Legiuirile Secolelor Xviii Si Xix
CUPRINS
PREFAȚĂ
INTRODUCERE
Capitolul I. DREPTUL ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XVIII ȘI XIX
I.1 Izvoarele de drept
I.2 Organizarea judecătorească și procedura de judecată
CAPITOUL II. LEGIUIRILE SECOLULUI XVIII
I.1 Constituția principelui Constantin Mavrocordat
II.2 Manualele de legi ale lui Mihail Fotino
II.3 Pravilniceasca Condică
II.4 Sobornicescul Hrisov
CAPITOUL III. LEGIUIRILE SECOLULUI XIX PÂNĂ LA REGULAMENTUL ORGANIC
III.1 Manualul juridic al lui Andronache Donici
III.2 Codul Calimach
III.3 Legiuirea Caragea
CAPITOLUL IV. ELEMENTE DE DREPT BISERICESC ÎN LEGIUIRILE SECOLELOR XVIII ȘI XIX PÂNĂ LA REGULAMENTUL ORGANIC
I.1 Actele matrimoniale
IV.2 Judecarea delictelor și pedepsele lor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
PREFAȚĂ
Istoria vechiului drept românesc a făcut obieciul a numeroase studii și a câtorva lucrări de sinteză datorate unor specialiști ca: Gheorghe Longinescu, Victor Onișor, Ion Peretz, Ștefan Berechet și Andrei Rădulescu etc. Trebuie adăugate acestora contribuțiile istoricilor în frunte cu Nicolae Iorga.
Începând din anul 1955 s-a inițiat editarea critică a izvoarelor scrise ale vechiului drept românesc, sub auspiciile Academiei R.P.R. Totodată, noile cercetări științifice au pus în evidență o realitate pe care studiile mai vechi o lăsaseră întrucâtva la o parte. În drept se reflectă realitățile sociale, baza economică și întreaga mentalitate a unei societăți omenești. De aceea se impune ca studiul dreptului, în general și deopotrivă acela al dreptului vechi românesc să fie legat de cunoașterea adâncită a realităților istorice, economice, sociale și culturale, care constitue factorii dezvoltării oricărei societăți.
Noua perspectivă în studierea vechiului drept românesc a fost introdusă în special de colectivul însărcinat cu editarea legilor care au circulat în trecut în țara noastră și aceeași metodă s-a aplicat și în cercetările sau studiile mai noi privind dezvoltarea constituțională a Statului Român.
În paginile ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva aspecte din felul în care s-a orientat practica juridică și legislația Bisericii după normele legislației de stat din vremea orânduirii feudale din țara noastră.
Vechiul drept românesc este un drept eminamente feudal și în consecință putem identiiica o trăsătură comună tuturor legislațiilor din această perioadă, atât la noi cât și peste hotare: încercarea de a folosi pentru întărirea autorității de stat și elementul Bisericii. Se știe și la ce monstruozități procedurale a dus această încercare în special în occidentul catolic cu practici ca duelul, judecata focului, aruncarea acelor bănuiți de vrăjitorie în apă cu ideea preconcepută că nevinovații vor pluti chiar dacă nu știu să înoate. În țara noastră nu întâlnim asemenea aberații procedurale, dar structural dreptul feudal, rămâne un drept străbătut de prezența și a elementului religios și tinzând în practică să-și asocieze membrii ierarhiei eclesiastice pentru asigurarea legalității feudale.
Scoțând în evidență, cercetătorii, în ce măsură stăpînirea feudală a încercat să facă din Biserică și credința religioasă un contrafort al ei. Acest lucru se va înțelege și mai bine dacă ținem seama și de faptul că dreptul feudal românesc este în bună măsură o continuare a legislației bizantine, iar caracteristica esențială a acestei legislații vechi constă în coloratura ei religioasă. Această caracteristică pune pecetea și pe vechiul nostru drept și de aceea doar un studiu comparativ care să pornească nu numai de la texte, ci și de la realitățile mai mari amintite, ne poate permite să întrevedem procesul de formare al vechiului drept românesc și să ne explicăm prezența unui coeficient apreciabil de elemente religioase care fac dintr-însul și un domeniu de cercetare al dreptului canonic.
Cercetarea legilor bizantine din diferite epoci, precum și a legilor cu circulație la noi, trebuie făcută ținându-se seama și de factorul vieții religioase, în special de locul și de rostul Bisericii și clerului în structura juridică atât a statului bizantin cât și a statului feudal românesc. Un studiu de natură să înfățișeze întrepătrunderea dreptului bisericesc și al celui laic în legislația noastră veche poate interesa de aceea deopotrivă pe canoniști și pe istoricii vechiului drept românesc.
Limitindu-ne obiectul studiului de față doar la legiuirile veacului XVIII și XIX, până la Regulamentul Organic, vom desprinde din ele elementele care atestă încă împletirea dreptului bisericesc cu cel de Stat în elaborarea codurilor de legi în vigoare pe atunci. Vom avea în vedere în primul rând legile de stat publicate și puse în aplicare, neocupându-ne de cele rămase în manuscris sau nepuse în aplicare și lăsînd la o parte pravilele bisericești, care aparțin prin însăși natura lor dreptului canonic.
Cercetările științifice au arătat că una din trăsăturile caracteristice ale civilizației românești feudale o reprezintă participarea membrilor ierarhiei bisericești la treburile de Stat. Știm din legenda populară de simbolica întâlnire a lui Ștefan cel Mare cu Daniil Sihastru, însă chiar într-o perioadă ulterioară vedem cazuri similare și de exercitare chiar a unor funcții care vor fi preluate treptat de organele mirenești, apoi de ale statului modern, câmpul de activitate publică a Bisericii fiind redus în cele din urmă cu desăvîrșire la domeniul pur eclesiastic.
O reconstituire minuțioasă a rostului pe care preoții și episcopii îl aveau ca deținători de funcții administrative și judecătorești mirenești, nu face obiectul lucrării de față. Amintim această situație numai ca să se vadă căror realități ale vieții le corespundeau dispozițiile legale de care ne ocupăm.
INTRODUCERE
Țările Române au intrat într-un grav proces de deteriorare a autonomiei politice, la începutul secolului al XVIII-lea, de care se bucuraseră până atunci în raport cu puterea suzerană (Imperiul Otoman). Alianțele politice antiotomane încheiate de domnii Dimitrie Cantemir si Constantin Brâncoveanu cu Rusia si Imperiul Habsburgic au condus la pierderea încrederii autorităților otomane în domnii autohtoni și la anularea celui mai important privilegiu de care se bucuraseră până atunci łările Române: alegerea Domnului de către Adunarea Stărilor. În consecință, această prerogativă a fost însusită de către suveranul otoman, care o va folosi timp de un secol pentru a numi pe tronurile celor două țări dregători ai statului otoman. Totusi, turcii nu au transformat țările Române în unități administrative otomane, ci le-au conservat autonomia încredințând conducerea lor unui grup de familii grecești din cartierul „Fanar” din Istanbul, care slujiseră statului otoman cu loialitate timp de mai bine de un secol.
O perioadă de regres a însemnat secolul al XVIII-lea din punctul de vedere al relațiilor româno-otomane. El a adus cu sine grave știrbiri ale autonomiei de care se bucuraseră țările Române în perioada anterioară și o exploatare sistematică a economiei acestora în beneficiul statului otoman. Perioada a înregistrat însă și câteva aspecte pozitive, între care trebuie remarcate progresele semnificative făcute în domeniul administrației publice. Sub influența ideilor iluministe (în special a celor conservatoare, care promovau rolul monarhului luminat în modernizarea societății), domnii fanarioți au introdus în administrația publică din țările Române un centralism fără precedent în istoria statelor medievale românești. Acesta s-a materializat prin cresterea în dimensiuni a aparatului de stat, o organizare mai bună a acestuia decât în trecut, iar în final, prin funcționarea lui mult mai eficientă. Scopurile acestor ameliorări înregistrate în activitatea aparatului administrativ nu se legau însă de interesele locuitorilor de rând, ci de nevoia domnitorilor fanarioți de a exploata cât mai eficient economia celor două țări, pentru a putea face față pretențiilor otomane și a-și păstra astfel tronurile. Spectrul larg al atribuțiilor pe care le-a primit administrația locală în această perioadă, profilul acestora atribuții si eficiența cu care aparatul administrativ le-a dus la îndeplinire constituie însă cele dintâi premise ale modernizării administrației publice românesti.
Tot un semn de modernizare îl reprezintă si diversificarea funcției interne a statului. Alături de păstrarea ordinii interne, împărțirea dreptății și perceperea impozitelor, statele medievale românesti au început să își asume și funcții noi. Cele mai elocvente exemple sunt preocupările domnilor fanarioți pentru asistarea materială a săracilor și pentru protejarea sănătății populației; ele s-au materializat prin apariția primelor instituții de ocrotire patronate de stat, iar în perioada următoare ele vor sta la baza apariției unor servicii publice în sensul modern al conceptului.
Cea mai importantă instituție în cârmuirea Țărilor Române a rămas în continuare Domnitorul. Numit direct de către sultan, acesta era asimilat dregătorilor otomani, poziționându-se în ierarhia dregătoriilor otomane imediat sub vizirii (miniștrii) importanți. De regulă, tronul era ocupat prin cumpărare, competiția între pretendenți transformându-se de facto într-o licitație.
În continuare turcii au utilizat sistemul confirmării periodice a titularilor, însă din motive de maximizare a beneficiilor financiare au avut tendința de a scurta durata domniilor (suma cu care erau cumpărată domnia era mai mare decât cea plătită pentru confirmare). În aceste condiții, menținerea domnilor pe tron era legată exclusiv de eficiența cu care aceștia răspundeau pretențiilor economico-financiare ale Imperiului.
Ameliorarea acestei situații a venit în urma războiului ruso-turc din anii 1787-1792, încheiat cu Pacea de la Iași. Unul dintre articolele acesteia, stabilea durata domniilor din Principate la 7 ani, cu posibilitatea turcilor de a-i revoca pe titulari doar în cazul în care săvârșeau greșeli grave. Ceva mai multă stabilitate a fost obținută în urma hatișerifului din 1802, prin care Poarta stabilea că înainte de expirarea celor șapte ani, domnii nu puteau fi maziliți decât în urma unui acord intervenit între puterea suzerană (Poarta) și cea protectoare (Rusia).
Păstrându-și toate atribuțiile pe care le avusese în perioada anterioară în domeniile politic, judecătoresc, și economico-fiscal, puterea Domniei era practic nelimitată. Domnul controla toate resorturile administrației centrale și locale, iar personalul administrativ era direct sau indirect răspunzător față de el. Limitele constituționale ale prerogativelor domnilor în această perioadă erau puține. Cea mai importantă și, probabil, cea mai eficientă, venea din afara Țărilor Române, aceasta fiind materializată din dreptul sultanului de a selecta și a mazili domnitorii. O altă amenințare potențial serioasă la adresa autorității Domnitorului venea din partea Sfatului domnesc și a Sfatului de obște. Formate din boieri și, ocazional, din înalți ierarhi ai bisericii, cele două organe reprezentau voința politică a boierimii autohtone, motiv pentru care ele au reușit nu de puține ori să blocheze sau să influențeze în mod decisiv activitatea domnilor fanarioți.
În continuare Sfatul domnesc a rămas un organ cu caracter permanent, care îndeplinea funcții consultative în raport cu instituția Domniei. Având acest rol, Sfatul domnesc și-a păstrat totalitatea competențelor pe care le-a avut și în perioada secolelor XIV-XVII. În cursul secolului al XVIII-lea, instituția a căpătat însă și unele atribuții judecătorești speciale. O secțiune a acestuia a început să funcționeze ca o instanță superioară de judecată, denumită tehnic Divan domnesc. Prin extensie, expresia a ajuns ulterior să desemneze întreaga instituție a Sfatului domnesc. Membrii Divanului erau numiți de către Domnitor dintre boierii de rangul întâi și al doilea. Tradiția întărită prin firmane ale sultanului, recunoștea dreptul Domnitorului de a alege pe cine dorea dintre boierii pământeni sau greci. Însă un domnitor înțelept ținea seama de poziția socială, de influența pvând acest rol, Sfatul domnesc și-a păstrat totalitatea competențelor pe care le-a avut și în perioada secolelor XIV-XVII. În cursul secolului al XVIII-lea, instituția a căpătat însă și unele atribuții judecătorești speciale. O secțiune a acestuia a început să funcționeze ca o instanță superioară de judecată, denumită tehnic Divan domnesc. Prin extensie, expresia a ajuns ulterior să desemneze întreaga instituție a Sfatului domnesc. Membrii Divanului erau numiți de către Domnitor dintre boierii de rangul întâi și al doilea. Tradiția întărită prin firmane ale sultanului, recunoștea dreptul Domnitorului de a alege pe cine dorea dintre boierii pământeni sau greci. Însă un domnitor înțelept ținea seama de poziția socială, de influența politică și de durata în care cei numiți fuseseră în slujba statului. Astfel de considerente explică opoziția cu care se confrunta adesea Domnitorul din partea unui organ ales de către el însuși. Deși componența Divanului era în continuă schimbare, un mic nucleu de mari boieri își menținea de la o domnie la alta locul în Divan sau reapăreau frecvent în funcțiile înalte alte țării. În acest fel, treburile interne erau conduse de către Domnitor cu sprijinul unui mic mănunchi de familii boierești. Aceste familii au format o adevărată castă aristocrată, care a dominat viața politică, economică și culturală până târziu în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea.
Cel de-al doilea organism important care reprezenta opinia clasei boierești este Sfatul de obște. Acesta era o rămășiță a vechii Adunări de stări, având în componența sa persoane chemate în mod special de către Domnitor. Din acest motiv, Sfatul era un instrument de guvernare aflat la îndemâna Domnitorului, care se dovedea a fi unul destul de docil în relație cu acesta din urmă. Structura și prerogativele instituției au rămas însă în aceeași situație de nereglementare juridică, care îi caracterizase activitatea și în trecut.
Putea fi convocat doar de către Domnitor sau de către cineva desemnat de către acesta. La o convocare se puteau întruni cel puțin 12 și cel mult 140 de persoane, însă numărul lor rareori trecea de 36. Competențele Sfatului erau la fel de extinse ca și cele ale Adunărilor de stări. Prin urmare, orice problemă publică importantă putea face obiectul consultării Sfatului de obște, indiferent dacă aceasta era laică sau ecleziastică, economică sau politică. Dezbaterile erau adesea animate, mai ales când era vorba de biruri, iar uneori boierii ajungeau să îl denunțe pe domnitor la Constantinopol. Domnitorul era însă cel care stabilea ordinea de zi și avea putere de decizie, iar atâta vreme cât Poarta era mulțumită de prestația sa, acesta învingea orice opoziție a boierilor.
Nomenclatura dregătoriilor centrale a rămas foarte apropiată de aceea din secolele anterioare. S-a păstrat de asemenea și modalitatea de numire a titularilor: aceștia era desemnați și revocați de către Domn, în funcție de avere, de relațiile de rudenie avute cu familia Domnului sau de priceperea lor. Numirile se făceau la debutul fiecărei domnii și la începutul fiecărui an, moment în care toți dregătorii erau obligați să își depună însemnele dregătoriilor. Deși, în mod teoretic, Domnii puteau numi dregători din rândurile oricărei categorii sociale, totuși în marea majoritate a cazurilor candidații numiți în funcții proveneau din rândurile marilor proprietari de pământuri. S-a creat în acest fel o legătură foarte strânsă între calitatea de boier și aceea de dregător, care i-a ținut la o oarecare distanță de marile dregătorii pe însoțitorii greci ai domnilor fanarioți..
A suferit specificul dregătoriilor centrale o mutație fundamentală odată cu instalarea regimului fanariot. Este vorba despre introducerea vânzării slujbelor publice, o practică întâlnită și în alte monarhii absolutiste contemporane. Aceasta îi permitea Domnului să vândă boierilor toate marile dregătorii ale țării, iar dregătorilor centrali și locali să vândă toate slujbele publice aflate în subordinea lor ierarhică. Venalitatea sau vânzarea slujbelor își are rădăcinile în nevoia de bani permanentă a domnilor fanarioți, nevoie alimentată de pretențiile financiare crescânde ale otomanilor. Fiind aducătoare de mari beneficii financiare, ea a fost instituționalizată și s-a transformat într-un sistem bine pus la punct, în care vânzarea se făcea odată pe an. Consecințele pe care le-a indus venalitatea funcțiilor au fost vizibile. Între ele se remarcă în primul rând instabilitatea funcțiilor și instituționalizarea abuzurilor în administrația publică. Fiind conștient că funcția cumpărată nu poate fi ocupată mai mult de un an, dregătorul (în specialcel mărunt) avea tendința de a abuza cât mai mult, pentru a obține beneficii cât mai mari de pe urma ei. În acest fel, el reușea să își recupereze suma investită pentru cumpărarea dregătoriei și putea obține un profit care să îi asigure viitorul. Alte consecințe importante au fost înființarea de noi dregătorii care să poată fi scoase la vânzare (chiar dacă atribuțiile aferente erau de multe ori lipsite de utilitate practică), respectiv multiplicarea și vânzarea de mai multe ori a acelorași funcții.
Titlul de dregător pe parcursul secolului al XVIII-lea și-a depășit însă semnificația inițială legată de desemnarea unei persoane care ocupa o funcție publice, ajungând să indice, în egală măsură și în același timp, un rang nobiliar în cadrul ierarhiei boierești. Acest nou sens și-a făcut loc pe măsură ce boierii care părăseau funcțiile deținute au început să își păstreze titlurile conferite de acestea, singurul element care îi diferențiau de dregătorii aflați în funcție fiind epitetul biv (= fost, în limba slavă) așezat înaintea titlului. Noua accepțiune a titlului de dregător a fost ulterior instituționalizată printr-o reformă inițiată de domnitorul Constantin Mavrocordat. Potrivit acesteia, a fi boier însemna a fi deținătorul unui titlu de dregător, indiferent dacă cel care îl purta deținea sau nu o funcție efectivă în aparatul administrativ al statului. Mergând pe acest principiu, boierii au fost împărțiți inițial în două clase: boierii de rang I, numiți mari sau veliți (vel = mare, în limba slavă), corespunzând marilor dregători; și boierii de rang II, corespunzând tuturor celorlalți dregători. Frământările din sânul boierimii, au făcut însă ca, ulterior, cele două clase să fie reorganizate în trei clase, apoi în patru, pentru ca în final să se ajungă chiar la cinci clase boierești.
Structura administrativ-teritorială și principalele instituții ale aparatului administrativ-judecătoresc au continuat să funcționeze după principiile definitivate în secolele anterioare. Numărul județelor s-a menținut constant la cifra de 18 până în momentul introducerii Regulamentelor Organice. În Moldova, numărul ținuturilor a scăzut însă până la 16, cauzele principale fiind pierderilor teritoriale înregistrate în anii 1775 (Bucovina) și 1812 (Basarabia).
Conducerea unităților administrativ – teritoriale a revenit căpitanilor de județ în Țara Românească, respectiv pârcălabilor și staroștilor, în Moldova până spre jumătatea secolului al XVIII-lea. Odată cu introducerea reformei administrativ judecătorești a lui Constantin Mavrocordat (1740-1741), locul acestora a fost luat de către ispravnici, dregători locali numiți de către Domn din rândurile foștilor mari dregători. Inițial, domnia numea câte un singur ispravnic în fiecare județ/ținut, existând doar câteva cazuri excepționale pentru care erau numiți câte doi.
Mia târziu a prevalat interesul domnilor pentru bani, astfel încât toate județele/ținuturile au ajuns să aibă câte doi ispravnici: unul român și unul grec. Rolul acestora era unul deosebit de important: ei reprezentau domnia în județ/ținut, având menirea de a executa toate poruncile acesteia și de a-i furniza informațiile politice necesare în timp util. Prerogativele ispravnicilor erau asemănătoare cu cele ale vechilor conducători de județe și ținuturi, respectiv: fiscale, administrative și judecătorești. Cele mai importante erau însă strângerea dărilor cuvenite domniei și scoaterea locuitorilor țării la muncile datorate aceleiași domnii sau stăpânilor feudali (boierimea și biserica). Pentru îndeplinirea acestor sarcini, ispravnicii aveau la dispoziție un efectiv de ostași numiți panțiri și călărași, în Moldova, respectiv, dorobanți, în Țara Românească.
Implementată de Constantin Mavrocordat reforma administrativă nu s-a limitat numai la precizarea foarte clară a atribuțiilor ispravnicilor; în același timp ea a căutat să îmbunătățească eficiența aparatului administrativ și să-i reducă abuzurile. Pentru a obține aceste rezultate, domnitorul a căutat să introducă mecanisme de control a activității ispravnicilor și o nouă modalitate de plată a acestora, care să elimine vechile surse de venit.
Dorind a verifica activitatea ispravnicilor, domnitorul a introdus o reglementare prin intermediul căreia stabilea ca obligatorie existența unei cancelarii isprăvnicești și a unei condici în care să fie înregistrate activitățile desfășurate de ispravnici. Ulterior numărul acestor condici a crescut, pe măsură ce ele s-au specializat. Au apărut astfel trei cancelarii: una pentru înregistrarea proceselor judecate, una pentru problemele administrative și una pentru corespondența cu administrația centrală. Eficiența practică a controlului asupra activității administrației locale a rămas totuși una scăzută; în primul rând pentru că administrația centrală nu ținea o evidență a odinelor trimise în teritoriu, iar în al doilea rând, pentru că, destul de frecvent, ispravnicii care ieșeau din funcție obișnuiau să falsifice și chiar să distrugă condicile pentru a-și ascunde abuzurile săvârșite.
Constantin Mavocvordat a introdus o altă măsură rațională în completarea celorlalte reglementări menite să reformeze administrația, destinată mai ales reducerii abuzurilor: salarizarea tuturor categoriilor de dregătorilor. Se urmărea în acest fel transformarea dregătorilor din slujbași domnești în funcționari ai statului, prin renunțarea la ceea ce însemnaseră până atunci havaeturile (venitul slujbei deținute la un moment dat către un boier, venit furnizat în special de vânzarea slujbelor aflate în subordine și de încasarea de plocoane de la subalterni). Formula de salarizare a ispravnicilor care venea să înlocuiască havaeturile a fost aceea a încasării unor procente adiționale, numite răsuri, pe care urmau să le perceapă de la locuitorii țării odată cu încasarea birului.
Din păcate, măsura lui Mavrocordat a eșuat imediat după plecare acestuia de pe tron, măsura desființării havaeturilor fiind repede abandonată. Mai grav decât atât, în perioada ce a urmat ispravnicii vor avea grijă să încaseze atât veniturile havaeturilor, cât și procentele adiționale (răsurile), punând astfel o presiune suplimentară asupra celor două bugete și așa foarte afectate de presiunea obligațiilor financiare față de Imperiul Otoman.
Pentru prima dată în istoria Țărilor Române, în secolul al XVIII-lea, au fost introduse subdiviziuni administrativ-teritoriale ale județelor și ținuturilor. După exemplul dat de austrieci în Oltenia, Constantin Mavrocordat a introdus ca subdiviziuni administrativ-teritoriale plaiul și plasa în Țara Românească (1740), respectiv ocolul în Moldova (1741).
Plaiul era o subdiviziune a județului, care grupa satele din zonele montane. Era condus de un vătaf de plai, ale cărui atribuții erau: supravegherea graniței nordice a țării; prinderea răufăcătorilor și a birnicilor fugari; strângerea dărilor de la plăieși; judecarea pricinilor mărunte ivite între plăieși; numirea pârcălabilor din satele de plăieși. Fiind foarte importanți pentru administrația țării, vătafii de plai erau numiți direct de către Domn. Modalitatea de plată a vătafilor de plai a rămas cea tradițională: ei beneficiau de scutiri de dări; beneficiau de zile de clacă din partea plăieșilor și tot de la aceștia din urmă primeau bunuri în natură.
Plasa era o altă subdiviziune a județului, care grupa de această dată satele din zona de șes a Țării Românești. Ea a avut același regim juridic cu ocolul din Moldova, unde nu a existat dualitatea plai-plasă din Țara Românească. Cele două tipuri de subdiviziuni administrativ-teritoriale erau conduse de zapcii de plasă, respectiv de ocolași. Aceștia erau numiți de către ispravnici, iar atribuțiile lor erau ceva mai reduse în comparație cu cele ale vătafilor de plai. Zapciii și ocolașii executau ordinele ispravnicilor, strângeau birurile și – deși le era interzis – făceau judecăți (cu învoirea și complicitatea ispravnicilor). Deosebirea față de vătafii de plai era vizibilă și la nivelul modalității de retribuire, atât zapciii de plasă, cât și ocolașii fiind remunerați cu salarii.
La începutul secolului al XVIII-lea, orașele și târgurile au intrat într-o nouă fază de evoluție, în cursul căreia au pierdut și bruma de autonomie de care se mai bucuraseră în secolul anterior. Împinși de nevoia de bani, dar și de dorința de îmbogățire rapidă a boierilor, domnii fanarioți au renunțat la vechea relație contractuală pe care o avea instituția domniei cu așezările urbane, și au început să doneze orașele boierilor și mănăstirilor. Orașelor donate li se va adăuga și o a doua categorie de așezări urbane aflate în stare de dependență: orașele și târgurile înființate cu autorizație domnească pe moșiile boierilor și mănăstirilor. În acest fel, s-a ajuns ca, spre sfârșitul secolului, cca. 85 % din orașele Moldovei și cca. 60 % din orașele Țării Românești să se afle în stăpânirea boierilor sau a mănăstirilor.
Fenomenul donării orașelor a avut consecințe grave asupra modului de viață al orășenilor. În primul rând trebuie menționată pierderea vechilor privilegii de care s-au bucurat locuitorii orașelor din partea domniei. Fără privilegii, orășenii au fost aduși în stare de dependență economică față de stăpânii moșiilor pe care se aflau orașele. Donațiile le-au afectat și vechile drepturi avute asupra terenurilor din oraș, întrucât orășenii au pierdut nu numai drepturile de folosință asupra hotarelor, ci chiar și dreptul de proprietate asupra vetrelor târgurilor. Pentru a putea locui în oraș și a putea lucra vechile locuri din hotarul târgului său, târgoveții secolului al XVIII-lea erau nevoiți să le achite stăpânilor orașelor o chirie, numită bezmen sau embatic, precum și diverse taxe pentru vânzarea mărfurilor și a băuturilor alcoolice.
O altă consecință care și-a pus amprenta asupra vieții cotidiene a târgoveților a fost înlocuirea aproape completă a organelor alese ale orășenilor (județul/șoltuzul și pârgarii) cu reprezentanții numiți ai autorității domnești (în orașele rămase domnești) sau cu cei ai stăpânilor (în cazurile orașelor donate). În Țara Românească, procesul de substituire a debutat încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, cu orașul București, și a fost complet. În Moldova, șoltuzul și pârgarii au continuat să fie aleși în secolul al XVIII-lea, dar atribuțiile lor au fost diminuate progresiv până la anulare. După acest moment, singurul organ reprezentativ al orășenilor care a fost tolerat a rămas Adunarea generală a orășenilor. Aceasta și-a păstrat vechile atribuții legate de alegerea șoltuzului și a pârgarilor (atât timp cât au mai funcționat), de împărțirea terenurilor din hotarul târgului (în cazurile orașelor rămase domnești) și de împărțire a cislei.
Locul organelor alese ale orășenilor a fost luat de către reprezentanții domnești de la nivelul județelor și ținuturilor: căpitanii de județ, pârcălabii și staroștii. Având cea mai înaltă poziție în ierarhia administrativă locală, aceștia puteau pretinde judecarea unor procese; puteau fi solicitați să judece; puteau interveni în anchetarea unor litigii ale orășenilor; inițiau cercetări; organizau poteri pentru prinderea celor vinovați de tâlhării sau crime; depuneau mărturii pentru reconstituirea documentelor de proprietate pierdute; luau parte la operațiunile de fixare a hotarelor.
După instituirea ispravnicilor, aceștia au reprezentat instanța de judecată care a luat locul celei vechi, alcătuite din șoltuz și pârgari. Atribuțiile lor judecătorești erau practic cele pe care le avusese anterior.
CAPITOLUL I
DREPTUL ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XVIII ȘI XIX
I.1 Izvoarele de drept
Sistemul juridic din Principate, la începutul secolului al XVIII-lea, era caracterizat de existența unei multitudini de coduri și cutume legale. În primul rând exista legea scrisă, care consta din diverse colecții de legi civile și canoane bizantine (legislație bisericească), precum și din interpretările și reglementările suplimentare promulgate de către domnii Moldovei și ai Țării Românești. Ulterior, domnii fanarioți au pus în aplicare și anumite prevederi preluate din codurile europene apusene, în special cele franceze și austriece. Legea cutumiară, în cea mai mare parte nescrisă și foarte diversificată, și-a păstrat însă vitalitatea în ciuda suprapunerii permanente a codurilor scrise. În acest fel, legislația scrisă și cea tradițională s-au dezvoltat independent una de cealaltă, iar până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu s-a făcut nici o încercare de combinare a lor într-un cod național unic.
Extinsele prerogative legislative au fost exercitate de domnitori în diverse moduri. Printre cele mai importante activități în acest domeniu era întocmirea și promulgarea de hrisoave. Acestea erau acte normative care confirmau o reglementare existentă, o modificau sau introduceau o normă nouă în materie. Promulgarea unui hrisov era de obicei precedată de un raport scris, numit anafora, întocmit de către membrii Divanului, la porunca Domnitorului. Aprobarea dată de acesta din urmă îi conferea însă anaforalei forță de lege, motiv pentru care, adesea, se renunța la adoptarea reglementării printr-un hrisov propriu-zis. Dacă problema respectivă era de importanță excepțională, domnitorul putea convoca Sfatul de obște, însă nu era obligat să urmeze recomandările acestuia. Cele mai multe astfel de hrisoave și anaforale priveau organizarea fiscală și juridică a țării, precum și problemele civile referitoare la moștenire, adopție și țigani.
Un alt tip de legislație domnească era așezământul. Acesta reglementa statutul diverselor categorii sociale și, în mod special, pe cel al țăranilor dependenți. Modul de promulgare al așezămintelor era identic cu cel din cazul hrisoavelor. Domnitorul emitea în mod regulat și instrucțiuni sub forma unor scrisori circulare către dregătorii de județ, stabilind noi reguli administrative și juridice sau amendând unele vechi. Adesea, instrucțiunile conțineau un număr de ponturi (articole) și aveau putere deplină de lege, însă erau frecvent menite să pregătească terenul pentru reglementări cu un caracter mai general, sub forma unui hrisov sau așezământ. Deciziile judecătorești ale Domnitorului în anumite pricini speciale formau și ele un corpus important de legi, demonstrând întreaga măsură a puterilor judecătorești pe care le avea această instituție.
Recunoșteau neajunsurile existenței unor sisteme legale multiple, astfel încât în anii '60 și '70 ai secolului al XVIII-lea, au luat primele măsuri de unificare a acestora și au procedat la o reformă generală a normelor și procedurilor judiciare. Scopul imediat era aducerea la zi a legislației și eliminarea normelor juridice depășite. În secolele anterioare, preceptele legii imperiale și canonice bizantine fuseseră socotite drept obligatorii și, în consecință, nu s-a considerat de cuviință discutarea și modificarea lor în pas cu realitățile societății autohtone. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea însă, domnitorii au început să conștientizeze din ce în ce mai mult diferențele existente între codurile bizantine existente și necesitățile societății românești. Ca atare, au încercat să armonizeze tradiția cu necesitatea prin adoptarea unei legislații noi și a unui cod legislativ național. Inițiativa le-a aparținut în mod necesar domnitorilor, dat fiind faptul că dreptul de a legifera și de a modifica legile le era în general recunoscut.
Domnitorul Ștefan Racoviță (1764-1765) a făcut prima încercare de codificare. Acesta i-a cerut boierului Mihail Fotino, un grec venit de curând în țară, să reunească legea imperială și canonică bizantină (ius receptum), legea domnească (ius novum) și obiceiul pământului într-un singur cod, sub forma unui manual care să slujească nevoilor practice ale judecătorilor. Manualul a fost publicat în limba greacă, în două volume, unul dintre ele cuprinzând legislația imperială laică (constituțională, fiscală, penală, agricolă și maritimă), iar cel de-al doilea, legislația canonică (bisericească). Manualele nu au fost însă niciodată aprobate în mod oficial, cu toate că ele au fost folosite pe scară largă în epocă.
Domnitorul Alexandru Ipsilanti, în anul 1780, a promulgat un prim cod de legi numit Pravilniceasca condică, redactat în limbile română și greacă. Izvoarele pe baza cărora a fost elaborat codul au fost: obiceiului pământului, legislația imperială bizantină (Basilicalele), jurisprudența epocii (povețele) și doctrina modernă (Montesquieu și Beccaria). El a fost publicat atât în limba română, cât și în cea greacă. Trebuie spus totuși că nu era vorba despre un cod civil complet, Condica ocupându-se mai curând de organizarea instanțelor judecătorești, de procedura de judecată și de reglementarea câtorva probleme de drept civil. În practica juridică, Pravilniceasca condică s-a aplicat până în 1818 când a fost adoptată Legiuirea Caragea; formal ea a fost abrogată însă abia în anul 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român.
A devenit necesară reluarea acestor eforturi de codificare, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea, întrucât judecătorii continuau să aplice o mare varietate de/iorme legale, iar această practică conducea adesea la confuzii și la decizii judecătorești contradictorii.
În timpul domniei lui Ioan Caragea, în 1818, sub supravegherea acestuia, a fost redactată o nouă codificare, bazată în special pe legea bizantină, pe Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti și pe obiceiul pământului. Pentru problemele civile și comerciale, autorii s-au inspirat însă și din surse occidentale și, în mod special, din Codul civil francez din 1804. Lucrarea a primit denumirea de Legiuirea Caragea și a fost publicată în limbile greacă și română. Ca și Pravilniceasca condică, Legiuirea Caragea avea un caracter eteroclit, cuprinzând norme de drept civil, de drept penal și de procedură. Astfel, prima parte tratează despre "obraze”, a doua despre "lucruri”, a treia parte despre "tocmeli”, a patra despre "daruri și moștenire”, partea a cincia despre "vini”, iar ultima despre "ale judecăților”. Legiuirea Caragea s-a aplicat și ea tot până în anul 1865.
Se poate constata un proces de codificare a legislației similar ca intensitate cu cel din Țara Românească și în Moldova. În anul 1785, domnitorul Alexandru Mavrocordat a promulgat Sobornicescul hrisov, în care era reglementat regimul daniilor de pământ și statutul țiganilor. Acesta confirma dreptul strămoșesc de preemțiune de care se bucurau rudele și membrii obștii sătești în cazul în care pământul trecea în alte mâini și a fost menit să preîntâmpine distrugerea satelor de țărani liberi de către boierii puternici. Sobornicescul hrisov mai prevedea interzicerea despărțirii familiilor de țigani de către stăpânii acestora, și clarifica statutul juridic al^ supușilor moldoveni care se căsătoreau cu țigani.
Domnitorul Scarlat Callimachi a promulgat un cod cuprinzător, în 1817, inspirat atât din izvoarele cutumei locale, cât și din codurile occidentale, numit Condica țivilă a Moldovei sau Codul Callimachi, după numele Domnului care l-a patronat. Principala sursă externă a fost Codul civil austriac din 1811, pe care autorii l-au adaptat la condițiile interne ale Moldovei, în special în chestiunile economice. Aplicarea Codului Callimachi a fost însă greoaie întrucât el a fost publicat inițial doar în limba greacă. Abia în anul 1838 a fost tradus și în românește, astfel încât până la această dată, judecătorii au continuat să facă apel la codurile bizantine și la obiceiul pământului. Prin conținut și formă, Codul Callimachi se apropia foarte mult de codurile civile burgheze și, în special, de codul civil austriac. Lucrarea a fost împărțită în trei părți, precedate de o secțiune introductivă în care se făcea precizarea că materiile în care codul este lacunar urmau să fie reglementate potrivit dreptului consuetudinar autohton. Partea întâi era consacrată "dritului persoanelor”, partea a doua "dritului lucrurilor”, în vreme ce ultima trata despre "înmărginirile ca priveau dritul persoanelor dimpreună și a lucrurilor”. Ca și prevederile Legiuirii Caragea, normele Codului Callimachi au fost aplicate în Țara Românească până în anul intrării în vigoare a Codului civil român.
Domnitorul Mihai Suțu a promulgat un prim Cod de procedură penală, în anul 1820, redactat în limba română. Acesta combina prevederile dreptului bizantin și ale dreptului cutumiar românesc cu cele preluate din Codul penal austriac, care fusese tradus în limba română în 1807 pentru uzul românilor din Bucovina. Prevederile Codului penal adoptat de Mihai Suțu au rămas în vigoare până în 1865, când a fost redactat un nou Cod penal.
I.2 Organizarea judecătorească și procedura de judecată
În Țările Române s-a înregistrat o tendință evidentă de creștere a numărului de dregători teritoriali, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Acest fapt a condus la suprapunerea atribuțiilor avute de aceștia și la creșterea presiunii financiare pe care sistemul administrativ-judecătoresc o exercita asupra locuitorilor. Consecința directă a acestor realități a fost o incidență foarte mare a abuzurilor în justiția dregătorilor locali și ocolirea de către justițiabili a acestor instanțe, pentru a se adresa direct instanței supreme, Divanul domnesc. Numărul mare de procese cu care se confruntau domnitorii și Divanul domnesc (peste 100 de plângeri pe zi) a reclamat adoptarea unor măsuri de ameliorare a sistemului, măsuri pe care domnii fanarioți le-au luat abia către jumătatea secolului al XVIII-lea.
Constantin Mavrocordat este primul domnitor care a inițiat un astfel de demers de reformare a justiției. Cea dintâi măsură adoptată a fost aceea de a înlocui competențele judiciare ale diverșilor dregători locali cu cea unică a ispravnicului. În acest fel erau evitate suprapunerile de competențe și rivalitatea dintre diferitele categorii de dregători cu drept de judecată. Singurele instanțe apte să funcționeze în paralel cu cele ale ispravnicilor urmau să fie marii dregători aflați în funcție. Numărul mare de procese l-a determinat însă pe Mavrocordat să instituie pe lângă ispravnici câte un judecător sau doi, în funcție de dimensiunile județelor.
Aceștia urmau să fie însă judecători de profesie, fără a avea alte atribuții administrative sau fiscale. Luând atribuțiile administrative și judiciare de la căpitanii de județ și de la pârcălabii de ținut, pentru a le încredința ispravnicilor, Constantin Mavrocordat a reușit să pună în practică separarea definitivă acestor atribuții de cele militare. Competențele civile ale ispravnicilor și judecătorilor erau depline, ei putând judeca inclusiv boieri cu rang superior celui avut de ispravnic sau judecător. În materie penală, competența lor era însă limitată la cazurile minore, moartea de om, tâlhăria și furtișagul intrând în competența exclusivă a Divanului domnesc.
Prin a doua măsură a vizat desființarea veniturilor tradiționale pe care judecătorii le încasau de la justițiabili (amenzi și taxe) și înlocuirea lor cu un venit salarial plătit de stat. Urmare a faptului că ispravnicilor le-au fost luate din competență faptele penale grave (intrate în competența exclusivă a Divanului), aceștia au pierdut și dreptul de a percepe alte gloabe decât cele stabilite de Divan și în cuantumul fixat de acesta. Se urmărea astfel eliminarea influenței pe care o avusese în trecut asupra actului de justiție, interesul material al judecătorilor.
Componenta a treia a reformei a vizat reorganizarea procedurii de judecată și introducerea unor mecanisme prin intermediul cărora să poată fi controlată activitatea instanțelor. În plus, noile reglementări aveau meritul de a uniformiza procedura în întreaga țară, ele venind să înlocuiască vechile norme cutumiare care aveau numeroase particularități zonale. O primă regulă era aceea că nici un judecător nu putea să refuze să judece un împricinat care-i cerea acest lucru.
Printr-o altă regulă spunea că judecata făcută de ispravnici în capitalele de județ era una de fond, în vreme ce Divanul (care putea, totuși, judeca și el fondul din însărcinarea specială a Domnului) a fost fixată ca o instanță de apel. Actul de judecată debuta cu stabilirea termenului la care împricinații trebuiau să se prezinte în fața judecătorului. Cei care nu se prezentau la termen urmau să fie aduși cu forța și amendați. În mod obligatoriu, procesele trebuiau înregistrate în condici speciale, în care trebuiau descrise părțile împricinate, detaliile speței și partea care avusese câștig de cauză. Condicile trebuiau să fie completate în dublu exemplar; unul dintre ele rămânea permanent în isprăvnicie, în vreme ce al doilea mergea lunar în capitală pentru a fi verificat modul în care s-au făcut judecățile. Foile condicii trimise în capitală se sigilau pentru a nu fi înlocuite.
Le impunea, prin altă regulă, judecătorilor să-i elibereze părții care câștigase un proces hotărârea judecătorească și dispoziția de aplicare. Ca o măsură suplimentară de control, la încetarea funcției unui ispravnic, acesta din urmă era obligat să predea succesorului său arhiva isprăvniciei în integralitatea. Pentru a facilita aplicarea acestei elaborate proceduri scrise, Domnul a impus folosirea în administrație și, implicit, în justiție, a limbii române în locul celei grecești.
Preocupările reformatoare ale lui Constantin Mavrocordat au cuprins și instanțele marilor dregători. Celor mai importanți dintre aceștia le-au fost fixate anumite competențe materiale și teritoriale, eliminându-se și de aici suprapunerile. Plângerile care veneau la Divanul domnesc erau triate, apoi repartizate dregătorilor sau ispravnicilor, în funcție de specific. În acest fel, pricinile intrate în atenția Divanului priveau doar rejudecarea proceselor soluționate anterior de ispravnici sau de dregători, dar care nemulțumiseră pe una dintre părți. În acest context, Divanul avea dreptul de a anula hotărârile boierilor care erau găsite a fi fost nedrepte.
Domnitorul Alexandu Ipsilanti a dus mai departe în Țara Românească, reforma începută de Constantin Mavrocordat. În Pravilniceasca Condică acesta a acordat o mare atenție organizării judecătorești, căutând să definească mai bine rolul instanțelor centrale în actul de justiție. Potrivit Condicii, justiția în Țara Românească urma să fie exercitate de următoarele instanțe: isprăvniciile din județe, trei departamente judecătorești, instanța veliților boieri, Divanul domnesc și două instanțe speciale.
Rolul ispravnicilor și judecătorilor din județe a fost menținut așa cum a fost el definit de către Constantin Mavrocordat: competența lor în materie civilă erau completă, în vreme ce competența în materie penală se limita la pricinile mărunte.
Ca instanțe de judecată la nivel central funcționau cele trei departamente judecătorești. Două dintre ele judecau în materie civilă, fiind egale ca grad. În alcătuirea lor intrau șapte, respectiv opt judecători, care judecau după pravile și după obiceiul pământului. Al treilea departament judeca în materie penală, judecătorii săi urmând să se ghideze după pravile. Principiul era subliniat mai ales în privința modului de stabilirea a pedepselor: acestea nu puteau fi altele decât cele fixate în scris de domnie, întrucât modificarea lor era o prerogativă exclusivă a acesteia.
Considerată o instanță de apel și Judecata veliților boieri de la curtea domnească. În competența ei intrau apelurile declarate împotriva hotărârilor date de departamentele inferioare. Boierilor veliți le era însă interzis să-i cheme în fața lor pe judecătorii care hotărâseră în primă instanță pentru explicații, întrucât motivarea soluției date apărea în textul hotărârii. În consecință, boierii veliți nu aveau posibilitatea să îi pedepsească pe judecătorii de la departamente, dacă admiteau apelul declarat împotriva hotărârilor date de aceștia. Așadar, cele două tipuri de instanțe erau considerate ca având grade diferite de competență, diferențierea fiind făcută pentru ca judecătorii superiori să poată corecta greșelile judecătorilor inferiori. Prin conținutul lor, aceste prevederi procedau de fapt la o primă formă de instituționalizare a apelului.
Instanța supremă era Divanul domnesc și, în principiu, judeca numai în apel. În virtutea competenței sale generale, Divanul putea judeca totuși și ca primă instanță, dar o făcea numai atunci când primea o însărcinare specială din partea Domnului. În calitatea sa de conducător al Divanului, Domnul primea hotărârea boierilor divaniți, dar nu era obligat să țină cont de aceasta.
Când Domnul lipsea degrevau asupra moșiilor boierești, dreptul de proprietate absolută și-a găsit mai apoi consacrarea în textele codurilor de legi din această perioadă. În textul Codului Callimachi, dreptul de proprietate este descris ca având două atribute: "dritul ființei lucrului” și "dritul folosului”. Prin urmare, el putea fi împărțit între două persoane (una deținătoare a dispoziției și a posesiunii, iar cealaltă a folosinței) sau putea fi deținut de una și aceeași persoană (ceea ce făcea ca dreptul de proprietate să fie desăvârșit sau absolut). Potrivit Legiuirii Caragea, faptul că țăranii exercitau un drept de folosință asupra moșiei boierești nu aducea atingere dreptului absolut al boierului proprietar, întrucât transmiterea folosinței către țărani nu se putea face decât în baza unui contract prin care folosința era condiționată de plata unei sume de bani, sumă care reprezenta tocmai recunoașterea dreptului de proprietate al boierului.
Unul dintre cele mai novatoare domenii pe care l-a reglementat legislația fanariotă a fost Materia obligațiilor. Spre deosebire de pravilele medievale, care se limitau la reglementări cazuistice, Codul Callimachi și Legiuirea Caragea au pus în operă o adevărată teorie a obligațiilor, receptând cele mai noi reglementări europene în domeniu. Aici pot fi găsite aspecte privind izvoarele obligațiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele generale ale contractelor, precum și elementele specifice fiecărui tip de contract. Potrivit celor două coduri de legi, izvoarele obligațiilor erau: legea, contractul (numit "tocmeală”) și delictul sau vătămarea adusă unei persoane. Criteriile după care se clasificau contractele erau în principal forma și efectele acestora.
După formă, contractele erau scrise și nescrise; după efecte, ele erau unilaterale și bilaterale. În ceea ce privește condițiile de existență și validitate a contractelor, cele două coduri au introdus principiul modern al cauzei licite. Acesta stipula că un contract capătă validitate doar în condițiile în care el nu intră în conflict cu dispozițiile legii și cu principiile morale ale societății.
Alt element de noutate vizează capacitatea persoanelor de a avea drepturi. Înțelegând prin aceasta unul dintre elementele fundamentale ale contractelor, Codul Callimachi stipulează că, în condițiile legii, "tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga drituri”. Aceasta însemna în fapt aplicarea unui principiu modern în materia drepturilor individuale, întrucât în acest fel era recunoscut în mod implicit principiul egalității tuturor locuitorilor în fața legii. Pe de altă parte, trebuie spus totuși că restul reglementărilor în materie contraziceau flagrant acest principiu, ele având grijă să restrângă considerabil capacitatea persoanelor de a avea drepturi.
Atenție deosebită a fost acordată contractelor, ca o consecință firească a dezvoltării relațiilor capitaliste și a creșterii volumului comerțului. Astfel, au fost reglementate: vânzarea, închirierea, arenda, schimbul, depozitul, comodatul, emfiteoza, mandatul sechestrul, chezășia și zălogul.
În dreptul penal codurile domnilor fanarioți au preluat cea mai mare parte a reglementărilor din pravilele bizantine și din dreptul cutumiar românesc. Elementele de noutate care își fac apariția în această perioadă își au originile, și ele, tot în schimbările intervenite în structurile economico- sociale și administrative. În efortul lor de raționalizare a administrației, domnii fanarioți au încercat să pedepsească abuzurile slujbașilor și dregătorilor, așa cum procedează, de exemplu, Pravilniceasca condică, care incriminează mita și corupția. Reglementările privitoare la organizarea aparatului judecătoresc conțin și ele elemente subordonate aceluiași scop. Astfel, numeroase texte incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor față de părțile aflate la judecată; abuzurile ispravnicilor față de locuitorii de rând; abuzurile agenților fiscali ai ispravnicilor; încasarea fără temei a amenzilor penale etc.
Dinspre zona procedurii judecătorești vin noutăți. Fiind bazată pe înscrisuri și mărturii, aceasta a impus cu necesitate adoptarea unor reglementări care să incrimineze falsificarea actelor și mărturia mincinoasă. În privința martorilor mincinoși, pe lângă pedepsele prevăzute, legislația vremii a prevăzut și introducerea unei "Condici a șireților”, în care erau trecute numele celor care comiteau sperjur, urmând ca în viitor aceștia să nu mai poată depune mărturii în procese. În acest fel, Condica aducea în practica instanțelor o primă formă de cazier judiciar. Dezvoltarea producției materiale și creșterea volumului schimburilor a făcut necesară și pedepsirea celor care declarau în mod fraudulos intrarea în incapacitate de plată. Alături de faliții frauduloși erau incriminați și complicii acestora, cei care ascundeau bunurile faliților sau se pretindeau a fi și ei creditori.
CAPITOUL II
LEGIUIRILE SECOLULUI XVIII
Întrucât prima fază a regimului turco-fanariot reprezintă punctul culminant al dominației otomane asupra țărilor române, ea se caracterizează printr-o slabă activitate de legiferare existând puține încercări de elaborare a unor lucrări cu caracter legislativ și normativ.
Amintim în acest sens Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt întocmit in 1730 in Țara Românească din porunca domnului Nicolae Mavrocordat cuprinzand dispozitii de drept canonic și manualul de legi a lui Mihail Fotino, elaborat de marele paharnic din ordinul domnului Moldovei Ștefan Racoviță. Acest manual este structurat în 3 volume și cuprinde dreptul laic și canonic.
Pe fondul schimbarii raportului de forțe în S-E Europei se observă scăderea influenței Imperiului Otoman și creșterea influenței Imperiului Țarist care devine putere protectoare asupra țărilor române. Se resimte și influența rusă asupra activității de legiferare, sens în care în această perioadă este tradusă și tipărita în țările române instrucțiunea Ecaterinei a II-a a Rusiei.
I.1 Constituția principelui Constantin Mavrocordat
Constantin Mavrocordat este, în șirul domnilor fanarioți, desigur, nu numai cel mai important, prin amploarea reformelor înfăptuite, dar și personalitatea cea mai luminoasă.
Nepotul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul și fiul lui Nicolae Mavrocordat, cel care inaugurase regimul fanariot în Moldova (1711) și Țara Românească (1716), el însuși om de mare cultură și cu o bogată experiență politică. Primul domn fanariot fusese și promotor al unei politici de reforme și susținător al învățământului în principate și întocmise pentru fiul său Constantin un adevărat program, îndemnându-l spre o guvernare luminată. Tată și fiu, au făcut dovada calităților de conducători – concepție coerentă de guvernare, autoritate, larg orizont de informare, contact permanent cu cele mai noi curente de gândire – dar arta guvernării, în care au excelat cei doi Mavrocordați, au pus- o în slujba Porții otomane, față de care au manifestat o indefectibilă fidelitate.
Constantin Mavrocordat deține un adevărat record între fanarioți, având șase domnii în Țara Românească (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748; 1756-1758; 1761-1763) și patru în Moldova (1733-1735; 1741-1743; 17481749; 1769), în desfășurarea cărora, în pofida fragmentărilor, se conturează direcțiile principale ale strategiei sale reformatoare. Începutul reformelor l-a constituit marele hrisov din 7 februarie 1741, a cărui promulgare este indiscutabil legată de consecințele războiului ruso- austro-turc din anii 1735-1739 și de realipirea Olteniei (restituită de Imperiul habsburgic Porții, prin Pacea de la Belgrad).
Devastările și deplasările de populație, provocate de război, precum și schimbările produse de administrația austriacă în Oltenia (1718-1739) reclamau măsuri de refacere a potențialului demo-fiscal al țării și de reunificare a instituțiilor și regimurilor fiscale, agrar etc. din stânga și din dreapta Oltului. Acestor obiective le-a slujit marele hrisov din 7 februarie 1741, care cuprindea măsuri de reorganizare în domeniile fiscal, agrar, administrativ și juridic.
Intenția autorului acestui monument juridic este lăudabilă: aceea de a-și satisface „dorința care [l]-a animat întotdeauna de a alina poporul”, de a-i asigura cadrul juridic pentru dezvoltarea sa în plan social, fiscal, administrativ, militar și judiciar. „Constituția” este alcătuită din treisprezece articole, precedate de o declarație de principii", prin care era întărit acest act normativ, conferindu-i-se autenticitate, la care se adăuga o Declarație a clerului și a nobilimii.
Actul lui Constantin Mavrocordat a fost întâi de toate o veritabilă reformă fiscală. Astfel, potrivit art. I mănăstirile sunt scutite de impozite (tribut), fiind „atât de împovărate de datorii încât, în absența preoților, serviciile divine nu se mai desfășoară” în zilele și la orele stabilite. în paralel, este instituită o comisie de opt fețe bisericești „cunoscuți prin probitatea și pioșenia lor, care să aibă titlul de epitropi ai mănăstirilor…cărora. ..să [li]…se dea socoteală cu privire la toate veniturile anuale ale mănăstirilor. Erau scutiți de contribuții fiscale preoții (care se găseau „într-o mare sărăcie” și cu greu „își pot asigura propria subzistență”) și nobilii (cu privire la care principele nu socotea potrivit „să cadă în mare sărăcie din cauza contribuției”). primele 4 vizeaza scutirea de dări a preoților și mănăstirilor, limitarea jurisdicției clerului și introducerea epitropiilor mănăstirești pentru administrarea averilor mănăstirilor.
În art. 5 este introdus un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind acum indisolubil legată de îndeplinirea unei slujbe în cadrul aparatului de stat și nu de exercitarea dreptului de proprietate asupra unei moșii.
Boierii sunt clasificati în 2 categorii:
-marii boieri care sunt mari dregători și urmașii lor numiti boieri veliți, care erau scutiti de plata tuturor darilor;
-mica boierime și urmașii acestora denumiți mazilil, care erau scutiti de o parte din dari;
În art. 7 și 8 din așezământ se intreprinde o reformă administrativă, în sensul că la conducerea județelor și ținuturilor sunt așezați 2 ispravnici și se introduce sistemul remunerării dregătorilor pentru slujbele lor.
În art. 9,10,12,13 se realizeaza o reformă fiscală constand în suprimarea unor dări și unificarea tuturor celorlalte într-un impozit unic denumit sama obștească, platibil în 4 sferturi, dar al cărui cuantum a crescut ulterior ajungându-se la 12 sferturi (s-a triplat).
Preocuparea de căpetenie a domnului era, evident, fiscalitatea. Anii de război aduseseră — așa cum se întâmpla de obicei — pauperizarea populației și restrângerea considerabilă a negoțului. Pentru a ușura situația contribuabililor și a revigora economia, Constantin Mavrocordat a desființat văcăritul și pogonăritul.
În fiscalitatea medievală a Țărilor Române, văcăritul a fost darea cea mai detestată, întrucât era percepută de la toți locuitorii (inclusiv boierimea) și lovea în principala sursă de venit a țării: negoțul de vite. Abolită, în repetate rânduri, cu blesteme solemne, ea a fost reinstituită de tot atâtea ori pentru că oferea o soluție rapidă gravelor necesități ale Porții și ale domniei. Constantin Mavrocordat relevă în hrisovul său însemnătatea comerțului cu vite pentru bunăstarea țării — „hrana și belșugul tuturor locuitorilor de mulțimea vitelor se pricinuiește” — și urmările dezastruoase ale văcăritului — „fiind pe la toți vite multe, îndată au început cu toții a vinde vitele și a le risipi, împuținându-le desăvârșit”.
Pogonăritul afecta și el o importantă ramură a economiei și, în același timp, o esențială sursă de venit. Larga răspândire a culturii viței de vie și monopolul vinului și rachiului, deținut de boieri și mănăstiri, ofereau fiscalității un mijloc important de taxare, apăsător însă pentru contribuabil.
Odată abolite aceste două dări, domnul a revenit la sistemul dării unice, care urma să fie achitate în patru „sferturi”, sistem ale cărui avantaje sunt subliniate în hrisov: „poruncile împărătești se împlinesc cu lesnire și trebile țării se chivernisescu cu bună liniște pe deplinu și țara se întemeiază cu adăogire de oameni”.
În cadrul aceleiași politici de înlesniri fiscale, domnul a acordat scutirea de dajdie mănăstirilor și clerului, iar descendenții marilor („veliților”) boieri au beneficiat de scutirea totală de obligații fiscale. În hrisovul din 7 februarie 1741, se întâlnește in nuce reforma fiscală, care avea să fie elaborată și aplicată în domnia moldoveană (1741-1744) a lui Constantin Mavrocordat.
Succesul măsurilor fiscale nu putea fi asigurat fără eliminarea celorlalte cauze generatoare de abuzuri ale dregătorilor și — pe cale de consecință — de nemulțumiri în rândurile populației, în primul rând rurale. Pentru a pune capăt frecventelor deplasări în Capitală ale țăranilor interesați a-și cere dreptatea de la Divanul domnesc, Constantin Mavrocordat a numit boieri ispravnici la toate județele pentru a judeca pricinile locuitorilor și a veghea ca aparatul fiscal să nu-i împovăreze pe contribuabili.
În același timp, spre a curma practicile obișnuite ale înavuțirii pe seama locuitorilor, domnul a introdus salarizarea dregătorilor și slujbașilor, pas însemnat pe calea modernizării aparatului de stat, ca și a instituirii unei relații de dependență între dregătorul-salariat și autoritatea centrală, care îl numește și îl plătește.
Alte prevederi ale aceluiași hrisov (de pildă, desființarea închisorilor de pe lângă protopopiile de județ) vizau eliminarea unor practici și instituții anacronice și afirmarea autorității statului.
Constantin Mavrocordat a dorit să dea un larg răsunet amplei reglementări cuprinse în hrisov și i-a asigurat publicarea, sub titlul de „Constituție” în cunoscutul periodic francez „Mercure de France”. În termeni actuali, s-ar putea spune că domnul a întreprins o reușită acțiune de „imagine”, prezentându-se opiniei publice internaționale ca un cârmuitor luminat, călăuzit de grija pentru bunăstarea supușilor săi. În forme incipiente și modeste (determinate de poziția sa), Constantin Mavrocordat anticipa practica „despoților luminați” (Frederic al II-lea, Ecaterina cea Mare) de a-și face publicitate prin cultivarea relațiilor cu filozofii de renume ai epocii, precum Voltaire, Diderot etc.
Reforma fiscală. Principiul de bază al reformei fiscale a fost Rupta – o înțelegere încheiată de vistierie cu un grup de contribuabili, prin care se stabilea cuantumul dării ce urmau să o plătească și termenele de achitare.
În Moldova și Țara Românească, fiscalitatea a fost apăsătoare nu numai prin mărimea sumelor stoarse de la contribuabili, ci și prin totala instabilitate a dărilor: nici un contribuabil nu știa dacă și-a încheiat socotelile cu vistieria întrucât, în orice moment – în funcție de exigențele Porții sau de interesele domnului – putea să apară o dare nouă. Rupta, elimina acest mare inconvenient, care, după însăși mărturia celor fugiți din țară din cauza fiscalității, era principalul motiv al strămutării lor.
Generalizarea ruptei a însemnat că de acest regim — dare cu cuantum fix și termen de achitare precise — urmau să beneficieze întreaga masă de contribuabili. Totodată pentru a înlătura o practică deosebit de oneroasă, era abolită solidaritatea fiscală în limitele satului, ca unitate de impunere, practică în virtutea căreia, în cazul fugii unui sătean, darea lui era percepută de la ceilalți locuitori.
A doua componentă a reformei fiscale a fost stabilirea unei riguroase evidențe a contribuabililor. Dacă aceștia din urmă reproșau vistieriei instabilitatea regimului fiscal, la rândul ei, vistieria era în dificultate de a stabili „domiciliul fiscal” al contribuabililor, ca urmare a strămutărilor, evaziunii și dobândirii protecției – evident, răscumpărată – a diverselor persoane influente (boieri, egumeni, slujbași etc). Fiecare contribuabil a primit un adevărat „buletin de identitate” fiscală – „pecete… pe fața lui”, un document care atesta calitatea de contribuabil și cuprindea semnalmentele sale fizice -, apoi a urmat o verificare minuțioasă „cercătura” adevărată vânătoare de evazioniști. Evidența riguroasă a contribuabililor răspundea, deopotrivă, nevoilor pecuniare ale domniei (satisfacerea obligațiilor bănești către Poartă și veniturile țării și ale domnului), cât și introducerii unor metode moderne în strângerea dărilor.
A treia componentă a reformei fiscale a fost considerabila restrângere a diverselor categorii de privilegiați fiscali. A-i „da în dare cu țara” era un obiectiv care se integra strădaniei domniei de a spori numărul de contribuabili.
Prima categorie de acest fel spre care s-a îndreptat „valul nimicitor” al reformei au fost poslușnicii, adică țăranii aflați în „ascultare” de egumeni sau boieri și care, în schimbul scutirii totale sau parțiale de dări, prestau acestora diverse servicii.
Confruntat cu nemulțumirea puternică a posesorilor de poslușnici, domnul s-a văzut constrâns să facă o concesie prin acordarea de scutelnici (țărani scutiți de dări), al căror număr varia în funcție de rangul boieresc. Scutelnicii erau în număr mai redus decât poslușnicii: de aici avantajul vistieriei de a avea mai mulți contribuabili.
Au urmat restrângerea sau abolirea celorlaltor categorii de privilegiați, a căror listă o dă Mihai Cantacuzino: „El (domnul) a împuținat slujitorii, spătărașii, agiașii, armășeii, aprozii, icioglanii și pe cei suprimați i-a dat la dare cu țara. Asemine a făcut și cu slujitorii căpitanilor din afară. Pe sătenii sărtărei, vistierași, roșii, păhărnicei, postelnici, vizitii, comișei, spâtărei, i-a dat pe toți la dare cu țara”.
Acestei reduceri masive de categorii cu privilegii fiscale îi aparține și ceea ce a fost considerat de la N. Bălcescu încoace drept „lichidarea” oștii țării. În realitate, reducerea la minimum a forțelor militare s-a integrat unei orientări mult mai vechi, determinate de dorința Porții otomane de a elimina factorii de risc, reprezentați de oștile Țărilor Române, ai căror domni puteau deveni oricând „haini”.
Restrângerea categoriilor militare a avut însă, în cazul lui Constantin Mavrocordat, mai mult caracterul unei măsuri fiscale și nu politice. Inutilitatea militară a acestor privilegiați era o rațiune convingătoare pentru împuținarea lor.
De scutiri au continuat să beneficieze boierii, mănăstirile și clerul. Dezarmarea ostilității elitei politice față de schimbările aduse de reforme și fixarea unui statut riguros care să elimine posibilitatea sustragerii de la obligațiile fiscale au stat la baza creării celor două categorii de boieri: în Moldova cei de treapta întâi (de la marele logofăt la treti logofăt) și mazilii; Noțiunea “mazil” se referea nu la toți boierii, care-și pierduseră dregătoriile, ci numai la acei “care nici ei, nici rudele lor n-au avut dregătorii mai sus de logofătul al treilea” . În Țara Românească: veliții (marii boieri) cu neamurile (urmașii) lor și boierii mici (mazilii). Prima categorie și urmașii lor beneficiau de scutirea totală de dări; cei din a doua erau obligați la o dare personală, dar scutiți de alte contribuții, precum vinăriciul, dijmăritul etc.
În concepția domnului fixarea statutului nobilimii ar fi echivalat cu ceea ce la Veneția a fost închiderea „Cărții de Aur", cu deosebirea că Mavrocordat era preocupat ca nimeni să nu mai poată pătrunde în categoriile scutite de dări sau cu dări reduse.
Ilustrativă, din acest punct de vedere, a fost verificarea severă a preoților (unii erau analfabeți!) pentru ca nici un cleric, lipsit de pregătirea necesară activității pastorale, să nu beneficieze de scutirile acordate clerului.
Reforma socială. Măsurile luate de Constantin Mavrocordat în sfera relațiilor agrare a urmărit două obiective fundamentale: eliminarea autorității senioriale exercitate de boieri și egumeni asupra țăranilor șerbi și uniformizarea regimului de obligații față de stăpânii de domenii — laici și ecleziastici — pentru a suprima astfel una din cauzele deplasării țăranilor: deosebirile de îndatoriri de la o moșie la alta.
De aceea, concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins și o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităților acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viața socială a țării. În primul rând, a fost unificată și subordonată și mai mult puterii centrale administrația ținuturilor. În fruntea fiecărui ținut erau numiți câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcții administrative, fiscale și judiciare. Aceștia, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moșie și să judece țăranii dependenți. La dispoziția ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan.
Până la reformele mavrocordătești, pe domeniile boierilor și mănăstirilor existau două categorii de țărani: șerbii, numiți rumâni în Țara Românească și vecini în Moldova, obligați să execute oricând, orice poruncă a stăpânului lor, aflându-se astfel sub regimul muncii nereglementate. între ei și domn se așeza bariera autorității senioriale: erau, în fapt, oamenii boierului sau ai egumenului și nu se puteau plânge împotriva stăpânilor lor decât dacă negau servitutea lor corporală, altfel spus, contestau că sunt rumâni sau vecini.
A doua categorie de populație domanială era alcătuită din oamenii cu învoială. Liberi din punct de vedere juridic, ei stabileau o înțelegere cu stăpânul moșiei pe care se așezau, in privința obligațiilor în muncă (zile de clacă), produse și bani.
Încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea se constată tendințe contradictorii în atitudinea stăpânilor de moșii față de cele două categorii de țărani, în unele cazuri, oamenii liberi cu învoială, care stăteau o perioadă îndelungată pe moșie, erau trecuți în rândurile șerbilor. În altele, mai rare, stăpânii acceptau să fixeze în învoieli obligațiile în muncă ale țăranilor șerbi.
Constantin Mavrocordat a voit un țăran liber din punct de vedere juridic, având un regim de obligații fixat de domnie.
În Țara Românească, reforma socială s-a realizat în trei etape; acțiunea domnului a fost precipitată de criza demo-fiscală, provocată de rapacitatea lui Mihai Racoviță și a beneficiat de concursul lui Neofit, mitropolitul Țării Românești. La 26 octombrie 1745, printr-un așezământ tipărit și difuzat în țară, s-a hotărât ca toți cei fugiți care se reîntorceau la casele lor să beneficieze de un șir de avantaje fiscale (scutiri pe șase luni de dări, apoi regim de ruptoare).
Câteva luni mai târziu, la 1 martie 1746, într-o adunare a clerului și boierilor, domnul decidea ca orice rumân fugit, care se înapoiază în țară, să devină om liber.
Pentru a da elitei un exemplu, mitropolitul Țării Românești, Neofit, a eliberat, la 15 martie 1746, pe rumânii mitropoliei și – drept compensație – a cumpărat cu banii săi moșia Pătroaia.
Boierii nu par a fi fost impresionați de aceste gesturi, în timp ce hotărârea din 1 martie îi determina pe rumâni să fugă temporar din țară pentru ca, întorcându-se, să devină liberi. Folosind ca mijloc de presiune depopularea domeniilor și argumentele de ordin etico-teologic, Constantin Mavrocordat a convocat, la 5 august 1746, o mare adunare a clerului și boierilor în care rumânia a făcut obiectul unei condamnări canonice – un creștin nu poate ține în robie pe fratele său – care a echivalat cu abolirea ei. Stăpânii de moșii erau invitați să-i elibereze pe rumâni pentru folosul său sufletesc, urmând ca acei care nu doreau să o facă, să primească o răscumpărare de zece taleri.
În preambulul actului boierii încercau să confere hotărârii un sens uman, cu conotații religioase, artătând că rumânia nu este de nici un folos, ci și de mare pagubă sufletului creștinescu și de mare pagubă sufletului nostru, iar desființarea sa ar fi mai mult pentru ușurarea sufletelor noastre și a părinților, a moșilor și strămoșilor…
Boierii precizau că moșteniseră acest vechiu si rau obiceiu al rumâniei, carele de la mosii si stramosii nostrii pana astazi au ramas asupra capului nostru, cu intenția desigur de a se dezvinovăți în ochii contemporanilor. În continuare stabileau că măsura se aplică pentru rumânii ce i-am avut până acum la stăpânirea noastră, fiind vânduți cu moșiile lor den vremile cele vechi la strămoșii noștrii, adăugând că ori la cine den neamul boierescu sau la mănăstiri vor fi rumâni cu moșiile lor , interveneau cu o formulă restrictivă în sensul că moșiile să rămână la stăpânirea noastră să le stăpânim cum și până acum…În consecință stăpânii de moșii își păstrau în continuare privilegiul de a deține pământul, țăranii eliberați neavând decât dreptul de a-l munci.
Actul amintea și posibilitatea că unii proprietari nu vor fi de acord cu această măsură, de aceea consemna care dintre noi va vrea den bună voița lui ca să-i iarte pentru a sa pomenire, bine va face; iar de nu va vrea(…)să aibă a face acei rumâni cum vor putea… Oricare ar fi fost varianta, rumânii eliberați aveau obligația să dea bani de fieștecare cap câte taleri zece și să se răscumpere și, și cu voe de va fi stăpânului său și fără voe, ei să facă bani și să-i dea la stăpânul său..
Se consemna și soluția în cazul împotrivirii stăpânilor de moșii și a refuzului de a primi plata răscumpărării…și nevrându să-i priimească , va veni de va face jalbă la divan, dar nu li se oferea nici o garanție juridică de soluționare, totul rămânând în continuare la discreția divanelor de judecată, care, după cum se știe, erau constituite din marii boieri.
Actul era contrasemnat de 64 de boieri mari și mici, dar și de către reprezentanții bisericii, direct interesați în noua formă de stăpânire a pământului și de exercitare a obligațiilor de clacă.
În urma hotărârii din 5 august 1746, foștii rumâni au fost asimilați oamenilor liberi cu învoială și au intrat sub regimul celor 12 zile de clacă, stabilite prin două așezăminte ale lui Mavrocordat din 1744-1745.
Dacă rumânia a sfârșit prin a dispărea scurt timp după condamnarea ei canonică, uniformizarea regimului de obligații țărănești față de stăpânii de moșii nu a fost obținută. Interesați să asigure și să sporească „inventarul uman” al moșiilor lor, boierii și egumenii încercau să atragă țăranii, acceptând prestarea unui număr de zile de clacă inferior celui stabilit de domn. În Moldova, abolirea veciniei a întâmpinat o rezistență mult mai puternică decât a rumâniei în Țara Românească. Boierii moldoveni se obișnuiseră să-i asimileze pe vecini cu robi țigani; nu exista aici nici o situație de criză demo-fiscală, ca aceea de la sud de Milcov. în aceste condiții, Constantin Mavrocordat nu a putut obține nici măcar o condamnare canonică a veciniei.
Adunarea clerului și a boierimii, convocată de domn, a condamnat ca abuz asimilarea vecinilor cu robii țigani și a definit condiția celor dintâi, statuând că „vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu nume de robi", că sunt săteni care nu au voie să-și părăsească satul și sunt obligați să presteze o clacă de 24 zile pe an.
Hotărârea din 6 aprilie 1749 menținea, așadar, vecinia ca și deosebirea între obligațiile oamenilor liberi la o clacă de 12 zile pe an și cea a vecinilor cu un cuantum dublu.
Pentru stăpânii de moșii, această măsură s-a dovedit contraproductivă prin tensiunile apărute între cele două categorii de țărani, astfel că, în cele din urmă, prin așezământul lui Grigore Ghica din 1 ianuarie 1766, s-a stabilit un regim uniform de 12 zile de clacă pe an, dar, pentru a se da satisfacție stăpânilor de moșii, a fost introdusă și norma de muncă zilnică (nart), care nu putea fi executată însă într-o singură zi.
Reformele administrativă și judecătorească. Reorganizarea sistemului fiscal și măsurile în sfera relațiilor agrare — țintind și una și cealaltă la stabilitatea și creșterea masei de contribuabili — nu puteau avea succes dacă nu erau completate de așezarea pe noi baze a organizării administrative și judecătorești.
Concepția despre stat a lui Constantin Mavrocordat, astfel cum ea se desprinde din politica sa de reformă, a fost aceea a unui monarh centralizator, care a vrut să elimine orice jurisdicție privată și să-și trimită reprezentanții la nivel local. Ispravnicii de județ aveau de îndeplinit această funcție. învestiți cu largi atribuții administrative și judecătorești, ei trebuiau să vegheze — câte doi în fiecare județ (ținut) — la aplicarea strictă a deciziilor domnești și să-l informeze pe domn asupra celor petrecute în aria lor de competență instituțională și teritorială. Au fost desemnați judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceștia se număra și cronicarul Ion Neculce.
Pentru Constantin Mavrocordat, justiția era un mijloc de a dovedi țăranului – în ipostaza de contribuabil, în primul rând – că în orice împrejurare își poate cere dreptatea până la domn: „Ușile divanului era dișchisă și multă vorbă cu prostime ave – scria Pseudo-Enache Kogălniceanu – cât atâta le didesă obraz cât nu pute nime din boieri ca să zică măcar cât de puțin lucru vreunui țăran, că îndată striga la vodă și pentru un lucru de nimica a unui țăran cât de prost, face pe un boeri mari mascara îl și închide". Funcționarii, numiți de domn și plătiți din bugetul statului, erau obligați să informeze regulat domnia despre activitatea lor. Informația trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când marele căpitan de Soroca trimisese domnului o adresare în limba greacă, acesta i-a reproșat: “Să-ț cauți logofătul să ne scrii rumânește. Să nu ne mai scrii grecește”.
Atitudinea demofilă a lui Constantin Mavrocordat se explică prin rațiuni pragmatice, de ordin fiscal, dar ea a fost cu siguranță determinată și de profundul sentiment religios al domnului, care îl făcea să condamne injustiția și să vină în sprijinul aproapelui.
Apropierea judecătorului de împricinat, prin împărțirea dreptății în fiecare capitală de județ/ținut, a făcut ca divanul domnesc să devină o instanță de apel. În același timp, domnul a modernizat procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor în dublu posibilitatea de înlocuire.
Atenția acordată fixării în scris a dispozițiilor domnești se reflectă în voluminoasa condică de porunci a domnului (Moldova, 1741—1742), reflex de excepțională însemnătate a efortului lui Constantin Mavrocordat de a crea o administrație și justiție moderne.
Deși reprezentant al Porții și grec de neam, Constantin Mavrocordat a promovat limba română în administrație, așa cum se poate observa din iritarea cu care 1-a admonestat pe pârcălabul de Galați, când acesta i-a scris, în două rânduri, în grecește: „să nu mai scrii grecește, ce românește să ne scrii”.
În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenție și bisericii. Printr-o dispoziție domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neștiutoare de carte, aceleași dispoziții interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ținut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemnițați. Constantin Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de țară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească. Ținând cont de nemulțumirea călugărilor față de activitatea egumenilor numiți de mitropolie din rândul grecilor fanarioți, domnul a emis o dispoziție privind alegerea pe viață a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.
La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, Constantin Mavrocordat a convocat Marea Adunare a țării. Despre desfășurarea Adunării aflăm din Așezământul de dezrobire și din relatările cronicarului Pseudo- Enache Kogălniceanu. Conform Așezământului se stabilea statutul vecinilor în comparație cu țăranii slobozi așezați pe moșii boierești și mănăstirești.
Boierii au fost nevoiți să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii țigani, promițând că pe viitor vecinii vor fi considerați “săteni megieși fără moșie”. S-a mai convenit “ca tunci când se va vinde moșie oamenii să nu se vânză” Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor țărani, “ci ca niște săteni ai satelor în sat să rămână”. Afirmația privitoare la rămânerea în sat nu se referea la moșia stăpânului, ci era o obligație fiscală a tuturor categoriilor de țărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără încuviințarea domniei.
Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reușit să capete încuviințarea domnului ca foștii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an.
Legislația agrară a avut drept scop asigurarea solvabilității țăranilor la prestarea dărilor către stat. Scopul primordial al statului a fost mobilizarea resurselor țării în vederea îndeplinirii cerințelor Porții. Aceasta a constituit cauza principală de ce Poarta a susținut aceste reforme.
Politica internă promovată de Constantin Mavrocordat a fost realizată prin metode caracteristice absolutismului luminat și a avut un efect modernizator, cu consecințe pozitive în perioada care a urmat.
II.2 Manualele de legi ale lui Mihail Fotino
Manualele de legi ale lui Mihail Fotino au fost alcătuite intr-o perioadă de 12 ani. Devenit juristul oficial a lui Ștefan Racoviță (1764- 1765), marele gramatic Mihail Fotino din Hios colaborează la redactarea unui hrisov încă din 30 iulie 1764.
Tot el întocmește și un mic cod de dispoziții domnești în care au intrat dispoziții ale unor hrisoave deja în vigoare. Munca lui se concretizează în anul în 1765 odată cu apariția unui Manual (devenit în 1766, „Antologie de legi împărătești și de canoane bisericești”) care nu era altceva decât un extras sistematizat de norme din Basilicale, dar și din alte surse bizantine (Legiuirea Iui Justinian, novele lui Leon al Vl-lea, texte de drept canonic, legi agrare și militare). împărțit în trei tomuri, manualul cuprinde reglementări de drept public, civil, procesual, penal, agrar, militar și canonic. S-a spus despre această culegere că aparține deopotrivă trecutului, dar și viitorului. Trecutului, deoarece: așează pe același suport norme de drept laic și canonic; este redactat într-o limbă străină de cea a poporului; îmbracă mai degrabă forma unei „cărți de învățătură” a dreptului decât pe cea a unui cod în sensul modern al acestei noțiuni.
Toate acestea califică Manualul lui Fotino ca o ultimă afirmare a bizantinismului juridic în principate. Totuși, același Manual prevestește etapa următoare – a codificării propriu-zise – prin: forma scrisă; sistematizarea normelor cuprinse pe ramuri ale dreptului; prelucrarea și adaptarea textelor bizantine preluate; recunoașterea principiului că obiceiul juridic trebuie receptat și întărit în forme de drept scris; afirmarea caracterului real de comandament al legii; supunerea „legilor împărătești”, până atunci obligatorii eo ipso, la o „aprobare” din partea organului legislativ intern.
La finele anului 1777, Fotino avea redactat un nou „Manual de legi”, pe alte baze decât cele din 1765 și 1766. Noua lucrare nu mai are o parte canonică, deosebită de cea civilă, ci apare ca un cod laic. Ea se divide în 7 cărți:
Cartea I: „Despre domni și dregători și slujbașii lor”;
Cartea a Il-a: „Legi despre fisc, adică vistierie, din Basilicale”;
Cartea a IlI-a: „Legi agrare din Basilicale și din dispozițiile agrare ale marelui Iustinian”;
Cartea a IV-a: „Obiceiurile locale ale Principatului Țării Românești”;
Cartea a V-a: „Despre modificări și construcții noi”;
Cartea a Vl-a: „Despre vinovați”;
Cartea a Vll-a: „Legi militare”.
O scurtă prefață a cărții a IV-a expune concepția lui Fotino despre obicei, arătând că „legea este obicei scris, iar obiceiul lege nescrisă”. O regulă juridică nescrisă dobândește caracter de cutumă atunci când a fost aplicată de „repetate ori la judecată…și când are temei adevărat și drept”, fiind respectată spre „folosul țării”. Interesantă este împărțirea pe care Fotino o face legilor; el găsește că „dintre legi, unele sunt firești (dreptul natural), altele [sunt] ale popoarelor, [iar] altele civile”. Legiuirile firești sun’ acelea „care se aplică tuturor oamenilor și animalelor de pe pământ și din aer și din apă”. Legiuirile popoarelor sunt acelea concepute „pentru toți oamenii care vor să ducă o viață cugetătoare” și de către aceștia. în sfârșit, legiuirile civile, locale sau folositoare au rolul de a „îndestula nevoia locului”.
Destinul Manualului lui Mihail Fotino nu a fost unul prea fericit. Acest manual nu a fost niciodată perceput de către instanțele vremii ca o autentică pravilă – lege impersonală și de nemijlocită aplicare într-un stat – ci cel mult ca un tratat aprobat de domnie pentru uzul judecătorilor și împricinaților. O situație tipică unui sistem de drept feudal.
II.3 Pravilniceasca Condică
Cea mai veche dintre pravilele apărute până în prezent în colecția izvoarelor vechiului drept românesc scris este Pravilniceasca Condicii sau Mica rânduială juridică din 1780, care s-a aplicat în Țara Românească. Ediția critică apărută în 1957 cuprinde atât textul românesc cât și textul grecesc al acestei pravile. Până la ediția de față, această legiuire a fost tipărită de șapte ori.
Ediția oficială din 1780, tipărită în grecește și românește, a fost tipărită în 1841 de către C.N. Brăiloiu. Acesta a publicat In 1867 o nouă ediție, dar numai cu textul românesc. Tot numai în limba română au apărut atât ediția din 1875 publicată de I. M. Bujoreanu, cât și ediția din 1907 publicată de C. Hamangiu. în 1930 St. Gr. Berechet a publicat atât textul grecesc, cât și textul românesc al pravilei. Tot astfel a procedat și savantul grec P.I. Zepos în ediția sa publicată la Atena, în 1936.
Cu excepția ediției lui Zepos, toate celelalte ediții ale acestei pravile sunt pline de erori și ca atare sunt neutilizabile pentru cercetările științifice.
Alcătuitorii ediției critice apărute in Editura Academiei R.P.R. au luat ca texte de bază pe cele cuprinse în ediția oficială din 1780. Figurează în aparatul critic atât pentru textul românesc cât și pentru textul grecesc deosebirile aflate în următoarele manuscrise :
a) manuscrisul de sub cota 685 din Arhivele Statului București,
b) manuscrisul de sub cota 93 (fondul românesc) din Biblioteca Academiei R.P.R.,
c) manuscrisul de sub cola 114 din Biblioteca Universității din Iași,
d) manuscrisul grecesc aflat in biblioteca personală a lui Theodor Ipsilanti din Atena, folosit după indicațiile date de P. I. Zepos în ediția sa.
Pe lângă textul românesc și grecesc, lucrarea mai cuprinde în anexe : hrisoave și cărți domnești privitoare la alcătuirea, promulgarea, aplicarea, modificarea și interpretarea pravilei, unele extrase din jurisprudență, indicații bibliografice, un indice cronologic al documentelor din anexe, un indice de materii, un indice al termenilor grecești, un indice de cuvinte. Lucrarea este însoțită de opt fotocopii cu extrase din manuscrisele pravilei. Se Încheie cu rezumate în limbile rusă și franceză.
Pravilniceasca Condică din 1780 este o legiuire bazată îndeosebi pe izvoare bizantine și pe unele obiceiuri juridice ale Țării Românești din secolul al XVIII-lea. Ea oglindește perioada de trecere de la relațiile feudale la relațiile capitaliste din Țara Românească. Studiul introductiv al prezentei ediții pune in lumină acest caracter al pravilei.
Pravilniceasca Condică a fost alcătuită din porunca domnitorului Alexandru Ipsilanti pentru că „mai multă defăimare nu poate fi la un norod.decât a viețui fără de pravili,…să nu aibă pravili sau să nu urmeze după pravili”. în epoca respectivă, se pare că mai era în vigoare îndreptarea legii a lui Matei Basarab, însă se găsea destul de greu, iar aplicarea ei era sporadică. Motivele pentru care Ipsilanti a dispus alcătuirea unei pravile au stat la vremea aceea în neajunsurile determinate de lipsa de certitudine a cutumelor, precum și de conflictele ce se iveau în soluționarea unor pricini, între diversele izvoare de drept folosite.
Elaborarea noii legiuiri s-a bucurat de concursul mai multor specialiști, între care nu putem omite pe cel a lui Ienachiță Văcărescu, Ștefan Raicevici ori Ioseph Sulzer.
Deși a fost alcătuită în 1775, Pravilniceasca Condică a fost promulgată abia în 1780. Această amânare se explică prin opoziția Porții otomane, care socotea că țările române nu aveau dreptul să-și facă legi fără aprobarea ei. Sub presiunea Rusiei, care prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi căpătase dreptul de a interveni în favoarea țărilor române, Turcia a trebuit să cedeze și astfel publicarea pravilei a devenit posibilă în 1780.
Izvoarele folosite la redactarea acestei legiuiri au fost: obiceiul pământului, sursele bizantine, doctrina juridică modernă, ai cărei exponenți la acea vreme erau Montesquieu și Beccaria, dar și jurisprudența „din jălbi…și pricini ce…toate zilele să aduc la auzul” celor care împărțeau dreptatea. Dispozițiile sale reglementau aspecte privind organizarea instanțelor, procedura de judecată, organizarea administrativă, unele probleme de drept civil și raporturile dintre boieri și țărani.
Cuprinsul pravilei are un pronunțat caracter de clasă. Sunt menținute privilegiile clasei feudale, dar unele dispoziții sunt destinate să înlesnească formarea relațiilor capitaliste. Pravila s-a plicat până la 1 septembrie 1818, când a intrat în vigoare Legiuirea Caragea. Pentru dispozițiile ce n-au fost abrogate prin Legiuirea Caragea, Pravilniceasca Condică a mai fost aplicată până la 1 decembrie 1865, când a fost abrogată expres prin Codul civil.
II.4 Sobornicescul Hrisov
Sobornicescul Hrisov din 1785, completat cu modificările introduse în 1835 și 1839, este un important act normativ ce s-a aplicat în Moldova, cuprinzind reglementări privitoare la dreptul de protimisis în materia bunurilor mobiliare și la căsătoriile dintre țigani și moldoveni, adică dintre robi și oameni liberi. Denumirea de „Sobornicesc” se explică prin faptul că acest act legislativ a fost întocmit de către Soborul Sfatului de Obște.
Structural, Sobornicescul Hrisov cuprinde 15 articole, împărțite în două părți; partea I cuprinde dispoziții referitoare la danii de moșii, vii case, locuri de casă, livezi, pentru care urma să se aplice dreptul de protimisis și prin care urmau să fie apărați răzeșii de vânzările către străinii de obște; partea a H-a cuprinde rânduieli privitoare la țigani, menite să le îmbunătățească situația socială. Izvoarele folosite la alcătuirea acestei legiuiri au fost: „vechile și bunele obiceiuri”, „pravilele împărătești”, precum și jurisprudența vremii, izvorâtă „din necontenitele pricini de judecată ce sunt… toată ziua la Divan". Prea puține date ne sunt oferite cu privire la cine anume a lucrat la întocmirea Hrisovului, însă probabil că la dispoziția Sfatului de Obște au fost câțiva oameni cu pregătire în materie de drept și cărora nu le era străină nici jurisprudența timpului.
Dreptul de protimisis impiedica pătrunderea străinilor în proprietățile răzeșeștl prin acte de vânzare-cumpărare, deoarece, pentru a vinde pământurile lor, răzeșii erau obligați să întiințeze rudele și proprietarii în devălmășie care aveau din vechime un drept de preemțiune. Pentru a ocoli dreptul de preemțiune al rudelor și al coproprietarilor, feudalii și mai ales elementele străine practicau achizițiile deghizate sub forma daniilor. Bogații ademeneau pe săraci să le cedeze pământurile prin acte de danie.
Sobornicescul Hrisov a interzis eludarea dreptului de protimisis prin acte de danie. Boierii pământeni au sprijinit această măsură spre a se apăra ei înșiși împotriva acaparatorilor străini, dar domnia reprezentată prin fanarioți a urmărit să apere mai cu seamă mica proprietate împotriva marii proprietăți acaparatoare.
Pe lângă textul hrisovului, ediția critică cuprinde anaforalele și documentele privitoare la elaborarea și aplicarea măsurilor cuprinse în hrisov extrase din jurisprudență, indicații bibliografice, indici de materii și de cuvinte, un număr de 11 facsimile, precum și rezumatele în limbile rusă și franceză.
Hrisovul nu a fost abrogat deși prin intrarea în vigoare a Codului Calimach. Mai mult, aplicarea sa continuă și după intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, împrejurare atestată de faptul că în anul 1839 o comisie însărcinată cu revizuirea Sobornicescului Hrisov îl încunoștințează pe domnitor că a identificat trei texte care dovedesc „contrarietate cu legiuirile Condicii Țivile…a Organicescului Reglement și cu însăși fireștile dreptăți”.
De-a lungul timpului, Sobornicescul Hrisov a suferit multiple modificări, una dintre acestea – cea din 1839 – relevând înainte de orice faptul că dreptul românesc părăsea lent dar ireversibil influența greacă, oferindu-se în schimb celei franceze. Va fi definitiv abrogat la 1 decembrie 1865, odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod civil.
CAPITOUL III
LEGIUIRILE SECOLULUI XIX PÂNĂ LA REGULAMENTUL ORGANIC
În urma păcii de la Kuciuk-Kainardji, dominația otomană asupra țărilor române a slăbit ca intensitate, crescând în schimb influența Rusiei ca putere protectoare. Față de inconvenientele decurgând din durata foartă scurtă a domniilor fanariote s-a stabilit ca durata domniei este de 7 ani.
Printr-un hatișerif dat de sultan în 1802 a fost organizat un sistem de garanții cu sprijinul Rusiei care dobândise dreptul de a constata abuzurile domnilor, dreptul de intercesiune în favoarea țărilor romane și a Bisericii Ortodoxe sub pretextul apărării creștinismului.
Uzând de aceste prerogative, Rusia a silit Turcia să treacă de la simplă recunoaștere a drepturilor țărilor romane la respectarea lor efectivă, ceea ce a creat o mai mare stabilitate politică și o întărire a poziției domnitorilor români.
Domnul are în această perioadă o serie de atribuții legislative: întărește prin hrisov domnesc pravilele, stabilește importanta diferitelor izvoare de drept, aprobă aplicarea obiceiurilor; administrative: numește și revocă dregătorii; atribuțiile sale judiciare au fost drastic îngrădite ca urmare a organizării instanțelor într-un sistem judiciar modern.
Divanul Domnesc – numărul membrilor se restrânge, el fiind alcătuit numai din boieri veliți, însă atunci când se luau decizii de importanță mai mare pentru țara domnul convocă un organ cu o competentă mai largă numit Sfatul de Obște al Țării în care intrau și reprezentanți ai clerului.
Divanul avea: competența legislativă, în sensul aprobării actelor domnului, inclusiv a celor cu caracter normativ; competența administrativă: asigurarea aplicării unor norme de drept și de a organiza unele servicii publice; atribuții judiciare sporite, iar prin hatișeriful din 1802 consultarea divanului devine obligatorie pentru domn în materia fixării și repartizării impozitelor. În această perioadă se înființează și un organ de stat nou la nivel central, denumit Epitropia Obștirilor, care avea atribuții administrative în domeniul învățământului, sănătății, industriei, comerțului și lucrărilor publice.
În privința dregătoriilor și în cea de-a doua perioadă a regimului fanariot, aparatul de stat cunoaște o extindere, fie prin sistemul dublării și triplării dregătoriilor existente, fie prin sistemul creării altora noi.
Unii domni fanarioți în dorința procurării de venituri procedau la vânzarea silită a caftanelor de boierie (slujbelor).
Se întreprind o serie de reforme pentru modernizarea sistemului fiscal, activitatea financiară fiind condusă de marele vistiernic care centraliza situația veniturilor și domnul țării.
Contribuabilii se împărțeau în 2 categorii: bresle și birnici. Breslele beneficiau de un regim fiscal mai avantajos în timp ce birnicii în categoria cărora intrau și țăranii clacași erau supuși la plata tuturor dărilor. Veniturile slujbașilor proveneau dintr-un fond special numit: casa.
Se separă vistieria țării de cămara domnească. Cămara domnească este alimentată cu venituri provenite din exploatarea minelor și a salinelor și există și o cămară a doamnei care era alimentată din birul pe țigani.
În cea de-a II-a faza a regimului turco-fanariot se fac încercări timide de reorganizare a armatei pământești care fusese desființată, sens în care se înființează în mediul rural miliția pentru asigurarea ordinii și liniștii publice, iar în mediul urban garda orășeneasca.
Mitropolia Țării Românești și Moldovei se afla și în această perioadă sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la Constantinopol, beneficiind de o largă autonomie. Domnul avea autoritate politică asupra Bisericii, numindu-i pe mitropoliți și episcopi.
Se întreprind o serie de încercări de modernizare, unitățile administrației teritoriale rămân:
– județul în Țara Românească împărțit în – plăși(câmpie);
– plaiuri(munte);
– ținutul în Moldova împărțit în ocoale.
Se înființează în capitale unități de poliție aflate în zona centrală în subordinea agiei, iar în zona de periferie în subordinea – spătarului în Țara Românească;
– hatmanului în Moldova.
Legiuirile adoptate în această perioadă sunt în esență feudale, însă prezintă față de cele anterioare particularități, atât sub aspectul conținutului, cât și a formei. ele au la baza izvoare bizantine, însă ponderea acestora nu mai e cea de odinioară pentru că la baza pravilelor adoptate acum stau și codurile burgheze europene. Aceste pravile procedează la o codificare a Legii țării și la o sistematizare a acesteia pe instituții juridice. Tehnica de sistematizare se apropie mult de cea a codurilor burgheze europene.
Se acordă o atenție procedurii de judecată datorită consecințelor tratatului de la Kuciuk-Kainardji. Prin acesta s-a înlăturat monopolul otoman asupra comerțului extern al țărilor romane și din acel moment Tara Românească și Moldova au fost atrase în circuitul economic european.
Consecință a fost dezvoltarea raporturilor cu cetățenii statelor europene, situație în care în ipoteza unui litigiu se punea problema instituției competente să-l soluționeze. Marile puteri europene invocau capitulațiile încheiate cu Imperiul Otoman, potrivit cărora litigiile dintre supușii otomanilor și cetățenii acestor state erau soluționate chiar pe teritoriul Imperiului Otoman de către instituțiile străine, adică de instituțiile țărilor respective, sub justificarea că dreptul musulman este incompatibil cu dreptul european și conține reglementări înapoiate.
De aceea prin legiuirile adoptate în prima parte a secolului al XIX-lea s-a creat un sistem modern de instante și o procedură modernă, compatibile cu cele din statele europene, prin aceasta arătându-se ca țările române nu sunt parte integrantă a Imperiului Otoman, ci sunt tari creștine cu o largă autonomie, dispunând de o procedură modernă, capabilă să soluționeze litigiile potrivit exigentelor statelor europene, context în care regimul capitulațiilor nu își poate găsi aplicabilitate.
Sub aspectul formei, pravilele au fost redactate atât în limba română, cât și în limba neogreacă (greacă modernă).
Pravilistul Toma Carra redactează în Moldova, în anul 1806, prima parte, referitoare la persoane, dintr-un amplu proiect de cod general intitulat Pandecte. Toate aceste lucrări sunt expresia efortului de adaptare a dreptului romano-bizantin la realitățile românești, ușor sesizabil prin încercarea valorificării normelor cutumiare românești. Redactate în limba neogreacă, ele folosesc tradiția bizantină în privința sistematizării și expunerii materialului. Influențe iluministe și primele lucrări de doctrină În primii ani ai secolului al XIX-lea se accentuează influența ideilor juridice din Occident și în spațiul românesc. Monumentele juridice ale dreptului roman erau receptate nu doar pe filieră bizantină, considerată a fi depășită, ci și prin intermediul comentariilor pandectiste ale juriștilor francezi și germani. În consecință, spiritul juridic apusean, iluminist și iusnaturalist își găsește tot mai mulți adepți și în Țările Române. În plus, ecourile mutațiilor politice determinate de Revoluția franceză și de regimul napoleonian au influențat și gândirea politico-juridică. În speranța unei mai largi difuzări a principiilor și cunoștințelor juridice, știința dreptului a început să fie scrisă și în limba română, rezultând primele încercări de construire a unui limbaj juridic modern.
III.1 Manualul juridic al lui Andronache Donici
Instanțele judecătorești din cuprinsul Moldovei, la începutul secolului al XIX-lea, reclamau existența unui manual juridic complet și actual, care să cuprindă în substanța lui textele de lege și procedurile ce trebuie urmate pentru judecarea dreaptă a pricinilor.
Scarlat Calimach, Domnul de atunci al Moldovei și Veniamin Costache, mitropolitul Moldovei, îl însărcinează pe Andronache Donici să redacteze un asemenea manual. În luna decembrie 1813 aceasta termină, după o muncă îndelungată, lucrarea pe care o întitulează „Adunarea cuprinzătoare în scurt din cărțile împăreștilor pravile, spre înlesnirea celor ce se îndeletnicesc întru învățătura lor, cu trimiterea către cartea, titlul, capul și paragraful împărăteștilor pravile”.
Prof. D. Mototolescu scria despre legiuirea lui Andronache Donici, în anul 1921, următoarele : „Pentru ce a făcut el această pravilă? Pentru a asigura o mai bună dare a dreptății în țara sa și, pentru a înlesni celor ce vor a o dobândi, învățarea științei pravilelor. Ea va folosi mult tinerilor care o vor citi cu luare aminte, ea va fi de mare întrebuințare judecătorului, fără de preget. Dacă într-o pricină judecătorul știe pravila, în ea va găsi cartea, titlul, capul și paragraful din pravilele împărătești. Odată știute acestea, judecătorul își va motiva hotărîrea cu ele. Lucrarea se va folosi de oricine pentru a se apăra în viața sa de strâmbătățile întâmplătoare și a întâmpina vicleșugurile”.
Izvoarele acestui manual juridic sunt legiuirile bizantine, legiuirile românești anterioare și obiceiul pământului. El cuprinde 42 de capitole, fiecare cu mai multe paragrafe.
Capitolul I, întitulat „Despre pravile”, cuprinde 17 paragrafe, în care sunt definite: pravila, dreptatea și strâmbătatea, obiceiul.
Capitolul II, intitulat „Despre judecători”, cuprinde 18 paragrafe în care se prevăd următoarele:
“numai sexul masculin putea fi judecători, etatea de peste douăzeci de ani”.
Judecătorii sunt opriți să ia mită, fiind aspru pedespsiți.
Judecătorii nu trebuie să imite cercetările altora sau să-și însușească hotărîrile judecătorești date în alte cauze. El trebuie să analizeze cazul, și prin audierea martorilor să caute a clarifica faptele, să chibzuiască și să socotească înainte de a pronunța hotărîrea.
Hotărîrea va trebui citită de judecător în fața părților cu glas tare, iar dacă o parte a lipsit, atunci hotărîrea nu i se va aplica.
Capitolul III, intitulat “Despre jăluitor”, Capitolul IV, “Despre pârât” și Capitolul V, “Despre judecăți și apelație” reglementează procedurile de judecată, de intentarea acțiunii civile și penale, competențele teritoriale ale instanțelor, drepturile părîtului.
Capitolul IX, „Despre pricini de lucru” reglementează regimul de dobândire a lucrurilor, astfel:
Lucrurile ce nu au stăpîn, intră direct în stăpînirea primului ocupant.
Dobândirea prin cumpărare, donație, moștenire, zestre.
De stăpînirea lucrurilor atîrnă și dobândirea fructelor.
Deținătorul de bună credință devine proprietar în urma prescripției după 10 ani, cînd ambele părți se află în aceeași localitate, și după 20 ani cînd proprietarul nu este de față, adică nu se află în localitatea deținătorului.
Pentru lucrurile mișcătoare, prescripția de dobândire a proprietății este mai mică, respective de 3 ani.
Capitolul X, “Despre tocmeli”, definește tocmeala sau contractual ca „învoiala între două sau mai multe persoane, cuprinzînd îndatorirea de a face ceva sau de a da lucruri, conform cu bunele moravuri”. Condițiile prevăzute pentru încheierea unei tocmeli sunt voința și consimțămîntul. Voința trebuie să fie liberă, fără constrîngere. Tocmeala are ca rezultat trecerea lucrului din mîna vînzătorului în mîna cumpărătorului”.
Capitolul XI, “Despre vînzări” definește cele două feluri de vînzări: a bunurilor imobile și bunurilor mobile. Se mai face distincție între forma scrisă și forma nescrisă a vînzărilor, precum și obligațiile și drepturile celor două părți (aceea de a preda bunul, de a plăti prețul, de a fi vîndut numai bunul propriu).
Capitolele următoare reglementează: amanetul sau zălogul, contractul de depozit, de schimb, despre învoială, camătă, despre zapise (actele doveditoare).
Capitolul XXII “Despre martori”, definește martorul (“să fie cinstit și vrednic de credință) și ce categorii de persoane nu pot fi martori (femeile, desfrînații, nebunii, sluții, săracii, rudeniile, sluga pentru slugă, tatăl pentru fiu, plastografii. În afacerile civile, martorii sunt citați cu voia lor, fiind interzisă aducerea lor forțată. Martorii erau obligați să depună jurămîntul. Într-un proces se admit două feluri de probe: probe scrise și mărturisirile.
Capitolele XXX-XXXIII , reglementează: logodna, cununia, căsătoria, divorțul, rudenia, darurile de nuntă, zestrea.
În finalul Manualului juridic sunt cuprinse reglementări privitoare la testamente (diate) și procedurile succesorale. Dispozițiile cuprinse în Manualul juridic al lui Andronache Donici s-au aplicat până în anul 1817, cînd a intrat în vigoare Codul Civil al lui Scarlat Calimach. În ceea ce privește redactarea, Donici a întrebuințat o formă clară, precisă, – dar nu prea succintă, care să aibă nevoie de interpretare- ci mai dezvoltată, insă mai ușor de înțeles de cei fară multă pregătire juridică.
Donici a întocmit planul lucrării sale într-un mod deosebit de acela întrebuințat de codurile cunoscute pe atunci. Opera sa nu cuprinde sistematizarea clasică: persoane, bunuri, obligații și contracte, la care se mai adaugă ceva despre acțiuni. Urmărindu-și scopul de a face un manual care să ajute pe justițiabili și pe judecători, autorul a început cu o introducere în materia dreptului, cu indicațiuni privitoare la organizarea judecătorească, cu norme despre valorificarea dreptului în justiție și apoi a intrat în materia dreptului civil propriu – zis.
Andronache Donici a înscris idei foarte înaintate, care apăreau pentru întâia oară într-o lege din Moldova, cum a fost aceea cu privire la interpretarea legilor, recomandînd ca judecătorul să tălmacească, în caz de îndoială, cu bunătate și cu iubire de oameni; să nu caute cum au hotărît alții asemenea pricini, ei însuși să socotească cum să dea hotărîrea. Vorbind despre avocați, cere ca judecătorii să aibă grijă ca nu cumva o parte împricinată să aibă avocați pricepuți și cu experiență, iar cealaltă numai nepricepuți; de asemenea să nu se întâmple înțelegere între avocați pentru „împlinirea dreptății”.
Manualul lui Donici are și meritul de a fi prima lucrare juridică mai cuprinzătoare scrisă în romînește, dacă lăsăm la o parte pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, care sunt în alt gen. Lucrarea are o deosebită valoare științifică, atât prin felul cum sînt așezate materiile despre care tratează, Cât și prin ideile cuprinse în text. Trebuie să semnalăm și sentimentele patriotice arătate în predoslovie.
Acest manual constituie și o foarte însemnată manifestare culturală, într-o vreme cînd se credea de unii că în limba noastră nu s-ar putea exprima rînduieli de drept.
III.2 Codul Calimach
Propunându-și să dea țării o legislație cât mai perfectă, Scarlat Calimach a însărcinat cu această lucrare oameni bine pregătiți , care, pe lîngă cunoașterea dispozițiilor locale, să se ocupe și cu studierea legilor mai noi, apărute în Apusul Europei.
În acest scop, a chemat în Moldova, în anul 1813, pe cunoscutul jurist sas, din Brașov, care semnează Christianns Flechtenmacher Corona Transylvaniae oriundus. Acesta, doctor în drept și filozofie al Universității de la Viena, a fost însărcinat de domnitor ca, împreună cu juristul Anania Cuzanos, să culeagă și să traducă norme din dreptul romano-bizantin, pentru a fi folosită la redactarea noii legiuiri.
În primul rând, avem dovezi sigure despre vasta sa cultură juridică, ceea ce nu se poate afirma, în aceeași măsură, despre ceilalți. Era socotit așa de superior, încât vedem chiar pe Donici, despre care se dusese vestea, cerând consultații de la învățatul sas.
Cât despre Cuzanos, este probabil că și el a avut un rol important, dar mai ales pentru chestiunile în limba grecească , pe care o știa, fără îndoială, mai bine deCât toți. Poate că la redacția textelor, care se știe că sa făcut în grecește, a avut un rol mai mare decât Flechtenmacher. Probabil că mai ales aici era rolul lui și al domnului.
Același lucru l-a făcut Flechtenmacher pentru textele latine, fiind în continuare și traducătorul codului în limba română, ediția din 1823.
În decembrie 1834, Gheorghe Asachi spune că până atunci lucrarea a apărut în două sute exemplare, dintre care 134 au fost date după cererea Logofeției Dreptății, iar 66 au fost depuse la Arhivele Statului. În acest fel a fost tradusă și tipărită cea dintîi ediție românească a Codului Calimach.
Izvoarele Codului Calimach sunt:
Dreptul roman;
Dreptul greco-roman (Basilicalele);
Dreptul Țării;
Digestele;
Institutele;
Unele novele , mai puțin Armenopol;
Codul civil francez; (art. 6 relativ la forma actelor făcute în străinătate, art.260 prin care se acordă mamelor și bunicilor tutela, s-au recunoscut 4 clase de moștenitori. În cap. XV despre sinisfora, raport, în cap.XVI asupra acceptării și lepădării moștenirii, în cap. XVII despre plata datoriilor, în art.1610 referitor la contractul de căsătorie, în art. 1634 privitor la zestre prețuită sau neprețuită, în art. 1636-1637, 1639,1640,1641 referitoare de asemenea la dotă )
Hrisoavele și dezlegările domnitorilor anteriori (Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat, din 1785)
Adunarea de legi a lui Andronache Donici (textele despre sinisfora, tocmeile de la logodnă și casătorie etc.)
Obiceiurile juridice ale poporului român (ceea ce nu s-a pus în măsura cuvenită)
Codul austriac
După o părere foarte răspândită , Codul Calimach este codul austriac. După unii, el este simplă traducere, o copie; după alții, o traducere cu oarecare modificări. Profesorul grec Triandaphylopoulos în savantul său studiu, este de părere că, Codul Calimach este copia a Codului civil general austriac de la 1811, iar acolo unde se vorbește de diviziunea materiei de părți, secțiuni, capitole, titluri marginale, susține că în totalitatea acestora este „une copie fidele du code austrichien”
Însă în hrisovul de la 1 iulie 1817, Domnul spune: „Cu Obștescul nostru Sfat am hotărît ca să se aleagă și să se adune din Cărțile Împărătești cele mai trebuincioase pravile, adăogîndu-se și Obiceiurile din vechime păzite în pământul acesta și alte prefaceri potrivite cu starea de acum”. Iar la aceeași dată în hrisovul de promulgare adaugă: „și la baza pentru aceasta am avut Basilicalele”.
Din aceste hrisoave rezultă că Scarlat Calimach nu a copiat codul austriac sau că l-ar fi întrebuințat ca izvor principal pentru alcătuirea codului său. Dacă Domnul ar fi vrut să ascundă folosirea codului austriac –cum se atribuie – pentru ce ar mai fi pus să i se traducă din 1813 până la 1816, pravilele împărătești? I s-ar atribui prea mult șiretenia de înșela posteritatea. Și totuși n-ar fi scăpat de controlul contemporanilor și al urmașilor.
Consilierul de curte Pavel Svinin, trimis de Ministerul de Externe al Rusiei pentru a face cercetări în Basarabia, arată în răspunsul său de 1 iunie 1816 că Scarlat Calimach a numit în 1815 un comitet ca să adune toate legile și obiceiurile Moldovei în materie civilă și criminală, câte erau în putere de patru secole, cu arătarea ramurii și izvorului lor. „Partea întâia a acestei legislații s-a tipărit acum (1816) la Iași în limba greacă și tot acum se traduce în limba moldovenească”
Într-o notiță din „Telegraful Filologic” , care apărea pe la 1817-1820 în grecește, la Viena, se arată că Vodă Calimach a însărcinat doi boieri mari și pe dascalul de latinește de la Școala domnească, să traducă în limba dacilor legile locului „care întru puțin vor ieși de sub teascuri”. Dacă această lege ar fi fost o copie, s-au avîndul doar ca drept principal, era greu de de admis ca aceasta să nu fi se știut la Viena și să nu se fi arătat în această revistă o astfel de informație de laudă pentru legea împăratuliui.
Mai tîrziu (1824-1825), Petru Manega, născut în Valahia la 1782, doctor în drept de la Paris, a făcut , cu colaborarea baronului Brunov, fost student al Universității de la Leipzing, după cererea autorităților rusești, un proiect de cod civil pentru Basarabia, tipărită la St. Petersburg, după 1914. În discursul preliminar al acestui proiect „Codul Calimach”, spune că este un extras din Basicale și din Armenopol.Deși vorbește de codul francez, nu pomenește nimic de codul austrriac, ceea ce n-ar fi putut trece cu vederea un jurist ca Manega.
Agentul austriac din Iași, Raab, a trimis la 28 august 1818 pentru Biblioteca Curții imperiale-regești un exemplar grecesc. Agentul spune „sunt la fel cu ale noastre, dar au fost păstrate acele dispozițiuni care aici sînt în uz în puterea obiceiurilor ce se aplică”
Celebrul cunoscător al dreptului greco-roman, E.K. Zacharia von Lingenthal, care folosea în studiile sa Codul Calimach ș-il recomandagrecilor ca model pentru noul Stat, nu spune că ar fi copiat sau luat într-o formă oarecare din codul austriac, c-il pune mereu în legătură cu dreptul roman și bizantin, arătînd că se distinge „printr-o codificare simplă și fidelă a legislației bizantine”
Nu se face nici o trimitere la codul austriac pentru completarea sau interpretarea Codului Calimach, deși se vorbește și de codul comercial francez, și nici măcar vreo mențiune despre cel austriac.
Conținutul Codului Calimach
Pentru dritul persoanelor:Cap.1 Pentru driturile ce privesc cătră personalnice însușiri și legături.
Cap.2. Pentru dritul căsătoriei.
Cap.3 Pentru driturile între părinți și fii.
Cap.4 Pentru epitropie și curatorie.
Pentru dritul lucrurilor: Pentru lucruri și împărțirea lor
Pentru realnicile drituri: Cap.1 Pentru stăpînirea lucrurilor
Cap.2 Pentru dritul proprietății sau a vecinicei stăpîniri a lucrurilor
Cap.3 Pentru cîștigarea proprietății lucrurilor prin ocupațiune (apucare).
Cap.4 Pentru dobîndirea proprietății lucrurilor prin sporirea sau adăugire
Cap.5 Pentru cîștigarea prooprietății prin trădare (teslimarisire)
Cap.6 Pentru dritul amanetului
Cap.7Pentru șerbirea lucrurilor (de servitute rerum)
Cap.8. Pentru dritul moștenirii
Cap.9 Pentru voința cea de pe urma îndeobște și pentru testamentturi îndeosebi
Cap.10 Pentru subrînduirea și fideicomis
Cap.11 Pentru legături
Cap.12 Pentru chipurile îngrădiri sau prefaceri ori a oborîrei voinței cei de pe urmă
Cap.13 Pentru moștenirea cea fără testament, (ab intestato)
Cap.14 Pentru legitima și pentru dezmoștenire sau departare din moștenire
Cap.15 Pentru sinisfora (colație, punere la mijloc)
Cap.16 Pentru primirea sau lepădarea moștenirii
Cap.17 Pentru plata datoriilor de moștenire
Cap.18 Pentru împărțirea moștenirii
Cap. 19 Pentru împreună proprietaoa și părtășia (communio) la alte drituri realnice
Pentru personalnice drituri asupra lucrurilor: Cap. 20 Pentru tocmele îndeobște
Cap.21 Pentru dăruire
Cap.22 Pentru tocmala depozitului
Cap.23 Pentru comodatum, adecă împrumutarea unui lucru necheltuitoriu
Cap24 Pentru tocmala împrumutării lucrurilor cheltuitoate
Cap.25 Pentru împuternicirea și alte soiuri de ocîrmuiri a trebilor străine
Cap.26 Pentru contractul schimbului
Cap.27 Pentru contractul cumpărării și vînzării
Cap.28 Pentru tocmala dării și luării în posesie (orîndatorie), darea și luarea în posesie de moștenire și pentru emfitevsis sau bezmen
Cap.29 Pentru năimirea lucrurilor și lucratului
Cap. 30 Pentru contractul tovărășiei averilor
Cap. 31 Pentru tocmelile căsătorești
Cap.32 Pentru zestre
Cap.33 Pentru paraferna sau exoprica
Cap.34 Pentru darul nuntesc, adecă pentru contra zestre și pentru ipovolom (vădăvăritul)
Cap.35 Pentru theritrile și daruri între însosiți
Cap. 36 Pentru tocmala de noroc
Cap. 37 Pentru dritul despăgubirei și a satisfacției
Pentru înmărginirile ce privesc cătră dritul persoanelor dinpreună și a lucrurilor:
Cap.1 Pentru întărirea driturilor și îndatoririlor
Cap.2 Pentru mutarea driturilor și a îndatoririlor
Cap.3 Pentru dezlegarea driturilor șia a îndatoririlor
Cap.4 Pentru uzucapie și prescripție
Anexa I Pentru rînduiala concursului creditorilor
Anexa II Pentru lițitație sau mezat după obiceiul pământului
Este de observat mai întâi că număr de articole între cele doua coduri. Codul Calimach are 2032 articole, iar cel austriac numai 1507, deci o diferență de 525 articole. Împărțirea în titluri și capitole diferă de asemenea. În Codul Calimach sunt mai multe capitole; și aceasta datorită nu atât unei altfel de grupări sau desfaceri de texte, ci faptului că legea moldovenească are părți care lipsesc în codul austriac. Codul Calimach are în partea II secția I, în plus capitole: despre sinisfora, plata datoriilor de moștenire, împărțeala moștenirii. În secția II are în plus patru capitole: despre zestre, parafernă sau exoprica, dar nuntesc, despre teoritre.
Art.1, definiția legii din Codul Calimach, lipsește în codul austriac. Dispoziția din art.6 referitoare la forma actelor făcute în țara străină, nu este în codul austriac. Art.12, de asemenea nu se află în acel cod. Art.13-14, care se ocupă de obiceiuri, diferă cu totul de cel austriac. Art.18-24, diferă de textul codului austriac. Art. 27 menține robia care este interzisă în codul austriac. Codul moldovenesc n-are dispozițiile privitoare la dobîndirea și pierderea cetățeniei. Art. 56-62 referitoare la spițele rudeniei, n-au corespunzătoare în codul austriac(Anexă 21). Art. 64-70, care se ocupa de logodnă, sunt diferite de cele din codul austriac. Art. 120-180, n-au aproape deloc texte corespunzătoare în codul austriac. În capitolul despre epitropie și curatorie, despre care Calimach spune că s-a folosit de codici noi evropenești, n-a făcut o simplă traducere, o copie, ci a luat unele idei, pe care l-ea adaptat stărilor de la noi; între altele s-a dat mamelor și bunicelor drept la tutelă , ceea ce nu era de acord codul austriac. Diferențe însemnate sunt în materie de moștenire cu testament sau fără. Calimach are 4 clase de moștenitori, cel austriac 6. În codul Calimach sunt 13 cazuri de dezmoștenire, în cel austriac 4. Cap. XV despre sinisfora, cap. XVI despre primirea sau lepădarea moștenirii, cap. XVII despre plata datoriilor de moltenire, cap. XVIII despre împărțirea moștenirii, reprezintă ceva special Codului Calimach. Foarte mari diferențe se observă la cap. XXXI despre tocmelile căsătorești. Art. 1647-150 sunt luate din vechiul nostru drept, din cel roman și greco-roman. Cap. XXXIV despre darul nuntesc, adică despre contra-zestre și ipovolon (văduvărit) se află într-o mică parte și în codul austriac, dar în Codul Calimach este altfel grupat și mult mai bine întocmit. Cap. XXXV despre teoritre și darurile între însoțiți, cuprind disoziții cu totul proprii codului moldovenesc, care s-a folosit de izvoare romane și bizantine. Dintre textele care nu sunt sau nu au coresponzătoare în codul austriac, cităm : art. 39-42, 49-50, 924-925, 1610, 1612, 1621, 1626, 1632, 1634, 1635-1650, 1658-1668, 1683, 1697, etc.
Codul Calimach prezintă, fără îndoială, un deosebit interes, atât din punct de vedere al formei Cât și al fondului.
Limba ediției românești din 1833 prezintă în special mult interes. Limba noastră juridică în acea vreme nu era destul de formată pentru a exprima atâtea noțiuni noi, cuprinse în acest cod. Totuși traducătorii sau străduit să caute, ori să formeze cuvintele potrivite. Limba, în unele cazuri, era pentru popor mai greu de înțeles deCât limba Legiuirii Caragea, din cauza că acest cod avea mai multă învățătură juridic; totuși nu era străină de acea a maselor populare.
Din punct de vedere al fondului, Codul Calimach are, ca și Legiunea Caragea, destule părți criticabile. Dintre acestea sunt citat: robia, privelegiile de clasă, situația femeii măritate, călcășia, deosebiri dintre creștini și necreștini etc.
Acest Cod are însă multă originalitate și valoare din punct de vedere științific și practic. El însușiri care nu se găsesc în legile din acea vreme ale multor țări și care merită să fie puse în evidență prin cercetări amănunțite. Este superior, în anumite privințe, codului austriac, pe care, se spune că la copiat, iar în unele părți chiar codului francez; cuprinde multe din obiceiurile juridice ale țării, unde era destinat să se aplice, și în general reprezenta un insemnat progres față de ceea ce fusese mai înainte. Acestui Cod i s-a atribuit calificarea ca fiind cel mai roman dintre toate codurile.
III.3 Legiuirea Caragea
„Legiuirea Caragea” a fost întocmită de către logofătul Nestor și Athanase Hristopol în 1816, și tipărită în 1819 din porunca domnului Ioan Gheorghe Caragea. Această lucrare a fost considerată a fi cel mai însemnat și mai complet cod din țările române, apropiat codurilor moderne. Domnitorul Caragea a dorit prin promulgarea acestei legi să înlăture neajunsurile dreptului nescris, dar și pe cele ale celui scris, în vigoare (legile scrise și hrisoavele domnești nu se prea aplicau iar Condica lui Ipsilanti cuprindea "dispoziții prea puține, nedesăvârșite și nedestoinice a cumpăni și îndrepta dreptatea fiecăruia".
Domnitorul încearcă să nu rămână în urma mișcării de înnoire juridică din țările vecine (și în special din Moldova, unde apăruse în 1814 Adunarea de legi a lui Andronache Donici) Legiuirea Caragea (la care au lucrat "doi boeri cu știință și praxis ale pravilelor": Anastasie Hristopol și Nestor Craiovescu) a fost tipărită la 1818, în grecește și românește.
Izvoarele utilizate la întocmirea legiuirii sunt arătate, în cea mai mare parte, în hrisovul de promulgare și anume: legiuirea este "adunată din împărăteștile pravile și din pravilniceasca condică și din obiceiurile pământului ce s-au urmat până acum". Afară de aceste izvoare, unii specialiști au remarcat și influența altor izvoare asupra legiuirii, cum ar fi Codul civil francez din 1804.
În ceea ce privește cuprinsul ei, s-a spus că ar fi o lege de drept civil; dacă aceasta se poate spune despre Codul Calimah, observând cuprinsul său, nu putem spune acest lucru despre Legiuirea Caragea. Domnitorul Caragea a vrut să facă o lege care să cuprindă diverse materii; din anteproiect rezultă că el a dorit ca legiuirea să cuprindă și norme de drept public, în special referitoare la situația și drepturile Domnului.
Scopul lui n-a fost îndeplinit decât parțial; prin urmare, legiuirea cuprinde norme de drept civil, de drept penal, de procedură și câteva dispoziții de drept comercial. Ea este formată din șase părți. În primele patru sunt dispoziții de drept civil și puține de drept comercial, în a cincea de drept penal și în a șasea de procedură. După cum se vede cea mai mare parte este acordată normelor de drept civil; în ceea ce privește așezarea ea are multă originalitate.
Partea I cuprinde dispoziții "despre persoane", "pentru obraz" împărțindu-le după sex, după naștere, după capacitate și după noroc. Partea a II-a are puține paragrafe "despre lucruri" și anume despre stăpânirea lor, despre robirea și vecinătatea lor, reguli referitoare la folosirea lucrurilor. Partea a III-a este cea mai întinsă și tratează "materia obligațiunilor și contractelor" (are mai multe capitole: cap. I – "de obște pentru tocmeli" un fel de reguli, de principii, apoi capitole unde sunt prevăzute norme pentru contracte: vânzare-cumpărare, schimb, închiriere sau arendă – apoi reguli pentru împrumut, dobânzi etc., contracte de tovărășie; apoi ciudat trei capitole despre nuntă, logodnă, zestre și exoprică etc).
În materia contractelor, se refera sumar la poliță și donație, dar și la dreptul familiei și succesiunii. Partea a IV-a este consacrată materiei donațiunilor (aici sunt tratate nu numai donațiile propriu-zise, ci și succesiunile și testamentele). Partea a V-a întitulată "pentru vini", este un foarte scurt cod de penal. Sunt prezentate dispoziții pentru diverse infracțiuni: omor, tâlhărie, furi, mofluzi mincinoși, plastografi, martori mincinoși, prepuitori sau pârâtori, tăietori de bani, necinstitori, preacurvie și un adaos "pentru stricăciune" a anumite distrugeri și repsonsabilitate. În acest adaos sunt arătate elementele vinilor și pedepselor de aplicat; uneori, judecătorul osândea, cum, unde și când va găsi el cu cale. Partea a VI-a, cu titlul "pentru ale judecăților" sunt câteva reguli de procedură penală și civilă. Este împărțită în trei capitole: pentru prigoniri – acțiunile, pornirile de judecată, prescripție, parografie, competența instanței, împrejurările când nu putea fi chemat la judecată și la modul cum trebuia să se desfășoare judecata; pentru cărți (adică acte scrise), martori, jurământ, carte de blestem și caznă; pentru judecător, judecată și hotărâre; în ultimul capitol "pentru apelație" sunt unele dispoziții pentru această cale de atac (aici se vorbește și de lucrul judecat: "Hotărârea domnească întărită de Doi domni să nu aibă apelație" sau "judecata cercetată de trei domni să nu aibă apelație"). În ultima parte sunt instituite norme de drept procesual referitoare la acțiunea în juștiție, competența instanțelor, mijloacele de proba, căile de atac și prescripție.
În epoca de premodernizare a dreptului (modernizarea va începe după 1848, în jurul anilor 1864-1866) s-au mai adoptat în Țările Române legi scrise care au grăbit acest proces. Cu mai multe modificari, aceasta legiuire s-a aplicat pana in 1865 când a fost abrogată expres de dispozițiunile art.1912 din actualul Cod Civil.
În materia persoanelor, oamenii erau clasificați în liberi, robi și dezrobiți. În categoria oamenilor liberi erau incluși și țăranii clăcași. Legiuirea Caragea prevedea numărul minim al zilelor de clacă la doisprezece.
În perioada în care au fost în vigoare aceste coduri a crescut numărul poslușnicilor și al scutelnicilor, care se aflau în dependență personală față de boieri, dar care nu aveau obligații față de stat. Robii erau asimilați lucrurilor. Totuși, li s-a recunoscut o anumită capacitate juridică, putând reprezenta pe stăpânii lor în relațiile cu terțe persoane.
Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul de “tovărășie” în Pravilniceasca condică și în Legiuirea Caragea, și prin sintagma “personae moralicești” în Codul Calimah. Se prevăd reglementări amănunțite cu privire la administrarea, înființarea, răspunderea și stingerea persoanei juridice, precum și privitoare la formarea capitalului și împărțirea câștigului.
Reglementările privind familia, rudenia și căsătoria sunt, în general, conforme dispozițiilor din pravilele anterioare. Se consacră principiul răspunderii personale. Astfel, se precizează că soția nu răspunde pentru faptele soțului și că nici părinții nu răspund pentru faptele copiilor lor majori. Sunt interzise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și cele între oamenii liberi și robi. Copilul rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflată în robie este întotdeauna un om liber. În Legiuirea Caragea procreația este singura care justifică mariajul: “Nunta este tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facerea de copiii. Obligația de înzestrare a fetelor la măritat revine părinților și fraților, în virtutea dispozițiilor din Pravilniceasca condică și Legiuirea Caragea, pe când Codul Calimah o prevede doar în sarcina părinților. Zestrea fetelor trebuia apreciată în bani în momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divorț din vina bărbatului, femeia să dobândească bunuri în aceeași valoare cu zestrea avută. Divorțul datorat adulterului soției avea ca efect pierderea zestrei, ce trecea în proprietatea bărbatului.
Sunt reglementate și adopția, tutela și curatela după modelul legiuirilor europene. Rudenia putea fi de sânge sau duhovnicească. Rudenia de sânge era în linie dreaptă suitoare și coborâtoare, precum și în linie lăturalnică sau de alături. Fiecare generație însemna un grad de rudenie.
În materie succesorală, sunt reglementate atât moștenirea legală, cât și moștenirea testamentară. "Dreptățile mortului ce se moștenesc sunt:. Toată, averea lui, afarã din boierii, din privilegiurile persoanei sale și afară din pedeapsa pentru vinele persoanei sale." Se precizează care este rezerva succesorală, adică partea din moștenire care poate fi dobândită doar de către membrii familiei, și care este cota disponibilă, adică partea din moștenire care putea fi dobândită și de către persoanele străine de familie. Vocația succesorală aparține celor trei categorii de rude de sânge: ascendenți, descendenți și colaterali. Copiii naturali veneau la moștenire în concurs cu cei legitimi, în virtutea dispozițiilor Codului Calimah, pe când în virtutea dispozițiilor Codului Caragea veneau doar la succesiunea mamei. Soțul supraviețuitor dobândea uzufructul unei părți din bunuri când venea în concurs cu copiii, adică primea spre folosință și culegerea fructelor o parte din moștenire egală cu cea care revenea unui copil, urmând ca la moarte acele bunuri să intre în proprietatea efectivă a copiilor. Soțul supraviețuitor dobândea în deplină proprietate o cotă variind între o șesime și o treime când venea în concurs cu copii dintr-o altă căsătorie a soțului defunct sau când nu existau copii. Soțul supraviețuitor dobândea întreaga moștenire în lipsa rudelor succesibile. În lipsa oricărui moștenitor, moștenirea era declarată vacantă și culeasă de către stat. Reglementările în cauză consacrau și trimiria, care reprezenta o treime din masa succesorală, destinată cheltuielilor de înmormântare și de pomenire a celui decedat.
În materia obligațiilor, în cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementări moderne. Este definit conceptul de “obligație”, sunt arătate izvoarele obligațiilor, este definit contractul, sunt arătate elementele esențiuale ale contractului, sunt reglementate transferul și stingerea obligațiilor, precum și garanțiile reale și personale" Sã nu plãteascã nimeni pentru alte datorii dobândã mai multã decât unul la zece într-un an ". Ca izvoare ale obligațiilor, cele trei legiuiri prevăd legea, contractul și delictul. Contractele sunt clasificate după formă în contracte scrise și contracte nescrise, iar după efecte în contracte unilaterale și bilaterale. Se precizează că un contract, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să fie conform cu dispozițiile legii și bunelor moravuri. Consimțământul, ca element esențial al contractului, pentru a fi valabil, trebuie să fie lipsit de silă (violență) sau de vicleșug (dol). Obiectul contractului, ca element esențial al acestuia, trebuie să fie un lucru aflat în comerț, adică să fie un lucru ce poate face parte din patrimoniul unei persoane.
Sunt reglementate amănunțit contractele de vânzare-cumpărare, închiriere, arendare, schimb și comodat. Dintre acestea, cel mai în detaliu reglementat este contractul de vânzare-cumpărare" Cei ce vând lucru nemișcătoriu atunci numai pot sã vânză la alții când mai nainte vor da de știre celora ce au cădere sau protimisis (sau epitropilor lor) și aciia, nev [rând] să cumpere, vor iscăli zapisul vânzării . Se protimisesc la cumpărătoarea celor nemișcãtoare: a. Rudele de sus și de jos; b. Rudele de alăturea până la a patra spiță când sunt și părtași sau devălmași; c. Rudele de alăturea până la a patra spițã, când sunt și vecini;". Se preciza că un asemenea contract putea fi încheiat fie în formă scrisă, fie în formă orală.
Când obiectul contractului era format din bunuri imobile sau robi, se cerea forma scrisă a contractului. În cazul pământului, trebuiau respectate regulile cu privire la dreptul de protimis. Totodată, era admisă stricarea vânzării, adică anularea contractului, când se constată că ulterior încheierii contractului, prețul reprezenta mai puțin de jumătate din valoarea reală a lucrului, faptă ce era denumită leziune.
Contractul de împrumut putea fi încheiat doar în formă scrisă și în prezența a cel puțin trei martori. Zălogul putea fi scos la vânzare doar la cererea creditorului prin hotărâre judecătorească. Chezașii se bucurau de beneficiul de discuțiune. Conform acestui beneficiu, garantul urmărit în justiție de către creditor putea cere acestuia să se îndrepte mai întâi asupra debitorului principal și numai dacă debitorul principal se dovedește a fi insolvabil să se îndrepte asupra sa. Dobânda legală a fost fixată în cele trei legiuri la 10% cu interzicerea antocismului, precum și prin interzicerea cametei.
În domeniul dreptului penal, Legiuirea Caragea preia în linii mari dispozițiile din pravilele anterioare, îndeosebi din Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii. Infracțiunile sunt numite vini și sunt clasificate după gravitatea lor în vini mari și vini mici. Observăm din reglementarea în cauză că noțiunea de infracțiune nu se desprinde încă de persoana infractorului. Astfel, nu sunt arătate elementele constitutive ale infracțiunii, ci se fac referiri doar la categoriile de infractori, precum ucigași, tâlhari, hoți, plastografi, etc.
Pentru prima dată în legislația noastră sunt incriminate faptele slujbașilor și dregătorilor, precum abuzurile judecătorilor față de părți, abuzurile ispravnicilor față de cetățeni, nedreapta luare din partea agenților executori și nedreapta luare de către vornici a amenzilor de la țărani. Având în vedere noul sistem de probațiune bazat în justiție pe înscrisuri și mărturii, erau aspru pedepsiți plastografii (falsificatorii de acte), precum și martorii mincinoși. Plastografii erau pedepsiți cu tăierea mâinii, iar martorii mincinoși cu amenzi și cu trecerea în Condica șireților, care constituia un început de cazier judiciar, pentru a nu mai fi chemați a depune mărturie în viitor. În vederea consolidării economiei de schimb erau pedepsiți cei care, în mod fraudulos, declarau că sunt în stare de încetare a plăților pentru a nu-și plăti datoriile. Acești faliți frauduloși erau numiți în legiuirile de referință mofluzi mincinoși. Termenul “mofluz” este de origine turcească, având înțelesul de a da faliment. Mofluzii mincinoși erau condamnați împreună cu cei care au tăinuit bunurile lor sau care au pretins în mod fals că sunt și ei creditori ai acestora.
În sistemul pedepselor menționăm pedeapsa capitală pentru hiclenie, omor și tâlhărie. Avem și mutilarea, ce se putea realiza prin tăierea mâinii pentru plastografie sau pentru furt, bătaia cu nuiele la spate, biciuirea în târg a infractorului. Existau și pedepse infamante, precum darea infractorului prin târg, tunsoarea, tăierea nasului pentru incest, expunerea femeii vinovate de adulter în piața publică. De asemenea, existau și pedepse privative de libertate, precum ocna, temnița și surghiunul la mănăstire. Existau și amenzile penale și despăgubirile.
Deși în privința infracțiunilor până la 1821 clasificarea a fost cea din feudalism: vini mari și vini mici, legiuirea Caragea a făcut un mic pas înainte, căutând să dea o definiție mai generală unor infracțiuni."omorul iaste mai înainte cugetat sau necugetat". Omorul necugetat, după întâmplări, micșorează sau mărește vina: "cine azvârlind cu ceva și cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de fă rudele celui condamnat ".
Legiuirea Caragea aduce așadar două lucruri care par totuși pozitive pe linia noilor concepții care s-au manifestat în acea vreme în penal și care sunt un pas înainte față de dreptul penal feudal, încercându-se astfel a se face o dozare a pedepsei – clasificarea omorului în cugetat și necugetat.
Cuprindea în cărțile V și VI, rezervate dreptului penal, reglementări mai complexe ale regimului minorilor delincvenți și mult mai nuanțate. Legiuirea lui Caragea a pregătit terenul unei modificări în ceea ce privește reconsiderarea faptului conform căruia minoritatea era până la vârsta de 20 de ani.' (legislația penală europeană în vigoare la acea dată: ex. Codul penal austriac -1803, Codul Penal portughez – 1806, Codul penal danez -1908), raportat la prevederile din legislațiile altor țări. Această legiuire prevedea ca, până la 7 ani, minorul nu răspundea penal. Între 7-14 ani, se osândește după împrejurări, ori la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai puțin de unul. Pentru fiii de boieri, se înlocuia bătaia cu încredințarea lor părinților sau epitropilor (asemănător tutelei) ceea ce oglindea inegalitatea minorilor în fața legii. De la 14-20 ani, pentru infracțiunile pedepsite cu moartea sau cu ocna, minorii erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă ce nu putea depăși 10 ani, dar nici mai mică de 2 ani. Dacă infracțiunea era pedepsită cu bătaia cu biciul sau cu toiegele, minorului i se dădea a treia parte din loviturile cu nuiele.
În domeniul dreptului procesual, codul în cauză a urmărit modernizarea organizării instanțelor și a procedurii de judecată. În acest sens menționăm: – introducerea condicelor de judecată la toate instanțele; – formularea în scris a hotărârilor judecătorești și motivarea lor în scris cu arătarea capului de pravilă; – introducerea reprezentării în justiție prin mandatari numiți vechili și prin avocați, numiți vechili de judecăți; – ierarhizarea probelor în justiție cu accent pe probele scrise, declarațiile martorilor și cercetările instanței, numite dovezi cu meșteșug; – introducerea publicității tranzacțiilor imobiliare, prin ținerea la judecătoriile de la județe de condici speciale pentru vânzările de pământ și clădiri, precum și pentru testamente și foile de zestre.
,,Reînoiește mai pe larg procedeul lui Ipsilanti și amestecă dreptul bizanțului și obiceiul pământului”. ,,Este tot un cod general […] în care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedură civilă și procedură penală”. Moment important al culturii juridice românești, trădează sfârșitul perioadei feudale. Alcătuită din elemente de drept bizantin, dar și din multe elemente de cutumă românească.
Luând exemplul Moldovei, domnitorul Caragea a dispus ca patru boieri „cu știință și praxis la ale pravilelor” să se preocupe de întocmirea unei legiuiri cât mai bune pentru ca să se facă cu desăvârșită întregime și cu bună deslușire. Dintre aceștia, doi au fost greci și doi români. După întocmire a fost citită cu atenție de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul țării pentru a o analiza. S-a tipărit atât în grecește, cât și în românește.
A rămas în vigoare până la 1865, când a fost pus în vigoare Codul civil român. Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-au depus străduințe mari pentru o traducere cât mai exactă a textului grec în care a fost concepută. Atât textul românesc, cât și cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează anumite probleme reflectă întru totul mentalitatea vremii dar șe poate explica și prin aceea că în esența lor acele chestiuni erau cunoscute.
CAPITOLUL IV
ELEMENTE DE DREPT BISERICESC ÎN LEGIUIRILE SECOLELOR XVIII ȘI XIX PÂNĂ LA REGULAMENTUL ORGANIC
În definirea și reglementarea unora din relațiile cele mai strâns legate de funcțiile sacramentale ale Bisericii și de funcțiile ei morale, putem întrezări cu deosebire împletirea între dispozițiile dreptului canonic și ale dreptului civil, dar mai ales acea mireasmă bisericească evlavioasă care le învăluie și pe unele și pe altele.
I.1 Actele matrimoniale
Printre acestea în special logodna și cununia dau prilej legiuitorului să exprime punctele de vedere juridice ale celor vechi în legătură cu aceste acte importante din viața omului și să înfățișeze acea îmbinare de dispoziție juridică și sfătoșenie de bătrân inspirată din Scriptură și din cărți bisericești, care definesc înfățișarea generală a vechilor noastre pravile. Astfel, logodna se definește după cum urmează: „logodna este făgăduința pentru următoarea însoțire, și se face desăvirșită sau nedesăvîrșită.
Desăvârșită se face prin ierologie și are mai tot aceeași putere ca însăși cununia neputându-se deslega fără decât pentru cuviincioasă pricină. Nedesăvîrșită se face… atunci când nu urmează vreo legiuită îndatorire spre neapărată săvârșirea nunții, ci pricinuiește numai pagubă logoditei persoane acei ce se leapădă de cununie fără cuviincioasa și dreapta pricină”. „Logodna după rânduiala bisericească fiind făcută cu cetirea logodirii și prin blagoslovenie și legătură cu facerea crucilor, adică ierologie, ca o nuntă se socotește. La săvârșirea însoțirii prin logodnă și cununie, se cercetează nu numai slobozenia canoanelor bisericești, ci încă de este cu cuviință și fără prihană cinstii”.
Se arată acea legătură strinsă care există între cele două acte matrimoniale: logodnă și cununie, precizindu-se chiar că logodna bisericească are aproape aceeași putere ca și cununia, pentru că logodna începe această taină, iar cununia o desăvârșește.
Tot pentru această rațiune, canoanele Bisericii noastre înfierează și condamnă ca adulter pe cel care contractează căsătoria cu logodnica altuia. „Cel ce va lua spre însoțire de căsătorie pe femeia logodită (bisericește) cu altul, fiind logodnicul încă în viață, să se pună sub acuză de adulter” și tot pentru aceasta, ca și cununia, logodna – spun legiuitorii – nu se poate desface decât în cazuri excepționale și numai pentru binecuvântate pricini.
Aceeași chibzuință o întâlnim și în definirea impedimentelor pentru logodnă și a condiților în care se face logodna.
Legiuirea Caragea, pe lângă mulțimea pricinilor de ordin civil care motivează desfacerea logodnei prezintă și două pricini cu caracter religios: „Când se va face împotriva pravilelor căsătoriei” și „când voiesc a se călugări ori amândoi logodnicii sau numai unul din amândoi”
Referindu-se la aceeași problemă Codul lui Calimach arată următoarele pricini religioase: pentru deosebirea credinței sau a dogmei, pentru prelungirea cununiei peste 4 ani și pentru adevărata tundere și mutare la viața monahicească.
Codul lui Donici pune stricarea logodnei în legătură cu pravila și cu fețele bisericești, invocând motive nu deosebite de cele de mai sus. „Vrând o parte, fără pricină cuviincioasă, ca să strice logodna, ce s-au făcut după rânduiala legii oprește pravila, la care pricină stăpînirea mai intîi trebuie să trimită la bisericescul păstoriu ca să-i dea sfat și îndemnare cuviincioasă, apoi și prin poruncă să se îndatorească și dacă se va vedea că nici într-un chip nu se poate a se pleca, atunci să se strice”.
Înțelesul căsătoriei și prevederile în legătură cu ea exprimă aceeași orientare spirituală ca și în ce privește logodna. Definiția căsătoriei după Codul Calimach este: „tocmeala, prin care două persoane, parte bărbătească și parte femeiască arată cu un chip legiuit a lor voință și hotărâre de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste întru, o tovărășie nedespărțită, de a naște prunci, a-i crește, a se ajuta între ei după putință, la toate întâmplările”.
Printre impedimentele care desfac o căsătorie, un loc de seamă îl ocupă preocupările morale. Se arată astfel printre altele: atentarea unui soț la viața celuilalt infidelitatea morală a unuia față de celălalt, precum și dacă soțul neguțătorește cinstea soției.
În afară de acestea, Codul lui Donici mai aduce câteva pricini sau motive prin care căsătoria este lovită de nulitate. Astfel, când unul dintre soți se căsătorește a doua oară trăindu-i soțul prim, când se săvârșește o cununie fără să se știe că există la mijloc o pricină oprită de pravila bisericească și lipsa de feciorie. Sau când bărbatul și femeia vor trăi în „mare neunire și multă gâlceavă și având una dintre amândouă părțile în destul cuvânt de a se plânge: pentru răsipirea lucrurilor, beția, desfrânarea, vrăjmășia, traiul rău și altele, și de nu va voi nici într-un chip a trăi împreună, să se rânduiască mai întâi la duhovnicescul păstoriu ca să le facă duhovnicească povățuire și îndemnare cu toată sârguința spre împăceluirea și bun traiul lor și când nici într-un chip nu se va putea, atuncia și stăpânirea va da porunci și îngroziri părții cei vinovate și când se va vedea că nu se poate uni, să se deosebească trupește un an de zile: și după trecerea anului, vor fi îndatoriți iarăși prin poruncă să se unească închizeluindu-se partea cea vinovată ca să nu urmeze traiul rău de mai înainte,… și când și atunci se va vedea o ură veșnică, atunci se va urma despărțenie”.
De asemenea se întâlnesc articole care prevăd situația specială a clerului enumerîndu-se printre impedimentele la căsătorie și cele care țin de normele canonice pentru cler: „Cei hirotonisiți până a nu se căsători, adică: ipodiaconii, diaconii, preoții și cei întru mai mari cinuri decât aceștia, cum și acei ce, idepărtîndu-se de însoțire, s-au hărăzit lui Dumnezeu, bărbat și femeie, adică călugări și călugărițe nu se pot căsători”.
Un alt element care arată înrudirea dintre dreptul de stat și dreptul bisericesc este cel ce ține de importanța înrudirii spirituale ca impediment pentru căsătorie. După ce enumeră impedimentele înrudirii de sânge pe linie directă și colaterală, impedimente care sunt exprimate în aceiași termeni și chiar cu o rigurozitate mai mare decât în dreptul canonic, se trece la înșirarea impedimentelor înrudirii spirituale. „Rudenia ce se face prin sfântul botez se zice duhovnicească; pentru aceasta nu are înrudire la alte fapte politecești ci numai duhovnicești, se socotește între însoțire”. „La rudenia din sfântul botez se oprește însoțirea până la a treia spiță. Drept aceea, nănașul nu poate să iae pe fina sau pe muma, nici pe fiica finei sale, nici fiul lui pe vreuna dintre acestea persoane, nici fiul pe femeia nănașului său sau pe nănașa sa, nici pe mama, nici pe fica nănașului sau a nănașei”.
Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic, osândește aspru acel nelegiuit obicei de a se căsători până la a doua spiță a rudeniei spirituale, spunând că: «dacă se va întâmpla să se mai calce acest canon, aceștia iutii să renunțe la acea împreunare nelegiuită, iar apoi să se supună epitimiilor pentru desfrinați”.
După ce se arată pe larg înrudirea spirituală provenită prin taina sf. botez între naș și fin sau fină, se trece la dreptul de adopție, unde se precizează că ea constă dintr-un legământ în fața lui Dumnezeu, un ceremonial prin care Dumnezeu să binecuvânteze acest act al înfierii, în urma căruia cei care înfiază sau înfiitorii celui înfiat, să aibă aceleași drepturi și datorii precum părinții și fiii. naturali au unii față de alții tot ceea ce starea lor le impune. „Înfiala trebuie legiuită să se săvârșească nu numai prin singure cuvinte, ci și prin cetirea sfintelor molifte, pentru ca cu chipul acesta să câștige într-adevăr înfiitorul treaptă de părinți, iar înfiiții treaptă de fii și pentru ca să se păzească între dânșii înrudirea și la însoțire, după hotărârea legilor”.
În ceea ce privește gradele de rudenie care se stabilesc prin cununie, avem dispoziții precise în dreptul de stat, care dovedesc și ele locul larg ce se făcea în legile normelor de ordin religios. Iată ce zice în această privință Codul Calimach: „Legătura ce se face între unul din cei însoțiți și între rudeniile celuilat, se numește cuscrie, care se face din două sau trei neamuri”. „Cuscria după regulă nu are spiță, pentru că spițele izvorăsc din naștere, iară rudeniile cele din cuscrie nu se face legătură prin naștere, ci prin legiuita însoțire; însă pentru ca să se păzească cinstea și buna cuviința pentru nunți, s-au potrivit, afară de regulă, învățătura spițelor și la cuscrie așezându-se următorul canon: „…ginerele și nora, către socrul și scoacra se socotește spița întâia; către tații și mamele lor, a doua: către bunii și bunele lor, a treia, ș.a.m.d. Vitregul și vitrega, către fiiastru și fiastră se socotește spița întîia; către fii și fiicele acestora, a doua. către nepoții și nepoatele acestora, a treia spiță ș. a. m. d. în linie laterală, cumnatul și cumnata sa se socotește a doua spiță, precum și către însuși al său frate, iară către sora cumnatului lui, a patra; către mătușa și nepoata ei, a cincea; către vara primară, a șasea ș. a. m. d. Unchiul către femeia nepotului de frate, se socotește a treia spiță, precum și către însuși al său nepot; iar către sora ei a cincea; către mătușa ei a șasea; către vara primară, a șaptea, ș. a. m. d.
Sub numele de părinți se înțeleg după regulă toate rudeniile din linia suitoare, fără nici o deosebire a spiței; și sub numele de fii sau copii, se înțeleg asemenea toate rudeniile din linie pogorîtoare”.
Și aici ca și la rudenia de sânge căsătoria pe linie directă suitoare și coborâtoare este oprită la infinit de același Cod: „La rudenia din cuscrie asemea este fără mărginire oprită însoțirea între cei socotiți de suitori și de pogorâtori, iar între ceilalți următori, este iertată la a șasea spiță și de se va face amestecarea numelor, se opresc și la a șaptea spiță. Căsătoria unor persoane cuprinse între această rudenie era oprită, deși canonul 54 Trulan, oprește căsătoria de acest fel până la gradul al patrulea.
Se vede așadar, atât în definiții cât și în măsurarea gradului de orice rudenie, numai o înșirare de prescripții legale după prevederile cărora să se condamne infractorii, ci din amintirea fiecărui ascendent, descendent sau colateral, ai impresia că te afli în fața unui cod de morală creștină făcut cu osebire pentru călăuzirea creștinilor spre a cunoaște când să se ferească de căsătoriile nepermise de Biserică.
IV.2 Judecarea delictelor și pedepsele lor
La începutul secolului al XVIII-lea, dreptul de jurisdicție al bisericii s-a extins și asupra breslelor de meseriași. Înoind vechile privilegii ale unei bresle din Roman, în 1718, Mihail Racoviță poruncea dregătorilor domnești și orășenești să respecte dreptul episcopului la a judeca pe membrii breslei. Episcopii și mitropoliții confirmau statutele breslelor, fiind competenți să judece în apel atât procesele intentate de către ,,frații” meșteri starostelui lor, cât și procesele dintre membrii breslei.
Potrivit normelor nomocanoiiice, biserica a păstrat și în secolul al XVIII-lea atribuțiile ei judiciare, puțind să judece pe clerici, pe monahi și pe cîntăreții bisericești pentru orice fapta, în afară de cele de o deosebită gravitate penală, ca, de exemplu, omuciderea. Au rămas în competența judiciară bisericii actele referitoare la dreptul de familie: înrudirea, adulterul, divorțul, moștenirea și filiația. Prin extindere, fiii necăsătoriți ai preoților se judecau tot de instanțele bisericești. Asemenea acte erau judecate de mitropolit, de episcopi sau în unele cazuri de protopopi. Dar ingerințele agenților statului au fost mai numeroase și mai persistente în aceasta perioadă, datorită extinderii autorității domnești asupra principalelor instituții din țară, precum și din cauza interesului slujbașilor laici de a percepe gloabe pentru procesele sustrase justiției bisericești.
Pentru Țara Românească, o reglementare domnească a dreptului bisericii dc a judeca figurează în actul lui Mihail Racoviță din 1712 prin care se statornicește că „nimenea din boieri sau din ispravnici sau din altcineva și să nu se amestece în acea bisericească judecată". Se prevăd în acest act două instanțe: protopopul și arhiereul. Pentru judecarea infracțiunilor clericilor și monahilor, „arhiereul locului să aibă volnicie să cerceteze și după pravilă să facă îndreptare". Că arhierei, episcopii și mitropolitul, în eparhiile lor, aveau competență deplină să judece și pe egumenii mănăstirilor. În județe, protopopii erau autorizați să judece abaterile mai mici, iar cu privire la cele mai grave, între care se menționează „amestecarea sîngelui", „răpirile de fete" și „nunțile fără de lege", ci aveau numai obligația de a face cercetări și a le aduce la cunoștința arhiereului lor, singur competent să judece acele infracțiuni. Pentru cei care nu se supuneau judecății episcopului sau mitropolitului, domnul poruncea acestor arhierei să facă știre domniei și „atunci să se pedepsească după pravilă”. Potrivit dispoziției domnești, se puteau aplica sancțiuni vinovaților, fie pentru refuzul de a se judeca, fie pentru neexecutarea pedepsei.
Atât în veacurile trecute cât și acum, și oricând, în judecarea unui infractor s-a pus și se pune mare preț pe martori. Din legile de care ne ocupăm se vede limpede că nu oricine poate să fie martor. Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilante, referindu-se la aceștia spune următoarele: „Pentru martori, are datoria judecătorul să cerceteze întâi de legea celor ce vor fi să mărturisească, de vreme ce de altă lege fiind, nu se primește mărturia ce va da asupra creștinului pravoslavnic. Al doilea, are datoria să cerceteze pentru urmarea vieții și a faptelor lui, adică de sânt bune și de iaste om de cinste, și când se va cunoaște a fi într-acesta și chip, iaste primit de martur. Măcar că pravila oprește a nu se primi mărturia, prietenului și a vrăjmașului, dar judecătoriul să cerceteze carecumvaș de prieteșug sau de pizmă mărturisește cinevaș, și atunci să nu i se primească mărturia; iar de va fi și prieten dar cu bună ipolipsis, sau măcar și neprieten, dar știut de om cu cuget nevătămat, să se primească spre mărturie prin înfricoșările bisericești… să cerceteze judecătoriul de e om prost sau din neajungerea minții, sau prin mituire să mărturisească minciuni să nu-i fie mărturia primită”.
Referindu-se la aceiași martori, Cronica Criminalicească arată și când trebuie să se depună jurământul bisericesc: „martorii în pricină criminalicească, se vor îndatori, când va cere trebuință, ca să facă și jurământ bisericesc, că nu vor tăinui adevărul și după ce vor săvârși jurământul se vor aduce înaintea boierilor judecători și se vor lua tacrirurile lor deosebi după arătarea fieștecăruia. Jurământul bisericesc se cuvine a se da martorilor, când vor fi cu totul despărțiți de orice interes, neavând nici o convenire cu învinovățitul. Pentru aceasta dar jurământul să nu se dea în grabă, ci cu certare și cu socotință”.
Dacă orice om poate fi chemat la judecată și poate să jure oricând, preotul este oprit în unele împrejurări de la aceasta, de înseși legile civile: „Preoții să nu se cheme la judecată în vreme ce slujesc la Sfânta Liturghie, precum nici cei ce merg să petreacă pe un mort”și tot aceeași lege spune: „Preoții și diaconii sînt datori a primi jurământul la tăgăduirile ce se fac asupra pârilor ce se pornesc împotriva lor, de vreme ce pravilele nu deosebesc pe unii ca aceștia asupra pârilor; și hotărându-se jurământul de către judecător după pravili, mitropolitul are să-l săvârșească cu mijlocirea cea mai cuviincioasă după cum i se va părea; asemenea și episcopii la episcopii”.
Preocuparea intensă a vechilor noștri legiuitori cu privire la starea morală a poporului, îi face să dea legi foarte aspre pentru pedepsirea celor ce călcat normele morale, mai ales: bigamii, desfrânații, preadesfrânații, furii și ucigașii. „Când o persoană însoțită, va cuteza a se cununa și cu alta, atuncea cade sub vinovăția bigamiei. Tot sub aceeași vinovăție va cădea și persoana ce fiind slobodă, prin știință se va cununa cu o persoană căsătorită. Persoana aceia ce n-au avut știință de cununia dintâi, se va ierta; acel ce au cutezat a se cununa cu două femei, după despărțire plătind femeii nevinovate, ceea ce va socoti, după starea ei, globindu-se și la cutia milelor; de va fi străin să se dea surghiun peste hotar; iar de va fi pământean, se va pedepsi cu închisoare și globire”
Pentru unele delicte morale se aplică și pedepse bisericești: „când cineva va curvi cu vreo rudenie și atunci să se veghească curvariul, și cu pedeapsă politicească și canonisire bisericească. Cel ce va îndupleca spre curvie pe o persoană ce i s-au încredințat pentru creștere, unul ca acesta să se veghească cu defăimare de obște, cu globirea la cutia milelor și cu înzestrarea ei și de va fi din pământeni să se închidă într-o mănăstire pe o hotărâtă vreme, iar de va fi din străini să se surghiunească peste hotar”. „Femeia dovedindu-se preacurvind, se pedepsește nu numai după politiceștile legiuiri, ci și cu canonisire bisericească, adică cu închidere în mănăstire. Asemenea și bărbatul dovedindu-se preacurvind. Mijlocitorii și îndemnătorii în fapte de curvie și preacurvie sunt pedepsiți din pravilă. Deci de vor fi pământeni să se pocăiască cu închidere în mănăstire, în hotărâtă vreme, iar de vor fi străini, certându-se să se surghiunească peste hotar. Pe cei ce împotriva firii vor păcătui pravila îi pedepsește cu cumplite pedepse și spre pocăință să se închidă la mănăstire o hotărită vreme”.
Mult mai grele osîndiri vor suferi aceia ce sunt stăpiniți de urâtul obicei de a fura atât de la particulari, dar mai ales de la biserică, pentru că această faptă este mai mult decât orice, este un sacrilegiu, de aceea vor primi pedepse mai mari și îndoite. „Furul de lucruri sfinte din biserică, cum și acel de lucruri domnești și obștești, carele înarmat călcând au furat, va cădea sub mai cumplită pedeapsă decât cel ce fură de la particularnici; bătându-se la toate ulițele și orânduidu-se la groapa ocnii”iar mai departe se arată că aceleași pedepse le vor primi și ucigașii.
În lumina celor de mai sus reiese clar și aici, din organizarea îndreptării, ceea ce reiese și din modul cum se făcea dreptatea: biserica, cu prestigiul ei divin, era chemată să adauge un sprijin hotărâtor să participe efectiv la păstrarea bunei rânduieli în stat.
CONCLUZII
Am încercat să arătăm că a existat în istoria noastră veche, până în epoca hotărâtoarelor schimbări aduse de orientarea noastră spre Apus, o viețuire alături și o întrepătrunderea continuă intre străduințele statului și ale Bisericii de a asigura paza dreptății.
Desigur se pot găsi multe exemple care să arate că au existat și crize în această conviețuire. Uneori, dintr-o parte și din alta s-au apărat interese ce nu erau toate ale poporului (abrogarea văcăritului, constituit de Brâncoveanu pentru a pune la contrihuție pe boieri și mănăstiri, e un exemplu) și nu o dată mentalitatea de clasă a prezidat judecățile unite ale Divanului laic și bisericesc.
Esențialul, în ceea ce ne privește, e laptul că în legile noastre vechi străbate o necontenită năzuință de a păstra și ridica mereu nivelul vieții morale a poporului. Aceste legi nu sunt numai niște reci reglementări de raporturi juridice, niște lanțuri ce țin pe oameni spre a nu se încăiera între ei, ci sunt la fiecare pas unite cu recomandări sfătoase care spun mai mult decât „să nu faci”; ele explică și dece nu e bine să faci.
Pe de o parte, în aceasta constă coloratura religioasă a legislației de sfat din veacul al XVIII-lea, și începutul celui de al X.IX-lea. De aceea, din aceste dispoziții și recomandări pe care le da legea, s-a scos în evidență în primul rând chestiunile matrimoniale ca: logodnă și cununie, cele două acte care sunt temiei și început oricărei familii creștine; s-a arătat apoi care sunt cele mai de seamă impedimente religioase admise de lege la încheierea unei căsătorii, subliniindu-se rudenia de sânge, înrudirea prin cuscrie (cu felurile ei), rudenia spirituală și cea prin adopție. În sfirșit, în ultima parte s-a arătat procedura de judecată și canonisirea după aceste legi vechi a delicvenților și infractorilor morali.
BIBLIOGRAFIE
Dicționare
***Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, București, 1988.
Lucrări generale
Buletinul Comisiei istorice a României, Vol. I. București, 1915.
Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, București, 1984.
Istoria României, Editura Academiei RPR, vol III, Bucuresti, 1964
Relatiile agrare din secXVIII in Tara Românească, Editura Academiei RSR, București, 1968
Lucrări de specialitate
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galați, 2003.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediția a II-a, Casa de editură și presă “Șansa SRL”, București, 1992.
Condica lui Constantin Mavrocordat (Editura Corneliu Istrati), 1-3, Iași, 1986-1987.
Constantiniu, Florin, Constantin Mavrocordat, București, 1971. Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea. A. Moldova, vol. II. București, 1960.
Dragnev, D., Țara Moldovei în epoca luminilor, Chișinău, 1999.
Erbiceanu, Constantin, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Cronicar, 2003.
Idem, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanarioților, București, 1888.
Filitti, Ion C., Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, București, 1937.
Firoiu, Dumitru V., Istoria statului și dreptului românesc, București, 1976.
Giurescu, Constantin C. și colab., Istoria României în date, Editura Enciclopedica Română, București, 1972.
Grigoraș, Nicolae, Abuzurile și corupția membrilor aparatului de stat feudal din Moldova (sec. XV-XVIII), Iași, 1971.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2006.
Iorga, Nicolae, Textes post-byzantins. 1. Chronique de Constantin Mavrocordato et de son fils Alexandre. II. Lettres des patriarches d'Antioche aux princes roumains du XVIII siecle, București, 1934.
Ionescu, Ștefan, Bucureștii în vremea fanarioților, Editura Dacia, Cluj, 1974.
Manualul juridic al lui Andronache Donici, Editura crit., EdituraAcademiei R.P.R., București, 1959.
Sava, Aurel, Departamentul criminalicesc și norme de procedură penală la începutul secolului al XIX-lea, București, 1936.
Studii de specialitate
Caproșu, Ioan, Camătă și cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Iași, VIII, 1971.
Ciurea, Dimitrie, Precizări în problema evoluției marii proprietăți feudale în Moldova în secolele XVII-XVIII, în Studii. Revistă de istorie, XXII, 1969, nr. 1.
Constantinescu, Ioana, Arendarea moșiilor în Moldova, până Regulamentul Organic, în Studii și materiale de istorie medie, VI, 1973.
Constantinescu-Mircești, C; Dragomirescu, Ion, Marele proces al Vrancei, în Studii și articole de istorie, VII, 1965.
Corfus, Ilie, Dreptul de stăpânire al clăcașilor din Țara Românească asupra pământului defrișat în perioada destrămării feudalismului, în Studii. Revistă de istorie/XXIII, 1970, nr. 2.
Filitti, Ion C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public, an 1934-1935.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până 1864, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic și note de Georgeta Penelea, București, 1985.
Georgescu, Valentin Al., Contribuții la studiul trimirei și al operei juridice a lui Mihail Fotino, în Revista arhivelor, II, 1966.
Idem, Observații asupra structuriijuridice a proprietății orășenești în Țara Românească și Moldova (1711-1831), în Studii. Revistă de istorie, XXVI, 1973, nr. 2, p. 255-281.'
Grigoraș, Nicolae, Proprietatea funciară a orașelor moldovenești, în Studii și cercetări științifice, Iași, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 2.
Idem, Principalele amenzi din Moldove în timpul orânduirii feudale (secolele al XV-lea – al XVIII-lea), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Iași, tom VI, 1969.
Idem, Proprietatea funciară și imobiliară a meseriașilor, negustorilor, boierilor și mănăstirilor în orașele moldovenești. Regimul și rolul ei în secolele XV-XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Iași, VII, 1970, p. 83-106.
Idem, Imunitățile și privilegiile fiscale în Moldova (de la începuturile statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea), în Revista de istorie, 1974, nr. 1, p. 55-77.
Idem, Funcția judecătorească a domniei în Moldova. Domnul și instanțele auxiliare (1771-1832), în Cercetări istorice, serie nouă, IX-X, 1978-1979.
Penelea, Georgeta, Contracte în comerțul extern al Țării Românești (1829-1858), în Studii. Revistă de istorie, XXV, 1972, nr. 4.
Idem, Regimul juridic al bâlciurilor în Țara Românească (1774-1831), în Studii și materiale de istorie medie, VI, 1973.
Sachelarie, Ovid, Autoritatea hotărârilor judecătorești în vechiul drept românesc, în Studii și materiale de istorie medie, VII, 1974.
BIBLIOGRAFIE
Dicționare
***Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, București, 1988.
Lucrări generale
Buletinul Comisiei istorice a României, Vol. I. București, 1915.
Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, București, 1984.
Istoria României, Editura Academiei RPR, vol III, Bucuresti, 1964
Relatiile agrare din secXVIII in Tara Românească, Editura Academiei RSR, București, 1968
Lucrări de specialitate
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galați, 2003.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediția a II-a, Casa de editură și presă “Șansa SRL”, București, 1992.
Condica lui Constantin Mavrocordat (Editura Corneliu Istrati), 1-3, Iași, 1986-1987.
Constantiniu, Florin, Constantin Mavrocordat, București, 1971. Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea. A. Moldova, vol. II. București, 1960.
Dragnev, D., Țara Moldovei în epoca luminilor, Chișinău, 1999.
Erbiceanu, Constantin, Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Cronicar, 2003.
Idem, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanarioților, București, 1888.
Filitti, Ion C., Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, București, 1937.
Firoiu, Dumitru V., Istoria statului și dreptului românesc, București, 1976.
Giurescu, Constantin C. și colab., Istoria României în date, Editura Enciclopedica Română, București, 1972.
Grigoraș, Nicolae, Abuzurile și corupția membrilor aparatului de stat feudal din Moldova (sec. XV-XVIII), Iași, 1971.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2006.
Iorga, Nicolae, Textes post-byzantins. 1. Chronique de Constantin Mavrocordato et de son fils Alexandre. II. Lettres des patriarches d'Antioche aux princes roumains du XVIII siecle, București, 1934.
Ionescu, Ștefan, Bucureștii în vremea fanarioților, Editura Dacia, Cluj, 1974.
Manualul juridic al lui Andronache Donici, Editura crit., EdituraAcademiei R.P.R., București, 1959.
Sava, Aurel, Departamentul criminalicesc și norme de procedură penală la începutul secolului al XIX-lea, București, 1936.
Studii de specialitate
Caproșu, Ioan, Camătă și cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Iași, VIII, 1971.
Ciurea, Dimitrie, Precizări în problema evoluției marii proprietăți feudale în Moldova în secolele XVII-XVIII, în Studii. Revistă de istorie, XXII, 1969, nr. 1.
Constantinescu, Ioana, Arendarea moșiilor în Moldova, până Regulamentul Organic, în Studii și materiale de istorie medie, VI, 1973.
Constantinescu-Mircești, C; Dragomirescu, Ion, Marele proces al Vrancei, în Studii și articole de istorie, VII, 1965.
Corfus, Ilie, Dreptul de stăpânire al clăcașilor din Țara Românească asupra pământului defrișat în perioada destrămării feudalismului, în Studii. Revistă de istorie/XXIII, 1970, nr. 2.
Filitti, Ion C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public, an 1934-1935.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până 1864, în Idem, Opere alese, cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel cronologic și note de Georgeta Penelea, București, 1985.
Georgescu, Valentin Al., Contribuții la studiul trimirei și al operei juridice a lui Mihail Fotino, în Revista arhivelor, II, 1966.
Idem, Observații asupra structuriijuridice a proprietății orășenești în Țara Românească și Moldova (1711-1831), în Studii. Revistă de istorie, XXVI, 1973, nr. 2, p. 255-281.'
Grigoraș, Nicolae, Proprietatea funciară a orașelor moldovenești, în Studii și cercetări științifice, Iași, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 2.
Idem, Principalele amenzi din Moldove în timpul orânduirii feudale (secolele al XV-lea – al XVIII-lea), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Iași, tom VI, 1969.
Idem, Proprietatea funciară și imobiliară a meseriașilor, negustorilor, boierilor și mănăstirilor în orașele moldovenești. Regimul și rolul ei în secolele XV-XVIII, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Iași, VII, 1970, p. 83-106.
Idem, Imunitățile și privilegiile fiscale în Moldova (de la începuturile statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea), în Revista de istorie, 1974, nr. 1, p. 55-77.
Idem, Funcția judecătorească a domniei în Moldova. Domnul și instanțele auxiliare (1771-1832), în Cercetări istorice, serie nouă, IX-X, 1978-1979.
Penelea, Georgeta, Contracte în comerțul extern al Țării Românești (1829-1858), în Studii. Revistă de istorie, XXV, 1972, nr. 4.
Idem, Regimul juridic al bâlciurilor în Țara Românească (1774-1831), în Studii și materiale de istorie medie, VI, 1973.
Sachelarie, Ovid, Autoritatea hotărârilor judecătorești în vechiul drept românesc, în Studii și materiale de istorie medie, VII, 1974.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legiuirile Secolelor Xviii Si Xix (ID: 151240)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.