Leziunile Produse Prin Arme Albe In Practica Expertala Medico Legala

LEZIUNILE PRODUSE PRIN ARME ALBE ÎN PRACTICA EXPERTALĂ MEDICO-LEGALĂ

Cuprins

Introducere

Capitolul I Noțiuni introductive

I.1. Perspectiva istorică

I.2. Tipuri de arme albe

Capitolul II Metodologia expertizei medico-legale

II.1. Aspecte medicale și juridice ale efectuării expertizei medico-legale

II.2. Expertiza medico-legală pe cadavru

II.3. Expertiza medico-legală la persoane în viață

Capitolul III Tipurile de leziuni produse de arme albe în practica medico-legală

III.1. Plăgile produse prin obiecte și instrumente înțepătoare

III.2. Plăgile produse prin obiecte și instrumente tăietoare

III.3. Plăgile produse prin instrumente tăietoare-înțepătoare

III.4. Plăgile tăiate-despicate

III.5. Criterii de diferențiere a caracterului autoprodus de cel heteroprodus al leziunilor produse de și cu obiecte ascuțite

Capitolul IV Mecanisme tanatogeneratoare în leziunile produse prin arme albe

IV.1. Cauze directe de deces în traumatismele produse prin arme albe

IV.2. Cauze secundare de deces în traumatismele produse prin arme albe

IV.3. Mecanisme tanatogeneratoare

Capitolul V Aspecte legislative conform noului Cod Penal cu referire la omor, numărul de zile de îngrijiri medicale, vătămarea corporală și consecințe prevăzute de articolul 194, aliniat 1 Cod Penal

V.1. Evaluarea penală a consecințelor traumatismelor

V.2. Alte aspecte legislative și medico-legale privind regimul armelor albe

Concluzii

Bibliografie

Anexe (figuri, tabele, poze, etc

Introducere

Capitolul I Noțiuni introductive

Lucrarea de față își propune să abordeze problematica traumatismelor produse prin arme albe în practica expertală medico-legală.

Pentru ca acest lucru să fie pe deplin înțeles, trebuie făcută o scurtă prezentare a însemnătății și a rolului pe care arma și îndeosebi arma albă l-a avut în evoluția omului.

I.1. Perspectiva istorică

Arma a însoțit pas cu pas dezvoltarea omului modern, perfecționându-se odată cu el, încă de când acesta a făcut primii pași ca individ fabricant de unelte, la începutul timpurilor.

Omul și evoluția acestuia este strâns legată de capacitatea hominidului de a crea unelte. Astfel, vechimea uneltelor de piatră descoperite în diverse site-uri arheologice din Etiopia va localiza omul, pe scara evolutivă, ca dăinuind pe Pământ încă de acum 3,4 milioane de ani. [1] Cea mai veche unealtă de piatră, descoperită în anul 2010, în Etiopia, de către o echipă internațională condusă de către Shannon McPherron, are o vechime de 3,4 milioane de ani, și își câștigă astfel tiutlul de cea mai veche unealtă de piatră descoperită oriunde în lume. [2]

Aceste descoperiri confirmă și susțin teoria evoluționistă postulată de către Charles Darwin, în anul 1859, în celebra sa operă, Originea speciilor. [3] În lucrarea sa, Darwin susținea ideea de evoluție a unei noi specii din strămoșii acesteia (Fig. 1.1). [4]

Omul modern e definit ca fiind o ființă socială înzestrată cu rațiune și cu vorbire articulată, capabilă să-și confecționeze unelte de muncă, cu ajutorul cărora poate transforma realitatea în care trăiește. [5]

Dat fiind faptul că, la începuturile existenței lui, omul a fost un vânător, ne sugerează că, apariția primei arme a fost strâns legată de apariția primei unelte. După teoriile antropologilor, prima societate existentă în istoria umană a fost de tip vânător – adunător, societate care a ocupat aproximativ 90% din istoria umană, dăinuind până în urmă cu 12.000 de ani și fiind considerată cea mai de succes adaptare a speciei umane. [6]

Chiar dacă materialele folosite în scopul confecționării armelor făceau parte din categoriile lemn, os și diferite tipuri de rocă (silex, obisidian, bazalt, etc.) – materiale facil de procurat tocmai fiindcă se găseau în formă brută în mediul în care omul preistoric își ducea existența, ele sunt totuși diversificate ca model. Pe baza observației că o piatră cioplită va provoca leziuni mai adânci animalului sau că dacă acea piatră va fi atașată unei bâte, forța loviturii va crește, omul va face treptat trecerea de la simpla piatră, spre piatra cioplită, la atașarea ei, prin tendoane de animale sau rădăcini de plante, de un mâner, creând astfel toporul și sulița ori, cu scopul de a se situa la o distanță cât mai mare de pradă, de o vergea, dând naștere săgeții. Prin ingeniozitatea sa și spre a-și ușura munca, omul crează o gamă vastă de arme (Fig. 1.2.). Sulița datează de aproximativ 40.000 de ani, iar arcul și săgețile de acum 20.000 de ani.[7]

Trecând astfel de la epoca de piatră, spre un alt stadiu al evoluției umane și implicit, și al armelor, ajungem în epoca bronzului, unde sumerienii sunt prima civilizație care descoperă avantejele cuprului, în jurul anului 6000 î. Hr. și metalurgia, făcând astfel trecerea de la armă – unealtă de piatră spre armele de cupru. Începe astfel, prin răspândirea artei prelucrării metalului și în India, China și Europa, în jurul anului 3500 î. Hr., un nou stadiu în istoria armelor – arma – instrument de război.[8]

De-a lungul acestei epoci, omul aduce îmbunătățiri vechilor unelte – arme, sau descoperă și aplică noi concepte, apărînd astfel toporul, securea, secera, săgețile și scuturile, pumnalul, spada, lancea, etc., din cupru și bronz (Fig. 1.3.). [9]

Urmează apoi epoca fierului, în care oamenii încep să folosească fierul și oțelul ca material pentru fabricarea obiectelor de tăiat sau a armelor. [10]

Se poate urmări astfel evoluția armei. Unealta-armă din epoca de piatră va da naștere armei. Aceasta nu va avea utilitate gospodărească (munci domestice, agricultură), ci dacă nu una dublă, adică vânat și război, ea va fi folosită doar în sesnul strict de armă, cum e exemplul spadei, obiect aflat doar în dotarea războinicilor. Sigur, unele arme, cum ar fi, de exemplu, toporul, vor continua să poarte statutul de unealtă – armă, statutul lui fiind dat de momentul și locul utilizării, care putea fi spațiul domestic, tăierea de lemne ori funcția lui de topor de luptă, folosit în războaie.

Pe măsură ce societatea se dezvoltă, aparând noi categorii sociale și astfel noi activități, printre care și competițiile sportive, arma devine obiect utilizat și în aceste cercuri. Este cunoscut faptul că, în Grecia Antică, una dintre probele Olimpiadei era aruncarea suliței [11]. Celebrii gladiatori ai Imperiului Roman, atestați în secolul I î. Hr., și care se angajau în lupte violente cu alți gladiatori, animale sălbatice ori condamnați, au fost astfel denumiți datorită faptului că erau purtători de armă, cuvântul gladiator derivat fiind din latinescul gladius = armă. [12]

Sintetizând toate datele prezentate mai sus, putem să definim arma ca fiind o unealtă, obiect, aparat sau mașină, care servește în lupta împotriva inamicului, pentru atac, apărare, la vânat sau în unele probe sportive. [13]

Noțiunea de armă albă va fi pentru prima oară utilizată în Evul Mediu timpuriu, pentru a înflori în perioada cavalerească târzie, atunci cînd apare o primă manifestare a simbolisticii armelor. Armele sunt împărțite astfel în două categorii, arma albă, menită luptei corp la corp, onorabilă, considerată în mediul cavaleresc a fi armă nobilă și restul instrumentelor de luptă, cum ar fi praștia, arcul iar mai apoi arbaleta – arme viclene, menite luptei de la distanță, arme nedemne ce sugerează lașitatea atacatorului. Această segregare a armelor poate fi observată și în iconografie, unde îngerii, aducătorii dreptății apar înarmați cu spade și scuturi, pe când forțele răului, demonii sunt zugrăviți folosind harpoane, arcuri și săgeți ori sulițe (Fig. 1.4).

În evoluția sa, rolul armei se schimbă, devenind un simbol pentru purtătorul ei. Arma devine obiect personal, omul fiind legat de armele sale. Acest lucru este descris foarte bine în documentele istorice ce prezintă modul de viață și organizarea social-politică a vechilor germani, unde propunerile comandantului militar, liderul tribului, de exemplu, erau aprobate ori dezaprobate de către adunarea de oameni liberi prin zdrăngănitul armelor. Tot la acest popor, pentru a deveni bărbat și membru cu dreptuti depline al societății, tânărul trebuia să treacă prin botezul armelor, iar când se căsătorea, acesta trebuia să-și dovedească maturitatea aducând drept zestre spada, lancea și scutul său. Aceste arme urmau să-și însoțească proprietarul în mormânt. Se poate conchide deci că în astfel de comunități, armele marcau momente cruciale în viața individului, fiind deci un simbol al poziției sale sociale și al apartenenței acestuia la un grup de prestigiu cum ar fi cel al cavalerilor din ordine militare ori creștine.

Arma devine așadar un instrument complex, fiind utilizată nu doar în război, ci și ca piesă ceremonială, simbolistică ori ca obiect de preț. Apare spada folosită la încoronări, cum e faimoasa Joyéuse, spada lui Carol cel Mare, ce a fost folosită la ritualul de încoronare al regilor francezi până în secolul al XII-lea. Începând cu anul 1357, când apare prima mărturie scrisă, se instaurează tradiția sfințirii și oferirii unei spade simbol de către Papă unor suverani, tradiție ce a supraviețuit până în perioada modernă.

Pe lângă dezvoltarea armelor pentru un singur luptător, în antichitate apar și mașinăriile de război, cum ar fi berbecul și catapulta, menite a fi utilizate de către mai multe persoane. Acestea se perfecționează de-a lungul timpului pentru a fi treptat abandonate odată cu apariția prafului de pușcă.[14]

Descoperit de către alchimiști în China, prin secolul al IX-lea, praful de pușcă apare menționat pentru prima oară pe continentul european în anul 1267 în lucarea lui Roger Bacon, intitulată Epistola de secretis operibus artiis et naturae. Se dezvoltă astfel o nouă industrie, cea a armelor de foc, fenomen datorat atât perfecționării acestora, cât și costului scăzut de producție, ceea ce va înlesni utilizarea lor pe scară largă. Astfel puștile, pistoalele și tunurile câștigă teren în fața pumnalului, sabiei și spadei, acestea devenind arme de duel, ceremonii și competiții sportive. Desigur că această înlocuire are loc treptat, astfel că la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în dotarea soldaților participanți în războaiele de eliberare mai existau încă săbii și pumnale, ca în a doua jumătate a secolului XX armamentul să fie compus din arma de foc, baionetă și un cuțit. Arma albă pierde astfel teren în fața puterii nimicitoare a armelor de foc. [15]

Chiar dacă, pe fondul dezvoltării militare și a războaielor purtate de-a lungul timpului, industria armelor de foc se dezvoltă și, indiferent de gradul de dezvoltare al societății, infracțiunile contra vieții au fost de cele mai multe ori comise cu arme albe, cel mai frecvent fiind folosit cuțitul. Acest lucru are la bază atât considerente de ordin legal, deoarece în marea majoritate a statelor, cum este și cazul României, deținerea unei arme de foc este legiferată special, ceea ce limitează accesul individului la astfel de armament. Pe lângă acest lucru, s-a demonstrat că arma crimei este de obicei obiectul aflat cel mai la îndemâna făptuitorului, urmând ca abia apoi acest obiect să garanteze succesul acțiunii, cât și premiza ca autorul să nu poată fi prins. Un astfel de obiect trebuie să aibă o acțiune silențioasă și o construcție cât mai facilă, favorizând acționarea rapidă, în liniște și posibilitatea autorului de a abandona cât mai ușor obiectul, lăsând cât mai puține urme, încât identificarea acestuia să devină, la modul ideal, imposibilă. Comparativ cu pistolul, un cuțit poate oferi aceste avantaje. Pe de altă parte, atâta timp cât omul se folosește de unelte, el va găsi metoda de a le transforma în arme, așa cum în trecut, de exemplu, țăranii participau la războaie cu coase, furci, etc. [16]

Se poate concluziona astfel că armele albe au însoțit și vor însoți individul de-a lungul timpului, iar agresiunile contra persoanei vor fi mai des produse cu aceste tipuri de arme.

Se pretează, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a celor mai cunoscute și uzitate arme ății, infracțiunile contra vieții au fost de cele mai multe ori comise cu arme albe, cel mai frecvent fiind folosit cuțitul. Acest lucru are la bază atât considerente de ordin legal, deoarece în marea majoritate a statelor, cum este și cazul României, deținerea unei arme de foc este legiferată special, ceea ce limitează accesul individului la astfel de armament. Pe lângă acest lucru, s-a demonstrat că arma crimei este de obicei obiectul aflat cel mai la îndemâna făptuitorului, urmând ca abia apoi acest obiect să garanteze succesul acțiunii, cât și premiza ca autorul să nu poată fi prins. Un astfel de obiect trebuie să aibă o acțiune silențioasă și o construcție cât mai facilă, favorizând acționarea rapidă, în liniște și posibilitatea autorului de a abandona cât mai ușor obiectul, lăsând cât mai puține urme, încât identificarea acestuia să devină, la modul ideal, imposibilă. Comparativ cu pistolul, un cuțit poate oferi aceste avantaje. Pe de altă parte, atâta timp cât omul se folosește de unelte, el va găsi metoda de a le transforma în arme, așa cum în trecut, de exemplu, țăranii participau la războaie cu coase, furci, etc. [16]

Se poate concluziona astfel că armele albe au însoțit și vor însoți individul de-a lungul timpului, iar agresiunile contra persoanei vor fi mai des produse cu aceste tipuri de arme.

Se pretează, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a celor mai cunoscute și uzitate arme albe.

I.2. Tipuri de arme albe

Pumnalul

Este cea mai veche armă dintre armele albe, urmâd ca din el să se dezvolte, în epoca de bronz, spada. Este un cuțit mare, cu lamă dreaptă, de o lungime până la 40 de cm, peste această lungime considerându-se spadă. În vechime, pumnalul purta denumirea de akinakes. Este o armă de înțepare scurtă, cu lamă îngustă sau lată, dreaptă sau curbă, putând avea de la 1 la 4 tăișuri și mâner pentru o singură mână. Este o armă destinată a fi ținută în pumn, spre a putea fi utilizată cu o mișcare rapidă de împingere a brațului de sus în jos împotriva adversarului.

Cunoscut încă din neolitic, pumnalul avea o lamă lată, cu dublu tăiș și un mâner din același material, piatră, care în cazul unor modele avea formă de evantai, spre a fi mai bine poziționat în mână pentru lovire.

Începând cu epoca de bronz, pumnalele încep să capete forme și decorațiuni variate.

Pumnalul nu joacă un rol important până în secolul XIII, funcția de armă de înțepare fiind îndeplinită până în acel moment de către sax. Pumnalul era considerat ca fiind o a treia armă, cavalerii folosindu-se inițial de lance pentru a împunge, apelând apoi la spadă, pumnalul fiind folosit în cazul în care spada se pierdea în luptă.

În viața civilă, pumnalul era preferat de nobili, burghezi și țărani deoarece putea fi purtat singur, pe o parte, neincomodând posesorul.

La sfârșitul secolului al XIII-lea, pumnalul e reintrodus ca armă de război, cauza fiind probabil folosirea crescândă a platoșelor, scopul folosirii pumnalului fiind de a înțepa în locurile mici, neprotejate de platoșă, în timpul luptei corp la corp. Pumnalul folosit pentru aplicarea loviturii de grație, denumit misericordia avea o lamă îngustă, prezentând mai multe muchii pe secțiune.

Datorită formelor mânerului, pumnalele capătă denumiri speciale, astfel pumnalul reniform (Fig. 1.5.) dispune de niște îngroșări evidente, de forma unor bulbi, în partea de jos a mânerului. Plăselele se lărgesc spre partea superioară având adesea un capac de metal aplicat deasupra. Pe la sfârșitul secolului XIV, apar pumnalele prevăzute cu o plăcuță arcuită de metal, situată între mâner și inserția lamei, ce uneori e arcuită și prelungită până la vârful lamei. Se poate concluziona că aceste pumnale erau folosite ca opritor/captator pentru alte lame.

Între secolele XII – XVI, apare pumnalul tip plăcuțe (Fig. 1.5.). Mânerul acestui tip de pumnal avea la ambele capete o plăcuță rotundă, iar lama, asemănătoare lamei de cuțit, era foarte subțire, prezentând mai multe muchii pe secțiune.

Alt tip de pumnal, basilardul, cu garda de parare plată, dreaptă ori curbă, din aceeași bucată cu cârligul de la baza mânerului, deasupra căruia sunt montate plăselele. Lamele, cu tăiș dublu, sunt late în partea superioară, subțiindu-se considerabil spre vârf (Fig. 1.5.).

Un tip de pumnal apărut în Italia, denumit și utilizat în țările europene până la jumătatea secolului al XVII-lea este pumnalul de mână stângă cu lame mobile. Își datorează denumirea faptului că, din lama centrală, îngustă, pornesc două lame laterale, situate la un unghi de 50-70 de grade. Închis, pumnalul are formă obișnuită, dar în momentul acționării unui buton sau tragerii de un mâner situat la baza lamei, acționate de un arc montat în interior, se eliberează cele două lame laterale.

Tot de proveniență italiană este și stiletul, un pumnal de dimensiuni mici, cu 3 sau 4 muchii pe secțiune, garda de parare fiind scurtă și dreaptă. Era preferat de asasini, deoarece, datorită dimensiunilor sale, era ușor de ascuns sub îmbrăcăminte.

Purtat cu predominanță la brâu, pe partea dreaptă sau stângă, în spate ori în față, pumnalul și-a câștigat renumele de armă perfidă, folosită în comiterea de omoruri mișelești. El nu a fost considerat, spre deosebire de spadă și lance, un simbol al puterii ori dreptății. [17]

Katarul și coarnele fachirului, sunt pumnale de proveniență indiană. Katarul, pumnalul hindus, se deosebește de restul tipurilor de pumnale deoarece e fabricat în întregime din oțel, având mânerul în forma literei H, pentru a putea fi fixat în pumn. Coarnele fachirului, o armă alcătuită din două pumnale arcuite, poziționate opus, fiind fabricat din coarne de animal la al căror capăt e fixată o țeapă de oțel, era folosit de fachiri, ca armă de apărare, deoarece, fiind oameni sacri, aceștia nu aveau voie să poarte arme obișnuite. [18]

Hangerul, de origine orientală, este un pumnal mare, cu lamă încovoiată.[19]

Spada

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, spada este o armă albă formată dintr-o lamă dreaptă, cu două tăișuri, gardă și mâner, cu care se poate tăia și împunge (Fig. 1.6.). [20]

Spada e prevăzută cu un vârf ascuțit, ce indică o dublă destinație de folosire, lovire și înțepare, iar o rotunjire în partea din față a armei indică o simplă armă de lovire. Dacă arma e puternic subțiată înspre partea din față, atunci ea e menită a fi armă de înțepare. Pe mijlocul lamei sunt prezente niște canale, care pe lângă că reduc greutatea armei, o fac și extrem de elastică. În partea superioară, lama era sudată de mâner sau fixată într-un cârlig. Mânerul prezintă la capăt un buton, care acționa ca și contragreutate pentru lamă, dar conferea și ținută în timpul luptei, împiedicând totodată alunecarea armei din mână. O lamă de lungime mare, grea, necesita un mâner lung și un pat greu. Garda pentru parare, menită a proteja mâna de pe mânerul spadei de armele inamice, s-a dezvoltat din discul plat pentru delimitare. (Fig. 1.6.)

Spada era adăpostită, de obicei, într-o teacă de lemn îmbrăcată în piele, fiind purtată de obicei pe partea stângă cu centură sau ham.

Lama a avut, de-a lungul timpului, diverse lungimi și forme (ondulată, dințată, dreaptă), deoarece trebuia adaptată la posibilitățile tehnice ale epocii, precum și la modul de utilizare în luptă a armei în raport cu strategia și tehnica militară, alte categorii de armament, echipamentul defensiv specific epocii.

În perioada feudală, spadele erau fabricate în centre de producție, ajungând prin comerț pretutindeni în Europa. Spadele de ceremonie deveneau, în mâna artiștilor fierari, adevărate opere de artă, făurite din metale prețioase, cu încrustrații deosebite, cu mâner și gardă din materiale deosebite, cum ar fi, de exemplu, fildeșul.

Spada, dintre toate armele lumii occidentale, s-a bucurat de-a lungul timpului, de cea mai bogată însemnătate simbolistică, ceremonială, religioasă și judiciară. Spadele regale ale marilor conducători, ori ale eroilor legendari, cum ar fi spada Excalibur, a regelui Arthur ori Durndart a lui Roland, purtau mesajul puterii și al supranaturalului.

Din simbolistica judiciară este de menționat sabia lui Damocles, ca fiind în tradiția antică, semnul puterii asupra celor slabi. Justiția ține în mâna dreaptă spada, iar arhanghelul Mihail e reprezentat ținând în mâini o spadă și o balanță. În judecata capitală spada, spre deosebire de ștreang, e considerată obiect nobil de execuție. La întemeierea unui oraș, o spadă se înfingea în pământ. [21]

Rapiera este o spadă foarte zveltă, cu lama dreaptă și fină, cu unul sau două tăișuri și gardă complexă, care acoperă pumnul, folosită cu precădere în dueluri. [22]

Floreta

Precum îi spune și numele, ce provine din franțuzescul fleuret, însemnând împuns, floreta este o armă cu mâner, prevăzută cu o lamă lungă, îngustă, cu tăiș simplu sau dublu, cu trei sau patru muchii, utilă atât în cazul înțepării dar și pentru aplicare de lovituri ușoare, nepenetrante (Fig. 1.7.). Se aseamănă ca funcție cu pumnalul lung. Se aseamănă aproape perfect cu spada, din punct de vedere al lamei și mânerului.

Originară în Italia secolului al XV-lea, țară în care arta duelului – scrimei se bucură de o deosebită apreciere. Posedă un pat elaborat, pentru protejarea mâinii, cel mai răspândit model fiind inițial cel de cruce. Diferențele dintre spadă și floretă apar la nivelul gardei de parare, ce poate fi dreaptă sau în forma literei S, ce poate să fie răsucită spre a forma toartele. Unele modele au ca apărătoare un coș tip grilaj. Indiferent de formă, mânerul e menit să poată apăra eficient împotriva armelor de înțepare și lovire ale adversarului în cazul în care lovitura e parată cu lama. Astfel, lama adversară va aluneca pe propria lamă și se va opri în garda de protecție a mâinii. Garda de parare apără mâna și în caz de lovitură directă asupra mâinii, dar nu e eficientă în fața atacului de înțepare efectuat cu o altă floretă. O îmbunătățire împotriva acestui tip de atac apare în secolul al XVII-lea, când începe folosirea gărzii tip farfurie (Fig. 1.7.).

Datorită lungimii lamei, floretele nu erau potrivite ca arme militare, pentru echiparea călăreților sau luptătorilor pedeștri, de aceea în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, apare un nou model de floretă, cu lama mai scurtă și mai lată, renunțându-se la gardele lungi sau la toartele de parare, utilizându-se cele rotunde, ce puteau fi mărite până la dublare la unele modele.

Din punct de vedere al simbolisticii, floreta a înlocuit definitiv spada în rândul straturilor sociale privilegiate. [23]

Sabia

Este o armă individuală menită a fi utilizată în lupta corp la corp, medievală sau modernă, cu scopul de a lovi și împunge, prevăzută cu o lamă curbată, ascuțită la vârf și pe latura exterioară a curburii, iar în general, excepție făcând Orientul Extrem, cu un mâner curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.

Încovoierea e menită a asigura ținuta corespunzătoare, deoarece sabia era prevăzută cu un mâner simplu, fără cap. În scopul protejării mâinii, exista garda de parare, deși cum e exemplul șeșcii caucaziene, unele modele puteau să se prezinte fără această gardă (Fig. 1.8.).

Fiind ușoară, sabia era preferată de trupele rapide ale cavaleriei, deoarece datorită lamei sale încovoiate, era potrivită pentru înțepare și lovire rapidă în toate direcțiile. Efectul de tăiere era obținut de către luptător prin tragerea armei spre sine în momentul lovirii.

Curbura diferă de la un tip de sabie la alta, lamele mai puțin curbate fiind mai eficiente decât cele cu o curbură mai pronunțată. Sabia nu putea străpunge o platoșă puternică.

Cunoscută de către persani încă din mileniul 2 î. e. n., sabia a luat naștere și s-a răspândit din Orient spre Europa de Est – Ungaria secolelor IX – X, iar în Europa centrală, datorită folosirii platoșelor, împotriva cărora era mai eficientă spada grea de lovire ori spada puternică pentru împungere, sabia e adoptată abia în secolul al XVII-lea. [24]

Sabia persană – shamshir, e prevăută cu o lamă subțire, îngustată puternic spre vârf și puternic curbată. Partea de sus a mânerului, prevăzută cu capac, este aplecată spre partea tăișului. Gardele de parare sunt drepte, lățindu-se puternic spre a forma un scut de mijloc. [25]

În cadrul școlilor de scrimă din Germania, apare la sfârșitul secolului al XV-lea, o armă încovoiată, cu tăiș tocit, cu lamă foarte lată, ascuțită spre vârf, așa-numitul Dusack. Sabia nu avea mâner, partea superioară a lamei fiind prevăzută cu o spărtură în care se puteau introduce patru degete.[26]

În Polonia, de la mijlocul secolului al XVII-lea, se răspândește modelul turcesc de sabie – karabela. Caracteristic acestui model e capul stilizat de vultur aplecat pe o parte, dispus la capătul mânerului. Ulterior, acest tip de mâner va fi întâlnit și la alte tipuri de arme de înțepare și lovire, cum e exemplul paloșului. Gardele de parare, drepte, se termină în mici butoni, în formă de dragoni sau flori, puternic aplecați în jos. Purtată inclusiv la costumație civilă, karabela era echivalentul polonez al floretei. [27]

Până la sfârșitul secolului XX, săbiile au făcut parte din armamentul de război al majorității țărilor europene. Săbiile erau produse în manufacturi din Europa, cele mai celebre armurerii fiind Sollingen, din Germania, vestită pentru calitatea de prelucrare a oțelului; armureriile de la Toledo – Spania, Trivelli – Italia și Cluet – Franța, fiind cunoscute încă din secolele medievale.

Descrierea săbiilor nu este completă fără a menționa sabia samurailor, o adevărată capodoperă, modelul ideal al unei arme ce cucerește prin forță, flexibilitate și rezistență. Japonezii stăpâneau încă din secolul XVII tehnologia de obținere a unor aliaje fier – oțel bine omogenizate, precum și metode de tratare termică parțială, șlefuire și lustruire ce ducea la rezultate situate la limita superioară a posibilului. Momentan, pe teritoriul Japoniei, există aproximativ 250 de fierării ce produc săbii ce depășesc prin calitatea dar mai ales frumusețea lor chiar și cele mai bune produse din istoria săbiilor.[28]

Baioneta

Scopul utilizării inițiale al baionetelor nu este bine cunoscut dar, indiferent că au fost utilizate în scopuri militare sau de vânătoare, baioneta este alcătuită dintr-o lamă cu tăiș simplu sau dublu, tăișul posterior fiind scurt, un mâner de parare și un vran pentru înșurubare pe țeava puștii.

Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, armele cu cremene prevăzute cu baionetă atașabilă au înlocuit sulița lungă. În momentul atașării baionetei la arma cu cremene, execuția focului era imposibilă, astfel manevra se realiza abia după tragerea ultimului foc, baioneta fiind purtată într-o geantă.

Baioneta putea fi pierdută cu ușurință de către soldat, putănd fi ușor înlăturată printr-o lovitură aplicată de către inamic. Au fost astfel încercate diferite modalități de prindere a baionetei, unul dintre acestea fiind baioneta cu țevișoară sau manșon, cu ajutorul cărora putea fi montată pe țeava puștii; manșonul fiind dispus cu o despicătură ce înlesnea montarea baionetei pe țevi de diferite diametre.

Momentan, baioneta este singura armă albă din dotarea standard a trupelor de infanterie (Fig. 1.9.). [29]

Toporul, barda și securea de luptă

Toporul a apărut încă din vechime, ca armă de lovire, la populațiile războinice. Vikingii, de exemplu, roteau topoarele deasupra capului înainte de lovitura finală (Fig. 1.10.).

În evul mediu, topoarele erau utilizate de către pedestrași, pentru lupta corp la corp sau pentru a fi aruncate la distanță în inamic sau în calul acestuia.

Atât cu toporul, cât și cu ajutorul securii – un topor ce are o lamă cu muchie mai mare, erau utilizate pentru tăierea arborilor pentru construirea întăriturilor ori facerea focului. [30]

Barda este prevăzută, pentru mărirea suprafeței de lovire, cu o lamă cu tăiș lat, subțire și curbat. În cazul cavaleriei, ele puteau fi mânuite călare, cu una sau două mâini. [31]

Tomahowk-ul, toporul de luptă al indienilor americani, este prevăzut cu o lamă mai mică, alungită, fiind atașat unei cozi lungi și ușoare de lemn. [32]

Secerile și coasele

Erau folosite de pedestrași pentru lupta corp la corp sau pentru a tăia picioarele cailor adversarilor. [33]

Ghioaga și buzduganul

Ghioaga, o bucată de lemn tare, prevăzută cu un capăt mai bombat, în care erau țintuite cuie cu capete groase, a trebuit îmbunătățită datorită apariției platoșelor mai puternice. Apare astfel, în secolul al XIII-lea, buzduganul, cu capul prevăzut cu ridicături sau vârfuri, confecționat din fier sau bronz, pe el fiind aplicat mânerul. După secolul al XV-lea, pe capul buzduganului, pentru a-l ușura și a-i conferi un mai bun efect de lovire, se vor atașa cinci, șase sau șapte lame de lovire. Acest tip de buzdugan avea mânerul fabricat tot din fier, poziționarea mâinii pe el fiind delimitată de două plăcuțe rotunde. Purtarea la curea a armei era posibilă datorită atașării unui cârlig pe capul buzduganului sau a unui inel la capătul mânerului (Fig. 1.11.).

Buzduganul – pumnal, o formă mai specială de buzdugan, imita un pumn strâns, ce se continua cu o țeavă de fixare de forma unei manșete, ce atașa capul mânerului.

Din punct de vedere al simbolisticii, buzduganul reprezenta un însemn de comandament, fiind adesea bogat ornat. [34]

Biciul de război

Alcătuit dintr-un mâner cu un laț de care se atașa la capăt o bilă de fier sau de lemn, biciul era utilizat în Evul Mediu pentru a lovi în armuri. [35]

Sulița

Simbolul germanic al bărbatului liber, această armă e utilizată încă la vânătoare sau în războaie civile. Are o construcție simplă, fiind alcătuită dintr-o prăjină la capătul căreia e fixată, prin intermediul unor cuie, benzi din piele, material textil sau bolțuri, o țevișoară cu o lamă.

Există două tipuri de sulițe:

sulița de înțepare,

sulița de aruncare, mai subțire, cu o greutate mai mică, prevăzută cu o parte metalică cu rol de contragreutate la celălalt capăt al prăjinei. [36]

Lancea

Forma este asemănătoare suliței. A fost utilizată de către călăreții războinici, fiind de asemenea și arma turnirurilor. Cărărețul ținea arma sub braț, pentru protejarea mâinii fiind fixat pe prăjină, un mic scut. Odată cu îmbunătățirea armurilor, lancea a devenit tot mai mare și mai grea, pentru a crește forța de lovire a călărețului. [37]

Halebarda

Spre deosebire de securea de luptă, este dispusă în partea superioară cu un vârf de împungere, iar în partea inferioară o lamă lată pentru lovire (Fig. 1.12).

Un model de halebardă ușoară, denumit pertuizana, a fost utilizat în luptă între secolele XV – XVII.[38]

Cercul de război

Arma zeului Vishnu, chakram-ul purtat în vârful unui turban conic, este un cerc de oțel plat cu marginea exterioară prevăzută cu zimți, fiind folosit de triburile Sikh din nord vestul Indiei. Înainte de a fi aruncat, cercul se rotea puternic pe degetul arătător sau se ținea strâns între degetul arătător și police, fiind apoi proiectat cu o mișcare bruscă ce pornea din dreptul pieptului.[39]

Bumerangul

Confecționat dintr-o bucată de lemn curbat care, aruncat la distanță, se întoarce la locul inițial dacă nu și-a lovit ținta, bumerangul este arma tradițională a aborigenilor australieni.[40]

Șișul

Conform Dicționarului Limbii Române, e un pumnal cu lamă lungă și îngustă, ascunsă într-un baston ce îi servește cu scop de teacă.[41]

Primele modele au apărut în Roma antică și în Japonia. În Europa, apare în secolul al XVIII-lea, odată cu înlocuirea, în înalta societate a săbiilor, ca semn de distincție al înaltei societăți, cu bastoaele, popularitatea lor durând până în secolul al XIX-lea.

Lemnul de Malacca era cel mai frecvent utilizat material în fabricarea șișului. În ziua de azi, șișurile de colecție pot avea mânere de argint, teaca-baston fiind confecționată din lemn de Malacca sau bambus. Există și modele ornate cu capete de animale, cranii, diverse embleme, etc., lama este cel mai adesea realizată din oțel inoxidabil.

Printre mecanismele de blocare ale lamei în loc se numără cel de răsucire-blocare și de apăsare eliberare (Fig. 1.13.).[42]

Boxul

Armă de lovire, fiind alcătuit dintr-o placă de metal prevăzută cu găuri pentru degete ce are o creastă cu sinuozități, cu care se atacă ținând pumnul strâns. Pe curbura externă, poate să prezinte țepi sau cârlige. (Fig. 1.14.)

Capitolul II: Metodologia expertizei medico-legale

Medicina legală este o disciplină care își pune cunoștințele în slujba justiției ori de câte ori pentru lămurirea unor cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical și/sau biologic.

Legat de această afirmație, Mina Minovici spunea: ,,Medicul legist va avea experiența, capacitatea, judecata clară, cunoștințe, pentru că munca sa este rezultatul cooperării științifice, adevărului și dreptății. Înainte de a fi savant, el va fi un om cinstit. El are ca îndrumător doar conștiința. Vocația medicului legist este deci o vocație a medicinii și a dreptului”.

Una dintre caracteristicile esențiale ale medicinii legale este caracterul său de interdisciplinaritate, care presupune utilizarea cunoștințelor tuturor specialităților medicale în folosul științelor social-juridice, conferindu-i astfel pofilul unei discipline de sinteză. Materializarea acestui profil presupune perfecționarea continuă a metodologiei și tehnicilor expertizei care, în ultimă instanță, realizează o probațiune științifică iar, pe de altă parte, contribuie la prevenirea fenomenului infracțional. Raporturile medicinii legale cu celelalte discipline medicale și biologice sunt deci necesare în activitatea de expertiză, de probațiune în justiție, reflectându-se în dreptul penal, civil, al familiei și al muncii[43] (Fig. 2.1.).

II.1. Aspecte medicale și juridice ale efectuării expertizei medico-legale

În România, activitatea medicului legist este reglementată legal conform prevederilor existente în Noul Cod de procedură penală, actualizat la 7 februarie 2014. Următoarele articole fac referire la atribuțiile medicului legist, prezentarea lor în cele ce urmează favorizând o mai bună înțelegere a procesului ce trebuiește riguros urmat în elaborarea expertizei medico-legale, atât la persoana în viață, cât și la persoana decedată. [44]

Articolul 172 – Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării

Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

Expertiza se dispune, în condițiile articolului 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.

Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale.

Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.

La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.

Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.

Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.

După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.

Articolul 173 – Numirea expertului

Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.

Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți.

Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de către acea instituție, potrivit legii.

Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.

Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte instituții sau avizul acestora.

Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați.

Articolul 175 – Drepturile și obligațiile expertului

Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.

Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.

Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.

Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.

Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate, sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea specială.

Expertul poate beneficia și de măsuri de protecție, în condițiile prevăzute la articolul 125.

Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în încheierea instanței. Termenul-limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.

Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului sau a instituției desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.

Articolul 177 – Procedura efectuării expertizei

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat.

La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului, obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.

Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expertizei profesionale.

Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.

Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispozițiile articolul 173 alineatul (3), nefiind necesară prezența expertului în fața organului judiciar.

Articolul 178 – Raportul de expertiză

După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un raport.

Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Opiniile separate se motivează în același raport.

Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

Raportul de expertiză cuprinde:

partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și dacă au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;

concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea raportului.

Articolul 180 – Suplimentul de expertiză

Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.

Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.

Articolul 181 – Efectuarea unei noi expertize

Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii.

Articolul 1811 – Obiectul constatării și raportul de constatare

Organul de urmărire penală stabilește prin ordonanță obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

Raportul de constatare cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor și echipamentelor utilizate și concluziile constatării.

Articolul 184 – Expertiza medico-legală psihiatrică

În cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.

Expertiza se efectuează în cadrul instituției medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.

Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obținerea consimțământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența unui avocat ales sau din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul minorului, și în prezența ocrotitorului legal.

În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispozițiile articolului 265 alineatele (4) – (9) se aplică în mod corespunzător.

În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.

În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.

Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz, mențiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică, denumirea infracțiunii; faptele și împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesității luării măsurii internării și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit. Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți.

Judecătorul de drepturi și libertăți fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligația de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum și avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei și propunerea formulată de procuror.

Soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezența suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta.

Participarea procurorului și a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.

În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecătorului trebuie să cuprindă:

datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;

descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridică și denumirea infracțiunii;

faptele și împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului;

motivarea necesității luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit;

durata măsurii internării.

După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți informează administrația locului de deținere despre măsura internării și dispune transferul arestatului într-o secție de psihiatrie a unui penitenciar-spital.

Împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunțare. Contestația împotriva încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.

Contestația formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se soluționează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia și nu este suspensivă de executare.

În vederea soluționării contestației formulate de procuror, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.

În vederea soluționării contestației formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară comunică acestuia și procurorului data stabilită pentru judecarea contestației și le acordă posibilitatea de a depune observații scrise până la acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezența suspectului sau inculpatului, participarea procurorului și formularea de concluzii orale de către aceștia sunt necesare pentru justa soluționare a contestației.

În cazul admiterii contestației formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare și externarea, dacă este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deținut sau arestat chiar și în altă cauză.

Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea contestației. Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestație.

În cursul judecății, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile articolului 265.

Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanță în cursul judecății la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice. Dispozițiile alineatelor (6) – (19) se aplică în mod corespunzător.

Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele completului de judecată care a dispus măsura, încunoștințează despre aceasta și despre locul internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum și instituția medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituția de specialitate are obligația de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.

Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliție.

În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți, sau instanța ce a dispus măsura internării într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, informează, de îndată, administrația locului de deținere sau arestare despre măsura dispusă.

Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanța asupra necesității prelungirii măsurii internării cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conțină descrierea activităților efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea. Dispozițiile alineatelor (6) – (24) se aplică în mod corespunzător.

În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia. Sesizarea se soluționează de urgență, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Încheierea pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță nu este supusă niciunei căi de atac.

Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 247, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii de siguranță a internării medicale provizorii.

Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile articolului 72 din Codul penal.

Articolul 185 – Autopsia medico-legală

Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.

Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.

Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate solicita opinia medicului legist.

Autopsia se efectuează în cadrul instituției medico-legale, potrivit legii speciale.

La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptați și specialiști din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepția medicului care a tratat persoana decedată.

Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru stabilirea identității, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic judiciar.

Organul de urmărire penală trebuie să încunoștințeze un membru de familie despre data autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei.

Medicul legist care a efectuat autopsia întocmește un raport de expertiză, care cuprinde constatările și concluziile sale cu privire la:

identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută;

felul morții;

cauza medicală a morții;

existența leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces;

rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate de la cadavru și a substanțelor suspecte descoperite;

urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate;

data probabilă a morții;

orice alte elemente care pot contribui la lămurirea împrejurărilor producerii morții.

Articolul 189 – Expertiza toxicologică

În cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicații, se dispune efectuarea unei expertize toxicologice.

Produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicația sunt trimise instituției medico-legale sau unei alte instituții specializate.

Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul substanței toxice, cantitatea, calea de administrare, precum și consecințele posibile ale substanței descoperite, cât și alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.

Articolul 194 – Prezența altor persoane la cercetarea la fața locului și la reconstituire

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune prezența medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară.

Pe lângă articolele prevăzute în Noul Cod de procedură penală, organizarea și activitatea instituțiilor de medicină legală e reglementată de Legea cu numărul 459/2001, aflată în vigoare de la 27. 07. 2001, articolul 1, după cum urmează:[46] „Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenței medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.” [47]

Acestea fiind prezentate, este lesne de înțeles că expertiza medico-legală este obligatorie în toate cazurile în care organul de urmărire penală, prin eliberarea unei ordonanțe, dispune efectuarea acesteia spre clarificarea circumstanțelor în care s-a produs fapta cercetată. Ea reprezintă unul dintre cele mai importante aspect ale practicii medico-legale, fiind încadrată legal, conform articolului 172, alineatul (11) în categoria expertizelor.

Expertizele pot fi clasificate, după natura probei pusă la dispoziția medicului legist de către organul de urmărire penală ca fiind:

expertize pe cadavru,

expertize pe persoane în viață,

expertize pe bază de acte medicale,

expertize de laborator.

II.2. Expertiza medico-legală pe cadavru

Se realizează în baza unei ordonanțe și e reprezentată de totalitatea elementelor tactice și tehnice ce se aplică în vederea soluționării obiectivelor formulate de organele de cercetare penală în ordonanță sau a obiectivelor generale ale expertizei.

Expertiza medico-legală nu are reguli fixe, adaptându-se particularității fiecărui caz.

Ordonanțele, pe de o parte, furnizează informații asupra împrejurărilor în care s-a produs decesul – date care rezultă din procesul verbal întocmit la fața locului și din datele de anchetă, iar pe de altă parte se formulează întrebările – obiectivele la care trebuie să se răspundă în raportul de expertiză la capitolul concluzii.

Expertiza medico-legală pe cadavru va parcurge următoarele etape:

Examenul la fața locului ce va fi efectuată în echipă operativă, alcătuită din:

procuror,

polițiști,

medic legist.

Această etapă, adică examinarea locului unde cadavrul a fost găsit (care poate fi diferit de locul comiterii faptei) putând fi făcută ulterior, stabilindu-se conexiuni între acesta și descoperirile efectuate la examenul cadavrului.

Atribuțiile medicului legist sunt de a examina poziția cadavrului și îmbrăcămintea acestuia, deoarece hainele pot oferi unele indicii anchetatorilor, cum ar fi:

urme ale solului care, prin modul de dispunere pot oferi informații asupra mecanismului de producere al leziunilor (cădere, târâre, etc.);

particularități cum ar fi sfâșierile ori rupturile pot oferi indicii despre dinamica agresiunii;

în caz de accidente rutiere poate fi evidențiat: desenul pneurilor, amprenta măștii radiatorului, a farului, urme de vopsea, etc.;

în cazul agresiunilor cu arme albe: tăieturi ce corespund sediului plăgilor constatate pe corpul victimelor;

în caz de împușcare: urme datorate factorilor suplimentari (urme de pulbere nearsă, arsuri, urme de fum, etc.);

produse biologice:

sânge ce poate fi al victimei sau al agresorului,

spermă în suspiciune de viol,

alte produse biologice: urină, fecale, fire de păr, etc.

Examenul corpurilor delicte la fața locului are următoarele obiective:

evidențierea existenței eventualelor urme biologice pe suprafața acestora;

corespondența posibilă dintre leziunile cadavrului și corpul delict.

Examenul cadavrului – autopsia propriu-zisă.

În concordanță cu legile de deontologie medicală, autopsia medico-legală trebuie să respecte demnitatea ființelor umane.

Înainte de începerea autopsiei, trebuie parcurse următoarele etape:

precizarea orei, datei și locului efectuării autopsiei;

înregistrarea numelor și rolurilor tuturor persoanelor autorizate să participe la autopsie;

înregistrarea pe suport fotografic sau video a corpului decedatului, îmbrăcat și dezbrăcat și a descoperirilor cu caracter relevant constatate pe parcursul examinării externe a cadavrului;

examinarea detailată ale obiectelor de vestimentație ale decedatului;

dacă se constată existența leziunilor pe cadavru, evidențierea unei corespondențe între aceste leziuni și eventualele deteriorări ale obiectelor de vestimentație;

în cazul existenței sau suspicionării existenței de corpi străini, dar nu numai, efectuarea de radiografii;

recoltarea de lichide de la nivelul orificiilor naturale;

spălarea plăgilor mușcate cu apă distilată și recoltarea pentru analize a lichidelor;

în cazul persoanelor decedate în unități de îngrijire medicală, obținerea documentelor medicale, cum ar fi foaia de observație, datele de laborator, etc..

Etapele autopsiei parcurg atât efectuarea unui examen extern, cât și a unui examen intern.

Examenul extern al cadavrului

Capabil de a furniza elemente importante legate de circumstanțele survenirii decesului victimei, implică, pe lângă examinarea hainelor victimei și examenul minuțios al cadavrului, evidențiindu-se toate leziunile de violență precum și stabilirea caracterului vital al acestora.

După dezbrăcarea cadavrului, examenul extern se efectuează sistematic: cap – gât – trunchi – membre superioare – membre inferioare, evidențiindu-se următoarele aspecte:

date generale cu privire la decedat:

sex,

vârstă,

tip constituțional,

înălțime,

greutate,

status nutrițional,

culoarea tegumentelor,

caracteristici speciale:

cicatrici,

tatuaje,

amputații, etc.

modificările postvitale, menționându-se localizarea acestora, precum și caracterul acestora raportat la diferite manevre;

modificările produse de mediu;

leziunile traumatice evidențiate la examenul inițial al cadavrului, precum și leziunile nou constatate,

examinarea și descrierea meticuloasă a orificiilor naturale;

caracteristicile firelor de păr, cum ar fi culoarea, densitatea, lungimea, distribuția, inserția – atât de la nivelul capului victimei, cât și de pe corpul acesteia;

descrierea aspectului primar al leziunilor de violență;

examinarea piramidei osoase nazale, narinelor și mucoasei nazale;

examenul pavilioanelor auriculare, a regiunii retroauriculare și a meatului auricular extern;

examinarea ochilor, cu precizarea culorii irisului, sclerei și conjunctivei și a posibilelor modificări pupilare ce pot sugera mecanismul de producere al morții;

examinarea tegumentului de la nivelul feței, menționând, dacă există leziuni traumatice primare (hetero- sau auto-produse), peteșii, modificări tegumentare lezionale sau depuneri anormale la acest nivel;

examinarea lichidelor descoperite la nivelul orificiilor naturale, precizându-se cantitatea, culoarea, mirosul și fluiditatea acestora;

pentru vizualizarea petelor de spermă, cadavrul va fi examinat cu o lampă cu ultraviolete;

descrierea și examenul gâtului, cu evidențierea șanțului, excoriaților, echimozelor ori a mobilității anormale ce poate exista în acest segment, precum, dacă este cazul, descrierea în raport cu reperele anatomice clasice a punctelor de injecție sau a locului unde se inseră cateterele venoase centrale;

examinarea și descrierea toracelui;

examinarea și descrierea abdomenului, cu precizarea existenței leziunilor de violență ori a celor chirurgicale, precizând vechimea acestora, existența tuburilor de dren, consistența abdomenului și caracteristicile tegumentului;

examinarea și descrierea organelor genitale externe și a regiunii anale;

examinarea și descrierea membrelor, cu precizarea modificărilor de formă, ori a mobilității anormale, existența de cicatrici recente sau vechi sau urme de puncție, examinarea atentă atât a fețelor palmare a mâinilor pentru a evidenția leziuni produse prin autoapărare activă, cât și a fețelor dorsale pentru a evidenția leziunile de autoapărare pasivă ori cele apărute în urma căderii ori târârii; examinarea unghiilor și a depozitului subunghial pentru eventuala evidențiere a urmelor materiale;

examinarea tegumentului detașat în anumite condiții de prezervare a cadavrului.

Incizii suplimentare la nivelul tegumentului sau chiar recoltarea acestuia pot fi necesare în cazul în care se dorește efectuarea examinărilor secundare, ce pot fi necesare în caz de arsură termică, ori existența unei mărci electrice ori a unei plăgi împușcate.

Examenul intern al cadavrului

Se realizează sistematic, prin deschiderea celor trei cavități: cap, torace, abdomen, cu parcurgerea obligatorie a următoarelor etape:

precizarea existenței lichidelor anormale,

precizarea prezenței gazelor,

precizarea aspectului macroscopic al viscerelor, cât și aspectul acestora pe diferite planuri de secțiune,

dimensiunile și masa organelor parenchimatoase,

deschiderea obligatorie a vaselor mari și a organelor cavitare,

recoltare de sânge și probe bilolgice în vederea efectuării examenelor de laborator – toxicologic, grup sanguin, microbiologic, virusologic, etc.

Autopsia capului debutează prin incizia tegumentului pe linia ce unește cele două mastoide, trecând prin vertex. Vor rezulta două lambouri ce vor fi mobilizate, în cazul celui anterior, până la linia sprâncenoasă și până la protuberanța nucală, în cazul celui posterior. Se va semnala existența infiltratelor la acest nivel, ce vor fi corelate cu leziunile de violență constatate în timpul examenului extern (Fig. 2.2.). Examinarea părților moi, a mușchilor temporali, se va realiza prin secționarea în adâncime a acestora.

Fascia epicraniană va fi decolată înainte de fierăstruirea calotei craniene, pentru a se evidenția fracturile ce interesează doar tăblia externă a craniului.

Se procedează apoi la fierăstruirea cutiei craniene, pe o linie situată la un centimetru deasupra arcadei sprâncenoase și a protuberanței nucale, cu precizarea existenței posibilelor fracturi.

Examinarea durei-mater, după secționarea acesteia la nivelul liniei de fierăstruire.

Prin secționarea primelor perechi de nervi cranieni, apoi prin secțiuni convexe la nivelul cortului cerebelului și secționarea următoarelor opt perechi de nervi cranieni, se îndepărtează creierul (Fig. 2.3.). Examenul creierului începe cu regiunea convexă, apoi baza acestuia, cu evidențierea poligonului lui Willis.

Examinarea cerebelului pe secțiune începe prin trasarea, la nivelul cerebelului a două linii, una la nivelul vermisului, iar cealaltă la nivelul liniei Vicq d`Azir – circumferința polară maximă. Vor fi astfel evidențiate atât nucleul cerebelos dințat cât și planșeul ventriculului IV, la acest nivel putându-se evalua calitativ lichidul cefalorahidian și presiunea de deschidere a valvelor și orificiilor Lushka și Magendie.

Sediul următoarelor secțiuni va fi la nivelul trunchiului cerebral, unde se vor evidenția substanța nigra, nucleii bulbari olivari superiori și inferiori și decusațiile piramidale.

La nivelul emisferelor cerebrale, secțiunile consecutive pot fi efectuate începându-se ori de la nivelul polului frontal ori de la cel occipital. Se recomandă fixarea inițială a creierului în formol 10%, urmată apoi de efectuarea secțiunilor, dacă există suspiciunea de leziuni cerebrale care ar fi putut produce decesul ori în cazul în care parenchimul a fost modificat prin putrefacție ori autoliză.

Examinarea componentei osoase urmărește evidențierea eventualelor fracturi, fie de la nivelul articulației craniului cu primele vertebre, fie pentru evidențierea, la nivelul bazei craniului, a fracturilor iradiante de la nivelul bolții ori a fracturilor directe ale bazei craniului.

Examinarea urechii medii are caracter obligatoriu.

Toracele și abdomenul se vor deschide printr-o incizie ce pornește de sub menton, terminându-se suprapubian, cu ocolirea ombilicului spre stânga (Fig. 2.4.). La nivelul gâtului, secțiunea tegumentului se efectuează superficial, aprofundându-se la nivelul torecelui, devenind și mai profundă la nivel abdominal. De recomandat este ca țesuturile moi ale gâtului să fie disecate fie ultimele, fie după secționarea inserției sternale a sternocleidomastoidianului, procedându-se la disecția strat cu strat a acestora, pentru evidențierea bilaterală a pachetului vasculo-nervos.

Deschiderea cavității toracice se va face prin secționarea bilaterală a articulațiilor sterno-claviculare, apoi prin fierăstruirea, pe două linii convexe, a grilajului costal. După secționare, se trece la examinarea mediastinului anterior, ale unghiurilor costo-diafragmatice și a porțiunii anterioare a sacului pericardic. Prin efectuarea unei incizii specifice, cu formă de Y inversat, se deschide sacul pericardic și se examinează cantitatea și caracteristicile lichidului existent la acest nivel.

Mobilizarea și verticalizarea piesei buco-cervico-toracice se va realiza prin secționarea mușchilor de la baza limbii și prin efectuarea unei incizii supradiafragmatice a pachetului transdiafragmatic. Această piesă va fi studiată prin examinarea fiecărui organ. Prin respecarea dispoziției anatomice a acestora, primele secțiuni vor fi efectuate la nivelul vaselor mari, al traheei, apoi al esofagului. Se vor examina ganglionii limfatici situați la nivelul bifurcației traheei.

Examinarea plămânilor debutează prin examenul extern al acestora, precizându-se greutatea, aspectul, culoarea, existența de crepitații ori bule de emfizem, de cavități patologice ori aderențe. Pe secțiune se vor evidenția eventualele colecții, consistențe ori culori anormale ale parenchimului.

Deschiderea cordului se poate realiza când acesta e fie atașat, fie după îndepărtarea acestuia de piesă. Prin deschiderea inițială a atriilor și apoi a ventriculilor, se deschid toate cavitățile inimii, începându-se din partea dreaptă. Deschiderea arterelor coronare este de asemenea obligatorie. Pentru evidențierea calității circulației coronariene, se fac secțiuni paralele în grosimea mușchiului cardiac. Ischemia și necroza recente, produse într-un interval de timp cuprins între 6 – 24 – 48 de ore, se vor evidenția la examenul microscopic. O cauză de moarte subită poate fi explicată prin prezența de multiple leziuni cicatriciale vechi.

La nivelul abdomenului, examinarea începe cu studiul peretelui abdominal, pentru a se evidenția eventuala prezență a leziunilor de violență. Tot în acest moment, se examinează traiectele plăgilor produse de agenții traumatici, modificările survenite în urma intervențiilor chirurgicale, a puncțiilor evacuatorii sau a intervențiilor laparoscopice.

După ligaturare, se va extrage stomacul, cu examinarea conținutului acestuia.

Examinarea duodenului va avea loc in situ, cu constatarea permeabilității căilor biliare. Se scoate, tot după ligaturare, intestinul subțire, prin secționarea mezenterului cât mai aproape de ansele acestuia. Se deschide în totalitate.

Urmează scoaterea spre examinare a splinei, pancreasului, rinichilor, a ureterelor și glandelor suprarenale. Ficatul este ultima piesă ce se scoate.

Secționarea organelor se face printr-o singură incizie efectuată pe axul lung al acestora, lama cuțitului de autopsie fiind trecută peste planul de secțiune spre a evidenția aspectul, culoarea, existența de cavități patologice, eventualele colecții, consistențe ori culori anormale ale parenchimului.

Se secționează apoi vezica urinară, precizându-se cantitatea de urină și culoarea acesteia, cu recoltarea eventuală de urină pentru efectuarea investigațiilor toxicologice.

Organele genitale interne și/sau externe vor fi scoase în bloc, examinându-se macroscopic separat.

În vederea efectuării examenului microscopic, se vor efectua urmăroarele recoltări de:

probe de țesut de la nivelul tuturor organelor și fixarea acestora în formol 10 – 15%;

sânge din vasele periferice sau de la nivelul sinusului sagital al durei mater, pentru efectuarea determinării alcoolemiei, a consumului de droguri, sau în vederea efectuării de examene serologice ori a studiilor genetice;

urină;

conținut gastric;

În vederea stabilirii cauzei morții, se mai pot face recoltări adiționale de:

lichid cefalorahidian,

umoare vitroasă,

bilă,

păr.

Un alt element important este stabilirea caracterului vital al unor leziuni constituite, deoarece aceasta poate să fie singura probă care să incrimineze agresorul. Astfel, este obligatorie recoltarea, fixarea și examenul microscopic al țesuturilor prelevate de la nivelul plăgilor, deoarece acestea au caracter de probă în instanță.

După efectuarea autopsiei, cadavrele sunt restaurate și apoi îmbălsămate.

Rezultatul autopsiei va fi redactat sub forma raportului de autopsie. Acesta trebuie să fie complet, obiectiv și detailat, fiind realizat într-un limbaj clar și corect din punct de vedere medical, accesibil unor persoane fără pregătire medicală.

Interpretarea concluziilor autopsiei medico-legale

Deoarece încadrarea penală corectă a unei fapte depinde de stabilirea unei relații de cauzalitate corectă, bine structurată și exactă din punct de vedere stiințific, expertul medico-legal trebuie să respecte un principiu general de redactare a concluziilor.

Există două elemente esențiale care permit încadrarea juridică a faptelor:

felul morții, ce poate fi:

violentă sau

neviolentă,

cauza morții, unde procesul tanatogenerator poate fi compus de trei elemente distincte ce au concurat la instalarea morții, astfel:

cauza inițială,

cauza intermediară,

cauza imediată. [48]

II.3. Expertiza medico-legală la persoane în viață

Traumatismele mecanice produse prin lovire cu sau de corp dur, cauzează suferințe fizice de o gravitate variabilă, făcând adesea obiectul celor mai numeroase expertize medico – legale la persoanele în viață. Ele se efectuează la cererea persoanelor interesate în vederea obținerii unor acte sau la cererea organelor de justiție. În unele cazuri se solicită de către organle de cercetare penală și examinarea medico-legală a agresorului sau a presupusului agresor.

Examinarea persoanelor vii se face de către medicul legist singur sau, în anumite cazuri, de către o comisie constituită dintr-un medic legist și medici specialiști în domeniul respectiv (medicul legist este președintele comisiei). În cadrul examinării medico-legale, există posibilitatea discriminării leziunilor pasive de cele active, dar nu se pot preciza circumstanțele de producere a traumatismului mecanic (omisiune sau comisiune).

Concluziile obținute în urma examinării persoanelor vii, se consemnează în scris într-un act, care poate fi:

raport de expertiză medico-legală;

raport de constatare medico-legală;

certificat medico-legal.

Părțile constitutive ale raportului de expertiză sunt:

Partea introductivă:

Preambul unde sunt prezentate următoarele date:

date de identitate ale persoanei examinate (obligatoriu din buletinul/cartea de identitate);

se arată organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei;

data când s-a dispus efectuarea acesteia, locul unde s-a efectuat, ora dacă examinarea se face la interval mai mic de 24 de ore de la producerea evenimentului.

Istoricul faptelor – cuprinde felul și data traumatismului suferit (accident de circulație, de muncă, agresiune, viol). Aceasta este o parte descriptiv declarativă, care urmează a fi probată în concluzii.

Partea descriptivă:

descrierea leziunilor începând cu capul și terminând cu membrele inferioare,

notarea acuzelor subiective,

rezultatul examinărilor, care pot fi:

anterioare examinărilor medico-legale,

solicitate de medicul legist când tabloul lezional sau simptomatologic o impune.

În descrierea leziunilor se menționează:

felul leziunilor: echimoză, hematom, contuzie, plagă, excoriație, etc.,

localizarea leziunilor: pe regiuni anatomice sau segmente al corpului;

numărul leziunilor: dacă numărul lor este mare și sunt situate la distanțe mici, se face o descriere în ansamblu, raportându-se la o regiune anatomică,

forma leziunilor – se referă la forma lor geometrică, uneori ele pot reproduce forma agentului vulnerant,

culoarea lor – indică vechimea lor,

dimensiunile leziunilor – pentru leziunile fără soluție de continuitate – ne interesează lungimea și lățimea; pentru plăgi – și adâncimea care se precizează prin descrierea planului anatomic ce formează fundul plăgii,

înclinarea axului mare al leziunilor (longitudinal, transversal, oblic),

la plăgi – prezența și aspectul unghiurilor, aspectul marginilor,

conținutul plăgilor – pământ, cioburi, vârf de cuțit,

semne de tratament – suturi, etc.

La examenul clinic al medicului legist este necesar uneori a se adăuga examinarea clinică efectuată de către un medic specialist, mai ales în leziuni oftalmologice, ORL, leziuni osoase.

În final, după terminarea activității de strângere a datelor și informațiilor, se stabilesc, în cadrul raportului medico-legal, concluziile. Astfel, medicul legist trebuie să formuleze răspunsurile pe care le așteaptă justiția în cazul respectiv.

Concluzii:

Este important ca acestea să fie formulate scurt, motivate pe partea descriptivă, să fie logice și exprimate în termeni pe înțelesul unor persoane fără pregătire medicală de specialitate.

Astfel, trebuie să apară următoarele elemente:

realitatea existenței unor leziuni traumatice,

mecanismul de producere al leziunilor, direcția loviturilor, tipul agentului vulnerant,

vechimea leziunilor traumatice,

consecința lor asupra stării de sănătate a victimei, timpul de îngrijiri medicale, aprecierea gravității în conformitate cu prevederile Codului penal.

Medicul legist contribuie la încadrarea juridică corespunzătoare a faptei. Un criteriu de bază îl constituie numărul de zile de îngrijire medicală pentru vindecare. Acesta este reprezentat de perioada de timp în care pentru vindecarea leziunilor, este necesară aplicarea unei terapii; nu se referă la timpul de vindecare anatomică și nici la timpul de incapacitate temporară de muncă sau concediu medical.

Certificatul medico-legal poate constitui un material probator pentru organele justiției. Pentru redactarea unui asemenea act, se apelează la formele clinice obișnuite de investigație.

Anamneza – va fi luată de la persoana examinată, însoțitorii acesteia sau din actele medicale pe care le prezintă sau le are la dosar.

Examenul local general – precizează natura leziunii, cauza acesteia, data producerii și repercursiunile medico-legale.

Examinările complementare – necesare atunci când natura leziunilor o impune; verificarea acestora prin colaborarea expertului medico-legal cu alți medici specialiști (ORL, stomatolog, radiolog, etc.).

Expertiza medico-legală a leziunilor post-traumatice trebuie să stabilească:

Realitatea traumatismului – este necesar să se diferențieze o leziune traumatică de un proces patologic.

Data producerii traumatismului – aspectul morfologic al leziunilor constituie un criteriu de stabilire a vârstei leziunilor, precum și evoluția acestora.

Determinarea agentului vulnerant:

echimozele pot lua forma agentului traumatic care le-a produs (cataramă, clește, agenți cu formă geometrică),

plăgile:

plăgile tăiate, au marginile netede, liniare,

plăgile contuze, au margini zdrobite, neregulate,

plăgile înțepate, reproduc forma obiectului – triunghiular, stelat, punctiform;

plăgile împușcate recunosc pierdere de substanță la nivelul orificiului de intrare, nu permit apropierea marginilor, se observă prezența efectelor factorilor secundari la tragerile de la distanță mică (apropiată).

Consecințele traumatismului asupra stării de sănătate a victimei, numărul de zile de îngrijiri medicale, aprecierea gravității în conformitate cu prevederile Codului penal.

Când se solicită examinarea agresorului sau a presupusului agrresor, aceasta se realizează de urgență prin:

examenul hainelor acestuia,

examen somatic general,

precizarea existenței leziunilor corporale menționând data producerii lor și mecanismul de producere ceea ce ar putea demonstra lupta victimă-agresor,

stabilirea consumului de alcool (alcoolemie și alcoolurie) sau droguri prin examen clinic și de laborator,

examen psihic preliminar – iar când se depistează stări psihopatologice se solicită o expertiză psihiatrică medico-legală. [49]

Capitolul III. Tipurile de leziuni produse de arme albe în practica medico-legală

În literatura medico-legală, părerile autorilor cu referire la armele albe sunt împărțite, discutându-se despre leziuni produse de și cu obiecte ascuțite – termen general care înglobează atât armele albe propriu-zise, așa numitele obiecte tăioase[50], cât și celelalte instrumente ascuțite care pot determina, prin acțiunea lor asupra organismului o serie de leziuni caracteristice, acestea nefăcând parte din categoria armelor albe cu lamă (conform reglementărilor prevăzute în Codul Penal precum și în legislația specială).[51]

Noțiunea de plagă trebuie înțeleasă ca fiind o leziune corporală produsă printr-un traumatism mecanic și caracterizată printr-o soluție de continuitate a tegumentelor sau a mucoaselor, conform definiției făcute de Prof. Dr. I. Moraru în tratatul său „Medicina legală”, aceasta fiind rezultatul unei interacțiuni dintre agentul vulnerant extern și rezistența țesuturilor.[52]

Există mai multe criterii de clasificare a plăgilor, ele putând fi împărțite după profunzime, evoluție, aspect macroscopic și aspect microscopic.[53]

În funcție de profunzimea leziunii, plăgile pot fi:

superficiale, interesând doar tegumentul;

profunde, cu pătrunderea prin tegument spre straturile subiacente; plăgile profunde, pot fi, la rândul lor, împărțite în:

plăgi penetrante, acestea pătrunzând în cavități și putând fi:

perforante, când interesează viscere cavitare: stomac, intestin, vezică urinară, etc.

transfixiante, când traversează un organ: ficatul.

nepenetrante. [54] [55]

În funcție de evoluția leziunii, plăgile pot fi:

simple, cu evoluție necomplicată și vindecare per primam;

complicate cu infecții, hemoragii interne (hemoperitoneu, hemotorax), embolie gazoasă.

Evoluția plăgii poate fi influențată de factorii reologici locali sau generali, precum și de unele boli metabolice, cum ar fi diabetul zaharat.[56] [57]

În funcție de aspectul macroscopic, plaga poate îmbrăca următoarele aspecte:

plaga contuză, cu următoarele subcategorii:

plaga plesnită,

plaga sfâșiată,

plaga mușcată.

plăgi produse de instrumente ascuțite:

plaga înțepată,

plaga tăiată,

plaga tăiată-înțepată,

plaga despicată.

plăgi împușcate.

Obiectul acestei lucrări îl face leziunea produsă prin armă albă în practica expertală medico-legală. Voi descrie mai jos, tipurile de leziuni ce pot fi produse de aceste obiecte vulnerante, făcând referire la modul de producere, aspect, evoluție și diagnostic diferențial.

Vladimir Beliș, în lucrarea sa intitulată „Traumatologia mecanică în practica medico-legală și judiciară”, reușește să facă o clasificare apropiată din punct de vedere morfologic de aspectul lezionar produs de obiectele vulnerante, pe care el nu le încadrează ca fiind arme albe, ci instrumente ascuțite.

El împarte instrumentele ascuțite ca făcând parte din următoarele categorii:

înțepătoare: tija subțire, sula, acul;

tăietoare: briciul, sticla dreaptă, lama;

tăietoare-înțepătoare: șișul, briceagul, cuțitul.

Un tip special de plagă, ce poate fi încadrat atât in categoria plăgilor contuze și implicit ca fiind produse de alți agenți vulneranți, în afară de arme albe, și prin alt mecanism, cel de lovire cu sau de un corp dur, deoarece sunt produse de instrumente grele, care acționează mai degrabă prin forța cu care e aplicată lovitura, dar și în categoria plăgilor tăiate, deoarece obiectul vulnerant posedă un tăiș, sunt plăgile tăiate-despicate – plăgi ce pot fi produse de către obiecte despicătoare, cum ar fi sapa, toporul, satârul, etc.

Aceste tipuri de leziuni pot sau nu fi însoțite de alte leziuni traumatice externe, cum ar fi echimoza, hematomul sau excoriația, cu cea din urmă făcându-se și diagnosticul diferențial al plăgii tăiate.

III.1. Plăgile produse prin obiecte și instrumente înțepătoare – plăgi înțepate, împunsături.

Din punct de vedere medico-legal și judiciar, acest tip de plăgi pot avea fie un caracter accidental, fie poate fi vorba despre omucideri, sinucideri, simulări ori disimulări. Cele mai frecvente obiecte care pot provoca accidental astfel de plăgi fiind: sula, cuiul, dintele de furcă și acul, acesta din urmă servind uneori și în scop de ucidere a nou-născutului. Sinuciderea cu astfel de obiecte, este posibilă, deși apare rar în practica medico-legală.

Acest tip de plagă prezintă un:

orificiu de pătrundere,

canal,

orificiu de ieșire, acesta din urmă având un caracter inconstant, prezența sa nefiind obligatorie.

Orificiul de intrare sau plaga cutanată va prezenta aspecte diferite, în funcție de diametrul obiectului vulnerant. Acest tip de instrument acționează prin îndepărtara fibrelor cutanate, lăsând la poarta de intrare, deseori, urme greu perceptibile, simple excoriații, așa cum se poate observa și în imaginea alăturată (Fig. 3.1.). Deși întâlnite mai rar în această categorie, instrumentele cu diametru mai mare vor avea un efect mai brutal asupra elasticității fibrelor cutanate, învingând-o și lăsând în urmă o plagă în formă de fantă, cu margini simetrice, mai mult sau mai puțin apropiate, câteodată cu aspect de butonieră, prezentând unghiuri ascuțite, plăgi ce nu amintesc cu nimic forma instrumentului producător și care impun diagnosticul diferențial de plagă produsă cu un obiect înțepător.

Din observațiile făcute de către Magendie, Dupuy-Tren și Filhos, se ajunge la concluzia că acest tip de obiecte vulnerante nu vor produce nici un fel de pierdere de substanță, acțiunea lor mărginindu-se doar la depărtarea și învingerea rezistenței fibrelor (Fig. 3.1.).

Mai mult, Filhos va demonstra că direcția plăgilor produse prin mecanismul de înțepare, este constantă pe o regiune dată a corpului. Astfel, ele sunt îndepărtate:

oblic de sus în jos și dinapoi înainte pe regiunile laterale ale gâtului,

transversal, în regiunea anterioară a gâtului,

de sus în jos, în regiunea anterioară a axilei și a umărului,

parale cu direcția coastelor sau a spațiilor intercostale, în regiunea toracelui,

apropiate de verticalitate, când sunt situate în apropiere de partea antero-inferioară a axilei,

oblic, în zona antero-inferioară a abdomenului,

îndreptate transversal in partea mijlocie a abdomenului,

paralele cu axul membrelor, în cazul acestora.

Sediul plăgilor înțepate e variabil, în caz de accidente. Dacă e vorba de autoapărare, ele se vor situa pe spate și abdomen, piept, membre, mai rar la nivelul capului și al gîtului.

Direcția plăgii va depinde de direcția fibrelor conjunctive și elastice ale pielii.

Lungimea plăgii cutanate poate fi egală câteodată cu diametrul armei, în punctul în care aceasta s-a oprit, dar de obicei acest tip de plăgi, produse cu instrumente conice sau cilindro-conice au un orificiu mai mic decât diametrul instrumentului, fapt datorat retractilității țesuturilor.

Depărtarea buzelor plăgii este nulă în cazul în care aceasta a fost cauzată de către un instrument cu secțiune transversală mică (Fig. 3.2.). În caz contrar, poate să se producă o depărtare a buzelor plăgii.

La nivelul buzelor plăgii, cât și pe traiectul orificiului produs de agentul vulnerant, pot fi întâlnite cheaguri de sânge, materiale diferite (cum ar fi rugină, praf), vârful instrumentului care s-a putut rupe la întâlnirea unei rezistențe mai mari ca cea a materialului din care a fost confecționat (os de exemplu), resturi vestimentare.

Marginile plăgii au un aspect ușor neregulat, datorită acțiunii de îndepărtare și rupere a fibrelor din calea instrumentului (Fig. 3.2.).

Unghiurile plăgii nu vor exista dacă instrumentul vulnerant a avut suprafață de secțiune mare. Ele vor exista doar atunci când plaga va avea o formă eliptică, alungită, cu tendința marginilor de a fi apropiate.

Dacă pe traiectul plăgii nu sunt interesate vase mari, hemoragia va fi mică. Se pot descoperi însă colecții sanguine abundente în cavitățile naturale ale corpului: peritoneală, pericardică, pleurală, deoarece traiectul lung și îngust și orificiul cutanat mic pot împiedica scurgerea sângelui spre exterior.

Dacă instrumentul a pătruns pe toată lungimea lui, atunci în jurul orificiului de intrare, la nivelul pielii, se vor putea observa uneori excoriații sau urme de compresiune – echimoze (Fig. 3.2.) produse prin apăsarea mânerului.

Când instrumentul înțepător nu este prea neted, fiind de exemplu, ruginit și având un diametru mai mare (5 – 6 mm), atunci acesta va determina, în deplasarea lui spre interior, atragerea dupa sine a epidermului și implicit detașarea acestuia în jurul orificiului de pătrundere, rezultând astfel o excoriație, care, după moarte poate să se pergamenteze, căpătând aspectul de plagă produsă cu o armă de foc.

Plăgile înțepate sunt adesea multiple, fiind diseminate la nivelul întregului corp, inclusiv pe cap. Instrumentele se pot opri la nivelul oaselor lungi, iar oasele craniului, omoplații și sternul pot fi fracturate prin acțiunea obiectului înțepător, desenul fracturii reproducând uneori secțiunea armei cu care a fost produsă.

Canalul depinde de diametrul armei, astfel, dacă acesta va fi mic, orificiul poate trece neobservat, mai ales dacă poarta de intrare e situată pe părțile ascunse ale corpului, semănând cu o excoriație mică acoperită de sânge coagulat sau de o crustă hematică. Pe de altă parte, instrumentele cu secțiune circulară care se lărgește treptat, vor rupe și îndepărta țesuturile pe care le străbat, formând un canal neregulat, deschis, cu o profunzime variabilă.

Adâncimea și direcția plăgii înțepate vor fi variabile, în funcție de lungimea instrumentului. Dacă, de-a lungul trecerii instrumentului prin țesuturi, acesta va întâlni un plan care să-i modifice traiectoria, cum ar fi un plan osos, atunci direcția canalului va diferi de direcția aplicării loviturii.

În cazul plăgilor transfixiante, canalul poate să fie mai lung decât instrumentul, deoarece acesta din urmă poate să comprime și să destindă părțile moi în momentul aplicării loviturii.

Sondarea canalului nu este admisă, din mai multe motive, în practica expertală medico-legală, recomandându-se disecția strat cu strat a acestuia. Aceste motive sunt:

nu se va putea preciza forma obiectului vulnerant,

lungimea poate fi astfel modificată,

corpii străini conținuți în interiorul canalului pot fi mobilizați.

În afară de dimensiunile și forma instrumentului, dimensiunile canalului sunt influențate și de forța cu care s-a aplicat lovitura, de unghiul sub care instrumentul va pătrunde în țesuturi și de rezistența țesuturilor. Dacă instrumentul va fi retras incomplet și reintrodus, sub un alt unghi, se vor crea mai multe canale cu un singur orificiu de intrare.

Orificiul de ieșire, neobligatoriu, dar prezent în cazul plăgilor transfixiante, poate oferi unele indicii cu privire la forma secțiunii transversale a armei folosite. Este mai mic, în mod normal, decât orificiul de intrare.

Aspecte speciale. Dacă plaga este transfixiantă, pătrunzând printr-un segment anatomic spre alte zone ale corpului, cum ar fi braț-torace sau mamelă-torace, atunci o singură înțepătură va da naștere mai multor orificii. (Fig. 3.3.)

Diagnosticul diferențial al plăgilor înțepate se face cu excoriația și plaga împușcată. În cazul celei din urmă, pașii care trebuie urmați pentru confirmarea tipului de leziune fiind următorii:

spre deosebire de plaga înțepată, dacă tragerea este situată în limita de acțiune a factorilor secundari atunci, în jurul orificiului de intrare se vor observa aceste elemente determinate de acțiunea acestor factori secundari;

dacă elementele determinate de acțiunea acestor factori secundari lipsesc, adică tragerea este în afara limitei de acțiune a acestor factori, diferențierea se va face prin punerea în evidență a existenței inelului de excoriere, leziune existentă doar în cazul plăgii împușcate;

dacă forța vie a glonțului a fost mică, atunci el va acționa pe principiul unui instrument ințepător, dând naștere unui orificiu de intrare sub formă de pantă, fără pierdere de substanță, ci doar cu îndepărtarea laterală a fibrelor cutanate; în această situație, glonțul nu va ieși din corp, fiind descoperit în fundul canalului;

Alte tipuri de înțepături pot fi produse de:

insecte – pot pune în pericol viața prin acțiunea veninului – albine, viespe, șerpi veninoși, scorpion;

spinii unor plante;

în scop de tatuaj.

Cele mai frecvente complicații ale acestui tip de traumatisme sunt hemoragia și infecția.

În momentul pătrunderii prin epiderm, sau la nivelul ficatului, cordului, splinei, instrumentele înțepătoare cu muchii și cele cu formă neregulată, pot imprima forma secțiunii lor. Leziunea produsă de ele la nivelul unui plan osos, va avea dimensiunile exacte ale instrumentelor, subliniind încă o dată importanța disecției strat cu strat în astfel de cazuri.

III.2. Plăgile produse prin obiecte și instrumente tăietoare (cunoscute și sub denumirea de plăgi tăiate).

În analiza acestui tip de leziuni, trebuie ținut cont de următoarele aspecte:

sediul plăgii,

numărul plăgilor, putând fi plăgi multiple,

direcția,

aspectul și forma,

depărtarea marginilor plăgii,

starea marginilor plăgii,

starea unghiurilor,

lungimea,

profunzimea,

țesuturile interesate,

gravitatea,

hemorgia,

durerea,

complicațiile,

prognosticul,

vechimea,

dacă a fost produsă în timpul vieții sau după moarte,

corpii străini care pot fi conținuți în plagă,

rupturile îmbrăcăminții,

diagnosticul diferențial,

forma medico-legală,

încadrarea din punct de vedere juridic.

Sediul plăgii va fi în conformitate cu:

regiunea aleasă drept țintă de către agresor, mai frecvent la nivelul gâtului (Fig. 3.4.), toracelui ori cordului,

regiunea aleasă de suicigaș, în acest caz fiind mai frecvent întâlnită la nivelul gâtului ori a plicilor,

natura accidentului care s-a produs,

de simularea sau disimularea care s-a încercat.

Astfel, sediul (Fig. 3.4.) ne va aduce date importante cu privire la verificarea veridicității afirmațiilor victimei, inculpatului ori martorului, cît și la stabilirea direcției loviturii.

Plăgile tăiate pot fi produse:

accidental, fenomen întâlnit des în viața cotidiană, fiind produse prin mânuirea neîndemânatică a cuțitului de bucătărie ori a altor obiecte tăioase, căderea obiectului tăios peste corpul victimei ori proiectarea acesteia pe un corp tăios;

în omucideri (Fig. 3.4.) și sinucideri, unde apar probleme de diferențiere a plăgilor, sinuciderea fiind posibilă chiar dacă instrumentul nu se mai găsește în rană deoarece, moartea nefiind fulgerătoare, sinucigașul poate îndepărta arma din trup. În astfel de cazuri, instrumentul poate fi găsit în apropierea acestuia;

cu scopul disimulării;

pentru simulare.

Localizarea va parcurge trei mari etape:

stabilirea regiunii mari a corpului,

stabilirea regiunii anatomotopografice precise,

fixarea cât mai precisă în raport cu puncte de reper anatomice ale corpului, etapă crucială, mai ales în cazurile în care leziunea este foarte mică, putând dispărea ori să se modifice prin procesul de cicatrizare.

Numărul plăgilor tăiate este variabil, el putînd exista astfel o plagă unică sau un număr mare de leziuni (Fig. 3.5.). Cu cât numărul plăgilor e mai mare, cu atât este mai evidentă intenția agresorului.

Direcția plăgii poate fi dedusă după anumite semne pe care aceasta le prezintă, astfel locul de plecare va fi marcat printr-un unghi mai regulat și mai adânc în timp ce, la nivelul porțiunii terminale va deveni discret, luând aspectul de leziune superficială de forma unei zgârieturi, coada rănii (Fig. 3.5.).

Lungimea rănii va fi determinată de mai mulți factori:

distanța parcursă de obiectul tăietor,

lungimea regiunii tăiate,

gradul ascuțimii obiectului,

rezistența prezentată de țesuturile și organele lezate.

De obicei, lungimea plăgii tăiate depășește profunzimea acesteia. De altfel, instrumentul poate provoca o plagă mai lungă decât lungimea tăișului său, dat fiind faptul că el este clivat pe tegumente și țesuturi. Astfel, pentru ca această lungime să poată fi apreciată corect, regiunea trebuie plasată, pe cât se poate, în poziția în care se afla în momentul aplicării lovituri, iar marginile plăgii trebuie apropiate. Astfel, după cum pielea putea să fi fost întinsă sau relaxată în momentul agresiunii ei de către lama tăioasă, plaga va fi mai mare sau mai mică.

Aprecierea tipului de instrument tăietor nu poate fi intotdeauna precizată doar după caracterul plăgii, deși se admite că în mecanismul de producere al plăgilor mari și profunde poate fi incriminat un cuțit mai mare, deși acesta poate să producă plăgi mici și superficiale. Pe de altă parte, o plagă lungă poate fi produsă de un obiect cu lamă scurtă; oasele, pietrele ascuțite, sticla producând, în general, plăgi superficiale.

Marginile plăgii . Când lama e ascuțită și are o acțiune perpendiculară pe regiunea interesată, ele vor fi întotdeauna netede, liniare și regulate (Fig. 3.5.). Excepție fac obiectele cu lama tocită ori mai puțin tăioasă, ori când regiunea interesată prezintă cute ale tegumentului (în zona gâtului, de exemplu), marginile plăgilor produse de acest tip de obiecte vor avea un aspect neregulat, anfractuos, ușor dințat.

În momentul în care lama nu va acționa perpendicular pe tegument, la nivelul nasului, buzelor, etc., rănile obținute pot fi în lambouri, cu denudarea pielii. La trecerea lamei peste o regiune convexă, cum ar fi partea boltită a pericraniului, leziunea va avea aspect arcuit ori în zig-zag. Interpretări eronate pot fi făcute în cazul plăgilor produse la nivelul uneia sau mai multor cute, caz în care iau aspect dințat, dacă cuta nu e în întregime secționată, luând astfel aspect de răni duble sau multiple, produse de lovituri separate. Obiectele tăioase pot să cauzeze și mutilări, desfigurări, amputări de organe sau regiuni de organe, de exemplu dezarticulația membrelor, amputarea vârfului nasului, a mamelonului, a penisului, a pavilionului urechii.

Buzele plăgii vor fi net secționate dacă lama e bine ascuțită (Fig. 3.5.). În cazul în care lovitura este aplicată oblic, una dintre buze va fi subțiată, creând un lambou în afară, iar cealaltă va prezenta un bizou spre interior. Dacă lamele obiectului tăietor sunt tocite, buzele plăgii vor căpăta un aspect dințat.

Dacă tăietura a fost făcută la nivelul unei plici a pielii, sau dacă la o tăietură de calibru mai mare se adaugă câteva tăieturi mai mici, sau dacă la nivelul aceleiași regiuni există mai multe tăieturi încrucișate, marginile plăgilor tăiate vor fi in zigzag, formându-se astfel niște proeminențe cu aspect de lambouri cu margini netede.

Depărtarea marginilor plăgii depinde de țesuturile interesate și de direcția secțiunii, fiind însă independentă de grosimea obiectului vulnerant. Astfel, prin depărtarea marginilor, plaga are forma unei pâlnii.

Un indiciu că plaga a fost făcută în timpul vieții este proprietatea de depărtare a marginilor acesteia. Astfel, de la suprafață spre planurile subiacente, elasticitatea și retractibilitatea țesuturilor în urma secționării poate fi urmărită în ordine descrescândă: piele, țesut celular subcutanat, artere, mușchi, fiind greu de apreciat pentru țesuturile fibroase și nulă în cazul venelor și al nervilor.

Gradul despicăturii este în strânsă legătură cu modul de producere al plăgii; despicătura fiind mai mare dacă acțiunea s-a produs perpendicular pe piele.

Un alt aspect ce nu trebuie neglijat este gradul de mobilitate al pielii la nivelul segmentului interesat, mărimea plăgii fiind minimă la nivelul pielii capului și a spatelui, aspect ce se modifică la nivelul articulațiilor și al fețelor de extensie.

În cazul în care plaga de la nivelul tegumentelor a fost produsă post-mortem (Fig. 3.6.), deoarece proprietatea retractilă a pielii nu se pierde complet, aceasta va avea un anumit grad de depărtare, însă va fi cu mult mai mică decât în cazul plăgilor produse în timpul vieții.

Un important rol în producerea depărtării marginilor plăgii îl au mușchii prin contractibilitatea lor. În momentul secționării acestora, ei se vor deplasa spre punctul lor de inserție, mărind astfel deschiderea plăgii. În timpul rigidității cadaverice, mușchii pot contribui la depărtarea marginilor plăgii, fenomen ce dispare însă odată cu dispariția rigidității. Post-mortem, capacitatea de retractibilitate a masei musculare dispare complet astfel, de exemplu, secțiunea transversală a unui membru ciopârțit va rămâne plană.

Profunzimea plăgii este dată de:

ascuțișul instrumentului,

violența loviturii sau greutatea cu care obiectul a fost apăsat,

rezistența stratului subiacent. (Fig. 3.6.)

În afară de zonele ce prezintă țesuturi moi ce se pretează la o secțiune mai adâncă, de exemplu fese, gât, abdomen, profunzimea plăgii va fi redusă, deschiderea cavităților corpului fiind sporadică (Fig. 3.6.). Dacă obiectul vulnerant este foarte bine ascuțit iar forța cu care s-a aplicat acțiunea este mare, el poate să provoace plăgi limitate doar la rezistența oaselor, putând să producă, la acest nivel, leziuni superficiale, întâlnindu-se totuși și leziuni mai adânci sau fracturi prin tăiere, cum ar fi la nivelul falangelor. În aceste situații, pot fi descoperite fragmente ale lamei ce, la contact cu osul, s-au rupt si au rămas înfipte la acest nivel.

Unghiurile plăgii pot să ia un aspect egal sau inegal, regulat sau neregulat.

Dat fiind faptul că instrumentul tăios e obligat să fie îndepărtat, plaga va prezenta, în mod obligatoriu, o evoluție cu un început și un sfârșit. Elementele prezentate mai sus sunt importante în diferențierea formelor medico-legale ale leziunilor produse prin tăiere, deoarece stabilesc direcția de aplicare a loviturii. Astfel, unghiul este mai regulat și mai adânc la locul de plecare, diferențiindu-se capul plăgii, iar locul de oprire va prezenta o secțiune mai superficială, denumită si coada plăgii (Fig. 3.4.). La locul de ieșire al briciului, de exemplu, se produce o plagă terminală sub forma unei fine excoriații, având aspect de „codiță de șoricel”. Totuși, aceste aspecte nu sunt întâlnite constant.

Gravitatea plăgii tăiate este determinată atât de către leziunile organice pe care le-a provocat, cît și de profunzimea acesteia. Astfel, plăgile superficiale se vindecă repede, spre deosebire de plăgile cu lambouri sau cele cu pierderi mari de substanță, care sunt mai grave. Trebuie luate în considerare cauzele care pot să întârzie procesul de vindecare, precum și complicațiile care pot sa apară, cum ar fi durerea, paralizia, hemoragia, tetanosul, infecția, complicații ce vor fi discutate în detaliu într-un alt capitol.

Prin interesarea unor organe vitale, de exemplu leziuni ale sistemului nervos, cordului, plămânului, deschiderea traheei ori a laringelui, deschiderea marilor vase, plăgile profunde pot provoca decesul. De altfel, bolile asociate ori vârsta înaintată sunt factori ce pot favoriza decesul.

Evoluția plăgii. Vindecarea plăgii se poate produce în câteva zile per primam intentionem, dacă cele două suprafețe și-au păstrat vitalitatea și au fost afrontate. Alteori, vindecarea poate fi complicată cu infecția plăgii, moment în care cicatrizarea poate să dureze până la 20 – 25 de zile. Se vorbește, în astfel de cazuri, despre vindecarea per secundam intentionem. Aceste fenomene pot furniza indicii importante cu privire la vechimea plăgii. Aspectul cicatricii poate să furnizeze date importante despre vechimea acesteia, astfel, o cicatrice de culoare roșietică va fi de dată mai recentă decât o cicatrice albicioasă, sidefie. Nu trebuie exclus din calcul faptul că, la nivelul cicatricii pot să apară fenomene de jenă funcțională, redeschideri și reinfectări, dureri persistente ori că aceasta poate să producă deficiențe de ordin estetic.

Durerea. Cele mai dureroase plăgi sunt cele ce interesează fața internă a membrelor, palma, regiunea superioară a corpului și fața.

Hemoragia poate fi minimă ori poate provoca moartea, în acest caz, după modificările patologice constatate la cadavru, se poate preciza diagnosticul de moarte pricinuită prin hemoragie acută posttraumatică.

Hemoragia, dacă este abundentă și nu s-a produs într-o regiune declivă a organismului, este un semn pozitiv al naturii vitale a leziunii.

Astfel, când cantitatea de sânge pierdut este cuprinsă între doi și trei litri, la necropsie se pot observa următoarele semne:

piele palidă, excepție făcînd părțile declive sau hipostatice,

mucoase foarte palide,

cavitățile cordului sunt goale,

cea mai mare parte a venelor sunt golite, excepție făcând cele vizibie cu ochiul liber și venele piei mater,

paloarea viscerelor, din care la secțiune și comprimare se va scurge o cantitate mai mică de sânge mai lichid și de colorație mai puțin intensă decât în mod normal,

volumul și greutatea unor viscere se poate modifica,

la nivelul ficatului se vor observa cele mai accentuate modificări, astfel culoarea acestuia nu va mai fi roșie, ci un galben-brun deschis, iar la secțiune sângele scurs va fi în cantitate mică, foarte lichid și roz,

aspectul plămânilor poate varia, de la păstrarea colorației normale, până la un alb aproape complet.

Coroborând aceste semne, se poate afirma că moartea s-a datorat hemoragiei. Nu se poate însă susține reciproca, în sensul că, dacă aceste semne nu sunt prea accentuate moartea nu a putut fi cauzată de hemoragie. Este bine cunoscut faptul că o hemoragie lentă este mai bine tolerată de organism, decât o hemoragie bruscă dar în cantitate mai mică. De altfel, intervine și factorul individual, în sensul că, o pierdere însemnată de sânge poate să aibă efecte diferite la indivizi diferiți, fenomen influențat de condiții cum ar fi vârsta ori starea de sănătate a individului afectat.

Natura instrumentului tăios poate fi dedusă, după unele particularități ale unor plăgi, deși cu mare probabilitate și nu fără erori. Se poate deduce ușor dacă leziunea a fost provocată de un instrument tăios, natura armei fiind însă greu de precizat, deoarece nu există indicii care, prin gradul de depărtare al marginilor plăgii ori prin lungimea ei să dea precizări clare asupra acesteia, forma leziunii fiind aceeași într-un număr mare de cazuri.

Netezimea marginilor rănii, lungimea cozii sale ne poate duce cu gândul la instrumente foarte ascuțite. Astfel, briciul produce astfel de leziuni, putând uneori să lase amprenta extremității sale neascuțite la nivelul țesuturilor. El produce plăgi puțin profunde, în crestătură, adesea terminate cu așa numita „coadă de șoricel”, o leziune din ce în ce mai superficială urmată de o fină excoriație.

Câteodată, fie la gura plăgii ori în interiorul ei, se poate constata prezența de corpi străini, aceștia fiind uneori o parte a obiectului vulnerant.

Când la nivelul buzelor plăgii se constată excoriații și echimoze fine, ce pot sa fie însoțite de zdrobiri ale țesuturilor și chiar ale oaselor, posibilitatea producerii plăgii printr-un obiect tăios poate fi exclusă. Astfel de leziune poate fi provocată de instrumente despicătoare.

La cadavru, plăgile tăiate nu vor prezenta pergamentarea marginilor.

Indicații prețioase în legătură cu direcția în care lovitura a fost aplicată, ascuțimea lamei și uneori chiar dimensiunea acesteia, pot să ne fie furnizate de către ruptura îmbrăcăminții.

Dimensiunile leziunii ajută la identificarea obiectului care a produs leziunea. Precizată în centimetri și milimetri, măsurarea va trebui sa conțină cele trei dimensiuni și anume: lungime, lățime și adâncime. Se va proceda, în cazul leziunilor neregulate, stelate, la măsurarea, din centrul plăgii la vârfurile stelei, a lungimii fiecărei raze, precum și a distanței dintre vârfurile acesteia. Astfel de leziuni apar în cazul plăgilor tăiate încrucișate (Fig. 3.6.).

Complicațiile ce pot surveni sunt următoarele:

hemoragie,

infecție,

durere,

tulburări de sensibilitate – hiperestezie, anestezie,

paralizie,

întârzierea vindecării plăgii,

deschiderea unei cavități a corpului,

pierderea unui organ,

pierderea unui simț,

pierderea sau alterarea funcției de reproducere,

cicatricea,

mutilarea,

desfigurarea,

deformarea,

exitus.

Prognosticul este bun în cazul unei tăieturi superficiale, unde cicatricea se formează după 12 – 15 zile, reparația survenind mai târziu în cazul în care plaga prezintă lambouri ori lipsă de substanță.

Gravitatea leziunii depinde de următorii factori:

regiunea interesată,

adâncimea plăgii,

starea septică sau aseptică a acesteia.

În cazul leziunilor adânci, ele pot cauza moartea prin:

hemoragie,

afectarea unor organe cu importante funcții vitale,

infecții secundare.

Supraviețuirea temporară, chiar dacă au fost produse o serie de leziuni cu caracter grav, cum ar fi, de exemplu, deschiderea traheei ori a laringelui, dar fără interesarea marilor vase, nu trebuie exclusă.

Diagnosticul diferențial al plăgilor tăiate se face cu:

Plăgile despicate – acest tip de plăgi, deși tăiate la exterior, se continuă în profunzimea țesuturilor cu o rană zdrobită, care poate să învingă bariera osoasă, producând diverse fracturi și cu pătrunderea în cavitățile corpului. Dacă lama a fost tocită, marginile plăgii pot prezenta echimoze și excoriații fine care, după moarte, se vor pergamenta.

Plăgile produse prin obiecte tăietoare-înțepătoare – prezintă, după numărul muchiilor ascuțite ale instrumentului, unul sau mai multe unghiuri ascuțite. Obiectele tăietoare-înțepătoare cu două tăișuri pot provoca plăgi care la exterior au aspectul plăgilor tăiate. Lungimea plăgii tăiate-înțepate poate varia, fiind totuși apropiată de lățimea lamei, plaga prezentând un canal cu margini regulate și netede, ce poate păstra forma armei incriminate, canal care, de regulă, este mai mare decât lungimea rănii.

Fracturile pot provoca uneori plăgi similare cu cele tăiate, prin schijele osoase.

Plaga plesnită: dacă obiectul contondent a acționat asupra unui plan osos acoperit de tegument, se va produce o plagă liniară similară cu cea tăiata. Diferențierea se va face prin examinarea cu ajutorul lupei. [58]

III.3. Plăgile produse prin instrumente tăietoare-înțepătoare

Sunt cel mai frecvent întâlnite tipuri de plăgi din practica medico-legală. Câteodată pot să se prezinte ca având aspect de plagă tăiată pură, în acest caz, agentul vătămător acționând tangențial cu țesutul. [59]

Seamănă cu leziunile produse atât prin obiecte tăioase, cât și cu plăgile produse prin obiecte înțepătoare (Fig 3.8.).

Ele implică, în crearea lor, un dublu mecanism de producere, cel de înțepare și tăiere, fiind cauzate de instrumente de tipul pumnalului ori cuțitului. [60]

Numărul plăgilor: plăgile multiple vădesc intenția agresivă a autorului (Fig 3.8.).

Forma plăgii

Aceste instrumente prezintă o lamă cu unul sau mai multe tăișuri care prin acțiunea lor vor porduce o rană de intrare cu aspect triunghiular (când plaga a fost provocată de un instrument cu vârf și o muchie tăioasă), sau cu aspect de elipsă foarte turtită (dacă plaga e provocată de un instrument cu vârf și două muchii tăioase). Aspectul leziunii poate fi de literă X dacă obiectul a fost răsucit în plagă (Fig. 3.7).[61]

Lărgimea plăgii depinde de instrumentul utilizat și de retractilitatea țesuturilor.

Când lama pătrunde perpendicular pe planul pielii, atunci plaga creată va fi mai mică decât lățimea obiectului vulnerant. Acest lucru se modifică, leziunea produsă fiind mai mare dacă lama a pătruns oblic sau dacă aceasta a fost mișcată ori torsionată.

Traiectul plăgii întrece întotdeauna prin dimensiunea adâncimii sale, lungimea plăgii cutanate. Pe cadavru, poate fi evidențiat pas cu pas după sediul infiltrațiilor sanguine.

Traiectul plăgii poate descrie multe forme, după țesuturile lezate de obiectul vulnerant. Astfel, dacă lovitura a fost aplicată perpendicular, craniul, sternul, ficatul, aponevrozele și seroasele vor reproduce destul de fidel profilul armei. Mușchiul se retractă. La nivelul inimii, plaga poate lua forma literei V, deoarece prin contracția miocardului, cordul se va lovi din nou de lamă.

În mod normal, lama instrumentului tăietor-înțepător secționează pielea pe o lungime mai mare decât cea necesară trecerii armei. Dacă instrumentul va fi retras sub un unghi ascuțit raportat la suprafața tegumentului, plaga va prezenta, în locul unde a fost lama, o codiță.

Forma și dimensiunile plăgii nu permit întotdeauna precizarea certă că arma prezentată expertului este cea care a produs-o. Modul în care este ținut instrumentul tăietor-înțepător va influența dimensiunea plăgii, astfel:

plaga va avea dimensiuni foarte mari dacă asupra abdomenului va fi aplicată o lovitură dată de jos în sus și dinainte înapoi, iar lama va fi poziționată în sus;

dacă lama este îndreptată în jos, în aceeași situație, plaga ar putea fi mărită în momentul retragerii armei din corp;

când lățimea lamei scade dinspre mâner spre vârf, lungimea plăgii cutanate va depinde de nivelul pătrunderii armei.

Profunzimea.

Un număr de factori influențează pătrunderea lamei în țesuturi:

forma vârfului,

starea ascuțișului,

lărgimea lamei,

calitatea mânerului,

modul de aplicare al loviturii (prin împingere sau prin lovire),

sediul regiunii afectate;

îmbrăcămintea și pielea opun cea mai mare rezistență, după traversarea acestor bariere, lama pătrunzând ușor.

Profunzimea rănii poate fi mai mare decât lungimea lamei instrumentului care a cauzat-o deoarece, în momentul aplicării loviturii, mânerul instrumentului poate să deprime părțile moi.

Astfel, dacă leziunea interesează viscerele mobile, rănirea va părea mai profundă decât lungimea armei, deoarece post-mortem viscerele vor ocupa o altă poziție decât în momentul producerii agresiunii.

Dacă plaga interesează cutia toracică, cu deschiderea cavității pleurale, rana va părea mai profundă deoarece toracele se lărgește puțin.

Caracteristic pentru obiectele tăietoare-înțepătoare este că pot produce leziuni grave, mai ales asupra:

gâtului, unde tăierea are loc în doi timpi – de înțepare și tăiere propriu-zisă;

toracelui, unde după pătrunderea printre spațiile intercostale, arma poate să lezeze:

pleura,

plămânul,

vasele mari de la baza cordului,

pericardul și

cordul;

abdomenului.

Mortalitatea în urma agresiunii produse cu astfel de arme are o frecvență crescută, intenția criminală fiind evidentă, mai ales când arma incriminată este pumnalul, care este, prin definiție, o armă a crimei. [62]

III.4. Plăgile tăiate-despicate

Sunt produse de instrumente grele, cu lama mai mult sau mai puțin ascuțită. Astfel, în funcție de gradul de ascuțire, aspectul lor poate fi de plagă tăiată și contuză, predominând una dintre caracteristici (Fig. 3.9.).

După modul de lovire, se pot prezenta sub următoarele forme:

liniare (Fig. 3.9.),

cu limb,

mutilante.

Marginile plăgii sunt liniare, cu mici neregularități, prezentând contuzia buzelor plăgii. Satelit, pot să apară echimoze și excoriații (Fig. 3.9.).

Lungimea plăgii depinde de elasticitatea țesuturilor dar, în general, corespunde lungimii muchiei obiectului vulnerant (Fig. 3.9.).

La nivelul pereților plăgii, care sunt anfractuoși, se observă rupturi tisulare care poartă marca unei plăgi contuze. Buzele plăgii sunt îndepărtate în profunzime.

Spre deosebire de alte instrumente, în această categorie se vor întâlni mult mai frecvent secționări osoase. În loviturile tangențiale ele vor lua aspect de fisuri ori ciupituri situate la nivelul unui segment osos, putând să se întâlnească însă atât secționarea completă a oaselor lungi ori perforarea de oase late.

Dacă lovitura a fost aplicată la nivelul oaselor lungi, atunci leziunea va fi asemănătoare cu cea produsă prin lovire cu un obiect contondent, producându-se fisuri longitudinale și eschile osoase.

Oasele late, mai ales oasele neurocraniului, pot suferi traumatisme limitate, respectând perfect forma și dimensiunile instrumentului.

Gravitatea plăgilor tăiate-despicate este dată de următorii factori:

profunzime,

posibilitatea de lezare a organelor interne – în special a creierului,

hemoragie,

infecție.

Complicațiile ce pot să apară consecutiv producerii traumatismului sunt:

hemoragia,

asfixia prin aspirat sanguin – dacă a fost deschisă trahea,

embolia gazoasă – dacă au fost implicate vasele gâtului,

embolia grasă – dacă s-au produs fracturi ale oaselor lungi,

infecția.

Diagnosticul diferențial este necesar de făcut cu:

plaga contuză, dacă tăișul obiectului vulnerant a fost defectuos ascuțit (Fig. 3.10.),

plaga tăiată, dacă plaga e superficială și cauzată de un instrument cu lama ascuțită.

Astfel, diferențierea de plaga contuză se face prin aspectul buzelor plăgii, care sunt secționate complet, fără a prezenta punți intermediare (Fig. 3.10.). În cazul existenței, la nivelul plăgilor craniene a leziunilor osoase, acestea sunt edificatoare.

Diferențierea de plaga tăiată se va face ținându-se cont de aspectul marginilor, existența și aspectul leziunilor profunde, precum și de lipsa codițelor la nivelul unghiurilor (Fig. 3.9.).

Rănirea activă de către altă persoană este cel mai frecvent întâlnit tip de traumatism provocat prin arme tăietoare-despicătoare.

În cazul sinuciderilor, care sunt rare, se pot observa multiple plăgi, din care numai una va fi profundă.

În accidentele de muncă, se pot produce răniri accidentale, mai des la nivelul membrelor. [63]

III.5. Criterii de diferențiere a caracterului autoprodus de cel heteroprodus al leziunilor produse de și cu obiecte ascuțite

Desigur, descrierea tipurilor de leziuni produse cu arme albe în practica medico-legală nu ar fi completă fără descrierea unei categorii aparte de leziuni – cele autoproduse, și a modului de diferențiere a acestora de cele heteroproduse.

În continuarea celor spuse, voi prezenta criteriile de diferențiere a caracterului autoprodus de cel heteroprodus al leziunilor produse de și cu obiecte ascuțite:

În ceea ce privește plăgile autoproduse, acestea au următoarele caracteristici:

sunt localizate în regiuni de elecție:

fața anterioară și laterală a gâtului,

extremitatea distală a antebrațului (Fig. 3.5.),

regiunea precordială,

abdomen,

fața anterioară și laterală a membrelor inferioare;

sunt însoțite (de cele mai multe ori) de leziuni de tatonare (plăgi superficiale, paralele cu plaga tăiată).

În cazul plăgilor heteroproduse, spre deosebire de cele autoproduse, la examinare, medicul legist va constata următoarele:

acestea sunt însoțite, de cele mai multe ori, de leziuni de autoapărare, pasivă sau activă, situate pe fața externă a antebrațelor și/sau pe palme, degete (Fig. 3.11.).

Criteriile de diferențiere între leziunile de autoapărare de cele autoproduse nu sunt absolute, și trebuiesc evaluate cu grijă de la caz la caz. Asfel, în cazul de mai sus, leziunile (plăgile tăiate superficiale) de la nivelul suprafeței palmare a degetelor nu sunt heteroproduse ci autoproduse în cursul unei sinucideri (în Fig. 3.12. este reconstituit mecanismul de producere). În același sens nu toate "leziunile de tatonare" sunt semn indubitabil al unei sinucideri, putând fi generate în cursul unei heteroagresiuni în care leziunile mai superficiale sunt explicate de eforturile victimei de a îndepărta sau atenua loviturile agresorului. [64] [65]

Capitolul IV. Mecanisme tanatogeneratoare în leziunile produse prin arme albe

Leziunile produse prin arme albe pot avea un caracter letal, fie prin acțiunea lor directă asupra unui organ indispensabil vieții fie prin complicațiile care survin ulterior.

O serie de factori concură la instalarea, directă sau indirectă a decesului. Astfel, în practica medico-legală, raportul de cauzalitate în tanatogeneza traumatismelor produse prin arme albe reprezintă unul din aspectele de bază deoarece, bazându-se pe argumente de ordin științific, va stabili legătura care există între traumatism și instalarea morții.[66]

Dupa Quai, raportul de cauzalitate în tanatogeneza traumatismelor produse prin arme albe, poate fi astfel schematizat: [67]

A. Cauzalitate directă – primară:

necondiționată:

condiționată:

factorii condiționali pot fi, la rândul lor, împărțiți în factori:

adjuvanți (endogeni, exogeni) care nu rup nexul de cauzalitate,

determinanți care pot rupe nexul cauzal.

B. Cauzalitatea secundară – întotdeauna condiționată

IV.1. Cauze directe de deces în traumatismele produse prin arme albe

Plăgile produse prin arme albe pot avea un caracter letal prin atingerea și distrugerea gravă anatomică și/sau funcțională a unor organe și țesuturi de importanță vitală.

Cauzalitatea directă poate fi:

necondiționată,

condiționată.

IV.1.1. Cauzalitatea directă necondiționată

În acest caz, între complexul morfofuncțional care produce moartea și traumatism, nu se interpune nicio verigă, decesul survenind instantaneu, deoarece principalele funcții pentru menținerea vieții au fost suprimate. Acest fel de leziuni poartă numele de leziuni incompatibile cu viața și sunt, în cazul nostru, următoarele:

Dilacererarea organelor de importanță vitală: creier, plămâni, inimă.

Hemoragia, în această categorie încadrându-se atât hemoragia acută – masivă, cât și cea cronică – lentă, aceasta din urmă nefiind încadrată ca fiind o cauză directă de deces.

IV.1.2. Cauzalitatea directă condiționată

În acest caz, o serie de factori condiționali care pot deține un rol determinant sau adjuvant în instalarea decesului pot să intervină între traumatism și complexul morfofuncțional care produce moartea.

Astfel, factorii condiționali determinanți pot rupe nexul de cauzalitate, de exemplu, o condiție preexistentă. În astfel de cazuri, traumatismul în sine, nu poate fi incriminat ca fiind direct cauzal în producerea morții.

Factorii adjuvanți, pe de altă parte, nu rup nexul de cauzalitate. Intervenția acestor factori, cum ar fi exemplul alcoolului, care determină creșterea permeabilității vasculare, sau a aterosclerozei, ce determină creșterea fragilității vasculare, au cel mult un rol agravant al leziunilor, fiind deci un factor adjuvant. În această situație raportul de cauzalitate nu se poate rupe existând o legătură directă între cauză și efect.

Acești factori, pot fi clasificați ca fiind de natură:

endogenă – stări patologice preexistente,

exogenă – factori de mediu, tratamente, consum de alcool.

IV.2. Cauze secundare de deces în traumatismele produse prin arme albe

Cauzalitatea secundară este o formă de cauzalitate întotdeauna condiționată. Astfel, traumatismul determină, în această situație, leziuni ce nu sunt incompatibile cu viața prin gravitatea lor, dar în evoluția lor, pot fi cauza a grave complicații care produc decesul.

Numeroși factori condiționali, exogeni și endogeni, intervin în cauzalitatea secundară. Aceștia pot fi reprezentați de felul, precocitatea și corectitudinea tratamentului aplicat, reactivitatea organismului, etc. [68]

IV.3. Mecanisme tanatogeneratoare

Hemoragii acute:

externe – secționări de vase mari: artera carotidă, artera femurală,

interne:

hemotorax și/sau pneumotorax,

hemoperitoneu,

Leziuni de segment:

secțiuni de viscere – organe parenchimatoase, tubulare;

cranio-cerebral – traumatismul cranio-cerebral cu dilacerare de substanță cerebrală;

vertebro-medular (fracturi, leziuni de organe interne cu secționarea măduvei, revărsate sangvine, hematomielite, contuzie, dilacerare).

Complicații tardive:

resângerări,

infecțioase:

pneumonii, bronhopneumonii,

peritonite (în leziuni de organe tubulare),

tetanos,

fasceită necrozantă,

meningită,

sepsis.

Complicații rare:

embolie gazoasă – în secționarea jugularei,

embolia grasă – în cazul producerii de fracturi ale oaselor lungi,

asfixia prin aspirat sanguin – prin leziuni aduse plămânilor, traheei, bronhiilor;

moartea reflexă.

IV.3.1. Hemoragia

În multe din situații exitusul este o urmare a șocului hipovolemic, acesta fiind cea mai frecventă formă clinică de șoc întâlnită drept consecință a leziunilor produse prin arme albe.

Mecanismul fiziopatologic al șocului hipovolemic este realizat prin reducerea relativă sau absolută a volumului circulant ce va avea drept consecință scăderea întoarcerii venoase și a presarcinii și astfel instalarea hipoperfuziei și ulterior a hipoxiei tisulare.

Mecanismele hemodinamice compensatorii se declanșează când volumul sanguin circulant a scăzut cu peste 25%. Are loc o reacție neuroendocrină imediată. Presoreceptorii sinusului carotidian, ai vaselor splahnice și ai arcului aortic sunt stimulați. Acestora li se asociază și stimularea reflexă produsă de hipovolemie a receptorilor din atriul drept. Impulsurile sunt transmise către scoarța cerebrală și către centrii diencefalici, declanșându-se un răspuns simpato-adrenergic iar ulterior și unul neuroendocrin.

Astfel, prin activarea sistemului nervos simpatic, următoarele mecanisme vor intra în acțiune:

Constricția arteriolară periferică, la nivelul tegumentului, rinichilor, mușchilor și în teritoriul splahnic. Astfel, se produce o centralizare a circulației, cu redistribuirea sângelui spre organele cu caracter vital: creier, cord, plămâni.

Cresc frecvența și forța de contracție cardiacă.

Creșterea întoarcerii venoase, realizată de contracția vaselor de capacitate, cele splahnice, în principal.

Eliberarea de adrenalină prin stimluarea medulosuprarenalei.

Activarea sistemului renină-angiotensină.

Are loc centralizarea circulației prin constricția arteriolelor și venulelor bogate în receptori α-adrenergici din tegument, musculatură și unele viscere, determinată de nivelul crescut al catecolaminelor circulante și de creșterea tonusului simpatic.

Scăderea perfuziei tisulare în parenchimul renal determină, prin intermediul receptorilor din arteriola aferentă, eliberarea de renină din aparatul juxta-glomerular. Secretată în torentul sanguin, renina acționează asupra angiotensinogenului, α2-globulină de origine hepatică hidrolizându-l la angiotensină I. La nivelul endoteliului pulmonar, angiotensina I va fi convertită în angiotensină II de către enzima de conversie a angiotensinei. Prin creșterea tonusului vasomotor arteriolar al mezenterului, angiotensina II contribuie la refacerea tensiunii arteriale. Angiotensina II contribuie și la eliberarea de la nivelul medulosuprarenalei de catecolamine. (Fig. 4.1.)

Stimularea receptorilor de întindere din cord declanșează eliberarea de hormon antidiuretic de la nivelul hipofizei posterioare. Astfel, eliberarea de hormon antidiuretic are loc, pe cale hipotalamo-hipofizară, prin stimularea osmoreceptorilor, la nivelul nucleilor paraventricular și supraoptic. Acesta tinde să refacă volumul lichidului extracelular prin acțiunea sa la nivelul tubului contort distal. De altfel, hormonul antidiuretic stimulează secreția corticotropinei de la nivelul hipofizei anterioare care, acționând asupra corticosuprarenalelor va determina secreția de cortizol. Se produce astfel, prin reacția corticotropin-cortizolică, retenția de apă și natriu. Cei doi hormoni tind să refacă rezervele glucidice epuizate sub acțiune catecolaminică. (Fig. 4.1.)

Tulburările grave de la nivelul patului microvascular și al activității celulare sunt cauzate de către hipoxie și acidoză. Prin acumulare de metaboliți, răspunsul la catecolamine endogene al microcirculației va scădea, urmează deschiderea progresivă a capilarelor, a sfincterelor precapilare, a metaarteriolelor și chiar a arteriolelor. (Fig. 4.1.)

În fazele avansate ale șocului, creșterea permeabilității microvasculare e mediată de către următoarele mecanisme:

eliberarea de mediatori vasoactivi precum bradikinina, factorul activator trombocitar, histamina,

lezarea endoteliului vascular de către radicalii liberi de oxigen produși de polinuclearele activate sau de sistemul xantin-oxidază.

Se prefigurează astfel prin încetinirea până la stază a fluxului sanguin, blocarea cu agregate de leucocite activate și trombociți a capilalelor, scăderea capacității de formare a eritrocitelor, scăderea titrului de heparină și prin inhibiția sistemului reticulo-histiocitar, un fenomen specific – șocul ireversibil, tradus prin coagulare intravasculară diseminată cu microtromboze și diateză hemoragică. (Fig. 4.1.)

Consecință a alterărilor hemodinamice ce au loc în șoc este hipoperfuzia ce va da naștere unei inadecvate aprovizionări cu oxigen și substrat metabolic a țesuturilor. Astfel, generarea inadecvată de adenozin trifosfat și îndepărtarea defectuoasă a produșilor toxici de metabolism, cum sunt bioxidul de carbon și lactatul va duce la scăderea funcției organelor a căror activitate implică un mare consum energetic, cum sunt rinichii, cordul și intestinul. (Fig. 4.1.)

Tabloul clinic e reprezentat de:

hipotensiune arterială,

tahicardie,

oligurie,

polipnee,

extremități reci, cianotice,

absența pulsului capilar.

Reducerea presarcinii se obiectivează prin scăderea presiunii venoase centrale (Fig. 4.1.). Valorile crescute ale gradientului de temperatură centrală/preiferică e un semn de creștere a rezistenței vasculare periferice, bolnavul aflat în șoc hemoragic fiind hipotermic și acuzând senzația de frig. Marmorarea tegumentelor poate să apară precoce.

Suferința viscerală, interesând funcția renală, apare tardiv în evoluția șocului hipovolemic. Astfel, instalarea insuficienței renale acute e cauzată de tubulonecroza secundară reducerii filtrării glomerulare. (Fig. 4.1.) Vasoconstricția mucoasă extinsă la nivelul întregului tubul digestiv crește susceptibilitatea mucoasei gastrice la agresiunea acidă, putând apare sângerări digestive prin eroziuni gastrice la stres.

Aceste fenomene sunt traduse prin alterarea progresivă a stării de conștiență, răspunsul precoce la hipovolemie fiind caracterizat prin agitație, anxietate, teamă.

Ca urmare a pierderii lichidiene masive, se instalează apatia, somnolența, urmate de comă.

În șocul hemoragic, mortalitatea este 10% – 30%, manifestările clinice depinzând atât de volumul sanguin pierdut cât și de perioada de timp în care se realizează pierderea sanguină. (Fig. 4.1.).[69]

IV.3.2. Leziuni de segment

Secțiuni de viscere

Când plăgile penetrante sunt asociate cu leziuni viscerale parenchimatoase, una dintre complicațiile ce poate să apară e hemoragia internă ce poate evolua spre moarte.

În cazul atingerii organelor cavitare cum e de exemplu, lezarea intestinului în cazul unei plăgi penetrante a abdomenului, o complicație gravă și cu potențial letal este peritonita.

Plăgile abdominale, indiferent dacă a fost sau nu atins un organ, sunt considerate a fi leziuni primejdioase pentru viață.

Traumatismele toracice deschise pot fi consecința plăgilor penetrante produse prin arme albe. Prin acțiunea lor asupra cutiei toracice, armele albe pot să provoace lezarea:

pachetului vascular intercostal, cauzând hemoragie externă,

atingerea pleurei și plămânilor cu hemo-pneumotorace consecutiv,

lezarea inimii cu hemopericard sau hemotorace – în cazul unei breșe pericardice mari.

Dilacerarea cerebrală este o leziune gravă produsă de distrugerea țesutului nervos. Mortalitatea în astfel de leziuni este ridicată.

Modalitatea de producere recunoaște atât un mecanism primar cât și unul secundar.

Dilacerarea directă se produce în momentul penetrării parenchimului de către un agent traumatic cum ar fi obiectele tăietoare-înțepătoare, eschile osoase cu înfundare intracraniană, instrumente despicătoare etc.

Dilacerarea secundară este urmarea confluării zonelor de contuzie cerebrală.

Aspectul macroscopic al leziunii este reprezentat de un amestec de țesut cerebral devitalizat și cheaguri de sânge, cu focare satelite de contuzie cerebrală.

Leziuni vertebro-medulare sunt reprezentate de:

contuzia medulară,

edemul medular,

dilacerarea medulară,

revărsate sanguine intrarahidiene:

extradurale,

subdurale,

subarahnoidiene,

intramedulare.

În astfel de traumatisme, tabloul clinic este variat, manifestările depinzând atât de localizarea dar și de extinderea leziunii. Tulburările pot fi de natură motorie, vegetativă ori senzitivă.

Evoluția traumatismelor vertebro-medulare este și ea variabilă, în cazuri grave putând provoca decesul, prin:

mecanism direct – lezarea bulbului sau edem medular ascendent, sau prin

mecanism secundar – complicații de ordin septic – mielite, meningite, bronhopneumonii etc. [70]

IV.3.3. Complicații tardive

Infecțioase:

Pneumonia, infecție a parenchimului pulmonar, poate fi cauzată de diverși agenți patogeni, precum bacterii, virusuri, micoplasme, chlamidii, rickettsii.

În cazul victimelor unei agresiuni cu arme albe, agenții microbieni pot să pătrundă în organism prin mai multe căi, cum ar fi:

inhalarea aerosolilor infecțioși,

aspirarea organismelor care colonizează orofaringele,

diseminarea hematogenă a infecției de la un focar extrapulmonar,

inoculare directă și diseminare contiguă – rezultat al plăgilor înjunghiate ale toracelui ori a migrării focarului infecțios de la un loc vecin.[71]

Clinic, pneumonia poate să se manifeste tipic, caz în care semnele și simptomele vor fi reprezentate de:

febră cu debut brusc,

tuse productivă cu spută purulentă,

junghi toracic,

semne de condensare pulmonară a regiunii afectate– matitate, raluri crepitante sau subcrepitante.

În astfel de situații, agentul patogen e reprezentat de către S. Pneumoniae, H. Influenzae ori de către germeni anaerobi din flora orală. (Fig. 4.2.)

Manifestările atipice ale pneumoniei sunt reprezentate de către:

debut insidios,

tuse seacă,

predomină simptomele extrapulmonare, cum ar fi cefaleea, mialgii, oboseală, greață, vărsături, diaree etc.

În cazul victimelor agresiunii prin arme albe, o problemă de interes vital o reprezintă pneumonia nosocomială ce poate să apară pe timpul duratei de spitalizare și astfel să complice evoluția bolii traumatice.

Acești pacienți reprezintă adesea o provocare diagnostică. În acest caz, diagnosticul diferențial al afecțiunii acute respiratorii este variat, incluzând și entități noninfecțioase care pot fi dificil de deosebit clinic ori radiologic de pneumonie, cum ar fi:

insuficiență cardiacă congestivă,

sindrom de detresă respiratorie acută,

afecțiuni pulmonare preexistente,

atelectazie,

leziuni pulmonare produse de oxigen sau medicamente. [71]

Peritonita post-traumatică e definită ca fiind o reacție inflamatorie difuză sau localizată a seroasei peritoneale.

În cazul plăgilor penetrante sau a celor perforante, peritonita generalizată se instalează rapid, spre deosebire de intervalul de liniște înșelătoare (de 1 – 2 zile) care precede perforațiile incomplete de viscere cavitare. În acest ultim caz, apariția semnelor corespunde cu momentul instalării necrozei peretelul intestinal.

Plăgile produse prin arme albe ce au rezultat secțiunea de viscere cavitare sunt mai frecvent univiscerale. Leziunile devin mai grave dacă agentului vulnerant i se imprimă o mișcare de răsucire ori dacă actul agresional este repetat, apărând astfel leziunile pluriviscerale. Dacă a fost afectat segmentul colo-rectal sau duodenal, peritonitele au un prognostic grav.

Există o legătură directă între numărul organelor lezate și mortalitate, astfel:

în cazul unui organ lezat, mortalitatea este de 6,5%,

două organe lezate, mortalitatea crește la 13 – 14%,

trei organe lezate va crește mortalitatea la 25%,

în cazul a patru sau mai multe organe, mortalitatea trece de 80%.

Clinic, peritonita se prezintă astfel:

durere, cel mai frecvent cu debut brusc,

vărsături,

oprirea tranzitului intestinal (semn inconstant)

sughițul,

reacție febrilă 38°C – 39°C,

tahicardie,

scăderea tensiunii arteriale,

oligoanurie,

dispnee și respirație superficială,

icter.

La inspecție se constată un abdomen imobil cu mișcările respiratorii, retractat inițial la sediul de debut al infecției. Palparea va releva apărare musculară.

Netratate, prognosticul peritonitelor e grav, acesta variind în funcție de etiologie, terenul pe care se instalează și de timpul scurs până la intervenția chirurgicală. Întârzierea aplicării tratamentului face ca peritonita să evolueze spre așa-numitele peritonite neglijate sau depășite.

După Angelescu, rata mortalității în peritonite este de 10 – 20%, crescând la 38 – 80% în peritonitele în care răspunsul organismului este intens. Acestea evoluează spre șoc septic și disfuncție multiplă de organe. [72]

Tetanosul cauzat de toxina bacilului gram pozitiv Clostridium tetani, bacil anaerob, este o infecție acută a sistemului nervos central. Cauza infecției poate sa fie contaminarea unei plăgi tăiate sau înțepate.

Boala este des asociată cu rugina, obiecte ruginite, cum ar fi cuie, cuțite, etc, germenul putând fi găsit și în pământ. Rugina, în sine nu cauzează tetanosul și nu conține bacilul, dar suprafața rugoasă de pe obiectele metalice ruginite e un habitat optim pentru dezvoltarea endosporilor de Clostridium tetani. Obiectul tăietor-înțepător e un mediu propice pentru puncționarea pielii și inocularea endosporilor adânc în plagă, oferind astfel condiții optime de dezvoltare într-un mediu sărac în oxigen.

Sporii pot fi depistați și pe suprafața pielii, sau în heroină contaminată, astfel un risc mai ridicat de îmbolnăvire cu tetanos îl vor avea consumatorii de heroină injectabilă.

Locul de dezvoltare al bacililor este reprezentat de plaga contaminată, indiferent de natura ei: înțepată, tăiată, plesnită. Se va produce exotoxina tetanică, ce inițial se leagă de terminațiile nervoase libere din periferie, fiind transportată de-a lungul axonului și a joncțiunilor sinaptice până va ajunge la nivelul sistemului nervos central. Fixarea ei la nivelul țesutului nervos e ireversibilă.

Clinic, apariția durerii sau a senzației de arsură la nivelul unei plăgi pe cale de vindecare sau aparent vindecată, poate să fie primul semn de boală. Urmează apoi contracturi ale grupurilor musculare din vecinătate.[73]

Ulterior, apar următoarele semne:

iritabilitate,

disfagie,

hiperreflexivitate

trismus – spasme ale musculaturii maxilare,

risus sardonicus – spasme ale musculaturii feței,

spasme ale musculaturii cervicale.

Bolnavul adoptă poziții patologice – opistotonus (Fig. 4.3.). Starea de conștiență e nealterată, dar spasme ale mușchilor respiratori ori ale glotei pot cauza asfixia prin apnee.

Evoluția bolii este mai gravă dacă plaga contaminată e localizată la nivelul capului ori feței.

Profilaxia se realizează prin administrare de anatoxină tetanică activă, tratamentul constând din administrarea de gama-globulină umană și antitetanică hiperimună.

Pe plan mondial, mortalitatea e mare – 40%, fiind cu precădere reprezentată de tineri și vârstnici. [74]

Fasceita necrozantă este infecția extensivă a fasciei și a țesutului subcutanat. Poate să progreseze spre țesutul muscular sau tegumentar. Este cauzată în general de către Streptococul anaerob, microaerofil. Mai recunoaște ca agent patogen și germenii gram-negativi anaerobi. Se constată în mod frecvent un sinergism polimicrobian grefat pe o reactivitate generală scăzută a organismului. Este o infecție acută, care chiar tratată la timp prezintă risc vital.

Aspectul clinic este de celulită insidioasă cu progresie într-un interval de timp scurt spre forma fulminantă, localizată la nivelul fasciei, țesutului celular subcutanat, mușchilor și vaselor sanguine. Se produce lichefierea, trombozarea și necroza formațiunilor interesate.

Tegumentul e eritematos și edemațiat, urmând ca ulterior să apară bule și vezicule, urmate de necroză. Un semn caracteristic e reprezentat de celulita și anestezia porțiunii tegumentare interesate.

Starea generală se alterează, instalându-se semnele de toxemie și sepsis, care contrastează cu semnele locale inițial estompate. Afecțiunea progresează rapid spre insuficiență multiplă de organe și sisteme. [75]

Meningita este o reacție inflamatorie ca răspuns unei infecții bacteriene a piei mater, arahnoidei și a lichidului cefalorahidian de la nivelul spațiului subarahnoidian. Dat fiind faptul că spațiul subarahnoidian este continuu la nivelul creierului, nervilor optici și a măduvei spinării, infecția se va extinde pe tot axul cerebrospinal.

Tabloul clinic al meningitei la adult include următoarele:

cefalee,

febră,

meningism subtil sau marcat, însoțit de semnele Kernig și Brudzinski,

fotofobie,

greață,

vărsături,

astenie,

transpirații profuze,

contracturi musculare,

mialgii,

semne de disfuncție cerebrală traduse prin delir, alterarea stării de conștiență care poate să progreseze până la stare comatoasă,

paralizii de nervi cranieni, afectând mai frecvent perechile IV, VI și VII de nervi cranieni,

deficite neurologice de focar: disfazia, defecte de câmp vizual, hemipareze,

crize convulsive.

Creșterea pesiunii intracraniene apare tardiv fiind însoțită de semnele caracteristeice: paralizie de nerv III, bradicardie, hipertensiune și comă. Aceste manifestări sunt semne de prognostic sumbru, boala putând evolua spre exitus.[76]

Șocul septic este o complicație tardivă cu potențial letal. Datorită rănilor deschise sau a contaminării de la o peritonită, traumatismele produse prin arme albe pot evolua spre o stare de șoc septic.

Șocul septic se traduce prin suferință tisulară asociată prezenței în sânge a germenilor patogeni.

Starea septică se caracterizează prin:

temperatură peste 38°C sau

hipotermie (temperatură ≤36°C),

tahicardie,

tahipnee – frecvență respiratorie de peste 20 respirații/minut,

leucocitoză – peste 12000 leucocite/mm3,

leucopenie – sub 4000 leucocite/mm3,

prezența în circulație a unui procent de peste 10% a neutrofilelor imature.

Etiopatogeneza șocului septic:

Sub acțiunea endotoxinei microbiene și a mediatorilor eliberați de aceasta, se produce maldistribuția fluxului sanguin periferic, ce va cauza reducerea aportului de oxigen la țesuturi și astfel hipoxie tisulară.

Efectele endotoxinei microbiene asupra organismului sunt următoarele:

acționează asupra celulelor endoteliale determinând creșterea permeabilității și extravazare lichidiană în interstițiu, activându-se astfel, prin mecanismul de hemoconcentrație, trombocitele și cascada coagulării.

activarea factorului XII al coagulării – Hageman, cu activarea ulterioară a cascadei coagulării și a fibrinolizei.

activarea complementului, cu eliberarea de C3a, C4a si C5a, cu rol în agregarea neutrofilelor și fixarea lor la nivelul endoteliului capilar. (Fig. 4.4.)

Tabloul clinic:

debit cardiac normal sau crescut, asociat cu hipotensiune cu rezistență vasculară scăzută reprezintă faza de debut a șocului septic. (Fig. 4.4.)

Clinic, se manifestă prin:

tegumente calde, de colorație normală,

bună umplere a patului capilar,

presiune a pulsului amplă,

gradient normal al temperaturii centrale/periferice.

Bolnavul este tahicardic și polipneic, iar tensiunea arterială diastolică și medie au tendință de scădere (Fig. 4.4.). Senzoriul este afectat.

Afectarea precoce și concomitentă de organe este sugerată de:

confuzie mentală,

polipnee,

oligurie,

prezența neobligatorie a subicterului.

Tabloul clinic devine asemănător cu cel din șocul hipovolemic, bolnavul prezentând hipotensiune marcată, tahicardie, extremități reci, cianotice, absența pulsului capilar, oligo-anurie și confuzie. [77]

IV.3.4. Complicații rare

Embolia gazoasă: poate fi o consecință letală a deschiderii ori puncționării vaselor de calibru mare. Dacă leziunea e situată la nivelul venei jugulare externe, presiunea negativă din interiorul acesteia va determina aspirarea de aer în sistemul sanguin și embolie cerebrală. [78]

Cantitatea de aer suficientă pentru a produce decesul în cazul emboliei gazoase venoase variază de la 10 ml la 480 de ml. Dacă aerul se găsește la nivelul ventricolului drept, acesta va produce obstrucția fluxului sanguin spre plămâni, soldându-se cu insuficiență cardiacă. Aerul din sistemul circulator venos poate să pătrundă în circulația sistemică prin intremediul șunturilor interatriale sau interventriculare sau prin intermediul sistemului capilar intrapulmonar.

La examenul extern postmortem se vor observa următoarele:

cianoza extremității cefalice,

emfizem subcutanat palpabil,

emfizem palpebral,

exudat sanguin la nivelul gurii și nărilor datorat presiunii venoase crescute,

protruzia limbii,

peteșii cutanate generalizate

peteșii localizate la nivelul mucoaselor.

La examinarea internă a cadavrului se vor evidenția următoarele:

aspirat gazos de la nivelul inimii drepte (se evidențiază prin tehnică specială de autopsie a inimii),

aerul poate fi prezent la nivelul ventricolului stâng,

bule de aer la nivelul vaselor sangiune,

examenul microscopic al plămânilor poate să evidențieze spații intravasculare clare înconjurate de leucocite și plachete sanguine. [79]

Embolia grăsoasă traumatică poate să apară ca o consecință a fracturilor de oase lungi ori a sepsisului (Fig. 4.5.).

Există două teorii ce explică mecanismul de producere al emboliei grăsoase.

Astfel, prima teorie, cea mecanică, susține că în momentul producerii traumatismului se eliberează în circulație particule de măduvă osoasă. Acestea vor ajunge în circulația pulmonară, iar prin intermediul șunturilor arteriovenoase în cea cerebrală determinând, la nivel cerebral, ischemie și eliberere de mediatori vasoactivi, inflamatori și proagreganți.

A doua teorie, cea biochimică, susține că modificările de ordin hormonal ce apar în traumatisme ori sepsis duc la eliberarea de chilomicroni în circulație. Aceștia, vor forma particule embolice prin aglutinare, în prezența reactanților de fază acută – proteina C reactivă. [80]

Tabloul clinic include:

manifestări cardiopulmonare: tahicardie precoce persistentă, tahipnee, dispnee, ciaoză și instalarea hipoxiei la un interval de 12 – 72 de ore de la producerea traumatismului;

manifestări de ordin neurologic: confuzie, letargie, convulsii, comă;

manifestări cutanate: apariția unui rash peteșial la nivelul jumătății superioare a corpului.

alte manifestări includ: febră, icter, peteșii sau hemoragii orale, retiniene sau subconjunctivale, disfuncție renală.

Complicațiile sunt reprezentate de cianoză, hemoptizie, comă și exitus. [81]

Aspiratul hematic poate surveni în urma unor traumatisme localizate la nivelul:

nasului,

cavității bucale,

gâtului prin pătrunderea sângelui în arborele respirator și aspirarea acestuia.

Pentru a avea valoare medico-legală aspiratul hematic va trebui pus în evidență nu numai în căile respiratorii superioare unde el poate ajunge și după moarte, ci în bronșiole și alveole, fiindcă numai în felul acesta este făcută dovada existenței respirației în momentul contactului cu materialul aspirat.

Aspiratul hematic în pulmon poate fi recunoscut atât macroscopic cât și microscopic.

Modificările generale din asfixie sunt comune tuturor tipurilor de asfixie și sunt cunoscute sub numele de "leziuni asfixice" și se datoresc tulburărilor hemodinamice consecutive privării acute de oxigen. Ele se împart în leziuni externe și leziuni interne.

Leziunile externe cu valoare în acest sens sunt:

cianoza intensă a extremității cefalice,

apariția peteșiilor conjunctivale,

lividități de culoare mai închisă, ce apar mai precoce.

Leziunile interne se referă la:

constatarea fluidității sângelui în cord și în vasele mari (fluiditate datorată rapidității instalării morții și modificărilor umorale sub influența privării de oxigen);

pulmon asfixic acut: polimorfism lezional pulmonar ce constă din congestie marcată, hemoragii intrapulmonare și bronșice, atelectazii pulmonare, emfizem alveolar acut;

stază și edem pulmonar de la seros până la hemoragic;

emfizem pulmonar acut;

dilatarea cordului drept;

stază în organe, mai ales meningocerebrală, cu hemoragii punctiforme;

peteșii pe seroase (pleure, epicard, etc.).

Moartea reflexă poate surveni în urma unor traumatisme minore la nivelul zonelor reflexogene:

globi oculari,

plex solar,

testicule,

organe genitale externe feminine,

sinusul carotidian,

puncție toracică,

pensarea colului uterin, etc. [82]

Capitolul V Aspecte legislative conform noului Cod Penal cu referire la omor, numărul de zile de îngrijiri medicale, vătămarea corporală și consecințe prevăzute de articolul 194, aliniat 1 Cod Penal

V.1. Evaluarea penală a consecințelor traumatismelor

Orice formă de agresiune fizică este pedepsită prin lege. Pedeapsa va fi aplicată în funcție de consecințele pe care traumatismul produs le are asupra corpului persoanei vătămate (Fig. 5.1.). Astfel, urmările traumatismului sunt cuantificate în numărul de zile de îngrijiri medicale necesare, iar o serie de articole din Codul Penal prevăd modalitatea aplicării pedepsei în astfel de cazuri, precum urmează:[83]

Aceste articole sunt prezentate așa cum apar în Noul Cod apenal, în partea specială Titlul I – Infracțiuni contra persoanei¸ Capitolul I – Infracțiuni contra vieții.

V.1.2. Infracțiuni contra vieții.

Art. 188. Omorul.

Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

Art. 189. Omorul calificat.

Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:

cu premeditare;

din interes material;

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

asupra a două sau mai multor persoane;

asupra unei femei gravide;

prin cruzimi,

se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

Art. 190. Uciderea săvârșită la cererea victimei.

Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Art. 191. Determinarea sau înlesniea sinuciderii.

Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.

Când fapta prevăzută în alineatul (1) s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alineatele (1) – (3) au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

Art. 192. Uciderea din culpă.

Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în aliniatul (1) și aliniatul (2) se majorează cu jumătate.

V.1.3. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății

Art. 193. Lovirea sau alte violențe.

Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă

Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 194. Vătămarea corporală.

Fapta prevăzută în articolul 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:

o infirmitate;

leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

un prejudiciu estetic grav și permanent;

avortul;

punerea în primejdie a vieții persoanei,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alineatul (1) litera a), litera b) și litera c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Tentativa la infracțiunea prevăzută în alineatul (2) se pedepsește.

Art. 195. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în articolul 193 și articolul 194 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.

Art. 196. Vătămarea corporală din culpă.

Fapta prevăzută în articolul 193 alineatul (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Fapta prevăzută în articolul 194 alineatul (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Când fapta prevăzută în alineatul (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Dacă urmările prevăzute în alineatele (1) – (3) s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alineatul (1) și alineatul (3) constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 197. Relele tratamente aplicate minorului.

Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,

intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 198. Încăierarea.

Participarea la o încăierare între mai multe persoane se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepția victimei, care răspunde potrivit alineatului (1).

Când prin fapta săvârșită în condițiile alineatului (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Nu se pedepsește cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să-i despartă pe alții.

V.1.4. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie

Art. 199. Violența în familie.

Dacă faptele prevăzute în articolul 188, articolul 189 și articolele 193 – 195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

În cazul infracțiunilor prevăzute în articolul 193 și articolul 196 săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Art. 200. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă.

Uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Dacă faptele prevăzute în articolele 193 – 195 sunt săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani. [84]

Indiferent de încadrarea juridică a faptei, medicul legist are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman și anumiți factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective în justiție pentru dovedirea și aprecierea gravității infracțiunii.

Rolul medicului legist este complex, acesta extinzându-se pe întreaga perioadă de cercetare judiciară.

V.2. Alte aspect legislative și medico-legale privind regimul armelor albe

Deși noțiunea de armă albă este des utilizată în practica penală, literatura juridică și medico-legală românească oferă prea puține definiții ale acestei categorii de arme.

În articolul 2, alineatul (1) al Legii numărul 61/1991, se face referire la o anumită categorie de obiecte ce pot deveni periculoase în anumite circumstanțe, fiind astfel interzis portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea sau liniștea publică, a cuțitului, pumnalului, sișului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau lovire. [85]

O întrebare ia naștere: ce înseamnă, potrivit juridicului românesc, noțiunea de armă albă? În cele ce urmează, voi face o prezentare a clasificărilor oferite, de-a lungul timpului, de către lucrările de specialitate, sperând a realiza o mai bună comprehensiune a termenului de armă albă.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, arma albă este o armă destinată luptei corp la corp sau la distanță (pumnal, cuțit etc.), [86] ceea ce implică o mai mare gamă de obiecte față de legea prezentată anterior.

Noul Cod Penal românesc, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, prezintă în articolul 179 (reglementare anterioară articolul 151, CP 1969) o explicație a noțiunii de armă ca fiind: instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac. [87]. Această definiție oferă o mai bună încadrare a conceptului de armă, oferind astfel posibilitatea de a considera orice obiect cauzator de leziuni drept armă. Utilitatea acestei definiții poate fi lesne observată în explicațiile din capitolele anterioare, cu referire la multitudinea de obiecte aflate în mediul casnic ce pot provoca leziuni traumatice de tăiere, înțepare ori despicare cu diferite urmări asupra victimei.

În Legea numărul 235/2007 din 06/07/2007 pentru modificarea și completarea articolului 2 din Legea numărul 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, se aduce o completare, definind arma albă ca fiind: acel obiect sau dispozitiv ce poate pune în pericol sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor prin lovire, tăiere, împungere, cum ar fi: baionete, săbii, spade, florete, pumnale, cuțite, șișuri, boxuri, castete, arbalete, arcuri, bâte, măciuci și bastoane telescopice.

Tot în această actualizare a Legii cu numărul 295/2004, se precizează, la punctul IV, prin introducerea unei noi poziții – 8, noțiunea de armă albă cu lamă, noțiune ce separă și confirmă deci posibilitatea existenței de arme albe fără lamă, cum ar fi de exemplu obiectele înțepătoare – acul, andreaua și deci prin această afirmație, se aduce o lămurire mult așteptată conceptului de armă albă. Astfel, pentru ca o armă albă să poată fi încadrată în această categorie, ea trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul său;

are tăiș dublu pe toată lungimea sa;

lungimea este mai mare de 15 cm;

lățimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;

are un mâner prevăzut cu gardă. [88]

Desigur, se poate considera că această prevedere legală îngrădește întrucâtva utilizarea în practica judiciară și medico-legală a noțiunii de armă albă, dar la o privire mai atentă, ea este menită a reglementa noțiunea portului de armă albă, nu și noțiunea de armă albă în sine, noțiune destul de bine clarificată în legile prezentate anterior.

Studiind literatura medico-legală de specialitate, se poate observa, prin necesitatea autorilor de a explica individual această controversată noțiune, că aceste reglementări survin tardiv. De-a lungul timpului, experții medico-legali au încercat astfel explicații pornind de la două elemente – construcție și efect.

În lucrarea sa din 1978, la capitolul Moartea violentă prin obiecte ascuțite, pagina 203, intitulată Patologie medico-legală, Gheorghe Scripcaru prezintă următoarele: obiectele ascuțite numite și arme albe datorită strălucirii lor, se clasifică în:

obiecte despicătoare cu proprietăți comune atât obiectelor contondente cât și celor tăioase, de exemplu toporul, sapa, hârlețul etc.;

obiecte tăioase (arme albe propriu-zise) și

obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase (cilindrice, conice, piramidale, neregulate, etc). [89]

Dacă se face un paralelism cu prevederile legale în vigoare, se poate observa că efectele produse de arma albă asupra individului, descrise de Scripcaru în 1978, bazate pe reactivitatea organismului uman, sunt similare celor prezentate în lege, deduse din tipul acțiunilor astfel: tăiere, împungere – înțepare, lovire – despicare. Doar că, prin precizarea că armele albe sunt astfel denumite datorită strălucirii lamei lor, Scripcaru limitează simțitor numărul obiectelor ce pot fi încadrate în această categorie.

O clasificare pertinentă ne va fi oferită ulterior de către Vladimir Beliș și Constanța Naneș, în tratatul lor din anul 1985, intitulat Traumatologia mecanică în practica medico-legală și judiciară, capitolul Plăgi produse prin instrumente ascuțite, pagina 32. Încă din titlul capitolului se poate observa renunțarea la noțiunea de armă albă și adoptarea unui termen mai vast, de instrument ascuțit, spre a se putea explica mai bine aspectele morfologice comune ale leziunilor rezultate prin utilizarea atât a acestui tip de instrumente, cât și prin utilizarea armelor albe – ce pot fi considerate ca fiind o subgrupă a instrumentelor ascuțite.

Astfel, Vladimir Beliș și Constanța Naneș vor defini conceptul de arme ascuțite ca fiind totalitatea agenților traumatici mecanici care, acționând asupra organismului, determină prin caracteristicile lor (lamă, tăiș sau vârf) o serie de leziuni specifice.

Cei doi vor proceda, în paragrafele următoare, la încadrarea pe grupe a instrumentelor ascuțite, astfel:

înțepătoare: acul, sula, tija subțire;

tăietoare: lama, briciul, sticla dreaptă;

tăietoare-înțepătoare: cuțitul, briceagul, șișul.

despicătoare: toporul, sapa, satârul etc.[90]

Se poate concluziona astfel că, în ceea ce privește termenul de armă albă, autorii medici legiști au păreri diferite, discutându-se uneori despre obiecte vulnerante, neîncadrate neapărat în categoria armelor care prin acțiunea lor ca tăierea, împungerea sau lovirea vor determina leziuni specifice, sau se va vorbi doar de sensul strict de armă, de diferite construcții, fără a se aborda și obiectele vulnerante, cum ar fi de exemplu, pila sau cuiul ce pot produce, la fel de bine plăgi înțepate similare ca morfologie plăgilor produse de o floretă.

Pe baza prevederilor legale pezentate mai sus, se poate observa că, din punct de vedere criminalistic, problema generală este stabilirea dacă un obiect poate fi categorisit ca fiind armă albă sau poate fi asimilat unei arme albe, cum e cazul uneltelor care devin ocazional arme albe.