Lexicul Limbii Romane Actuale

Lexicul limbii române actuale. Caracteristici. Tendințe

Cuprins

Cap. 1. Lexicologia. Noțiuni generale

Definiția lexicologiei

Ramurile și subramurile lexicologiei

Concepte de bază în analiza lexico-semantică

Organizarea vocabularului limbii române contemporane

Cap. 2. Etimologia privită ca ramură a lingvisticii

Clase de lexic din punct de vedere etimologic

Substratul

Superstratul sau adstratul

Împrumuturi lexciale

Clase de cuvinte după criteriul temporal

Clase de cuvinte după criteriul social și profesional

Cap. 3. Tendințe actuale în limba română. Anglicismele: modă sau necesitate?

3.1. Anglicizarea

3.2. Influența engleză în terminologia politică a românei actuale

3.3. Anglicismele adresate tinerilor

3.4. Presa scrisă: pro sau contra anglicismelor?

3.5. Greseli în utilizarea anglicismelor

Introducere

Limba română actuală este “etapa cea mai apropiată de prezent” sau „etapa cea mai recentă a limbii române contemporane”. Cei mai mulți lingviști plasează începuturile românei contemporane în secolul al XIX-lea. Limba literară reprezintă “ipostaza cea mai îngrijită a limbii întregului popor”, ipostaza supradialectală, normată, datorită caracterului ei normat.

Transformarea continuă a limbii române e rezultatul tensiunii create între elementele stabile, reglementate, normate și cele ocazionale, devenite cvasigenerale, care pot fi tendințe, greșeli, abateri, încălcări ale regulilor. E clar că un motor al schimbărilor în limbă îl constituie greșeala, abaterea, devierea de la normă, și totuși, nu orice greșeală care se manifestă la un moment dat duce la o schimbare lingvistică.

Pentru româna actulă, schimbarea unor norme nu mai poate reprezenta și nici nu reprezintă numai impunerea unor forme generalizate prin uz. Rolul lingvistului nu se reduce doar la cel de observator neputincios care constată existența unor tendințe de deviere de la normă și le consemnează. Constatarea e însoțită de analiza sensului schimbării vizate și de acceptarea sau neacceptarea formei deviante. În caz că direcția schimbării este spre includerea în sistem a respectivului fapt de limbă, lingvistul transformă abaterea generalizată prin uz în normă. Când direcția este extrasistemică, lingvistul își asumă obligația de a stopa schimbarea.

Cap. 1. Lexicologia. Noțiuni generale

Definiția lexicologiei

Lexicologia este disciplina lingvistică care se ocupă de studiul vocabularului, sub multiplele sale aspecte: organizare, funcționare, schimbare, îmbogățire. Termenul de lexicologie este un neologism, care provine din fr. Lexicologie, care la rândul său, este format în greaca veche din elementele lexix „cuvânt, vorbă, termen” și logos „știință”.

Ca ramură a lingvisticii, lexicologia studiază sistemul lexical al limbii, adică felul cum este organizat, cum funcționează, cum se schimbă și cum se îmbogățește vocabularul unei limbi. Lexicologia este deci studiul științific al vocabularului (sau al lexicului).

Din punctul de vedere al relației temporale, lexicologia, ca și alte discipline lingvistice, distinge o :

– lexicologie sincronică sau descriptivă, care își propune să studieze stadiul actual al sistemului lexical ;

– lexicologia diacronică sau istorică, urmărește evoluția sistemului lexical de-a lungul vremii.

Cele două aspecte ale studiului lexicologic se completează, în sensul că descrierea sistemului lexical actual se bazează pe datele furnizate de studiile istorice, în timp ce studiul diacronic se servește, ca termen de comparație, de stadiul actual al sistemului lexical.

Lexicologia este o disciplină științifică (relativ recentă în raport cu lexicografia) care se ocupă de studiul lexicului (vocabularului) unei limbi din diferite perspective și cu diferite metode. Definirea cuvântului este o problema esențială pentru lexicologie și, în general, unitatea lexicală este considerată izolat de context sau de enunț, a cărui importanță este doar implicată. Lexicologia tradiționala ia ca unitate de bază cuvântul, studiat fie sub aspectul sensului (mai ales al schimbărilor de sens), fie sub aspectul originii (stabilirea etimonurilor și a originii lor. Până la apariția semanticii, lexicologia a fost singura care s-a ocupat de problemele semnificației in lingvistică. Lexicologia a introdus descrierea câmpurilor semantice, aplicând atât abordarea semasiologică, cât și pe cea onomasiologică. Lexicologia dobândește autonomie începând cu Ferdinand de Saussure, care considera cuvântul ca facând parte dintr-o structură, iar sensul cuvântului se definește negativ, în funcție de raporturile în care e angajat cu alte cuvinte.

Elaborarea metodelor de analiza semică are tendința de a transforma lexicologia într-o semantică lexicală, cu preocupari în mod esențial taxinomice. Cercetările lexicologice s-au dezvoltat și se dezvoltă în continuare în directia lexicologiei statistice. In direcția formalizării și informatizării merg și cercetările utile în lexicografia computerizată. Ca și lexicografia, lexicologia se ocupă de definirea sensului. În sens foarte larg, lexicologia cuprinde studiul tuturor mecanismelor de formare a unor creații lexicale noi (derivare, compunere, compresiune). Prin preocuparile sale, lexicologia este în mod esențial eterogenă și interdisciplinară.

Ca ramură a lingvisticii, lexicologia studiază sistemul lexical al limbii, adică felul cum este organizat, cum funcționează, cum se schimbă și cum se îmbogățește vocabularul unei limbi. Lexicologia este deci studiul științific al vocabularului (sau al lexicului).

Din punctul de vedere al relației temporale, lexicologia, ca și alte discipline lingvistice, distinge o :

– lexicologie sincronică sau descriptivă, care își propune să studieze stadiul actual al sistemului lexical ;

– lexicologia diacronică sau istorică, urmărește evoluția sistemului lexical de-a lungul vremii.

Cele două aspecte ale studiului lexicologic se completează, în sensul că descrierea sistemului lexical actual se bazează pe datele furnizate de studiile istorice, în timp ce studiul diacronic se servește, ca termen de comparație, de stadiul actual al sistemului lexical.

Ramurile și subramurile lexicologiei

Lexicologia cercetează structura și dinamica vocabularului pe trei coordonate : materialitatea, semnificația și originea. După aceste coordonate, pot fi identificate, din punct de vedere metodologic, trei ramuri ale lexicologiei : Morfonemia, semantica și etimologia.

Morfonemia studiază structura materială a componentelor vocabularului, realizarea sonoră și grafică a cuvintelor, structura silabică și cea morfematică, variabilitatea formelor.

Semantica lexicală (semasiologia), după cum considera Marcel Brèal (Essai de sémantique. Science des significations, Paris, 1897), studiază sensul cuvintelor, semnificația lor, dinamica sensurilor.

Etimologia se ocupă de biografia cuvintelor, adică: parcurgând istoria unui cuvânt de la existența sa actuală până la origini.

Lexicologia este disciplina științifică al cărei obiect de studiu este lexicul, fie lexicul de la un moment dat, studiat în scopul observării modului lui de funcționare, al stabilirii seriilor de unități lexicale, clasificate dupa criterii variate, și al observării structurilor lor semantice și morfematice, fie lexicul observat în constituirea și evoluția lui, în toate perioadele de dezvoltare a limbii române, de la româna comună până astăzi. Din definiția lexicologiei rezultă următoarele aspecte generale, corelate cu noțiunile implicate:

a) prin lexic se înțeleg: cuvintele (lexemele) și îmbinările stabile de cuvinte – ambele fiind unități fundamentale și independente, adică utilizabile și separat, combinațiile lor fiind, totuși, subîntelese; apoi, unitățile lexicale neindependente, constitutive ale cuvintelor.

b) termenul lexic este preferabil celui de vocabular: primul este supraordonat, iar al doilea – subordonat, lexicul fiind constituit dintr-o serie, foarte bogată și variata, de vocabulare (al numelor de rudenie, al meseriilor, al științelor, al numeralelor, al culorilor, al sporturilor, al simbolurilor etc; de asemenea, el este în relații de formă și de sens cu termeni precum lexicologie, lexem (cuvântul privit numai în latura sa semantică lexicală, nu și în cea gramaticală sau stilistică), lexicografie, lexicolog, lexicon ș.a., pe când celuilalt termen nu-i corespund formații lexicale similare (nu se spune, de exemplu, vocabularologie, vocabularografie etc.).

Subdisciplinele sau ramurile lexicologiei variază după concepții lingvistice. Tradițional, există trei:

etimologia – a cărei unitate de studiu este etimonul, unitatea care poate explica, sub raport formal și semantic, altă unitate lexicală – preocupată de originea și evoluția unitaților lexicale;

lexicografia, vizând alcătuirea de dicționare, principiile de alcătuire a acestora, critica și evolutia dicționarelor de orice tip;

semantica, interesată de identificarea și explicarea raportului dintre forma și sensul unităților lexicale.

De mai mult timp, din semantică s-au desprins (sau sunt în curs de desprindere) alte subdiscipline, precum:

toponimia, care studiaza numele de locuri;

hidronimicele (numele de ape, curgatoare sau statatoare);

oronimele (numele de înălțimi);

oiconimul (numele de așezări umane);

hodonimul (numele de străzi);

antroponmia, care studiază numele de oameni (numele proprii, pseudonimele, poreclele, supranumele ș.a.); toponimia și antroponimia se reunesc, alteori, într-o singură disciplină, onomastica, aceasta include și zoonimia (numele de animale și, în general, de ființe, de organisme cu viață, și fitonimia (numele românești de plante), cosmonimia, care studiază numele noțiunilor cosmice (Tera, Luna, Varsătorul etc.), populare sau culte; frazeologia, care studiază îmbinările stabile de cuvinte: expresiile, locuțiunile, îmbinările uzuale, zicătoarea, proverbul, sentința, maxima, dictonul ș.a. Cele mai mari șanse de a se impune ca ramuri ale lexicologiei le au derivatologia și, mai ales, frazeologia.

Spre deosebire de alte nivele ale limbii, vocabularul este un sistem deschis și, prin urmare, mai extins. Teoretic, numărul cuvintelor este infinit, după cum infinite sunt aspectele realității care trebuie desemnate.

Concepte de bază în analiza lexico-semantică

Lexic / vocabular. Lexicul reprezintă „totalitatea cuvintelor unei limbi, dar este considerat o unitate abstractă, pentru că este greu de delimitat și de analizat, din pricina dificultăților de ordin cantitativ, dar și a mobilității și varietăților cuvintelor dintr-o limbă.” Cea mai concretă și accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicționarele monolingve care pot însuma de la 50.000 la peste 150.000 de cuvinte. În aceste condiții, se procedează la delimitări cantitative și calitative, se impune distincția dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înțelegerea sau intersubiectivitatea dintre vorbitori și lexicul specializat, care însumează diverse terminologii. O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submulțimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.

Cuvântul este unitate de referință în definirea mai multor concepte lexicale și lingvistice. Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Așadar, relația dintre lexic și cuvânt este de natura celei dintre întreg și parte.

Lingviștii, filozofii, psiologii, logicienii secolului al XX-lea au fosst preocupați de răspunsul la simpla întrebare Ce este cuvântul?”. Cuvântul pare ceva bine cuvnoscut, dar interpretarea lui nu este așa de simplă pe cum pare. Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:

În lingvistica tragdițională, cuvântul este un grup de litere aflat între două spații tipografice (blancuri).

Cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinație se morfeme (unități minimale cu sens).

Cuvântul este o unitate lingvistică aunitate de referință în definirea mai multor concepte lexicale și lingvistice. Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Așadar, relația dintre lexic și cuvânt este de natura celei dintre întreg și parte.

Lingviștii, filozofii, psiologii, logicienii secolului al XX-lea au fosst preocupați de răspunsul la simpla întrebare Ce este cuvântul?”. Cuvântul pare ceva bine cuvnoscut, dar interpretarea lui nu este așa de simplă pe cum pare. Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:

În lingvistica tragdițională, cuvântul este un grup de litere aflat între două spații tipografice (blancuri).

Cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinație se morfeme (unități minimale cu sens).

Cuvântul este o unitate lingvistică aautonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee: a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt își poate schimba locul în enunț, menținerea înțelesului global fiind principala condiție a valabilității permutării: Ion învață bine. / Învață bine Ion.

b) substituția – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de același tip, păstrându-se înțelesul foarte general și global al enunțului: înlocuind pe învață cu cântă, scrie (se păstrează sensul general face).

c) distribuția – se asociază termenul analizat cu alți termeni: secvența analizată se asociază numai cu nume de ființe.

În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi denumit astfel: „numim cuvânt orice fragment care are autonomie față de enunț, prezintă o distribuție proprie, poate fi substituit cu o unitate similară și este permutabil.”

Cuvântul este un semn lingvistic, adică o entitate care reunește solidar și arbitrarimahinea obiectului numit (semnificat – signifié), cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant – signifiant). Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă și e reprezentat de reunirea noțiunii cu imaginea acustică. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiesctele din realitatea extralingvistică, numite referenți; această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o relație constantă între referent și numele său.

Semnificație și/sau sens. Deși apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociază un obiect, o noțiune unui semn susceptibil să-l evoce, unii autori disting semnificația, ca valoare stabilă, de sens, care depinde de situațiile concrete de comunicare. Distincșia între semnificație și sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferențiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în și prin contexte situaționale sau verbale. Conținutul semantic al cuvântului este totalitateea reprezentărilor esențiale, adică reflexul condiționat de cuvânt în mintea vorbitorului, care nu poate fi identic cu obiectul semnificat.

Organizarea vocabularului limbii române contemporane

Vocabularul unei limbi este organizat după mai multe criterii, formând un sistem, e drept, cu multe imperfecțiuni, posibil de descompus în subsisteme corelate între ele și ierarhizate pe niveluri din ce în ce mai mici.

Organizarea externă (ierarhizarea funcționa1ă) a vocabularului românesc constă în ordonarea cuvintelor, după criteriul statutului dobândit în procesul utilizării lor de către comunitatea vorbitorilor, pe niveluri ale sferelor de întrebuințare.

Principalele clasificări rezultate din ierarhizarea prin uz sunt: vocabular activ—vocabular pasiv, vocabular literar—vocabular neliterar, vocabular de uz general (comun, mediu)—vocabular cu utilizare limitată: arhaic/neologic, regional/sectorial (de specialitate)/de grup

(special); vocabular de bază (fundamental) — masa vocabularului.

Vocabularul activ este format din cuvintele folosite curent, nefiind așa de numeros, dar frecvent în circulație.

Din vocabularul activ fac parte instrumentele gramaticale (prepoziții, conjuncții, articole, verbe auxiliare, pronume și adverbe relative) și substitutele (pronumele și numeralele) cele mai uzuale, precum și substantivele, adjectivele, verbele, adverbele referitoare la aspecte indispensabile activității cotidiene. Câteva exemple: de, la, cu, să, că, dacă, cel, am (fost), aș (merge), voi (avea), care, cine, ce, unde, când, unu, doi, casă, femeie, mână, bun, frumos, dulce, a face, a vorbi, a mânca, a fi, a avea.

Foarte active sunt însă și cuvintele (sau sensurile) „la modă”, majoritatea neologisme: manager, profit, dividend, a implementa, pluralism, firmă, democrație, marketing, privatizare etc.

Vocabularul pasiv este format din cuvintele cunoscute, dar folosite rar de vorbitori. El cuprinde cuvinte care denumesc realități implicate întâmplător sau puțin frecvent în activitatea vorbitorilor: lăcustă, ferigă, eclipsă, cazarmă, chimono, cuvinte care au intrat în fondul pasiv din cauza ieairii din „vogă”, dispariției obiectelor denumite sau înlăturării lor de către sinonimele concurente: pionier, sovietic, bordei, șubă, retribuție, colectivist, cooperator, cehoslovac, tovarăș, cuvinte necunoscute pentru majoritatea vorbitorilor, care au dispărut de mult din limbă, au apărut recent în vorbirea unui mic număr de oameni sau sunt folosite numai în anumite medii restrânse: zapis, zlătar, hagiu, pârgar, brabete, perjă, glajă, scafandru, scovergă, zăbic, a gini, benga, cataroi, mititica, idiosincrasie, reostat, seismogramă, display etc.

Vocabularul literar – vocabularul neliterar (popular și familiar) sunt subdiviziuni ale lexicului în funcție de criteriul cultural.

Vocabularul literar este partea vocabularului întrebuințată în texte și în vorbirea cu caracter literar, adică normat și cultivat (care-i asigură calitatea culturală).

Vocabularul neliterar este o clasă mai eterogenă care cuprinde cuvintele rămase la nivelul neliterar al limbii. Grupările pe care le include vocabularul neliterar sunt: vocabularul popular și vocabularul familiar.

Vocabularul popular este alcătuit din cuvintele folosite în mediile și situațiile nesupuse rigorilor profesionale. Exemple de elemente lexicale populare: imaș, furcă, suveică, iță, caier, tropăi, popă, otavă, a crăcni, lehamite, nevastă, oiște, jug, râie.

Încludem în vocabularul popular și cuvintele folosite numai în anumite regiuni (numite regionalisme, provincialisme sau cuvinte dialectale), chiar dacă, pe o altă axă, ele se opun elementelor cunoscute în tot teritoriul lingvistic românesc.

Vocabularul familiar este format din cuvintele utilizate în situații de relații intime, familiale, neoficiale: mă, dragă, bătrâne, coane, ăsta, slujbă, chestie, treabă, acătării, mersi, pleașcă, mamaia, tataia, puiuț, bebeluș, băiete, dandana, belea, baftă.

Vocabularul de uz general — vocabularul cu sferă de utilizare limitată (regional, arhaic, neologic, argotic, de jagon, profesional) sunt subdiviziuni ale lexicului în funcție de aria de folosință a cuvintelor.

Vocabularul de uz general, care se mai numește fond comun, general (sau vocabular mediu, supradialectal, nespecializat), este partea vocabularului cunoscută și utilizată de întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, de domeniul de activitate sau de zona geografică a vorbitorilor. Vocabularul cu sferă de utilizare limitată înglobează mai multe grupări diferite între ele, dar care au ca trăsătură comună înscrierea într-o arie lexicală restrânsă.

Vocabularul regional (dialectal, provincial) cuprinde cuvinte întrebuințate în anumite regiuni geografice: Muntenia: burtă, a ciupi, chel, ginere, a jumuli, magiun, naș, nene, puț; Oltenia: lubeniță, brabete, blană „scândură”; Moldova: curechi, sudoare, pântece, a pișca, țintirim, oghial, buhai, perjă, chelbos, ciubotă, hulub, povidlă; Banat: foale, a pișcura, iorgan, anțărț, golumb; Crișana: pântece, a pițigăia, temeteu, poplon, brâncă, prunc, șogor; Maramureș: cătilin, cocon, a froi, ai („usturoi”).

Arhaismele sunt cuvintele ieșite din uzul general al limbii și rămase în uzul sporadic al unor vorbitori cu preferințe sau preocupări pentru exprimarea arhaică. Unele desemnează realități depășite sau ieșite din vogă fiind numite, de aceea, istorisme: logofăt, hatman,

agă, opaiț, ițari, opinci, ișlic, arcaș, paloș, flintă, birjă. Altele au fost marginalizate și scoase din uz de concurentele lor sinonimice: leat (sinonim cu an), voroavă (=cuvânt), rost (=gură), cinovnic (=funcționar), bucoavnă (=abecedar), slobod, volnic (=liber), mezat (=licitație).

Neologismele sunt cuvinte apărute de curând în limba română și aflate în curs de adaptare fonetică și de încadrare morfologică sau semantică: puzzle, show, feed-back, marketing, hobby, job, top, western, flash, computer, design, display, hardware, software, consulting, management, sponsor, copy-right, know-how, best-seller, heavy-metal, mass-media, science-fiction, jogging, hamburger, ketchup, adidași, juice, hit. Alte neologisme, de strat mai vechi, în general, sunt formate în limba romană sau calchiate (copiate) după modele străine: a antama, bulversat, a devoala, a se deroba, a demara, mefiență, a (se) confia, a stopa etc.

Termenul neologism are mai multe accepții, cea prezentată poate fi denumită, numai aparent pleonastic, neologism recent (sau chiar cuvânt recent).

Vocabularul special (sau de grup) este utilizat de grupurile mai mult sau mai puțin ostentativ „închise” de vorbitori, separate prin „preocupări” și ,interese”, de restul comunității.

Argourile sunt cel mai bine definite grupuri lingvistice de acest tip și caracterizează în primul rând mediile interlope, ale infractorilor. Aceștia, din dorința de a nu fi înțeleși de virtualele victime sau de urmăritori (polițiști), au adoptat un lexic opac pentru vorbitorul comun, dar transparent pentru cei inițiați. Exemple: „infractorul” (îndeosebi hoțul) este denumit, cu nuanțe vizând domeniul de specializare, vechimea în meserie, anii de pușcărie etc.: abțibild, aghiotant, alonjar, angrosist, aportor, bijoc, bobar, bobiță, bobocel, boițar, bojogar, boscar, calfă, calif, carditor, capelmaistru, carete, circar, ciupitor, cocor, coldan, coțcar, croitor, decan, diurnist, draibăr, giurgin, hultan, ied, ilegalist etc.; ,polițistul” este denumit: acolist, acvilist, agib, avan, balaban, beșliu, boacter, caraliu, cartaboi, cavas, colțan, coroi, croncan, curcan, cuțulan, daraban, erete, gabor, geanabet, gonitor, hingher, ienicer, invadator, îngeraș; „pușcăria” este pe rând: academie, acioală, arcan, bașcă, bordei, bortă, bul, colegiu, colivie, copcă, cotlon, cușcă, fereală, fermă, gherlă, hrubă, incubator, incintă, înăuntru etc. Părțile corpului primesc și ele porecle: alunecări, alunecători, binoclu, căutători („ochi”), alungători („pumni”), amortizoare („sâni”), aripă, aripioară, cange („mână”), ascultătoare („ureche”), ataș („fund”), baterii („fese”), bord, bufet, dulap, ghiozdan („stomac”), cabanos („penis”), cantalup, descoperitor, diblă, gulie („cap”), căpriori („picioare”), clopot, cloanță („gură”), elice („limbă”), horn („trahee”), icre („creier”), cotlet („perciune”) etc. La fel, piesele de îmbrăcăminte și încălțăminte: abajur („fustă”), astupător („chilot”), bonjur („haină”), burlan („pantalon”), baibarac („vestă”), calibarcă („pălărie”), ghișeu („șliț”) etc. Multe argotisme au intrat în limbajul familiar: baftă, nasol, a hali, sticlete, curcan, gagică etc.

Elevii au tendința de folosire a unor elemente de argou proprii (profu, diriga, bio, mate) sau împrumutate din alte medii (pufulete, papagal, supărat, hotărât, bestial, marfă, nașpa etc.).

Jargoanele cuprind elemente neologice de ultimă oră, neadaptate și nesocializate încă în cercuri mai largi, folosite insistent și deseori defectuos sau neglijent de unele grupuri, ca urmare a snobismului, dorinței de detașare de masa vorbitorilor sau pretinsei superiorități intelectuale.

Vocabularul specializat sau profesional (numit și fond savant) cuprinde cuvintele folosite în diverse limbaje profesionale care alcătuiesc terminologiile de specialitate sau tehnico-științifice. Foarte mulți din termenii de specialitate sunt cuvinte internaționale, folosite de majoritatea limbilor de cultură.

Vocabularul de bază (fundamental, reprezentativ) — masa (sau restul) vocabularului constituie o clasificare de sinteză a vocabularului limbii române.

Vocabularul de bază (fundamental, reprezentativ) sau fondul principal lexical reprezintă nucleul funcțional stabil al limbii, care cuprinde cuvintele cunoscute și folosite frecvent în cele mai importante situații de viață de către toți vorbitorii și care fac parte din familii lexicale bogate. Aceste cuvinte răspund unor multiple exigențe lingvistice și extralingvistice:

a) au un grad ridicat de stabilitate, fiind în majoritate elemente moștenite din latină sau formate în limba română;

b) denumesc noțiuni indispensabile vieții și activității umane:

— obiecte și acțiuni foarte importante: casă, masă, fereastră, ușă, a face, a zice, a mânca, a merge, a avea, a spăla, a apăra, a clădi;

— corpul omenesc în părțile lui: cap, creier, dinte, frunte, inimă, limbă, mánă, nas, picior, ureche;

— familia: mamă, tată, soră, frate, unchi, nepot, văr, fiu, fiică, soț(ie), socru, soacră, cumnat;

alimente și băuturi: pâine, carne, brânză, apă, lapte, vin;

— unelte: clește, coasă, fier, inel, lanț, oțel, plug, roată, sanie, scară, topor;

— ființe: om, femeie, fată, băiat, albină, câine, cocoș, lup, oaie, pește, țânțar, vițel, vrabie;

— plante: cireș, coajă, floare, frunză, grâu, măr, morcov, nucă, plop, sfeclă;

— mediul înconjurător: afară, cald, cámp, deal, gheață, izvor, lumină, nori, ogor, pământ, soare, vânt, zăpadă;

— calități și defecte: bun, cinstit, deștept, dulce, frumos, gras, lacom, leneș, lung, prost, rău, slab, tânăr, urât, trist, vesel;

— diviziunea timpului: zi, noapte, dimineață, an, lună, săptămână, vară, iarnă, azi, ieri, oră, timp;

— culori: alb, albastru, galben, negru, roșu, verde;

— instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume, verbe auxiliare) și numerale până la 10;

c) au numeroase derivate și compuse, formează locuțiuni și expresii;

d) sunt foarte frecvente în vorbire (au valoare circulatorie mare);

e) sunt în cea mai mare parte polisemantice.

Masa vocabularului sau vocabularul secundar reprezintă partea cea mai mobilă, dar și cea mai numeroasă a vocabularului. Ea are o diversitate foarte mare, cuprinzând în primul rând cuvintele de utilizare limitată (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni profesional-științifici, elemente de argou și jargon), dar și părțile vocabularului aflate, din diferite motive, în zone de uz marginale (lexicul popular, familiar, pasiv).

Organizarea internă a vocabularului sau sistematizarea sa are la bază criterii lingvistice, vizând conținutul semantic sau forma unităților lexicale. Sistematizarea semantică a vocabularului rezultă din decuparea unităților de sens și din distribuirea lor pe unități formale.

Polisemia este prima formă de sistematizare semantică, în sensul că evidențiază distribuirea într-un cuvânt a mai multe sensuri aflate în anumite relații.

Majoritatea cuvintelor polisemantice au un număr restrâns de sensuri, limitarea fiind determinată de cerința ca acestea să fie apropiate între ele. Unele însă au acumulat un număr mare de sensuri. Fenomenul este cunoscut sub numele de pletoră semantică și caracterizează cuvintele foarte uzuale care denumesc noțiuni centrale în viața și activitatea oamenilor. Exemplu: a avea, a bate, bun, cap, a da, a face, a fi, a lua, mână, punct, a pune, a purta, a sta, a trece (toate au peste 10 sensuri). Sunt predispuse la polisemie cuvintele vechi în limbă, cele primare (care au întotdeauna mai multe sensuri decât derivatele lor) și cele de uz general. Polisemia este sursa și rezultatul schimbărilor de sens, al îmbogățirii semantice a vocabularului, fiind, din punctul acesta de vedere omologul derivării morfematice.

Omonimia este o formă de structurare semantică asemănătoare cu polisemia prin faptul că privește exprimarea unor sensuri complet diferite prin forme identice. Principala deosebire constă în aceea că omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune, fiind considerate, de aceea, cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiași cuvânt.

Descrierea componențială a omonimelor arată că ele nu prezintă seme substanțiale (importante) comune: a semăna1 = „verb” denumește acțiunea de a arunca sămânța în solul special pregătit, în vederea obținerii unei viitoare recolte; a semăna2 = „verb” denumește starea de asemănare între persoane sau obiecte, pe baza unor anumite trăsături. Omonimele au și etimoane diferite: primul provine din lat. seminare, al doilea din lat. similare.

Omonimele pot fi: 1) totale sau propriu-zise, când au toate formele identice și aparțin bineînțeles aceleiași părți de vorbire (bancă1 „scaun lung”; bancă2 „instituție bancară”); 2) parțiale sau pseudoomonime când au numai anumite forme identice, diferențiindu-se prin altele (corn/corni – corn/coarne – corn/cornuri). In această categorie intră, de asemenea, omofonele (cuvintele care se pronunță identic, dar se scriu diferit: întruna și într-una) și omografele (cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunță diferit: copii — copii), alte varietăți ale omonimelor parțiale.

Sinonimia este relația care se stabilește între cuvinte cu forme diferite, dar cu înțeles identic sau foarte asemănător. Ințelesul identic înseamnă aceeași formulă semică: termenii etern și veșnic pot fi descriși ca adjectiv, referitor la extensiune temporală nelimitată. Ințelesul foarte asemănător presupune existența în formula semică a celor două cuvinte a unor seme diferențiatoare minore (care pot fi substanțiale sau graduale). Exemple: agresiv și bătăios au semele importante comune (adjectiv, referitor la reactivitate psihică, apreciere în plus), dar primul are semul substanțial nemotivat, pe când cel de-al doilea conține semul motivat; inteligent și ager au, pe lângă semele comune (adjectiv, inteligență, apreciere în plus), și seme graduale diferențiatoare: grad nedeterminat, respectiv grad mic. Ea poate forma și serii sinonimice. Astfel a (se) veseli are ca sinonime seria: a (se) amuza, a (se) desfăta, a (se) dispune, a (se) distra, a (se) înveseli, a râde, a petrece etc. Cuvintele polisemantice se raportează, evident, la mai multe serii sinonimice. De exemplu, cuvântul acord are nu mai puțin de opt serii sinonimice, din care cităm: 1) aranjament, combinație, contract, convenție, legământ, pact, tranzacție, tărg, tocmeală etc.; 2)Ințelegere, învoială, vorbă etc.; 3) concordanță, conformitate, corespondență, potriveală, potrivire, consonanță etc.; 4) armonie, împăciuire, pace, concert, concordie etc.; 5) aprobare, asentiment, aviz, consimțământ, încuviințare, îngăduință, permisiune, voie etc. Grupul de cuvinte care pot contracta relații sinonimice cu acelaei termen constituie câmpul de expansiune sinonimică al termenului respectiv.

Paronimia este relația dintre cuvintele insuficient diferențiate din punct de vedere formal. Limita poate fi un sunet pentru cuvintele scurte și de 2-3 sunete pentru cuvintele lungi și cu sensuri foarte apropiate: fisă-fișă, învederat-înveterat, animare-animație.

Efectul cel mai important al paronimiei în vorbire îl reprezintă atracția paronimică. Aceasta se produce îndeosebi când cei doi termeni paronimi sunt cunoscuți de vorbitori în grade foarte diferite și constă în atragerea și înlocuirea în comunicarea verbală a termenului mai puțin cunoscut de către termenul mai cunoscut din perechea paronimică. Exemple: adagio-adagiu, absorbant-adsorbant, a apropia- a apropria, fortuit-forțat, familial-familiar, original-originar, tasa-taza, duză-doză, conjunctură-conjectură, spețe-speze, emigrant-imigrant, a excita-a incita, a enerva-a inerva, comunicare-comunicație, a investi- a învesti, difident-divident, miner-minier, petrolifer-petrolier.

Antonimia este relația dintre cuvinte cu sens contrar. Prin analiza componențială, s-a stabilit că termenii antonimi au în mod obligatoriu o dimensiune semantică comună, pe baza căreia de fapt se face raportarea celor doi referenți, și un sem incompatibil contrar, care relevă incompatibilitatea logică a celor doi referenți. De exemplu, cald și rece au în comun dimensiunea formată din semele adjectiv, privitor la temperatură, grad nedeterminat, iar ca sem incompatibil contrar, apreciere în plus, respectiv apreciere în minus.

În funcție de structura lor morfologică, antonimele pot fi: a) cu radicali diferiți (heterolexe) (iarna-vara, întuneric-lumină, mare-mic); b) cu același radical (homolexe). Acestea din urmă marchează opoziția prin prefixe antonimice sau privative, existente la unul din termenii cuplului (cinstit-necinstit, egal-inegal, moral-imoral, tipic-atipic, a lega- a dezlega, corosiv-anticorosiv, ofensivă-contraofensivă) sau la ambii termeni (antebelic-postbelic, a confirma-a infirma, a înființa-a desființa, a include-a exclude, a importa-a exporta, concordanță-discordanță, prefață-postfață, proliberal-antiliberal, subestima-supraestima, supra- structură-infrastructură).

Sistematizarea formativă (etimologică) se referă la organizarea internă a vocabularului pe latura formei (expresiei) cuvintelor. Din această perspectivă, vocabularul limbii române poate fi împărțit în cuvinte primare, care nu pot fi analizate în unități lexicale mai mici, și cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace constitutive. Majoritatea unităților lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie morfematică, pe de o parte pe linia cuvântului-bază (în așa-numita familie lexicală), iar pe de altă parte pe linia procedeului formal (derivare, compunere, conversiune).

Ambele ierarhii au la bază structura morfematică a cuvântului, formată din rădăcină sau radical (elementul autonom, stabil, al cuvântului, care este și purtătorul principal al conținutului său semantic), afixe (particule adăugate la începutul sau la sfârșitul rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou, cu un conținut modificat, în sensul aportului semantic al afixului, față de cuvântul-bază) și componentele gramaticale (sufixe gramaticale și desinențe). Exemplu: în cuvântul întăritură, secvența -tăr- (provenită prin alternanță din cuvântul tare) este rădăcină, în- și -itură sunt afixe (primul prefix, al doilea sufix).

Familiile lexicale sunt grupuri de cuvinte formate prin diverse procedee formative (derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale), de la același cuvânt de bază. De exemplu, familia lexicală a cuvântului (a) cânta cuprinde unitățile cântare, cântăreț, încânta, descânta, descântare, cânt, încântat.

Cuvintele primare sunt cuvintele care nu pot fi descompuse în componente lexicale în limba română, fiind deci neanalizabile lexical. Ele se împart, din punctul de vedere al provenienței, în două mari categorii: elemente moștenite și elemente împrumutate.

Cuvintele moștenite sunt prezente în limba română încă de la originile acesteia. Ele sunt grupate în: elemente moștenite din latină și elemente autohtone (sau de substrat), moștenite din limba dacă.

Cuvintele moștenite din latină reprezintă esența vocabularului românesc. Ele denumesc aspectele de bază din domeniile esențiale ale vieții: corp omenesc (ochi, cap, om, mână, gură), familie (tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică, nepot, văr), acțiuni cotidiene (a mânca, a bea, a face, a fi, a avea, a auzi, a vedea, a merge, a veni, a scrie, a vorbi, a se spăla, a muri), agricultură (câmp, a ara, a semăna, a culege, grâu, spic, orz), creșterea vitelor (cal, vacă, bou, vită, iapă, oaie, miel, păstor, berbec, lână), alimente (pâine, sare, lapte, apă, carne, făină, ceapă, varză, vin), culori (alb, negru, roșu, verde), însușiri fizice și morale (bun, rău, frumos, lung, înalt, gras, blând, aspru), terminologie militară (armă, luptă, bătaie, apărare).

Cuvintele moștenite din limba dacă (autohtone, de substrat), sunt cuprinse între 70 și 200, denumind aspecte privind: corpul uman (buză, ceafă, grumaz), relații de familie (copil, mire, moș), locuința și așezarea (argea, colibă, gard), păstoritul (baci, brânză, fluier, mânz, murg, țap, urdă), animale și plante sălbatice (cioară, pupăză, viezure, zimbru, brusture, brad, gorun), forme de relief (ciucă, dâmb, mal, măgură, pârâu).

Cap. 2. Etimologia privită ca ramură a lingvisticii

O problemă oarecum distinctă, deoarece vizează ambele laturi ale cuvântului, expresie și conținut, în devenirea lor istorică, o constituie etimologia. Termenul este împrumutat din fr. étymologie, lat. etymologia, având ca punct de plecare elemente grecești etimos, „adevărat” și logos „știință”. În DEX, acest termen are două semnificații: prima semnificație se rezumă la stabilirea a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și sematice, iar cea de-a doua se referă la etimologie ca fiind o ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. Prin urmare, fie că e vorba de exxplicarea particulară a unor cuvinte, fie că privim etimologia ca ramură a lingvisticii, ea face parte din sfera mai largă a lexicologiei.

Ca știință, etimologia s-a constituit în prima jumătate a secolului XIX, o dată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare este cea istorică, completată azi, cu cea structurală, care are în vedere structura și caracterul sistematic al limbii. Etimologia comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, iar rezultatele nnu sunt întotdeauna suficient de convingătoare. În scopul precizării criteriilor care-i stau la bază, a modului în care este abordată ori a sferei de cuprindere, termenul a primit variate detrminări. Astfel, se poate vorbi de:

Etimologie internă, al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de informare a cuvintelor;

Etimologie externă care se ocupă de cercetarea împrumuturilor lexicale;

Etimologie specială, care cercetează calcul-ul lingvistic;

Etimologie populară, care are în vedere modificarea formei unui cucânt recent intrat în limbă sub influența unui cuvânt mai cunoscut cu care prezintă asemănări de formă și uneori de sens: renumerație, după număr, a număra, pentru remunerație;

Etimologie latinizantă, explicarea fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. De exemplu, clește ar proveni din lat. forceps, în realitate el provine din v.sl. klesta; slujitor ar proveni din lat. servitor, în realitate este un derivat format pe teren românesc de la verbul a sluji plus sufixul de agent –tor.

Etimologie multiplă, explicare o originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. De exemplu, cuvântul cap pentru sensurile orânduite sub I are ca etimon lat. caput, iar pentru sensurile de sub II provine din fr. chef (lat. caput). Pluralitatea sensurilor nu reflectă o incertitudine a specialiștilor, ci considerarea istoriei cuvântului românesc reflectând deschiderea spre mai multe culturi, în special occidentale. De un real folos în stabilirea etimonului sunt și formele regionale ale unor termeni. De pildă muzică, în Transilvania, trimite la o sursă germană, iar mójică din graiurile populare ardelenești indică sursa maghiară.

Etimologia directă, atunci când se arată etimonul ultim de la care provine un cuvânt. Intră aici atât cuvintele cu etimologie internă: băiețaș, băiețandru, băietan, băiețică, băiețel, din lat. familia, dulgher, din tc. dülgher, hamac din fr. hamac.

Etimologie indirectă, atunci când se caută din aproape în aproape etimonul inițial al cuvântului. „De exemplu, mausoleu a venit în limba română din italiană, pe cale savantă. La origine el este numele Mausol (Mausolos, Mausolus) din Caria, țară antică din regiunea Asiei Mici, cu capitala Halicarnas. Mausolus a trăit în sec IV î.Hr. La moartea sa, soția sa Artemisa a II-a i-a ridicat un grandios monument funerar, care trecea în Antichitate drept una dintre cele șapte minuni ale lumii. Numele răposatului rege a devenit sinonim cu „monument funerar”, după ce în latină se raporta atât la suveranul amintit, cât și la un monument funerar, ca și în elină. Trecând în limbile moderne, germană, franceză, italiană, spaniolă etc, cuvântul a fost legat doar de monumentalitatea unui mormânt. Prin acest demers s-a făcut o etimologie indirectă a cuvântului mausoleu.”

Pe baza acestei sumare prezentări a demersului etimologic putem fi de acord cu aprecierea lui Iorgu Iordan: „etimologia este un rezumat al întregii activități lingvistice și o adevărată piatră de încercare pentru un lingvist.” Tot în cadrul lexicologiei trebuie inclusă și onomastica. Ea se folosește cu două accepțiuni: prima, onomastica este o disciplină lingvistică care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii; antroponimia. A doua accepțiune se referă la „totalitatea numelor proprii dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o epocă.”

Clase de lexic din punct de vedere etimologic

Substratul

Clasă de lexic după criteriul etimologic, privită ca element autohton și detașată în funcție de principii precum:

Tot ce nu poate fi explicat ca provenind din latină sau ca împrumut din limbi străine,

Comparația cu limbile balcanice și cu armeana

Comparația cu oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne din care româna nu a putut împrumuta direct sau mijlocit.

A fost abordat de B.P.Hasdeu, Ovid Densusianu, Th.Capidan, G.Giuglea, dar mai ales de către I.I.Rusu care stabilește o listă de cuvinte de origine traco-dacică, dintre care 90 nu se găsesc în albaneză, ci numai în română, dintre acestea: aprig, arunca, băiat, bucura, dărâma, gard, leagăn, răbda, mare, rezema, tare, vatră, zestre.

Hașdeu considera că substratul sau elementul autohton cuprinde 84 de cuvinte. Al Philippide consideră că numărul elementelor de substrat ajunge la 185 de cuvinte. Al. Rosetti identifică 85 de cuvinte. Pentru I.I.Rusu, cel mai important cercetător al elementului autohton, substratul însumează 174 de cuvinte. Termenii de substrat sunt în uz general sau local pentru noțiuni esențiale, precum:

Părți ale corpului omenesc: burtă, ceafă, grumaz

Nume de rudenie: copil, moș,

Îmbrăcăminte: brâu, căciulă, căpută

Locuință, gospodărie, habitat: cătun, colibă, vatră

Animale și ocupații legate de creșterea lor: măgar, murg, mânz, stână, baci

Forme de relief: groapă, mal, măgură, pârău

Faună: balaur, cioară, ghionoaie, pupăză, șopârlă, viezure

Floră: brad, brusture, coacăză, copac

Instrumente muzicale: fluier, trișcă

Acțiuni: băga, bucura, curma, cruța, lehăi, scăpăra

Antroponime: Brad, Bucur, Moș, Murg

Toponime: Carpați, Hârșova, Iași, Mehadia, Oituz, Turda

Hidronime: Argeș, Buzău, Cerna, Criș, Dunăre, Jiu, Lotru, Olt, Mureș, Prut, Someș, Timiș, Tisa

Oiconime: Arcidava, Capidava, Piroporidava, Sucidava (dava: așezare, cetate).

Importanța acestei clase de lexic se regăsește atât în aspectele de istorie a limbii și romanității pe care le atestă, cât și în faptul că o parte dintre acestea se situează în vocabularul fundamental..

Lexicul latin al limbii române

A fost detașat prin analize succesive în vederea stabilirii fizionomiei limbii române. Un demers important de punere în evidență a lexicului de origine latină îl constituie recunoașterea de către A. de Cihac a faptului că elementul latin formează fără îndoială substanța limbii române. Chiar dacă a greșit în privința factorului latin din cele două volume ale dicționarului său, Cihac are meritul de a fi recunoscut că importanța elementului latin în structura lexicului și în structura gramaticală a limbii române.

Pentru a evidenția ponderea elementului latin în lexicul limbii române, Dimitrie Macrea întreprinde cercetarea statistică a lexicului inventariat în trei dicționare românești din secolul XIX și XX. Cele trei dicționare sunt: Dicționarul lui Cihac (1870, 1879), Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească",(CDE), partea I al lui I.A. Candrea, 1931 și Dictionarul limbii române moderne, 1958 (DLRM).

Statistica lui Macrea evidențiază o creștere cantitativă a lexicului latin de la un dicționar la altul. Astfel: în Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească" sunt înregistrate un număr de 43.269 de cuvinte, în Dicționarul limbii române moderne (DLRM), 49.649 de cuvinte.

Pentru dicționarul lui Candrea, Dimitrie Macrea pune în discuție 55 de grupe etimologice, dintre care doar 11 depășesc 1 % (un procent). Pentru DLRM Macrea identifică 76 de grupe dintre care numai 14 depășesc l % .

Din cele 14 grupe de cuvinte din DLRM care depășesc un procent, după criteriul etimologic, e important de evidențiat că:

grupa cuvintelor de origine latină însumează 9920 de cuvinte, dintre care 1849 de cuvinte moștenite și 8071 derivate pe teren românesc și variante, ponderea acestora fiind de 20,02%

3959 de cuvinte sunt vechi slave, dintre acestea 1133 sunt împrmutate și 2826 sunt cuvinte derivate pe teren românesc; ponderea acestora fiind de 7,98 %

1073 de cuvinte sunt de origine maghiară, dintre care 443 sunt împrumutate, iar 630 sunt derivate și variante; ponderea acestora fiind de 2,17 %.

1827 de cuvinte sunt de origine turcă, dintre acestea 1048 sunt împrumuturi, iar 779 sunt derivate și variante; ponderea acestora fiind de 3,62 %

19129 de cuvinte sunt de origine franceză, dintre care 12770 sunt împrumutate, iar 6359 sunt derivate și variante; ponderea acestora fiind de 38,42 %

1186 sunt cuvinte latine literare, din care 738 sunt împrumutate și 448 sunt derivate și variante; ponderea acestora fiind de 2,39 %.

Dacă urmărim statistica lui Macrea după originea cuvintelor, ordinea grupelor este:

Spre concluzii similare cu privire la ponderea lexicului latin au ajuns și Sextil Pușcariu, care a demonstrat că strofe întregi din poeziile Somnoroase păsărele și Mai am un singur dor conțin exclusiv cuvinte de origine latină, respectiv că rugăciunea în Tatăl nostru:

Din 60 de cuvinte ale rugăciunii noastre, numai 6, adică 10% nu sunt de origine latină, situație similară cu cea din franceză, unde în aceeași rugăciune, numărul cuvintelor care nu sunt moștenite din latinește este de 7.

Superstratul sau adstratul

Dacă în celelalte limbi romanice occidentale lexicul ce se adaugă fondului latin și celui autohton este de origine germanică, în cazul românei cuvintele de altă origine, adică adstratul sau superstratul, ce se adaugă românei comune în secolele IX-XII este de origine slavă. Faptul că influența slavă s-a exercitat mai târziu, deși contactul cu slavii începe în secolul VI, e confirmat de acțiunea diferită a principalelor legi fonetice asupra cuvintelor de origine latină și în raport cu cuvintele de origine slavă. Date statistice confirmă că 21,49% din vocabularul de bază e de origine slavă. Dacă elementele slave vechi pătrund până în secolul XII, elementele din slava bisericească, numite elemente slavone, pătrund până în secolul XVII.

La influența slavă veche se adaugă în mai mică măsură influența slavă locală, respectiv, în Banat, influența locală a graiurilor sârbești, în sudul țării: influența bulgărească, în N-Estul țării, influența ucraineană, în partea de est, în unele epoci, influența polonă. Cuvinte din adstrat se localizează în lexicul românesc de bază. Rezultatele cercetărilor lui Al. Graur conduc la concluzia că au intrat în lexicul de bază al limbii române cuvinte de origine slavă ca: deal, drum, izvor, nisip, praf, boală, gât, glas, obraz, plete, poală, știrb, trup, topor, pomană, lene, spor, hrăni, iubi, treaz, țeapăn, babă, ceas, poveste, pușcă, ramă, sută.

Împrumuturi lexicale

Împrumuturile slave târzii

Dacă elementele slave vechi pătrund până în secolul XII, elementele din slava bisericească, numite elemente slavone, pătrund până în secolul XVII.

La influența slavă veche se adaugă în mai mică măsură influența slavă locală, respectiv, în Banat, influența locală a graiurilor sârbești, în sudul țării: influența bulgărească, în N-Estul țării, influența ucraineană, în partea de est, în unele epoci, influența polonă.

Astfel, au intrat în română și sunt răspândite mai ales în Muntenia, cuvinte de origine bulgară precum a ciupi, a prăși, sită, șindrilă. Au pătruns pe cale populară, începând cu secolul XV, cuvinte sârbo-croate precum: diedă (bunic), gost (oaspete), iorgovan (liliac), tetă (mătușă), tuluz (tulpină de porumb). Din ucraineană au pătruns, în secolele XII-XIII, cuvinte precum: cușmă, hulub, hrib, horn.

În prima jumătate a secolului XIX, în timpul Regulamentului Organic, au pătruns în română cuvinte de origine rusă care erau la origine cuvinte latin-romanice, mai ales pentru terminologia militară și administrativă: artilerie, cavalerie, infanterie, administrație, comitet, constituție. Influența rusă a revenit și după 1944, când în română au intrat termeni precum: combină, combinat.

Împrumuturi maghiare

Între limba română și limba maghiară s-a stabilit o influență reciprocă care s-a limitat la lexic. Influența lexicală maghiară este în cea mai mare parte de natură populară, în parte însă și de natură cultă. Imprumuturile de natură cultă sunt legate de administrație, de lexicul juridic, de armată și de viața de curte. Documentar, primul element lexical de origine maghiară în română este cuvântul hotar, atestat în 1392, celelate elemente lexicale de origine maghiară în română fiind mai târzii. Sunt de origine maghiară cuvinte din domenii de activitate privind:

viața orășenească și sătească: birău, dijmă, oraș, sălaș

viața de curte: aprod, nemeș, herțeg (demnitar peste un ținut), viteaz

comerț, industrie: ban, cheltui, marfă, vamă

domeniul juridic: chezaș, aldămaș, pârâș

diverse: gând, beteșug, bolund, corbaci, leveș, temeteu, bold, bumb, căbat.

Împrumuturile din maghiară sunt mai numeroase în partea vestică a țării, fără ca lexicul de origine maghiară să se reducă doar la varietățile dialectale ale românei. Încă în secolul XIX, cuvinte de origine maghiară se regăsesc în uzul comun în partea sudică a țării și pătrund și în diverse opere lexicografice, dintre acestea: altoi, a altoi, beteșug.

Împrumuturile turcești

Se disting două etape ale influenței turcești asupra lexicului românesc. Prima etapă aduce cuvinte de origine pecenegă și cumană. De la pecegeni avem câteva toponime ce conțin numele sau radical din numele lor: Peceneaga, Peceneagul, Pecenișca, Pecenevra. Lexicul de origine cumană este mai numeros, fiind de natură: toponimică: Comana, Comanca, Caracal, Teleorman (tele și orman: pădure nebună, pădure deasă, sălbatică); antroponimică: Aslan, Baraban, Bărăgan, Caraiman, Talabă, Ulmeș. A doua etapă a influenței turcești începe odată cu invazia turcilor osmanlii în Balcani, această etapă este cunoscută sub denumirea de influență turcă otomană antefanariotă și fanariotă. Lexicul din această etapă privește domenii precum:

casa și locuința: acaret, balama, cearșaf, cerdac, chibrit, divan, dușumea, hambar, iatac, oadaie;

mâncăruri și băuturi: baclava (plăcintă cu miere sau zahăr, cu nuci sau migdale), cafea, caimac, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, magiun, pastramă, pilaf, rachiu, sarma, telemea, trufanda, tutun;

îmbrăcăminte: anteriu, basma, ciorap, maramă, șalvari;

faună și floră; abanos, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă, bursuc, catâr;

minerale: chihlimbar, fildeș, sidef;

comerț: chilipir, cântar, dugheană, mușteriu, ciubuc, para, raft, tarabă, tejghea;

meserii și unelte: băcan, boiangiu, calup, cazangiu, cazma;

însușiri: ageamiu, fudul, lichea, peltic, pișicher, șiret, tembel, ursuz, zevzec;

noțiuni abstracte: berechet, belea, bucluc, cusur, hal, hatâr, huzur, moft.

Cuvintele de origine turcă au ajuns azi arhaisme, întrebuințarea lor are un rol stilistic, preponderent ironic; Satisfac necesități stilistice mai ales împrumuturile din domeniile îmbrăcăminte, comerț, meserii, mâncăruri.

Împrumuturi grecești

Unitățile lexicale de origine grecească pătrund în română mai ales prin limbi intermediare chiar dacă a existat un contact direct între greacă și română. Se disting astfel, după limba prin care au pătruns și după epoca în care s-a produs contactul lingivsitc:

Cuvintele de origine greacă pătrunse prin intermediul latinei. Se înregistrează 408 cuvinte de origine greacă păstrate în majoritatea limbilor romanice, dintre care aproximativ 42 de astfel de cuvinte de origine greacă păstrate prin intermediul latinei se atestă în română: a amăgi (din cuvânt grec prin latină: admagire), biserică (din grec prin latină: basilica), blestema (din cuvânt grec prin latină: blastemare), boteza (din cuvânt grec prin latină: baptizare),cicoare (din cuvânt grec prin latină: cichoria), creștin (din cuvânt grec prin latină: christianus), drac (din cuvânt grec prin latină: draco ), farmec (din cuvânt grec prin latină: pharmacum), grec (din cuvânt grec prin latină: graecus), mărgea (din cuvânt grec prin latină: margella)

O serie de elenisme au pătruns numai în latina dunăreană pe cale orală. Dintre acestea: frică, mic, proaspăt, stup.

Împrumuturi grecești din epoca bizantină. Între anul 1018 și anul 1185 hotarul Imperiului Bizantin este la sud de Dunăre. Contactul din această epocă cu limba greacă este consemnat de toponime precum Constanța, Mangalia, Sulina, Giurgiu, Calafat, Maglavit. Sunt expresia acestui contact și o serie de cuvinte de uz comun precum: a agonisi, arvună, cost, folos, flamură, omidă, prisos, stol, urgisit.

Unele cuvinte au intrat în română prin intermediar slav. Mai ales o serie de termeni bisericești au intrat în română, din greacă, prin intermediar slavon. Dintre aceștia: acatist, aghiasmă, aliluia, amin, anvon, anaforă etc.

Împrumuturile neogrecești din epoca fanariotă ajung la peste 1200 de cuvinte. Dintre acestea, mai sunt întrebuințate aproximativ 150. Laszlo Gàldi enumeră dintre acestea : agale, alandala, ananghie, calapod, conopidă, magazie, molimă, logos, nostim, plictisit, pramatie, prosop, saltea, sclifosi etc.

Dintre cuvintele de origine greacă, apar în vocabularul fundamental 18 cuvinte, dintre care: a sosi, a pedepsi, a ursi, a vopsi, frică, folos, pat, patimă, piper, prisos, proaspăt, zahăr, sigur.

Împrumuturi germane

Sunt înregistrate două etape de pătrundere a elementelor germanice în română. O primă etapă privește elementele vechi germanice explicabile prin contactul populației romanizate din provinciile dunărene cu triburile germanice migratoare (goții, gepizii etc). Cuvinte de origine probabilă veche germanică sunt nasture, strănut, targă, zgudui etc. A doua etapă e datorată prezenței grupului etnic germanic în Transilvania (sașii) și în Banat (șvabii) și în Bucovina. Delimitarea pe epoci a elementelor lexicale este obiect al unor controverse. E. Gamillscheg, G. Giuglea, dar, în parte și Sextil Pușcariu consuideră că datorăm influenței germane un număr important de cuvinte.

De altă părere sunt Ovid Dencusianu și Al.Rosetti, pentru care, cantitativ, lexicul de origine germanică este redus. Marius Sala este de părere că „lexicul de origine germanică nu se grupează în categorii onomasiologice care să corespundă unor fapte precise de civilizație și că au fost înglobate adesea în influența germană atât cuvinte intrate în latină, slavă sau maghiară și de aici în română, cât și împrumuturi mai târzii săsești sau germane.”

Lexic de origine germană se identifică, după secolul XVIII pentru domenii ca: îmbrăcăminte: stofă, șpiț, șort, șnur, laibăr, ștrimfli (ciorapi); mâncăruri și băuturi: cartof, chiflă, crenvurști, griș, halbă, țap, parize, șnițel, șuncă, șvaițer; grade, domenii militare: căprar, grenadier, iuncăr, maior, ofițer; comerț: crăițar, gheșeft, rabat, taler; termeni tehnici: bormașină, șurub, joagăr; alte domenii: haltă, lozincă, vană, protocol, ștempăl, plaivas.

Împrumuturi franceze

Se produc mai ales în secolele XVIII și XIX și ca urmare a modernizării societății românești. O schimbare a lexicului românesc administrativ și politic se înregistrează la începutul secolului XIX, aceasta fiind, după cum susține Klaus Bochman, atestată de presa românească a vremii.

Introducerea limbii franceze ca limbă obligatorie în școală în Țara Românească, prezența unor intelectuali francezi în Moldova și în Țara Românească, întemeierea Colegiului „Sfântul Sava” de la București, dezvoltarea teatrului românesc, traducerile și progresul terminologiilor științifice explică împrumuturile din franceză în secolul XIX. Contactul direct cu oameni politici, artiști, oameni de știință, studii în Franța ale tinerimii vremii, toate acestea au determinat nu numai împrumuturile din franceză, cât mai ales o redescoperire a fizionomiei romanice a limbii române.

Cantitativ și calitativ, împrumutul din franceză a fost pus în evidență de Dimitrie Macrea care în DLRM identifica 19129 de cuvinte de origine franceză, cu o pondere de 38,42%.

În L’influençe du français sur le roumain (1973), Ana Goldiș Poalelungi este de părere că în cazul francezei nu ne rezumăm doar la o pătrundere masivă de unități de lexic, ci constatăm și modificări la nivel sintactic, mai ales de topică, preluarea unor îmbinări de cuvinte și crearea prin calc a unor cuvinte după model francez.

Dintre calcuri, e considerat după model francez: dat fiind că după fr. étant donné que; sub pretext că după fr. sous pretexte que; cu condiția că după fr. à condition que; din cauză că după fr. à cause que; de teamă că după fr. de peur que; în loc ca după fr. au lieu que. Familii întregi de termeni, cu tot cu derivatele lor, pătrund în română: a aboli, aboliționist, aboliționism, abolițiune). Chiar și o serie de pleonasme pătrund în română după structura lor franceză: singurul și unicul; evoluția lor ascendentă; specialiști competenți; a reveni ulterior asupra; a se succeda unii altora; toți sunt unanim de acord; un mic detaliu; actualmente în curs de; dominația aeriană a aviației; a adăuga în plus; în sfârșit pentru a termina; monopolul exclusiv; perspective în viitor; a reține dinainte; o ipoteză probabilă; a reface încă; astfel în consecință; a isprăvi complet; o afluență mare.

O serie de clișee verbale pot fi adăugate acestor calcuri lingvistice: este valabil; este fantastic; e genial; e formidabil; e colosal. Marius Sala este de părere că primele cuvinte franceze au pătruns în română prin neogreacă (bezea din baiser), prin polonă (reghiment) și prin rusă (epolet).

Sunt considerate împrumuturi franceze prin filieră rusă : adjutant, administrație, aliat, artilerie, asociație, autorizație, avangardă, cabinet, cancelarie.

Sunt considerate împrumuturi recente din franceză, dar prin recente înțelegem acum aproximativ 70-80 de ani : abajur, abandon, aberant, abilitate, abject, balet, a blama, broșă, buton, cinema, comunicativ, condescendență, facilitate, fascinant, sabota veleitar, zoomanie etc.

Împrumuturi italiene

Împrumuturile italiene sunt atestate începând cu secolul XVIII, sunt favorizate de orientările secolului XIX. Împrumuturi din italiană se înregistrează în: terminologia muzicală: allegro, allegretto, alto, andante, solo, tenor, trio, vivace; domeniul financiar bancar și economic: acont, agenție, bancă, bilanț, fisc; terminologia alimentară, arhitectură, medicină, marină: ancoră, basorelief, campion, capodoperă, spaghete, reumatism, stindard.

Unora dintre împrumuturi li se explică greu etimologia dintr-o anumită limbă romanică, existând posibilitatea de a-i explica la fel de bine din latină, franceză sau italiană, ceea ce l-a condus pe Alexandru Graur și mai apoi pe Coman Lupu să le prezinte drept împrumuturi latin-romanice. Dintre acestea: artist, -ă din fr. artiste, it. artista; a opera: din fr. opérer, lat., it. operare; operă1: cu sensul de acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop, din lat., it opera, și operă2, opere, s.f., ceea ce reprezintă o compoziție muzicală scrisă pentru soliști, cor și orchestră pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări.

Împrumuturi din engleză

Primele împrumuturi din engleză datează din secolul XIX, acestea realizându-se aproape exclusiv prin intermediul limbii franceze. Au pătruns atunci în română cuvinte ca: dancing, smoching, spicher. Sunt citate drept anglicisme ce pătrund în română în secolul XIX prin filieră germană: boiler, cocs, tubing. În secolul XX împrumuturile din engleză se manifestă la început în terminologia sportivă: aut, baschet, bridge, corner, dribla, dribling, fault, golf, handicap, presing, scor. Împrumuturi din engleză se constată în aceeași perioadă și în celelalte domenii, în cel politic și social, vestimentație, arhitectură, cinematografie și altele: boss, campus, mass-media, motel, design, dispecer, display, living-room, management, scanner, supermarket etc.

Cele mai multe împrumuturi din engleza britanică și americană se înregistrează în perioada de după 1989. Pentru această perioadă distingem între anglicimse de lux, adică împrumuturi realizate fără o motivare a actului de a împrumuta, și anglicisme necesare.

Împrumuturile din latină

Secolele XV-XVII consemnează împrumuturi din latină, întâi sporadic apoi împrumuturi numeroase prin Noul testament de la Bălgrad, 1648, Cazania lui Varlaam, 1643, lucrări ale lui Dimitrie Cantemir, ale cronicarilor munteni.

Școala Ardeleană va determina o relatinizare a lexicului românei mai ales prin operele lexicografice, mijloace de a pune împrumuturile latine în circulație.

Împrumuturile din latină se deosebesc de cuvintele moștenite din latină din punct de vedere formal. Cuvintele moștenite s-au adaptat sistemului lexical, îndepărtându-se de etimon, în vreme ce împrumuturile latinești sunt apropiate de etimon:

Abordarea etimologică a lexicului latin conduce la constatarea faptului că unele unități de lexic prezintă dublete, în sensul că avem o evoluție a unui cuvânt latin moștenit, dar și un împrumut: astfel avem: ager din lat. agilis, dar și agil ca împrumut romanic; asemăna din lat assimilare, dar și asimilare, ca împrumut; femeie din lat familia dar și familia, ca împrumut; fierbinte din lat ferventem, dar și fervent ca împrumut; foaie din lat folia, dar folie, ca împrumut; mărunt din lat minut, dar și minut, ca împrumut.

După cum s-a arătat la tratarea diverselor surse ale împrumuturilor, lexicul romanic ajunge în română și pe cale indirectă, respectiv prin: filieră franceză: reporter (din lat portare cu prefixul re-, a aduce la locul potrivit); revolver (din lat volvere, cu prefixul re, a rostogoli); filieră germană: plombă (din lat plumbum, plumb), germ. plombe; taster (din lat tangere, a atinge), germ. tasten; filieră rusă: arendă (lat reddere, a restitui), rus arenda; cavaler (lat caballus, cal), rus kavaler; filieră maghiară: marfă (lat mercatus) magh. marha (marfă, vită); șindrilă (lat scindare, a tăia), magh. sindel; filieră neogreacă: bezea (lat basiare , a săruta) neogr. bezes (numele prăjiturii); salată (lat sal, sare) neogr. Salata; filieră polonă: ofițer (lat officium, funcție, îndatorire), pol. oficer; milă (lat mila, unitate de măsură), pol. mila, a nu se confiunda cu milă (îndurare), din slavul milu; filieră engleză: closet (lat claudere), engl cloeset; manager (lat manus, it. derivat maneggiare, engl. aanage) engl. manager; dar și prin filieră turcă (cașcaval), ucraineană (cuhnie), slavă veche (chilie), sârbocroată (boltă), italiană (drapel). Limba româna înregistrează împrumuturi și din limbile asiatice (huzur, hasis), persană (azur), ebraică (amin), tibetană (iac), japoneză (chimono), din egipteană (canapea), din olandeză (scorbut), norvegiană (fiord) ș.a.

Clase de cuvinte după criteriul temporal

Distincția temporală vizează intrarea/ieșirea totală sau parțială în/din lexicul limbii române, prezența/absența în uz, intrarea recentă în lexicul limbii.

Arhaismele sunt considerate cuvinte învechite sub aspect lexical (formal și semantic), numai formal sau numai semantic. Sunt definite în DSL ca forme fonetice, sens sau construcție gramaticală care aparține, în evoluția limbii unei perioade depășite sau pe cale de dispariție. Statutul de arhaism se determină prin raportarea a două etape de limbă, respectiv a două sincronii. Arhaismele lexicale sunt unități de lexic înregistrate în tezaurul limbii, dar ieșite din uz datorită evoluției societății, schimbărilor în viața socială, dispariției unor realități, conducând la dispariția unor referenți și astfel la eliminarea factorilor care să determine întrebuințarea unor astfel de unități ale lexicului. Arhaismele lexicale sunt considerate de către Theodor Hristea istorisme. Arhaismele lexicale desemnează: stări, funcții, ranguri: hatman(căpitan de oștire sau de cetate), armaș (militar, om de arme), vodă, paharnic, chelar, polcovnic (colonel), sfetnic, caimacan, logofăt, cinovnic (funcționar), etc, vestimentație, în general: ișlic (căciulă boierească), șalvari (pantaloni largi, turcești), iminei (un fel de pantofi țărănești), anteriu, hlamidă, condur etc, preparate culinare: tuzlama (mâncare din burtă de vițel), schimbea (ciorbă de burtă).

Arhaismele fonetice sunt unități de lexic care conservă o variantă fonetică veche sau care și-au schimbat forma astfel încât forma de origine apare ca învechită în raport cu forma din limba actuală. După Th. Hristea sunt arhaisme fonetice: hitlean (viclean), îmbla (umbla), împle (umple), lăcaș (locaș), samă (seamă). După N. Felecan, se încadrează la arhaismele fonetice și: evoluțiile etimologice primare; blăstema din lat. blestemare, derege din lat. dirigere, derept din lat. directus, leage din lat. legis; fenomenele fonetice regionale: giudeț, cumereca, giupâr, hire, irimă; fluctuații de rostire și de grafie: dumenecă, părete, împenge, porâncă.

Arhaismele morfologice sunt unități de lexic care păstrează segmente morfematice arhaice, de cele mai multe ori desinențiale, la substantiv, adjectiv și verb, precum în: pluralul în e al anumitor substantive astăzi cu plural în i: inime, azi inimi, aripe azi aripi sau pluralul în –uri la anumite neutre azi cu pluralul în –e: palaturi, azi palate, documenturi azi documente, sau formele vechi de perfect simplu: văzum azi cu desinență de plural văzurăm.

Arhaismele sintactice privesc mai ales realizarea unor cazuri în mod analitic, precum: genitivul analitic: Râu de Mori, mijloc de codru, Gazeta de Transilvania, în dativul adnominal: domn țării, mamă copiilor, frate codrului.

Arhaismele semantice sunt cuvinte care conservă semantisme vechi, pe lângă sensurile noi dobândite ulterior, precum în carte: scrisoare, act, document; ieftin: care cruță, care menajează, milos, iertător, opusul lui scump; muncă: suferință, chin, pedeapsă, tortură, lucru, activitate; nevastă: logodnică, mireasă, soție; poveste: predic㸠narațiune.

Neologismele reprezintă clasa de lexic desemnată prin raportare la momentul intrării în limbă. Neologismele sunt fie împrumuturi recente din alte limbi, fie creații în limba română. Inexactitatea termenului e dată de reperul în funcție de care să fie evaluate astfel cuvintele noi, fie împrumuturi, fie creații în cadrul limbii.

Accepția mai largă a termenului neologism trimite la orice cuvânt nou împrumutat sau creat prin mijloace interne, în vreme ce într-o accepție mai restrânsă, prin neologism se desemnează orice cuvânt străin împrumutat la o dată nu prea îndepărtată.

Termenul neologism are astfel un sens temporal larg. S-a propus ca prin neologism să se desemneze cuvintele împrumutate sau create în limba română începând cu secolul XVIII, după cum, mai ales în lucrări lexicografice consacrate neologismelor, s-a propus ca prin neologism să se înțeleagă cuvintele intrate în limbă în ultima etapă a evoluției acesteia.

Raportat la momentul intrării în uz, prin neologism se desemnează și o etapă din circulația unui cuvânt, în momentul intrării în limbă, prin împrumut sau creație internă, unitatea în discuție este neologică, pentru ca după fixarea în sistemul lexical, unitatea lexicală să fie considerată cuvânt de uz comun.

În funcție de aceste criterii de definire a neologismelor, se poate considera că lexicul românesc a parcurs două etape: o primă etapă privește evoluția lexicului până în secolul XVIII, aceasta fiind etapa de consolidare și îmbogățire cantitativă, cu împrumuturi slave, germanice, turcești, grecești, maghiare, iar cea de a doua etapă privește modernizarea lexicului prin împrumuturi în general latin-romanice; este etapa ce începe cu secolul XVIII și își amplifică procesele în secolul XIX, când limba română, lexicul românesc se deschid domeniului romanic, se produce o reromanizare a acestora, o activare a resorturilor romanice ale lexicului, o schimbare a fizionomiei limbii în sensul de întoarcere a ei la chipul romanic de origine ascuns, acoperit secole de-a rândul de condiția geografică răsăriteană a ființătii ei.

Dincolo de definire, problema neologismelor privește dinamica lexicului în funcție de evoluția realității extralingvistice. Principalele cauze ale lexicului neologic sunt: absența unei unități lexicale pentru un aspect nou de viață materială sau spirituală: computer, hard, cord, cardinal, misionar; apariția unor câmpuri semantice noi: e mai ales cazul terminologiilor din domenii noi, mai ales al științei, al artei, al sportului; după N.A. Ursu, terminologia științifică românească este în totalitate neologică; cel mai apropiat exemplu pentru noi îl constituie terminologia lingvistică: lexem, semem, deixis, anaforic, paradigmă, morf, morfem, alofon, alomorf etc; continua diversificare a lexicului artistic: de pildă, terminologia literară: erou, epigramă, dramă, narațiune, naratologie, narator, naratar, secvență, strofă, ficțiune etc.

Dacă arhaismelor li s-a recunoscut rolul stilistic, neologismele au fost considerate multă vreme unități de lexic fără importanță stilistică. Neologisemlor, așa cum arată G.I.Tohăneanu, în Dicționar de imagini pierdute, li s-a recunoscut darul de a coborî temperatura afectivă a exprimării, conferind exprimării un coeficient important de impersonalitate, de cerebralitate, de neutralitate stilistică. Neutralitatea stilistică este echivalentă cu o funcționare strict denotativă, precum și cu o frecvență a acestora preponderent în stilul științific, poate chiar cu o absență în stilul beletrisctic. G.I.Tohăneanu demonstrează însă că neutralitatea stilistică a neologismeelor rezistă doar atâta vreme cât le privim pe plan strict orizontal și nu rezistă de îndată ce le privim diacronic, când ne întoarcem spre obârșiile lor. Când le privim diacronic, ieșim din cadrul unei singure limbi și constatăm că neologismele își declară identitatea de metafore, de imagini pierdute, dar recuperabile pe calea analizei lingvistice verticale (diacronice).

Clase de cuvinte după criteriul social și profesional

Argoul a fost considerat multă vreme doar un limbaj special ce reclamă un lexic cu un semantism intenționat modificat, pentru ca mesajul să nu poată fi decodat decât de către destinatarul real, intenționat al acestuia. Multă vreme a dăinuit ideea că lexicul este cel care diferențiază acest limbaj la care fac apel grupuri de vorbitori a căror dorință expresă este să nu fie înțeleși de ceilalți, de către ceilalți participanți la conversație. De aceea, a fost considerat o ramificație socială vorbită de categorii de utilizatori care fie că apelează la unități de lexic neînțelese de alți utilizatori, fie că produc modificări în structura cuvintelor ori în distribuția acestora. Prin argou se înțelege și:

un mod de utilizare marginală a unei limbi

o manieră de a vorbi popular și incorect

o utilizare a limbii de către un grup bine determinat marcat de cele mai multe ori negativ din punct de vedere social.

Începând cu secolul XIX, prin argou se desemnează și vocabularul profesional al unui grup social, în mod particular al unei grupări profesionale, indicându-se în acest sens: argoul tipografic, argoul militar, argoul studenților, argoul elevilor.

De altfel, prima consemnare a lexicului argotic în Franța datează din 1455, fiind vorba despre unități de lexic notate de un grefier în timpul unui proces în care a fost implicat un grup masiv de răufăcători.

Prima întrebuințare a termenului corespunzător clasei e înregistrată în Franța, pentru a desemna limbajul răufăcătorilor, termenul fiind folosit pentru prima dată ca titlu al unei opere literare a lui Olivier Chereau în 1628. La început, pentru această clasă de lexic s-a folosit însă și termenul jargon.

Termenul argou și termenul jargon apar într-o definiție din 1837 în măsură să explice relația dintre cele două subclase de lexic; în definiția la care ne referim se arată că argoul este (n.n.: la 1837) un termen generic destinat să numească orice jargon – propriu unei corporații, unei profesiuni anume, unui grup de indivizi. Limba argotică nu este numai cea a tavernelor și a mediilor nefaste, este și limba teatrelor. Câțiva pași încă și va ajunge și în salon. Româna a folosit la rându-i mai mulți termeni pentru a desemna această clasă de lexic, dintre care în 1860 : „dialectul pușcăriașilor și al cartoforilor de la cafenele” , în 1861, Orășanu: „jargonul arestanților”, în 1872, Baronzi: „limba cârâitorilor”, în 1906:,,șmechereasca”.

Prima culegere de termeni argotici: în anul 1860 în publicația satirică Coarnele lui Nichipercea, unde redactorul N.T.Orășanu, introduce un glosar succint de termeni din dialectul pușcăriașilor, fără însă să semneze această listă.

Lexic argotic apare apoi la G.Baronzi care, în Limba română și tradițiunile ei, adaugă celor 64 de termeni din lista lui Orășanu, alți 21 de termeni, înregistrând astfel 85 de termeni de argou. Despre lexicul argotic cu circulație în mediul școlar se interesează întâi B.P. Hasdeu în Cuvente den bătrâni.

Abordarea sistematică a argoului e de dată relativ recentă în spațiul românesc. Rodica Zafiu privește această clasă de lexic în relație cu viața citadină, ceea ce explică întârzierea cu care s-a acordat interes lexicului argotic. Și Dumitru Irimia considera că limbajul argotic se dezvoltă în varianta citadină a limbajului. Pentru Al. Vasiliu, argoul reprezintă o creație inconștientă, dar cu caracter convențional, artificial. Pentru Mihai Pop „argoul devine în momentul vorbirii o limbă vie și naturală. Deosebirea dintre sistemul argotic și sistemul oricărei limbi e numai graduală”. Studiind păsăreasca din satul Cornova, din ținuturile Orheiului, Mihai Pop constată că vorbitorii ei fac parte din categorii sociale diferite și nu constituie un grup social aparte. Chiar dacă Mihai Pop se raliază punctului de vedere conform căruia argoul rămâne un lexic secret al clasei răufăcătorilor, abordările de mai târziu conduc la acceptarea apartenenței la această clasă a diverselor limbaje specializate, o convingătoare demonstrație a realizat-o Raluca Mare, autoarea unei excelente Disertații de masterat, în care a comparat argoul pușcăriașilor cu cel al militarilor și cu cel al studenților și al tipografilor.

Pentru argoul studenților câteva exemple din anchetele realizate de Raluca Mare: aburi, aburesc, vb. tr. 1. A scrie la un examen mult. 2. A scrie la un examen ceva ce nu are legatură cu subiectul. 3. A fermeca pe cineva prin cuvinte frumoase. 4. A minți. 5. A se linguși, a se pune bine pe lângă cineva; avea la bord expr. frazeol. A fi beat; avea spate expr.frazeol. 1. A avea cunoștințe, relații care să intervină pentru a ajuta, pentru a interveni pentru cineva în anumite situații. 2. A avea prieteni de încredere. 3. A avea de cine să fii apărat în cazul unui scandal. 4. A ști la un examen. 5. A avea bani. baștan, baștani, s.m. 1. Persoană bogată. 2. Persoană care are cunoștințe, relații care să intervină pentru cineva în anumite situații. 3. Persoană care se pricepe foarte bine într-un anumit domeniu. 4. Șef, lider. 5. Persoană de treabă, ajutătoare. 6. Persoană puternică, bună la bătaie. bazat,-ă, bazați, -e, adj (D. ființe) 1. Care are bani. 2. Care are relații, cunoștințe. 3. Care este foarte isteț, are multe cunoștințe în domeniul său. 4. Care are mulți prieteni. 5. Influent. 6. Stăpân pe situație. 7. Drăguț , frumos. 8. Îngâmfat, mândru. 9. Care merge la un examen cu multe fițuici. 10. Care nu știe nimic la un examen. 11. Care merge rar la școală. bagă barbă expr. frazeol. A scrie la un examen ceva ce nu are legătură cu subiectul. băiat de băiat expr. perifr. 1. Băiat care are are relații, prieteni, bani. 2. Băiat căruia îi place să fie iubitul mai multor fete în același timp. 3. Băiat de distracție, admirat pentru aceasta de cei din jurul său. 4. Băiat care se comportă excelent. 5. Băiat care se crede superior celor din jurul său. 6. Homosexual. 7. Băiatul cel mai frumos, mai drăguț. 8. Băiat de cartier, hip-hop-ăr. bengos,-oasă, bengoși, -oase, adj. 1. (D. ființe și obiecte) Excelent, grozav. 2. (D. ființe) Care se crede ceea ce nu este. 3. Care este văzut pozitiv într-un anumit anturaj. 4. Inteligent, deștept, descurcăreț. 5. Mândru, infatuat. 6. Mofturos, capricios. 7 (D. ființe și obiecte) De calitate, frumos. beton,-oană, adj. sg. 1. Formidabil, excelent. 2. (D. calități) Prost, care nu știe nimic la un examen. 3. (D. ființe si lucruri) Frumos, bun, impresonant, atractiv. 4. (D. ființe) Care se îmbrăcă provocator. biștar, biștari s.m. Bani. boscheta, boschetez, vb. intr. 1. A pierde vemea, stând sau hoinărind pe străzi. 2. A sta flămând. 3. A locui pe străzi, în boscheți. Boschetar,-ă, boschetari, -e, s.m., s.f. 1. Persoană fără cămin, locuință. 2. Student care a rămas fără mâncare în cămin. 3. Persoană plictisită, neinteresată de viață, care trăiește fără să lupte pentru ceva. 4. Trădător. 5. Alcoolic. 6. Persoană proastă. 7. Persoană căruia nu-i pasă de nimic, indiferentă. bulan, bulane, I s.n. sg. Noroc. 2. Homosexual. 3. Nesimțit. 4. Persoană care își bate joc de cei din jur. 5.Persoană curajoasă, tupeistă. II s.n. Picior, partea de sus a piciorului unei fete. 6. Baston de cauciuc. ca lumea expr.frazeol. 1. (D. ființe ) Drăguț, frumos. 2. (D. profesori) Înțelegător, indulgent. 3. (D. ființe și obiecte) Excelent, formidabil. calc s.n. Calculator. caș s.n. sg. Bani. chiuli, chiulesc, vb. intr. A lipsi nemotivat de la cursuri sau de la alte activități. chiochist,-ă, chiochiști, -e, adj., s.m., s.f. 1. Pârâtor, denunțător. 2. Persoană care are barbă doar în regiunea bărbiei. 3. Persoană care practică sexul oral. ciordi, ciordesc, vb. tr. A fura. circar, circari, s.m.1. Persoană care se dă în spectacol. 2. Om fără cuvânt. 3. Persoană glumeață.

Și pentru argoul militarilor, din rezultatele anchetei întreprinse de Raluca Mare: adunare generală s.f. Ghiveci de legume. aerian, aerieni, adj. Căruia nu îi pasă de nimic, rupt de realitate.

A.M.R. siglă Au mai rămas, semnificând restul zilelor rămase spre efectuare din stagiul militar. apă de șarpe s.f. Țuică. arde podeaua! expr. frazeol. Urcă-te în pat!; arde salteaua! expr. frazeol. Coboară din pat! așa vreau mușchi mei! expr. frazeol. Așa vreau mușchi mei!

avea pile expr. frazeol. A avea cunoștințe, relații, sprijin care să intervină pentru a ajuta pe cineva în anumite situații. avea program sexi expr. frazeol. A avea instrucție. avea spate expr. frazeol. A avea cunoștințe, relații în armată. avea fixuri expr. frazeol. A avea idei fixe. avea pitici pe creier expr. frazeol. v. a avea fixuri. A.Z.P. siglă Chiloți cu mânecuță, din dotare. biju adj. invar. Frumos. balastru s.n. Orez. balaur, balauri, s.m. v. biban. balenă balene, s.f. Soldat mândru, trufaș. baștan , baștani, s.m. A avea cunoștințe, relații. bazat,-ă, bazați, -e, adj. Care are cunoștințe, relații care să intervină pentru a fi ajutat în anumite situații. bază brichetă, țigări în linie adunarea! expr. frazeol. Dă-mi o țigară!, reprezintă o formulă prin care un soldat din ciclul doi sau trei îi cere, îi ordonă unui recrut să-i dea o țigară. băbălău, băbălăi, s.m. Soldat prostuț. băga h expr. frazeol. A face atâtea flotări câte zile de armată i-au mai rămas unui soldat.

bătrân, batrăni, s.m. Soldat din ciclul trei. beci s m. sg. Arest. bestial,-ă, bestiali, -e, adj. Grozav, excelent. biban, bibani, s.m. Nou recrut. bidon, bidoane, s.n. Sân. bim v. biban. bixi s.m. v. biban. bobina, bobinez, vb. intranz. A face instrucție. bombă, bombe, s.f. Flacon de bere. boxă, boxe, s.f. v. bidon. buchi s. m. Bucătar. bufniță, bufnițe, s.f. v. buhu. buhai s.n. Recrut. buhu s.m. Planton de noapte. bulan, bulane, s.n. 1. Noroc. 2. Persoană descurcăreață, vicleană. 3. Baston.

bulangist, bulangiști, s.m. Apelativ folosit între militari. bulangiu, bulangii, s.m. v. bulangist.

bunic, bunici, s.m. v. bătrân. carceră, carcere, s.f. v. beci. cartușe s.f. Fasole. castravete, castraveți, s.m. Soldat. caterincă s.f. Ironie, batjocură. cădea de fazan expr. frazeol. A cădea de prost. căprar, căprari, s.m. Caporal. căprărie s.f. sg. Instrucție serioasă. cărămidă, cărămizi, s.f. Telefon ,mobil de dimensiuni mari. ce puii mei vrei! expr. perifr. Ce naiba vrei! ce pușca mea vrei! expr. frazeol. Ce naiba vrei! ciochist, ciochiști, s.m. Soldat pârâtor. ciomu s.m. Doctor.

ciordi, ciordesc, vb.tr. A fura. crește mustața pe livret expr. frazeol. A fi liberat de mult timp din armată. ciuciu I pron.Nimic. II adv. Deloc. clonțos, clonțoși, s.m. Soldat care comenteaza tot timpul. colonel s.m. sg. Țigară de dimensiuni mici. cordiță, cordițe, Frânghia cu care se asigurau soldați când mergeau la incendii. creangă, crengi, s.f. Mână. cu figuri expr. frazeol. v. figurant. cufăr, cufăre, s.n. Valiză. da bliț expr. frazeol. A da o lovitură cu perna. da botez expr. frazeol. A da o lovitură cu perna. da cu ciocul expr. frazeol. A pârî. da cu japca. expr. frazeol. A fura. da cu papagalul expr. frazeol. v. a da cu ciocu. da cui expr. frazeol. v. a da botez. dă să merg și eu o stație expr. perifr. Dă-mi să fumez și eu! defa s.m. Soldat care era slab la instrucție. defezat, defazați, s.m. v. defa. dilimandrău, dilimandrăi, s.m. Militar considerat nebun datorită felului său nebunatic de comportament. diombalău, diombalăi, s.m. Soldat mai prostuț, mai retras. dispari! Vb. Tr. Du-te! drincălit, drincăliți, adj. Beat. drojder, drojderi, s.m. Alcoolic. dus, duși, adj. Nebun. face caș expr. frazeol. A fi murdar, a nu face duș .

a i se fâlfâi expr. frazeol. A nu-l interesa nimic. februarist, februariști, s. m. Soldat care se liberează în luna februarie. fi cu capul în nori expr. frazeol. A nu-i păsa de nimic. fi dus expr. frazeol. A fi nebun. fi rupt expr. frazeol. A fi beat. figurant,-ă, figuranți, -e, adj. Mofturos, capricios. fomist. forniști. s.m. Soldat care mănâncă mult. fruntaș, fruntași, s.m. Soldat din ciclul II.

frunte s.m. v. fruntaș. gheazeu, gheaueuri, s.n. Fermă de animale. gornist, gorniști, s.m. Soldat care dă deșteptarea. grajd, grajduri, s.n. Dormitor.

Nicolae Felecan consideră că principalele mijloace prin care unitatea lexicală de uz comun devine element argotic sunt:

Apelul la metaforă pentru a crea un sens nou: abureală: minciună, păcăleală; brățară: cătușă; a ciripi: a vorbi, a denunța;

Selectarea unor termeni regionali puțin cunoscuți: ciubotă: ofițer sau subofițer; hagialâc: locuință frecventată de prostituate; holdană: femeie senzuală și temperamentală

pârnaie: închisoare, pușcărie;

Întrebuințarea unor expresii, am crede: de circulație redusă, chiar locală: bomboane agricole: semințe de floarea soarelui; darul suptului: viciul beției; a face o talpă: a face o plimbare; a fi în renovare: a fi internat la spital; jenă financiară: lipsă de bani; a mișca din urechi: a mitui

Selectarea unor termeni și a unor expresii din limba țigănească: a ciordi: a fura lucruri mărunte; a hali: a mânca; hoha: nimic; lovele: bani; a mardi: a bate pe cineva; a mierli: a muri; mișto: foarte bun;

Întrebuințarea unor termeni proveniți din abrevieri, respectiv, am considera, subtsantivarea de cele mai multe ori cu alt sens decât în uzul comun, a unor abrevieri și a unor sigle: IMF: în mijlocul familiei (în loc de Institutul de Medicină și Farmacie), AMR: rest din stagiu militar de satisfăcut (în loc de au mai rămas), OZN: o zeamă chioară (în loc de obiect zburător neidentificat).

Trunchierea, prescurtarea unităților lexicale: mate, diru, profa, exa, gorba.

Termenul jargon desemnează un limbaj sociolectal. Termenul argou s-a folosit multă vreme pentru a desemna atât lexicul argotic, cât și lexicul de jargon, după cum și termenul jargon a fost folosit pentru a desemna lexicul argotic. Întrebuințarea ca atare a numelor celor două clase se datorează faptului că și unul și celălalt trimit la un limbaj folosit de anumite grupuri profesionale. Ceea ce pare să unească aceste două clase ține de delimitarea grupului ce face apel la una sau alta dintre clasele de lexic. Ceea ce le diferențiază ține de intenția cu care vorbitorii produc selecțiile lexicale.

În referirile la jargon, se arată și că acesta se compune din elemente neologice de ultimă oră neadaptate încă și nesocializate în cercuri mai largi, folosite insistent și deseori defectuos sau neglijent de unele grupuri, ca urmare a dorinței de detașare de masa vorbitorilor sau a pretinsei superiorități intelectuale.

Jargonul este considerat o clasă de lexic intenționat conservată pentru unele dintre situările sociale, caracterizând vorbitorii, deosebindu-i de alți vorbitori în mod intenționat, dar fără intenția de a-i exclude, prin criptarea semnificației, pe participanții neinițiați. Din acest motiv jargonul a fost echivalat unui lexic sociolectal identitar. Grupul de locutori care face apel la lexicul de jargon își dobândește identitatea și își afirmă cultura de grup prin experiența particulară de folosire a cuvintelor. Ideii că jargonul este un limbaj folosit de grupuri sociale profesionale greu de înțeles din pricina specializării lor i se opune gruparea unităților de lexic terminologic în clasa tehnolectelor, clasă de lexic ce trimite la realități specializate și tinde spre denotativitate absolută.

Privit ca o clasă de lexic ce e marcată de selecția intenționată a unităților de către locutori, jargonul reunește lexicul pedanților manierați. În această accepție, în istoria societății românești, se succedă subclase de lexic de jargon cu selecție de unități din turcă, apoi din greacă, latină, franceză și mai nou din engleză. Interes mai mare s-a arătat jargonului grecizant, jargonului rusizant și celui franțuzist.

Jargonul grecizant s-a dezvoltat mai ales în epoca fanariotă, dar și în cea a Regulamentului Organic. Dintre elementele de jargon rusizant, literatura atestă: psihimu: sufletul meu; beimu: domnu meu; parigorie: mângâiere; filotimie: dărnicie; schepsis: deliberare

evghenie: noblețe.

Jargonul rusizant este favorizat, la rându-i, de epoca Regulamentului Organic, dar și de contactul cu polona. Dintre elementele de jargon rusizant: dvoreanin: nobil; pamescic: proprietar; zapiscă: adeverință; cinovnic: funcționar; doclad: referat; delă: act, dosar.

Jargonul franțuzit este expresia unei selecții abuzive de lexic francez sau de derivare cu afixe franceze, în epoca începuturilor contactului cu franceza, fapt confirmat de întrebuințarea acestuia în demersurile literare din prima jumătate a secolului XIX. Între exemplele de lexic de jargon franțuzit, sunt amintite: amureză, musiu, moncher, madame, furculision, lingurision, tambour, dar tendința nu se oprește doar la selecția lexicală, ci conduce și la sintagmatizări de secvențe franceze în continuarea celor din limba bază, de treceri de la un cod cultural la altul, fapt ilustrat de comediile lui Alecsandri.

Cap. 3. Tendințe actuale în limba română. Anglicismele: modă sau necesitate?

Anglicismele sunt o realitate, iar atitudinea vorbitorilor și a specialiștilor trebuie să fie una rațională în această privință, cântărind atât avantajele, cât și dezavantajele. Din dezavantaje putem menționa următoarele: nesiguranța de adaptare, crearea de forme inculte sau forme hipercorecte, riscul pleonasmelor. De cealaltă parte, însă, putem spune că dispunem de multe avantaje. Anglicismele nu au determinat o „alterare„ a limbii române, ci, cimpotrivă, au contribuit la permanenta ei înnoire și reconstrucție, la nunațarea ei semantică și stilistică, la modernizarea lexicului. Înfluența limbii engleze nu trebuie să fie considerată un fenomen negativ, nefiind cu nimic mai periculos decât alte influențe străine care s-au manifestat de-a lungul timpului în limba noastră, atâta timp cât nu se face abuz de folosirea lor. Adoptarea în vorbire a acestor termeni corespunde unor necesități de expresie atât culturale, cât și sociale (apariția unor realități extralingvistice noi, determinată de fpte ce țin de progresul umanității), cât și funcționale (necesitatea existenței în limbă a unor termeni care să desemneze aceste realități noi din viața oamenilor).

Esența limbii este de a se reînnoi în permanență. Împrumutul din alte limbi reprezintă un aspect al creativității lingvistice prin care limba se schimbă, îmbogățindu-se neîncetat pentru a corespunde unor realități în permanență noi.

Anglicizarea actuală a unor limbi rămâne un fenomen procentual scăzut, rezultat din evoluția firească a unei limbi sau a alteia, din punct de vedere lingvistic el se circumscrie fenomenelor de superstrat.

Schimbările pozitive care au loc în limba sunt mai multe decât cele negative. Când comparăm situația de azi cu cenușiul limbajului ublic din deceniile communiste, constatăm varietatea, pitorescul, inventivitatea, vivacitatea limbii române actuale.

George Pruteanu consideră că folosirea anglicismelor are și o explicație psihologică: “denumirea pe englezește pare unora mai „valoroasă”, mai „modernă” decât cea pe românește – ca și cum, hm!, limba română ar fi demodată, desuetă, jenantă. Unii, mai radicali, vor spune că asta ține de fenomenul larg al globalizării. Atunci, mă voi încorda și eu și le voi răspunde că ține de snobism, de servilism, de coanachirițism. Această fandoseală anglicizantă mi se pare un fel de provincialism-la-nivel-de-țară, o formă de complex de inferioritate. Așa cum Coanei Chirița i se părea mai „șic” (!mai cool, s-ar spune azi) să zică furculition în loc de furculiță, așa li se pare unora că Shopping Center e mai „al dracului”, mai „în Europa” decât Centru comercial”.

Înnoirea vocabularului unei limbi este un proces esențial și inevitabil, în condițiile schimbărilor care au loc permanent în această societate. Având în vedere că limba engleză a fost introdusă ca disciplină obligatorie în sistemul de învățământ din România și că foarte mulți tineri utilizează astăzi calculatorul, limba literară înregistrează folosirea frecventă a unor termeni de origine engleză, cuvinte care noi le denumim „anglicisme”.

Cercetătoarea Mioara Avram aduce noi perspective lămuritoare cu privire la împrumuturile de cuvinte. Ea este de părere că, limba engleză nu este nocivă și nu afectează limba română, nefiind mai periculoasă decât alte influențe străine care s-au exercitat asupra limbii române. „Întrucât limba engleză aparține unei alte familii de limbi decât româna, îmrumuturile pot pune probleme de adaptare; în acest sens, Mioara Avram amintește că limba engleză are o importantă componentă romanică – de la sursa franceză – și numeroase cultisme latinești, împrumuturile din engleză continuând vechiul proces de relatinizare a limbii române moderne; ele au, de multe ori, în română, rude vechi, cu diverse etimoane directe.”

Influența engleză actuală se realizează prin oameni culți, la nivelul limbii literare existând factori care împiedică sau încetinesc romanizarea împrumuturilor; cuvintele criticate demonstrează că, fără intervenția specialiștilor, anglicismele s-ar adapta la limba română la fel de ușor ca împrumuturile din alte straturi etimologice și ca anglicismele mai vechi, de tipul budincă, clovn, fotbal, trening.

Anglicizarea

Anglicizarea se prezintă ca o tendință a limbilor actuale de a lăsa să pătrundă, mai ales, în domeniul vocabularului, influența engleză, aceasta manifestând-use ca element de superstrat. Acest fenomen are loc între limbi neînrudite genealogic; prin faptul că aceasta cuprinde astăzi un număr tot mai mare de limbi, el are tendința de internaționalizare, relevând o nouă dimensiune a contactului între limbi.

Putem lua exemplu limba română și constatăm că acest element de superstrat are o pondere destul de mică în ansamblul lexicului din perspectiva structurii sale etimologice. Două sunt aspectele sub care se manifestă influența engleză asupra limbii române actuale:

Un aspect care vizează categoria neologismului necesar și în acest caz avem în vedere cele câteva domenii în care lexicul de origine engleză s-a impus și a intrat în curculație atât în limba scrisă, cât și în varianta vorbită; circulația unor astfel de elemente lexicale poate prezenta un caracter larg popular, în funcție de domeniul în care se lucrează. De exemplu, în terminologia sportivă, anglicismele s-au impus și au creat un „prototip” deupă un model englezesc presupus, ceea ce demonstrează o productivitate a acestui model.

Al doilea aspect ține de „moda lingvistică”, și are un caracter mult mai superficial și efemer. Utilizarea englezeismelor astăzi, în vorbirea tinerilor depășește limitele clasice ale jargoului, care indicau un mijloc de manifestare a snobismului dar și a diferențelor sociale. Aceste englezeisme ce fac parte din limbajul tinerilor sunt elemente lexicale preluate din limbajul familiar, vorbit (ok, cool, fresh) și reprezintă un mijloc de „internaționalizare” comportamentală și, prin opoziție cu jargoul clasic, o modalitate de șetrgere a diferențelor sociale și naționale.

Inițial, împotriva anglicismelor, s-a manifestat o puternică reacție de respingere, mai întâi în spațiul limbii franceze. Spre exemplu, lucrarea foarte cunoscută a lui R. Etiemble Parlez-vous Franglais?”, dar și încercarea inutilă a factorilor decizionali din Franța de interzicere prin lege a extinderii utilizării cuvintelor englezești. Oficialitățile românești au acționat la fel ca și lingviștii francezi, promovând „legea Pruteanu”. Va trebui ca să mai treacă mult timp ca să ajungem să ne întrebăm dacă anglicismele prezintă un pericol sau o îmbogățire a vocabularului limbii.

Influența engleză în terminologia politică a românei actuale

Mutațiile profunde intervenite în viața societății românești de după decembrie 1989 au impus un nou tip de comunicare politică, aceasta fiind una mai deschisă la înnoirile lexicale: împrumuturi, calcuri, creații interne, evoluții semantice.Observațiile care urmează se referă la împrumuturi de origine engleză și la calcuri după modele englezești întâlnite în presa scrisă și audio-vizuală pentru perioada de vârf: 2001-2003. Această categorie de termeni este aleasă datorită numărului lor, frecvența de utilizare și prin valorile semantice și stilistice dezvoltate pe teren românesc. Raportați la perioada politică din perioada de „tranziție”, ei pot fi considerați cuvinte-martor, purtătoare ale unor valori simbolice complexe.

În lingvistica românească, terminologia politică de origine engleză încă nu a fost studiată în mod sistematic. Dicționarele de tip lingvistic, Dicționar de Cuvinte Recente (DCR), Dicționar de Neologisme (DN), includ majoritatea termenilor politici de origine engleză, de la cei mai vechi, cu etimologie multuplă anglo-franceză (lider, miting), până la cei mai recenți (leadership, summit, VIP, yesman, wasp). Calcurile frazeologice și semantice sunt mult mai slab reprezentate în DN în comparație cu DCR, unde găsim cortină de fie, gulere albe, spălarea banilor.

Unicul Dicționar Politic românesc (DP), a apărut în anul 1975 sub egida Academiei „Ștefan Gheorghiu”, include între cele 1700 de articole ale sale numai 9 termeni de origine engleză: substantivele comune boss, lider, miting, outsider, numele proprii siglate CIA și NATO, sintagma gentleman`s agreement și derivatele sufixale lobbism și machartism. Dicționarul reflectă clișee ale propagandei comuniste, care afectează obiectivitatea definițiilor prin enunțuri evoluative precum: „lobbismul rămâne un teren al excitării corupției”.

Terminologia politică de origine engleză este introdusă și difuzată prin intermediul mass-media, se impune o prezentare a conceptului de comunicare politică. Comunicarea politică, a fost asimilată propagandei și „marketingului politic / electoral”. Perspectiva actuală asupra acestei discipline evidențiază „caracterul său complex, multidimensional, nu lipsit de riscul confuziei”. Presa construiește o realitate secundă, bazându-se pe informații, relatări și interpretări pe care ea le selectează, le ordonează, le prelucrează și le răspândește în rândul publicului, apelând la o anumită terminologie. În raport cu publicul, presa vizează patru obiective: sensibilizarea și informarea asupra unui anumit subiect, formarea unor atitudini față de aceasta și, influențarea comportamentului într-o anumită direcție. Din perspectiva semanticii politice, aceasta presupune ca distanța dintre informația semantică intențională și informația realizată să fie cât mai mică. Problema accesibilității mesajului mediatic se pune cu mai multă acuitate în cazul termenilor străini a căror utilizare prezintă mai multe riscuri: deturnarea mesajului, manipularea specifică „limbii de lemn” din perioada totalitară, sau cum a mai fost numită „perioada de tranziție”.

În opinia Tatianei Slama-Cazacu invazia brutală de termeni străini, în principal împrumuturi englezești, reprezintă una dintre tehnicile de manipulare la care recurge Puterea în scopul obscurizării comunicării reale și pentru mascarea unor realități neconvenabile.

Un punct de vedere diferit în discutarea acestei probleme, îl are jurnalistul Cristian Tudor Popescu, care este extrem de tolerant, învocând criterii pragmatice pentru a justifica utilizarea termenilor străini: „Jargonul este o «scurtătură», o optimizare în vorbirea între doi inși «din branșă». Ce rost ar mai avea traducerea obositoare în românește a unor concepte născute cu nume englezești? (…) Ca și argoul, Jargonul nu produce confuzii, nu deformează sensuri, nnu distruge limba gazdă, dimpotrivă, poate servi unei comunicări cât se poate de eficiente.”

Cauzele care pot explica adoptarea împrumutului și larga lor utilizare în presa scrisă și audio-vizuală, sau în discursul parlamentar, guvernamental, al politicienilor, sunt de o mare complexitate. Ca mot-témoin al presei postdecembriste s-a impus cuvântul lider. Acest lucru se explică prin cauze extralingvistice, de natură sociolingvistică și psiholingvistică: impactul englezei ca „limbă a globalizării”; caracterul internațional al cuvântului, conotații sociale favorabile, asociate unor medii investite cu prestigiu;nevoia de a înlocui termeni considerați „compromiși”, improprii sau „tociți” prin utilizare abuzivă.

Un rol important în procesul de globalizare și în difuzarea terminologiei politice englezești în română revine „democratizării informațiilor” prin libera lor circulație și prin diversificarea canalelor de transmitere, care xercită un neîntrerupt bombardament mediatic atât asupra actorilor politici, cât și asupra jurnaliștilor. Specificul „presei românești postdecembriste și noul statut al jurnalistului – văzut ca „mediator” între eveniment și public, dar și ca „lider de opinie” – favorizează pătrunderea masivă a termenilor politici preluați din engleză.”

Printre factorii lingvistici care motivează împrumutul pot fi menționați: absența unui termen românesc adecvat, caracterul specializat sau expresiv al cuvântului englezesc, brevilocvența, circulația internațională. Tendința exprimării scurte (care, în lingvistică, sub numele de brevilocvență, este recunoscută drept o manifestare a oralității, prezentă și în scris) se află la originea acestor stângace greșeli de exprimare, de vreme ce, formal, s-a produs o inutilă augmentare a textului (în toate exemplele, alt, alți, alte și celelalte sunt de prisos; încercați să citiți textele fără aceste adaosuri!), ci ne confruntăm cu simple șchiopătări de gândire și de formulare (dar care, jurnalistic, agravează, cumva, faptele narate). Astfel de exprimări sunt respinse de însuși simțul limbii și le putem califica din perspectiva unei definiții date de Sextil Pușcariu: „Brevilocvența se deosebește de elipsă, precum se deosebește – și cer iertare cititorului pentru această trivială – coada ursului, scurtă din fire, cu coada tăiată a câinelui”. Discursul politic poate apela la modalități de exprimare eufemistică, ținând de o anumită retorică propagandistă la care recurg actorii politici în prezentarea unor evenimente care ar putea șoca opinia publică. Pot fi oferite spre exemplu, calcuri frazeologice utilizate inițial în presă cu statut de „citate” din discursuri oficiale; ulterior ele sunt adoptate de mass-media și refolosite în diverse contexte. Asemenea „citate” cu rol eufemistic și semnificație vagă au fost preluate de presa românească din mass-media străină în perioada conflictelor din Iugoslavia și Irak, prin intermediul știrilor, comentariilor, documentelor.

Monotorizarea termenilor împrumutați din engleză sau calchiați după modele anglo-americare prezintă interes pentru „lexicologie și sociolingvistică (ca expresie a dinamicii lexicului), pentru lexicografie (sub aspectul asimilării lor în română) și last but not last pentru publiciști și specialiștii în comunicare politică (în virtutea forței de persuasiune a acestei terminologii).”

Anglicismele adresate tinerilor

Presa este un factor important în modernizarea limbii, oglindind din plin acest fenomen. Revistele adresate tinerilor sutn saturate de articole presărate cu anglicisme, iar adolescenii, din dorința de a impresiona, împrumută acest limbaj. Spre exemplu, revistele Bravo și Cool girl publicate în anii 2001-2003, au stat ca suport de analizare. Revistele apar bilunar cu un tiraj de 13700 de exempplare, având drept drup țintă tinerii cu vârta cuprinsă între 12-18 ani. Din articolele studiate, aparținând celor două reviste s-a constatat faptul că majoritatea termenilor sunt neasimilați fonetic și morfologic la structura limbii române, ba chiar neînregistrați în lucrările lexicografice românești: „boarder, boyband, cover, college-shirt, casting, challange, fresh, look, modeling, maxi-single, nick-name, outfit, partytime, songwriter, target, t-shirt, up-grade, writing. Domeniile în care cuvintele împrumutate din engleză, care se folosesc cu frecvență crescută sunt: domeniul muzical și cel al vieții mondene, domeniul sportiv, precum și cel tehnic și economic.

Din domeniul muzical, 65% din termenii selectați nu sunt atestați în luccrările lexicografice recent publicate:

boyband – „a fost ziua în care boyband-ul britanic a anunțat public destrămarea trupei” (Bravo, 18/2002 p. 2). Termenul are înțeles de trupă.

chart –„ jumătate din All Saints au bombardat chart-urile cu track-uri de succes” (Bravo 18/2002, p. 2). Termenul este utilizat aici cu sensul de clasament al melodiilor.

cover – „Artistul a lansat deja într-o nouă versiune cover-ul celor de la Soft Cell” (Bravo, 16/2002, p. 2)

girl-power – „Gwen a devenit întruchiparea perfectă a unei girl-power odată cu hit-ul puternic anti-macho „Just a Girl” (Bravo, 6/2001, p. 12). Termenul semnifică o nouă metodă în muzică, un nou prototip „fata puternică și independentă”, evocând, prin conotație, un anumit mediu cultural.

homestudio – „tot aici și-a amenajat propriul homestudio” (Bravo, 9/2002, p. 2), desemnând „casă de înregistrări”.

Anglicismele: play-back, underground, show-man, come-back, au fost deja înregistrate de către DCR și au fost împrumutate pentru brevilocvența lor în raport cu sintagmele existente în limba română: play-back pentru „interpretare mimată a unei voci”, underground pentru „mișcare artistică subterană”, come-back pentru revenire în top a unei vedete. Termeni precum live „în direct”, pop-dance „muzică pop”, single „disc ce conține câte o singură piesă pe fiecare față” au pătruns deja în vocabularul internațional al domeniului muzical-artistic și nu ridică probleme de înțelegere.

Domeniul vieții mondene înregistrează și el termeni noi, neatestați în DCR: cool pentru „grozav”, college-shirt pentru „fustă cu pliseuri late”, tank-shirt este utilizat pentru vestă, casting pentru „selectare a actorilor pentru anumite roluri”, modeling pentru „curs pentru manechine”.

Domeniul sportiv este slab reprezentat în aceste două reviste, tema articolelor fiind în primul rând, muzica și viața mondenă a vip-urilor. Chiar dacă ele sunt puțin, se găsesc câteva anglicisme necesare: boarder, fitness, snowboard, dar și anglicisme de lux: fair și outsider.

Cele mai frecvente anglicisme din domeniul economic întâlnite în revistele adresate copiilor sunt: boss, bussines-man, dealer, job, marketing, shopping.

Domeniul tehnic înregistrează îmbogățiri semantice: „Poți memora imagini digitale pe care apoi le poți folosi wall-paper” (Bravo 6/2002, p. 5). Inițial, cuvântul este utilizat cu sensul de „tapet”, apoi el apare cu cel de „tehnică”. În limbajul tinerilor, a devenit familiară utilizarea termenilor precum challange „provocare”, nobody „nimeni”, target „țintă”, wicked „ciudat”.

Motivația utilizării anglicismelor variază de la caz la caz. Unii termeni sunt introduși din comoditate sau pentru evitarea sintagmelor. Caracterul internațional, precizia anglicismelor necesare, dar și nevoia de a înlocui „limba de lemn” din perioada anterioară anilor `90 au determinat invazia termenilor de origine engleză.

Presa scrisă: pro sau contra anglicismelor?

Fenomenul de invazie a anglicismelor a luat amploare datorită progresului unor domenii ale tehnicii și a răspândirii industriei cinematografice americane. „Termenii preluați din limba engleză au reprezentat la început o modă, fiind folosiți și de cei care nu au cunoștiințe propriu-zise de limbă. În scurt timp, astfel de cuvinte englezești au fost trasnformate în limba română, unele dintre ele fiind adaptate de vorbitori, altele păstrându-și forma inițială. În presa scrisă, anglicismele sunt des utilizate, ele predominând în revistele dedicate mai ales publicului cititor feminin, dar nu numai. Astfel de publicații abundă în termeni preluați din limba engleză care sunt relativ ușor de înțeles și folosit. După cantitatea informațională pe care o aduce, există o clasă de anglicisme care au adaosuri semantice preluate din limba engleză. Există cuvinte care și-au lărgit aria semantică, dobândind un al doilea sens ce a fost preluat din limba engleză. Spre exemplu: a nominaliza cu semnificația: a indica, a denumi, a specifica, este utilizat cu sensul : a desemna pe cineva pentru un anumit scop.

Termenul audiență, cu semnificația de întrevedere acordată unui solicitator, este utilizat cu sensul: public. După forma fixă pe care o păstrează, există anglicisme „crude”, neadaptate, care nu își schimbă forma ( sexy, cool, trendy, bye-bye, beep, fifty-fifty), regăsite în presa adresată tinerilor, pentru a transmite sentimentul de interesant, nou versus tradițional.

După structura și alcătuirea lor, există două tipuri de anglicisme: anglicisme frazeologi, care sunt alcătuite după modelul topicii englezești, având în structura lor elemente de abreviere sau de compunere de sintagme (ex: CV, Napoca Hotel, Diesel Club), denumiri pe care le regăsim în viața de zi cu zi; al doilea tip de anglicisme este categoria anglicicsmelor alcătuite prin dericare cu sufixe/prefixe (ex: superstar, megastar, jumbo concert, FNI-gate).

Folosirea acestor tipuri de anclicanisme în presa românească a rezultat în conturarea unui limbaj anglicizat forțat, pe alocuri corect dar și incorect. În presa scrisă română cât și în publicitate sau tabloide pe lângă cuvinte simple și compuse (club, impact, interviu, poster, șampon, volei, bancnotă, cec, antiperspirant), sunt luate în considerare și locuțiuni, sintagme, expresii frazeologice (all right, the show must go on, there is always a but, ok, best seller, angry young man, glamour girl). Cuvintele împrumutate din limba engleză britanică și americană au invadat în ultimele decenii limba română atât la nivelul vorbirii, rostirii, cât și al scrierii. Presa scrisă a cunoscut o pătrundere masivă a acestora, care continuă să crească într-un ritm accelerat. În funcție de tema abordată și de citirorii țintă, publicațiile abundă în anglicisme (reviste pentru adolescenți, femei sau bărbați): Cool girl, Bravo Girl, Unica, The One, Glamour, Elle, Joy, Cosmopolitan, Men`s Health și reviste pentru amenajarea spațiului de locuit: Casa Mea, Căminul, Deco Style, sau mai întâlnim arareori anglicisme în Academia Cațavencu, Bancherul, Business Adviser, PC World, Gazeta Sporturilor, Sport.ro. Împrumuturile necesare nu au un corespondent în limba română sau prezintă unele avantaje în raport cu termenul autohton. Astfel, anglicismele au avantajul preciziei, fiind motivate de noutate.

În presa economică se folosesc ermeni precum Duty-free: capare ca adjectiv având semnificația de mărfuri cumpărate pe earoporturi, nave sau în avion, la prețuri mici, fiind scutite de taxă; voucher cu sensul de card de plată, leasing, management, marketing, prepay, rating, brokeraj. Toate aceste anglicisme subliniate sunt conotative „de lux”, ele dublând obiectul.

În domeniul tehnic, revistele de IT&C abundă în anglicisme precum hard, soft, high-def, wireless, view, review, inkjet, PC gaming, site, leader global. Utilizarea acestor termeni evidențiați este justificată, întrucât aceste anglicisme nu au un corespondent în limba română. Există însă, numeroși termeni care ar putea fi echivalați în limba română, dar pentru care se optează în limba engleză. În această categorie se încadrează termeni precum brand sau brief publicitar, care ar putea fi pseudo-echivalați în limba română cu marcă de produs și respectiv rezumat sau sumar publicitar. Deși limba română oferă nenumărate posibilități de exprimare, unii jurnaliști pun foarte mult accentul pe această preluare mimetică, din dorința de a manifesta deschiderea noastră ca țară spre internaționalizare și implicit spre adoptarea masivă de cuvinte cu rezonanțe englezești sau americane. Tendința actuală de dlobalizare, deși prezentă în majoritatea țărilor europene, nu ar trebui să însemne renunțarea la expresiile și cuvintele specifice limbii române, nu ar trebui să însemne „îngroparea limbii mamă”.

În presa sportivă există exemple de anglicisme adaptate precum: fotbal, rugby, meci, derby, tenis. Un anglicism care îmbogățește vocabularul este întâlnit în Gazeta Sporturilor: „Pugilistul de 2.02 m și 114 kg are în plamares 43 de meciuri la profeșioniști…runde” din data de 27. 01. 2011. „Ronaldinho a făcut show ca pe playstation!, din 16 septembrie 2010. De cealaltă parte, „anglicismele de lux” țin tendința de ordin subiectiv a unor categorii sociale de a se individualiza lingvistic în acest mod. Aceste împrumuturi inutile, sau altele „de lux”, precum advertising (publicitate), band (orchestră), fashion (modă), show (spectacol) sunt întâlnite frecvent în tabloide, în reviste pentru femei, bărbați și adolescenți. În revista Libertatea pentru femei (ediția I, București, numerele 5, 12, 19, 29 – luna noiembrie 2010), paginile 7-9 sunt dedicate rubricii „Fashion”. Aici sunt folosite predominant anglicisme precum: casual, look, bolero, brand, shopping. În cotidianul „Adevărul” din 14 noiembrie 2010, p. 30-31, rubricile poartă denumirile: Advertising & Media, Life, Love & Sex.

Inițial, aceste anglicisme își au traducerea în limba română: publicitate, sănătate, dragoste și sex; deci folosirea lor este conotativă „de lux”. Foarte multe reviste sau ziare apelează la aceste anglicanisme larg răspândite, fără a schița nici cea mai mică încercare de a înlocui aceste împrumuturi cu achivalente pur românești, deoarece vor să atragă foarte mult atenția publicului tânăr sau să dea impresia de modern. În funcție de scopul în care sunt utilizate, de cantitatea de informație pe care o aduc, sau după forma pe care o au (crude sau frazeologice), exemplele sunt relevante în acest sens.

Invazia anglicismelor a pus stăpânire pe tot ceea ce ne înconjoară. Ele sunt prezente pretutindeni iar sustragerea noastră de la acest fenomen este aproape imposibilă. Observăm tendința redactorilor de a înghesui din ce în ce mai mult acești „intruși” lingvistici printre rândurile publicațiilor, fapt ce uneori devine atât îngrijorător pentru limba română, cât și supărător. Este de înțeles faptul că această fuziune lingvistică este necesară, dar totodată este la fel de important să ținem cont să nnu cădem pradă unei tendințe de a ne mutila limba. Principalul avantaj al acestor termeni este caracterul lor internațional, care facilitează schimbul de informații și tehnologii între specialiști. Pe lângă acest avantaj se mai poate adăuga și precizia sensului, scurtimea și simplitatea structurii.

Dacă avem în vedere și alte împrumuturi, suntem îndreptățiți să conchidemcă influențele exercitate asupra limbii române sunt foarte variate și ele explică mult discutata eternogenitate a vocabularului românesc judecat în ansamblu. „Este interesant de remarcat că aceste influențe nu au alterat esența latină a limbii, în schimb au influențat fizionomia ei lexicală până într-atât, încât i-au asigurat un loc aparte printre celelalte idiomuri neolatine. După reluarea contactului cu romanitatea occidentală, limba română și-a îmbogățit vocabularul cu un număr uriaș de neologisme, față de care și în epoca actuală este extrem de receptivă. Cum bine arată Sextil pușcariu, mai ales împrumuturile neologice au transformat româna într-o limbă modernă, reîncadrând-o în spiritualitatea romanică și îndepărtând-o de comunitatea balcanică, în care o înglobase mai ales cultura ce ne venea din Bizanț”.

Ca să putem afla și părerea unor jurnaliști români despre problema anglicismelor, o să citez un text apărut în ziarul „Gândul” din 8 martie 2006 intitulat Alergie la ale noastre, articol în care jurnalista Diana Popescu ăși va spune părerea:

Orice jurnalist ar trebui să cunoască faptul că titlurile articolelor din presa generală nu trebuie să conțină anglicisme, americanisme sau alte împrumuturi care, de cele mai multe ori, nu le sunt familiare consumatorilor acestui gen de publicații. În cazul în care utilitatea lor este vitală pentru importanța și conținutul articolului, jurnalistul va explica englicismul utilizat, direct în corpul articolului, de preferință între virgule. Deși aceste norme lingvistice sunt discutate pe larg în lucrări de referință ale lingviștilor români, cotidianele naționale adresate maselor abundă în astfel de anglicisme, utilizate de cele mai multe ori abbuziv, chiar în titlurile articolelor. Jurnalista Cristina Chicoș publică în ediția online a ziarului „Curierul Național”, anul 14, nr. 5418, 12 mai 2009, un articol intitulat „Asigurările de viață, puse în stand-by de blocajul crditării.” Din titlurile articolelor studiate reiese că anumiți jurnaliști nu irosesc nicio ocazie pentru a conferi o notă de exotism unor texte care altminteri ar fi de preferat să fie redactate într-o limbă română simplă și pe înțelesul tuturor celor care citesc astfel de articole nu intenția de a afla informații noi despre acest sector și nu pentru a decodifica anglicismele întâlnite în titlu. În contextul în care acest articol ar fi apărut într-o publicație de profil, adresată cu precădere specialiștilor din sectorul financiar-bancar, probabil că acest împrumut (stand-by) nu ar fi părut atât de nepotrivit, deși utilizarea sa nu ar fi fost complet justificată. Acest termen poate fi cu ușurință tradus și echivalat în exemplul dat. Prin urmare, studierea unor lucrări de specialitate și dobândirea competențelor lingvistice îi pot ajuta pe jurnaliști în alegearea unui lexic pertinent, în conformitate cu normele și caracterul limbii române, evitând astfel situațiile în care aceștia încarcă articolele de presă cu anglicisme inutile și inadecvate, din dorința de a părea că stăpânesc perfect domenii cu profil economic, cum ar fi de exemplu cel financiar-bancar.

Un alt articol care merită dezbătut și supus discuției, este extras din ediția online a cotidianului „Curierul Național”, anul14, nr. 5331, 07 ianuarie 2009, și se intitulează România, no man`s land în războiul gazelor. Într-un articol de interes general care tratează o problemă de natură economică importantă, un jurnalist nu ar trebui să recurgă la acest tip de expresii anglofone, indiferent de efectul stilistic pe care acestea ar putea să-l producă asupra segmentului de public care cunoaște înțelesul acestei expresii engleze. Trebuie menționat faptul că echivalentul românesc al acestei sintagme poate produce același efect stilistic asupra cititorului, fără a altera în vreun fel sensul sau stilistica textului. Astfel că, un titlu de tipul România, țara nimănui în războiul gazelor vine să demonstreze încă o dată ideea conform căreia, deși limba română oferă nenumărate posibilități de exprimare, unii jurnaliști pun foarte mult accentul pe exotizarea limbii, din dorința de a manifesta deschiderea noastră spre internaționalizare și adaaptarea masivă de cuvinte cu rezonanțe englezești sau americane.

Publicațiile specializate în domeniul financiar-bancar sunt probabil cele care își pot justifica într-o manieră pertinentă și obiectivă abundența de împrumuturi care au intrat în limbă o dată cu dezvoltarea acestor sectoare de activitate. Pentru că lumea finanțelor este anglo-saxonă, cea mai mare parte a termenilor folosiți de economiști sunt în limba engleză. Fenomenul este ușor de explicat dacă ținem cont de faptul că România a descoperit economia de piață de abia la începutul anilor `90, moment în care specialiștii în acest domeniu au început o recuperare a terminologiei și totodată o descoperire a unor noțiuni pentru a putea opera în sfera economică. Este adevărat faptul că anumiți termeni aparținând acestor domenii pot fi uneori traduși fără dificultate și fără pierderi semantice, specialiștii din domeniul economic au preferat totuși să folosească varianta engleză.Aceasta este de pildă cazul unor cuvinte de tipul broker, shareholder, setup, merger utilizate adesea în varianta engleză din divrese motive de natură profesională: fie pentru forma lor scurtă și implicit pentru economie de timp, fie din dorința de a crea unitate terminologică la nivel internațional, fie pur și simplu din rațiuni conotative, specialiștii în domeniu considerând că acești termeni „sună” mai bine în limba engleză. Indiferent de motivul pe care aceștia l-ar invoca, un astfel de anglicism utilizat de jurnaliști într-o publicație de specialitate, care se adresează unui public vizat și avizat, nu ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare pentru lingviști. Situația se schimbă radical atunci când întâlnim astfel de împrumuturi în presa de largă audiență, în articole care se adresează maselor și care dezbat probleme economice de interes general. În astfel de cazuri, aceste împrumuturi ar trebui traduse, atunci când este posibil, iar în situațiile în care un astfel de anglicism nu poate fi echivalat din rațiuni de natură traductivă (pierderi de sens, ambiguitate semantică sau chiar fals sens) este de preferat ca împrumutul să fie echivalat prin explicitare.

În urma studierii acestui eșantion de publicații rezultă în mod evident că limba română are caracterul unui organism viu, dinamic care intră în contact cu limbile de circulație internațională, mai ales limba engleză, precum și faptul că tendința actuală de globalizare își lasă amprenta asupra lexicului românesc, indiferent de lamentările celor responsabili de cultivarea limbii, care cel mai adesea acuză tinerele generații ca fiind responsabile de stricarea limbii. În condițiile globalizării pe diverse planuri, dinamica limbii române și propensiunea jurnaliștilor pentru anglicisme poate produce manifestări mai mult sau mai puțin dorite, ceea ce ne obligă să tratăr acest subiect metodologic și în temeiul respectului față de publicul consumator de presă.

„Noi stăm înfipți cu toate rădăcinile noastre, de mii de ani, în neîntreruptă continuitate, în solul în care oasele strămoșilor noștri albesc alături de ale neamurilor care au râvnit la bogățiile țării noastre.”

Greseli în utilizarea anglicismelor

Orice limbă inplică un sistem de reguli iar folosirea ei este susceptibilă de greșeli, de încălcări ale acestor reguli. Greșeala sau abaterea, reprezintă unul dintre principalele motoare ale dezvoltării limbii. Evoluția limbilor și rolul greșelii în acest proces au fost recunoscute târziu, prin introducerea metodei istorico-administrative în cercetarea lingvistică. Cercetările lingvistice au arătat importanța greșelii în dezvoltarea limbii. În foarte multe cazuri înnoirile lingvistice, modificările din limbă sunt rezultatul generalizării unor greșeli. Nu se poate pune însă semnul identității între greșeală și schimbare în limbă, evoluție lingvistică.

O asemenea identificare ar fi greșită, pe de o parte, „pentru că nu orice greșeală se impune: istoria arată că dintr-un noian de greșeli nu se conservă și nu se extind decât relativ puține, iar de cealaltă parte, pentru că nu întotdeauna o modificare lingvistică are la origine o greșeală. Greșeala de limbă poate fi provocată de cunoașterea insuficientă a unei limbi, de comoditatea vorbitorilor și de analogie. Acestea sunt cele trei cauze principale ale greșelilor de limbă, după părerea Valeriei Guțu-Romalo.”

Prima cauză, cunoșterea insuficientă a unei limbi, intervine în cazurile în care o limbă dată e vorbită de un străin. Erorile lingvistice de acest fel nu interesează evoluția limbii, fiindcă în majoritatea cazurilor, nu au șanse de generalizare. Greșeala săvârșită de un străin constituie un motiv de glumă sau de ironie pentru vorbitorii limbii date, care rămân refrectari față de greșeală. Extinderea abaterilor de acest tip presunpune un număr foarte mare de oameni care să săvârșească aceeași abatere, cum se întâmplă, de exemplu, în perioadele de bilingvism. Obișnuința de a idioza vocala e la inițiala absolută (įel) sau la început de silabă, care caracterizează limba română în cadrul limbilor romanice, e explicată ca o abatere a pronunțării limbii romanice la sistemul de pronunțare slav, adaptare care este rezultatul îndelungatului biligvism slavo-român. Această cauză generează greșeli de sciere și pronunțare, pleonasem, traduceri greșite („falși prieteni”), construcții sintactice incorecte (calchiate), asocieri contextuale nepotrivite.

Comoditatea, sau legea minimului efort, reprezintă un factor intern de abatere și ca atare de modificare lingvistică, mult mai important. Acest factor se manifestă foarte atractiv în fonetică și în vocabular. În fonetică, sub forma acomodării, asimilării. Astfel, des- devine dez- prin asimilarea consoanei finale a prefixului la consoana inițială a temei: dez-(doi) față de des-(face). În vocabular, cel mai clar se manifestă sub formă de elipsă: vorbitorii latinei populare au redus pe jecur ficatum, prin omiterea substantivului și substantivizarea adjectivului, la ficatum (rom. ficat, fr. foie). În vorbirea actuală întâlnim elipse precum: cooperativă agricolă de producție se restrânge la cooperativă. Se spune despre cineva că nu are stare materială, considerând potrivită precizarea: bună. Comoditatea explică abuzul de abrevieri, trunchieri și, mai ales, „împrumuturile de lux”, preluate din engleză fără nicio minimă preocupare de a le găsi echivalențele românești.

Cel mai important factor îl constituie însă analogia. Analogia reprezintă forma în care se manifestă legea generală de regularizare și de organizare tot mai coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei limbi. Analogia acționează deosebit de puternic în gramatică și mai ales în morfologie, rezultând tendința de simplificare și regularizare a sistemului, de normalizare și de eliminare a excepțiilor. Prin analogie, verbul a face, a fost verb profund neregulat în secolul al XVI-lea, având rădăcinile fac, feč-, fap(t), a devenit verb regulat, înlocuind formele moștenite de perfect (feciu) și de participiu trecut (fapt) prin formele analogice făcui, făcut. Analogia intervine în extinderea unor procedee de îmbogățire a vocabularului precum și apariția „pseudo-anglicismelor”, intervenind în adaptarea morfologică a anglicismelor.

Nerecunoașterea sensului unor anglicisme, neatenția, graba sau neglijența în expprimare generează în presă construcții pleonastice intolerabile. Pleonasmele totale sunt termenii care se suprapun integral, sunt cei mai rar întâlniță:„angajarea trupelor trupelor de peace-keeping în acțiuni de menținere a păcii; narațiunea unui story atât de plăcut.Pleonasmele parțiale implică cai frecvent cuvintele compuse, suprapunerea acestora privește numai unul dintre elementului compusului. Cel mai des întâlnit pleonasm de acest tip rămâne mijloace mass-media (Mijloacele mass-media au făcut o treabă excelentă, sau chiar mijloacele media). Alte exemple: persoane VIP însoțitoare, cei care n-au jucat fair-play.

În presa actuală, cele mai numeroase pleonasme se rwalizează prin alăturarea unor termeni în construcții cu caracter redundant, deoarece „sensul determinantului este inclus în sensul determinatului (anglicism): hit de mare succes; cel mai spectaculos show; bani cash; conducerea managerială a unității; blugi albaștri, story-uri povestite de copii; un pub englezesc; hobby-ul preferat.”

Un alt tip de pleonas constă din utilizarea, în același enunț, a unui anglicism și a echivalentului său românesc: leadership-ul american la conducerea treburilor parlamentare.

Într-o categorie aparte de impropiretăți semantice se înscriu „falșii prieteni” – false frinds, prin care sunt desemnați termeni străini cu formă identică sau foarte apropiată, dar cu semnificație distinctă față de corespodentul său românesc. În ciuda ambiguității care se creează utilizând acest tip de omonimie totală, par a exercita o atracție specială asupra publiciștilor români, ceea ce reprezintă o evidentă formă de manifestare a anglomaniei. Putem observa numeroasele greșeli de acest gen apărute în subtitrarea unor filme difuzate pe diferite canale TV, se pot semnala asemenea termeni care se întâlnesc din ce în ce mai des în presa actuală: a acomoda- angl. to accomodate –a asigura cuiva cazare,ex: „Organizațiile unitare încearcă să-i acomodeze pe refugiații din Kosovo”; agrement- engl. agreement –acord formal, ex:„Dacă primul mministru nu are agrementul partidelor, nu este votat”; a aplica –engl. to apply – a cere în scris, în mod formal o bursă, un post, ex:„Pot aplica studenți de la profile tehnice sau umaniste”; „vârsta maximă a aplicanților”; audiență- engl. audience – public, ex: „Arbitrele au apreciat execuția sa, la fel ca și audiența”; barbarism- engl. barbarism – comportament necivilizat, barbarie, ex: „Ambasadorul chinez a calificat bombardarea Ambasadei Chinei de către NATO ca un act de barbarism; educat- engl. educated- instruit, învăța, ex:„Aveți oameni foarte bine educați în matematică”; a observa- engl. to observe- a respecta o lege, o tradiție, ex:„Respectul față de familie și superiori continuă să fie observat și azi în Coreea de Sud; tribut- engl. tribute – manifestare a admirației și respectului pentru cineva, ex:„Președintelui Emil Constantinescu i s-a înmânat medalia ca un tribut adus eforturilor sale pentru democrație”.

Utilizări contextuale improprii ale anglicismelor pot proveni din două cauze. Prima cauză este nerecunoașterea exactă a semnificației împrumutului care apare cu un sens imprecis, ambiguu ( un program care acomodează pe studenții străini cu limba română), cu un sens extins, nemotivat (Îți bagă hit-ul cu taxele sau impozitele), sau la fel de nemotivat, restrâns (Procesul Național de Screening – amortizare legislativă. Media cu sensul publicație.

A doua cauză este nepotrivirea de registru stilistico-funcțional dintre anglicism și contextul lingvistic sau situțional în care acesta apare: „târg de job-uri” – Rodica Gheorghe – lidera vrăjitoarelor din România; „manager de bloc”.

Din categoria termenilor prost formați, având ca bază anglicisme, pot fi dați ca exemplu următorii: stripteuz – probabil derivat regresiv de la femininul stripteuză; stripter; hipermarket – inutil, deoarece dublează americanismul cu circulație internațională supermarket; winterizat – ulei comestibil winterizat, adică tratat pentru a se conserva în timpul iernii; bișnițman – calc lexical de structură după bussinesman, inutil deoarece dublază derivatul bișnițar, deja impus în limba vorbită.

Încercarea de asimilare a unor împrumuturi englezești prin calchiere a dat naștere unor formații lexicale hibride, greu de acceptat, cu atât mai mult, cu cât au echivalente românești convenabile: capabilitate (engl.capability) „capacitatea sau abilitatea unei persoane de a face ceva”, ex: „capabilitatea în domeniul laboratoarelor și standurilor de încercări”; dizabilitate (engl. disability) „handicap fizic sau mental grav”, ex: „doi tineri cu dezabilități”; privacitate (engl. privacy) „dreptul la intimitate, la viața privată”, ex: „Dreptul la privacitate al persoanei trebuie apărat”.

În plan morfologic, constucțiile greșite reprezintă cazuri izolate în presă. De exmplu, în îmbinarea „o one-woman-show emoționant”, acordul articolului nehotărât se face , în mod greșit, cu substantivul woman (considerat feminin), iar acordul adjectivului se face cu substantivul show care s-a impus în română ca neutru. Exemplul citat ar suna așa în mod corect: „un one-woman-show”. „Principala problemă la acest nivel este reducerea variantelor prin impunerea normelor limbii române, ceea ce ar contribui la eliminarea situațiilor în care coexistă în presă forme duble sau triple de plural precum: hamburgers și hamburgeri; singles și single-uri; hot-dogs, hot-dogi și hot-dog-uri”.

În anii `60 R. Etiemble opta pentru atitudinea autoritară, considerând că statul trebuie să intervină, prin organismele abilitate, în domeniul educației și învățământului, în presă, în cultură, în industrie și comerț, pentru „apărarea limbii franceze”.

O tentativă „oficială” în acest sens, încă nefinalizată, este Proiectul de lege de lege pentru protejarea limbii române, despre care, senatorul George Pruteanu, preciza: „Aici este vorba despre un fenomen mai larg decât incorectitudinea de morfologie sau ortografie. Este vorba de proliferarea în masă, uneori în detrimentul limbii noastre, a terminologiei străine, în cel mai larg sens. De la denumiri de produse banale la denumirile produselor industriale, nume de instituții, terminologie economică, comercială, reclame.”

În momentul de față, influența englezei asupra limbii române e atât de puternică și de vizibilă, încât pune în umbră orice altă sursă de împrumuturi lexicale, de calcuri semantice și frazeologice. în domeniul financiar, al tehnologiei moderne, al calculatoarelor, al divertismentului (muzical, cinematografic, sportiv), al produselor de consum, englezismele sunt tot mai curente; ele pătrund în română deopotrivă în scris și în oralitate, conservându-și chiar diversificarea stilistică, plasarea diferențiată (de la limbajele de specialitate pînă la argourile adolescentine). Merită totuși să ne întrebăm și care e situația actuală a franțuzismelor, a categoriei care a constituit pentru o perioadă destul de lungă principala formă de exces neologic în cultura română. Oricum, în domeniul cultural și intelectual lucrurile rămân mai complexe și sursele mai variate.

Anglicismele din româna actuală trebuie tratate ca toate celelelate categorii de cuvinte împrumutate mai mult sau mai puțin recent; „ecologia lingvistică nu se face cu prejudecăți și intoleranță, cu purism și discriminări; trebuie asigurată utilizarea corectă și unitară a anglicismelor; este necesară observarea gradului de folosire (exotisme, elemente integrate, pe cale de integrare, fapte izolate, individuale, ocazionale, cu frecvență semnificativă); existența a două atitudini pouse față de anglicisme indică un conflict între generații, respingerea elementelor de origine engleză dovedind o atitudine anacronică.

În concluzie, aș preciza, că este de datoria fiecărui popor să lupte pentru apărarea și cultivarea limbii sale atât prin crearea de cuvinte noi cu mijloace interne, cât și prin preluarea de cuviinte din alte limbi și prin integrarea lor optimă în sistemul său de organizare și funcționare.

Pe măsură ce se dezvoltă cultura întregului popor și se perfecționează existența sociala, limba colectivității se îmbogățește și se cizelează spre a corespunde în transmiterea de idei tot mai înalte, în exprimarea precisă și clară a noului. Pentru a-și putea îndeplini această misiune, limba trebuie îngrijită, “cultivata”, în sensul de a i se respecta structura, mlădierea și expresivitatea.

Cu toții învățăm limba maternă înainte de a frecventa școala, dar exprimarea din familie se referă la cerințele elementare ale vieții. Pentru a recepta cuceririle științei și culturii, pentru a ne putea bucura de acestea și spre a fi capabil să le transmitem urmașilor, este necesar să pătrundem în bogăția și varietatea limbii și să știm să o folosim potrivit cu cerințele comunicării.

Gradul de dezvoltare a limbii unui popor reflectă cu fidelitate nivelul la care a ajuns cultura poporului care o vorbește, tot așa cum gradul de cultură al fiecărui individ se reflectă cu precizie în modul său de exprimare orală sau scrisă. În această împrejurare, cultivarea limbii devine o îndatorire cetățenească de prim rang, la care trebuie sa participe nu numai anumite instituții academice și culturale ori specialiștii în acest domeniu, ci și toți acei care iau parte, într-un fel sau altul, la făurirea și dezvoltarea vieții spirituale.

Cultivarea limbii mai înseamnă cunoașterea și respectarea trăsăturilor specifice fiecărui stil funcțional în parte. Nu este admisă “poetizarea” exprimării științifice, care trebuie să se distingă prin claritate și precizie. De asemenea, trebuie evitată utilizarea exagerată a neologismelor, a termenilor arhaici, argotici sau de jargon, chiar dacă avem impresia că introducerea lor în comunicare dă un plus de “culoare” exprimării noastre. Cultivarea limbii ne obligă nu numai la un permanent autocontrol în momentul comunicării , ci și la o atitudine activă față de toți cei care “strică” limba, nerespectându-i normele, sau, și mai grav, o urâțesc întrebuințând, fără elementară jenă, termeni vulgari și obsceni.

Limba poate fi considerată și ca o sumă de cuvinte, categorii, reguli, cuprinzând în acestea și în organizarea lor o anumită interpretare a realității, o concepție asupra acesteia. Învățând să vorbească, oamenii învață și să înțeleagă într-un anumit fel realitatea, limba fiind prima care îi ajută să depășească înfățișarea aparentă, senzorială, a acesteia. Ei capătă noțiuni, deduc însuși, acțiuni și relații între obiecte. Într-o istorie a științelor, a cunoștințelor și concepțiilor despre realitate, ar trebui arătat, măcar cu titlu de curiozitate, că limba este prima concepție a realității la care ajung oamenii, conținută în categoriile limbii, în organizarea acestora.

Limba oferă, așadar, tuturor vorbitorilor nu numai un mijloc unic și complex de comunicare, ci și un mod aproximativ identic de a percepe și organiza datele realității, un punct de plecare comun în dezvoltarea conștiinței și inteligenței fiecărui vorbitor și garanția înțelegerii între vorbitori.

Bibliografie

Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, All, București, 2008;

Dimitrie Macrea, Probleme ale structurii și evoluției limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică;

Doina Marta Bejan, Limba română contemporană. Lexicologie, Galați, 2011;

Eva Monica Szekely, Limba română contemporană. Lexicologie, Ediția I, Pentru uzul studenților, Universitatea Petru Maior, Tg.-Mureș, 2008;

G.I.Tohăneanu, Dicționar de imagini pierdute, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995;

Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ed. a II-a, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

Marius Sala, Etimologia și limba română, București, 1987;

Mihai Pop, Contribuție la studiul limbii speciale din Cornova. Păsăreasca, ,,Arhiva pentru știința și reforma socială”, X, nr. 1-4;

Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, București, Ed. Academiei Române;

Nevaci, Manuela, Anglicisme în publicații adresate tinerilor, Univ. Ovidius, Constanța;

Nicolae Felecan, Vocabularul limbii române, Presa Universitară Clujeană, 2004;

Pruteanu, Geaorge, Center-ul din centru: http://www.pruteanu.ro/4doaro-TOT.htm;

Raluca Mare, Argoul. Disertație, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca, 2007;

Rovența-Frumușani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iasi, Ed. Institutul European, 1991;

Sextil Pușcariu, Limba română, I. Privire generală, prefață de G. Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan, București, Editura Minerva, 1976;

Valeria Guțu Romală, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), Ed. Științifică, București, 1972.

Bibliografie

Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, All, București, 2008;

Dimitrie Macrea, Probleme ale structurii și evoluției limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică;

Doina Marta Bejan, Limba română contemporană. Lexicologie, Galați, 2011;

Eva Monica Szekely, Limba română contemporană. Lexicologie, Ediția I, Pentru uzul studenților, Universitatea Petru Maior, Tg.-Mureș, 2008;

G.I.Tohăneanu, Dicționar de imagini pierdute, Ed. Amarcord, Timișoara, 1995;

Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ed. a II-a, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

Marius Sala, Etimologia și limba română, București, 1987;

Mihai Pop, Contribuție la studiul limbii speciale din Cornova. Păsăreasca, ,,Arhiva pentru știința și reforma socială”, X, nr. 1-4;

Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, București, Ed. Academiei Române;

Nevaci, Manuela, Anglicisme în publicații adresate tinerilor, Univ. Ovidius, Constanța;

Nicolae Felecan, Vocabularul limbii române, Presa Universitară Clujeană, 2004;

Pruteanu, Geaorge, Center-ul din centru: http://www.pruteanu.ro/4doaro-TOT.htm;

Raluca Mare, Argoul. Disertație, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca, 2007;

Rovența-Frumușani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iasi, Ed. Institutul European, 1991;

Sextil Pușcariu, Limba română, I. Privire generală, prefață de G. Istrate, note, bibliografie de Ilie Dan, București, Editura Minerva, 1976;

Valeria Guțu Romală, Corectitudine și greșeală (Limba română de azi), Ed. Științifică, București, 1972.