Legislatia Matrimoniala Vechi Testamentara

Legislația matrimonială

vechi-testamentară

CUPRINS:

Bărbatul și femeia sau mai bine zis mirele și mireasa, în taina cununiei uniți, în Hristos și în Biserică, „într-un singur trup”, încep călătoria eshatologică spre Împărăția Cerurilor, unde îi așteaptă „cununa cea neveștejită a măririi”, spre unirea desăvârșită cu Dumnezeu și cu ei înșiși, în nunta cerească.

Dacă în antichitatea greacă sau romană căsătoria rămâne o realitate pământească, iar în Vechiul Testament această realitate dobândește perspectiva mântuirii, în Noul Testament, Căsătoria este ridicată la rangul de Taină – Taina nunții – pentru a se desăvârși în Împărăția lui Dumnezeu, la „Cina Nunții Mielului”: „Fericiți cei chemați la cina nunții mielului” (Apoc. 19,9). Așadar, Taina nunții descoperă Taina Iubirii lui Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care Căsătoria nu mai are un sens și un scop în sine nici măcar în procreare, ci sensul și scopul final al Căsătoriei constă în desăvârșirea omului, bărbat și femeie, uniți în Taina Nunții și în unirea lor cu Dumnezeu.

S-a scris și se scrie mult despre căsătorie (teologi – mai ales apuseni, psihologi, psihanaliști, sociologi, juriști etc.). În ziua de astăzi tot ceea ce inseamnă mass-media produce o adevărată „industrie publicitară” cu priire la natura conjugală a omului. Din perspectiva căsătoriei pe care o trăim este o civilizație de „auto-erotism”, o isterie de pofta erotică care începe și se termină în eu, în individ, în distrugerea relației, în ignorarea adevărului personal al omului. Ineluctabil, căsătoria este și ea alienată. Ea devine o convenție rațională legată de finalități utilitare sau se menține ca o atracție reciprocă, bazată pe amorul fizic pentru satisfacția individuală efemeră.

Conform referatului biblic al Creației, aflăm că Dumnezeu l-a zidit pe om în urma sfatului dumnezeiesc, după chipul Său, cu menirea de a ajunge asemenea lui Dumnezeu, după har: „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!»” (Fac. 1,26).

Acest chip al lui Dumnezeu în om constă tocmai în capacitatea acestuia de a ajunge la îndumnezeire și de „înțelegerea înălțată sau înjosită a omului atârnă credința sau necredința lui”, căci „cred în Hristos cei care cred în propria îndumnezeire”. În această calitate a lui de chip, omul întreg tinde spre modelul său, spre Dumnezeu, și în aceasta realizează asemănarea. Dumnezeu, întreit în Persoane, îl crează pe om ca persoană capabilă de a se împărtăși și de a împărtăși iubirea, care este dar dumnezeiesc. De aceea l-a făcut dintru început bărbat și femeie: „Răspunzând, El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început «i-a făcut bărbat și femeie»?” (Mt. 19,4); „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Fac. 1,27). De aceea, „căsătoria, ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. a III-a, IBM, București, 2003, p. 411).

Dumnezeu îl creează pe Adam, ulterior pe Eva, ca o împlinire a vocației iubirii și unirii lor și a lor împreună, cu și în Dumnezeu. Scoaterea Evei din Adam înseamnă că ea a fost cuprinsă virtual în Adam, înainte de aducerea ei distinctă la existență, semn al unității lor, iar alteritatea și deosebirea lor complementară trupească și sufletească îi face mai deplin „om”, întrucât „umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferențiată și complementară este o unitate conjugală”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. a III-a, IBM, București, 2003, p. 188).

Sfântușl Clement Alexandrinul vorbește despre un har al căsătoriei în rai (ibidem, p. 188), dat de Dumnezeu prin binecuvântare: „Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți»” (Fac. 1,28) și „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Fac. 2,24). Cuvintele rostite de Adam, profetic, se vor împlini în viața oamenilor și vor ajunge să fie desăvârșite în taina unirii lor în Hristos și în Biserică: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).

Căsătoria în Antichitate

Concepția antică despre căsătorie a fost dominată de „fecunditate” împletită cu ideea de procreare a neamului omenesc și cu cea de creație – reminiscență a vocației creatoare, împărtășite omului de Dumnezeu. Dominată de practici idolatre, antichitatea păgână a pus întotdeauna căsătoria și mai ales darul femeii de a naște prunci sub protecția zeilor, în special a celor care – în viziunea lor – aveau „puterea fecundității”. Viziunea aceasta este departe de ceea ce înțelegem prin revelația dumnezeiască, mai ales cea a Noului Testament. Rămâne o realitate pur terestră, iar relația conjugală dintre bărbat și femeie nu are nicio perspectivă a transcendenței, conferindu-i-se cel mult un statut și un rol social ce are un scop imediat și o finalitate în sine. Singura care păstrează din valoarea ei dată prin creație este căsătoria în Vechiul Testament.

Antichitatea iudaică

Referitor la căsătorie, în Vechiul Testament, se înțelege ideea creației. Căsătoria dobândește un nou statut,odată cu trecerea timpului, având în vedere Revelația Dumnezeiască și promisiunea divină de a mântui neamul omenesc prin Israel, „poporul ales”. Avem astfel, în gândirea iudaică vechi-testamentară, procrearea ca semnificație esențială și scop al căsătoriei. Continuarea neamului era semnul cel mai evident, și necesar în același timp, în binecuvâtarea lui Dumnezeu. Credința lui Avraam în Dumnezeu și, totodată, ascultarea față de El, duc la făgăduința unei descendențe generoase: „De ceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea, și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și va stăpâni neamul tău cetățile dușmanilor săi; și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17-18). Această promisiune solemnă făcută de Dumnezeu lui Avraam motivează de ce o familie fără copii era considerată o familie uitată de Dumnezeu.

În Israel, legislația matrimonială ar putea fi analizată din mai multe perspective. Astfel, ea poate fi considerată realitatea trăită în felul de a fi al omului. Poporul ales consideră această realitate și o trăiește în perspectiva comuniunii de har cu Dumnezeu. Mai poate fi considerată ca fiind revelația Cuvântului. Acest punct de vedere, clar și concis exprimat în Vechiul Testament, este, în esența lui, în legătură directă cu faptul că iudaismul primar nu avea o noțiune precisă despre viața de după moarte – spera într-un loc numit Șeol (cuvânt tradus adeseori prin termenul de „infern”), o existență imperfectă și totodată tenebroasă.

De-a lungul istoriei poporului ales, se poate observa influența negativă a poporarelor păgâne, popoare ce erau de altfel, idolatre, aspect care, în timp, va conduce și la o „de-sacralizare” a căsătoriei, până în faza de transformare a ei într-o realitate pur terestră, la fel ca și în antichitatea păgână. De exemplu, în ținutul lui Canaan, acolo unde Israel urma a se așeza, se practica, în special, cultul fecundității. Cu toate că Dumnezeu protejează poporul ales de acest păcat („Nu cumva să intri în legătură cu locuitorii țării aceleia, prentu că ei, urmând după dumnezeii lor și aducând jertfe dumnezeilor lor, te vor pofti și pe tine să guști din jertfa lor. Și vei lua fetele lor soții pentru fiii tăi și fetele tale le vei mărita după feciorii lor; și vor merge fetele tale după dumnezeii lor și fiii tăi vor merge după dumnezeii lor” – Ieș. 34, 15-16), acesta va cădea și se va uni cu cei care practicau aceste păcate: „Căci în vechime am sfărâmat jugul tău și am rupt cătușele tale și tu ai zis: «Nu voi sluji la idoli», și totuși păe tot dealul înalt și sub tot pomul umbros ai făcut desfrânare” (Ier. 2,20).

Există însă un aspect acre va schimba radical concepția iudaică despre familie și căsătorie: alianța încheiată de Dumnezeu cu poporul ales – căsătoria este înțeleasă ca o imagine ce revelează această alianță.

În Carte lui Tobie, în cadrul religios al Vechiului Testament, ni se descrie piscul vieții conjugale și familiale, întru totul pus sub protecția purtării de grijă a lui Dumnezeu și a voinței Lui mântuitoare. Această literatură sapiențială dă mărturia unei concepții nobile asupra căsătoriei, care este punctul de convergență al tradiției referatului biblic al creației, ce decurge din Cartea Facerii și din glasul profeților – unirea spirituală a lui Dumnezeu cu poporul ales. Din această perspectivă putem afirma că în Vechiul Testament (prin credința în Dumnezeu – Creator al omului și al întregului univers) și în legământul de mântuire a lumii prin Mesia, dincolo de realitatea ei concret-terestră, căsătoria dobândește o dimensiune eshatologică și o perspectivă a transfigurării.

În Israel, în primul rând, căsătoria este considerată o tranzacție, o convenție între două familii: doi părinți (tatăl tânarului și tatăl tinerei), de comun acord cu soțiile lor, merg să discute șoi să ia decizia finală în privința căsătoriei copiilor lor. De exemplu, (Fac. 24, 1-4; 38, 1-2; 6-8; 29,18; 26, 34-35; 27,46; 34,4 ș.a.).

Dacă în lumea greco-română consimțământul celor doi viitori soți era foarte important, iată că în antichitatea iudaică acesta aparținea părinților.

Mirele, în mod obișnuit, trebuia să plătească tatălui fetei „moharul”. Acesta era un fel de cadou, o „dotă”, semnificând încheierea „logodirii”. Exemple biblice vechi-testamentare întâlnim: „Cereti de la mine un mare preț de cumpărare și darurile cele mai mari și vă voi da cât veți zice, numai dați-mi fata mie de femeie!” (Fac. 34,12); „De va amăgi cineva o fată nelogodită și se va culca cu ea, să o înzestreze și să o ia de soție” (Ieș. 22,16); „Atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deut. 22,29); „Și am cumpărat-o pe preț de cincisprezece sicli de argint, un homer de orz și un letec de orz” (Os. 3,2). Începând din acest moment, legătura cu a treia persoană sau repudierea femeii era considerată adulter: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat și cineva o va întâlni n cetate și se va culca cu dânsa, să-i aduceți pe amândoi la poarta cetății aceleia și să-i ucideți cu pietre: pe fată pentru că n-a țipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui său. Și așa să stârpești răul din mijlocul tău. Dacă vreun bărbat va întâlni la câmp o fată logodită și, prinzând-o, se va culca cu ea, să-l ucideți numai pe bărbatul care s-a culcat cu ea; Iar fetei să nu-i faci nimic. Asupra fetei nu este vină de moarte, căci aceasta este tot una ca și cum cineva s-ar ridica asupra aproapelui său și l-ar omorî; Pentru că el a întâlnit-o în câmp și, deși fata logodită va fi strigat, n-a avut cine s-o scape. ” (Deut. 22, 23-27); „Și ziceau Filistenii: «Cine oare a făcut aceasta?» Și li s-a spus: «Samson, ginerele Timneanului, căci acesta i-a luat femeia și a dat-o după un prieten al lui». Atunci Filistenii s-au dus și au ars-o cu foc și pe ea, și casa tatălui ei.” (Jud. 15,6); „Și voi scoate din gura ta numele baalilor și nu vor mai fi chemați fiecare pe numele lor. Și voi încheia în ziua aceea un legământ cu dobitoacele pământului și cu păsările cerului șu cu târâtoarele de pe pământ și voi sfărâma arcul și sabia și voi face să nu mai fie război în țară, iar pe cei ce o locuiesc îi voi pune la adăpost. ” (Os. 2, 19-20). Trebuie menționat faptul că în acest moment căsătoria nu era pe deplin încheiată și relațiile conjugale nu erau încă permise logodnicilor. După Exil, căsătoria era confirmată juridic printr-un contract scris: „Și a chemat pe Sara, fiica sa, și luând-o de mână a dat-o lui Tobie de femeie și a zis: «Iată, după legea lui Moise ia-o și du-o la tatăl tău!» Și i-a binecuvântat. Și chemând-o pe Edna, femeia sa, și luând o hârtie, a scris învoiala și a pecetluit-o; apoi au început a mânca.” (Tob. 7, 12-14); „Și s-a dus Rafael și a fost găzduit la Gabael, și i-a dat înscrisul; el a adus pungile pecetluite și le-a dat. Și a doua zi, dis-de-dimineață, s-au sculat și au venit împreună la nuntă. Și Gabael a binecuvântat pe Tobie și pe femeia sa.” (Tob. 9, 5-6).

Momentul central al festivităților consta în alaiul solemn care o conducea pe logodnică la casa logodnicului său: „Atunci a chemat Laban pe toți oamenii locului aceluia și a făcut ospăț.” (Fc. 29,22); „Și când l-au văzut cei de acolo, au ales treizeci de nuntași care să fie împrejurul lui.” (Jud. 14,11); „Și ridicându-și ochii săi, a văzut apărând în mijlocul unui zgomot mare o mulțime numeroasă, și pe mirele și pe prietenii lui și frații lui ieșind întru întâmpinarea lor cu timpane și cu muzici și cu arme multe.” (I Mac. 9, 39). Acesta era momentul în care avea loc actul socotit juridic: tatăl fetei o dădea logodnicului pe fiica sa și tatăl logodnicului o lua pentru fiul său: „Iar Avram și Nahor și-au luat femei; numele femeii lui Avram era Sarai, iar numele femeii lui Nahor era Milca, fata lui Haran, tatăl Milcăi și al Iscăi.” (Fac. 11, 29); „Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o și du-te și să fie soția fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul!” (Fac. 24, 51); „Și i-a dat pe Bilha, roaba sa, de femeie și a intrat Iacov la ea; Lia însă, văzând că a încetat de a mai naște, a luat pe roaba sa Zilpași a dat-o lui Iacov de femeie și el a intrat la ea;” (Fac. 30, 4, 9); „Iar Sichem a zis către tatăl fetei și către frații ei: «Orice veți zice voi da, numai să aflu bunăvoință la voi. Cereți de la mine un mare preț de cumpărare și darurile cele mai mari și vă voi da cât veți zice, numai dați-mi fata mie de femeie!»” (Fac. 34, 11); „Și a rămas Moise la okmul acela și i-a dat pe fiica sa Sefora de soție.” (Ieș. 2, 21); „Și vei lua fetele lor soții pentru fiii tăi și fetele tale le vei mărita după feciorii lor; și vor merge fetele tale după dumnezeii lor și fiii tăi vor merge după dumnezeii lor.” (Ieș. 34, 16).

Alaiul intona cântece de nuntă, despre care Ieremia profețește că vor fi curmate din cauza păcatelor: „Când vei spune poporului acestuia toate acestea și când ei îți vor zice: «Pentru ce a rostit Domnul asupra noastră această mare nenorocire? Care este nedreptatea noastră și care este păcatul cu care am păcătuit noi înaintea Domnului Dumnezeului nostru?»” (Ier. 16, 9). Îm momentul în care logodnica părasea casa părintească, mama sa, tatăl său, rudele și cunoscuții îi dădeau binevuvântarea tradițională: „«Iată, după legea lui Moise ia-o și du-o la tatăl tău!» Și i-a binecuvântat.” (Tob. 7, 13). Cel puțin o săptămână durau toate aceste serbări: „Iar Samson a zis către ei: «Am să vă spun o ghicitoare și dacă mi-o veți ghici în cele șapte zile ale ospățului și mi-o veți dezlega, vă voi da treizeci de cămăși și treizeci de rânduri de haine».” (Judec. 14, 13); „«Împlinește această săptămână de nuntă și-ți voi da-o și pe aceea, pentru slujbe ce-mi vei mai face alți șapte ani!» Și a făcut Iacov așa; a împlinit săptămâna de nuntă și i-a dat Laban și pe Rahila, fiica sa de femeie.” (Fac. 29, 27-28).

În literatura rabinică ne sunt descrise ceremoniile nunții. Astfel că, după înmânare dotei (mohar – o sumă de bani stabilită), sau după încheierea unui document (kethuba), urma actul conjugal. Dacă această căsătorie nu se desfășura într-un cadru intim, atunci festivitățile începeau la părinții mirelui (acesta era îmbrăcat de părinți și de prieteni în costumul nupțial). La o anumită oră prestabilită, mirele, însoțit de prieteni, venea la mireasă pentru a o lua acasă la el. Tatăl mirese pronunța asupra ei o scurtă rugăciune de binecuvântare. Mirii purtau amândoi câte o coroană – dacă mireasa era fără reproș, purta coroană pe o litieră. Mirele mai era însoțit și de un cavaler de onoare (de obicei era prietenul mirelui). La această bucurie participa un număr mare de oameni iar în timpul defilării alaiului erau intonate cântece de nuntă. La casa mirelui era organizată o masă, dată în cinstea acestui eveniment, luminată inclusiv pe timpul zilei. Cât timp dura masa avea loc și consacrarea religioasă, ce consta într-o binecuvântare. Talmudul babilonian (Keth a 8-a) citează sub numele lui Rab Jehuda († 299) următoarea formulă: „Rab Jehuda a zis: Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Regele nostru, Regele lumii, Care ai creat totul întru slava Ta; Tu, Care i-ai făcut pe oameni după Chipul Tău, spre asemănarea Ta; Tu, Care ai zidit pe femeie din bărbat pentru veșnicie. Bincuvântat să fii Tu, Iahve, Creatorul oamenilor! Cea stearpă (Sionul lipsit de copii săi) să se bucure și să se veselească, atunci când copiii săi se adună în juru-i cu voioșie. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Care ești bucuria Sionului! Covârșește de bucurie acest cuplu mult-iubit, așa cum ai făcut odinioară în grădină pentru creația Ta, Chipul Tău. Binecuvântat să fii Tu, Iahve, Care ești bucuria mirelui și a miresei! Bunecuvântat să fii Tu, Dumnezeul nostru, Regele lumii, Tu, Care ai făcut plăcerea și bucuria, mirele și mireasa, veselia, bucuria inimii și înfrățirea, înțelegerea și prietenia! Să se audă curând, o, Iahve, Dumnezeul nostru, în orașele lui Iuda și pe străzile Ierusalimului strigătul de desfătare și strigătul de bucurie, vocea mirelui și vocea miresei, strigătele de desfătare ale mirilor în camera nupțială și cele ale tinerilor la masa de nuntă.”

Toate aceste binecuvântări, repetate de mai multe ori în timpul festivităților, se dădeau asupra unei cupe de vin, de către tatăl mirelui. Locul mirelui la masă era unul de onoare, iar mireasa își avea locul lângă el. După terminarea acestei mese, tinerii erau însoțiți într-un cort (sau într-un baldachin), înterpretat ca fiind camera nupțială. Această serbare dura șapte zile, iar în al doilea sabat după căsătorie, avea loc o petrecere post-maritală, la familia tinerei femei.

Antichitatea elenistică

Așa cum întâlnim în toată perioada Antichității clasice, și în cazul grecilor căsătoria era un eveniment care se rezolva între familii, fără intervenții din partea cetății sau a puterii religioase. Primul loc de exercitare a cultului, prezidat de tată, era casa familială. Acest caracter privat era mai accentuat dat fiind faptul că educația fetelor se făcea în mod separat de educația băieților. Părinții aveau obiceiul de a recurge la un intermediar numit promnestia, care avea rolul de a face legătura, de a face cunoscute condițiile și de a formula întrebările în privința viitorilor părinți.

Începând prin cuceririle lui Alexandru cel Mare (356-323 î. Hr.), era elenistică îi pune pe greci în contact cu Orientul, cu popoarele și culturile acestuia, mult mai mult decât au făcut-o până în acel moment. Chiar dacă elenii își imprimau caracterul asupra culturii unificate a Statelor Diadohilor, era absolut normal, și firesc de altfel, ca grecii să fie și ei la rândul lor, influențați de popoarele care îi înconjurau, atât în ceea ce privește dreptul, cât și obiceiurile.

Din punct de vedere al legislației matrimoniale, trebuie menționat faptul că în Orientul Apropiat, încheierea formală a unui contract de căsătorie se considera ca fiind esențială, ceea ce implica un contract scris, pe care unii istorici de drept îl pun în legătură cu „căsătoria cumpărată”. Pentru încheierea căsătoriei, demersurile făcute de intermediar culminau cu stabilirea garanției (sau a gajului, arvunei, termenul grecesc fiind cel de «egguesis») între tânărul care urma să se căsătoarească (mirele) și kurios (tutorele) sau tatăl miresei. Logodnicului se stabilea dota, sub formă de arvună, care urma apoi fie să o înapoieze, fie să o păstreze – în situația în care contractul ar fi fost desfăcut, indiferent din vina cărei părți. Toate acestea stateau la baza logodnei. Fără inel, fără ritualuri speciale: un act juridic, materializat prin dotă. Logodnica nu avea niciun cuvânt de spus, cu atât mai puțin cu cât era adesea foarte tânără.

Împlinirea juridică a arvunei – egguesis – era nunta. În acest moment, tânăra fată trece de sub autoritatea tutorelui (sau a tatălui) sub cea a soșului său. Însă, această trecere făcea obiectul unei ceremonii cu două puncte esențiale:

ekdosis-ul – trecerea fetei la soț; Aici întâlnim două semnificații: aceea de „rămas-bun” spus tinereții și spus părinților și aceea de schimbare a statutului social, prin căsătorie. Aceasta este și explicația faptului că tânăra fată își tăia o șuviță de păr zeițelor fecioare care o protejaseră până atunci; după ce făcea o baie (căreia anumite ritualuri îi confereau alura unei adevărate ceremonii – loutrophorie) se împodobea. Acasă (ulterior în temple – de către preoți) erau oferite sacrificii, cel mai adesea de către tată. Urma apoi masa, în timpul căreia tutorelui o dădea pe mireasă mirelui, unindu-le mâinile și punând cununi pe capetele. Mirele mulțumea dând cadouri celor prezenți.

gamos- ul – intrarea efectivă în viața conjugală.

Târziu, în noapte, se formează un alai, care precede trăsura în care au luat loc mirii și care se îndreaptă spre domiciliul conjugal.

Odată ajunși acasă, socrii o primesc pe mireasă, îi prezintă casa pe care, până în acel moment, nu o mai vizitase, urmând ca, la final, să o introducă în camera nupțială. Adeseori nunta continua până a doua zi sau chiar până în zilele următoare, prin masa oferită, la rândul lor, de părinții mirelui familiei miresei.

Așadar, observăm că în această perioadă, căsătoria este mai curând o afacere privată, atât din punct de vedere juridic cât și din punct de vedere religios. Doar festivitățile îi dau acesteia un caracter public și îi consfințesc efectele și obligațiile.

În Grecia, căsătoria, cel puțin în epoca elenistică, a primit o consacrare prin intermediul preoților sau a preoteselor, păgâni. Astfel, la Atena, tânăra era condusă de părinți la Acropole, unde aduceau o jertfă zeiței cetății, după care tinerii soți erau încredințați unul altuia primind instrucțiuni din partea preoteselor, după cum ne afirmă Plutarh.

Roma la începutul Imperiului

În timpul Republicii, vechii romani au cunoscut în special căsătoria „sub tutelă” (sau cum mai este numită „sub manu”). Acest timp de căsătorie nu era altceva decât o modalitate de contract de schimb între tată și viitorul ginere. Logodna fiilor romanilor avea loc încă din timpul copilăriei și au cunoscut și ei, asemenea grecilor, rolul unui intermediar.

Era semnificativă trecerea de sub o autoritate la o altă autoritate, depinzând de clasa socială din care familiile făceau parte. Această trecere se realiza în trei moduri. Astfel:

conferreatio (pentru elite) – din cauza faptului că ceremonia era atât de solemnă și de complicată acest tip de trecere a dispărut în timpul imperiului;

coemptio – literalmente: cumpărarea de comun acord;

usus – presupunea folosirea (coabitarea) pentru care, în lipsa garanțiilor sau a festivităților care să consfințească statutul căsătoriei (în situația claselor sociale mai sărace), juriștii mulțumindu-se să-i recunoască efectele juridice printr-o consuetudo vitae, cu condiția să fi durat cel puțin un an, aproape fără întrerupere.

În timpul imeriului acestă formă de căsătorie sub manu lasă loc căsătoriei sine manu (sau cum mai este ea numită, căsătoria liberă). În același timp, pentru binele societății, părților în cauză le sunt cerute alte tipuri de garanție, pe care le vor hotărî legile imperiale și judecătorii, și la care episcopii și comunitățile se vor conforma, completând sau corectând cu cele de trebuință.

Asupra căsătoriei, cea dintâi originalitate a concepției romane clasice este diferența netă între logodnă (numită sponsalia) și căsătorie (numită matrimonium sau nuptiae). La nivelul ceremoniilor, fără niciun dubiu, întâlnim elemente comune, dar efectele juridice sunt diferite. Logodna este un angajament serios șu ruptura ei neîntemeiată poate duce la despăgubire. Însă, nici nu se va putea cere să se oficieze căsătoria în numele logodnei încheiate anterior, adesea cu mult timp înainte, motivată de diferența de vârstă.

A doua caracteristică a căsătoriei este concepția pe care și-au format-o juriștii cu privire la încheierea acesteia, chiar dacă pe alocuri preevalau obiceiurile. Se face trimitere la consimtământul care, de fapt, „face” (presupune) căsătoria, și nu actul conjugal în sine. Anumiți Părinți vor relua dictonul de nenumărate ori: „nuptiae, non concubitus sed consensus facit”. Orientată spre procreare, nunta nu definea starea conjugală ci unurile dintre scopurile căsătoriei.

„Nu putem decât să subliniem interesul acestui proces de purificare a judecății juriștilor, care transferă în felul acesta căsătoria, cel puțin pe planul teoriei juridice, din registrul afacerilor, al aranjamentelor familiale, în cel al unui angajament, al unui consimțământ între persoane. Ei ofereau astfel creștinilor o interpretare a căsătoriei, capabilă să o susțină, să o întărească pe cea dată de Evanghelii. Efectele se vor face simțite de-a lungul secolelor următoare.

Această teză avea totuși un inconvenient: cum să faci proba căsătoriei, atât de importantă pentru efectele ei, în cazul în care consimțământul nu a fost exteriorizat, oficializat într-un fel sau altul?

Se poate, în două feluri: pe de o parte obiceiurile matrimoniale (mai precis, alaiul până la casa logodnicului) au rezistat întotdeauna, chiar dacă valoarea lor nu era în mod absolut doveditoare pe planul teoriei juridice. Dar juriștii înșiși vor recunoaște importanța angajamentelor scrise:Tabulae nuptiales, amintind condițiile căsătoriei, sau instrumentum dotale, pentru reglarea intereselor pecuniare aflate în joc”.