Legislatia Romana Privind Incheierea Tratatelor

Legislația română privind încheierea tratatelor

  1.Elementele definitorii ale tratatului.Încheierea tratatelor.

Tratatul este definit drept actul juridic care exprimă acordul de voință între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internațional în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligații în raporturile dintre ele.

Ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate și de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaționale de referință – Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) și Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state și organizații internaționale (Viena, 1986). Conform primei Convenții, tratatul reprezintă un acord internațional încheiat între state în forma scrisă și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în doua, ori mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară”.

Elementele definitorii ale tratatului intrnațional sunt:

Existența unui acord de voință între părțile contractante

Calitatea de subiect de drept internațional a părților

Crearea de efecte juridice

Supunerea dreptului internațional

Forma scrisă, numărul de instrumente, pluralitatea de denumiri

Tratatul presupune un acod între două sau mai multe voințe în vederea realizării unui scop și obiect determinat.Regula consesualismului domină materia dreptului tratatelor și în esență rezidă în ideea că fiecare dintre subiecte se angajează în fapt de pe o poziție de egalitate față de ceilalți parteneri în stricta măsură în care a voit în mod liber.Acordul de voință nu trebuie să fie simultan.

Părțile tratatului trebuie să aibă în toate cazurile calitatea de subiecte de drept internațional.Au această calitate statele și organizațiile internaționale, precum și orice entitate căreia i-a fost recunoscută calitatea de subiect de drept internațional.

Tratatele internaționale se încheie pentru a produce efecte juridice între părțile care l-au încheiat.Efectele juridice pot consta fie în stabilirea unei norme de conduită obligatorie cu caracter general, fie crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații reciproce între părți.Intenția de a produce efecte juridice între părți separă tratatul internațional de alte documente internaționale.

Ori de câte ori dreptul aplicabil convenției părților va fi dreptul intern al unui stat, actul juridic încheiat între subiecte de drept internațional ori între acestea și persoane juridice sau fizice, nu va fi considerat drept tratat internațional în sensul Convenției de la Viena din anul 1969.Actul juridic astfel încheiat va fi supus regulilor de drept internațional privat.

Convenția de la Viena din anul 1969 include în definiția tratatului alt elemente formale cu caracter completatoriu și anume faptul că tratatul este un acord încheiat în formă scrisă, tratatul poate fi inclus într-un instrument sau mai multe.

Potrivit Convenției, termenul tratat desemnează orice acord internațional .

Încheirea tratatului internațional este o condiție fundamentală al personalității juridice internaționale. Fiecare stat dispune de capacitatea juridică a organizațiilor internaționale de a încheia tratatul internațional reies din regulile proprii ale acestei organizații.Încheierea tratatului internațional este un proces complex ce se desfășoară în etape:

elaborarea textului tratatului

negocierea tratatului

exprimarea consimțământului statului de a se lega prin tratat 

Fiecare etapă cuprinde sub etape, dar nu este obligatoriu ca fiecare tratat să treacă prin etapele principale. Particularitățile ordinii și fazelor de încheiere a tratatelor internaționale sunt determinate atât de conținutul textului cât și de calitatea participanților la aceasta. Astfel în privința organizațiilor internaționale nu se aplica procedura ratificării. Statele încheie tratate internaționale în persoana autorităților lor publice, abilitate prin Constituție, dar si prin alte acte normative. De fapt actele autorităților publice nu sunt altceva de cât actele unor reprezentanți speciali ai statului în vederea încheierii unui tratat internațional. Această capacitate trebuie să derive de la autoritățile competențe a fiecărui stat în conformitate cu dispzozițiile constituționale sau cu alte acte normative interne. Documentele respective poartă denumirea de deplinele puteri.

Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state și entități internaționale. Atunci când apar state noi în societatea internațională nu este nevoie de o declarație de acceptare a dreptului internațional public din partea acestora. Dreptul internațional în vigoare, în momentul apariției lor, le este – în principiu – opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaționale, precum și de a iniția noi reguli cutumiare.

Realizarea acordului de voință al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obține în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex și nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.

Efectul juridic al semnării unui tratat depinde de faptul dacă este sau nu obiect al ratificării, acceptării sau aderării. În cazul în care semnarea tratatului este obiect al ratificării, acceptării sau aderării, aceasta reprezintă doar o etapă intermediară, semnificând faptul că delegații au căzut de acord asupra textului și doresc să-l accepte. În aceste condiții semnarea tratatului nu exprimă consimțământul final de a fi legat și nici nu are ca efect obligația statelor de a-l ratifica sau de a dispune eventuale măsuri pregătitoare de implementare. Etapa intermediară dintre semnare și ratificare dă posibilitatea statelor de a promulga legislația necesară sau de a obține acordul propriilor Parlamente.

O mare parte din domeniile de interacțiune între state sunt reglementate de dreptul internațional. Există totuși un domeniu rezervat, o zonă în care statelor li se acordă o largă libertate de acțiune, acest domeniu aparținând competenței lor naționale exclusive și care include: alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ teritorială, apărarea și securitatea națională. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenție exterioară, în numele necesității respectării dreptului internațional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internațional tradițional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internaționale.

Deși dreptul internațional și dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaționale pe care le încheie, statele sunt obligate să ia anumite măsuri pe plan intern pentru a îndeplini obligațiile internaționale la care s-au angajat. Pe de altă parte, în legislația internă a statelor există reglementări care depășesc cadrul lor național, regizând comportamentul lor pe plan extern. De pildă, normele interne prin care se desemnează organele statale cu atribuții în relațiile internaționale, procedurile de semnare și ratificare a tratatelor, statutul juidic al străinilor, normele legale privind recunoașterea cetățeniei.

În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului intern de catre dreptul internațional, fără ca vreuna din cele două teorii să se fi validat în totalitate. Nu exista însă o practică uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcție de prevederile constituțiilor naționale, dar și ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

Relația dintre legislația internațională și cea internă a unei țări este importantă, atât teoretic cât și practic.Au fost elaborate teorii cu privire la raportul dintre cele două ordini juridice, internă și internațională și implicațiile acceptării priorității uneia sau alteia. Statele și-au adaptat sau schimbat politica și legislația în funcție de teoria pe care au considerat-o ca având câștig de cauză. Toată elaborarea doctrinară are menirea să dea răspunsuri unor chestiuni practice, indicând comportamentul care trebuie urmat de state, pe plan intern, în sistemul legislative și mai ales în domeniul înfăptuirii justiției, și pe plan extern, în domeniul relațiilor internaționale în continuă schimbare.În cazul României, determinarea acestui raport, între dreptul intern și cel internațional, este cu atât mai important cu cât, de rezolvarea ei teoretică, depinde, pe termen lung respectarea drepturilor omului în practică.

Art. 11 din Constituția României prevede:

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

În legătură cu tratatele, principalele probleme sunt legate de interpretarea art. 11 din Constituție, în conformitate cu care tratatele fac parte din dreptul intern, însă nu este clar definită forța juridică acestora. Deși doctrina a considerat în mod tradițional că tratatele au aceeași forță juridică precum legea, se propune ca art. 11 alin. (1) din Constituție, care prevede că statul român se obligă să respecte întocmai și cu bună-credință obligațiile din tratatele internaționale la care este parte, să fie interpretat în sensul priorității tratatelor asupra legilor. În susținerea acestui argument, se are în vedere și interpretarea textului constituțional menționat în conformitate cu unele reguli cutumiare de drept internațional, care sunt preluate și în legislația română prin Legea nr. 590/2003. De asemenea, este examinată pe scurt și categoria tratatelor în domeniul drepturilor omului, cu privire la care se prevede expres prioritatea față de legile interne în cazul unui conflict de norme.

Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în o serie de documente de reală valoare între care Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, Pactul Internațional cu privire la Drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Carta de la Paris (1990) ș.a. S-au adoptat o serie de Convenții, declarații, principii, protocoale prin care s-au pus în valoare proceduri juridice care au menirea să asigure promovarea și protecția drepturilor omului. În astfel de condiții, evoluția instituției s-a exprimat prin existența a 2 mari categorii de reglementări, și anume: reglementările interne și reglementările internaționale ceea ce a determinat printre altele o cooperare internațională în acest domeniu concretizată în acorduri, tratate și alte acte enumerate.

Prin tratate-acorduri, statele își asumă obligații a căror nerespectare atrage sancțiuni specifice precizate în actele respective. În aceste condiții, dreptul internațional a consacrat cu valoare de principiu regimul potrivit căreia statele trebuie să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile ce le revin din acordurile, convențiile, tratatele la care sunt parte. Acest principiu a fost consacrat și în Constituția României din 1991, ulterior în Constituția din 2003, în art.11 alin.1 iar în alin.2 se precizează că tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern. Per a contrario, dacă Parlamentul nu ratifică actele respective, înseamnă că acestea nu produc efecte juridice pe teritoriul statului român. Deoarece Constituția face distincție între legile organice și cele ordinare, consecința este că ratificarea tratatelor internaționale urmează să se facă de Parlament fie prin legi organice, fie ordinare, în funcție de domeniul de raporturi sociale care formează obiectul lor de reglementare.

În aceste condiții, tratatul internațional dobândește valoarea juridică pe care o are actul de ratificare adică fie forța juridică a unei legi organice, fie pe cea a unei legi ordinare. Consecințele transferării prin ratificarea Parlamentului a dispozițiilor tratatelor internaționale în dreptul intern sunt următoarele:

a. dispozițiile unui asemenea tratat ratificat printr-o lege organică vor abroga sau modifica prevederile contrare lor cuprinse atât în legile organice cât și în cele ordinare anterioare ratificării lui.

b. dispozițiile unui tratat internațional ratifică printr-o lege ordinară vor putea abroga sau modifica numai prevederile contrare cuprinse în legile ordinare anterioare ratificării lui.

O lege posterioară ratificării nu poate modifica sau abroga un tratat pentru că acesta este un act internațional, bilateral sau multilateral și nu poate fi modificat / abrogate decât prin acordul părților semnatare. De aceea pentru că efectele unui tratat internațional să înceteze, nu va fi suficient o lege internă în acest sens, ci dacă este vorba despre un tratat bilateral, el va trebui în prealabil denunțat potrivit modalităților prevăzute în textul său, iar dacă tratatul este multilateral, partea interesată va trebuie să urmeze procedura de retragere de la acest tratat. Art.27 al Convenției de la Viena din 1969 privind drepturile tratatelor prevede că o parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern ca justificare a încetării tratatului.

Art. 11 alin.3 din Constituție introdus prin legea de revizuire stabilește că, dacă un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispozițiile contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției. Aceasta prevedere este o consecință firească a supremației Constituției

2. Legislația română privind încheierea tratatelor

În conformitate cu dispozițiile constituționale (art.91, al.1) și ale Legii nr. 590 din 2003 privitoare la tratate, încheierea tratatelor internaționale în numele României este de competența președintelui statului.

Președintele poate să împuternicească în acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alți membri ai guvernului sau reprezentanții diplomatici ai României, în baza acestei împuterniciri, guvernul poate lua măsuri în vederea inițierii și negocierii tratatelor internaționale în numele statului.

Tratatele negociate și semnate în numele României se supun, fie ratifăcarii prin lege, de către Parlamentul României, fie aprobării prin hotarâre guvemamentală, în funcție de dorneniul în care intervin.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr. 590 din 2003 sunt supuse ratificării prin lege de către Parlamentul României, următoarele categorii de tratate:

tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;

tratatele la nivel guvernamental care, se refera la cooperarea politică sau care implica angajamente cu caracter politic;

tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar;

tratatele la nivel guvemamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum și la zonele asupra carora România exercită drepturi suverane și jurisdictie;

tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului;

tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la organizații internaționale interguvernamentale;

tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;

tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziții fac necesară, pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziții normative având forța juridică de lege ori a unor legi noi pentru adoptarea legilor în vigoare și cele care prevăd în mod expres cerința ratificării lor.

Legea specifică faptul că în situații excepționale, aceasta în situația în care nu este vorba despre tratate la nivel de stat, ratificarea se poate realiza prin ordonanțe ale Guvernului.

În conformitate cu prevederile art. 20 ale aceleiași legi, tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidența prevederilor art. 19, precum și tratatele semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre. Guvemul îl informează pe Președintele țării și Parlamentul despre orice acord, convenție sau alte înțelegeri internaționale pe care le aprobă. Acordurile și înțelegerile cunoscute sub denumirea de tratate în forma simplificata, se încheie numai de către ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori.

Acordurile în forma simplificată nu impun – prin conținutul lor – ratificarea de către Parlament sau aprobarea de către Guvern.

Legea 276/2011 privind procedura prin care România devine parte la tratatele încheiate între Uniunea Europeană și statele membre, pe de o parte, și state terțe sau organizații internaționale, pe de altă parte, vine să completeze Legea 560 din 2003, totodată
această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Noua lege reglementează procedurile interne privind negocierea, semnarea și exprimarea consimțământului României de a deveni parte la tratatele încheiate între Uniunea Europeană și statele membre, pe de o parte, și state terțe sau organizații internaționale, pe de altă parte.

Prin stat terț se înțelege orice stat care nu este membru al Uniunii Europene.

Etapele procedurii, reglementate în detaliu de actul normativ, sunt următoarele:

– procesul de negociere;

– aprobarea semnării;

– procedura avizării prealabile;

– deplinele puteri;

– ratificarea;

– aplicarea provizorie.

Prin derogare de la prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele, dispozițiile tratatelor care fac obiectul noii legi, integral sau parțial, pot fi aplicate provizoriu înainte de intrarea în vigoare, cu condiția includerii în tratat a unei prevederi exprese în acest sens.

Atât Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, militează pentru respectarea demnității umane și dezvoltarea individului ca personalitate unică și distinctă, însă care are aceleași drepturi și libertăți ca și ceilalți.

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într‐o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem  de drept. Dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal independent și imparțial este recunoscut în dreptul internațional cutumiar, astfel încât acele state, care încă nu au ratificat instrumentele internaționale prin care acesta este recunoscut, sunt și ele ținute să respecte acest drept și să-și adapteze sistemul judiciar în măsura necesară.

Integrarea  normelor internaționale consensuale în dreptul intern se realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaționale (acord, convenție, protocol, statut, pact etc.),  operațiune prin care acestora li se conferă forță obligatorie de către Parlament; întrucât  ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internațional ratificat sunt integrate în  sistemul normelor interne, urmând a avea forța juridică.

Legile de ratificare a tratatelor internaționale încheiate de Președintele României și negociate de Guvern, sunt emise de Parlament, în baza cererii de ratificare făcuță în termen de 60 de zile de la încheierea tratatelor.

Președintele României are atribuții în domeniul politicii externe, prin urmare, în acestă categorie sunt cuprinse încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern și supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea și rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanților diplomatici ai României; aprobarea înființării sau desființării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.

1.3 Tratate bilaterale

Albania – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Albania privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 463/1960, publicat în Buletinul Oficial nr. 4/18.01.1961

Algeria – Convenție de asistență juridică în materie civilă, familială și penală între Republica Socialistă România și Republica Algeriană Democratică și Populară, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, publicat în Buletinul Oficial nr. 97/8.12.1979

Belgia – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind extrădarea și asistența judiciară în materie penală, ratificată prin Decretul nr. 82/1977 și Protocolul adițional la această convenție, ratificat prin Decretul nr. 482/1983

Bosnia și Herțegovina – (prin declarație de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în Buletinul Oficial nr. 6/6.02.1961

Bulgaria – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Bulgaria privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 109/1959

Canada – Tratatul privind asistența judiciară reciprocă în materie penală dintre România și Canada, ratificat prin Legea nr. 106/1999, publicat în Monitorul Oficial nr. 284 din 21 iunie 1999

Cehia – Tratat între Republica Populară Română și Republica Cehoslovacă privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în Buletinul Oficial. nr. 6/18.02.1958

China – Tratatul de asistență juridică în materie civilă și penală dintre România și Republica Populară Chineză, semnat la Beijing la 16 ianuarie 1991

Coreea de Nord – Acord între Republica Socialistă România și Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 305/1972, publicat în Buletinul Oficial nr. 87/7.08.1972

Croația – (prin declarație de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în B.Of. nr. 6/6.02.1961

Cuba – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Cuba privind asistența juridică în materie civilă, familială și penală, ratificată prin Decretul nr. 67/1981, publicat în Buletinul Oficial. nr. 19/27.03.1981

Egipt – Convenția dintre România și Republica Arabă Egipt privind asistența judiciară în materie penală, transferul condamnaților și extrădarea, ratificat prin Legea nr. 438/2002

Franța  – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Franceză privind asistența judiciară în materie penală și extrădarea, ratificată prin Decretul nr. 78/1975

Grecia – Convenție de asistență juridică în materie civilă și penală între Republica Socialistă România și Regatul Greciei și Protocol adițional, ratificate prin Decretul nr. 290/1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 78/3.06.1973

Italia – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Italiană privind asistența judiciară în materie civilă și penală, ratificată prin Decretul nr. 288/1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 77/2.06.1973

Maroc – Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Maroc privind asistența juridică  în materie civilă și penală, ratificat prin Decretul nr. 291/1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 79/4.06.1973

Moldova – Tratat între România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, ratificat prin Legea nr. 177/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 310/13.11.1997

Mongolia – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Mongolă cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 415/1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 116/31.07.1973

Noua Zeelandă  – Tratat de extrădare între România și Marea Britanie, București, 9 (21) martie 1893

Polonia – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile, familiale și penale, Ratificat prin Decretul nr. 323/1962, publicat în Buletinul Oficial nr. 13/4.06.1962

Rusia – (prin declarație de succesiune) Tratat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenței juridice în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 334/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 30/4.08.1958

Serbia și Muntenegru – (prin declarație de succesiune) – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridică, ratificat prin Decretul nr. 24/1961, publicat în Buletin Oficial nr. 6/6.02.1961

Siria – Convenție între Republica Socialistă România și Republica Arabă Siriană privind asistența juridică în materie civilă și penale, ratificat prin Decretul nr. 70/1979, publicat în Buletinul Oficial nr. 19/5.03.1979 

Slovacia (prin declarație de succesiune – Legea nr. 30/2000 privind Protocolul între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace privind valabilitatea tratatelor, acordurilor, convențiilor și a altor înțelegeri încheiate de România cu Cehoslovacia) Tratat între Republica Populară Română și Republica Cehoslovacă privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 506/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 6/18.02.1958

Statele Unite ale Americii – Tratatul dintre România și Statele Unite ale Americii privind asistența judiciară în materie penală, ratificat prin Ordonanța Guvernului nr. 93/1999, aprobată prin Legea nr. 53/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. nr. 169 din 20 aprilie 2000

Protocolul, semnat la București la 10 septembrie 2007, la Tratatul dintre România și Statele Unite ale Americii privind asistența judiciară în materie penală, semnat la Washington la 26 mai 1999, ratificat prin Ordonanța Guvernului nr. 93/1999, aprobată prin Legea nr. 53/2000. Protocolul a fost ratificat de România prin Legea nr. 112 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 389 din 22 mai 2008

Tunisia –  Convenție între Republica Socialistă România și Republica Tunisiană privind asistența juridică în materie civilă și penale, ratificat prin Decretul nr. 483/1971, publicat în Buletinul Oficial nr. 11/29.01.1972

Turcia – Convenția de asistență juridică în materie civilă și penală între Republica Socialistă România și Republica Turcia, ratificată prin Decretul nr. 347/1970

Ungaria – Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale ratificat prin Decretul nr. 505/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 2/17.01.1959

Bibliografie

Ion Gâlea – Analiză critică a normelor Constituției României referitoare la relația dintre dreptul internațional și dreptul intern

Mona Maria Pivniceru –Drept internațional public ed. Hamangiu 2008

http://www.just.ro/

Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003

Monitorul Oficial, Partea I nr. 876 din 12 decembrie 2011

Monitorul Oficial, Partea I nr. 23 din 12 ianuarie 2004

Cuprins

1.Elementele definitorii ale tratatului.Încheierea tratatelor……………………………………….2

2.Legislația română privind încheierea tratatelor…………………………………………….6

3.Tratate bilaterale………………………………………………………………………………………………………..8

Bibliografie ………………………………………………………………………………………..10