.

Este interesant că în țările Uniunii Europene s-au creat pârghii pentru funcționarea tripartitismului si în întreprinderi, prin înființarea comitetelor (consiliilor) de întreprindere, structuri distincte de sindicate. Acestea sunt structuri consultative formate din reprezentanți aleși ai salariaților (pot propune candidați și sindicatele), având menirea să analizeze problemele esențiale ale întreprinderilor înainte de a fi supuse spre rezolvare în Consiliul de Administrație al întreprinderii.

Consiliile de întreprindere își desemnează reprezentanții și în Consiliul de Administrație. Datorită rolului și poziției acestora comitetele de întreprindere sunt solicitate de către sindicate să participe și ele la negocierea contractului colectiv de muncă.

Așadar, în aceste țări tripartitismul funcționează de la nivel național până la nivel de întreprindere. Date fiind valențele acestui sistem, având în vedere și organizarea eterogena a sindicatelor, chiar în cadrul unor întreprinderi, se poate analiza o propunere de lege ferenda făcută cu privire la organizarea comitetelor de întreprindere și în România.

Principalul organ din România ce vizează promovarea și dezvoltarea dialogului social este Consiliul Economic și Social. Una din atribuțiile sale este avizarea proiectelor de acte normative înainte de adoptarea lor.

În practică lucrurile nu se desfășoară chiar în conformitate cu textul legii. De multe ori proiectele actelor normative sunt depuse cu întârziere la Consiliul Economic și Social sau nu sunt depuse deloc. Din aceste motive, patronatele și sindicatele au protestat și chiar au amenințat uneori cu retragerea din C.E.S. (cum s-a întâmplat de exemplu în anul 2005 ca urmare a neconsultării partenerilor sociali pe probleme de buget de stat și de Cod fiscal).

Raportul de activitate al C.E.S. pe anul 2004 prezentat în Parlament relevă faptul că din 428 de acte normative publicate în Monitorul Oficial și care erau de competența Consiliului Economic și Social s-a solicitat avizul și au fost avizate doar 164 (respectiv 38,3%). Pe de altă parte, din analiza situației avizelor transmise s-a constatat că din 54 de proiecte avizate cu observații și propuneri s-a ținut seama de ele în 26 de cazuri, iar în 28 de cazuri nu au fost luate în considerație.

În ceea ce privește inițiativele legislative parlamentare situația a fost și mai gravă, practic în aceste cazuri avizele fiind solicitate foarte rar.

Rezultă așadar că autoritățile publice cu drept de inițiativă (Guvernul și Parlamentul, prin deputați și senatori), nu respectă obligațiile ce le revin potrivit legii, nu respectă un principiu și o modalitate importantă a democrației, respectiv dialogul social și nu acordă atenția cuvenită activității unei instituții fundamentale a statului de drept – Consiliul Economic și Social.

În aceste condiții se pune problema oportunității unui aviz consultativ lipsit de forță juridică, se pune problema eficienței unei obligații legale lipsite de o sancțiune în cazul respectării ei.

Avizul Consiliului Economic și Social este necesar și foarte important chiar facultativ fiind. În primul rând acest aviz nu poate fi conform întrucât altminteri ar fi diminuate prerogativele și răspunderea Guvernului și Parlamentului în activitatea de legiferare și nu s-ar ține seama de natura juridică și rolul Consiliului Economic și Social. În al doilea rând avizul consultativ al C.E.S. se poate impune prin forța și valoarea soluțiilor propuse, a argumentelor invocate, prin forța pe care o reprezintă partenerii sociali, cunoașterea de către aceștia a problematicii abordate prin proiectele normative respective, a implicațiilor punerii în aplicare a soluțiilor preconizate.

Sancțiunea pentru nesolicitarea avizului sau nerespectarea lui poate fi una politică și de asemenea una civică. Răspunderea Guvernului pentru asemenea conduite poate atrage nu numai reacția partenerilor sociali, a mass-media și a societății civile dar și intervenția Parlamentului prin mijloacele sale de control: interpelări, moțiuni, ori moțiuni de cenzură.

De la crearea Organizației Internaționale a Muncii, libertatea sindicală constituie unul dintre principiile sale fundamentale. Ea este prevăzută în Constituția O.I.M. și reafirmată în secțiunea I a Declarației de la Philadelphia (prin intermediul termenilor “libertatea de expresie și de asociere este o condiție indispensabilă unui progres susținut). Ea ocupă un loc unic între libertățile și drepturile fundamentale ale omului care interesează O.I.M.

Organizația Internațională a Muncii și prin componenții ei, în special lucrătorii, a dat întotdeauna o mare importanță respectului libertăților sindicale. Când aderă la O.I.M., fiecare stat membru este obligat automat să urmeze aceste reguli, chiar dacă a ratificat sau nu convențiile specifice ale O.I.M. Pentru a putea adera la Organizația Internațională a Muncii trebuie acceptate indiscutabil toate obligațiile care decurg din Constituția sa și, prin aceasta, toate principiile pe care se întemeiază.

Libertatea sindicală este în mod evident legată de alte drepturi sindicale importante. Acesta este motivul pentru care se vorbește de “obligațiile extinse” ale statelor membre în domeniul drepturilor sindicale; acestea răzbat dincolo de obligațiile care rezultă din ratificarea convențiilor specifice și dincolo de textul convențiilor, aceste angajamente sunt fondate pe principiul libertăților sindicale, pe exigențele care decurg din convențiile specifice, pe interpretarea și jurisprudența diverselor organe ale Organizației Internaționale a Muncii care lucrează în acest domeniu.

Dreptul la liberă asociere a angajaților și a angajatorilor precum și dreptul sindicatelor și patronatelor de a se manifesta liber, autonom și fără ingerințe din partea statului au fost consacrate prin importante documente internaționale:

– la nivelul Organizației Națiunilor Unite: Declarația Universală a Drepturilor Omului;

– la nivelul Consiliului Europei: Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană, Pactul Internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale și la drepturile civice politice;

– la nivelul Uniunii Europene: Tratatul de la Roma;

– la nivelul Organizației Internaționale a Muncii.

Autoritățile române competente au făcut dovada unei preocupări remarcabile pentru conectarea țării la rețeaua atât de bogată și de diversificată de acorduri internaționale. Este în același timp evident că se cer depuse în continuare eforturi perseverente în vederea aderării la numeroase alte instrumente internaționale cu vocație europeană concomitent cu adaptarea legislației naționale la normele și standardele stabilite prin acestea. Pacea, libertatea și prosperitatea în noul mileniu pot fi păstrate și consolidate dacă există voința de a acționa în acest scop din partea partenerilor sociali, respectiv Guvern, patronate și sindicate.

Sindicatul este acea organizație profesională independentă față de autoritățile publice, fără caracter politic și fără scop patrimonial, constituită în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor săi, precum și a drepturilor prevăzute în legislația națională, contractele colective de muncă, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte.

Sintetizând se pot extrage următoarele drepturi sindicale fundamentale:

– dreptul salariaților, fără nici o deosebire, de a forma sindicate și de a se afilia la un sindicat la liberă alegere, fără nici o autorizație prealabilă;

– dreptul sindicatelor, fără să fie supuse ingerințelor din partea autorităților publice, de a-și elabora statutele și regulamentele de funcționare, de a-și alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programele de acțiune;

– dreptul sindicatelor să formeze federații sau confederații, să se afilieze la acestea sau la organizații sindicale internaționale;

– dreptul sindicatelor la protecție împotriva măsurilor administrative de dizolvare sau de suspendare;

– dreptul sindicatelor la inviolabilitatea sediilor, a corespondenței și convorbirilor telefonice;

– dreptul salariaților la protecție împotriva actelor de discriminare sindicală în materie de angajare;

– dreptul sindicatelor la protecție împotriva tuturor actelor de ingerință ale patronilor în crearea, funcționarea și gestiunea lor;

– dreptul la protecția fondurilor și a averii sindicale împotriva oricărei ingerințe a autorităților publice;

– dreptul sindicatelor la negociere colectivă a condițiilor de angajare și a tuturor celorlalte chestiuni cu privire la condițiile de muncă ale salariaților;

– dreptul sindicatelor de a-și exercita activitatea în întreprindere sau în alte locuri de muncă;

– dreptul sindicatelor de a participa la viața întreprinderii și la viața economică în general;

– dreptul reprezentanților salariaților de a nu fi arestați sau închiși pentru motive legate de exercitarea drepturilor sindicale;

– dreptul salariaților și al sindicatelor de a face grevă, mijloc indispensabil pentru asigurarea promovării și apărării intereselor lor economice și sociale;

– dreptul salariaților la educație și la formare permanentă;

– dreptul sindicatelor de a avea acces la mijloacele de comunicare și difuzare.

Este evident faptul că sindicatele din România acționează, în mod consecvent, pentru îndeplinirea scopurilor și obiectivelor lor firești și constituie un important factor de echilibru în societate, un partener redutabil al statului, pe de o parte, și al patronatului, pe de altă parte în congestionarea problemelor sociale și în realizarea păcii sociale.

Bazat pe cadrul legal de asociere este interesant de prezentat un tablou al configurației actuale a sindicatelor din România.

În primul rând, trebuie semnalat numărul foarte mare de sindicate (în prezent după mai multe etape de restructurări și reașezări sunt înregistrate oficial peste 5000 de sindicate, federații, confederații și blocuri sindicale).

Psihoza sindicatului unic (după modelul partidului unic) a declanșat, la scurt timp după căderea vechiului regim, o explozie sindicală. Constituirea unor sindicate libere a început chiar înaintea adoptării Legii nr. 54/1991, astfel că la începutul anului 1992 existau deja peste 9000 de sindicate de întreprindere, peste 11000 de sindicate profesionale, aproape 500 de sindicate de ramură.

Dintre numeroasele confederații sindicale cele mai importante sunt: “Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România – Frăția”, Confederația Națională Sindicală “Cartel Alfa”, Blocul Național Sindical, Confederația Sindicatelor democratice din România, Confederația Sindicală “Meridian”, Confederația Sindicatelor Miniere din România etc.

Această densitate sindicală reprezintă un procent de sindicalizare de circa 70%, rată deosebit de substanțială în raport cu situația din alte țări cu tradiții sindicale foarte vechi și neîntrerupte: Franța – 10%, Spania – 11%, S.U.A. – 15%, Japonia – 26%, Italia – 34%, Anglia – 39%.

Fenomenul explicabil după atâtea decenii de blocaj și închistare politică și sindicală are totuși și reversuri, nedorite nici de sindicaliști. Atomizarea mișcării sindicale înseamnă divizarea și slăbirea acesteia, ca și îngreunarea dialogului social. Această formă oarecum exacerbată a pluralismului sindical are ca explicație, în afara dorinței de libertate sindicală absolută și a existenței unor diferențieri profesionale și de interese specifice, multe orgolii ale unor lideri, precum și lipsa unei inițiative (ca și a dorinței sincere) de coordonare și unificare.

Fărâmițarea sindicatelor se manifestă atât la nivelul profesiilor (în minerit funcționează mai multe federații și confederații diferențiate atât pe categorii de minerit, cât și pe zone geografice; în învățământ și sănătate situația este tot atât de diversificată și divizată), cât și la nivelul ramurilor de activitate, dar și la nivel național.

De remarcat că, o asemenea dispersie nu este specifică țărilor cu tradiții îndelungate în mișcarea sindicală, unde, atât în evoluția lor istorică, dar mai ales în prezent tendința dominantă este coagularea și coordonarea. Este semnificativ în acest sens faptul că în Germania sindicatele sunt organizate după principiul: o întreprindere – un singur sindicat, o ramură de activitate – o singură federație și o singură centrală națională. În S.U.A. cele două mari centrale sindicale – ALFA și C.I.O. au fuzionat, iar în Anglia deși există 24 de uniuni sindicale ele sunt coordonate de Consiliul Național Executiv.

Patronatele sunt organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial.

Patronatele reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate, potrivit propriilor statute și în acord cu prevederile legii.

Majoritatea patronatelor au fost înființate anterior apariției Legii nr. 356/2001 și potrivit unor alte temeiuri legale se impune o explicație cu privire la situația lor juridică actuală.

Legea cadru a lămurit această problemă tranzitorie în mod parțial lăsând practicii judiciare să o rezolve complet. Astfel, patronatele constituite legal anterior publicării ei au fost obligate să depună la instanța competentă noul statut în concordanță cu prevederile acesteia. Nu s-a indicat însă nici instanța competentă (știut fiind că anterior instanța competentă era tribunalul, iar acum judecătoria) și nici soluția care trebuie să o dea.

Instanțele competente (care sunt judecătoriile de sediu în cazul patronatelor și uniunilor acestora și Tribunalul în cazul confederațiilor) au decis, cum era firesc, că depunerea noului statut este urmată de înscrierea în registrul respectiv și eliberarea certificatului doveditor.

În prezent, în țara noastră, există foarte multe organizații patronale, numărul total de organizații, federații, confederații și uniuni patronale depășind numărul 70.

Principalele organizații patronale din România sunt: Confederația Patronală din Industria României, Confederația Națională a Patronatului Român, Uniunea Generală a Industriașilor din România, Patronatul Național Român, Consiliul Național al Patronilor din România, Consiliul Național al Întreprinderilor private Mici și Mijlocii din România.

Bibliografie selectivă

C. Belu, Dreptul muncii, Editura Reprograph, Craiova, 2004;

V. Dorneanu, Introducere în dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii, Editura Fundației “România de mâine”, București, 2000;

Sanda Ghimpu, Al. Țiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 1998;

V.V. Popa, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2004;

I.Tr.Ștefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2002;

I.Tr. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2003;

Al. Țiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Rosetti, București, 2004;

N. Voiculescu, Dreptul muncii. Reglementări interne și comunitare, Editura Rosetti, București, 2003;

Roxana Cristina Radu, Dreptul muncii. Considerații teoretice și practice, Editura Alma, Craiova, 2006;

10. Marian Foca, Manualul liderului de sindicat. Libertatea de asociere, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006;

11. V. Dorneanu, Dialogul social: fundament al democrației economico-sociale, Editura Lumina Lex, București, 2006;

12. Eufenia Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Editura Lucman, București, 2004;

13. www.mmssf.ro

14. www.anofm.ro

15. www.ces.ro

16. www.dds.gov.ro

17. www.cnas.ro

18. www.cnpas.org