Lexicul, Ca Element DE Construcție AL Textului Dialogat ÎN Comedia D ALE Carnavalului

LEXICUL, CA ELEMENT DE CONSTRUCȚIE AL TEXTULUI DIALOGAT ÎN COMEDIA D-ALE CARNAVALULUI

CUPRINS

1. Argument

2. Lista abrevierilor

3. Comedia D-ale carnavalului din perspectivă lingvistică. Caracteristici fonetice, grafice, morfologice. Etimologii și contextualizări 4. Inventarul termenilor de adresare din comedia D-ale carnavalului

4.1. Substantivele comune

4.1.1. Numele generice referitoare la persoane

4.1.2. Numele de rudenie

4.1.3. Numele de funcții sau profesii

4.1.4. Adresarea prin nume de animale domestice sau nume generice referitoare la animale, folosite metaforic

4.1.5. Numele cu valoare de calificare

4.2. Substantivele proprii

4.3. Adjectivele calificative

4.4. Pronumele

4.5. Verbele

4.6. Adverbele

4.7. Interjecțiile

5. Distribuția termenilor în funcție de situația de comunicare și de relația dintre interlocutori

5.1. Relațiile nereciproce (asimetrice)

5.1.1. Raportul superior → inferior (↓)

5.1.2. Raportul inferior → superior (↑)

5.2. Relațiile reciproce (simetrice)

6. Concluzii

7. Bibliografie

Argument

În cele ce urmează, se va urmări de aproape limba eroilor din comedia satirică D-ale carnavalului, scrisă de marele dramaturg I. L. Caragiale. Mă voi ocupa de aspectele lingvistice prezente în vorbirea personajelor, care contribuie la caracterizarea acestora. Totodată, aceste aspecte arată în mai mare măsură valoarea artistică excepțională a capodoperei lui I. L. Caragiale.

Analiza stilului lui I. L. Caragiale presupune cercetarea unora dintre trăsăturile specifice ale operei sale, dominante în evoluția întregii proze literare românești, și anume mijloacele folosite pentru realizarea comicului verbal și elementele lexicului referitoare la inovația lui I. L. Caragiale în cadrul genului dramatic în literatura română.

Alegerea acestui obiect de studiu este motivată de o serie de elemente, printre care se numără, în primul rând, stilul inedit, original, al marelui dramaturg. I. L. Caragiale, printr-o manieră proprie și inconfundabilă, inovează, din punctul de vedere al perspectivei lingvistice, prin multitudinea caracteristicilor fonetice, morfologice și grafice. Aceste particularități, împreună cu etimologiile populare și deformările neologismelor, pun bazele unui tip captivant, savuros, de oralitate. Un aspect tipic al oralității îl constituie și formulele de adresare, care au parte de același tratament special din partea scriitorului, prin distribuția acestora în funcție de situațiile de comunicare și de relațiile dintre interlocutori.

Studiul propus urmărește procedeele compoziționale din structura textului dramatic, în ceea ce privește modalitățile exprimării verbale ale eroilor. Astfel, prin intermediul analizării semantice a tuturor termenilor lingvistici folosiți în comunicare de către personajele comediei, se pot dezvolta cercetările cu privire la caracterizările personajelor comediei D-ale carnavalului.

Lista abrevierilor

Capitolul I. Comedia D-ale carnavalului din perspectivă lingvistică. Caracteristici fonetice, grafice, morfologice. Etimologii și contextualizări

Limba și stilul personajelor lui I. L. Caragiale alcătuiesc un moment important al dezvoltării realismului în literatura noastră. Procedeul care permite unui autor dramatic și unui povestitor să facă astfel încât în dialogurile și narațiunile lui să se audă felul de a vorbi al personajelor sale, prin notarea particularităților de vocabular sau de construcție ale acestora, nu este prea vechi în literatura română.

,,Înzestrat cu un spirit de observație ascuțit și totodată profund, pe care și l-a dezvoltat mereu prin contactul permanent și direct cu viața adevărată, prin lecturi bogate și felurite, prin meditație serioasă asupra oamenilor și evenimentelor, marele nostru scriitor, I. L. Caragiale, putea trece cu atât mai greu peste manifestările contemporanilor săi, cu cât ele însemnau o primejdie nu numai pentru masele populare, care duceau tot greul întreținerii noului stat național, ci și pentru însăși existența acestuia. Astfel se explică, în primul rând, realismul său critic, atitudinea plină de dispreț contra reprezentanților de toate soiurile ale claselor exploatatoare și contra uneltelor, conștiente sau inconștiente, ale acestora.”

I. L. Caragiale este un observator la fel de atent și de subtil atât al vorbirii oamenilor cât și al acțiunilor lor acestora. Ambele aspecte se completează reciproc, întrucât au un izvor comun, și anume gândirea, cu multiplele și variatele ei manifestări. Acestea ajută la cunoașterea și caracterizarea persoanelor, a psihologiei lor, produs al condițiilor de viață social-economică dintr-o epocă anume.

La I. L. Caragiale se dezvoltă în planul personajelor un tip de oralitate care nu caracterizează în același timp și planul autorului. I. L. Caragiale a notat limba personajelor sale, considerându-le dintr-o sferă deosebită de viată și de cultură. Notarea limbii vorbite și a stilului oral sunt, deci, la Caragiale nu numai un procedeu realist descriptiv, dar și unul critic. Când vorbesc personajele sale, se înregistrează clar, împreună cu particularitățile de vorbire ale tuturor acestora, atitudinea dramaturgului fără de ele, față de inteligența, de nivelul lor de cultură și de categoriile sociale cărora le aparțin. Transcrierea limbii vorbite este, la I. L. Caragiale, un mijloc al satirei sociale.

Individualitatea personajelor lui, o particularitate purtătoare de sensuri tipice, devine evidentă mai întâi din modalitățile lor de a se exprima.

Limba personajelor și cea a autorului/naratorului, vocabularul lor, ca și particularitățile fonetice și morfologice, felurile frazei și construcțiile sintactice, precum și multe alte detalii ale limbii și ale stilului sunt principalele mijloace de care se folosește I. L. Caragiale pentru a zugrăvi individualitatea oamenilor săi precum și categoria lor tipică și generală.

I. L. Caragiale a disprețuit rețetele și modelele, precedeele tradiționale și consacrate. În locul varietăților de stil recomandate de vechile tratate de retorică, el afirmă necesitatea unui singur stil, pe care acesta îl numește ,,potrivit” în ,,Câteva păreri”: ,,Stilul potrivit, tocmai acela care-mi trebuia, singurul care se poate numi stil (…), care le încape pe toate spre a se potrivi, după nevoie, la orice intențiune”. Acest ,,stil potrivit” este, în primul rând, stilul vorbit, adică acel fel al exprimării adaptat la nevoile comunicării dintre două persoane puse față în față și care transmite nu numai o idee, dar și timbrul ei însoțitor, acela care exprimă afectul vorbitorului și este menit să influențeze pe convorbitorul lui.

Formele stilului vorbit sunt foarte numeroase la Caragiale. Se remarcă mai întâi mulțimea interjecțiilor interogative și exclamative, de tipul: ,,aha!”: ,,IORDACHE: Aha! bine că vii!…” (p. 179); ,,ai?”: ,,PAMPON: Mișelule, să ne deslușim, 'ai?…” (p. 181); ,,aide!”: ,,MIȚA: Nici un cuvânt mai mult! 'aide!” (p. 204); ,,hait!”: ,,CATINDATUL: Ba nu!… (altă grimasă) Hait!” (p. 156); ,,Iacătă-l!”: ,,PAMPON (dându-i biletul): Iacătă-l.” (p. 160); ,,tii!”: ,,PAMPON: Tii! păcat!” (p. 204); ,,vezi!”: ,,CRĂCĂNEL: Vezi! vezi că ești zevzec…” (p. 193) s.a.

Alte particularități fonetice sunt lungirea de sunete, ce apare la ticul verbal al Ipistatului ,,vorrrba!” (p. 195); onomatopeele: ,,șart! part! trosc! pleosc!” (p. 168) și repetările de cuvinte: ,,ce-i drept e drept” (p. 203).

Proverbele și zicerile tipice (șabloanele verbale) sunt și ele modalități de exprimare orală în stilul inconfundabil al lui I. L. Caragiale. Apar în text locuțiuni neaoșe precum: ,,d-a-mpicioarelea”: ,,IORDACHE: Trebuie să stai jos… ca să am loc în sus să trag… d-a-mpicioarele cum?” (p. 155); ,,a face vânt”, cu sensul de ,,a izgoni, a expedia”: ,,MIȚA (scoțând capul pe ușă) : Fă-i vânt!” (p. 163); ,,a rămâne jos”, zicere ce înseamnă ,,a se trece cu vederea, a rămâne așa”: ,,CRĂCĂNEL: A! Asta nu poate rămâne jos…” (p. 175); sau ,,a-și găsi beleaua”: ,,DIDINA: Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoți sufletul!…” (p. 176).

Se remarcă și un exemplu al procedeului afectiv ce constă în repetarea cu inversarea ordinii cuvintelor, cu efect de intensificare: ,,PAMPON: …O să-ți rup oasele… Oasele am să ți le rup!”.

O latură caracteristică a scrierii lui I. L. Caragiale este prezența abrevierilor, ilustrate prin următoarele exemple: ,,d.” ,,domnul”, în: ,,Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?…” (p. 149); ,,d-ta” ,,dumneata”, în: ,,Am o trebuință cu d. Nae Girimea… Nu cumva ești d-ta?” (p. 150); ,,d-voastră” ,,dumneavoastră”, în: ,,Mă rog, la d-voastră se fac și abonamente?” (p. 150); ,,d-lui” ,,dumnealui”, în: ,,Daca aveți trebuință chiar cu d-lui, atunci poftiți mai pe seară, poate să-l găsiți…” (p. 162).

În unele cazuri, pentru a sublinia răspicat importanța faptului comunicat, autorul transcrie cuvintele despărțite în silabe, așa cum sunt rostite sau șoptite în ritmul lento-apăsat caracteristic vorbirii înflăcărate și ferme: ,,CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător și melodramatic): Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le!” (p. 176).

,,În ciuda faptului că scriitorul I. L. Caragiale, aparținând, din punct de vedere al limbii vorbite, ariei dialectale sudice, reflectă în opera sa, de regulă, trăsăturile caracteristice ale variantei muntenești a limbii literare”, trăsături printre care se numară multiplele variante fonetice și morfologice.

Astfel, varianta ,,întîi” a adverbului provenit din lat. antaneus este atestată cu această realizare în contexte ca: ,,să zicem că mă doare! întâi rabd cât pot…” (p. 155); ,,trebuie mai întâi să-mi fac o carieră…” (p. 201).

Adverbul ,,mîine” (< lat. mane) reprezintă o inovație caracteristică pentru graiul muntenesc, variantă literară în prezent, întâlnita în: ,,Mangafaua pleacă mîine miercuri la Ploiești” (p. 153); ,,Așteaptă-mă mîine la opt seara…” (p. 206); atestat și în cuvântul compus ,,poimîine”: ,,Ți-am spus o dată: îl aștept pînă mîine, până poimîine, pînă o veni!” (p. 157).

Verbul ,,a da” are la conjunctivul prezent forma muntenească ,,să dea”: ,,Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe Didina…” (p. 203). De asemenea, verbul ,,a lua” are la conjunctiv formele specifice graiului muntenesc ,,să iau”: ,,Nu mă pot duce să-mi iau hainele mele.” (p. 198); ,,să ia”: ,,Trebuie să se fi dus să-și ia pe individa!” (p. 177).

Alternanța vocalei neeacentuate ,,e” cu vocala neaccentuată ,,i” cunoaște o frecvență destul de mare în comedia lui I. L. Caragiale, exemplele fiind grupate după poziția față de vocala accentuată.

Alternanța este prezentă înainte de accent în exemple precum substantivul feminin ,,cremenală” (< germ. Kriminalgefangis): ,,Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală…” (p. 199); termenul ,,ipistat” (< mgr.) cu sensul de ,,ofițer inferior de poliție”: ,,Ați pus și d-voastră la lotăria ipistatului?” (p. 202); apoi în ,,ipitropie” (< mgr.) cu sensul de ,,tutelă”: ,,te pui la ipitropie, măgarule…” (p. 172). Verbul ,,a explica” devine ,,a isplica”, în: ,,Să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.” (p. 204). Verbul ,,a nimeri” are la I. L. Caragiale forma ,,nemeri”, variantă mai apropiată de etimonul slav, rezultată din silaba initială *nă-, în urma unui proces de develarizare, când silaba următoare era un e, în: ,,L-am nemerit? ori nu l-am nemerit ? Da, trebuie să-l fi nemerit.” (p. 199).

Dupa accent, alternanța dintre ,,e” si ,,i” se întâlnește în cazul termenului ,,întunerec”, unde silaba finală ,,-ec” ia locul silabei ,,-ic”: ,,Era încă întunerec; aprinz lumânarea…” (p. 159). Pronumele negativ ,,nimeni” are forme ca ,,niminea”: ,,IPISTATUL (grav): Nu-i niminea.” (p. 195); și ,,nimini”: ,,Chem sergentul… nimini!…” (p. 168). Cuvântul ,,prieten” apare în varianta cu -i-, ,,prietin”, în cazul D: ,,Ne-ai făcut și mie și prietinului mare bunătate” (p. 203).

Prepoziția ,,pe” (< lat. per) provine din varianta v. rom. pre, în care -r- s-a sincop de ,,tutelă”: ,,te pui la ipitropie, măgarule…” (p. 172). Verbul ,,a explica” devine ,,a isplica”, în: ,,Să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.” (p. 204). Verbul ,,a nimeri” are la I. L. Caragiale forma ,,nemeri”, variantă mai apropiată de etimonul slav, rezultată din silaba initială *nă-, în urma unui proces de develarizare, când silaba următoare era un e, în: ,,L-am nemerit? ori nu l-am nemerit ? Da, trebuie să-l fi nemerit.” (p. 199).

Dupa accent, alternanța dintre ,,e” si ,,i” se întâlnește în cazul termenului ,,întunerec”, unde silaba finală ,,-ec” ia locul silabei ,,-ic”: ,,Era încă întunerec; aprinz lumânarea…” (p. 159). Pronumele negativ ,,nimeni” are forme ca ,,niminea”: ,,IPISTATUL (grav): Nu-i niminea.” (p. 195); și ,,nimini”: ,,Chem sergentul… nimini!…” (p. 168). Cuvântul ,,prieten” apare în varianta cu -i-, ,,prietin”, în cazul D: ,,Ne-ai făcut și mie și prietinului mare bunătate” (p. 203).

Prepoziția ,,pe” (< lat. per) provine din varianta v. rom. pre, în care -r- s-a sincopat. Devenită în graiul muntenesc ,,pă”, prin fenomenul velarizării prin bilabiala p-, această variantă constituie una din trăsăturile caracteristice, care sunt percepute imediat, ale vorbitorilor acestui grai. În vorbirea personajelor lui Caragiale, prepoziția cunoaște sincoparea vocalei ă, rezultând formule precum: ,,p-aici”, în: ,,O ușe! p-aici!” (p. 194); ,,p-asta”, în: ,,Trebuie s-o încerc și p-asta…” (p. 153); ,,p-alelalte”, în: ,,Nu ți le mai spui p-alelalte, că sunt halimale” (p. 182).

O altă particularitate muntenească întalnită în comedia lui I. L. Caragiale este varianta ,,deseară”: ,,Daca spune o dată omul că vine deseară…” (p. 162); ,,nu cumva să lipsești deseară de la bal cum ne-a fost vorba” (p. 173).

Neologismul ,,frizărie”, specific vorbirii ,,de mahala”, cu sensul de ,,atelier de tuns și ras”, este un derivat cu suf. -ie de la ,,frizer” (< germ. Friseur; fr. friseur), a fost analizat ca un derivat cu sufixul -ărie, explicându-se, astfel, aparenta velarizare a lui e > ă, în: ,,Aici este frizăria lui d. Nae Girimea?…” (p. 149). Tot un proces de velarizare, de această dată prin oclusiva surdă t, este atestată în varianta termenului ,,lotărie” (< fr. loterie; it. loteria), în vorbirea personajelor textului dramatic: ,,Uite ce vream să te rog eu: am o listă de lotărie” (p. 196).

În scrisul lui I. L. Caragiale, prepoziția ,,de” păstrează doar consoana ,,d” și este separată de următorul cuvânt prin cratimă, variantele cu sincoparea vocalelor fiind caracteristice pentru vorbirea personajelor cu mai puțină cultură. Se remarcă următoarele exemple: ,,d-un” (< de + un): ,,Și mă cere d-un bărbier…” (p. 149); ,,d-acuma”, în: ,,Așa, cu ăl d-acuma?…” (p. 172); ,,d-acolo”, în: ,,Eu nenea Iancu? fugi d-acolo!” (p. 176); ,,d-aia”, în contextul: ,,d-aia mi-am schimbat costumul” (p. 187); ,,d-afară”, în: ,,Iordache, scoate cheia d-afară, și-ncuie degrab' pe dinăuntru” (p. 190); ,,d-a-mpicioarele”, în: ,,sunt trei după douăsprezece și mă leșin de somn și d-a-mpicioarele!” (p. 202).

Tendința de a substitui variantele velarizate, cu vocalele ă și î, precedate de r dur, este ilustrată în varianta verbului ,,a curăța” (sau ,,a curăți), care are la conjunctiv prezent, persoana a III-a sg., forma ,,să curețe”: ,,trebuie să-ți cureți obrazul; nu se poate să te duci în lume așa pârlit” (p. 198).

Alternanța consonantică h- / ∅ (zero) este ilustrată de exemple ca: ,,hai” / ,,ai”, în: ,,'ai mai întâi să tragem clopoțelul la o spițărie” (p. 198); ,,haide” / ,,aide”, în: ,,Aide dincolo, să-ți dau sticluța.” (p. 167); ,,Aide, aide! fiți fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă…” (p. 201); sau ,,haideți” / ,,aideți”, în: ,,Aideți să punem odată la cale încheierea comediei ăștia” (p. 201).

Alternanța consonantică -ct- / -ft- se întalnește în perechea ,,doctor” / ,,doftor”. Exemple: ,,doftor”, în: ,,E doftor de bătături în Italia” (p. 155); ,,doftoria”, cu sensul de ,,farmacie, spițerie”, în: ,,Și ai venit iar la doftoria lui Matei?” (p. 169); ,,doftorii”, cu sensul de ,,substanțe de la spițerie”, în: ,,ștergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spițărie.” (p. 151); ,,doftorii”, cu sensul de ,,medicamente”, în: ,,Întâi rabd cât pot… pe urmă, pui doftorii” (p. 155).

Precum în lb. greacă sau ca în cea franceză, italiană, numele lunii ,,februarie” cunoaște la I. L. Caragiale varianta cu grupul consonantic -vr-, în loc de actualul -br-: ,,Că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie” (p. 167).

Un număr mare de exemple prezintă suprimarea literei î din prepoziția în: ,,Lasă-mă-n pace, omule” (p. 149); ,,Pe urmă din vorbă-n vorbă” (p. 155); ,,Și-n două minute a ieșit iar dungile la loc” (p. 159); ,,Crăcănel vine-n birt” (p. 164); ,,De unde ți-a mai venit ș-asta-n cap?” (p. 165); ,,Că-n vinele mele curge sângele martirilor” (p. 167); ,,Căci nu e-n lume altă durere” (p. 177); ,,M-a stropit și-n gură” (p. 198); ,,Bre, femeilor, veniți-vă-n fire” (p. 200); ,,Se-ntâmplase la mine-n casă…” (p. 203).

Afereza apare și în cazul prefixului verbal în-, reprezentând un ,,legato” în vorbire, ce caracterizează limbajul oral: ,,Că prea se-ntinde abonamentul lui” (p. 151); ,,Mă-ntorc la moment.” (p. 157); ,,E totdeauna supărată și-ncepe să mă certe… Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu fața la perete și tace” (p. 159); ,,MIȚA: Nu-nțeleg.” (p. 163); ,,Eu trebuie să-nchiz prăvălia” (p. 163); ,,Și-ntreabă pe băiat” (p. 164); ,,Am început să mă-ncălzesc” (p. 171); ,,A! vrei să mă-nșeli?” (p. 182); ,,Se-nțelege; n-ai văzut biletul?” (p. 183); ,,Și-ncuie degrab' pe dinăuntru.” (p. 190); ,,Nu trebuia să mă-ncurci pe mine.” (p. 191); ,,Nu se-ntâmpla ce s-a-ntâmplat…” (p. 193); ,,Nu s-a-ntors înapoi?” (p. 193).

Adverbul ,,altminteri” a devenit ,,aminteri” în limbajul personajelor lui I. L. Caragiale, prin sincoparea consoanelor -lt-: ,,Aminteri cum să ți-o scot?” (p. 155).

Specifică graiului muntenesc este și dispariția consoanei -r-, din ,,dar” în exemplele: ,,Da nu pleci? Să nu rămâie prăvălia singură…” (p. 157); ,,Bine, da chestia noastră cum rămâne?” (p. 162); ,,Da pentru ce, d-le?…” (p. 176); ,,Da oamenii de treabă așa umblă?” (p. 195).

În ceea ce privește genul, unele substantive cunosc în scrisul lui I. L. Caragiale o încadrare diferită de cea considerată astăzi corectă și admisă în normele limbii literare, oscilațiile fiind prezente mai ales în cazul neologismelor. Substantivul ,,moral”, cu sensul ,,dojană, mustrare” (< fr. morale), este încadrat la genul neutru: ,,I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos” (p. 152). Cuvântul ,,metal”, cu sensul de ,,substanță chimică de șters”, cunoaște la forma de plural varianta învechită, în -uri: ,,metaluri”, în secvența: ,,Ștergea dungile cu doftorii, cu metaluri de-ale lor de la spițărie.” (p. 151). Substantivul ,,pomadă” (< fr. pommade; it. pomada), care în limba literară actuală are forma pluralului ,,pomăzi”, întâlnește la Caragiale forma ,,pomăduri”: ,,Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!” (p. 152).

La I. L. Caragiale se întâlnesc numeroase ocurențe ale formei articulate -ii, în cazul substantivelor de genul feminin, dintre care multe nu au fost admise în norma contemporană a limbii române literare. Au -ii la genitiv-dativ, sg., articulat, exemple ca: ,,damii”, în: ,,l-ai găsit în odaia damii de verde?” (p. 160); ,,amantii”, în: ,,l-ai găsit în odaia amantii d-tale?” (p. 160); ,,coanii”, în: ,,Am alergat degrabă să dau de veste coanii Miții” (p. 164); ,,nebunii”, în: ,,Treci dincolo, i-a venit rău nebunii.” (p. 169); ,,independenții”, în: ,,încai să mă fac martir al independenții…” (p. 183). ,,fetii”, în: ,,Mangafaua era unchiul fetii, epitropul…” (p. 203).

Cazul vocativ al substantivelor de genul masculin este reprezentat de mai multe grupe determinate după desinențele specifice.

Vocativul masculin în -e! este ilustrat în exemple precum: ,,baiete!”, în contextul: ,,(…bătând în masă): Băiete!” (p. 173); ,,frate”, în: ,,și ne lămuream, frate…” (p. 203); ,,nene”, în: ,,Eu sunt Bibicul, nene Iancule!” (p. 176); ,,șarlatane”, în: ,,nu umbla cu mofturi, șarlatane” (p. 166); ,,infame”, în: ,,Dă-mi sticluța, șarlatane, mizerabile, infame!” (p. 167). Desinența de vocativ -e se folosește și în cazul unor nume proprii (antroponime): ,,Doamne!”, în: ,,Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăvește odată istoria asta!” (p. 201).

Vocativul substantivelor de genul masculin cu terminația în -le sunt: ,,bibiloiule”, în: ,,Nu te-ascunde, bibiloiule!” (p. 204); ,,boierule”, în: ,,Ei, boierule, d. Nae nu mai vine…” (p. 163); ,,domnule”, în: ,,Nu, domnule; îl aștept” (p. 150); ,,mișelule”, în:,,Mișelule, să ne deslușim, 'ai?” (p. 181); ,,mizerabile”, în: ,,Unde pleci, mizerabile?” (p. 185); ,,omule”, în: ,,Ei! Lasă-mă-n pace, omule” (p. 149); ,,scamatorule”, în: ,,A! mi-ai furat sticluța, scamatorule!” (p. 167); ,,tânărule”, în: ,,Nu mai merge, tânărule…” (p. 169). De asemenea, unele antroponime din comedia D-ale carnavalului prezintă în cazul vocativ desinența -le: ,,Bibicule”, în: ,,A! care va să zică mă căutai, Bibicule?” (p. 181); ,,Iancule”, în: ,,Nu răspunzi? nu poftești, nene Iancule?” (p. 178).

În câteva cazuri, forma normală de nominativ masculin este folosită ca atare în funcția de vocativ: ,,vardist!”, în: ,,A! ajutor! poliție! vardist!” (p. 169); sau la plural, ,,vardiști”, în: ,,E nebun! ajutor! poliție! vardiști!” (p. 170); ,,chelner”, în: ,,CATINDATUL (bătând în masă): Chelner!…” (p. 171).

Forma de persoana a III-a a vocativului coincide cu nominativul singular articulat, însoțit de intonația specifică acestui caz, intonație apropiată de cea a imperativului si a interjecției: ,,mizerabilul”, în: ,,Să poftească în bal să-mi tragă… nu! să poftească, mizerabilul!” (p. 175); ,,Turcul”, în: ,,MIȚA (se-ntoarce, îl vede și dă un țipăt): Turcul! Nae!” (p. 178); ,,Spițerul”, în: ,,Spițerul!… Da!… Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?” (p. 152); ,,Bibicul”, în: ,,PAMPON (sărind): Bibicul!” (p. 181).

Un număr mare de ocurențe cunoaște vocativul feminin în -o!, formă care este răspândită în jumatatea sudică a teritoriului dacoromân, formă ce a fost adoptată și la unele antroponime feminine muntenești, precum: ,,madamo”, în: ,,Da' d-ta ce cauți aici, madamo?” (p. 200); ,,soro”, în: ,,Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!” (p. 191); așa cum i se adresează Nae amantei sale, Didina.

Desinența de vocativ feminin singular -o! apare și la numele proprii feminine terminate în -a la nominativ-acuzativ singular: ,,Mițo!”, în: ,,Mițo, neică, vino-ți în fire…” (p. 166).

Unele substantive feminine de declinarea I au vocativul în -ă, identic cu nominativul: ,,Coană”, în: ,,Coană Mițo, ești aici?” (p. 161); ,,Mască”, în: ,,Mască, mă cunoașteți?” (p. 179); ,,neică”, în: ,,Mițo, neică, vino-ți în fire…” (p. 166).

Apare ca formă de vocativ și pluralul, genitiv-dativ, ,,coconițelor”, în: ,,Să-mi dați voie, coconițelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.” (p. 204).

În comedia lui I. L. Caragiale, ca și în aria sudică, muntenească, pronumele și adjectivele demonstrative de apropiere sunt: ,,ăsta”; ,,asta”; ,,ăștia”; ,,astea”; etimomnul este lat. pop.*ĭstu, ĭsta, ĭsti, ĭstae. Folosit pentru genul masc., sg., nominativ-acuzativ, ,,ăsta” apare în contexte precum: ,,Nu… ăsta este din ale vechi; gândesc că numai ăsta a mai rămas” (p. 150); ,,Uită-te la biletul ăsta… l-ai citit?” (p. 160); ,,Nu pot să scap de dobitocul ăsta..” (p. 175). La dativ, sg., apare forma ,,ăstuia”: ,,Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o sticluță cu doftorii în ochi!” (p. 205). Pentru plural, nominativ-acuzativ, personajele lui Caragiale folosesc ,,ăștia”: ,,Și ăștia sunt bărbieri…” (p. 179); ,,Aideți să punem odată la cale încheierea comediei ăștia” (p. 201). ,,Asta” (feminin, sg., nominativ-acuzativ) apare în: ,,Mă rog, cine e persoana asta?” (p. 162); ,,Vezi tu sticluța asta?” (p. 165); ,,Asta e masca Didinii!” (p. 194). Această formă de feminin este folosită adesea cu valoare neutrala: ,,PAMPON: Cum asta?” (p. 150); ,,Asta era într-o sâmbătă.” (p. 151); ,,A! asta nu, asta nu poate să rămâie jos!” (p. 168). Forma de plural pentru cazurile nominativ-acuzativ, ,,astea” apare în: ,,Trebuie să vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulație.” (p. 150); ,,Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?” (p. 152). Adjectivul demonstrativ ,,astă” este întâlnit înaintea substantivului: ,,astă dată n-ai să scapi… O să-ți rup șalele…” (p. 180).

Varianta sudică a pronumelor și adjectivelor demonstrative de depărtare cunoaște în comedia lui I. L. Caragiale o circulație intensă, iar cele mai răspândite sunt: ,,ăla”; ,,aia”; ,,ăia”; ,,alea” (< lat. *ĭllu, ĭlla, ĭlli, ĭllae).

În cele mai multe cazuri, forma de masculin, sg., nominativ-acuzativ este ,,ăla”: ,,ori să-mi spui d-ta că Matei ăla al d-tale” (p. 156); ,,Știu eu cine e ăla?” (p. 168); ,,Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu…” (p. 179); ,,Ce s-a făcut urâtul ăla micul… pârlitul…” (p 202). Există și exemple în care forma ,,ăla” este înlocuită cu ,,ala” (cu sensul de ,,acela”): ,,NAE: Ala-i bun…” (p. 179).

Pronumele și adjectivul demonstrativ, sg., feminin, nominativ-acuzativ este ,,aia”, care apare în secvente ca: ,,Te culci pe urechea aia, și nu-i mai ții altă socoteală” (p. 151); ,,femeia aia mi-a lăsat un bilet” (p. 180); ,,Aș! aia a fost cerneală violentă” (p. 198).

Particularități specifice zonei Munteniei sunt prezente și în formele pronumelor și adjectivelor nehotărâte. Din lat. *ĭllu + alterum a rezultat pronumele nehotărât alalt(u), alaltă; în compunere cu -ăl(a), a apărut forma muntenească pentru genul masculin ălălalt, întâlnit în contextele următoare: ,,Domnul ălălalt s-a dus?” (p. 163); ,,Unul nu știu cum îl cheamă, ălălalt era Crăcănel…” (p. 164); ,,S-a făcut scandal; l-a bătut ălălalt care era aici…” (p. 167). Pentru genul feminin, forma rezultată la sg. este ,,ailaltă”, în: ,,Marțea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă” (p. 150); ,,Marțea ailaltă… biletul alb.” (p. 150); în timp ce pentru plural, varianta folosită este ,,alelalte”, în: ,,Nu ți le mai spui p-alelalte, că sunt halimale” (p. 182).

Pronumelui nehotărât negativ ,,nimeni” (< lat. nemĭnem) îi este preferată varianta ,,nimini”: ,,Chem sergentul… nimini!…” (p. 168); ,,Nu răspunde nimini. Inima-ncepe să bată rău” (p. 183).

Limbajul personajelor comediei D-ale carnavalului este predominat de variantele verbelor iotacizate păstrate în graiul muntenesc. Din acest punct de vedere, norma literară a scriitorului muntean se abate de la cea actuală, în care s-au impus, în cele mai multe dintre cazuri, variantele cu t, d, n, r.

Verbul ,,a vedea” are la prezent ind. și conjunctiv forma ,,(să) văz”: ,,Daca văz că nu mai merge” (p. 155); ,,A' să-l văz degrabă…” (p. 160); ,,Acuma îl văz întâi.” (p. 181). La persoana a III-a sg. este prezentă varianta ,,să vază”, în: ,,Unde e nenea Iancu să mă vază!” (p. 188); ,,Ți-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-meu…” (p. 188).

O formă specială se întâlnește la prezent ind., persoana I sg. a verbului ,,a putea”, și anume ,,(eu) poci” (cu sensul ,,pot”), formă specifică vorbirii unor oameni simpli, cu o cultură modestă: ,,De ce, eu nu te poci duce acasă?” (p. 176); ,,Nu mai poci de cald!” (p. 179); ,,Legat, nu poci…” (p. 155).

Verbul de conjugarea a III-a ,,a aprinde” apare în dialogurile personajelor cu forma iotacizată în: ,,Era încă întunerec; aprinz lumânarea…” (p.159); ,,S-aprinz o lampă…” (p. 199). Verbul ,,a crede” are la prezent ind. și prezent conj., persoana I sg., forma iotacizată ,,(eu) crez”: ,,Nu crez să se întoarcă așa degrabă…” (p. 162); ,,Crez că nu o să capăt un refuz?” (p. 205). Verbul ,,a deschide” are forma ,,deschiz” la indicativ prezent: ,,Intru în sală, deșchiz ușa iatacului…” (p. 183). Verbul ,,a închide” apare în varianta iotacizată în contextul: ,,Trebuie să închiz prăvălia și să mă duc la mâncare…” (p. 152). Verbul ,,a pierde” apare la indicativ prezent: ,,Dacă știam că-l pierz, firește că nu-l pierdeam…” (p. 165); dar este folosită și forma de conjunctiv prezent, persoana a III-a sg., în: ,,Poate că să am o goană nebună, să pierz” (p. 158). De asemenea, verbul ,,a prinde” este surprins în text cu forma de conjunctiv prezent, persoana a III-a sg., în: ,,Să vedem cum are să prinză politica” (p. 197); ,,Gândeai că nu o să te prinz, 'ai?” (p. 204).

Verbul ,,a pune” are forma iotacizată: ,,(să) pui”: ,,Ce să-i pui, domnule?: (p. 155); ,,Am bătut cu fantele, pui cărțile bătute jos” (p. 159); ,,Am să te pui față ca să vezi și d-ta” (p. 177); la persoana a III-a conjunctiv, sg., varianta întâlnită este ,,sa puie”: ,,Și numai d. Nae poate să mă puie pe urma aceluia” (p. 158); ,,O să mă puie față!” (p. 177); ,,Să mai poftească Bibicul să mă puie față cu nenea Iancu…” (p. 180). Verbul ,,a (se) rade” apare în varianta iotacizată în: ,,Sâmbătă îl raz iar” (p. 151); ,,Eu nu mă raz cu abonament, eu mă raz a la carte.” (p. 182). Verbul ,,a rămâne” este folosit la modul conjunctiv, în ipostazele următoare: ,,Să nu rămîie prăvălia singură…” (p. 157); ,,A! asta nu, asta nu poate să rămâie jos!” (p. 168). La conj. prezent, persoana I sg., verbul ,,a răspunde” devine ,,să răspunz”: ,,N-apuc să răspunz” (p. 168).

În multe ocurențe verbul ,,a scoate” este folosit cu forma iotacizată: ,,Știi cum ți-o scoț?” (p. 149); ,,N-o mai scoț… mi-a trecut.” (p. 155); ,,S-o scoț pe Mița” (p. 165); ,,să scoață”, în: ,,Mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoață” (p. 155); ,,Zicea să-mi mai scoață una…” (p. 192); ,,Eu i-am băgat, el să-i scoață” (p. 197). Un alt verb des întâlnit în forma iotacizată este ,,a spune”: ,,Îți spui că sunt nenorocită…” (p. 153); ,,Ce să-ți mai spui” (p. 154); ,,Când îți spui o dată” (p. 163); ,,Am să-ți spui ceva în liniște” (p. 165); la conjunctiv, persoana a III-a sg., ,,să spuie”, în: ,,Trebuie să-mi spuie mișelul numaidecât!” (p. 175); ,,O să mă spuie, o să mă puie față!” (p. 177). Un alt verb de conjugarea a III-a, ,,a ține”, apare în: ,,Cărțile le țiu în stânga și joc cu dreapta” (p. 158); ,,Căci eu țiu mult la amor” (p. 183); forma de conj. prezent, persoana I sg., în: ,,Trebuie să-l țiu de scurt” (p. 177).

Iotacismul este prezent și în cazul verbelor de conjugarea a IV-a, de exemplu verbul ,,a auzi”, ilustrat în: ,,NAE (făcându-se că n-aude): Auz?” (p. 164); ,,N-apuc s-ajung în colț și auz pe urmele mele” (p. 168); ,,Auz mișcând… e cineva…” (p. 199). Verbul ,,a minți” are la indicativ prez., forma ,,minț”: ,,Nu minț… Nu da! nu da! că fac scandal.” (p. 181). Verbul ,,a răpezi” apare în: ,,eu mă răpez aici aproape să-mbuc ceva” (p. 157). Verbul ,,a simți” este folosit în multe circumstanțe în varianta iotacizată: ,,Dar când intru, simț odată ca un cuțit” (p. 155); ,,Și pe urmă nu mai simț nimic” (p. 155); ,,Decât durerea ce simțesc eu” (p. 177). Verbul ,,a veni” este ilustrat în situațiile: ,,Viu cât mai degrabă” (p. 152); ,,Dar, când viu prea târziu” (p. 159); ,,Viu să-ți lungesc urechile” (p. 172); și la conj. persoana I, sg., în: ,,Îmi scrie să viu aici” (p. 180).

D-ale carnavalului este o comedie puternic ilustrativă pentru sfârșitul secolului al XIX-lea deoarece este influențată de utilizarea predilectă a unui strat lexical neologic.

I. L. Caragiale face să fie simțită nu numai epoca, după ce a reușit să ilustreze provincia în care trăiesc personajele lui, ci și poziția scriitorului față de aceștia. Caragiale a luat o atitudine critică față de numeroase tendințe și grupuri sociale ale timpului său și-a evidențiat pretenția unei culturi neasimilate (prostia și vulgaritatea).

Pentru a evidenția lipsa de cultură și decăderea intelectuală a personajelor sale, I. L. Caragiale a recurs la diferite procedee care produc comicul verbal precum deformarea cuvintelor, ticurile verbale sau etimologiile populare.

Printre formulele care au suferit deformări se enumeră ,,iconomie”, termen care are o pronunțare greicizantă: ,,IORDACHE: Pentru iconomie adică…” (p. 150); termenul provenit din fr. ,,eau de Cologne”, care se pronunță în rusă ,,odicolon”: ,,PAMPON: A! ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele…” (p. 152); și un participiu sui-generis din fr. compromettre: ,,comprementată” folosit de eroina Didina în: ,,O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon… Sunt compromentată…” (p. 191); hipercorectitudinea ,,subfirug” în loc de subchirurg: ,,CATINDATUL: …vii d-ta, subfirugul…” (p. 155), ,,vitrion”: ,,MIȚA: Da, vitrion! ți-e frică?” (p. 165); ,,polinez”: ,,PAMPON (lui Crăcănel ): Costumul polinez! E Didina cu Bibicul!” (p. 185); ,,ostromente”: ,,NAE (Catindatului, tare) : Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele…” (p. 179) s.a.

În majoritatea cazurilor, etimologia populară are loc la cuvinte recent împrumutate, pentru folosirea corectă a cărora se cere o anumită pregătire intelectuală. De aceea, astfel de cuvinte apar în vorbirea acestor oameni, puțin sau deloc instruiți, într-o formă care pe de o parte diferă de cea corectă, iar pe de alta, seamănă ori chiar se confundă cu forma unor cuvinte vechi, foarte deosebite din punct de vedere semantic. Contrastul dintre ceea ce vrea să spună vorbitorul si ceea ce spune el de fapt provoacă de obicei comicul.

Ignoranța eroilor lui I. L. Caragiale, combinată, la mulți dintre ei, cu dezinvoltura caracteristică politicienilor din epoca de înflorire a capitalismului, este un izvor nesecat de ridicol manifestat sub forma etimologiei populare. Marele nostru satiric s-a dovedit a fi în acest domeniu nu numai un admirabil observator al realității lingvistice, ci și un adevărat creator de limbă. Aplicând legile de dezvoltare ale limbii noastre, în scopul caracterizării psihologice a personajelor sale, dramaturgul a reușit să creeze o serie de cuvinte și expresii care se conformează atât de perfect sistemului lingvistic românesc, încât se poate afirma că, dacă aceste cuvinte și expresii n-ar fi existat realmente în vorbirea eroilor săi, ele ar fi trebuit inventate, lipsa lor ar fi slăbit într-un fel autenticitatea portretelor și a mediului lor social. Fenomen lingvistic pus des la contribuție de I. L. Caragiale pentru satirizarea personajelor sale, etimologia populară constă în modificarea unui cuvânt sub influența altuia asemănător din punct de vedere: intrigă > intrigatoriu: ,,PAMPON: Îi trag două perechi ca la poliție și pe urmă o supun la intrigatoriu…” (p. 180).

Etimologie populară este și determinantul ,,violentă” din sintagma „cerneală violentă”. În cazul acesta se poate vorbi însă doar de o asemănare sonoră cu substrat subtil semantic și nu de o confuzie între termenii violentă/violetă. De observat că determinantul ,,violentă” face parte dintr-o hipalagă, în care însușirea, starea de moment a personajului este transferată unui obiect aflat la îndemână: „Catindatul: Aș! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit și-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă…” (p. 198). Un alt termen care aparține etimologiei populare este ,,vermult”, pentru ,,vermut”, creat sub influența cantitativului ,,mult”.

Într-o categorie apropiată se poate încadra și acordarea de sensuri neadecvate unor termeni neologici, pe bază unor vagi asemănări fonetice cu alte cuvinte mai cunoscute, care fac parte din vocabularul curent al personajului. La fel ca în cazul etimologiei populare, nu este vorba exclusiv de o deformare fonetică, deoarece aici are forma corectă, ci de încadrarea eronată a termenului în context. De exemplu, cuvântul ,,momentan” este folosit cu sensul de ,,instantaneu” în secvența: ,,MIȚA: Ba da; pârlește, Năică; arde, Bibicule, momentan tot, tot, și mai ales ochii!” (p. 165).

Un alt procedeu care definește degradarea limbajului este omniprezența ticului verbal în vorbirea personajelor. Ticul verbal indică semnul unei automatizări, o sărăcie lingvistică și intelectuală, în care condiția naturii umane este deformată. În cazul comediei D-ale carnavalului, Ipistatul este personajul care apelează frecvent la această formă de repetiție automată: ,,Vorrrbă! Ce persoană?” (p. 195).

Mijloacele comicului verbal nu se găsesc la Caragiale doar în vocabularul oamenilor pe care îi observă, ci și în particularitățile morfologice și sintactice ale textului. O trăsătură adeseori notată de scriitor în vorbirea oamenilor inculți este lipsa acordului dintre subiect și predicat: ,,IORDACHE: Te-a căutat doi inși…” (p. 164), ,,NAE: Drept mulțumire, Pampon, Crăcănel și Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-a dus să cumpere vin și mezeluri…” (p. 200), ,,PAMPON: Și spițerii nu știu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet … și-n două minute a ieșit iar dungile la loc…” (p. 159).

Înregistrarea exactă a tuturor particularităților caracteristice ale graiurilor regionale și ale vorbirii diverselor pături sociale, foarte variate în ceea ce privește condițiile lor de viață, formația profesională și instrucțiunea propriu-zisă, este, la I. L. Caragiale, produsul nu numai al unui spirit de observație extrem de ascuțit, ci și al unei înțelegeri profunde pentru fenomenele lingvistice. Aceste însușiri se asociază, încât fiecare este, rând pe rând, cauză și efect. Observarea atentă a realități lingvistice, prin oamenii care o reprezintă, duce la înțelegerea științifică, filozofică, a limbii, după cum înțelegerea științifică a faptelor de limbă dezvoltă posibilitățile de observare a lor.

Capitolul II. Inventarul termenilor de adresare din comedia

D-ale carnavalului

Caracterul prin excelență oral al textului satiric al lui I. L. Caragiale este determinat, influențat de modalitățile de adresare, care reprezintă un aspect tipic al oralității. Se poate releva utilitatea introducerii unei perspective sociolingvistice în cercetarea semantică prin funcția termenilor de adresare în evidențierea rolului contextului situațional în alegerea și actualizarea unităților lingvistice. Adresarea implică prezența anumitor caracteristici gramaticale (în primul rând, a mărcilor vocativelor), ceea ce oferă posibilitatea unor observații asupra relației dintre forma gramaticală și semnificațiile lexicale.

Ca mărci lingvistice ale oralitații, diferitele formule de adresare reflectă natura și sfera relațiilor dintre conlocutori. Acești termeni se disting în funcție de capacitatea de a exprima relații de reciprocitate, relațiile dintre egali, sau relații nereciproce. Caracterul nereciproc al relațiilor din cadrul familiei este dat de diferențele de vârstă, în timp ce în societate, nereciprocitatea este determinată de statutul social dintre indivizi, dar poate fi și rezultatul faptului că vorbitorii nu se cunosc suficient între ei.

Conform Lilianei-Ionescu Ruxăndoiu, în situațiile de comunicare există două tipuri principale de interacțiuni, tranzacționale și personale. În cele dintâi, rolurile participanților rămân neschimbate pe parcursul comunicării și se elimină din start posibilitatea realizării egalității în comunicare. Acest tip se asociază situațiilor în care obiectivele urmărite de participanți sunt precis delimitate și comportarea comunicațională se conformează întru totul statutului social, drepturilor și obligațiilor ce revin fiecăreia dintre persoanele implicate în negociere. Interacțiunea personală nu presupune dispariția rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Manifestările comportamentale sunt mult mai libere, cu schimbări frecvente ale raportului de forțe dintre participanți.

Termenii de adresare extrași din comedia D-ale carnavalului scrisă de I. L. Caragiale sunt atât substantive comune cât și substantive proprii, adjective calificative, pronume de politețe, verbe la modul imperativ, adverbe concluzive și interjecții.

2.1 Substantivele comune

În cazul substantivelor comune, acestea pot fi grupate în cinci categorii. În primul rând se disting numele generice referitoare la persoane (2.1.1). Urmează substantivele care exprimă nume de rudenie (2.1.2), cele care denumesc funcții sau profesii (2.1.3), adresarea prin nume de animale domestice sau nume generice referitoare la animale (2.1.4), și nu în ultimul rând, numele cu valoare de calificare (2.1.5).

2.1.1. Numele generice referitoare la persoane

Mulți dintre acești termeni de adresare se contextualizează în serii de perechi, în funcție de sexul destinatarului.

Astfel, o primă serie de nume generice referitoare la persoane este constituită din termenii ,,amant” și ,,amanta”. Cuvântul provenit din fr. amant < lat. amans, amantis, este folosit de Mița Baston pentru a evidenția relația sa de concubinaj cu Nae Girimea: ,,Și omul care a fost la Didina dumitale este amantul meu!…” ( p. 161). Forma feminină apare în secvența: ,,Da, amanta mea, cel mai sacru amor…” (p. 158), în care Iancu Pampon identifică și își califică astfel concubina.

Ca termen de adresare, ,,amic” poate fi încadrat în clasa numelor generice. Mai familiar decât ,,domnul”, ,,amicul” desemnează un anumit tip de relații între indivizi, și implică autosituarea emițătorului pe o poziție de superioritate socială sau morală. Substantivul cu origini latinești, apare cu forma masculină, folosit de Pampon: ,,Mai era două numere: unul l-am pus eu, și unul amicul.” (p. 202), dar și de Mița cu cea feminină, în contextul: ,,Adică i-am fost… amică…” (p. 157).

Valoarea termenilor generici se conjugă cu o valoare de reverență, de politețe. Prin aceasta, termenii sunt adecvați în primul rând în exprimarea unor raporturi nereciproce în societate, adică a unor relații între persoane de vârste diferite, cu statut social deosebit sau care nu se cunosc suficient.

Provenit din ngr. kokkóna, ,,cucoană” apare în text sub diferite forme. În contextul: ,,NAE: Să-mi dați voie, coconițelor, să vă isplic…” (p. 204), este întrebuințat în adresarea politicoasă față de femeile de o anumită vârstă și cu un anumit statut social, iar prin diminutivare, termenul capătă un ton de familiaritate . Prin procesul de haplologie se obțin alte două variante ale substantivului care apar sub forma ,,coană”, în dialogul lui Iordache cu Mița Baston: ,,Uite ce e, coană Mițo…” (p. 157); reprezentând un indice al statutului social, utilizarea lui dă exprimării o nuanță de familiarism. Diminutivat și însoțit de un pronume posesiv, acest termen are valoare hipocoristică și rolul de a apropia emoțional, de a genera reacții de solidaritate. Este folosit în situații de comunicare personale, între cunoscuți, unde emițătorul vrea să câștige bunăvoința destinatarului: ,,PAMPON: Astfel dar az-dimineață, conița mea…” (p. 159).

Folosirea cuvântului ,,domn” cu forma de nominativ sau de vocativ în comedia D-ale carnavalului este în mare parte a cazurilor conformă cu norma sociolingvistică determinată de caracterizarea semantică a termenului. Acesta apare frecvent în situații de comunicare tranzacțională, adică în situații cu un caracter oficial pronunțat, în care indivizii se comportă în virtutea statutului câștigat. Sub formă prescurtată și însoțit de prenume, acesta introduce o notă de intimitate: ,,MIȚA: Am să-i spui ceva lui d. Nae în secret…” (p. 164).

Prezența termenului în discuție în situații de comunicare personale, între prieteni și cunoscuți, vechi sau ocazionali, și în adresarea femeilor către cunoștințe de sex bărbătesc, este legată de modificări ale configurației sale semantice. Valoarea generică trece pe primul plan, iar cea de reverență își pierde din importanță. Ca atare, acesta capătă o semnificație abstractă, devenind în multe situații un termen fără referent univoc. Funcția conativă, de indentificare, a lui ,,domnule” devine în aceste cazuri una fatică, de menținere a contactului între interlocutori, care se abordează reciproc numai prin prisma condiției lor de receptori ai unor mesaje: ,,CRĂCĂNEL: Ei! domnule…” / ,,IORDACHE: Da, domnule Crăcănel…” (p. 202). ,,Domnule” poate fi utilizat fie singur, fie însoțit de determinanți precum numele, prenumele interlocutorului sau profesia ori calitatea oficială. Urmat de numele funcției, termenul determină relația dintre inferior și superior: ,,CRĂCĂNEL: D-le subcomisar, îmi pare rău…” (p. 196).

Un nume generic folosit pentru adresarea către persoanele de sex femeiesc este fr. ,,madam”. Apariția acestuia în discuția dintre două femei are de obicei o motivare conjuncturală. Acesta este utilizat în cazul Vocativ în secvența în care Mița Baston își maschează dispoziția reală față de rivală: ,,Ce cauți aici, madamo? (p. 199)”. Folosit în relațiile dintre sexe diferite, acesta exprimă politețea: ,,PAMPON: Mersi, madam…” (p. 157).

Vocativul ,,omule” are valoare generică, se distinge de termenul ,,domnule” prin absența reverenței și este utilizat în cazul relațiilor dintre egali care pot exprima chiar superioritatea emițătorului: ,,IORDACHE: Măi omule…” (p. 198); ,,PAMPON: Ei! Lasă-mă-n pace, omule” (p. 149).

Pentru a reflecta vârsta în adresare este folosit termenul general ,,tânăr”, vezi dialogul dintre Iordache și Catindat: ,,Nu mai merge, tânărule…” (p. 169).

2.1.2. Numele de rudenie

În limbajul curent, la vocativ, se produce adesea un sincretism între câmpul lexical al numelor de rudenie și câmpul termenilor generici de adresare, deoarece unii termeni funcționează în ambele câmpuri lexicale, desemnând în anumite contexte un grad precis de rudenie iar în altele având valoare neutră în raport cu criteriul înrudirii. De exemplu, ,,frate” poate fi folosit în adresarea către orice persoană, indiferent de sex, iar ,,soro” se poate utiliza ca termen de adresare către orice femeie și nu numai. Utilizările de acest tip presupun însă neutralizarea trăsăturilor ce țin de semantică și care definesc relația de înrudire (fie că este una directă sau una colaterală), uneori și a trăsăturilor care definesc generația și/ sau sexul destinatarului, și adăugarea, în schimb, a trăsăturii de familiaritate. Așadar, adresarea prin nume de rudenie apare adecvată pentru relații de tip personal, iar în cazul relațiilor tranzacționale, ea este posibilă numai în direcția superior → inferior.

În comedia lui I. L. Caragiale, ,,frate” apare în situații de comunicare personale, schimbat atât între prieteni cât și între cunoștințe ocazionale. Termenul este folosit pentru adresarea către bărbați dar și către femei: ,,Ei, da, frate…” (p. 163) unde Iordache dialoghează cu Pampon, respectiv: ,,Frate, a fost încurcătură, înțelege.” (p. 204), exemplu în care Pampon încearcă să o împace pe Didina.

Termenul ,,soro” este folosit în adresarea către femei care nu au acest statut, corelat cu starea momentană de enervare a emițătorului: ,,NAE: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!” (p. 191).

Selecția lui ,,nene (neică)” este dependentă, în limbajul curent, de relația de vârstă dintre interlocutori. Norma lingvistică prevede folosirea lor în adresarea către frații mai mari sau unchi, iar prin extensiune către orice bărbat mai în etate decât emițătorul. La Caragiale, valoarea de reverență a acestor termeni este complet anulată, nota predominantă fiind familiaritatea.

Însoțit de prenumele colocutorului, ,,nene” este folosit pentru a exprima familiaritatea: ,,CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule!” (p. 176). În relațiile dintre prieteni sau cunoscuți de sex masculin, termenul ,,neică” este utilizat atât în conformitate cu norma curentă: ,,PAMPON: Ce-i drept e drept, neică…” (p. 203), cât și independent de caracteristicile de vârstă ale interlocutorului: ,,CATINDATUL: Salutare, neică, și mersi!” (p. 156), sau chiar de personajul mai în vârstă către cel mai tânăr: ,,NAE: Cu plăcere, neică…” (p. 179).

În cazul relațiilor tranzacționale, folosirea lui ,,neică” exclusiv în adresarea de la superior la inferior sugerează o atitudine binevoitoare, prin încercarea de adaptare la normele grupului social reprezentat de interlocutor: ,,IPISTATUL: Mersi, neică.” (p. 197).

2.1.3. Numele de funcții sau profesii

Adresarea prin numele care definesc profesia sau funcția, nu ridică, în general, probleme deosebite. În comedia D-ale carnavalului, acest tip de adresare urmează normele limbajului curent, definind astfel natura tranzacțională a relațiilor dintre interlocutori.

Deși la origini este un nume generic referitor la persoane, substantivul ,,băiat” desemnează o profesie, fiind parțial sinonim cu chelner, atunci când este folosit la vocativ, singular: ,,DIDINA (bătând în masă): Băiete!” (p. 173).

Alte exemple de nume de profesii care apar în text sunt: ,,chelner”, în: ,,CATINDATUL: Chelner!” (p. 171), ,,frizer”, în: ,,CRĂCĂNEL: Mă rog aici este d. Nae frizerul?” (p. 162) sau ,,subcomisar”, în: ,,CRĂCĂNEL: D-le subcomisar, îmi pare rău…” (p. 196).

De asemenea, este ilustrată și meseria lui Nae Girimea , aceea de a scoate măsele, cu varianta nominativului singular articulat, sub formă de hipercorectitudine însă: ,,CATINDATUL: Vii d-ta, subfirugul…” (p. 155)

2.1.4. Adresarea prin nume de animale domestice sau nume generice referitoare la animale, folosite metaforic

Termenii care fac parte din această categorie pot avea mai multe semnificații. În primul rând se remarcă numele de animale cu valoare metaforică și hipocoristică, consacrată de uz. Exemplul din text care se încadrează în acest regim este cel în care Mița Baston i se adresează lui Crăcănel prin termenul care determină masculul bibilicii: ,,Nu te-ascunde, bibiloiule!…” (p. 204).

Formele ,,dobitocul” și ,,măgarule” sunt folosite și în limbajul curent ca insulte, iar la I. L. Caragiale caracterizează adresarea de la superior la inferior, indiferent de natura relațiilor de comunicare: ,,DIDINA: Nu pot să scap de dobitocul ăsta… mă cunoaște.” (p. 175); ,,NAE: Ne mai întârzie dobitocul!” (p. 187); respectiv: ,,CATINDATUL: Viu să-ți lungesc urechile… măgarule…” (p. 172). Acestea sunt mijloace de admonestare, prin intermediul cărora emițătorul își manifestă ostentativ superioritatea condiției sociale sau a vârstei, ori își exteriorizează o stare de enervare provocată de interlocutor.

2.1.5. Numele cu valoare de calificare

Numele care prezintăƒvaloarea de calificare din comedia D-ale carnavalului sunt de obicei folosite în relația dintre superior și inferior. Acești termeni au în general rolul de a insulta, de a ofensa conlocutorul. Cel mai folosit nume de acest tip este cuvântul provenit din turcescul mankafa, care definește o persoană ce nu merită nici o considerație, un om mărginit si bleg: ,,Da, Mangafaua!… eu… A opta oară tradus!” (p. 182).

Asemănător cu termenul anterior este cel folosit de Crăcănel pentru a descrie un om neisprăvit, prăpădit: ,,Pîrlitul…fratele lui nenea Iancu bogasierul?” (p. 202).

Un alt exemplu de nume care are valoare de calificare este cel atribuit bărbaților care comit fapte reprobabile, și anume cel de ,,mișel”, în cazul V: ,,PAMPON: Nu e nici o încurcătură, mișelule!…” (p. 182).

Termeni cu valoare de calificare sunt și cei enumerați de Iordache la adresa celor care intraseră în frizerie: ,,Ce cauți să te amesteci cu vagabonții, cu zamparagiii, cu pungașii…” (p. 198).

Se remarcă o altă serie de termeni injurioși, în cazul V cu terminația în -e, meniți să ofenseze, să invectiveze, este cea pe care Mița Baston i-o adresează într-un moment de enervare lui Nae Girimea: ,,…A! mi-ai furat sticluța, scamatorule! … Dă-mi sticluța, șarlatane, mizerabile, infame!” (p. 167).

2.2. Substantivele proprii

Constantin Dobrogeanu-Gherea, unul dintre apropiații lui Caragiale, spunea că autorului îi era imposibil să conceapă o operă până în momentul în care nu știa exact numele tuturor personajelor. Numele propriu este asociat cu purtătorul lui și capătă în acest fel caracterul persoanei care-l poartă. Din cauza deprinderii noastre, în viața reală, numele se sudează cu imaginea fizică și morală a purtătorului, devenind o însușire a lui, oricare ar fi acel nume. În arta literară, artistică, ființa creată nu poate crește în concepția artistului fără un nume, așadar numele nu va fi oricare, ci unul care să se asemene cu personajul. Numele din comedia a lui Caragiale ne dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc.

Personajul principal, Nae Girimea, este de meserie frizer și subchirurg. Prenumele personajului reprezintă o formă de alint derivată din Nicolae. Girimea provine din tc. gereme, care înseamnă amendă. Autorul face astfel referire la scena în care Nae îl pedepsește pe ,,spițerul mișel”, dar și la faptul că el este cel care provoacă toată agitația și încurcăturile din piesă. Este numit și Bibicul, cuvânt care poate avea două origini, prelucrarea lui bebe → bibi, dar poate fi și termenul turcesc pentru copil, bebek. Toate aceste trăsături au rolul de a relevă caracterul jovial al personajului.

Iancu Pampon, fost tist de vardiști de noapte la Ploiești, în prezent afirma că este ,,particoler”. Iancu provine din numele românesc Ion iar Pampon reprezintă un ciucure, un accesoriu, cuvânt care ajută la dinamizarea intrigii atunci când este rostit în piesă: ,,CATINDATUL: Zău!… cum ai venit, 'ai? N-ai venit cu Pampon? Vrei să te duci fără Pampon?! / CRĂCĂNEL (sărind) : Pampon ?! / DIDINA: Pampon?! Hotărât, mă cunoaște, trebuie să-mi schimb costumul, să-mi piarză urma…” (p. 176). Porecla acestuia este ,,conțina cu 5 fanți”, un joc de cărți la care acesta trișa, având un al cincilea valet ascuns, surprinzând astfel tipul mahalagiului de mijloc și lichea totodată.

Celălalt încornorat al piesei este Mache Răzăchescu. Prenumele acestuia, Telemac, devine Mache, degradarea numelui aflându-se în consonanță cu degradarea personajului. Numele Răzăchescu provine din termenul din viticultură, razachie, care exprimă și originea podgoreană a personajului. Zis și Crăcănel, poreclă care sugerează un defect fizic, evocând un om cu o conformație fizică șubredă, în deficit de virilitate, imbecil, adică așa cum e acest personaj fricos și ,,tradus” de toate femeile. Deși Iordache îi spune de multe ori Crăcănel, el nu realizează că aceasta ar fi, de fapt, o poreclă, ci răspunde cu calm: ,,Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache Răzăchescu.” (p. 202). Numele său adevărat nu apare decât de foarte puține ori în piesă. La început, Pampon îl confundă și îi spune Bibicul, apoi Mița îl numește ,,Mangafaua” (p. 178), un alt turcism folosit de I. L. Caragiale, care înseamnă ,,om bleg, nătâng, ramolit”, cuvinte care îi desemnează pe proștii caraghioși.

Iordache este calfa lui Nae Girimea. Acesta este tipul ucenicului inteligent, stăpân pe el, salvându-l de fiecare data pe stăpânul lui. Numele Iordache provine din rădăcina Gheorghe-George.

În text apar și personaje care nu sunt identificate prin nume, ci prin ocupație. Catindatul este tânărul pe cale să devină funcționar. Denumirea acestui personaj este rezultatul procesului de deformare al cuvântului candidat → catindat (la percepție).

Ipistatul, cel de-al doilea a cărui denominație relevă funcția personajului, și anume de subofițer de poliție, este un termen grecesc, epistatis.

Personaj absent, Frichinescu, farmacist de meserie, rezultă din verbul ,,a se frichini”, cu sensul de ,,a se mișca încoace și încolo fără rost; a se fâțâi”, termen referitor la înșelătoria pe care acesta o pusese la cale, aceea de a șterge liniile de pe biletul de la frizerie.

Cele două personaje feminine din text au nume care contribuie la formarea comicului categoriei sociale, acestea fiind mai mult nume de mahala.

Numele Miței Baston este unul destul de simplu de exemplificat, Mița fiind un derivat al numelui Marița, popular și hipocoristic pentru Maria, în timp ce numele de familie, Baston, este o trimitere directă și expresă la obiectul de recuzită din ,,commedia dell’arte”. În comedie, Mița mai este cunoscută și drept republicana ploieșteancă. Astfel, Caragiale face referire la mișcarea antimonarhică din data de 8 august 1870, cunoscută drept Republica de la Ploiești, pe care acesta o tratează cu ironia caracteristică și o numește ,,intrigă boierească”.

Cel de-al doilea nume feminin al piesei este Didina Mazu. Prenumele este unul franțuzesc, ,,Dida” devine prin procescul de reduplicare ,,Didina”, în timp ce numele face aluzie la miza de la jocul de cărți: ,,CATINDATUL: Pe două consumății și-o guriță mazu.” (p. 174).

Toate personajele lui I. L. Caragiale din această comedie reprezintă o categorie ce se încadrează la marginea, periferia societății, caracterizate de ridicol și penibil.

2.3. Adjectivele calificative

Adjectivele care implică o apreciere subiectivă a însușirilor interlocutorului sunt folosite în comedia D-ale carnavalului în situații tranzacționale, deseori în adresarea de la superior la inferior, situații în care valoarea acestora este una depreciativă. De exemplu, termenul tc. ,,zevzec”, în: ,,CRĂCĂNEL: Vezi! vezi că ești zevzec, când îți spun eu că ești zevzec…” (p. 193)

În cazul situațiilor de tip personal (subiectiv), acest tip de adresare traduce o stare de iritare a emițătorului. Pampon folosește un astfel de adjectiv provenit din substantiv (postsubstantival) atunci când face referire la presupusul amant al Didinei: ,,PAMPON: Le-am numărat: sunt cinzeci și cinci de dungi… Spițerul mișel!…” (p. 160).

Modalitățile de adresare în discuție definesc fără echivoc natura personajelor și a raporturilor dintre ele. Aceleași particularități de utilizare și valori stilistice se constată și în cazul adjectivelor cu destinație de calificare, exprimând atitudini depreciative, prezente în situații tranzacționale: ,,IORDACHE: Al dracului spițerul!” (p. 150), unde locuțiunea adjectivală antepusa exprimă sentimente amalgamate, între admirație, invidie și dezaprobare pentru cel care timp de zece luni a reușit să îi înșele.

În text sunt și adjective postsubstantivale care exprimă atitudini de alt tip, în situații personale sau tranzacționale. Se remarcă în primul rând ironia Miței în dialogul cu Nae: ,,Amantul meu, fidelul meu amant…” (p. 166). Un alt exemplu de atitudine, de această dată însoțită de un anumit tip de admirație, este acela în care Pampon o întâlnește pentru prima oară pe Mița: ,,Mersi, madam. (șade, aparte) Curățică…” (p. 157), unde sensul figurat al termenului ,,curat” este de ,,educată, îngrijită și chiar draguță”. Aceeași admirație se regăsește, exprimată pe un ton foarte lingușitor, în încercarea lui Crăcănel de a se împrieteni cu Nae: ,,Mersi, neică; ești un bărbat, drept să-ți spui, nu că ești frizer, dar ești galant.” (p. 203), termenul selectat având dublu sens. În primul rând, se distinge semnificația dorită de vorbitor este cea de ,,cavaler, curtenitor, om de lume”. Cel de-al doilea înteles ,,amator de aventuri galante”, un sens asociat, care prin gura înșelatului perpetuu, inocent si victimă sigură în inconștiența sa, devine sursă a comicului.

Un adjectiv calificativ cu nuanță afectivă puternică este folosit de Pampon, cu un sens apropiat de cel etimologic, exprimând o atitudine de compătimire: ,,Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe Didina… Biata Didina!…” (p. 203).

Și adjectivele pronominale au valoare stilistică proprie. Calificativul pe care îl exprimă ,,ăla”, forma muntenească, în dialogul lui Crăcănel: ,,Ce s-a făcut urâtul ăla micul… pârlitul…” (p. 202), este unul depreciativ, accentuat de termenii injurioși prezenți în context (urât, pârlit).

2.4. Pronumele

Sunt nenumărate situații în care pronumele demonstrativ apare în text sub forme specifice Munteniei (ăsta, asta, ăștia, etc.), care capătă în limbajul personajelor lui Caragiale o nuanță stilistică evident depreciativă. De exemplu, replica lui Iordache: ,,Ăsta este nițel cam țicnit… De ce mușterii am parte eu astăzi?…” (p. 164) este peiorativă, așa cum o dovedesc și adjectivele calificative pe care acesta le folosește. În următorul dialog se resimte de altfel și o mostră de ironie pe langă cea depreciativă: ,,CATINDATUL (aparte): Și ăștia sunt bărbieri…” (p. 179). 

Uneori, în vocabularul personajelor lui I. L. Caragiale apare pronumele personal propriu-zis ,,dânsul” care a preluat în limba vorbită rolul de pronume de politețe medie la persoana a III-a singular: ,,MIȚA: Vine ori dânsul ori băiatul…” (p. 157).

Comparativ cu pronumele personale autentice, moștenite din latină și în consecință, foarte vechi în limba română, pronumele de politețe sunt noi, reprezentând ultimele apariții și achiziții în sistemul pronominal, fiind formate pe baza substantivului „domnie”, articulat și asociat cu pronume personale: lui, ei, lor sau cu adjective posesive: ta, sa, voastră.

Pronumele personal de politețe are forme pentru persoanele a doua și a treia, diferite, în funcție de gradul de reverență și de specificul situației de comunicare, fiind variabile în funcție de genul, numărul și cazul specific. În limba româna este caracteristică utilizarea pronumelor de politețe de persoana a treia (dumnealui, dumneaei, dumnealor), pe lângă pronumele personale de politețe de persoana a doua (dumneavoastră, dumneata, « sau cu formele prescurtate d-voastră, d-ta, care sunt caracteristice lui I. L. Caragiale »): ,,PAMPON: D-voastră sunteți rudă, ori consoarta dumnealui…” (p. 157).

Termenul de politețe medie pentru persoana a II-a ,,dumneata” apare în diferite forme în textul lui Caragiale. Acesta poate fi folosit în cazul nominativ în adresarea către bărbați: ,,DIDINA (lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut dumneata când i-a aruncat cu vitrion în ochi?” (p. 190), dar și pentru destinatari de gen feminin, în acest caz cu formă prescurtată: ,,IORDACHE: Uite ce e, coană Mițo, d-ta tot zici că-l aștepți…” (p. 157). Acest pronume de politețe poate apărea și în cazul dativ, sub forma: ,,MIȚA: Cum este amanta dumitale?” (p. 160). Aceeași formulă este păstrată și pentru cazul genitiv, de această dată este prescurtată însă: ,,CRĂCĂNEL: Atunci, nen-tu Iancu al d-tale, este o canalie!” (p. 176).

În cazul persoanei a III-a, pronumele își schimbă din nou forma, devenind ,,dumnealui”. Avem în următorul exemplu ilustrat cazul acuzativ: ,,PAMPON: Toată încurcătura devine de la dumnealui…” (p. 193). Termenul rămâne aceeași și în cazul dativ al pronumelui: ,,PAMPON: D-voastră sunteți rudă, ori consoarta dumnealui…” (p. 157). Sub formă prescurtată apare din nou în cazul acuzativ în replica: ,,CRĂCĂNEL: Și-l aștept aici, pentru ca să-l iau de piept și să am o tălmăcire cu d-lui…” (p. 177). 

Forma ,,dumneavoastră”, însoțită de persoana a II-a pl. a verbului, reprezintă o formă de respect superioară din punct de vedere al politeții lui ,,dumneata”. Pronumele ,,dumneavoastră” se poate folosi atât pentru singular, cât și pentru plural și păstrează aceeași formă pentru cazurile nominativ, acuzativ și dativ. Exemplu pentru cazul nominativ: ,,PAMPON: D-voastră sunteți rudă, ori consoarta dumnealui…” (p. 157), în timp ce pentru acuzativ se extrage: ,,PAMPON: Mă rog, la d-voastră se fac și abonamente?” (p. 150). Ultimul exemplu, de această dată surprins în cazul dativ, face parte din dialogul Catindatului cu Nae și Iordache: ,,CATINDATUL: Costumurile d-voastră sunt de la grandirop, ori particulere?…” (p. 180)

2.5. Verbele

În legătură cu această categorie morfologică se pot examina, în special, acele probleme care exprimă atât evoluția folosirii lui, cât și valoarea stilistică a câtorva forme verbale.

O primă categorie predominantă de verbe pe care I. L. Caragiale le folosește în limbajul personajelor sale este cea a verbelor iotacizate păstrate în graiul muntenesc. Specifică dramaturgului este morfologia mai arhaică, mai populară în sintagme precum: ,,PAMPON: Îți spui eu acasă ce a fost…” (p. 204); ,,IORDACHE: Nu crez să se întoarcă așa degrabă…” (p. 162) sau ,,NAE: Numai s-o văz! n-o scoț!” (p. 169). Aceste verbe iotacizate coexistă cu formele neiotacizate, uneori pe aceeași pagină. Nu încape nici o îndoială că uzul formelor iotacizate sau celor deiotacizate are o importanță atât sociolingvistică, cât și una stilistică.

Textul este unul abundent din punctul de vedere al verbelor folosite la modul imperativ. Rolul acestora este acela de a stabili o relație de comunicare directă prin care se exprimă voința ori dorința emițătorului de a determina o acțiune sau de a o împiedica.

Valoarea stilistică a imperativului constă în capacitatea de exprimare a unor atitudini și trăiri subiective, printr-un sistem dublu de semnale care pot atât fi verbale, cât și paraverbale. Fiind marcă textuală a stilului direct, imperativul are atribuția de a teatraliza și, în același timp, rol de dinamizare a discursului personajelor. Împreună cu substantivele și adjectivele în vocativ, acesta reprezintă un indice al oralității stilului lui I. L. Caragiale.

Majoritatea verbelor utilizate în text la modul imperativ dramatic sunt de origine latină. Printre acestea se număra cele care pot fi încadrate în categoria comenzilor, cum este momentul în care Nae încearcă să îi ia Miței sticla cu acid sulfuric din mână: ,,NAE: Dă-mi sticluța…” (p. 166), sau cele care reprezintă îndemnuri, atunci când Iordache o atenționează pe Mița de sosirea lui Crăcănel: ,,Ascunde-te iute… vine, trebuie să fie la ușe.” (p. 161). Același registru cuprinde și locuțiunea verbală ,,a-și veni în fire”, surprinsă în dialogul lui Nae: ,,Mițo, neică, vino-ți în fire…” (p. 166), și în forma de plural: ,,NAE: Iar? Bre, femeilor, veniți-vă-n fire…” (p. 200).

O altă valoare a locuțiunilor verbale la imperativ este aceea de rugăminte: ,,MIȚA: Da… (lui Iordache) Când o pleca, dă-mi de veste…” (p. 161).

Imperativul mai poate exprima și o cerere insistentă: ,,CRĂCĂNEL (același joc): Stăi! stăi, omule, pentru Dumnezeu!…” (p. 182), cu forma verbului cu pronunție muntenească, neîngrijită.

În contextul următor: ,,Fugi, d-le, cu superstițiile italienești…” (p. 156), verbul ,,a fugi”, folosit la modul imperativ, sugerează o invitație adresată Catindatului de către Iordache, pe care acesta îl consideră naiv; verbul se desemantizeaza ca în expresia ,,fugi de-aici”, cu sensul ,,n-ai dreptate”. Valoare asemănătoare, de invitație, are și locuțiunea ce are în componență verbul menționat: ,,CATINDATUL: Eu nenea Iancu? fugi d-acolo!” (p. 176).

Verbul este întâlnit și la plural de către Iordache, care îi îndeamnă pe Nae și amanta acestuia, Mița, să dispară, să plece, pentru că ar putea fi prinși de Crăcănel: ,,Fugiți, iacătă-l, fugiți!…” (p. 168).

2.6. Adverbele

În cazul acestei părți de vorbire, se remarcă adverbele cu sensuri și forme rare, unele regionale, muntenești, precum și locuțiuni adverbiale, cu aceleași caracteristici.

Adverbul ,,aci” provine din lat. *ecce-hīc, eccum-hīc, și este caracteristic graiului sudic, muntenesc: ,,CRĂCĂNEL (ținându-l din răsputeri): Stai aci!…” (p. 186).

Prezent de regulă în vorbirea personajelor cu un nivel cultural de mahala, de periferie, adverbul ,,acu”, fara –m (< lat. eccúm-modo > acum), cunoaște un număr mare de ocurențe, precum exemplele: ,,IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam așa…” (p. 150); ,,CATINDATUL: Da… (aparte) Acu am s-o tachinez…” (p. 176); ,,IPISTATUL: … Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul…” (p. 197). Varianta ,,acum” este atestată în: ,,IPISTATUL (intrând repede din fund): S-a tras lotul… Acum l-am tras!…” (p. 203); ,,PAMPON: Este scoasă acum de pe obraz… e caldă… e asudată!…” (p. 194); în timp ce forma ,,acuma” apare în: ,,CATINDATUL: Acuma… nu-ți spui?…” (p. 154); ,,IORDACHE: Și acuma câtă leafă primiți în mână?” (p. 154); sau în ,,CRĂCĂNEL: Am plâns, cum plâng și acuma, căci eu țiu mult la amor…” (p. 183).

Adverbul ,,altminteri” (< lat. altera mente) cunoaște la I. L. Caragiale varianta ,,aminteri”, prin sincoparea consoanelor -lt-: ,,IORDACHE: Aminteri cum să ți-o scot?” (p. 155).

Locuțiunea adverbială ,,care va să zică” cu sensul de ,,adică; așadar; prin urmare; deci” se întâlnește adesea în vorbirea personajelor lui I. L. Caragiale: ,,NAE: Care va să zică Mița e aici?” (p. 164); ,,PAMPON: Care va să zică este un Bibicul…” (p. 183); ,,MIȚA: A! care va să zică v-ați schimbat costumul, ca să mă jucați pe degete!…” (p. 185).

Adverbul ,,curând” este folosit în replica lui Crăcănel cu sensul de ,,repede, îndată”: ,,De unde știi? poate vine mai curând…” (p. 162)

Un alt adverb folosit în graiul muntenesc este ,,nițel”, care are sensul de ,,puțin; în cantitate mică” și apare în exemplele: ,,IORDACHE: Ăsta este nițel cam țicnit…” (p. 164); ,,CATINDATUL: … Nu mai stai nițel?…” (p. 174).

Adverbul ,,pesemne” (< pe + semne) cu întelesul ,,se vede (ca); se pare (ca); poate; probabil” apare în: ,,NAE (după ce se caută prin toate buzunarele): Pesemne că l-am pierdut.” (p. 165); sau în ,,PAMPON: Pesemne a fugit ca un laș…” (p. 202).

Locuțiunea adverbială ,,peste poate” are semnificația ,,imposibil; greu de acceptat”, și este folosită de Mița Baston în: ,,Să mă traducă pe mine Nae… și să nu-mi răzbun? Peste poate!” (p. 157).

În rândul locuțiunilor adverbiale se încadrează și ,,preț de” în: ,,IORDACHE: A mers așa preț de vreo zece luni de zile …”; cu sensul de ,,un timp de; aproximativ”.

Se remarcă și adverbele concluzive, care exprimă consimțământul, concluzia, încheierea cu bine a unei acțiuni. Printre adverbele concluzive se număra: ,,așa” în: ,,CATINDATUL: Așa e, decât n-are a face cu măseaua.” (p. 156); ,,bine!” (< lat. bene), în replica: ,,DIDINA (asemenea): Bine!” (p. 205); ,,bun!” (< lat. bonus), în replica lui Iordache: ,,Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; bun!” (p. 150); ,,de!”: ,,NAE: Ei haide, de!” (p. 188).

2.7. Interjecțiile

În cele mai multe dintre cazuri, interjecțiile reprezintă elemente spontane ale mesajului. Rolul acestei părți de vorbire neflexibile este acela de a reda proprietatea, caracteristică dinamică a comunicării orale, cu mijloacele admise și de limba literară. Interjecțiile nu denumesc, ci redau diferite emoții, sentimente, impulsuri de voință ale vorbitorului sau zgomote din natură.

I. L. Caragiale își caracterizează frecvent personajele prin limbaj, de altfel foarte colorat, plin de ticuri verbale, structuri exclamative ori interjecții. „Eroilor” săi le place să vorbească, să fie în lume, iar pentru a se face auziți apelează la dialog, replicând scurt și exteriorizându-și cele mai nuanțate stări fizice și psihice. Spontaneitatea vorbirii lor este cel mai bine surprinsă prin folosirea abundentă a interjecțiilor. Semnificația lor se decodează în context, prin apelul la intonație sau mijloace nonverbale de comunicare. Uneori, aceeași interjecție dobândește mai multe înțelesuri, exprimând diverse senzații fizice sau emoții puternice ori poate fi utilizată cu valori comunicative distincte, unele interjecții expresive pot funcționa ca mărci dialogale.

Regăsim în proza scurtă caragialiană toate tipurile de interjecții: interjecții expresive (,,a!”; ,,ah!”; ,,aha!”; ,,aș!”; ,,aoleo!”; ,,bravos!”; ,,Dumnezeule!”; ,,Doamne!”; ,,ei!”; ,,ehei!”; ,,poftim!”; ,,uf!”; ,,vai!”), interjecții adresative ( ,,măi!”; ,,bre!”), interjecții prezentative (,,iaca!”; ,,iacă!”; ,,iacătă!”; ,,uite!”) interjecții persuasive (,,haide!”; ,,haideți!”; ,,aide!”), interjecții fatice (,,ei!”; ,,ehei!), formule de politețe (,,bonsoar!”; ,,mersi!”; ,,pardon”) și onomatopee (,,șart! part! trosc! pleosc!”; ,,hop!”; ,,paf!”; ,,tac!”).

Interjecțiile expresive ocupă un loc central, materializând reacții afective la diverse senzații fizice sau emoții și stări mentale intense.

Interjecția ,,a!” cuprinde stările emoționale cele mai diverse. O primă valoare identificată a interjecției este cea de exprimare a exaltării, satisfacției, în: ,,PAMPON: Iaca turcul! A! în sfârșit…” (p. 188). Alteori, ea poate semnaliza un act al revoltei: ,,MIȚA: A! mizerabilul!…” (p. 185) sau al iritării: ,,MIȚA: A! a! a! (nervi.)” (p. 200). Celelalte stări pe care le poate sugera interjecția ,,a!” în comedie sunt cele de entuziasm, de revelație, în: ,,PAMPON: A! ce idee mi-a venit!…” (p. 152) și cele de ciudă, de regret, în: ,,CATINDATUL: A! eu aș fi avut parale multe, daca nu mă-n-curcam în tratație de amor pe vremea războiului…” (p. 154). Tot cu valoare expresivă este folosită interjecția ,,a”, în cazul anterior, ca marcă dialogală sau discursivă pentru întărirea unei afirmații sau aprobarea unui lucru.

Și interjecția ,,ah!” poate exprima o gamă variată de stări și sentimente, cum ar fi mâhnirea, regretul: ,,MIȚA (tristă): Ah! l-aș lăsa pe Mangafaua pentru tine…” (p. 201), sau chiar durerea: ,,MIȚA: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia?… Numai o noapte n-ai dormit?…” (p. 158).

Interjecția ,,aha!” surprinde satisfacția sau mulțumirea că un fapt s-a realizat, exemplul în care Crăcănel exclamă: ,,Aha! iaca una a rămas în ceafă: adu francul…” (p. 206) sau în secvența: ,,IORDACHE: Aha! bine că vii! Știi cine e în bal? ia ghici…” (p. 179).

În comedia lui I. L. Caragiale, interjecția ,,Ai?” exprimă o exclamație cu sens interogativ, în exemplele următoare: ,,MIȚA: Gândeai că nu o să te prinz, 'ai? De când te pasc, gândești? Aici e la Ploiești, 'ai? în costum de bal, 'ai?” (p. 204); ,,CATINDATUL: Cum ai venit, 'ai? N-ai venit cu Pampon?…” (p. 176).

Exclamația specifică graiului muntenesc ,,aș!” cu sensul de ,,da de unde!”, ,,vorba sa fie!”, ,,nici gand!”, are cel mai frecvent o conotație negativă, exprimând dezaprobarea în exemplele următoare: ,,IORDACHE: Aș! nu mai crede în mofturile cărților, frate…” (p. 153); ,,NAE: Aș! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul…” (p. 203); îndoiala, în: ,,CATINDATUL: Aș! aia a fost cerneală violentă…” (p. 198); sau mirarea în: ,,CATINDATUL: De ce? de măsea? Aș! Am magnetizat-o!” (p. 197).

Prin interjecția specifică graiului muntenesc ,,aoleo!”, se produce exteriorizarea unei stări emoționale negative, și anume îngrijorarea, spaima: ,,CATINDATUL: Aoleo!” (p. 199).

Interjecția ,,bravos!” realizează acte expresive de felicitare, punctând admirația, bucuria și entuziasmul personajelor: ,,NAE: Faină idee! Bravos! Haide!” (p. 180).

Diversitatea reacțiilor negative ale personajelor este susținută și de adverbul interogativ ,,cum”, folosit emfatic și exprimă nu numai o interogație, ci și starea de tulburare. Însoțit de substantive în vocativ (interjecții secundare) ce îi potențează semnificația, termenul transmite indignarea, enervarea sau nedumerirea în fața unor situații neobișnuite: ,,NAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta?…” (p. 191).

Substantivul în vocativ ,,Dumnezeule!” este utilizat cu valoare de interjecție pentru a exterioriza fie surprinderea: ,,MIȚA: Mița! A! Dumnezeule!” (p. 160); fie disperarea: ,,MIȚA: Trebuie să vie împreună! A! să vie! Dumnezeule!…” (p. 177). Cu semnificații asemănătoare este întâlnită și interjecția ,,Doamne”, reduplicată în contextul următor, unde al doilea termen este un invocativ: ,,IORDACHE: Ce goană turbată! Doamne! Doamne, isprăvește odată istoria asta!…” (p. 201).

Deosebit de interesantă este și utilizarea interjecției ,,ei!” la I. L. Caragiale. Funcțiunea ei obișnuită este aceea de a introduce o întrebare: ,,PAMPON: Ei, în sfârșitul sfârșitului ce era?” (p. 151; ,,IORDACHE: Ei, ș-acuma?” (p. 154); dar se pot deduce din context și alte nuanțe, precum iritarea: ,,PAMPON: Ei! Lasă-mă-n pace, omule…” (p. 149); nerăbdarea: ,,PAMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat.” (p. 151); sau, în unele cazuri, dezaprobarea: ,,CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungași…” (p. 202). Interjecția ,,ei!”, cu sensul ,,adică, în concluzie”, exprimă și consecința, concluzia, în secvența: ,,MIȚA: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta…” (p. 161). ,,Ei și” funcționează ca marcă dialogală, solicitând un răspuns: ,,PAMPON: Ei și?” (p. 183); ,,NAE: Electrică ploieșteancă! Ei, și?” (p. 201).

Exclamația ,,Ehei!” marchează surpriza, asumându-și uneori și rolul fatic: ,,NAE: Ehei! Salutare, neică!” (p. 203).

Interjecția ,,na!”, cu valoare verbală, cu înțelesul ,,ia!” ,, ține!” ,,poftim!”, însoțește gestul unei lovituri în: ,,MIȚA (care a pândit momentul, n-apucă el să-și scoață masca, și-i aruncă sticluța în ochi): Na, mizerabile!” (p. 189). Aceeași interjecție exprimă nemulțumirea față de un lucru neplăcut, cu sensul ,,ei”, ,,uite”: ,,IORDACHE: Nu sunt Nae; ce poftești? Sunt Iordache, na!” (p. 185).

Conform definiției din DEX, interjecția ,,pac!” exprimă caracterul brusc și neașteptat al unei mișcări: ,,IORDACHE: De măsea? Știi cum ți-o scoț? Odată… pac!” (p. 149).

Termenul ,,pfii!” reprezintă o ,,exclamație (redând fluieratul omului) care exprimă o durere fizică”; apare în vorbirea Catindatului: ,,Pfii! al dracului mă doare! …” (p. 153).

Interjecția ,,pfu!” exprimă un sentiment de neplăcere, de apăsare, o senzație de greutate de cald, în: ,,CATINDATUL: Așa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e cald… Pfu!… și când mi-e cald, pfu! tachinez…” (p. 187); ,,CATINDATUL (umblând agitat): Pfu! Pfu! Pfu! Iar m-a apucat; dar rău, rău de tot!…” (p. 206). 

Repetată, interjecția ,,pst!” atrage atenția cuiva să asculte: ,,CRĂCĂNEL: N-apuc s-ajung în colț și auz pe urmele mele: „Pst! pst! Bibicule!” …” (p. 168).

Interjecția ,,st!” se folosește pentru a cere cuiva să facă sau să păstreze liniștea. Apare în: ,,IORDACHE: St! tăceți!” (p. 191); ,,NAE: St! tăceți, mi se pare că s-a oprit aici o birjă…” (p. 204).

Exclamația ,,tii!” redă mânia în secvența: ,,IORDACHE: Să poftească să spargă ușa… Tii! mare politică mi-a dat în cap… să poftească să spargă!…” (p. 192); și necazul, cu o anumită notă de ironie în: ,,PAMPON: Tii! păcat!” (p. 204).

Interjecția ,,uf!” dezvoltă și ea valori expresive, traducând enervarea, dar și sentimentul de ,,ușurare”, în: ,,IORDACHE: Cu plecăciune… S-a dus! uf! Al dracului dobitoc!…” (p. 163). În alte situații, interjecția ,,uf!” subliniază oboseala: ,,IORDACHE: Uf! Am asudat…” (p. 178).

Interjecția ,,vai!” surprinde atât sentimente intense de compătimire, cât și teama sau enervarea în următoarea situație: ,,DIDINA: Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoți sufletul!…” (p. 176).

În afara interjecțiilor emotive, locuțiunile interjecționale reprezintă o altă sursă de expresivitate în comedia caragialiană. Majoritatea lor au aspectul unor înjurături, cu valoare stilistică de imprecații, fiind îndreptate asupra celor din jur. În principal, conțin substantive din sfera religioasă, iar forma verbală este fie un condițional (inversat), fie un conjunctiv sau un imperativ. Ele sugerează enervarea personajelor: ,,IORDACHE: Al dracului spițerul!” (p. 150); în care se remarcă o atitudine apreciativă. Atitudinea este una depreciativă în exemplul: ,,NAE: Dracul să te ia!” (p. 187).

,,Ce dracul!” și ,,pentru Dumnezeu!” exprimă iritarea, indignarea: ,,IORDACHE… Măi, ce dracul!…” (p. 151); ba chiar disperarea: ,,CRĂCĂNEL: Stăi! stăi, omule, pentru Dumnezeu!…” (p. 182).

Interjecțiile apelative ,,măi” și ,,bre” sunt folosite, cu precădere alături de substantive în cazul vocativ, în limbajul comun, cu accente de vulgaritate. Uneori această asociere are sens peiorativ, sugerând gradul nejustificat de superioritate asumat de locutor față de interlocutor, disprețul sau ironia. Valoarea adresativă a interjecțiilor se combină cu diverse nuanțe afective, precum mustrarea: ,,NAE: Iar? Bre, femeilor, veniți-vă-n fire…” (p. 200); sau simpatia, în exemplul: ,,IORDACHE: Ascultă-mă pe mine, măi omule…” (p. 198).

Foarte frecvente sunt aparițiile dialogale ale unor interjecții, situându-se ca recurență în apropierea celor expresive. În plus, ele își suprapun de cele mai multe ori și o semnificație emotivă. Una dintre valori poate fi întărirea unei afirmații: ,,CATINDATUL: Și mie nu mai puțin, parol!…” (p. 173); interjecție ce provine din vocabularul francez, cosmopolit: ,,parole [d'honneur]”, ,,pe cuvânt de onoare”.

Prin posibilitatea de implicare afectivă a cititorului, interjecțiilor prezentative le revine rolul de dinamizare, și au în comedia lui I. L. Caragiale diferite utilizări. Cea care introduce persoane, obiecte, întâmplări din contextul situațional poate fi numită deictică, de identificare, de exemplu, interjecția ,,uite”, în: ,,CATINDATUL: Așa sunt eu… Uite și prietenii.” (p. 187); interjecția ,,iaca”, în: ,,PAMPON: Iaca turcul!” (p. 188); ,,CRĂCĂNEL: Aha! iaca una a rămas în ceafă …” (p. 206); ,,iacătă”, în: ,,PAMPON: Iacătă-l biletul!” (p. 182); ,,CATINDATUL: Aha! iacătă o lampă…” (p. 194). Funcția discursivă a interjecției introduce un enunț al cărui conținut este accentuat: interjecția ,,uite”, în contextele următoare: ,,CATINDATUL: Uite ce vream eu să vă rog; eu am un frate mai mare în bal, și mă cunoaște, și n-aș vrea să mă cunoască…” (p. 179); ,,DIDINA: Bine, mersi! Uite beau o bere…” (p. 173); ,,iaca”, în: ,,CRĂCĂNEL: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, dacă oi câștiga portabacul cu muzică”; interjecția ,,iacă”, în: ,,IORDACHE: Iacă, domnule, iacă în ce hal e prăvălia!…” (p. 195).

Se apelează foarte des și la interjecțiile persuasive, în special ,,haide”, cu sensul ,,lasă asta”, ori ,,uite ce trebuie să facem”, în: ,,DIDINA: Haide!” (p. 187); sau sub alte forme, de exemplu ,,haideți”, cu valoare de îndemn, în: ,,IORDACHE: Nu se poate, altă ieșire nu-i; haideți!” (p. 187); sau în varianta muntenească a lui ,,haide”, des întâlnită în varianta orală a comunicării, cu h aspirat, ,,aide”, cu rol de îmbărbătare, în: ,,PAMPON: 'Aide… nu plânge: ești volintir! pune-ți masca, și 'aide!…” (p. 184). Toate aceste interjecții persuasive realizează acte directive (ordine, îndemnuri): ,,IORDACHE: Ia poftiți…” (p. 154).

Pe lângă redarea celor mai variate stări fizice și emoționale ale personajelor prin interjecții expresive, I. L. Caragiale a exploatat onomatopeele, vrând să transpună cât mai exact și efectele sonore ale unor acțiuni, în acest caz cuvinte care imită zgomotul produs de o lovitură cu palmă: ,,șart! part! trosc! pleosc!”, în: ,,CRĂCĂNEL: N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! patru palme…” (p. 168). O altă onomatopee, ,,hop!”, cu sensul de ,,exclamație care sugerează intervenirea neașteptată a unei întâmplări”, apare în: ,,IORDACHE: N-apucasem să gust de două ori, și hop!…” (p. 164). Interjecția ,,paf!” imită zgomotul produs de o lovitură în exemplul: ,,IORDACHE: A strigat o dată: „Na, mizerabile!” și paf! (face gestul.) și pe urmă a fugit pân lume.” (p. 191). ,,Țac!” imită zgomotul produs de tăierea unui material cu foarfecele, conform definiției pe care o oferă DEX-ul: ,,IORDACHE: L-am ras ? țac! i tai numărul.” (p. 150).

Deopotrivă de atent a fost în privința comportamentului social al eroilor săi, făcându-i să se adreseze unii altora și într-o manieră politicoasă, chiar dacă uneori adoptă franțuzismele ,,bonsoar” (formulă de salut din limba franceză): ,,CATINDATUL: Pfuu! (Didinii) Bonsoar, mască…” (p. 173); sau ,,mersi”, tot franțuzism, în: ,,CATINDATUL: Și eu bine, mersi; mă magnetizez cu jamaică.” (p. 173); ,,pardon”, care exprimă ,,iertați-mă”, ,,mă scuzați”, în: ,,PAMPON: A! pardon, madam!…” (p. 152); ,,MIȚA: V-ați speriat? pardon! Mă recomand! Mița Baston.” (p. 191).

Formele stilului vorbit sunt foarte numeroase la I. L. Caragiale. Se notează lungirea de sunet prezentă în ticul verbal al Ipistatului, repetarea interjecției provenite dintr-un substantiv: ,,Vorrrbă!…” (p. 195).

Este impresionantă cantitatea de interjecții pe care I. L. Caragiale le-a folosit în comedia D-ale carnavalului, însa fără apelul la contextul lingvistic și la cel situațional, multe dintre ele ar fi fost dificil de decodat.

În vobirea personajelor, interjecțiile îndeplinesc diferite, diverse roluri. În primul rând, acestea redau dinamism comunicării, conturând astfel aspectul, caracterul dramatic al textului și favorizând reprezentarea teatrală, pe scenă. Interjecțiile accentuează oralitatea, exprimă firescul și naturalețea formulărilor folosite de dramaturg. Nu în ultimul rând, această parte de vorbire neflexibilă, ajută la caracterizarea personajelor și la suprinderea, relatarea diversității stărilor de spirit și emoționale.

Fără doar și poate interjecția este o parte de vorbire cu o putere latentă de sugestie. I. L. Caragiale a mizat cu succes pe infinitele ei semnificații, dând naștere unor personaje unice, unele dintre ele „împietrite” în propriul limbaj.

Capitolul III. Distribuția termenilor în funcție de situația de comunicare și de relația dintre interlocutori

Relațiile dintre interlocutori pot fi grupate, conform Lilianei Ionescu-Ruxăndoiu, în relații nereciproce și relații reciproce, în funcție de interpretarea termenilor de adresare. Relațiile nereciproce, numite și asimetrice, surprind raporturile stabilite între superiori (s) și inferiori (i), sau viceversa, în timp ce relațiile reciproce, sau simetrice, sunt cele care urmăresc raporturile dintre egali (ab).

3.1. Relațiile nereciproce (asimetrice): între comunicatori aflați pe planuri diferite

3.1.1. Raportul superior → inferior (↓)

În cadrul acestui raport al relațiilor umane nereciproce, în situații tranzacționale îi corespunde de obicei, în planul adresării, o relativă uniformitate a formulelor utilizate, devenite uneori clișee verbale.

Se disting multiple tipuri de superioritate în relațiile dintre personajele din comedia lui I. L. Caragiale.

Prima categorie de superioritate este cea care se bazează pe autoritate, pe funcția pe care unul dintre personaje o ocupă în ierarhia politică, administrativă, etc. Relația este vizibilă în cazul dialogului dintre ,,Ipistat” și celelalte personaje. Subofițerul de poliție își exercită superioritatea funcției pe care o ocupă prin propoziții imperative care indică ordine, comenzi: ,,După ei degrab'! (sergenții, Ipistatul și Iordache se reped spre odaie; în momentul acesta intră Crăcănel și Pampon) Stați! Puneți mâna pe ei! (sergenții înhață cu putere unul pe Pampon și altul pe Crăcănel )” (p. 195); ,,(aspru rău de tot): Vor… vorrrbă! (sergenților) — Haide! luați-i! la secție!” (p. 196).

Cantitatea consonantică, marcă a expresivității textului, este marcată prin repetarea aceleiași consoane în vorbirea autoritară a Ipistatului: ,,(foarte aspru) : Vor…vorrrbă!” (p. 196).

Tot în discursul Ipistatului se remarcă și multitudinea de structuri interogative prin care acesta își exercită superioritatea și funcția, precum: ,,Ce căutați noaptea în prăvăliile negustorilor?” (p. 195); sau: ,,Da' oamenii de treabă așa umblă?… Pe unde ați intrat?…” (p. 195). Același rol îl are și exclamația interogativă ,,Ce persoană?” (p. 195), folosită de Ipistat în interogarea celor doi acuzați, care ridică în același timp și o problemă de identitate.

În situații neoficiale, chiar diferența socială dintre interlocutori, adresarea personajului cu statut superior, se modifică radical, traducând o atitudine de bunăvoință conjuncturală. Spre exemple, discursul Ipistatului, care se schimbă în momentul în care sergenții pleacă spre secție cu Pampon și Crăcănel. Rămas doar cu Iordache în frizerie, acesta își schimbă tonul ,,grozav de aspru” într-unul ,,foarte dulce”, în încercarea de a-l convinge pe cel din urmă să contribuie la ,,lotărie” (p. 196). După ce Iordache îi cumpără un bilet pentru a participa la tombola care avea drept premiu ,,un portabac cu muzică”, în discursul Ipistatului se intercalează vocativul substantival cu formă de feminin (dar cu adresabilitate bărbătească), care este folosit totuși în adresarea către o persoană de sex bărbătesc: ,,neică”, derivat din ,,nene”, însoțit de o expresie a politeții provenită din fr. merçi: ,,Mersi, neică.” (p. 197), secvență care exprimă o condescendență familiară dintre personaje.

Un alt tip de superioritate este cel impus de relația patron – angajat, în acest caz, relația dintre Nae Girimea și calfa (ajutorul) acestuia, Iordache. Cei doi sunt parteneri și complici în multe situații, uneori Nae chiar apelează la istețimea și spontaneitatea lui Iordache, cerându-i acestuia părerea prin structurile interogative: ,,Cum să scap de republicana asta?…” (p. 179); ,,Ce e de făcut?” (p. 187). Dar se observă și unele propoziții imperative, pe care Nae le formulează în dialogurile sale cu Iordache: ,,Iordache, scoate cheia d-afară, și-ncuie degrab' pe dinăuntru.” (p. 190)

Superioritatea angajatorului este preluată în unele momente și de concubina acestuia, Mița Baston, care se consideră un fel de ,,stăpâna casei”. Amanta lui Nae îsi atribuie această poziție față de Iordache prin încuviințarea: ,,Poți să te duci.” (p. 157); prin ordinul: ,,Fă-i vânt!” (p. 163); sau îndemnul: ,,Fii bun și ne lasă; am să-i spui ceva lui d. Nae în secret…” (p. 164).

Funcția de superioritate poate fi stabilită, condiționată și de vârsta interlocutorilor. Personaj absent, Nenea Iancu (de la Ploiești), își manifestă această superioritate datorată maturității asupra fratelui sau, Catindatul. În textul dramaturgului este ilustrat un singur pasaj care cuprinde vorbele ,,bogasierului din Ploiești” (p. 197), și anume acela în care îi scrie fratelui său mai mic: ,,Am aflat că umbli prin cafenele și pe la baluri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ți mai trimet nici un gologan, viu să-ți lungesc urechile; te iau înapoi la prăvălie, și te pui la ipitropie, măgarule…” (p. 172). Printre particularitățile de limbaj din această ,,misivă” se numară varianta muntenească ,,trimet” a verbului ,,a trimite” și iotacizarea verbului de conjugarea a IV-a ,,a veni” la prez. ind. → ,,viu”, respectiv a verbului de conjugarea a III-a ,,a pune” la prez. ind. → ,,pui”, de asemenea caracteristică graiului muntenesc al personajului. Nenea Iancu își impune superioritatea față de fratele mai mic, Catindatul, prin amenințări: ,,Viu să-ți lungesc urechile” și termenul injurios care face parte din grupa substantivelor masculine în vocativ cu desinența –le: ,,măgarule”.

Relația dintre concubin și amantă presupune la rândul ei un anumit tip de superioritate. Nae Girimea apelează de obicei la diverse tertipuri în dialogurile sale cu Mița Baston, pentru a preveni o eventuală ceartă: ,,(făcându-se că n-aude): Auz?” (p. 164), unde se observă forma iotacizată a indicativului. Nae se folosește de numeroase structuri interogative în discuția cu amanta sa, cu scopul de a provoca ambiguitate și de a evita intrebările și acuzele pe care Mița i le adresează: ,,Pentru ce încui ușa?” (p. 165); ,,De unde ți-a mai venit ș-asta-n cap?” (p. 165); ,,Știu eu unde l-am pierdut?” (p. 165); ,,Ei, ce?” (p. 165); ,,Vitrion? ești nebună?” (p. 165); ,,Nu știi ce poate face?” (p. 165); ,,Pentru ce să ții asemenea lucruri? pentru ce?” (p. 166); ,,Care Didină?” (p. 166); ,,Ce-ai făcut?” (p. 166); ,,Vrei scandal cu orice preț?” (p. 166); insotite uneori de observatii ironice: ,,Daca știam că-l pierz, firește că nu-l pierdeam” (p. 165); sau alarmate: ,,Pentru că tu nu știi ce e vitrionul” (p. 165).

În momentul în care cele două amante se întâlnesc, Nae își asumă din nou superioritatea, încercând să medieze disputa dintre ele: ,,Bre, femeilor, veniți-vă-n fire!” (p. 200), chiar le mustră pe un ton condescendent, de superioritate: ,,'Aide, 'aide! fiți fete cuminte, că pe urmă mă supăr pe amândouă…” (p. 201). Interjecția ,,bre” introduce o interpelare, urmată de un substantiv generic la vocativ plural. Interjecția repetată ,,'Aide, 'aide!” este o marcă a graiului muntenesc, folosită în acest exemplu pe un ton împăciuitor, pentru temporizare, cu scopul de a încuraja și de a stimula. Nae Girimea produce comicul și prin replica avertizantă: ,,Să nu dați la oglinzi, că sunt cu chirie!” (p. 200).

Superioritatea relației dintre concubin și amantă este interșanjabilă, deoarece se schimbă în funcție de starea de spirit a personajelor. Mița Baston capătă superioritate față de Nae atunci când îl confruntă în legatură cu infidelitatea acestuia, în special datorită faptului că ,,ploeșteanca” (p. 167) deținea scrisoarea care îl inculpa pe Bibicul și care îi permitea acesteia săƒîl acuze, formulând reproșul: ,,Minți!…” (p. 166). În plus, Mița are o sticluță de ,,vitrion englezesc” (p. 165) pe care o folosește pentru a-l amenința pe Nae: ,,Vezi tu sticluța asta?” (p. 165); ,,Da, vitrion! ți-e frică?” (p. 165). Atunci când amanta constată că nu mai are sticluța în buzunar, recurge la adresarea unei serii de insulte: ,,scamatorule!” (p. 166); ,,șarlatane, mizerabile, infame!” (p. 166), termeni la vocativ, injurioși, determinați de enervare și au ca finalitate stabilirea și consolidarea poziției superioare pe care dorește Mița să se situeze.

Aceași superioritate a sexului feminin se regăsește și în dialogurile dintre Mița și Crăcănel, respectiv Didina și Pampon, în momentul în care cei doi, păcăliți de povestea pe care Nae o inventase, se întorc la frizerie de la poliție. Cele două eroine ale comediei pun în aplicare un procedeu, o strategie cunoscută, și anume ,,cea mai bună apărare este atacul”. Mița își joacă rolul în scenariul regizat de Nae, și îl confruntă pe Crăcănel: ,,Nu te-ascunde, bibiloiule! gândeai că nu o să te prinz, 'ai? De când te pasc, gândești? Aici e la Ploiești, 'ai? în costum de bal, 'ai?” (p. 204); folosind ca marcă dialogală, cu funcție interogativă, interjecția ,,’ai?”, care accentuează reacția de indignare. Profitând de faptul că în acel moment Crăcănel era cuprins de un sentiment de vinovăție, Mița continuă să-l certe pe un ton ferm: ,,Nici un cuvânt mai mult! 'aide!” (p. 204), stabilindu-și, asumându-și încă o dată controlul. În aceeași situație se poziționează și Didina, care aplică tactici asemănătoare și îl supune pe Pampon unui mic interogatoriu: ,,De azi-dimineață de când ai plecat de acasă, câte ceasuri sunt? știi?” (p. 204), urmat de: ,,'Aide acasă!” (p. 204), unde interjecția imperativă în variantă muntenească ,,’aide” realizează un act directiv, un ordin.

Există de asemenea și tipuri de relații în care unul dintre personaje își arogă superioritatea, precum cea dintre Nae Girimea și Catindat. Proverbul ,,clientul nostru, stăpânul nostru” nu este unul reprezentativ pentru Nae, care nu îl tratează corespunzător pe Catindat, ci chiar îi răspunde pe un ton rece atunci când acesta îi cere ajutorul: ,,Ce e? d-ta ce poftești?” (p. 169). Aceeași intonație o folosește Nae și în imperativele ,,profesionale”: ,,Șezi binișor” (p. 169); ,,Dezleagă-te.” (p. 169); ,,Numai s-o văz! n-o scoț!” (p. 169); ,,Nu mișca!” (p. 170); pacientul trebuie să i se supună ,,subfirurgului” (p. 155), conform relației vindecător-pacient. În ciuda faptului că Nae îi scoate Catindatului o ,,măsea nevinovată” (p. 170), Bibicul nu-și schimbă modul în care îl tratează pe tânărul lui client. Atitudinea reală a lui Nae este trădată de locuțiunea interjecțională: ,,Dracul să te ia!” (p. 187), care exprimă enervarea emițatorului; sau de secvența care surprinde aceeași manifestare a superiorității: ,,Ne mai întârzie dobitocul!” (p. 187). În aparență, însă, Nae folosește termeni hipocoristici și formule ale politeții: ,,Mersi, drăguță, ne ducem acasă…” (p. 187), sperând să obțină astfel bunăvoința Catindatului. Se remarcă astfel acțiunea de dedublare în comunicare, doarece atitudinea directă (pe față) a lui Nae diferă total față de cea exprimată indirect, gândită, implicită.

Relații de superioritate surprind și scurtele conversații între personajele principale ale comediei și personajul episodic ,,Chelnerul”, cu termeni care se încadrează în relația client-ospătar. Formulele de adresare se încadrează în categoria termenilor care desemnează profesia personajului precum: ,,CATINDATUL (bătând în masă) : Chelner!…” (p. 171); ,,DIDINA ( …bătând în masă) :Băiete!” (p. 173); sau secvențe care numesc comenzi: ,,CATINDATUL: Socoteala și-ncă un rom…” (p. 172); ,,CATINDATUL: Cinci cu ăsta care l-am băut, și cu unul, care o să mi-l aduci acuma, șase…” (p. 172); ,,DIDINA: O bere.” (p. 173); ,,CATINDATUL: Și mie o jamaică…” (p. 174); ,,CRĂCĂNEL: Am zis o bere…” (p. 175); ,,MIȚA: Un vermult.” (p. 177).

Modalitățile de adresare la care apelează personajul cu statut superior sunt în general influențate de starea de spirit a respectivului. Acești termeni de adresare contribuie la conturarea individualității personajelor.

3.1.2. Raportul inferior → superior (↑)

În acest tip de relații, formulele de adresare se caracterizează, în ansamblu, printr-o maximă uniformitate. În comedia D-ale carnavalului predomină situațiile în care modalitățile utilizate în adresare nu dezvăluie nici o trăsătură cu rol de indivdualizare a personajelor, ci funcționează ca mijloace mecanice, stereotipe, de răspuns la intervențiile interlocutorilor cu statut superior, care conduc întreaga discuție. Exemple sunt formulele folosite în situații oficiale (,,domnule” + numele funcției) sau al termenilor adresați de angajat către stăpân sau către alte persoane cu statut superior (,,domnule”, ,,coană”).

Poziția de subordonare socială determină limitarea câmpului selecției lingvistice. Starea de spirit a personajelor care au un statut inferior nu acționează ca selector în relațiile verbale cu interlocutori cu statut superior deoarece modalitățile de adresare sunt invariabil aceelasi.

Cazurile în care apar alte tipuri de formule de adresare decât cele consemnate intră integral sub incidența abaterii de la norma sociolingvistică a epocii. Folosirea termenilor se caracterizează și în aceste condiții prin uniformitate și stereotipie, dar ea trădează incapacitatea personajelor de a identifica în mod corect relațiile care se stabilesc și de a distinge între diversele tipuri de situații de comunicare. Adresarea se realizează invariabil în forme familiare, specifice relațiilor între egali și situațiilor curente. Semnificația acestor abateri de la normă este umoristică și critică. Lipsa de maleabilitate sociolingvistică a unor personaje pune în evidență una dintre trăsăturile tipice mentalității de mahala, și anume reducerea întregii vieți sociale la dimensiunile propriului ei univers și sistem de existență. Relațiile sociale sunt concepute de asemenea personaje exclusiv ca relații în care toți indivizii se cunosc între ei, rezultând anularea oricăror mărci ale politeții.

În cazul situației oficiale dintre Ipistat și cei doi învinuiți, Crăcănel folosește formula protocolară ,,d-le” + numele funcției în secvența: ,,D-le subcomisar, îmi pare rău…” (p. 196). Se remarcă atât varianta prescurtată a substantivului în vocativ, ,,domnule”, cât și exprimarea vagă, ambiguă regretului. Aceeași formulă o aplică și Iordache în încercarea sa de a-l convinge, de a-l îndupleca pe Ipistat: ,,… Aici nu șade Bibicul… știe d. subcomisar cine șade aicea. Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungași!” (p. 195).

În relația dintre Iordache și Nae Girimea se observă faptul că poziția de subordonare este în plan secundar, mai evidente sunt fidelitatea, recunoștința și respectul pe care ucenicul i le poartă angajatorului. Formula pe care Iordache o folosește atunci când i se adresează lui Nae este una respectuoasă, ,,d. Nae”: ,,D. Nae, în sfârșit! credeam că nu mai vii.” (p. 164). Situația nu se schimbă în cazul în care patronul frizeriei, Nae, nu este prezent, deoarece Iordache păstrează aceeași atitudine în astfel de momente: ,,I-am spus că d. Nae vine deseară…” (p. 163). Respectul lui Iordache este exprimat și față de ,,întreținuta” stăpânului său: ,,Uite ce e, coană Mițo” (p. 154); (coană provine din cucoană (prin haplologie); termen de adresare familiară de origine greacă, în timp ce ,,domnul” este o formulă nouă, populară deja secolului al XIX-lea).

Relațiile dintre Iordache și cei care trec pragul frizeriei surprind expresii ale politeții din partea calfei (ajutorului de frizer). În momentul în care Pampon își face apariția, în dialogul lui Iordache se remarcă elemente de politețe, precum invitația: ,,Da, poftiți…” (p. 149); pronumele personal ,,voi”, cu forma de D. plural, ,,vi”, folosit cu valoare de pronume de politețe, în locul pers. a II-a sg.: ,,Trebuie să vi-l schimbăm…” (p. 150); vocativul: ,,domnule” (p. 150), etc. Pe parcursul conversației însă, în vorbirea lui Iordache se observă o schimbare deoarece acesta ajunge să-l trateze pe Pampon ca pe un egal. Iordache i se adresează clientului său prin verbe la persoana a II-a sg., care surprind familiarismul: ,,Așteaptă, să vezi…” (p. 151); ,,Parcă ziceai că aștepți pe d. Nae.” (p. 151); ,,Daca nu mă lași…” (p. 151). Discuția trece dintr-un registru ,,oficial”, al relației comerciant (ofertant de servicii) – client, la un familiarism ,,de mahala”, mult mai aproape de limbajul obișnuit al lui Iordache.

Următorul client al lui Iordache este Catindatul, personaj mai apropiat din punctul de vedere al vârstei. În cazul lui, replicile lui Iordache variază între termeni ce determină politețea și familiaritea. Din nou sunt prezente elemente ale amabilității, cu care formulează invitația stereotip (de negustor): ,,Ia poftiți! poftiți!…” (p. 154). Iordache i se adresează Catindatului folosind verbe la pers. a II-a pl., marcă a politeții: ,,Și acuma câtă leafă primiți în mână?” (p.154); dar și pronumele personal ,,voi” cu forma de plural ,,vă”, care în acest context are valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. a II-a sg. ,,Dar… reținere nu vă face?” (p. 154). În cazul formulelor de adresare care stabilesc familiaritatea, se remarcă pronume personal propriu-zis ,,tu”, care apare cu forme diferite (,,ti-”; ,,te”; ,,-te”; ,,te-“), însoțind verbe la persoana a II-a sg.: ,,N-ai idee cum ți-o scot” (p. 154); ,,Adică să te înainteze.” (p. 154); ,,Tot e bine… Ei!… ia dezleagă-te.” (p. 154); ,,Te-a învățat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă” (p. 156).

În cazul relației cu cel de-al treilea posibil client al frizeriei, Crăcănel, politețea lui Iordache este exprimată în conversație de verbele la pers. a II-a pl.: ,,Daca aveți trebuință chiar cu d-lui, atunci poftiți mai pe seară, poate să-l găsiți…” (p. 162); ,,Așteptați degeaba, domnule…” (p. 162). Această politețe pe care o arată Iordache și în formula de salut slugarnică: ,,Cu plecăciune…” (p. 163) este însă doar de fațadă, doarece, în momentul în care Crăcănel pleacă, angajatul frizeriei exclamă ușurat: ,,S-a dus! uf! Al dracului dobitoc!… De ce mușterii am eu parte astăzi!” (p. 163), secvență ce indică starea de enervare pe care o resimțea Iordache în acea zi, din cauza întârzierii lui Nae dar și din pricina clienților pe care îi avusese pană la acea oră.

3.2. Relațiile reciproce (simetrice): între comunicatori aflați pe același plan

Acest tip de relații de reciprocitate se manifestă exclusiv în situații de comunicare personale, în cadrul familiei sau între prieteni și cunoștințe.

În relațiile dintre cunoscuți și prieteni, selectarea formulelor de adresare se realizează în funcție de sexul interlocutorilor.

Acestea se remarcă, de exemplu, în conversația pe care Mița Baston o poartă cu Iancu Pampon în momentul în care cei doi (în acel moment necunoscuți) se întâlnesc la frizerie. Deși era nervoasă și concentrată la situația ei amoroasă cu Nae, Mița își controlează propriile gânduri: ,,Un muștiriu…” (p. 157), variantă cu pronunție muntenească a termenului tc. ,,mușteriu”, pătruns în graiurile populare cu sensul de ,,client”. Amabilitatea celor două personaje este exprimată prin expresii ale politeții: ,,PAMPON: Mă rog, d. Nae n-a venit încă?” (p. 157); ,,PAMPON: Mersi, madam.”; pronume personale de politețe și verbe la pers. a II-a pl. în: ,,MIȚA: … Daca poftiți și dv. să-l așteptați…” (p. 157); ,,D-voastră sunteți rudă, ori consoarta dumnealui…” (p. 157), secvență care ridică și probleme de identitate. Alți termeni de adresare care indică forme ale politeții în această conversație sunt pronumele politețe medie pentru persoana a II-a ,,dumneata” în forma prescurtată întâlnită des la I. L. Caragiale în: ,,MIȚA: La d-ta… nu poate fi ca la mine…” (p. 157), sau în forma pentru cazul D.: ,,PAMPON: Amantul dumitale?” (p. 161); substantivul diminutival ,,conița”, care implică o atitudine de simpatie pentru interlocutoare și are rolul de a apropia din punct de vedere afectiv și de a dobândi bunăvoința, în: PAMPON: ,,Astfel dar az-dimineață, conița mea” (p. 159); și substantivul feminin ,,madam”, în: ,,PAMPON: Mersi, madam…” (p. 157); folosite alternativ, demonstrează ,,concurența lingvistică” dintre cuvintele de origine greacă, mai vechi (,,coniță), și neologismele franțuzești (,,madam”).

Se produce un efect comic atunci când caracterul acestor personaje, ce aparțin mahalalei, marginii societății, apare la suprafață după o scurtă perioadă de tatonare, deoarece acele formule de politețe dispar, iar discuția dintre cei doi devine una accentuată de familiariarism, exprimată prin pronume personale și verbe la persoană a II-a singular: ,,MIȚA: Uită-te la biletul ăsta… l-ai citit?…” (p. 160); ,,MIȚA: Să nu te bucuri…” (p. 158).

Aceast amestec de cordialitate și familiarism este semnalat și în adresarea personajelor feminine către cele de sex bărbătesc, care sugerează, între altele, caracterul limitat și relativ uniform al contactelor sociale ale femeilor, îngustimea sferei lor de viață care generează șabloane lingvistice: ,,DIDINA: … fii băiat cumsecade și nu te mai ține după mine…” (p. 175); ,,DIDINA: … Uite beau o bere… Da' d-ta ce faci?” (p. 173). Didina încearcă însă să mimeze totuși politețea prin expresiile: ,,Bine, mersi!” (p. 173); ,,Îmi pare bine.” (p. 173); ,,Nu, mersi.” (p. 174). Starea de enervare produsă de insistența Catindatului este determinată de gândurile Didinei, în care este suprins un termen care face parte din sfera adresării prin nume generice referitoare la animale: ,,Nu pot să scap de dobitocul ăsta” (p. 175).

Adresarea personajelor masculine către eroinele din comedia D-ale carnavalului este una variată din punctul de vedere al termenilor. Trăsăturile pot fi atât familiariatea, exprimată prin numele de rudenie ,,frate”, adresare improprie către o femeie, în: ,,IORDACHE: Aș! nu mai crede în mofturile cărților, frate…” (p. 153), cât și amabilitatea, prin expresii ale politeții: ,,CATINDATUL: Și eu bine, mersi…” (p. 173); ,,PAMPON: A! pardon, madam!…” (p. 152).

Formulele de adresare prezente în relația dintre cele două rivale îndeplinesc o funcție satirică, evidențiată prin schimbarea rapidă de registru. Termenii specifici ai unei conversații între persoane educate iau locul unor formule vulgare, insultătoare. Personajele feminine ale comediei D-ale carnavalului își trădează astfel adevărata esență când, de la expresii ale politeții, precum: ,,MIȚA (fierbând): V-ați speriat? pardon!” (p. 199); ,,DIDINA (cu contenență):Mersi!” (p. 199); trec la insulte directe, de exemplu: vocativul ,,madamo”, care folosit în momente de enervare exprimă o atitudine de dispreț: ,,MIȚA (jocul crescendo): Ce cauți aici, madamo ? / DIDINA (cu un ton mai sus): Da' d-ta ce cauți aici, madamo?” (p. 199-200); apoi se face trecerea la termeni injurioși: ,,MIȚA (izbucnind): D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit!” (p. 200).

În relațiile dintre ,,amici”, deși adresarea se realizează printr-o gamă largă de formule, toți termenii folosiți își pierd mărcile semantice din limbajul curent, devenind sinonimi în virtutea funcției lor comune, și anume aceea de adresare. Personajele masculine din comedia lui I. L. Caragiale folosesc formule de salut precum: ,,PAMPON (vesel, strângându-i mâna): Salutare și frăție!” (p. 203); ,,CATINDATUL (foarte mulțumit): Salutare, neică, și mersi!” (p. 156). Un moment însemnat care contribuie la dinamica, ambiguitatea textului este contrazicerea: ,,IORDACHE: Ba prea are a face. / CATINDATUL: Ba nu. (altă grimasă) / IORDACHE: Ba da, tot lucru naturel… / CATINDATUL: Ba nu!… (altă grimasă)” (p. 156); procedeu care participă la formarea comicului de limbaj. Printre termenii de adresare se numără vocativul ,,domnule”, folosit atât între necunoscuți, cu valoare neutră: ,,IORDACHE: Nu, domnule; îl aștept…” (p. 150); cât și între amici: ,,CRĂCĂNEL: Fă-ți idee, domnule, ce traducere!” (p. 183).

În cadrul relațiilor dintre personaje de sex masculin, termenul ,,neică” este utilizat în diferite circumstanțe. În conformitate cu norma curentă, termenul subliniază diferența de vârstă: ,,PAMPON: …ce-i drept e drept, neică…” (p. 203), dar poate fi folosit și independent de caracteristicile de vârstă ale interlocutorului: ,,CATINDATUL: Salutare, neică, și mersi!” (p. 156); sau de personajul mai în vârstă în adresarea către personajul mai tânăr: ,,NAE (Catindatului, tare): Cu plăcere, neică, dar n-am ostromentele…” (p. 179). Substantivul ,,neică” apare și însoțit de termenul diminutival ,,Năică”, provenit din numele personajului Nae, căruia îi este adresată replica: ,,PAMPON: Și închipuiește-ți, neică Năică” (p. 203).

Relația dintre Iancu Pampon și Mache Răzăchescu este una inedită, dinamică, cei doi alcătuind un cuplu al încornoraților. În momentul în care cei doi se întâlnesc, curiozitatea este cea care îi domină, evidențiată prin interogativele care reprezintă probleme de identitate: ,,PAMPON (lui Iordache aparte) : Cine-i domnul ăsta?” (p. 162); ,,CRĂCĂNEL: Cum îl cheamă?” (p. 168). Această situație continuă, accentuată printr-o confuzie cuprinsă de povestirea lui Crăcănel despre ceea ce se întâmplase: ,,Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul.” (p. 168). Luat drept „Bibicul” și pălmuit de patru ori, Crăcănel îi atribuie agresorului său termeni injurioși: ,,Infamul se suie într-o trăsură și pleacă … A! dar trebuie să știu cine este dobitocul ăsta smintit…” (p. 168); ,,Este mizerabilul care era adineaori aici cu d-ta” (p. 168). Conflictul se aprinde când la scurt timp iși face apariția și Pampon, care în continuare dorește să-și facă dreptate: ,,Aha! Bibicule, iar d-ta!” (p. 169); și atinge punctul de culminație odată cu strigătele lui Crăcănel: ,,A! ajutor! poliție! vardist!” (p. 169); ,,E nebun! ajutor! poliție! vardiști!” (p. 170).

Relația dintre cele două personaje se schimbă de mai multe ori în actele II și III. Prin afirmația sa: ,,Eu, când îmi trage cineva palme… eu turbez!… cu dinții îl apuc, nu-l las nici mort până nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras ? să știu și eu: pentru ce?” (p. 175), Crăcănel dorește să stabilească faptul că își va căuta razbunarea, însă nu reușește decât să stârnească râsul. Acesta găsește o soluție pentru a-l găsi pe cel care îl pălmuise, se dă pe lângă fiecare bărbat cu mască din bal și-i zice: „Eu sunt Bibicul, nene Iancule!” (p. 176), ademenindu-i: ,,Poftim de! ia mai poftim de!” (p. 176). De partea celaltă, Pampon încă nu era mulțumit cu palmele pe care i le administrase presupusului rival: ,,Astă dată n-ai să scapi… O să-ți rup șalele…” (p. 180). Când cei doi se regăsesc în carnaval, rolurile se schimbă instantaneu în relația vânător – vânat. Crăcănel este cel care își atacă primul victima, „tare și cu un ton de sfidare melodramatică”: „Eu sunt Bi-bi-cul…” (p. 181). Imediat însă, din vânător el se transformă în vânat, căci Pampon îl aștepta și este mai puternic și mai agresiv: ,,PAMPON (…): Și eu te căutam, Bibicule! (se repede) / CRĂCĂNEL (dându-se după o masă): Să nu dai! să nu dai! fac scandal… Chem poliția… stai să ne deslușim!” (p. 181). Conversația celor doi surprinde termeni injurioși precum ,,mișelule”, în: ,,PAMPON: Mișelule, să ne deslușim, 'ai?” (p. 181); reproșuri: ,,PAMPON: Minți!” (p. 181); învinuiri: ,,Ai atacat și pe amanta mea Didina… Ai nenorocit-o!” (p. 181); amenințări între cei doi: ,,CRĂCĂNEL (apărându-se): Stai! să nu dai, că fac scandal!” (p. 182); ,,PAMPON: Asemenea să știi că o să te nenorocesc eu pe tine.” (p. 182). A doua schimbare în relația dintre cele două personaje are loc atunci când cei doi realizează că, de fapt, se află de aceeași parte a baricadei, amândoi fiind victimele Bibicului: ,,PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere și pentru mine și pentru d-ta… / CRĂCĂNEL: Firește…” (p. 183). Induioșat de soarta bietului Crăcănel, tradus pentru a opta oară în dragoste, lui Pampon i se face milă de noul său amic și încearcă să îl încurajeze: ,,Nu mai plânge, nu șade frumos, un volintir ca d-ta…” (p. 183). Cei doi continua vanatoarea Bibicului împreuna: ,,CRĂCĂNEL: Unde te duci, Bibicule? / PAMPON: Stai să te judec eu, Bibicule…” (p. 185); și ajung să aibă replici care se completează sau se aseamană: ,,PAMPON (fioros): Am să-l sfâșiu. / CRĂCĂNEL (scrâșnind dinții): Cu dinții am să-l rup!… cu dinții!…” (p. 194); ,,CRĂCĂNEL: Căutam o persoană… / PAMPON: Da, o persoană…” (p. 195); ,,CRĂCĂNEL: Pe Bibicul. / PAMPON: Pe Bib…” (p. 195); ,,PAMPON: Eu pungaș? / CRĂCĂNEL: Noi pungași?” (p. 195); ,,CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!… noi… / PAMPON: Am văzut…” (p. 196); ,,CRĂCĂNEL: … Nu! nu da brânci, domnule!” – ,,PAMPON: … Nu! nu da brânci, domnule!” (p. 196). Când se întorc de la secție, cei doi protagoniști par și mai apropiați, Pampon numindu-l pe Crăcănel ,,amic” (ajung să devină prieteni după ce inițial au fost dușmani): ,,Unul l-am pus eu, și unul amicul.” (p. 202). Jocul replicilor celor doi continua: ,,CRĂCĂNEL: …drept să-ți spui, nu că ești frizer, dar ești galant. / PAMPON: Da, foarte galant!” (p. 203); ,,PAMPON: Îți spui eu acasă ce a fost… / CRĂCĂNEL: Mițo, Mițo, îți spui acasă…” (p. 204); „PAMPON: Frate, a fost încurcătură, înțelege. / CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură…” (p. 204); „PAMPON: 'Aida la masă. / CRĂCĂNEL:'Aida!” (p. 206).

Modalitățile de adresare din cuplul amoros (dintre amant si amantă) reprezintă unul dintre mijloacele satirei pe care reușește I. L. Caragiale să o creeze, evidențiind cu subtilitate contrastul dintre aparență si esență în viața socială a epocii respective.

Ambiguitatea relațiilor familiale este exprimată cu ajutorul formulelor de adresare folosite între personajele care se încadrează în această categorie.

Selecția formulelor de adresare folosite între amanții Nae Girimea și Didina Mazu este numai la exterior, la prima vedere, rezultatul acțiunii factorului de afectivitate. Acest fapt poate fi observat în schimbul de cuvinte al celor doi de la începutul scenei I a actului al III-lea. Spre deosebire de rivala sa, Mița Baston, care este gata să se expună cu orice risc unui scandal public, Didina își exprimă sentimentul de groază, de oroare de publicitate negativă, arătându-se extrem de grijulie cu „viitorul ei”: ,,O să fie un scandal mare…”; ,,Ce scandal! O să mijlocească proces, poliție, procuror, și pe urmă la jurați… O să ne dea pân gazete! Să afle la sigur Pampon… Sunt compromentată…” (p. 191); reproșându-i lui Nae: ,,Mi-ai oprit viitorul, d-le Nae.” (p. 191); aceasta preferă să folosească în locul formulelor hipocoristice, specifice unui cuplu amoros, termenul prescurtat ,,d-le”, care reprezintă atât diferența de vârstă dintre cele două personaje, cât și starea de enervare a Didinei, căreia, în acel moment, îi pasă mai mult de imaginea publică și de poziția în societate decât de relația cu Nae. Prezența lui ,,soro” traduce de asemenea o stare accentuată de nervozitate din partea lui Nae, în: ,,Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!” (p. 191). Continuă aceeași atitudine rece, distantă, a Didinei, învinuindu-l încă o dată pe Nae: ,,Da, firește, vina d-tale…” (p. 191); pronumele ,,d-tale” indică din nou diferența de vârstă și faptul că Didina prelungește această ignorare a relației. Nae este cel care face primul pas spre reconciliere, prin replica: ,,Bine, neică…” (p. 191). De asemena, în momentul în care intervine și le liniștește pe cele două rivale care erau încleștate într-o dispută fizică, Nae este cel echilibrat, încercând să apeleze la raționamentul celor două personaje feminine: ,,(Didinii) Vrei să te lase Pampon?” (p. 201); respectiv ,,(Miții): Vrei să-l lași pe Crăcănel?” (p. 201). Ulterior, Nae o susține, o încurajează pe Mița, care dorea să își facă ,,mai întâi o carieră” (p. 201), prin replica imperativă: ,,Fă-ți-o!” (p. 201).

În prezența celor doi încornorați, Crăcănel și Pampon, Nae folosește în adresarea către cele două personaje feminine termenul gr. ,,cucoană”, în: ,,Să-mi dați voie, coconițelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.” (p. 204); replicile lui Nae conțin termeni special selectați pentru a consolida povestea inventată de patronul frizeriei, pentru a evidenția nevinovația sa și a celor două amante. Profitând de momentul creat de curiozitatea îndreptată spre Catindat a celorlalte personaje, Nae nu ezită să stabilească următoarele întâlniri cu cele două eroine: ,,(încet Didinii): Mâine seară la cinci.” (p. 205). Răspunsul Didinei este unul scurt și pozitiv: ,,Bine!” (p. 205); dar este corectată ferm de Nae: ,,Nu bine, negreșit!” (p. 205). Atentă, Mița vede scena dintre cei doi și se apropie de Nae, pe care îl interoghează îngrijorată: ,,Ați șoptit? Ce ți-a șoptit? ce i-ai șoptit?” (p. 206). Aceasta este însă imediat linistită de Nae, care încearcă să evite o eventuală scenă: ,,Ești nebună? iar începi?” (p. 206), și fixează întâlnirea și cu ,,ploieșteanca” (p. 201): ,,Așteaptă-mă mâine la opt seara…” (p. 206), urmat de răspunsul afirmativ, ,,Da” (p. 206).

Toate personajele principale din comedia D-ale Carnavalului participă la balul mascat al mahalalei, loc în care relațiile dintre personaje sunt neutralizate, efect al măștilor și al costumelor carnavalești pe care le purtau acestea.

Actul II este deschis de Catindat, care urmează sfatul unui coleg de la ,,percepție”: ,,mănâncă, bea, fă petreceri și magnetizează-te, dar magnetizează-te strașnic cu jamaică” (p. 171-172); jamaică (< numele insulei Jamaica), reprezintă o ,,varietate de rom”. Jocurile de cuvinte apar în momentul în care Catindatul o abordează pe Didina: ,,Să te joc o… conțină oarbă.” (p. 174); ,,Pe două consumății și-o guriță mazu.” (p. 174); ,,Zău!… cum ai venit, 'ai? N-ai venit cu Pampon? Vrei să te duci fără Pampon?!” (p. 176); replicile conțin jocuri de cuvinte atent selectate de dramaturg: Iancu Pampon, concubinul ei, era numit și ,,Conțina cu 5 Fanți” (p. 174), iar ,,mazu”, cu sensul de ,,adaos, supliment, relans, la jocul de carți” este numele ei de familie. Crezând că a fost recunoscută, Didina decide să își schimbe costumul de ,,polonez” (p. 173). Crăcănel surprinde discuția dintre Didina și Catindat, și îl confundă pe cel din urmă cu Pampon, pe care îl căuta pentru a-i cere socoteală: ,,Pentru ce mi le-a tras ? să știu și eu: pentru ce?” (p. 175).

Comicul de situație este unul desăvârșit, ambiguitatea devenind din ce în ce mai accentuată, atunci când Crăcănel își pune planul în aplicare: ,,CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule! / CATINDATUL: Bine, d-ta poți să fii Bibicul, dar vezi că asta-i asta, că eu nu sunt nenea Iancu… Nenea Iancu e frate-meu…” (p. 176); ,,CATINDATUL (sărind): Nenea Iancu la București? / CRĂCĂNEL: Da, și are să vie aici! îl aștept!” (p. 177).

În carnaval își face apariția și Mița, îmbrăcată într-un domino albastru cu flori, care, cu impulsurile ei de „cremenală”(p. 199), vrea să se răzbune pe infidelul bărbier căruia i-a fost „fidea” (p. 166) și, totodată, pe Didina, adică pe „infama” (p. 200) care i-a răpit iubitul de taină. Mița se hotăraște să își schimbe și ea costumul după ce află de la Iordache, pe care anterior îl confundase cu Nae, că ,,Mangafaua” (p. 178) este în bal. După ce scapă de Crăcănel: ,,Pe nenea Iancu caută-l în bal…” (p. 178), Iordache îl avertizează pe patronul său: ,,Și Crăcanel… ferește-te! Mița te caută…” (p. 179). Un nou schimb al costumelor apare între Nae, care nu dorea să fie recunoscut de Mița, și Catindat, care la rândul său nu vroia să fie recunoscut de fratele său. Catindatul, încântat de ideea concepută pentru rezolvarea problemei, exclamă bucuros: ,,Haide la grandirop!” (p. 180); termenul fr. ,,grandirop” reprezintă o etimologie populară, generată de necunoașterea exactă a sensului lor.

Crăcănel și Pampon, inevitabil, se întâlnesc, iar după o mică încăierare, cei doi realizează că au un dușman comun, și anume, Bibicul. Astfel, începe o adevarată cursă în carnaval, între grupul ,,nebunilor” (Pampon, Crăcănel și, pe cont propriu, Mița), voind scandal, și grupul ,,traducătorilor” (Nae, Didina și Iordache), care fuge de scandal. În această vânătoare, își face apariția și Catindatul, cu instinctul său agresiv: ,,Strașnic le tachinez!” (p 175), care își fugărește și el victimele din bal. Momentul cel mai important este atins în finalul actului, când cei trei ,,vânători” găsesc mult căutatul ,,costum de turc”, purtat însă de Catindat, în urma schimbului de ținute cu Nae. Autorul I. L. Caragiale a structurat într-un mod impresionant întreagul episod, culminat de multitudinea de secvențe exclamative, de exemplu strigătul lui Pampon ,,Iaca turcul! A! în sfârșit.” (p. 188)”; propozițiile exclamative ale celor trei ,,vânati”, care exprimă îngrijorarea, neliniștea: ,,DIDINA (încet): Pampon!” (p. 188); ,,NAE (încet): Mița!” (p. 188); ,,IORDACHE (încet): Crăcănel!” (p. 188). Se remarcă și propoziția imperativă, cu valoare de poruncă, de comandă: ,,CRĂCĂNEL (fioros): Jos masca!” (p. 188). Crăcănel continuă asaltul asupra presupusului vinovat, prin expresia exclamativă cu ton de amenințare: ,,Până aici ți-a fost, Bibicule!” (p. 189). Confuz, crezând că este pedepsit de ,,Nenea Iancu, bogasierul, din Ploiești” (p. 197), Catindatul exclamă la rândul său, cerând indulgență fratelui mai mare: ,,Iartă-mă, nene Iancule, nu mai fac!” (p. 189). În toată încurcătura creată, Mița, care a pândit momentul potrivit pentru a se răzbuna, îi aruncă sticluța cu ,,vitrion englezesc” (p. 165) în ochi victimei, strigând: ,,MIȚA: Na, mizerabile!” (p. 189). Actul se încheie cu strigătul de ajutor al Catindatului: ,,A! Săriți! ajutor!” (p. 189).

Utilizând aceste mijloace, I. L. Caragiale a realizat ceea ce s-ar putea numi tipul pur al dramei, adică al uneia în care, lipsindu-se de orice caracterizare scenică, face ca personajele să trăiască numai prin felul vorbirii lor și al dialogului care se țese între ele. Se pare că-i vedem pe acești oameni numai pentru că îi ascultăm. Înțelegem caracterul lor, le pricepem lumea relațiilor sociale care-i încadrează și călăuzesc, ba chiar ni se pare a-i vedea în carne și oase numai pentru că-i putem urmări în chipul lor particular de a se exprima.

Limba pe care I. L. Caragiale o pune în gura personajelor sale este, deci, un mijloc al datării, al localizării, al tipizării, ca atare, un mijloc al criticii. Numai ascultându-le înțelegem cărui moment al timpului și cărei regiuni le aparțin, care este atitudinea scriitorului față de acestea, ce defecte sau vicii sunt satirizate în ele.

Concluzii

Din multitudinea particularităților care conferă originalitate stilului lui I. L. Caragiale, ne-am oprit asupra mijloacelor expresive ale comicului de limbaj. În majoritatea cazurilor, acestea au fost obținute din exploatarea multiplelor resurse puse la dispoziție de adaptarea diferențiată a neologismului sau de valorile contextuale ale acestuia în limbajul personajelor.

Analiza permite accentuarea și concluzionarea faptului că domeniul adresării oferă posibilitatea unei ilustrări precise, clare a felului în care intervenția factorilor stilistici și gramaticali pot modifica atât structura semantică, cât și distribuția lor în câmpurile semantice.

Apariția vocativului la unele tipuri de nume, ca marcă gramaticală, determină, în limbajul curent, reorganizări importante ale formulei lor compozitionale, de obicei, în sensul generalizării unei trăsături (deseori secundare) și al anulării anumitor trăsături distinctive. Aceste modificări se conjugă cu cele condiționate de atitudinea afectivă a emițătorului față de interlocutor.

În literatură, modificările semantice legate de termenii de adresare sunt mai complexe. Scriitorul se poate supune normelor curente, dar își poate lua, în mod deliberat, și o anumită libertate față de acestea, în funcție de intențiile sale stilistice și artistice.

Opozițiile semantice principale exprimate prin intermediul formulelor de adresare sunt politețe – familiaritate și afectivitate – non-afectivitate. Astfel, în comedia lui I. L. Caragiale, sunt specifice trăsături precum preponderența familiarității în limbajul femeilor, pentru care distincțiile situaționale sunt frecvent suprimate, sau frecvența deosebită a termenilor care posedă sau care primesc semnificații generice, neutre din punct de vedere al afectivității.

Interpretarea semantică a termenilor de adresare din comedia D-ale carnavalului presupune identificarea corectă a factorilor extralingvistici care guvernează selecția acestora. Prin urmare, sexul interlocutorilor se dovedește a fi un selector mai important decât statutul social al acestora. Dispoziția, starea de moment a vorbitorului, acționează în multe cazuri ca un selector suplimentar, complementar, în timp ce vârsta interlocutorilor apare, deseori, ca un selector secundar.

Există, de asemenea, și cazuri de neutralizare a acțiunii tuturor selectorilor sau a unora dintre selectorii de bază. Efectul acestei acțiuni este apariția unor automatisme verbale, ce sunt caracteristice vocabularului, exprimării personajelor lui I. L. Caragiale.

Ansamblul formulelor de adresare și particularitățile semantice ale acestora, plasează atât personajele cât și acțiunea comediei într-un anumit cadru social și temporal.

Bibliografie