Legitima Aparare Si Starea de Necesitate

PLANUL LUCRARII

INTRODUCERE -pag.2

CAPITOLUL 1- LEGITIMA APARARE

1.1.Generalitati -pag.4

1.2.Legitima aparare – cauza care exclude infractiunea -pag.5

1.3.Lipsa vinovatiei in cazul faptei comise in legitima aparare -pag.6

1.4.Lipsa pericolului social al faptei comise in legitima aparare -pag.7

1.5.Conditiile legitimei aparari -pag.8

1.6.Efectele legitimei aparari -pag.15

CAPITOLUL 2 – STAREA DE NECESITATE

2.1.Generalitati -pag.16

2.2.Conditiile starii de necesitate -pag.17

2.2.1.Ivirea pericolului -pag.17

2.2.2.Inevitabilitatea pericolului -pag.20

2.2.3.Conditiile efectuarii actiunii de salvare -pag.20

2.3.Limitele starii de necesitate -pag.23

2.4.Efectele starii de necesitate -pag.25

BIBLIOGRAFIE -pag.27

=== l ===

PLANUL LUCRARII

INTRODUCERE -pag.2

CAPITOLUL 1- LEGITIMA APARARE

1.1.Generalitati -pag.4

1.2.Legitima aparare – cauza care exclude infractiunea -pag.5

1.3.Lipsa vinovatiei in cazul faptei comise in legitima aparare -pag.6

1.4.Lipsa pericolului social al faptei comise in legitima aparare -pag.7

1.5.Conditiile legitimei aparari -pag.8

1.6.Efectele legitimei aparari -pag.15

CAPITOLUL 2 – STAREA DE NECESITATE

2.1.Generalitati -pag.16

2.2.Conditiile starii de necesitate -pag.17

2.2.1.Ivirea pericolului -pag.17

2.2.2.Inevitabilitatea pericolului -pag.20

2.2.3.Conditiile efectuarii actiunii de salvare -pag.20

2.3.Limitele starii de necesitate -pag.23

2.4.Efectele starii de necesitate -pag.25

BIBLIOGRAFIE -pag.27

INTRODUCERE

Consideratii generale privind cauzele justificative

Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal, revenindu-se la prevederile existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislația penala romaneasca la cea europeana. Codul penal roman sistematizeaza distinct aceste cauze în raport cu cele care înlatura vinovatia, subliniind totodată caracterul obiectiv, al primelor cauze prin aceea ca se transmit și participantilor, si caracterul subiectiv, personal, al celorlalte prin aceea ca nu se transmit și asupra participanților .

Inlaturarea conditiei ca fapta sa fie prevazuta de legea penala se poate privi în doua feluri. In cazul dezincriminarii tipicitatea dispare în mod absolut ca urmare a dispariției modelului legal la care se putea face raportarea faptei. Exista și situația, însa, cand fapta prevazuta de lege poate fi înlaturata si atunci cand fapta concreta, desi se raporteaza la un model de incriminare, aceasta nu este suficient pentru a-i da caracterul de infracțiune. Trebuie, deci, sa se verifice și cerința ca fapta sa fie în concordanta cu ordinea de drept în ansamblul ei (juridicitate), deoarece daca intervine o cauza care înlatura juridicitatea faptei, atunci fapta este atat tipica cat și antijuridica, întrunindu-se condițiile ilicitului penal, în aceste condiții fapta constituind infracțiune.

Prin fapta prevazuta de legea penala se înțelege o fapta ilicita penal care prezinta atat caracterul tipicitatii cat și caracterul antijuridicitatii.

Acest înțeles se are în vedere în privința cauzelor justificative, în calitate de cauze care înlatura cerința ca fapta sa fie prevazuta de legea penala.

Infracțiunea presupune, ca cerinta esențiala, ca fapta savarsita sa corespunda trasaturilor faptei incriminate (tipicitate); de aceea când ne referim la cauze justificative, în calitatea lor de cauze care înlatura tipicitatea, se are în vedere faptul ca aceste cauze fac ca simpla tipicitate (concordanța cu norma de incriminare) sa fie suficienta pentru existența infracțiunii, adica înlatură tipicitatea în mod relativ numai ca o condiție esențială și suficienta pentru existenta infractiunii . .

De asemenea, fapta nu trebuie sa se comita în acele situații in care ea este socotita licita în raport cu ordinea de drept, situatii care fac ca fapta, desi tipica, sa nu constituie infractiune, adica fapta să fie antijuridica.

Cauzele(justificative) care înlătură caracterul ilicit al faptei:

– starea de necesitate;

– îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului;

– exercitarea unui drept subiectiv;

– consimțământul victimei.

Aceste cauze sunt situații sau împrejurări în care este comisă fapta producătoare de prejudicii și care determină lipsa unei condiții esențiale, de regulă, a vinovăției, pentru ca fapta să fie considerată ilicită și, drept urmare, să angajeze răspunderea civilă a autorului acesteia.

Cât privește primele două cauze, care fac subiectu proiectului nostru si pe care le vom trata in continuare ,în prezent nu au o consacrare legală în Codul civil, fiind, însă definite în Codul penal și explicate de doctrina și jurisprudența din domeniu. Datorită acestei situații normele Codului penal referitoare la legitima apărare (art. 22) și cele privind starea de necesitate ( art. 23) constituie dreptul comun pentru materia civilă, fiind aplicabile, în acest domeniu, prin analogie.

Proiectul Noului Cod civil preconizează doar să evoce legitima apărare (art.1100) și starea de necesitate (art.1101).

CAPITOLUL 1- LEGITIMA APARARE

1.1 .Generalitati

In cadrul relatiilor social-umane se pot ivi anumite situatii de conflict , de ciocnire de interese , care imbraca deseori forme grave . In cazul acestor situatii de conflict si in special cand desfasurarea lor ia forma unor manifestari abuzive , de recurgere la mijloace violente , persoana care considera ca interesele sale sunt pe nedrept vatamate sau periclitate , simte instinctiv pornirea , nevoia de a raspunde la violenta prin violenta sau prin alte forme de autoaparare . Interesul ordinii de drept reclama insa ca in orice situatii de conflict , care nu pot fi lichidate prin buna intelegere , sa se faca apel la organele judiciare competente sa puna capat acelor situatii. De aici , un principiu fundamental , menit sa asigure ordinea de drept , postuleazaca in situatii de conflict , chiar atunci cand acestea ar fi provocate sau insotite de comportari ilicite , nimanui nu-cai este ingaduit sa sa-si faca singur dreptate , sa recurga la acte sau procedee incompatibile cu ordinea de drept pentru a-si apara interesele legitime , impotriva persoanelor cu care s-ar afla in conflict .

In principiu deci , oricat de legitime ar fi interesele vatamate sau expuse pericolului , recurgerea la cai de fapt pentru a pune capat conflictului nu este ingaduita ; singura cale fiind aceea de a apela la interventia organelor competente sa restabileasca ordinea de drept. Sunt insa cazuri in care situatia de conflict este de asa natura incat salvarea interesului legitim de la pericolul care-l ameninta nu este posibila decat printr-o actiune de aparare imediata , efectuata de cel aflat in primejdie , sau de catre persoane care i-ar sari la timp in ajutor. In astfel de cazuri comandamentul ca nimeni nu-si poate face singur dreptate apare ca injust si ineficient , fiindca ar obliga la acceptarea ireparabilului si fiind nevoia de a-si salva interese legitime , expuse unei vatamari ireparabile , exercita asupra celui care reactioneaza o constrangere mai puternica decat imperativul prohibtiei dictata de un principiu de drept. Asadar , in anumite situatii de conflict , recurgerea la autoaparare si deci la cai de fapt se produce inevitabil si firesc , fiind in atare situatii , sub stapinirea constrangerii , omul este in masura de a-si determina si dirigui liber vointa. O astfel de aparare , care este omeneste incoercibila nu poate fi socotita de lege ca o manifestare reprobabilaa, iar faptele savarsite in realizarea apararii nu pot fi privite ca antisociale si considerate ca ilicite . Exista deci anumite cazuri si conditii in care apararea impotriva unui atac este socotita de lege ca legitima.

Fapta savarsita in astfel de cazuri si conditii , impusa de nevoia de a inlatura un atac si de a apara un interes legitim , este socotita de lege ca savarsita in stare de “legitima aprare”, asa incat , chiar daca aceasta fapta este prevazuta de legea penala ea nu are caracter penal , nu constituie infractiune . Daca legea nu ar inlatura raspunderea penala in caz de legitima aparare si ar pedepsi fapte savarsite in astfel de cazuri , o atare reglementare ar fi nedreapta si ineficace . Nedereapta fiindca ar face sa intervina legea penala acolo unde nu exista vinovatie (vinovatia incetand in momentul in care intervine silnicia constrangerii) , ineficace fiindca orice om aflat in fata amenintarii imediate a unui pericol grav si a amenintarii pedepsei ce va urma sa fie ulterior aplicata , va actiona intotdeauna sub presiunea amenintarii actuale .

1.2.Legitima aparare – cauza care exclude infractiunea

Se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace intr– o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.

Este deasemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gavitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a podus atacul.

„Legitima aparare ca o riposta si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s- a produs atacul.”

Legitima aparare ca o riposta, determinata de necesitatea apararii valorilor sociale periclitate, a unei persoane impotriva unui atac ce pune in pericol grav persoana cat si drepturile persoanei sau interesul public. Aceasta fapta nu este savarsita cu vinovatie deoarece nu a existat o manifestare libera a vointei ci faptuitorul a actionat constrans de necesitatea apararii valorilor grav periclitate prin atacul periculos, acestea fiind elementele de baza care inlatura vinovatia si caracterul penal al faptei.

1.3 Lipsa vinovatiei in cazul faptei comise in legitima aparare

Legea penala , pentru a fi dreapta si eficace , nu stabileste ingradiri decat pentru acele comportari omenesti care trebuie si pot fi respectate . Ea nu poate impune unei persoane sa accepte inerta lezarea sau , pierirea , sub sanctiunea unei pedepse .Perspectiva unei leziuni inevitabile si ireparabile exercita asupra persoanei o constangere psihica de o asa mare intensitate incat efectul inhibitor al imperativelor legale , asa cum am mai precizat , se anihileaza in acel moment nemaigasind in constiinta faptuitorului vreo forta de natura sa-l impiedice sa reactioneze asa cum ii dicteaza instinctul de conservare . De aceea o asemenea reactie , ca impuls natural , este incoercibila , orice comandament al legii fiind inlaturat de nevoia inexorabila a salvarii imediate . Legiuitorul din toate timpurile a tinut seama de aceasta realitate obiectiva si de aceea a considerat ca vinovatia , potrivit legii penale , este exclusa in toate cazurile in care faptuitorul actioneaza sub presuinea constrangerii . Este evident ca numai prevederea expresa a legii impiedica caracterizarea faptei ca infractiune , dar nu este mai putin adevarat ca nici nu s-ar fi putut impune exigenta unei alte conduite . O persoana nu poate fi considerata vinovata pentru ca a savarsit o fapta cu constiinta si vointa , ci pentru ca a comis-o in conditiile in care avea posibilitatea unei determinari libere . Este vinovata pentru ca a ales comportarea de incalcare a legii , dand preferinta pornirilor si mobilurilor antisociale. Or , conditiile in care a reactionat persoana atacata sunt departe de a evidentia pozitia condamnabila a infractorului fata de relatiile sociale existente , mobilul faptei rezumandu-se la inlaturarea pericolului existent , rezultat din agresiunea injusta . Victima agresiunii savarseste fapta cu intentie , produce exact aceleasi urmari pe care le-ar produce si fapta agresorului , numai ca in primul caz , victima este nevoita sa actioneze intr-un fel in care n-ar fi facut-o niciodata in conditii normale , spre deosebire de agresor , care , in deplina libertate de determinare , pune in aplicare un atac meditat . Iata de ce in categoria juridica a vinovatiei , conditia libertatii de determinare are un rol primordial . Vinovatia este exclusa ori de cate ori faptuitorul actioneaza lipsit de acesta libertate .

1.4.Lipsa pericolului social al faptei comise in legitima aparare

Lipsa vinovatiei in sensul legii penale in actiunea de aparare face ca fapta sa nu prezinte nici pericol social . Analizand fapta in conditiile in care s-a produs , cautand semnificatia si valoarea ei sociala in raport de fapta determinata de agresiune , este prin definitie o fapta care prezinta pericol social , intrucat tinde sa lezeze in mod injust valori ocrotite de lege . Apararea , din contra , tinde sa ocroteasca ceea ce insasi protejeaza prin intreaga oranduire de drept , aparare care , in conditiile date , nu poate fi facuta altfel fara vatamarea agresorului . Necesitatea care determina recurgerea la aparare invedereaza riposta celui atacat nu urmareste prejudicierea unor valori proteguite de lege. mobilul acestei actiuni nu este decat respingerea unui atac injust si numai in masura in care este necesar pentru salvarea dreptului amenintat . Imprejurarea ca apararea are drept urmare si vatamarea agresorului si este consecinta unei necesitati izvorate dintr-o stare de fapt creata de insasi conduita injusta a agresorului ce constrange pe cel atacat sa reactioneze in fata pericolului iminent.

Ori ,nu se poate logic concepe ca actiunea intreprinsa pentru impiedicarea unui atac injust sa fie apreciata ca prezentand pericol social prin faptul , ca in limitele prevazute de lege , produce o vatamare persoanei vinovate de agresiune. Actul de aparare impotriva agresiunii nu trezeste dezaprobarea in constiinta societatii , pentru ca nu aduce atingere relatiilor sociale existente , el corespunzand sentimentului de dreptate al colectivitatii , pe baza caruia se definesc exigentele ce se transpun in norme obligatorii de conduita . Ca atare , fapta savarsita ramane numai material , nu si social periculoasa. Avand in vedere ca apararea contra agresiunii nu este socotita de constiinta societatii ca o actiune de pericol social , aceasta imprejurare va trbui sa schimbe calitativ aprecierea asupra faptei ce s-ar comite in asemenea conditii . De aceea legiuitorul , prin acelasi procedeu folosit si la incriminarea faptelor , stabileste – in abstract – conditiile in care o aparare , prezentand fizionomia faptelor descrise ca infractiuni , nu este socotita ca atare . Prin aceasta operatie apararea , din simpla stare de fapt , devine un fapt juridic . Avand in vedere ca legitima aparare se poate ivi in legatura cu diverse fapte incriminate , textul – cu valoare de principiu – a fost introdus in partea generala a Codului penal . Obiectivitatea juridica a unei infractiuni oarecare nu mai poate fi data de simpla ei definitie abstracta , ci de corelarea acesteia cu cauzele de excludere a infractinii in spete , cu apararea legitima . Fata de cele de mai sus ar fi gresit sa se mai sustina ca o fapta comisa in legitima aparare are aspectul formal sau infatisarea obiectiva a unei infractiuni , intrucat pentru considerentele aratate , acea fapta , desi formal si obiectiv corespunde unei fapte prevazute de legea penala , deci avand numai aceasta singura trasatura a infractiunii , lipsind trastura esentiala a vinovatiei si pe cale de consecinta si aceea a pericolului social , nu mai poate fi incadrata intr-un text incriminator , partea speciala impreuna cu partea generala formand un tot organic . In asemenea conditii , cand fapta nu prezinta pericol social , fiind savarsita fara vinovatie ,a nu considera ca infractor pe cel caruia nu ca i se poate reprosa nimic pentru reactia sa , constituie un mare castig pentru ideea de dreptate si legalitate .

1.5.Conditiile legitimei aparari

Legiuitorul cand a scos din orbita dreptului penal fapta savarsita in aparare , a conditionat aceasta excludere de anumite cerinte prealabile si limite in raport de situatia care a provocat constrangerea psihica . Legitima aparare ca institutie jurudica apare deci ca un ansamblu de conditii legale necesare a caror realizare cumulativa conduce la inexistenta infractiunii intr-un caz concret . Legitima aparare este conditionata de implinirea tuturor conditiilor prevazute de lege cu privire la existenta agresiunii –producerea atacului si pericolul ce se naste –si la actiunea de aparare , raportata la starea de legitima aparare.

Codul penal in art. 22 prevede : “ Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala , savarsita in stare de legitima aparare . Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material direct , imediat si injust , indreptat impotriva sa , a altuia sau impotriva unui interes obstesc , si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc .Se prezuma ca este in legitima aparare , si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta , viclenie , efractie sau prin alte asemenea mijloace , intr-o locuinta , incapere , dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea . Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul . “ Pe langa conditiile primordiale prevazute de art. 22 Cod penal , privind existenta atacului , a apararii si a pericolului , legitima aparare trebuie sa intruneasca si o serie de cerinte referitoare la fiecare dintre conditiile primordiale .

A. Condiții privitoare la atac

a) sa existe un act de atac, adica o acțiune sau inacțiune, socialmente periculoasa dezlanțuita de agresor. Exista atac atat în cazul unei comportari activ agresive (ex. 0 persoana îndreapta cutitul spre o alta persoana cu intenția de a o rani sau ucide), cat și in cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoana care avand în îngrijire un bolnav nu administreaza medicamentele potrivit prescripției medicale, cu intenția de a provoca moartea);

b) atacul sa fie material. Atacul este material când se exercita prin mijloace fizice și este îndreptat contra existenței fizice a unor valori sociale, ca: viața, sanatatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia, precum și împotriva unui interes general.

Există de pilda atac material în situația în care un cetatean surprinde în flagrant o persoană care încearca sa sustraga un bun, sa evadeze, sa comita un omor, iar în momentul în care acționeaza pentru imobilizarea ei infractorul folosește forta brațelor sau scoate o armă cu care acționează asupra persoanei respective.

Nu exista atac material în cazul agresiunilor morale, astfel încat persoanele insultate ori calomniate sau funcționarul ultragiat prin cuvinte sau gesturi nu pot invoca legitima aparare daca folosesc acte de violenta.

Este de subliniat ca atacul trebuie sa provina întotdeauna de la persoana fizica. Dacă acesta provine de la un animal, și pentru înlaturarea lui s-a comis o fapta prevazuta de legea penala, suntem în prezența starii de necesitate, care și ea constituie o cauză care înlatura caracterul penal al faptei (art. 23 C. pen.).

c) atacul să fie direct. Manifestarea materiala a agresorului trebuie sa fie îndreptata catre o anumita valoare pe care sa o puna în pericol în mod nemijlocit. Atacul este direct și în cazul cand, desi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea sociala pusa în pericol, vizează însa ca acțiune agresiva anume această valoare. De pilda, agresorul a început să taie cablul care susține schela pe care lucrează un zidar, punând în primejdie viața acestuia;

d) atacul sa fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care-l poate produce s-a și ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului rezulta deci din intervalul de timp foarte mic care separa momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care amenință valoarea socială atacată. Intr-un caz, victima se gasea faza scoaterii cutitului, la o anumită distanta de autor, spatiul dintre ei fiind separat printr-un gard. Se schita deci intentia de atac, care nu devenise înca iminent și , cu atat mai puțin actual, între atac și pericolul grav ce l-ar fi creat existand un interval de timp care facea numai posibil acest pericol. Ca este așa o demonstreaz împrejurarea ca acest interval de timp a fost suficient pentru ca autorul sa se înarmeze cu un par, sa intre pe poarta și sa loveasca victima.

Cand durata intervalului de timp dintre începerea atacului și ivirea pericolului este atat de mare încat ofera posibilitatea înlaturarii acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerat ca imediat, fiindca el nu lasa loc unui pericol prezent, ci creeaza numai posibilitatea unui pericol care s-ar putea produce ulterior.

La caracterizarea atacului ca imediat va trebui sa se tina seama de toate datele concrete ale cazului și în special de natura și intensitatea atacului, de întarzierea și gravitatea pericolului, de posibilitatile existente pentru paralizarea atacului. Daca fapta prevazuta de legea penala a intervenit după consumarea atacului, reacția faptuitorului are caracterul unei riposte, și nu al unei aparari necesare, asa încat fapta respectiva constituie infracțiune.

e) atacul să fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic – legal sau de fapt – care sa permita sau sa justifice aceastaaa comportare. Atacul este just cand legea admite recurgerea la comportarea care este socotita drept atac. De pilda, este justa, deoarece este legala, masura retinerii unei persoane care a comis o fapta prevazuta de legea penala.

Atacul este injust chiar daca actiunea agresiva vine din partea unui organ oficial, dar care îsi exercita în mod vadit abuziv atributiile de serviciu.

împotriva unui atac dezlantuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, daca cel ce ripostează cunoaște starea de iresponsabilitate a agresorului și deci va trebui sa comita fapta prevazută de legea penală numai daca nu poate înlatura altfel pericolul.

f) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general. Pentru motivarea acțiunii de aparare, legea impune condiția ca atacul sa

poata cauza un rau iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: perrsoanei umane, drepturilor sale ori interesului general. De exemplu, se va considera ca se pune în pericol grav viața unei persoane, daca agresorul acționeaza asupra acesteia cu un cuțit, în scopul de a-i suprima viața. Orice acțiune împotriva agresorului într-o asemenea împrejurare va fi considerata legitima aparare.

Existența pericolului grav se apreciaza în funcție de natura atacului, de obiectivul acestuia, de condițiile personale ale celui care a săvârșit fapta în aparare și de toate împrejurarile cauzei care ar putea servi la constatarea unei stari de reala constrangere.

Atacul îndreptat împotriva unui interes general justifica o aparare legitima. Interesul general poate consta într-o stare, situație, relație, activitate ce intereseaza întreaga societate sau un grup .

în situația prevazuta în art. 22 alin. (3) (savarsirea faptei pentru a respinge patrunderea fara drept în locuinta, încapere, dependinte sau loc împrejmuit tinand de acestea) nu mai este necesara îndeplinirea condițiilor aratate mai sus, legitima aparare fiind prezumata, daca se constata îndeplinirea unor condiții specifice:

• patrunderea în locuinta, încapere, dependinte sau loc împrejmuit tinand de

acestea sa se faca fara drept;

• patrunderea sa se faca prin violenta, viclenie, efracție sau prin alte asemenea

mijloace.

Pătrunderea realizata în conditiile aratate mai sus a fost asimilata prin voința legiuitorului unui atac împotriva caruia faptuitorul va fi constrans să se apere, savarsind o faptă prevazută de legea penală. Legiuitorul a dorit protejarea libertatii psihice a persoanei privind viața domestică și proprietatea acesteia, astfel ca a prezumat existența legitimei aparari în situația ripostei la patrunderea în locuința pe care acesta o folosește, bineînțeles, cu respectarea condițiilor apararii ce vor fi analizate în continuare.

B. Condiții privitoare la aparare

a) Acțiunea de aparare sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea penala, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când aceste forme ale infracțiunii sunt pedepsite) sau a infracțiunii consumate. în consecință, legitima aparare nu poate fi invocata în cazul altor fapte, care nu sunt prevazute de legea penala, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.

b) Acțiunea de aparare sa fie necesara pentru respingerea atacului. Un act de aparare este necesar daca el se desfasoară între anumite limite. Din punct de vedere al momentului savarsirii actului de aparare, limita necesitatii este data de limita pericolului rezultat din agresiune, în sensul ca atata timp cat subzista pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfasurare, subzista și necesitatea înlaturarii lui.

In cazul în care acțiunea de aparare are ca scop înlaturarea actului de atac in pregatire sau razbunarea unui atac consumat, ea se considera a fi lipsita de necesitate.Intr-un caz s-a hotarat ca, dezarmand victima de toporul cu care aceasta îl ataca -adica punand-o în situația de a nu mai repeta atacul – și lovind-o, apoi, cu acelasi topor, faptuitorul nu poate beneficia de dispozițiile art. 22 C. pen.

Rezulta din cele ce preced ca acțiunea de aparare trebuie sa se desfasoare între limitele iminentei și consumarii atacului.

c) Apararea sa se desfasoare în limitele proporționalitatii atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrangere mai grave, atunci cand împotrivirea sau rezistența individului ar fi putut să fie înlăturată prin mijloace mai ușoare, mai puțin violente. Deci legea cere ca reacția sa fie proporționala cu pericolul creat, adica sa existe o oarecare echivalența între fapta savarsita în aparare și atacul care a condus la necesitatea unei aparari.

O regula care sa stabileasca unde se termina proporția și unde începe disproporția între aparare și atac nu exista și nici nu se poate formula de principiu. De obicei însă se au în vedere mijloacele folosite, împrejurarile în care s-a desfașurat fapta, forța fizica a combatanților etc, aprecieri care se fac posterior momentului savarsirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili în ce masura fapta savarsita în aparare a fost pe masura gravitatii atacului.

Daca fapta savarsita în stare de legitima aparare este disproporționat de grava în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerata ca legitima, deoarece depaseste limitele legitimei aparari, constituind un exces de aparare.

In legea noastra penala se face distincție între excesul de aparare justificat, care este asimilat cu legitima aparare, și excesul scuzabil, care nu înlatura caracterul penal al faptei de aparare exagerata, dar constituie o circumstanta atenuanta.

Potrivit dispoziției din art. 22 alin. (4) C. pen., este considerata în legitima aparare și persoana care, din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurarile în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziției legale rezulta ca depasirea limitelor legitimei aparari presupune existența tuturor conditiilor cerute pentru existența legitimei aparari, ea referindu-se doar la împrejurarea ca riposta a depasit atacul din cauza tulburarii sau temerii de care era stapanita victima atacului1, de exemplu agresorul este înarmat cu un topor.

Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemnează acea riposta exagerata care nu a fost determinata de starea de tulburare sau temere provocata de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, manie, revolta în fața violenței nejustificate. Din aceasta cauza legea nu asimilează excesul scuzabil cu legitima aparare, dar prevede că depasirea limitelor legitimei aparari constituie o circumstanța atenuantă [art 88 lit b) C.pen].

C.Conditii referitoare la pericol

A treia conditie a legitimei aparari este ca atacul sa puna in “ pericol grav “ persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc . Nu este suficient sa se constate existenta atacului in formele prevazute de lege , ci mai necesar este ca acesta sa creeze o “ stare de pericol “ pentru valorile protejate . Starea de pericol trebuie deci considerata in stransa relatie cu situatia creata de iminenta sau declansarea atacului material direct , imediat si injust . Baza obiectiva a pericolului este actiunea sau inactiunea agresiva .Pericolul , consecinta initierii atacului , indica ori o probabilitate imediata de leziune , ori , in unele cazuri , o certitudine . Trebuie facuta diferentierea intre pericol si leziune (vatamare) . Legea nu cere conditia producerii vreunei leziuni a drepturilor persoanei sau interesului obstesc , ci numai conditia ca atacul sa puna in pericol anumite valori . Conditia referitoare la existenta numai a starii de pericol este logica , avand in vedere finalitatea actiunii de aparare . Legitima aparare isi gaseste ratiunea tocmai in nevoia de a salvgarda valorile amenintate , scop care nu ar mai putea fi atins dupa realizarea leziunii . Pentru aceleasi considerente , legiuitorul a prevazut , printre conditiile referitoare la atac , si iminenta lui . Ori , iminenta unui atac exclude in mod necesar producerea consecintei vatamatoare pentru atingerea careia va fi daclansat .

Pericolul trebuie sa aiba o existenta reala , obiectiva , sa nu fie o creatie a mintii persoanei . In cazul in care faptuitorul presupune eronat existenta unui atac si , pe cale de consecinta , si starea de pericol , sau desi confruntat cu un atac real care nu pune in pericol valorile proteguite ,dar pe care eronat il apreciaza ca apt sa le lezeze , conditia pericolului nefiind indeplinita , nu se pote vorbi de stare de legitima aparare .Iin practica judiciara sunt des intalnite asemenea cazuri .

Gravitatea pericolului . Pentru legitimitatea actiunii in aparare , legea impune conditia ca atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat , ori interesul obstesc . Caracterul grav al pericolului rezulta din imprejurarea ca el ameninta cu producerea unor consecinte ireparabile sau greu de remediat . Numai pericolul grav poate declansa in persoana atacata sau intervenienta resorturi care impiedica o diriguire normala a vointei si o fac sa actioneze sub presiunea unei constrangeri generate si intretinute de aparitia si mentinerea situatiei de pericol . Numai pericolul grav poate determina acea constrangere psihica care sa indeparteze lipsa vinovatiei . Determinarea gravitatii pericolului se face in raport de circumstantele reale din momentul agresiunii si nu ex post dupa criterii abstracte ; trebuie analizate toate circumstantele concrete care vor determina gravitatea pericolului . Din tot acest ansamblu de date obiective (valoarea reala a obiectului apararii ) si subiective ( conditia reala in care se gasea persoana atacata ) se poate trage concluzia in ce masura faptuitorul a avut sau nu posibilitatea de a rezista constrangerii psihice provocate de gravitatea pericolului . S-a statuat ca actiunea violenta care constituie fapta obisnuita in relatiile dintre parti ( bataia ) nu poate crea un pericol de natura a impune reactii in stare de legitima aparare .

Actualitatea pericolului . Actualitatea pericolului indica ca producerea unei leziuni este iminenta sau probabila in conditiile declansarii atacului . Intr-un pericol actual , prezent , leziunea este potentiala , viitore . Din momentul in care leziunea s-a produs , este efectiva , nu se mai poate vorbi de pericol intrucat amenintarea producerii leziunii s-a transformat in realizare . In acest caz , valoarea respectiva nu mai are cum sa fie aparata , avand alte cai pentru reintegrarea dreptului sau .In opozitie cu pericolul actual , pericolul trecut sau viitor reprezinta cazuri de impiedicare a realizarii conditiilor legitimei aparari .Un pericol viitor exclude insasi ideea de constrangere psihica in reactia persoanei , astfel incat aceasta , actionand pentru evitarea unui pericol viitor , savarseste o fapta care ii va antrena intraga raspundere

1.6 Efectele legitimei aparari

Fapta comisa în stare de legitima aparare prezinta toate elementele unei infracțiuni, ea încadrandu-se în modelul incriminator dat de catre legiuitor. Cu toate acestea, fapta comisa într-o asemenea situație este considerata licita, fiind în conformitate cu ordinea de drept. Prin urmare fapta comisa de agent nu va constitui infractiune asa cum rezulta expres din prevederile art. 22 alin. (1) C. pen.

Potrivit Codului de procedură penala, instanța de judecata poate obliga pe faptuitor la repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul retinerii ca temei a încetarii procesului penal a vreuneia din cauzele care înlatura caracterul penal al faptei, potrivit principiilor stabilite de legea civila.

CAPITOLUL 2- STAREA DE NECESITATE

2.1 .Generalitati

In desfasurarea vietii social-umane se ivesc uneori situatii de fapt , provocate fie de oameni , fie de cauze fortuite , care pun in pericol valori sociale ocrotite de lege , iar salvarea acestora de la pericol nu este posibila decat prin savarsirea unei fapte care in mod obisnuit este socotita ca ilicita . In astfel de situatii fapta savarsita pentru salvarea valorilor sociale aflate in pericol se considera comisa in stare de necesitate . Cand fapta necesara salvarii este prevazuta de legea penala , starea de necesitate constituie in anumite conditii o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei care exclude existenta infractiunii si a raspunderii penale. Legiuitorul a prevazut si astfel de situatii si prin art . 23 Cod penal reglementeaza starea de necesitate . Astfel, conform art . 23 “ Nu constiuie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de necesitate. Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel , viata , integritatea corporala sau sanatatea sa , a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc. Nu este in stare de necesitate persoana care in momentul in care a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat . “

Intre starea de necesitate si legitima aparare exista unele asemanari . La starea de necesitate , ca si la legitima aparare , fapta prevazuta de legea penala este savarsita pentru a se inlatura un pericol ; si intr-un caz si in celalalt actiunea de inlaturare a pericolului poate fi efectuata fie de catre persoana expusa pericolului fie de catre o alta persoana ; in ambele cazuri depasirea limitelor face ca fapta savarsita sa-si pastreze caracterul penal . Deosebirea intre starea de necesitate si legitima aparare consta, in primul rand , in natura cauzei care da loc pericolului . La starea de necesitate pericolul este creat de diferite “intamplari “ , de simple “ accidentalitati “ , pe cand la starea de legitima aparare pericolul izvoraste dintr-un “ atac “ . In al doilea rand , legitima aparare se deosebeste de starea de necesitate in privinta subiectului pasiv al faptei prin care se inlatura pericolul. La legitima aparare subiect pasiv este agresorul , autorul atacului , iar la starea de necesitate este , de cele mai multe ori , o persoana care nu are nici o vina in producerea pericolului . Inlaturarea caracterului penal al faptei in cazul starii de necesitate isi gaseste explicatia si justificarea , ca si in cazul legitimei aparari , in existenta constrangerii pe care pericolul amenintator o exercita asupra vointei persoanei care efectueaza actiunea de salvare . Cel care actioneaza sub presiunea incoercibila a necesitatii de a inlatura pericolul este , in mod firesc , lipsit in acel moment de posibilitatea de a-si determina si dirija liber vointa si lucreaza ,deci , fara vinovatie .

Fapta savarsita in stare de necesitate nu este infractiune deoarece aceasta fapta nu este savarsita cu vinovatie, faptuitorul fiind constrans de necesitatea apararii impotriva unui pericol iminent si care nu putea fi inlaturat in alt mod.

Pericolul care ameninta valorile sociale ocrotite in cazul starii de necesitate poate fi generat de : inundatii, cutremure, incendii si nu de atacul unei persoane, situatie specifica legitimei aparari.

2.2. Conditiile starii de necesitate

Starea de necesitate este prevazuta ca o cauza care exclude infractiunea in dispozitia art . 23 , alin. 1 Cod pen (respectiv art. 45 in Vechiul Cod penal) . Pentru existenta starii de necesitate , cu efecte de cauza care exclude infractiunea, trebuie sa fie indeplinite , potrivit art . 23 Cod pen . , urmatoarele conditii : a) sa se fi ivit un pericol iminent , b) pericolul sa ameninte vreuna din urmatoarele valori sociale : viata , integritatea corporala ori sanatatea unei persoane sau un bun important al unei persoane, ori a unui bun obstesc , c) pericolul sa nu poata fi inlaturat intr-un alt fel si d) fapta savarsita pentru salvarea de la pericol sa fie prevazuta de legea penala .

2. 2.1. Ivirea pericolului

Asa cum am aratat si in cazul legitimei aparari , pericolul este generat de un eveniment accidental . Pericolul poate proveni din orice imprejurare si din orice fapte , poate fi chiar urmarea unei fapte savarsite de insasi persoana aflata in pericol . In legatura cu crearea situatiei de pericol de catre insasi persoana amenintata , in practica si literatura juridica s-a discutat daca printre conditiile starii de necesitate trebuie sa se numere si absenta culpei faputitorului la ivirea pericolului .Sunt numeroase cazurile in care faptuitorul are un rol important , uneori determinant , in nasterea situatiei de pericol . Neglijenta , imprudenta , usurinta si de multe ori chiar intentia persoanei pot fi identificate la baza crearii situatiei periculoase in care aceasta se gaseste la un moment dat . Avand in vedere ca neaplicarea beneficiului starii de necesitate , ori de cate ori pericolul creat este consecinta unei fapte voluntare , este o restrangere a sferei de aplicare a acestei institutii , cu consecinte grave in practica s-a aratat ca , pentru a se decide ca un pericol este voluntar cauzat , criteriul cauzalitatii eficiente imediate este insuficient . Criteriul neaplicarii justificarii , ar rezida in asumarea riscului in mod voluntar . Cine produce un incendiu produce in mod voluntar pericolul ; cine il provoaca din neglijenta nu l-a voit si , ca atare , nu va fi exclus de la beneficiul starii de necesitate , pentru faptele savarsite in aceste imprejurari . Doctrina moderna socoteste ca absenta culpei nu trebuie sa constiuie o conditie a starii de necesitate . Din punctul de vedere al dreptului penal , faptul de a fi cauza starii de necesitate este , in principiu , indiferent . Alti autori sunt fara rezerve . Criticandu-se unele jurisprudente , s-a subliniat ideea de baza a dreptului penal potrivit careia , pentru a caracteriza o fapta ca infractiune , trebuie sa te plasezi in momentul cand ea a fost comisa, si nu dupa conduita anterioara a faptuitorului ; altfel , ar insemna o largire nejustificata a raspunderii penale .

Asa cum am aratat dreptul nostru , care da sferei de aplicare a starii de necesitate limitele ei firesti , nu enumera printre conditiile starii de necesitate si absenta culpei . Pericolul poate proveni din orice imprejurare si din orice fapte , chiar din fapta celui care a fost salvat de la pericol ( de exemplu salvarea unei persoane accidentate din propria sa imprudenta ) . Figura juridica a unei fapte se contureaza pe baza imprejurarilor obiective si subiective din momentul comiterii lui . Dupa cum nici in legitima aparare atacul injust impotriva celui ce se apara nu isi pierde acest caracter in cazul provocarii de catre cel atacat , tot asa nici in starea de necesitate pericolul iminent si inevitabil din momentul savarsirii faptei , imprejurare obiectiva , nu poate fi ignorat pe motivul ca fara culpa faptuitorului pericolul nu s-ar fi nascut . Faptuitorul savarseste o fapta necesara , careia legea ii inlatura caracterul penal pe considerentul existentei unei constrangeri provocate de pericolul amenintator . Sub presiunea incoercibila a necesitatii , in acel moment , el actioneaza fara vinovatie . Starea de necesitate este deci , in primul rand , o stare de fapt obiectiva . Ea nu poate fi ignorata pe considerente izvorate dintr-o culpa cu previziunea survenirii ei . Ea exista ca atare sau nu exista . Nu se poate refuza beneficiul starii de necesitate persoanei care , rasturnand din vina ei barca , creaza pericolul de inec , pentru toti ocupantii , daca sub presiunea constrangerii , loveste pe un altul pentru a se salva .

Iminenta pericolului.Starea de necesitate incepe sa existe din momentul in care pericolul a devenit iminent , amenintator , in sensul ca producerea consecintelor vatamatoare este imediat realizabila . Starea de necesitate nu dainuieste decat atata timp cat pericolul este iminent sau actual ; acolo unde pericolul nu mai este iminent sau actual dispare necesitatea de a savarsi fapte de natura celor lipsite de caracter penal prin institutia analizata .

Conditia actului iminent sau actual pune in evidenta faptul ca un pericol departat , chiar apropiat , sau trecut ori viitor , nu realizeaza starea de necesitate .Aceasta conditie este consecinta fireasca a fundamentului acestei institutii – constrangerea psihica . Persoana care savarseste fapte prevazute de legea penala trebuie sa dovedeasca ca , in conditiile date , nu a avut la dispozitie un interval de timp suficient care sa-i permita sa recurga la alte masuri de salvare . Numai iminenta pericolului (amenintarea imediata cu survenirea raului ) si actualitatea lui ( persoana este pusa in situatia de a suporta raul ) justifica urgenta si modul in care s-a comis actiunea de salvare . In caz de incendiu sau inundatie , o persoana care ar buscula ori calca in picioare pe alta sub amenintarea pierderii vietii este in stare de necesitate . Daca insa amenintarea ar fi apropiata , dar nu iminenta , intrucat , de exemplu , masurile de salvare luate de pompieri sunt pe cale sa duca la salvarea persoanei expuse pericolului , sau daca acea persoana poate evita pericolul iesind din casa in flacari sau reusind sa scape de furia apelor , ar comite atunci faptele de violenta amintite , acea persoana nu mai poate invoca starea de necesitate , intrucat pericolul , in primul caz , nu era iminent , iar , in al doilea caz , trecuse .

2.2.2 .Inevitabilitatea pericolului

Condtia iminentei pericolului trebuie analizata in stransa legatura cu conditia inevitabilitatii lui, in sensul ca acesta nu ar putea fi inlaturat decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala . Existenta vreunui alt mijloc prin care persoana s-ar fi putut sustrage pericolului respectiv reprezinta o cauza care inlatua necesitatea actiunii faptuitorului . Nefolosirea acestei posibilitati dezvaluie o culpa din partea faptuitorului , care il priveaza de beneficiul lipsei de raspundere . Este deosebirea cea mai plina de consecinte in raport cu legitima aparare , in care reactia ramane circumscrisa de nevoia de respingere a unui atac , in limitele proportionalitatii . In starea de necesitate fapta persoanei care incearca sa evite un pericol iminent prin producerea alteia , de cele mai multe ori inocente in crearea pericolului , va trebui sa reprezinte extrema ratio , in posibilitatile de salvare , care se ofera in circumstantele date , pentru ca altfel , in cazul in care pericolul putea fi inlaturat in alt mod , va disparea si insasi necesitatea care justifica actiunea Posibilitatea evitarii pericolului prin alt mijloc trebuie analizata ca o conditie absoluta, pe baza unor criterii abstracte , si tinandu-se seama de toate conditiile obiective in care s-a gasit faptuitorul , precum si de aptitudinea acestuia in momentul de tulburare de a judeca cu claritate situatia in care se afla si mijloacele de a se salva . Aceasta deoarece in conditii perfect identice oamenii pot reactiona diferit potrivit starii lor psihice. Fata de cele analizate rezulta cel care poate evita pericolul prin fuga si prefera sa savarseas fapta prevazuta de lege este exclus de la beneficiul starii de necesitate , fuga neimplicand nici o dauna morala pentru el si nici incurajare pentru cauza pericolului.

2.2.3.Conditiile efectuarii actiunii starii de salvare

Necesitatea actiunii de salvare .Existenta pericolului iminent si inevitabil constrange pe faptuitor sa savarseasca un act necesar evitarii consecintelor ce-l ameninta . Starea de necesitate in care sa afla actioneaza irezistibil asupra persoanei care devine un coactus . Nefiind vorba de o alterare a facultatilor mintale care sa-l puna practic in imposibilitate de a evalua atat pericolul , cat si calitatea milloacelor de salvare pe care le are la indemana , faputitorul sub impulsul necesitatii , actioneaza voluntar , dar constrans . Este o constrangere relativa nu absoluta . Actul necesar in asemenea conditii poate fi de natura defensiva sau agresiva . El poate sa conste dintr-o actiune dirijata contra cauzei care genereaza pericolul , faptuitorul aparandu-se , de exemplu , de un atac din partea unei persoane , care nu imbraca caracterul de atac injust pentru a indreptati o legitima aparare (iresponsabili, minori ) sau impotriva unor animale . El poate lua si forma unei actiuni agresive indreptate impotriva persoanelor , fie asupra bunurilor cu totul straine de cauzarea pericolului , prin lezarea carora faptuitorul gaseste singura solutie de a se salva. Caracterizarea actiunii ca necesara , spre deosebire de actiunea de aparare din legitima aparare rezida din inevitabilitatea ei in conditiile date , ca fiind singura posibilitate de evitare a pericolului . Existenta unei alte posibilitati , tinand seama de toate elementele obiective si subiective , ridica necesitatea actiunii de salvare . Asadar , atunci cand faptuitorul a putut concepe si o alta posibilitate de evitare a pericolului , cu consecinte mai putin pagubitoare , nu va beneficia de efectele starii de necesitate . Doctrina necesitatii analizata mai sus isi gaseste campul de aplicare restrans , prin vointa legiuitorului care fixeaza anumite limite , stabilite in raport cu proportia dintre urmarile pricinuite fata de cele evitate .

Natura activitatii de salvare . Nu orice actiune de salvare intereseaza institutia starii de necesitate din dreptul penal . Pentru a se pune problema inlaturarii caracterului penal al unei fapte comise in conditiile starii de necesitate , trebuie ca in mod necesar acea fapta sa fie prevazuta de legea penala . Daca actiunea de aparare nu este prevazuta de legea penala , nemaifiind in discutie problema inlaturarii caracterului penal al acesteia , ramane fara interes , din punctul de vedere al legii penale , sa se mai analizeze celelalte conditii ale starii de necesitate . Ceea ce intereseaza deci , in primul rand , este ca actiunea de aparare sa constea dintr-o fapta prevazuta de legea penala . Este , de asemenea , fara importanta , calificarea ei juridica , in conditiile starii de necesitate putand fi savarsite fapte de o mare varietate , inceptnd cu omorul si terminand cu cea mai putin grava fapta de insusire , de distrugere sau de degradare a bunului altuia , ori de inlcare a unor reguli de circulatie . In concluzie , pentru a se putea discuta despre existenta starii de necesitate , actiunea de salvare trebuie sa constea dintr-o fapta care , daca nu s-ar incadra in conditiile analizate ar antrena raspunderea penala a faptuitorului .

Interventia in salvarea celui expus pericolului.Potrivit art . 45 al . 2 Cod pen . este in stare de necesitate si cel ce savarseste fapta prevazuta de legea penala pentru salvarea vietii , integritatii corporale , sanatatii , bunurilor altor persoane . Sfera persoanelor care pot interveni pentru a salva o alta persoana a fost largita , orice persoana putand interveni , fara exceptie . Justificarea acestei prevederi este ideea de solidaritate umana care determina omul sa nu stea pasiv cand are posibilitatea de a interveni pentru salvarea unei valori amenintate . Actiunea textului este practic tot o rezultanta a constrangerii , dar care nu izvoraste din instinctul sau de conservare , ci dintr-o suma de elemente moral- afective , de solidaritete intre oameni , care-l impiedica sa ramana indiferent in fata nenorocirii altuia. Ceea ce caracterizeaza fapta de interventie este imprejurarea ca ea este comisa fara vinovatie , mobilul faptei excluzand atiutdinea psihica comdamnabila a unui infractor . In actiunea de interventie se pot ivi doua situatii : cazul unei singure persoane in pericol si cazul mai multor persoane in pericol .

In cazul unei singure persoane in pericol intervenientul pote actiona in favoarea celui in pericol la solicitarea acestuia , sau din initiativa proprie daca persoana amenintata ignora pericolul . Este posibil ca intervenientul sa efectueze actiuni de salvare chiar impotriva refuzului persoanei amenintate . Este cazul ajutorului dat pentru salvare unei persoane care a incercat sa se sinucida . In cazul mai multor persoane in pericol se pot ivi situatii cand mai multe persoane sunt amenintate de acelasi pericol . Intervenientul , animat de dorinta de a da ajutor , nu poate fi util tuturor . S-a pus intrebarea daca poate interveni in favoarea uneia dintre ele . Raspunsul nu pote fi decat afirmativ , cu o conditie insa : actiunea intreprinsa de el pentru salvarea persoanei respective sa nu inrautateas situatia celorlalti . Conditia este logica fiindca pericolul in care se gaseau toate persoanele in stare de necesitate nu poate fi amplificat , fara sa atraga raspunderea persoanei care nu se afla in aceasta situatie exceptionala , dar produce prin fapta sa aceasta inrautatire. De asemenea , s-a spus ca intervenientul nu poate inversa situatia a doua persoane in pericol , dintre care una vrea sa se sacrifice in favoarea celeilalte , salvand tocmai pe aceea care are intentii altruiste . Cu ocazia unei catastrofe sau calamitati care genereaza stari de necesitate persoanele insarcinate cu atributii de a asigura ordinea pot savarsi fapte abuzive pentru care nu se va putea invoca starea de necesitate . Aceste persoane in exercitarea atributiilor lor vor trebui sa urmareasca salvarea tuturor celor amenintati de pericol sau sa limiteze pe cat posibil efectele catastrofei, respectand instructiunile date in eventualitatea unor astfel de evenimente . Orice abuz din partea lor este le va angaja raspunderea .

Concluzia este ca persoana obligata sa infrunte pericolul trebuie sa actioneze alegand solutiile cele mai bune in exercitarea obligatiilor ce-i incumba in actiunea de salvare pe care o intreprinde . orice abuz sau neglijenta din partea sa ii antreneaza raspunderea .

2.3 .Limitele starii de necesitate

Starea de necesitate , ca institutie de drept , este conditionata de anumite cerinte indispensabile , in lipsa carora aceasta “ stare “ nu se poate realiza . Aceasta nu inseamna ca , intrunirea tuturor conditiilor ce caracterizeaza starea de necesitate conduc la justificarea oricarei actiuni de salvare pentru evitarea pericolului . Legea care a ridicat caracterul penal al faptei savarsite in conditiile starii de necesitate a impus si anumite limite actiunii de salvare , a fixat o anumita relatie de proportie intre bunul salvat si cel sacrificat , in afara carora i se va refuza faptuitorului beneficiul starii de necesitate . Inlaturarea unui rau mai mic prin cauzarea constienta a unui rau mai mare reperezinta o activitate careia legiuitorul nu putea sa-i acorde beneficiul apararii de raspundere penala , chiar in situatia in care faptuitorul se gasea sub influenta unei constrangeri .Ca si in cazul legitimei aparari cerinta unei proportii deriva , ea insasi , din ideea de constrangere psihica. Daca in legitima aparare , in care persoana atacata , prin reactia sa , provoaca un rau agresorului , trebuie sa respecte o anumita proportionalitate intre consecintele atacului si urmarile apararii , cu atat mai mult in starea de necesitate, o asemenea proportie intre consecintele pericolului si raul produs prin actiunea de salvare se impune , fiind vorba de prejudicierea , de cele mai multe ori , a unei persoane inocente . In literatura juridica au fost discutii chiar in cazul in care in loc de proportionalitate exista egalitate . Este vorba de situatia celui care sacrifica viata altuia pentru a si-o salva pe a sa .

Se poate intampla uneori ca urmarea pricinuita prin actiunea de inlaturare a pericolului sa nu fie mai grava decit cea care s-ar fi produs daca pericolul nu s-ar fi inlaturat , dar sa fie in schimb mai grava decit aceea care ar fi fost suficienta pentru inlaturarea pericolului . In astfel de cazuri , daca cei care au efectuat actiunea de inlaturare a pericolului nu si-au dat seama de depasirea necesitatii , fapta lor va fi considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate ; in caz contrar ei vor beneficia de circumstanta atenuanta legala prevazuta de art. 73 al . a .In operatia de stabilire a depasirii necesitatii va trebui , ca si la legitima aparare , sa se tina seama de conditia psihica in care se gasea cel care a efectuat actiunea de inlaturare a pericolului si in cazul in care s-ar constata acesta , datorita imprejurarilor , s-a aflat sub stapanirea unei puternice tulburari sau temeri depasirea limitei de necesitate va fi socotita ca justificata , adica ca un rezultat al constrangerii

Mentinerea unei proportii intre urmarile provocate si urmarile ce s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat rezulta din prevederile art . 45 alt . 3 Cod pen . , potrivit carora “ nu este in stare de necesitate persoana care in momentul in care a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari mai grave decat cele la care s-ar fi expus daca pericolul nu era inlaturat “ . Conditia proportionalitatii este ceruta , in actuala reglementare , pentru orice situatie vizata de starea de necesitate atat in conditiile de salvare a vietii , integritatii corporale sau sanatatii , cat si in cele referitoare la bunuri importante ori la interesul obstesc .. Ingaduinta legii nu inceteaza decat in cazul in care se produc urmari vadit mai grave decat cele evitate . Pentru provocarea unor urmari egale sau mai grave , avandu-se in vedere ca circumstantele in care se gasea faptuitorul , nu s-a mai considerat util ca fapta respectiva sa fie pedepsita . Actuala reglementare tine deci seama de esenta starii de necesitate , cauza de excludere a caracterului penal al faptei , care isi gaseste fundamentarea stiintifica in ideea constrangerii psihice in care a actionat faptuitorul , caruia nu cai se poate cere evaluari reci , matematice .

Nu se considera in stare de necesitate persoana care , datorita functiei sau profesiei sale , este obligata sa infrunte pericolele inerente functiei sau profesiei respective . Este vorba de un caz special de excludere de la incidenta juridica a starii de necesitate , deoarece situatia la care se refera aceasta excludere nu priveste lipsa vreuneia dintre conditiile cerute pentru existenta starii de necesitate . In acest caz ceea ce lipseste este insusi temeiul care justifica inlaturarea caracterului penal al faptei , adica perzenta constrangerii . Legea nu recunoaste existenta constrangerii atunci cand persoana expusa pericolului are obligatia sa infrunte acel pricol , fiind cel indatorat sa infrunte un pericol nu se poate considera constrans . Acest caz special de excludere isi afla temeiul juridic in normele legale care reglementeaza activitatea anumitor , profesii sau indeletniciri , al caror rol social este de a combate si a infrunta grave si frecvente pericole ; de exemplu , medicii , personalul sanitar , pompierii . marinarii , ostasii in timpul actiunilor militare . Excluderea starii de necesitate se limiteaza insa numai la acele pericole care sunt inerente acestor profesii , functii sau indeletniciri, ori care sunt eventual posibile in sfera exercitarii lor . Persoanele exceptate nu pot invoca starea de necesitate in cazul cand fapta a fost savarsita pentru propria salvare ; dar , beneficiaza de aceasta cauza de excludere a raspunderii penale atunci cand au savarsit o fapta prevazuta de legea penala , in exercitiul profesiei , functiei sau indeletnicirii respective , pentru a inlatura insa pericolul grav si iminent la care au fost expuse alte persoane.

2.4 .Efecte starii de necesitate

Starea de necesitate cand este concret constatata atrage inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite , excluzand astfel raspunderea penala a autorului faptei . Aceasta excludere a raspunderii penale nu conduce de regula si la excluderea raspunderii civile . De cele mai multe ori fapta savarsita in stare de necesitate aduce vatamare unei alte persoane , careia nu i se poate reprosa nimic cu privire la producerea pericolului care a determinat starea de necesitate . Daca persoana vatamata prin fapta savarsita de cel aflat in stare de necesitate a contribuit intr-un fel oarecare la producerea acestei stari , atunci va fi inlaturata si raspunderea civila fata de aceasta persoana. Starea de necesitate fiind o cauza de inlaturare al caracterului penal al faptei intemeiata pe lipsa de vinovatie , rezulatata din existenta constrangerii , efectele sale se produc subiectiv .Cand actiunea de inlaturare a pericolului a fost efectuata de mai multe persoane , existenta constrangerii va fi cercetata separat pentru fiecare participant la actiunea de salvare .

Bibliografie

1. T. Bodoasca, C. Merisor, – “Elemente de drept public si privat” ,Editura Academiei Fortelor Terestre “Nicolae Balcescu” Sibiu, 2006

2. V . Ionescu , –“Legitima aparare si starea de necesitate”, Editura “Stiintifica“, Bucuresti , 1972

3. T .Mirisan –“Consideratii asupra cauzelor care inatura caracterul penal al faptei” Editura “ GILL “ , Zalau , 1996

4. V. Dongoroz ,Kahane , Oancea, Fodor, Iliescu, Bulai, Stanoiu, Rosca- “Explicatii teoretice ale codului penal“ , Editura R.S.R., Bucuresti, 1970

5. A.T. Moldovan – “Drept penal.Partea generală”, Note curs Universitatea Transilvania, anul 2005, curs nr. 22