Legislatia Europeana Si Aplicarea Ei, Formarea Dreptului Comunitar

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1. Conceptul de Europa

Ideea de Europa, care desemnează un spațiu geografic, politic și spiritual specific, dateaza de câteva milenii. Construcția europeană procesul conștient de formare a unității economice, politice și instituționale a acestui spatiu are o vechime de doar câteva decenii, declanșîndu-se efectiv în contextul bipolaritatii mondiale, instaurate după al doilea război mondial, în care Europa își putea salva locul, rolul, identitatea și puterea doar prin transpunerea în practică a premizelor unității sale. Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evoluții de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeană s-a cristalizat și afirmat în numeroase inițiative și proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevarată preistorie a construcției europene, aflate azi în plină desfășurare. Modalitățile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spațiului european s-au concentrat, în esență, în jurul a două soluții posibile: cea imperială, o unificare prin forță a continentului în jurul unei puteri hegemonice, și cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voințe, într-o formă federativă sau confederativă. Soluția federativă implică realizarea unei structuri instituționale suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într-o masură mai mare sau mai mică, atributele suveranității lor. Formula confederativă menține intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis circumscrise, de natură politică sau economică.
Europa este un continent pe care trăiesc multiple grupuri naționale în diverse organizări statale, având istorii complexe, conectate până în detalii. A vorbi despre acest continent este relativ ușor din punct de vedere geografic, începând cu geografia fizică, continuând cu geografia economică și înaintând spre geografia populațiilor. În Europa s-a format cultura modernă, axată pe știința galileo-newtoniană, pe comportamentul economic rațional (în sensul lui Max Weber) și pe comportamentul moral întemeiat pe norme universale.

2. Cine este Europa?

Dacă luăm în seamă întreaga conotație a termenului, nu putem să nu începem cu mitologia. Potrivit legendei grecești, Europa a fost fiica regelui Feniciei, a cărei frumusețe a suscitat iubirea lui Zeus. Travestit în taur, acesta a răpit-o și a dus-o în Creta, unde Europa i-a dăruit trei fii, ce aveau să devină regi sau prinți: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade și Sarpedon al Luciei. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a adoptat copiii. Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis, iar festivalul numit Hellotia s-a organizat până târziu pentru celebrarea ei. Din această legendă și-au luat motive decoratorii antici, dar și pictorii renascentiști sau de mai târziu. “Răpirea Europei de către Zeus deghizat în taur” a fost un motiv pentru Dürer, Tizian și Tiepolo.

O altă conotație a Europei provine din astronomie. Sub acest nume este vorba de al patrulea satelit, ca mărime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei și botezat astfel de un astronom german. Conotația care interesează mai mult este, însă, cea geografică. Europa este continentul penultim în ordinea mărimii (după el urmează Australia), ocupând 10,4 milioane kilometri pătrați. El era locuit, în 1990, de 787,7 milioane de oameni. Mărginit de Oceanul Atlantic, de Marea Mediterană, Oceanul Arctic, Marea Neagră, Marea Caspică și Munții Urali, Europa preia o cincime din suprafața terestră a Pământului. În această suprafață sunt incluse și insulele și arhipelagurile ce-i aparțin: Novaia Zemlia, Islanda, Insulele Britanice, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Malta, Cipru. Printre trăsăturile cele mai proeminente ale acestei suprafețe sunt de amintit, înaintea celorlalte, caracterul jos al reliefului, mărimea mijlocie a înălțimilor, buna distribuție a apei în sânul ei, varietatea climaterică generată de continua interferență a curenților polari cu curenții tropicali, complexitatea remarcabilă a vegetației.

Dar unificarea europeană angajează nu numai o conotație geografică, ușor de stabilit, a Europei. Ea pune în joc, de la început, o conotație istorică a termenului, care împletește într-un mod foarte complicat aspecte geografice, aspecte culturale și aspecte politice.

Eurobarometrul din 1990 a arătat, de pildă, că în fiecare din țările Comunității efectivul suporterilor integrării europene este cu mult mai mare decât cel al adversarilor ei. Danemarca oferea, în acest sens, scorul cel mai slab, de 64% la 29%, totuși.

Dar, în mod interesant, identificarea emoțională cu Europa este slabă: 34% din cei interogați se declară indiferenți în cazul retragerii țării lor din Comunitate, 48% declară că nu se vor simți niciodată “cetățeni ai Europei”, o proporție covârșitoare se mândresc cu patria lor tradițională. Se poate admite că “mândria națională” nu exclude “mândria europeană”, dar nu se poate să nu admitem că există o identificare emoțională cu patria tradițională mult mai puternică decât cea cu Europa. Este aceasta din urmă condamnată să rămână o aparență abstractă în jurul căreia brodează intelectuali excesiv de idealiști și politicieni în căutare de subiecte? Totuși, nu. Căci Eurobarometrul arată un progres, uneori foarte încet, dar sigur, al identificării emoționale europene, încât se poate admite că, în cazul acestor identificări, nu avem de a face cu constante absolute, ci cu mărimi variabile.

CAPITOLUL II

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI DREPTUL COMUNITAR

1. Unificarea politică, bazele dreptului comunitar

Înainte de a prezenta organizarea și funcționarea structurilor care definesc sistemul politico-administrativ european, o succintă evocare a momentelor de referință ale construcției comunitare postbelice consider că este utilă pentru înțelegerea întregului proces legislativ ăi de decizie din cadrul Uniunii.

După 1945, ideile lui Churchill (din discursul său de la Zürich din 1946) s-au întâlnit într-un mod fericit cu cele ale lui Robert Schuman. Joncțiunea lor, ca și faptul că fuseseră formulate nu de niște simpli teoreticieni, ci de niște personalități implicate în practica politică, au făcut ca respectivele idei să fie transpuse “progresiv“ în act.

Un început semnificativ a fost crearea în 1949, la Londra, a Consiliului Europei. Organismele sale sunt Adunarea Consultativă, formată din delegații parlamentelor, și Consiliul Miniștrilor de Externe, ambele aflate la Strasbourg. Consiliul a adoptat Convenția drepturilor omului, aceasta fiind una dintre primele și cele mai importante măsuri ale sale.

În ce privește integrarea statelor europene într-o comunitate unică, ea poate fi urmărită pe mai multe planuri. Unul dintre acestea este cel al integrării militare.

Începuturile ei se situează în anul 1948, când la Bruxelles se încheie un pact de asistență. Participă la el statele Beneluxului, Marea Britanie și Franța. Un an mai târziu, la propunerea lui Churchill și a lui Pleven, președintele Consiliului, în fața crizei coreene se decidea crearea unei comunități a apărării europene, cu participare germană. Astfel se năștea, printr-un tratat semnat la Paris, o forță europeană occidentală legată de NATO (planul Pleven) pe care însă Franța refuza să o ratifice. În 1954 s-au semnat noi acorduri la Paris. Cu privire la contingentele naționale ale statelor europene occidentale se decidea să fie puse sub comandă NATO. Răspunsul din Est va veni sub forma agregării Pactului de la Varșovia (1955).

Cât privește integrarea economică, aici lucrurile se prezintă ca un proces discontinuu, dar neîntrerupt, al cărui capăt e încă departe de a se întrezări.

În cadrul doctrinei Truman, George C. Marshall (1880-1959), ministrul de externe al SUA, propune în 1947 un program de reconstrucție europeană: SUA vor livra materii prime, mărfuri și capitaluri, parte sub formă de credite, parte prin donații. URSS a refuzat acest “instrument al imperialismului dolarului”, iar Polonia și Cehoslovacia, prezente inițial la Paris la conferința planului Marshall, s-au retras la rândul lor. Urmarea planului e că în 1948 se constituie la Paris Organizația Europeană de Cooperare Economică, însărcinată să repartizeze donațiile și creditele americane (în jur de 14 miliarde de dolari până în 1952). Ca un răspuns, în Est se creează COMECON.

Un eveniment de mare semnificație în acest context a fost propunerea lui Robert Schuman (1950) de a se constitui o piață comună a cărbunelui, fierului și oțelului pe o perioadă de cincizeci de ani. Acesta este așa-numitul plan Schuman, care pornea de la necesitatea menținerii uniunii care asigura controlul bazinului Ruhr, dar privea înspre viitor, asigurând bazele temeinice ale unei viitoare unități vest-europene mai vaste. În anul următor se crea la Luxemburg Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA). Aceasta e condusă de o Înaltă Autoritate formată din 9 membri, juridic suverană, numită pe șase ani de către Consiliul de Miniștri (care are și drept de veto).

În 1957 se face un alt pas esențial. Se încheie tratatele de la Roma cu privire la utilizarea energiei atomului (EURATOM) și se formează o Comunitate Economică Europeană (CCE) în jurul unității vamale constituite o dată cu anul 1968. Organismele ei sunt Consiliul de Miniștri reprezentanți ai statelor care definesc marile linii de acțiune. Acesta numește pe patru ani Comisia Executivă (9 membri, prezidată de Hall-Stein până în 1967), cu sediul la Bruxelles și dornică de a stabili relații diplomatice. Începând cu 1958, un Parlament European, cu sediul la Strasbourg, controlează comisia.

Noua perioadă a fost una de încetinire a ritmului. Faptul s-a datorat opoziției lui De Gaulle la intrarea în CCE a Marii Britanii (1961-1963) și ostilității aceluiași cu privire la ideea supranaționalității. În 1967 însă, Marea Britanie își va depune din nou candidatura, în pofida agriculturii sale și a valorii lirei.

Anii ‘70 vor aduce lărgirea Comunității Economice Europene. După ce Norvegia a refuzat prin referendum intrarea sa în Piața Comună, Danemarca a ratificat intrarea sa.

În același an s-a alăturat celorlalți membri și Anglia, fiind urmată la 1 ianuarie 1973 de Irlanda.

Crearea ECU-ului ”moneda europeană “ e urmarea unei întâlniri la nivel înalt care a avut loc la Bruxelles în 5 septembrie 1978.

Noul deceniu a antrenat noi evoluții pe calea înfăptuirii unității economice europene. În 1981 a intrat și Grecia în Piața Comună. La 1 ianuarie 1986 Spania și Portugalia făceau același pas, în pofida rezervelor formulate de Grecia. Un nou pas înainte l-a marcat ratificarea de către parlamentul francez a “Actului unic” ce prevedea libera circulație a capitalurilor și muncitorilor și libertatea de stabilire a oamenilor din domeniul profesiunilor liberale.

Revoluția din Europa Centrală și de Răsărit din anul 1989, care a avut drept consecință eliberarea statelor din zonă de sub robia ideologică a comunismului și care a condus, ulterior, la prăbușirea URSS, a creat posibilitatea unei lărgiri fără precedent spre răsărit a Comunității Europene, marcând o nouă etapă în istoria acesteia. Aceasta s-a văzut clar o dată cu semnarea Tratatului de la Maastricht.

După ce, vreme de secole, Europa fusese a statelor teritoriale, la sfârșitul secolului XX ea făcea pași deciși spre o comunitate unită de interese economice și de nevoia de securitate. Unitatea politică europeană rămâne pe mai departe însă un deziderat.

Reconcilierea franco-germană a pus în funcție un nou motor al unificării politice, asigurându-i necesarul sâmbure de stabilitate. Faptul s-a suprapus revoluției care a marcat sfârșitul comunismului în răsăritul și centrul continentului. Împreună, cele două evenimente au devenit capitale în economia evenimentelor care astăzi sunt în plină desfășurare, fiindcă împreună au condus la modificarea radicală a situației atât în vestul, cât și în răsăritul continentului.

Astfel, în Vest, la 9-10 defăceau același pas, în pofida rezervelor formulate de Grecia. Un nou pas înainte l-a marcat ratificarea de către parlamentul francez a “Actului unic” ce prevedea libera circulație a capitalurilor și muncitorilor și libertatea de stabilire a oamenilor din domeniul profesiunilor liberale.

Revoluția din Europa Centrală și de Răsărit din anul 1989, care a avut drept consecință eliberarea statelor din zonă de sub robia ideologică a comunismului și care a condus, ulterior, la prăbușirea URSS, a creat posibilitatea unei lărgiri fără precedent spre răsărit a Comunității Europene, marcând o nouă etapă în istoria acesteia. Aceasta s-a văzut clar o dată cu semnarea Tratatului de la Maastricht.

După ce, vreme de secole, Europa fusese a statelor teritoriale, la sfârșitul secolului XX ea făcea pași deciși spre o comunitate unită de interese economice și de nevoia de securitate. Unitatea politică europeană rămâne pe mai departe însă un deziderat.

Reconcilierea franco-germană a pus în funcție un nou motor al unificării politice, asigurându-i necesarul sâmbure de stabilitate. Faptul s-a suprapus revoluției care a marcat sfârșitul comunismului în răsăritul și centrul continentului. Împreună, cele două evenimente au devenit capitale în economia evenimentelor care astăzi sunt în plină desfășurare, fiindcă împreună au condus la modificarea radicală a situației atât în vestul, cât și în răsăritul continentului.

Astfel, în Vest, la 9-10 decembrie 1990 avea loc întâlnirea de la Maastricht, unde președintele Franței, François Mitterand, și cancelarul Germaniei, Helmuth Kohl, au izbutit să evite ruptura cu John Major, reprezentantul Marii Britanii. La 7 februarie 1991, în aceeași localitate olandeză, se semnau acordurile prin care se fixau etapele marșului către o monedă unică și crearea unui institut monetar european; Comunitatea Europeană se angaja să “reducă distanța dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni”. Se crea și un fond european de dezvoltare regională.

În ceea ce privește centrul și răsăritul Europei: aici s-a pus problema primirii în Uniunea Europeană a încă câtorva țări (grupul de la Vișegrad: Cehia, Polonia și Ungaria, apoi România) și a demarat competiția pentru intrarea în structurile comunitare și în Pactul Nord-Atlantic. Reuniunea de la Madrid din iunie 1997 a deschis NATO doar pentru Polonia, Cehia și Ungaria. Faptul nu are doar o valoare în sine, ci anunță și apropiata acceptare a celor trei state menționate în Uniunea Europeană.

Pe de altă parte însă, după dizolvarea URSS, prin semnarea unui acord multipartit la Alma-Ata, s-a format Comunitatea Statelor Independente. Aceasta se vrea, pe de o parte, moștenitoarea fostei Uniuni Sovietice, dar, pe de alta, și o contrapondere la Uniunea Europeană. Nu toate fostele republici sovietice s-au arătat entuziasmate de acest proiect. Evoluțiile ulterioare au arătat însă că există destule posibilități pentru a fi determinate să revină asupra primei opțiuni. Georgia, Moldova și Cecenia au fost protagonistele unor conflicte armate de izbucnirea cărora Moscova n-a fost străină, chiar dacă în fiecare dintre cele trei cazuri

implicarea fostei metropole a cunoscut forme specifice. Astfel, în Europa Răsăriteană se dă o nouă bătălie tacită pentru dominație politică.

Înlăturarea, în linii mari, ca urmare a încheierii războiului rece prin revoluția europeană din 1989, a vechii polarități ruso-americane nu a însemnat, după cum se vede, și o renunțare la visele imperialiste ruse. Lucrul acesta s-a văzut și cu prilejul războiului din fosta Iugoslavie, unde Rusia a ținut să-și facă auzit glasul în răspăr față de statele occidentale. Chiar dacă ursul de la răsărit a trebuit să-și revizuiască pretențiile, “ și e semnificativ în acest sens că la Kremlin s-a renunțat, cel puțin deocamdată, la statele baltice și la Europa Centrală “, aceasta nu înseamnă că ele au dispărut cu totul. Astfel încât, procesul agregării Europei nu depinde doar de capacitatea de absorbție a ex-sateliților sovietici de către Occident și nici doar de transformările operate de statele central și est-europene în vederea punerii de acord cu exigențele formulate de comunitatea europeană, ci și de modul în care Statele Unite și aliații săi europeni vor ști să limiteze elanurile Comunității Statelor Independente.

Deocamdată, deși acceptarea doar a țărilor din grupul de la Vișegrad în NATO indică o înaintare prudentă și treptată a structurilor instituționale occidentale spre răsărit, totuși, esențial rămâne faptul că dinamica acestui avans nu s-a epuizat. Deciziile politice nu sunt pe măsura elanurilor care au însoțit, la est, Revoluția din 1989. Chiar dacă ele însoțesc la un pas sau doi distanță aceste elanuri, câteodată riscând chiar o perimare a lor datorată prea marii așteptări, important este că se deplasează în aceeași direcție. Speranțele explozive de pe termen scurt își vor găsi astfel traducerea în act pe termen mediu sau lung, atunci când și ajustările economice, sociale și politice din Răsărit vor transforma suficient societățile respective.

2. Extinderea uniunii

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică și constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfașurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrării geografice fiind indicate mai jos:

__Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

__Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

__A doua extindere: 1981 – Grecia;

__A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;

__A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;

__A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

3. Izvoarele dreptului comunitar și relația drept comunitar- drept național

Diversele tipologii de forme pe care le iau diversele categorii de acte normative sunt exprimate în limbaj juridic prin noțiunea sau expresia generică de izvoare de drept.

Dreptul comunitar iși are izvorul în urmatoarele surse :

a.fundamentale, reprezentate de actele juridice, tratatele încheiate de statele europene, prin care s-a inițiat procesul de integrare europeană și convențiile încheiate, destinate a reglementa domenii care nu au fost cuprinse în tratate;

b.secundare, care se referă la actele comunitare emise de instituții, cu caracter obligatoriu (regulamentul, directiva și decizia), sau cu semnificație politică (avizul, recomandarea, propunerea și rezoluția) .
Regulamentul are caracter general și este "obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre". Nu trebuie confirmate de parlamentele naționale și prevalează față de legea natională. Sunt emise de Consiliu, iar Comisia le transpune în practică.
Directiva este destinată statelor membre și le obligă în privința rezultatului ce trebuie obținut într-o anumită perioadă dată, "lăsând instanțelor naționale competențele privind forma și mijloacele". Sunt emise de Consiliu la propunerea Comisiei.
"Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi desemnează" fie că sunt state, companii sau persoane fizice. Comisia este autoritatea care poate emite decizii.

c.nescrise, izvorâte din jurisprudența Curții de Justiție.

Obiectul dreptului comunitar sunt tratatele, ca rezultat al cooperării interstatale, legislația comunitară, adica ceea ce definește cadrul pieței, politicilor și acțiunilor comune și o ultimă categorie, dispozițiile comunitare, care urmăresc armonizarea normelor, regulilor la cele trei nivele național, supranațional și interstatal.
Relația drept comunitar-drept națtional se stabilește pe baza următoarelor principii:

primatul dreptului comunitar asupra dreptului intern; între o normă comunitară și una națională, prima va avea intâietate;

aplicarea imediată a dreptului comunitar; derivat din regulamente și decizii; nu este nevoie de o legiferare internă, pentru a fi aplicat și încorporat în sistemul juridic național;

subsidiarității: "comunitatea nu intervine, conform cu principiul subsidiarității, decât dacă și în masura în care obiectivele acțiunii, avute în vedere, nu pot fi realizate într-o maniera suficientă de către statele membre și ținând cont de dimensiunea sau efectele acțiunii respective, pot fi mai bine realizate la nivel comunitar."

Fiind o problemă de echilibru, ea poate fi interpretată sub aspectul eficienței, prin cea de proximitate, fiecare nivel asumându-și sarcinile pe care le poate satisface în mod optim, înseamnă căutarea eșalonului celui mai adecvat problemei de reglat.

În sensul strict al termenului, dreptul comunitar este reprezentat de tratatele constitutive, precum și de regulile conținute de actele emise de instituțiile comunitare în aplicarea acestor tratate.

În sens larg, dreptul comunitar înglobează ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară. Așadar, este vorba în egală măsură de principii generale de drept, de jurisprudența Curții, de dreptul rezultat din relațiile externe ale Comunităților și chiar de dreptul complementar, rezultat din actele convenționale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor. De altfel, aceste reguli de drept constituie o parte din ceea ce numim acquis comunitar.

Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi și obligații comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Legislația primară include tratatele Comunității cu toate modificările și completările ulterioare și reprezintă cadrul constituțional al Uniunii Europene.

Tratatul privind crearea Comunității Europene a fost semnat la 25 martie 1957, la Roma, de către șase țări: Franța, R.F. Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.

Tratatul prevede realizarea treptată a unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulații a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulație a serviciilor, capitalurilor, forței de muncă și adoptarea unei monede unice. Într-o etapă viitoare se prevedea și realizarea uniunii politice a țărilor membre.

Un capitol special este și cel referitor la asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări la CEE, cu scopul de a dezvolta cu acestea schimburi comerciale reciproce și de a le sprijini pe linia dezvoltării economice și sociale.

Tratatul de la Maastricht

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a însemnat un pas înainte spre unificarea politică a Europei. Ratificarea Tratatului a întâmpinat o serie de obstacole: două referendumuri populare în Danemarca, acțiune în instanță în Germania pentru obținerea aprobării Parlamentului care-l declarase, inițial, neconstituțional.

Toate acestea au dus la intrarea în vigoare a Tratatului la 1 noiembrie 1993, deși el fusese semnat la 7 februarie 1992.

Tratatul a fost gândit de la început ca "o nouă etapă în procesul creării unei uniuni mai puternice între popoarele Europei". Tratatul a pus bazele pentru dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune, a stabilit cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne și a elaborat un calendar în trei etape pentru introducerea monedei unice.

Tratatul aduce noi modificări și completări celor trei tratate încheiate anterior pe linia reformei începută de Actul Unic Vest-European. Odată cu introducerea acestor modificări, CEE se va numi Comunitatea Europeană, iar după punerea în aplicare a acestui tratat, acestea se vor numi Uniunea Europeană.

Elementele de noutate aduse de Tratatul de la Maastricht sunt:

· drepturi civile europene;

· noi competențe pentru Comunitatea Europeană (intensificarea protecției consumatorilor, politica de sănătate, politica de vize, realizarea de rețele transeuropene, instituționalizarea cooperării pentru dezvoltare, politica industrială, cultură, intensificarea protecției mediului înconjurător, cercetare și dezvoltare, politică socială – cu excepția Marii Britanii -, justiție și afaceri interne);

· puteri suplimentare pentru Parlamentul European (participarea la procesul legislativ, aprobarea componentei Comisiei, aprobarea tratatelor internaționale);

· instituirea unei politici externe și de securitate comune.

Tratatul de la Maastricht stabilește principiile și obiectivele Uniunii, respectiv: principiile subsidiarității, codeciziei și solidarității și obiectivele:

1) promovarea unui progres economic și social echilibrat, în special prin crearea unui spațiu fărăa frontiere, prin întărirea coeziunii economice și sociale, stabilirea unei uniuni economice și monetare având ca obiectiv final introducerea unei monede unice;

2) afirmarea identității europene pe scena internațională, prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune și, pe termen lung, a unei politici de apărare comună;

3) întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor Statelor Membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

4) dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiției și afacerilor interne;

5) menținerea aquis-ului comunitar și dezvoltarea lui.

Tratatul de la Amsterdam este rezultatul Conferinței Interguvernamentale lansate la Consiliul European de la Torino din 29 martie 1996. A fost adoptat la Consiliul European de la Amsterdam din 16-17 iunie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997 de miniștrii de externe ai celor 15 State Membre. Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Din punct de vedere legal, Tratatul amendează unele prevederi ale Tratatului asupra Uniunii Europene, Tratatele asupra Comunității Europene și alte acte. El nu înlocuiește celelalte Tratate.

Prin prevederile sale, Tratatul își propune să construiască o Europă mai apropiată de cetățenii săi, mai prezentă pe plan internațional și capabilă să funcționeze cu 20, 25 sau 27 membri, după aderarea țărilor asociate.

Problema reformei instituționale a fost amânată după anul 2000, considerându-se că există

suficient timp între momentul începerii negocierilor cu statele candidate și cel al admiterii efective în Uniune. În ceea ce privește realizarea Uniunii Economice și Monetare, la pactul de stabilitate bugetară (monetară) s-a atașat un pachet de măsuri cu caracter social privind creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă, subliniindu-se că „politicile macroeconomice și bugetare sănătoase sunt corelate cu creșterea puternică și durabilă a producției și locurilor de muncă”. S-a afirmat necesitatea reformării politicii agricole comune.

În timpul reuniunii la vârf de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, șefii de stat și de guvern din țările membre UE au convenit asupra unei noi structuri instituționale a Uniunii Europene.

Tratatul de la Nisa stabilește condițiile prealabile pentru admiterea de noi membri în Uniune. De asemenea, el conține prevederi referitoare la distribuția puterii de decizie în Uniune, în perspectiva în care aceasta va avea 27 de țări membre. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001, urmând să fie ratificat de parlamentele țărilor membre.

Legislația secundară cuprinde toate actele juridice comunitare adoptate de instituțiile comunitare în temeiul tratatelor.

4.Categoriile izvoarelor dreptului comunitar emise de Institutiile Comunitare

Tratatele Constituționale care se împart în două categorii: fundamentale și aditionale și reflectă domeniile de competență și dezvoltare ale Comunității

Regulamentele sunt acte normative de aplicabilitate directă, cu o validitate automată în Comunitate fără intervenția puterii normative naționale, și sunt obligatorii în toate elementele lor

Regulamentele au un caracter comunitar, în sensul că stabilesc aceeași lege în interiorul Comunității, fiind aplicabile în toate Statele Membre. Statele Membre nu au autoritatea de a aplica parțial un regulament și nici de a stabili prevederi sau practici interne care exclud caracterul obligatoriu al regulamentului.

Regulamentele au o aplicabilitate directă, în sensul că nu trebuie transpuse în legislația națională și, în același timp, conferă drepturi sau impun sarcini cetățenilor comunitari ca și o lege națională. Statele Membre, instituțiile și curțile de justiție trebuie să respecte legislația comunitară în același fel ca și legislația națională.

Directivele sunt acte normative ce stabilesc cadrul general de reglementare a diverselor aspecte, dar care lasă la latitudinea statelor membre forma de implementare în legislația natională. Nu sunt de aplicabilitate generală, ele fiind obligatorii doar pentru statele cărora li se adresează .

Directiva este cel mai important instrument legislativ după regulament. Scopul sau este de a asigura uniformitatea dreptului comunitar și respectarea diversității tradițiilor și structurilor naționale. Obiectivul elaborării directivei este acela de armonizare a dreptului comunitar și nu de unificare a acestuia. Prin directiva se urmărește îndepărtarea contradicțiilor și conflictelor dintre legislațiile naționale și regulamente, precum și a inconsistențelor, astfel încât să se ajungă la condiții similare în toate Statele Membre. Directiva este unul din instrumentele primare în construirea Pieței unice.

Directiva obligă Statele Membre în ceea ce privește obiectivul de atins, dar lasă autoritățile naționale să decidă asupra modului în care obiectivul comunitar va fi transpus în legislația națională. În particular, Statele Membre pot lua în considerare circumstanțele interne speciale atunci când implementează regulile comunitare. Astfel, directiva obligă Statele Membre să-și adapteze legislația națională la regulile comunitare. Rezultatul este un proces legislativ în două etape:

a. la nivel comunitar, directiva trasează obiectivul care trebuie îndeplinit într-o perioadă de timp dată. Instituțiile comunitare explică în detaliu acel obiectiv, lăsând Statelor Membre spațiul de manevră, așa cum se întâmplă în cazul directivelor cu privire la standarde tehnice și la protecția mediului înconjurător.

b. la nivel național, obiectivul stabilit la nivel comunitar este tradus în prevederi legale sau administrative. Chiar dacă Statele Membre sunt, în principiu, libere să determine forma și metodele utilizate pentru transpunerea obligațiilor lor comunitare în legislația națională, criteriile comunitare sunt folosite pentru a evalua dacă a fost asigurată conformitatea cu legislația comunitară. Principiul general este că drepturile și obligațiile care derivă dintr-o directivă trebuie să poată fi recunoscute cu claritate, iar cetățenii comunitari să se poată baza pe ele, și, dacă este cazul, să își poată apăra drepturile în fața curții naționale de justiție.

Ca regulă, directivele adresate unuia sau mai multor State Membre nu conferă drepturi și nu impun obligații pentru cetățenii comunitari, ci ele sunt adresate în mod expres Statelor Membre. Drepturile și obligațiile pentru cetățeni derivă din măsurile luate de autoritățile naționale pentru implementarea directivei.

Cetățenii comunitari sunt dezavantajați dacă Statul Membru nu ia măsurile necesare pentru implementarea obiectivelor stabilite într-o directivă sau recomandare, sau dacă acele măsuri se dovedesc a fi inadecvate. Curtea Europeană de Justiție a refuzat să admită astfel de dezavantaje, iar numeroasele spețe care s-au judecat au statuat practica potrivit căreia cetățenii comunitari pot pleda că o directivă are un efect direct asupra acțiunilor lor. Efectul direct este definit de Curte astfel:

Prevederile directivei trebuie să stabilească drepturile cetățenilor europeni sau al firmelor cu suficientă claritate și precizie;

Drepturile nu sunt condiționate;

Autoritățile naționale nu au spațiu de manevră în ceea ce priveăte conținutul drepturilor respective;

Perioada de timp pentru implementarea directivei a expirat.

Deciziile Curții de Justiție în ceea ce privește efectul direct se bazează pe punctul de vedere general că Statul acționează echivoc și nedrept dacă el continuă să aplice legea veche fără să o adapteze cerințelor noii directive. Acesta este privit ca un abuz al statului respectiv, iar prin recunoașterea efectului direct se urmărește combaterea abuzului și asigurarea că statul respectiv nu obține nici un beneficiu din încălcarea dreptului comunitar. Efectul direct este o penalizare a Statului Membru ofensator. În acest context, este semnificativ comportamentul Curții Europene de Justiție, care a aplicat acest principiu numai în disputele dintre un cetățean și un Stat Membru, și numai în cazul în care directiva a fost în beneficiul cetățenilor, cu alte cuvinte, dacă poziția acestora era mai favorabilă în cazul legii amendate de directivă decât în cazul vechii legi. Efectul direct al directivelor în relațiile dintre cetățeni nu a fost acceptat de Curtea Europeană de Justiție, motivându-se că cetățenii nu pot fi ținuti obligați pentru incapacitatea statului de a acționa. Cetățenii trebuie să se bazeze pe faptul că legea este sigură și le protejează interesele.

De îndată ce perioada pentru transpunerea directivei a expirat, directiva intră în vigoare și are efect, toate organismele statului fiind obligate să interpreteze și să aplice legislația națională în concordanță cu directiva respectivă.

Deciziile sunt acte normative obligatorii numai pentru subiecții cărora li se adresează, fiind acte de aplicabilitate individuală putând fi destinate atât statelor membre cât și persoanelor fizice și juridice din Comunitate.

Decizia este instrumentul legal prin care se instituie o măsură într-o situație individuală.

Caracteristicile de bază ale deciziei sunt:

· Se deosebește de regulament prin aceea că are aplicare individuală: persoanele cărora li se adresează trebuie nominalizate, fiind singurele asupra cărora se exercită obligația. Decizia are un impact direct, individual asupra cetățenilor. Chiar și terții pot cădea sub incidența acesteia,

dacă prin calitatea lor sau circumstanțe sunt afectați individual și pot fi identificați în același

fel ca și cei cărora li se adresează decizia respectivă.

· Se deosebește de o directivă prin faptul că este obligatorie în totalitatea sa.

· Este direct aplicabilă entității căreia i se adresează.

Instanțele pot hotărî prin decizie acordarea sau refuzarea unui ajutor de stat, anularea unor acorduri sau aranjamente care contravin concurenței loiale, precum și impunerea de taxe sau măsuri coercitive.

Recomandările și Opiniile sunt acte neobligatorii, cu caracter general, destinate atât statelor membre cât și particularilor .

Opiniile și recomandarile permit institutiilor europene să își exprime un punct de vedere asupra Statelor Membre și, în unele cazuri, cetățenilor, fără a înlocui obligațiile legale ale celor cărora li se adresează. În timp ce recomandările cer adoptarea unui anumit tip de comportament, opiniile exprimă punctul de vedere solicitat instituțiilor comunitare cu privire la o situație curentă sau eveniment care are loc în Comunitate sau Statele Membre. În cazul recomandărilor, părții căreia îi este adresată i se cere, dar nu i se impune adoptarea unei anumite atitudini. De exemplu, în cazul în care adoptarea sau amedarea unei prevederi legale sau administrative într-un Stat Membru cauzează distorsiuni concurenței în interiorul Comunității, Comisia poate recomanda statului respectiv adoptarea unor măsuri de contracarare a acestor efecte. Opiniile, pe de altă parte, sunt emise de instituțiile comunitare atunci când evaluează o anumită situație la nivel comunitar sau național. În unele cazuri, ele pregătesc documentele care stau la baza instituirii unei legi sau proceduri ale Curții de Justiție. Semnificația reală a acestor recomandări și opinii este una politică și morală. Atunci când au definit aceste instrumente legislative, inițiatorii Tratatelor au anticipat că, datorită prestigiului insituțiilor comunitare și a viziunii lor, cei implicați vor accepta voluntar recomandările primite și vor acționa în consecință. Recomandările și opiniile pot avea efect legal indirect atunci când sunt preliminare altor instrumente obligatorii sau când instituția care a emis recomandarea s-a angajat ea însăși în realizarea unui obiectiv, generând așteptări similare.

Hotărârile Curții Europene de Justiție constituie izvoare ale dreptului comunitar în virtutea îndrumărilor obligatorii pe care le cuprind cu privire la interpretarea și aplicarea dreptului comunitar;

Tratatele Internaționale încheiate de Comunitate cu terțe State, sunt încheiate în domeniile ce-i revin în competență, și constitue izvor de drept comunitar prin

consacrarea unor norme aplicabile pe teritoriul Uniunii;

Principiile pe care se fondează U.E. sunt cele ale:

libertății și al democrației;

respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale;

statului de drept;

respectului identității nationale a statelor membre.

În cazul încălcării principiilor enunțate, de către unul din statele membre, la propunerea unei treimi din statele membre, sau a Comisiei și după obținerea avizului Parlamentului European, Consiliul reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern, hotărând cu majoritate calificată poate decide să suspende anumite drepturi statului membru vizat, care, rezultă din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot și poate proceda în consecință la suspendarea drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice; pentru aplicarea acestei prevederi Parlamentul European hotărăște cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate, aceasta reprezentând majoritatea membrilor săi.

CAPITOLUL III

POLITICĂ ȘI LEGISLAȚIE EUROPEANĂ

1.Instituțiile europene și procesul legislativ

Introducerea unui capitol distinct consacrat sistemului politic al Uniunii Europene este un demers de absolută necesitate .

A devenit aproape o certitudine faptul că, după intrarea în circulație a monedei unice euro la 1 ianuarie 2002, marile Tratate comunitare își găsesc o finalizare istorică: Uniunea Europeană este, practic, o entitate supranațională, un sistem coerent de instituții politice, economice, sociale și de justiție, care permit Uniunii să funcționeze în relațiile internaționale ca subiect cu deplină autonomie și identitate. Ultimii pași care mai sunt de făcut pe acest impresionant drum al integrării, elaborarea unei Constituții Europene și consolidarea forței militare comune, preconizați pentru deceniul în curs, despart ,,bizara” proiecție a lui Monnet din anii `50 de statutul complet și incontestabil de unitate statală supranațională.

Din acest motiv, tot mai multe cercetări în domeniul Sistemelor Politice Comparate vor include, în perioada următoare, Uniunea Europeană printre actorii politici consacrați la nivel mondial precum SUA, Marea Britanie, Germania, Franța sau Rusia, iar raportările academice (nu numai cele din practica politică internațională) se vor face la UE ca la orice alt sistem politic național.

A devenit aproape un loc comun în studiul integrării afirmația că unificarea europeană, începută imediat după război, a fost motivată de dorința democrațiilor vest-europene de a găsi forme de apropiere și de creștere a încrederii reciproce, pentru a șterge amintirea războiului, pentru a atenua rivalitățile istorice, pentru a evita conflictele între ele dar și pentru a se delimita de blocul comunist aflat în plină expansiune. Cu alte cuvinte, o Europă prosperă și democratică era văzută de liderii timpului ca cea mai sigură ,,pavăză” împotriva pericolului alunecării spre sărăcie, dictatură și război, mesajul dominant al europenilor fiind negarea categorică atât a proiectului hitlerist, cât și a celui stalinist.

Concepția instituționalistă asupra procesului european este cât se poate de fidel redată prin următoarea afirmație a lui Jean Monnet, citată de Alfred Grosser: ,,Nimic nu se poate fără oameni; nimic nu durează fără instituții”.Tot ce urmau să facă în comun democrațiile vest-europene trebuia transpus în instituții și reguli precise de funcționare, liber consimțite.

La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană încă 10 state, care au semnat tratatele de aderare în 2003, în timp ce Bulgaria și România doresc să încheie negocierile până la sfârșitul anului 2004, pentru a putea semna tratatele de aderare în 2005, a le supune apoi ratificării parlamentelor tuturor statelor membre în 2006 și a adera efectiv la 1 ianuarie 2007. În formula cu 27 de state, Uniunea Europeană va avea peste 480 milioane de locuitori și își va consolida poziția de cea mai mare putere comercială a lumii.

Prin transformarea Institutului Monetar European, care a coordonat cu succes Sistemul Monetar European (S.M.E.) timp de aproape douăzeci de ani, în Banca Centrală Europeană cu sediul la Frankfurt, la 1 iunie 1998, se încheiau pregătirile instituționale pentru intrarea în ultima fază a introducerii monedei euro, fază care avea să înceapă la 1 ianuarie 1999, inițial cu 11 din cei 15 membri ai Uniunii, și urma să se încheie, conform planului de acțiune stabilit, la 1 ianuarie 2002. Olandezul Wim Duisenberg a fost desemnat, în 1998, primul președinte al Băncii Centrale Europene.

Reforme instituționale de mai mică amploare au fost promovate și în perioada următoare. De exemplu, cu prilejul Conferinței Interguvernamentale de la Torino (1996) s-a propus trecerea de la regula rigidă a consensului la votul majoritar, propunere respinsă inițial de britanici. Au urmat Tratatele de la Amsterdam (1997) -numit de unii autori, printr-o evidentă exagerare, ,,Maastricht II”- și Nisa (2000). Ultimele două tratate comunitare, deși intens pregătite și mediatizate, sunt considerate de majoritatea specialiștilor drept semieșecuri, cel puțin din perspectiva raportului așteptări-concretizări. Tratatul de la Nisa are totuși o semnificație istorică specială, fiindcă certifică voința Uniunii Europene de extindere spre Est și anunță unele măsuri de adaptare instituțională pentru primirea noilor membri.

În prezent, la porțile Uniunii Europene bat candidați din Europa Centrală și de Est, care se află, așa cum am văzut, în faze diferite de negociere cu autoritățile de la Bruxelles. România, care a depus cererea de aderare în 1995, a primit invitația de a începe propriu-zis negocierile la Summitul U.E. de la Helsinki, în decembrie 1999. Extinderea în formula 10+2 (10 țări care au aderat în 2004, România și Bulgaria fiind amânate pentru cel mai devreme 1 ianuarie 2007), destul de nefavorabilă țării noastre din perspectiva nesiguranței fazei a doua, mai ales după costurile foarte ridicate ale ,,primului val” și după scăderea dramatică a entuziasmului cetățenilor Uniunii, a fost decisă la Summitul de la Copenhaga, în decembrie 2002.

Structurile (instituțiile) de decizie ale Uniunii Europene, consfințite prin Tratatul de la Maastricht, sunt în număr de 5: Comisia Europeană, Consiliul de Miniștri, Consiliul European, Parlamentul European și Curtea Europeană de Justiție. Acestea compun, în fapt, sistemul politic al Uniunii Europene. În afara acestora, mai există o serie de structuri consultative și de promovare a dezvoltării, precum Consiliul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiții, Curtea de Audit (Curtea de Cenzori).

Departe de a fi perfect, sistemul politic al Uniunii Europene a reușit totuși performanța remarcabilă de a ține unite 15 țări cu tradiții și culturi diferite, de a pune sub același acoperiș interesele guvernelor naționale și ale celor 380 de milioane de cetățeni, de a articula programe și politici comune în multiple domenii de activitate și de a găsi chiar forme de reprezentare externă unificată, acceptabile pentru statele mari cât și pentru cele mici.

1.1..Parlamentul European

Funcțiile Parlamentului European, aproape decorative în prima sa fază, au fost substanțial crescute în anii `90, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht dar mai ales după corecțiile aduse prin Tratatele de la Amsterdam și Nisa. Deși Parlamentului nu i-a fost acordată puterea legislativă deplină, totuși, participarea la procesul legislativ, funcția bugetară și controlul asupra executivului fac din instituția de la Strasburg o structură politică în plină ascensiune.

Parlamentul European este singura instituție comunitară ai cărei membri sunt aleși prin vot direct universal de către cetățenii Uniunii. Din acest motiv, Parlamentul exprimă, cel puțin teoretic, voința politică a cetățenilor statelor membre, răspunzând astfel nevoii de reducere a ,,deficitului democratic” de care este acuzată Uniunea.

Parlamentul este succesorul Adunării C.E.C.O., înființată în 1952, ca organ consultativ pe lângă Înalta Autoritate. Până în 1979, în conformitate cu art. 138 din Tratatul de la Roma, Adunarea reunea parlamentari aleși în forurile legislative naționale ale statelor membre, desemnați ulterior să participe la ședințele ,,europene” după un algoritm stabilit în fiecare țară, la fel cum este constituită Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Din 1979, mandatul deputaților europeni este de 5 ani, ultimele alegeri având loc în 1999 iar următoarele fiind programate pentru 2004, scrutin la care se vor alătura cele 10 noi țări membre din Europa Centrală, de Est și de Sud.

Parlamentul European a fost înființat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta "popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene", fiind singura instituție a cărei componență este stabilită prin alegeri libere, la nivel european și ale cărei sedințe și deliberări sunt publice. Inițial, parlamentul a fost organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcție consultativă și constituit din membri ai parlamentelor naționale. Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam au adus schimbări majore ale rolului instituției, aceasta devenind un organ cu funcții politice și cu puteri legislative și bugetare.

Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificări în competențele Parlamentului European în sensul că i-a crescut influența, în special în procedura de decizie.

Primele alegeri parlamentare au avut loc în 1979, din acel moment desfașurându-se sistematic o dată la fiecare 5 ani. Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct și prin sistemul reprezentării proporționale, fiind grupați în funcție de partidele politice pe care le reprezintă și nu de naționalitățile lor. Alegerile parlamentare se desfașoară la nivel de stat membru, pe baza de sisteme diferite, astfel:

– la nivel regional : Marea Britanie, Italia și Belgia;

– la nivel național: Franța, Spania, Danemarca;

– sistem mixt: Germania.

În Belgia, Grecia și Luxemburg, votul este obligatoriu. Numărul de locuri ce îi revine fiecărui stat membru în Parlament este stabilit în funcție de populația statului respectiv, pe baza unui sistem de proporționalitate ce permite reprezentarea convenabilă a statelor cu o populație mai mică. Ca evoluție a componentei Parlamentului trebuie menționată creșterea numărului euro-parlamentarilor reprezentați de femei. Ultimele alegeri au avut loc în 1999, urmatoarele fiind prevazute pentru anul 2004 – când numarul locurilor parlamentare va crește de la 626 în prezent, la 732.

Din punct de vedere al organizării, parlamentul are următoarele structuri:

__Președinte – reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial și în relațiile internaționale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului și sedințele interne;

__Birou parlamentar – organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu problemele administrative, organizatorice și de personal;

__Conferința președinților – organ politic al Parlamentului, constituit din Președintele Parlamentului și președinții grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a ședintelor plenare, fixarea calendarului activităților desfășurate de organismele parlamentare și stabilirea competenței comisiilor și delegațiilor parlamentare, precum și numărul membrilor lor;

__Comitete – organizează activitatea Parlamentul pe domenii de activitate și sunt împărțite în comitete permanente, comitete temporare și comitete parlamentare mixte – ce mențin relațiile cu parlamentele țărilor candidate;

__Secretariat – 3 500 de funcționari ce lucrează în serviciul instituției;

Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic , motiv pentru care în aprecierea pozițiilor se conturează un adevărat  “triunghi instituțional”. O bună parte a dialogului între Parlament și Comisie se bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma pozițiile pentru a le apăra în fața Consiliului.

Comisia refuză însă să fie necondiționat legată de pozițiile Parlamentului.

Comisia publică pentru Parlamentul European un Raport general anual. Raportul este important pentru că permite urmărirea activității și a progreselor Comunităților. Apoi, Comisia își întocmește un program de lucru, avut în vedere la elaborarea  discursului-program al Președintelui. Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra politicii trecute și viitoare, încheiată prin rezoluția asupra politicii generale a Comunităților. În ceea ce privește primul program de acțiune prezentat de Comisie după intrarea în funcțiune la fiecare 4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moțiunii de investitură.

Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moțiune de cenzură este adoptată cu o majoritate de 2/3 întreaga Comisie trebuie să demisioneze și să fie înlocuită. În acest caz mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s-a adoptat moțiunea de cenzură, astfel ca statele pot numi în funcție exact aceeași membri.

Parlamentul poate adresa Comisiei și Consiliului interpelări în scris sau întrebări directe în sesiunile plenare și se ajunge la dezbateri pe temele în discuție. Această practică facilitează un control permanent asupra desfășurărilor din politica comunitară în general și în legătură cu subiecte specifice, inclusiv cooperarea politică.

Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se limiteze la acțiunea de investigare prin comitetele parlamentare.

Ca organ consultativ, Parlamentului European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană.

Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăși poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare al propunerii. În mod frecvent Comisia și-a trimis propunerile Parlamentului European în același timp în care le-a trimis Consiliului.

Atribuțiile consultative Parlamentul și le exercită în mare parte prin comitete. O propunere anume este înaintată comitetului de resort care produce un raport conținând o schiță de opinie. Schița de opinie este dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului sau Comisiei, după caz.

Acest drept de consultare nu are și putere de decizie. Consiliul nu este restricționat și nici Comisia nu este obligată să acorde atenție opiniei Parlamentului. Totuși, în condițiile în care Tratatele cer Consiliului să consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importantă pentru ca un act să fie adoptat în mod legal.

Potrivit Comisarului Sir Leon Brittan locul Parlamentului se situează la valoarea unui veto. Realizările acestei instituții se traduc în: procedura de codecizie – dreptul de a propune amendamente pe care Consiliul le ia în considerare sau de a bloca legislația dacă majoritatea se opune; dreptul de a aproba sau respinge numirea președintelui Comisiei; de a aproba acorduri internaționale și de acceptare de noi membri în Uniune; dreptul acordat unui individ de a-i adresa petiții; dreptul de a forma Comisia de Anchetă pentru investigarea presupuselor probleme de administrare și dreptul de a numi un “avocat al poporului” pentru a investiga reclamațiile.

Conform Tratatului de la Maastricht o largă zonă a legislației supuse votului cu majoritate calificată în Consiliu (referitoare la problemele legate de piața unică, servicii, libera circulație a lucrătorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare și de protecție a mediului, probleme legate de educație și cultură) este supusă inițiativei Parlamentului. În această nouă zonă de competențe se manifestă două mari categorii de circumstanțe:

1.Consiliul are o poziție comună cu Comisia în cazul proiectului legislativ, însă, Parlamentul îl respinge (cu majoritatea absolută a membrilor). În acest caz se formează un Comitet de Conciliere între Consiliu și Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Dacă după analiza finală acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absolută, să blocheze adoptarea textului;

2. Parlamentul European propune amendamente poziției adoptate de Consiliu (cu majoritatea comună a membrilor săi). Consiliul aprobă amendamentele cu votul majorității calificate sau le respinge (în care caz intră în acțiune Comitetul de Conciliere, ca și în cazul anterior).

Activitatea partidelor politice în Parlamentul European se desfășoară la nivel de  federații transnaționale, grupuri politice și partide naționale.

Federațiile s-au creat în anii ‘70 – Partidul Oamenilor (Poporului) Europei (EPP); partide Creștin-Democrate și ramurile acestora; Partidul Liberal, Democrat și Reformist (ELDR); și Partidul Socialiștilor Europeni (PES).

Pentru grupurile politice numărul minim de persoane  se specifică  prin   Regulamentul   Parlamentului.   Grupurile s-au format și dezvoltat din mai multe motive, între care cele ideologice și beneficiile organizaționale sunt importante. De exemplu, fondurile pentru administrare și cercetare sunt distribuite pe baza unor sume fixate pe grup (independenții sunt considerați un grup în acest caz).

Partidele politice și parlamentele naționale sunt și ele implicate în activitățile legate de Parlamentul European care organizează reuniuni anuale cu președinții parlamentelor statelor membre, ai Consiliului European și ai Adunării Uniunii Europei Occidentale (Conferințele Mari), și pre-sesiuni ale reprezentanților Adunării Palamentare cu cei ai parlamentelor naționale ale statelor membre (Conferințele Mici), pregătite și precedate de reuniuni ale secretarilor generali.

Întâlnirile între comisiile corespondente nu sunt la rândul lor, îngrădite de diferențele de structură internă între parlamentele naționale și cel european (număr variabil de comisii, competente și rol diferit). Din 1981 au avut loc peste 100 de întâlniri de lucru, adesea sub formă simplificată de delegații ale unei comisii a parlamentelor naționale și a Parlamentului European. Apoi, a fost creat în 1977 în cadrul unei Conferințe Mari, Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentară, al cărui scop este de a promova schimburile de informații între parlamente inclusiv accesul la băncile de date ale Comunităților și la cele ale statelor membre.

 Organizarea și funcționarea Parlamentului European este realizată în linii generale prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Președintele și Biroul. Din Birou, alături de Președinte, fac parte 14 Vice-președinți , 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferința președinților reunește Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice. Ea este competentă pentru organizarea lucrărilor și fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ține o sesiune anuală care începe  în cea de a doua zi de marți din luna martie. Parlamentul poate să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc în intervalul sesiunilor și asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare, comisia temporară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, altele .

Sistemul politic european prezintă sisteme juridice și legislative diferite. Ceea ce le unește este setul de valori care stau la baza edificiului constituțional și, Parlamentul European – principala forma de dezbatere și acțiune politică. El a cunoscut transformări în ceea ce priveșe competența în procesul decizional. Pentru a înțelege modul de acțiune al acestei suprastructuri, înainte de a-i analiza competența trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o primă vedere lucrurile par a fi simple și ne întrebăm deseori dacă nu cumva trăim un sfârșit al ideologiilor, o plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistăm la un proces complex și deosebit de interesant care nu poate fi analizat la întreaga sa dimensiune decât prin metoda comparativă pe o cazuistică național-supranațional.

Sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente în societate, tendințe și curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii: criteriul politic național capabil a asigura numărul de voturi necesare reprezentării la nivel european și criteriul politic european capabil a încadra mișcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate, care joacă rolurile directoare în Parlament.

În ultimii ani se observă două tendințe interesante și pline de înțeles: pe de o parte, trecere de la votul național la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea semnificativă a unor noi grupuri politice care încearcă ieșirea din anonimatul scenei europene.

Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile directe pentru Parlamentul European în a-și măsura forța în pregătirea alegerilor naționale. În spectrul politic dinamicile sociale, problemele dezvoltării sectoriale, țintele dezvoltării Uniunii Europene angajează o serie de polemici și dispute. Dacă în urmă cu câțiva ani se putea vorbi în Europa de partide clericale, partide capitaliste, partide muncitorești etc., în ultima perioadă vorbim de o cvasi-universalitatea valorilor politice europene susținute de partidele politice. Datorită specificului Uniunii europene identificăm cadrul de funcționare național și cel european.

În cadrul Parlamentului European partidele politice se afiliază la grupuri politice parlamentare structurate sau nu pe scheletul unor formule politice supranaționale.

Grupurile politice reprezentate influenteaza procesul legislativ. Este importanta reprezentarea mai multor orientari politice pentru o mai buna evidentiere a dezideratelor in procesul de adoptare al normelor comunitare.

a. Democrat crestinii europeni

Între partidele politice europene, creștin democrații sunt dintre cei mai puțin înțeleși. Catalogați de public a fi de centru-dreapta, încă din 1961 ei au intrat într-o serie de combinații guvernamentale cu partidele de centru-stânga dar și cu partidele liberale. Odată cu Consiliul ecumenic ținut la Roma în 1962, doctrina partidelor democrat-creștine a devenit mai socială.

Partidul care a influențat cel mai mult democrația creștină a fost Democrazia Cristiana. Partidele asemănătoare celui italian sunt Partidul Creștin-Popular (CVP) din Flandra și Partidul Social-Creștin din Valonia.

În cadrul Partidului Popular European, partidul care asumă astăzi politica doctrinară este CDU-ul (Christlich-Democratische Union) german. Paradoxal componența creștin-democrată a partidului este mult estompată de componenta conservatoare, CDU fiind ceea ce se obișnuiește a fi un partid conservator. Alături de Partidul Conservator britanic, CDU au reușit să imprime Partidului popular european caracteristicile unui partid de centru dreapta. Grupul parlamentar a fost fondat ca și grup creștin-democrat la 23 iunie 1953, o fracțiune în nou creată Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului. În anul 1979 după primele alegeri directe pentru Parlamentul European și-a schimbat denumirea în grupul partidului popular european, iar ultima particulă, democraților europeni, e adaugată în luna iulie a anului 1999.

 După ultimele alegeri pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta este grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentând partide conservatoare și creștin democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene.

Structura politică a grupului se suprapune în mare Partidului Popular European și reunește: Christlich Democratische Union (Germania); Christlich Soziale Union (Germania); Centro Cristiano Democratico (Italia); Forza Italia (Italia); Partido Popularo Italiano (Italia); Rinnovamento Italiana (Italia); Südtiroler Volkspartei (Italia); Unione democratica per la Republica (Italia); Partido popular (Spania); Partido Nacionalista Vasco (Spania); Unio Democratica de Cataluna (Spania); Conservative Party (Marea Britanie); Démocratie libérale (Franța); UDF/Adherents directs (Franța); UDF/Force Démocrate (Franța); UDF/Parti Populaire pour la Democratie Francaises (Franța); UDF/Pôle républicain independent et libéralNea Demokratia (Grecia); Christen Democratisch Appčl Partido Social Democrata (Portugalia); Österreichische Volkspartei (Austria); Christliche Volkspartij (Belgia); Parti Social Chrétien (Belgia); Christliche Sozial Partei (Belgia); Moderata Samlingspartiet (Suedia); Kansallinen Kokoomus (Finlanda); Fine Gael (Irlanda); Det Konservative (Danemarca); Parti Chretien Social (Luxemburg).

Analiza rezultatelor din 1999 evidențiază că spre deosebire de rezultatele din 1994, grupul partidului popular european și al democraților europeni a obținut un spor de 25 de mandate.

Dacă reprezentanții popularilor din Grecia, Olanda, Portugalia, Austria și Luxemburg și-au menținut numărul de mandate din legislatura precedentă, reprezentanții Germaniei, Marii Britanii, Franței, Suediei, Finlandei și Irlandei au obținut un plus de șase pentru Germania, respectiv unsprezece, zece, două, unul și unul pentru celelalte state menționate anterior. Surprinde numărul mai mic de mandate obținut de partide conduse de lideri importanți ai popularilor, ca de exemplu rezultatele obținute în Belgia (un mandat) aici fiind conduși de fostul lider al grupului W. Martens sau cei ai lui Jose Maria Aznar din Spania (2 mandate). Situația creștin democraților danezi devine din ce în ce mai dificilă ei ajungând să ocupe doar un loc din cele 16 acordate Danemarcei.

Rezultatele bune din Marea Britanie și Germania care au fost decisive în lupta pentru întâietate politică în Parlament s-au datorat și unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair și Schröder. În ceea ce-l privește pe Tony Blair, cu cât crește popularitatea sa pe continent, generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai rapidă a britanicilor în Uniune, cu atât îi scade popularitatea în țara sa natală și totodată crește ponderea conservatorilor cunoscuți a fi apropiați de eurosceptici. În Germania, politica  socială a lui Schröder nu a reușit să schimbe radical situația socială existentă. În același timp, în peisajul politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator șef între centrele de putere de pe continent.

Planul de acțiune 1999–2004 vine în continuarea unor documente fundamentale pentru grupul partidului popular european și al democraților europeni și anume la Programul de Bază de la Atena din 1992 care stabilește un set de valori creștin-democrate, completate cu aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulous, și anume: sănătate publică, asigurări sociale și protejarea familiei.

Filosofia P.P.E. are la bază o politică care împletește integrarea europeană și interese regionale și naționale. Scopul acțiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă și capabilă a lua decizii. În contextul discuțiilor asupra viitorului Uniunii Europene P.P.E nu dorește un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităților și obligațiilor între Uniune, statele membre și instituțiile regionale și municipale.

Componenta anti-socialistă a programului este importantă. Dintre elementele de structură ale programului ne rețin atenția reformă instituțională a Uniunii Europene, implementarea cetățeniei, elaborarea Constituției europene care să delimiteze atribuțiile și competențele instituțiilor europene, să reconfirme drepturile prevăzute în documente. Finanțarea Uniunii ar trebui să se facă pe principiile solidarității, autonomiei, anualității și unicității.

Reforma în domeniul comunitar ar trebui să cuprindă și reforma politicii comune în domeniul agricol.

Reforma modelului social european ar trebui, la rândul ei, să cuprindă lupta împotriva sărăciei, excluziunii sociale, egalitatea între femei și bărbați, folosirea standardului social minim, înființarea de fundații care să promoveze educația și trainingul. Reforma pieței muncii trebuie să promoveze mobilității pe piață, deschiderea spre noi tehnologii, educație profesională de viitor.

Un capitol important îl constituie provocarea la adresa infracționalității. Acesta are în vedere măsuri pentru contracarea flagelului: cooperarea juridică, dezvoltarea EUROPOL, schimb de persoane și training, statistici infracționale comparative, cooperarea între statele U.E. și non U.E., cooperare în lupta împotriva terorismului, a spălării banilor negrii, a traficului de carne vie etc.

b. Social democrații

După dominația creștin-democraților în anii ´80 a sosit și timpul social-democraților. Astfel, bastioanele de centru-dreapta din Marea Britanie, Franța, Germania au căzut unul câte unul. A rezistat cu succes ofensivei stângii Partidul Popular spaniol condus de Jose Maria Aznar. În ultima perioadă o altă alianță, popularii austrieci conduși de W. Schüssel (OVP) și naționaliștii lui Haider (FPÖ) a reușit să bareze accesul social-democraților în guvern.

Social-democrația europeană nu este deloc unitară în abordări, atât în ceea ce privește problemele sociale cât și a celor ale dezvoltării Uniunii. În 1999, analiștii politici identificau  trei mari curente social-democrate: primul curent susținut de premierul francez Lionel Jospin se detașează printr-un socialism îmbunătățit în problema socială; a doua tendință, așa numită Linia Londra-Berlin promovează un social-libera-lism deschis mai ales către ideile centrului decât ale stângii în timp ce o a treia linie politică încearcă să realizeze un compromis între cele două curente principale.

Grupul Socialiștilor Europeni (GSE) se revendică ca și continuator al Confederației Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană. Femeile au un rol deosebit în acest grup, ele reprezentând 36 % din numărul celor 180 de parlamentari, iar în structura de conducere 38 %. Spre deosebire de legislatura anterioară, când au obținut 25 mandate în elecțiunile din vara lui 1999 socialiștii au obținut doar 180 mandate.

Partidele afiliate la Partidul Socialist European sunt: Sozialdemokratische Partei Österreichs (Austria); Parti Socialiste și Socialistische Partij (Belgia); Socialdemokratiet (Danemarca); Sosialdemokratatien Poulue (Finlanda); Parti Socialiste (Franța); Sozialdemokratische Partei Deutschlands (Germania); PASOK (Panellinio Sosialisko Kinina) (Grecia); The Labour Party (Irlanda); Democratici di Sinistratta (Italia); Socialisti Democratici Italiani (Italia); LSAP – Parti Ouvrier Socialiste Luxembourgeois (Luxemburg); PvdA – Partij van der Arbeit (Olanda); The Labour Party (Marea Britanie); Det Norska Arbeiderpartri (Norvegia) – statut special; Partido Socialista (Portugalia); Partido Socialista Obreso Espanol (Spania); Socialdemokratisk Arbeitareparti (Suedia).

Analiza rezultatelor din 1999  confirmă tendința europeană a fost aceea de a sancționa prin vot, social democrații. Astfel, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, au pierdut câte un mandat fiecare. Rezultate foarte bune au obținut socialiștii din Franța (plus șase mandate), cei din Spania (plus trei mandate), cei din Portugalia (plus două mandate) și cei din Austria (plus un mandat). Însă rezultatele dezastroase înregistrate de laburiști (minus treizeci și trei de mandate) și cele ale social-democraților germani (minus șapte mandate) au înclinat definitiv balanța în favoarea popularilor europeni.

Unul din ultimele proiecte ale socialiștilor europeni este intitulat Noi ambiții europene pentru noul mileniu adoptat în decembrie 1999, pregătit pentru Summit-ul de la Lisabona din martie 2000. Punctele acestui program sunt în concordanță cu prevederile documentului “New European way” adoptat în urma Congresului al IV-lea al Partidului Socialiștilor Europeni. Dintre temele importante amintim: ocuparea locurilor de muncă; creștere economică durabilă; justiție socială și o nouă prosperitate pentru cetățeanul european.

Socialiștii se concentrează pe încurajarea managementului macro-economic, adâncirea și sporirea strategiei de ocupare a forței de muncă, creșterea coeziunii sociale și răspândirea îmbunătățirilor făcute. Noile politici economice pentru Europa trebuie să cuprindă o mai bună disciplină și o mai bună administrare a bugetelor naționale, un sistem fiscal stimulativ, menținerea celor patru piloni de la Luxemburg: crearea de locuri de muncă, adaptabilitate, șanse egale, spirit întreprinzător, apoi promovarea mai rapidă a accesului la capital pentru construirea S.R.L.-urilor, folosirea tehnicilor de ultimă generație, ajutor pentru dezvoltarea regională și aplicarea principiului solidarității.

c. Liberal democrații

Al treilea grup parlamentar ca pondere  este cel al liberal-democraților. Analiștii prevedeau căderea acestora, dar mai mult sau mai puțin surprinzător, ei au revenit în forța detronându-i pe ecologiști de pe poziția a treia. Succesul e cu atât mai mare cu cât liberalii nu au beneficiat de sprijinul liberalilor germani (FDP) care nu au depășit pragul electoral. Decisive au fost voturile din țările nordice, din Italia și Marea Britanie. La fel ca marile grupuri prezentate anterior liberal democrații au un partid european care le reprezintă interesele ELDR (Partidul liberal-democraților și reformatorilor europeni). Șeful grupului parlamentar liberal este irlandezul Pat Cox.

În martie 1976 s-a inființat Federația Partidelor Liberale și Democrate din Comunitatea Europeană. Cu același prilej s-a adoptat Declarația de la Stuttgart. În iulie 1977 ei au adoptat noua titulatură “European Liberal Democrats” sub care au participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European obținând 14 % din voturi. Cu ocazia Congresului din Catania, aprilie 1986, își schimbă încă o dată numele în Federația Partidelor Liberal-Democrate și Reformatoare.

ELDR are membrii cu drepturi depline și din Estul Europei sau din Elveția. În prezentarea de mai jos ne vom mărgini la enumerarea reprezentanților statelor Uniunii Europene: Liberales Forum (Austria); Parti Réformareur Libéral și Vlaamse Liberalen en Democraten (Belgia); Det Radikale Venstre și Venstre Danemarks Liberale (Danemarca); Suomen Keskusta-Centre Party și Svenska Folkpartiet (Finlanda); Parti Radical (Franța); Frei Demokratische Partei (Germania); Federazione dei Liberali Italiani-FdlI și Partito Repubblicano Italiano și Partito Liberale (Italia); Progressive Democrats (Irlanda);

Demokratesch Partei (Luxemburg); Liberal Democrats Party și Alliance Party of Northern Ireland (Marea Britanie); Democraten 66 -D´66 (Olanda); Catalan Democratic Convergence (Spania); Folkpartiet Liberalerna (Suedia).

Analiza rezultatelor din 1999 ne sugerează că cel mai important progres l-au înregistrat liberalii britanici care au reușit o bresă puternică în electoratul laburist. (Noua direcționare politică imprimată de Paddy Ashdown la începutul anilor ´90, spre stânga precum și roadele fuziunii cu Partidul Social Democrat (1988) și-au făcut simțită prezența). Dezamăgitoare rămâne prestația FDP german și a Liberales Forum din Austria. Cu toate acestea, contestatarii actualei politici duse de W. Gerhard, grupați în jurul liderului FDP Molleman pregătesc o soluție de viitor care să aducă succesul liberalilor germani – desemnarea propriului cancelar pentru cursa electorală. Parti Republicain (Franța) a ieșit de pe scena liberală europeană lăsând loc liberalilor italieni care au obținut un plus de 4 mandate. D´66 olandez și partidele liberale belgiene se afla într-o perioadă nepropice pierzând primii 4 mandate, iar ceilalți trei mandate. Catalanii liberali au mai adus trei importante mandate care îi plasează pe liberali în fața ecologiștilor. Interesant este ca liderul grupului este reprezentantul Progre-ssive Democrats-Pat Cox, partid care a adus doar un mandat din alegerile irlandeze. Danezii liberali au câștigat cel mai important număr de mandate din Danemarca sporind scorul electoral anterior (din 1994) cu un mandat. În rest, consecvența și constanta este cuvântul determinant  în  cazul  rezultatelor  liberalilor  din Luxemburg, Suedia, Finlanda.

Ca Program politic Liberal-democrații europeni accentuează ideea respectării identității naționale. Totodată dezvoltă și ideea că ceea ce s-a creat nu e doar o Europă a afacerilor, ci și o Europă a indivizilor. Liberalii se pronunță pentru abordarea tehnocratică mai puțin birocratică și pentru extinderea puterilor Parlamentului European, militează pentru o Europă a deschiderilor, o Europă a solidarităților, pentru o Europă deschisă spre cealaltă Europă, descătușată de lanțul comunist.

d. Ecologiștii

Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât și partide autonomiste din diferite țări europene și se caracterizează prin intransigență în problemele de mediu precum și promovarea unor politici autonomiste militând pentru o integrare prin devoluțiune. Mișcärile autonomiste din Marea Britanie și Spania sunt bine integrate în acest grup. Cu toate acestea, forța derivând din organizarea internă este inferioară celei a partidelor prezentate mai sus.

Partidele ecologiste s-au afirmat mai ales la începutul anilor ´90 maximul de forță fiind înregistrat la alegerile naționale de la jumătatea deceniului. Pe plan european, în ultimul timp, au scăzut, o parte a programelor lor fiind asumate de celelalte orientări ideologice. În Germania după un sondaj FORSA dat publicității la 28 iunie 2000 B´90/Die Grunen inregistra doar 5 %.

Partidele afiliate la grupul verzilor sunt: Die Grünen (Austria); Agalev (Belgia); Volksunie (Belgia); Ecolo (Belgia); Vihreä Litto (Finlanda); Les Verts (Franța); Bundnis ´90/Die Grünen (Germania); Federazione dei Verdi (Italia); The Green Party (Irlanda); Déi Greng (Luxemburg); The Green Party, Scottish National Party, Plaid Cymru (Tara Galilor/Marea Britanie); Groen Links (Olanda); Partido Andalucista (Andalucia/Spania); Eusko Alderdi Jertzailea (Tara Bascilor/Spania); Eusko Alkartasuna (Tara Bscilor/Spania); Bloque Nacionalista Galego (Galicia/Spania); Miljopartiet De Gröna (Suedia).

Analizând rezultatele obținute, 48 mandate în comparație cu cele precedente 27 mandate, putem constata un real progres, chiar dacă ecologiștii europeni se așteptau la un procentaj electoral superior, bazându-se pe rezultatele naționale obținute.

Vârfurile de lance au fost pentru verzi, The Green Party și Scottisch National Party, Les Verts, partidele autonomiste spaniole și ecologiștii belgieni care au adus un plus de 6,9, 4 și 5 mandate. În același timp, ecologiștii suedezi au înregistrat un minus de un mandat, iar ecologiștii italieni și luxemburghezii au rămas constanți.

Unul din programele fundamentale ale Verzilor este Manifesto. Participarea în guvernele Germaniei, Franței, Italiei și Finlandei le legitimează noile opțiuni, este construirea unei societăți în care să se respecte drepturile fundamentale și justiția, mediului înconjurător. Pe lângă drepturile consacrate verzii fac apel la dreptul la adăpost sau dreptul la o sănătate bună.

Valorile fundamentale ale Verzilor sunt: solidaritatea, inovația, independența, deschiderea.

În ceea ce privește lărgirea U.E. ei consideră că ar trebui începute negocierile cu toate țările doritoare, participarea membrilor asociați cu vot deplin la deciziile privind dezvoltarea instituțională și reforma comunitară.

e. Comuniștii

Comuniștii europeni sunt o prezență constantă în Parlamentul European și beneficiază de suportul comuniștilor germani și francezi.

Ideologic vorbind nu toți comuniștii europeni reproduc teze leniniste și staliniste, ci recurg în special la K. Marx și F. Engels. Aceștia sunt așa numiții eurocomuniști. Alții, cum sunt Partido Comunisto Portugues au rămas fideli ideilor marxist-leniniste. Diferențele de opinii sunt importante: nordicii (danezii titoiști de exemplu) sunt apropiați de social-democrați, reformiștii au folosit naționalismul în ideea comunistă, în timp ce integriștii care au rămas fideli dogmei comuniste.

Grupul Stangii Europene Unite s-a fondat în 1994, la 14 iulie ca forum de colaborare între diferite partide. Obiectivele lor ating în principal domeniul social  și cel al mediului înconjurător; se pronunță pentru crearea unei zone sociale care să promoveze drepturi egale de la cel mai înalt nivel și până la ultimul cetățean. Doresc o Europă a solidarităților. În domeniul relațiilor internaționale se pronunță pentru creșterea puterii OSCE în defavoarea NATO și UEO și trecerea de la mentalitatea eurocentrista la una deschisă tuturor.

În 1999 s-au alăturat grupului comuniștilor europeni, structuri ecologiste de stângă din țări nordice.

Partidele comuniste din Europa, reprezentate în P.E. sunt: Dikki și Kommunistiko Komma Elladas și Synaspismos (Grecia); Partito dei Communisti Italieni Socialistische Partij (Olanda); Socialistik Folkeparti (Danemarca); Vasenmistolietto (Finlanda); Althydhu bandalg (Islanda); Partito Democratico della Sinistra (Italia); Vänsterpartiet (Suedia); Initiativa per Cataluna și Izquierda Unida (Spania); Parti Communiste Francaise (Franța); Parti Suisse de Travail (Elveția); Rifondatione Italiana (Italia); Partido Comunista Portugues (Portugalia); Partei des Demokratische Sozialismus (Germania).

La alegerile din 1994 comuniștii au obținut 33 de mandate față de cele 42, în 1999. Portugalia, Suedia și Finlanda au înregistrat rezultate mai slabe în timp ce comuniștii germani, francezi, danezi, italieni, greci și olandezi au obținut rezultate foarte bune. În condițiile dezvoltării Uniunii Europene creșterea popularității comuniștilor se bazează pe nemulțumirile inerente acestui proces.

f. Alte grupuri

1. Union pour l´Europe des nations

Numele întreg al grupului este Uniunea pentru Europa națiunilor și reprezintă partide ce au o componență națională importantă. Charta politică a grupului stipulează ca principii fundamentale: libertate, egalitate, frăția între cetățeni și națiuni, susține crearea unei noi Europe bazată pe libertatea națiunilor de a decide. Se pronunță împotriva unei Europe Federale. Europa trebuie să fie, în viziunea lor, o societate democratică care respectă dorința cetățenilor și a națiunilor. Trebuie apoi dată o șansă vieții rurale și creată o Europă puternică care nu se subordonează nici unei puteri politice, economice sau unei dominări culturale.

Cele 30 de mandate ale grupului sunt împărțite astfel: RPF – Rassemblement pour la France – Franța (12); Alleanza Nazionalle Patto (Italia) (9); Fianna Fail (Irlanda) (6); CDS – Partido Popular (Portugalia) (2); Dansk Folke Parti (Danemarca) (1).

În legislatura trecută grupul era al treilea pe scena europeană. În 1999 a scăzut de la 56  la 30 de mandate – a pierdut 15 mandate italiene, 6 mandate franceze, un mandat irlandez și unul portughez, două mandate grecești câștigând doar un mandat danez.

Explicația poate fi dată de faptul că naționalismele europene se polarizează spre partidele extremiste sau către moderația naținalismului creștin-democrat.

2. Europa democrației și diferențelor (EDD)

Grupul reunește 16 deputați ai unor partide care se manifestă eurosceptic și este deschis membrilor Parlamentului European care subscriu la Asociația Europeană a Statelor și Națiunilor Suverane.

Unul din partidele interesante este Partidul Independenților din Marea Britanie fondat la 3 septembrie 1993 la London School of Economics de dr. Alan Sked și mai mulți membrii ai Ligii Antifederaliste. Ascensiunea partidului care deține 3 mandate europene, este pusă pe seama poziției insulare în dinamica europeană a britanicilor. Alte partide membre ale grupului sunt:  Chasse, Peche, Nature, Traditions (Franța) – 6 mandate; RPF/SGP/GPV (Olanda) – 3 mandate; Partidul Independenților din Marea Britanie – 3 mandate; Juni Bevaegelsen (Danemarca) – 3 mandate; Folkebevagelsen mod EU (Danemarca) – 1 mandat.

g. Grupurile independentilor

În această categorie putem încadra cele două grupuri ale independenților – Grupul tehnic al deputaților independenți și Grupul Neafiliaților. În ciuda denumirilor, dintre cei 18 membri în primul și 8 din al doilea, mare parte aparțin unor partide care nu s-au identificat cu direcțiile grupurilor consacrate –  Partito Radical (Italia), Liga Nordului (Italia), Partidul Libertății (Austria).

1.2.Comisia Europeană

Tratatul Uniunii Europene, prevede Comisiei patru funcții distincte, legate explicit de modul de operare și dezvoltare al Pieței Comune. Prima este vegherea la aplicarea Tratatului. A doua vizează înaintarea de recomandări sau opinii referitoare la Tratat. A treia preia decizii în domeniile specificate în Tratat. A patra este legată de acțiunea în domeniile în care Consiliul îi confera responsabilitate.

Este important de știut că membrii Comisiei nu reprezintă interesele naționale ale statelor componente, ci exclusiv interesele Uniunii în ansamblul său, angajându-se la preluarea mandatului să nu urmeze instrucțiunile nici unui guvern și să acționeze ca persoane independente politic, pentru promovarea interesului general al Comunității. Cu alte cuvinte, comisarii desemnați vor trebui să-și construiască o identitate politică europeană, supranațională, și să se detașeze pe durata exercitării funcției de la Bruxelles de condiția reprezentantului țării din care provin. Neill Nugent, specialist consacrat în europenistică, este totuși de părere că ,,în practică, deplina imparțialitate nu este nici realizată și nici măcar așteptată”.

Așa cum afirmă Dick Leonard, ,,președintele Comisiei este adesea comparat, în mod greșit, cu un prim-ministru al unui stat în relația cu cabinetul său. De fapt, autoritatea președintelui asupra colegilor săi este mult mai mică. El nici nu-i selectează, nici nu-i demite și nici nu hotărăște ce portofolii ar trebui să dețină aceștia (Dick Leonard, 2001). Totuși, președintele Comisiei este personajul politic cel mai ,,vizibil”, cel mai respectat și considerat de regulă reprezentantul Uniunii Europene în viața politică internațională, impunându-se în fața colegilor săi ca primus inter pares.

Comisia deține un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de inițiativă în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul urmează să decidă, indiferent dacă se cere condiția majorității calificate sau cea a unanimității. Acest drept poate fi exercitat oricând considera ea necesar, afară de dispoziții legale care prevăd altfel. Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei să intreprindă orice studii prentru atingerea obiectivelor comune și să-i prezinte propunerile care se compun. Dacă în urma studiilor efectuate Comisia constată că nu este cazul să facă propuneri, ea informează Consiliul în cadrul procedurilor de consultare.

Comisia  își poate modifica propriile propuneri făcute Consiliului sau chiar le poate retrage, în timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atâta vreme cât Consiliul n-a decis încă. Propunerile sunt pregătite de serviciile Comisiei compuse din experți numiți de guvernele statelor membre care acționează în nume propriu. Pot fi consultate și părțile interesate sau orice altă parte. După mai multe ședințe de lucru, Comisia adoptă decizia și o prezintă Consiliului sub forma propunerii. Dacă este cazul, se consultă Parlamentul, Comitetul economic și social și alte comitete.

Având în vedere propunerea Comisiei și avizele pe care le primește, decizia Consiliului este pregătită în cadrul COREPER (Comitetul reprezentanților permanenți). În discuțiile de aici pot fi prezentate amendamente de către administrațiile naționale prin reprezentanții lor. Acestea pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide după deliberări dacă va înainta propunerea Comisiei în forma inițială sau amendată, anexând totodată amendamentele propuse și orice alte avize ale instituțiilor consultate.

Comisia respectă principiul subsidiarității în exercitarea dreptului de inițiativă, pregătind acte legislative doar în acele domenii în care UE este mai bine poziționată decât statele membre.

Odată ce propunerea Comisiei este prezentată Consiliului de Miniștri și Parlamentului European, aceste trei instituții lucrează împreună pentru a ajunge la un rezultat de compromis. În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere cu majoritate calificată, dar în cazul unui dezacord, modificarea reclamă votul în unanimitate. Parlamentul împarte puterea de codecizie cu Consiliul în majoritatea domeniilor și dispune de drept de consultare în altele. Atunci când revizuiește propunerile, Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului. Cele patru funcții cu care este investită Comisia și care au fost enumerate mai sus, sunt esențiale pentru  funcționabilitatea Comunităților.

Comisia este gardianul ‘tratatelor”, sens în care veghează la aplicarea corectă a legislației comunitare. Dacă ea consideră că un stat membru, nu și-a îndeplinit obligațiile, procedează la consultări cu statul respectiv. În câteva domenii prevăzute de tratatele comunitare acestea nu sunt posibile. Dacă consultările se dovedesc eficiente, în sensul încetării neîndeplinirii obligațiilor, procedura nu mai este declanșată. În caz contrar, Comisia organizează o procedură legală prevăzută de tratate, care dă posibilitatea statului membru să-i supună observațiile și comentariile sale. În cazul nesoluționării litigiului, Comisia acționează în consecință, printr-o decizie motivată, și acordă un termen pentru îndeplinirea ei. Decizia este executorie, în termenul fixat. Cu acordul Consiliului, Comisia suspendă plata oricărei sume de bani pentru care este răspunzătoare Comunitatea față de statul respectiv; autorizează celelalte state membre să ia măsuri derogatorii de la principiile fundamentale ale dreptului comunitar în scopul corectării efectelor neîndeplinirii obligațiilor.

În sistemul Tratatelor CE și EURATOM, spre deosebire de Tratatul CECO, dacă se constată că statul în litigiu persistă în acțiunea inițială, Comisia pronunță un aviz motivat apoi sesizează Curtea de Justiție.

Condițiile necesare de admisibilitate a acțiunii Comisiei (faza procedurală administrativă) se declanșează atunci când se constată: existența unei neîndepliniri sau a unei încălcări, nerespectări de către statele membre a obligațiilor lor. Pentru a depăși situația, Comisia este obligată să inițieze discuții formale, care dă posibilitatea celui considerat în culpă, să-și prezinte observațiile. Într-o procedură formală îl invită printr-o scrisoare să înfățișeze problemele în litigiu și elementele necesare pentru a-și pregăti apărarea. Discuțiile care urmează după primirea scrisorii pot să ajungă la un rezultat pozitiv, în sensul ca statul admite observațiile și constatările Comisiei. În caz contrar, se trece la  avizul motivat. Faza procedurală administrativă ia sfârșit prin acest act Comisia considerând cu titlu definitiv că statul respectiv nu a îndeplinit obligațiile ce decurg din tratate. Ea evaluează dosarul și dă avizul statului membru. Acest aviz va constitui elementul de referință pentru o acțiune în fața Curții și pentru dezbaterile acesteia. Comisia stabilește un termen pentru avizare. Dacă statul nu se conformează în termenul fixat sesizează Curtea de Justiție cu problema litigioasă.

 În calitate de organ executiv, Comisia gestionează politicile europene și negociază acordurile de comerț și de cooperare internațională. În anumite domenii, ca cele ale agriculturii, concurenței și comerțului, se bucură de o autonomie considerabilă pentru a lua decizii fără a supune Consiliului de Miniștri propunerile, în virtutea puterilor specifice care-i sunt conferite de tratate sau a puterii delegate de Consiliu.

Limitele puterii Comisiei sunt însă și ele clar definite. Deciziile legislative se iau în Consiliu și Parlament. Această responsabilitate incumbă Consiliului ai cărui membri sunt miniștri guvernelor statelor membre, și Parlamentului European, după caz. Datorită neutralității și a cunoștințelor sale tehnice, însă, Comisia este adesea chemată să rezolve situațiile conflictuale dintre statele membre. Imparțialitatea și angajamentul în favoarea interesului comun o fac un mediator acceptat de către toți.

În cazul CECO, prin Tratat, puterea de decizie apaține Comisiei (fosta Înalta Autoritate) și o exercită autonom, Consiliul și Parlamentul fiind chemați să intervină pentru a-și da avizul. Avizul Consiliului trebuie să fie conform pentru anumite decizii importante pe care Tratatul  CECO le detaliază cu minuțiozitate. Practica a atenuat caracterul supranațional în măsura în care Comisia a căutat să aibă consimțământul Consiliului înainte de a-și exercita puterea, instaurând un fel de codecizie de facto. Menținerea autonomiei bugetului operațional CECO explică existența unei proceduri bugetare distincte de cea care guvernează bugetul general al Comunităților. Comisia este autorizată să procure fonduri prin stabilirea unor prelevări și să contracteze împrumuturi. În practică însă ea nu decide decât cu acordul prealabil a Consiliului și Parlamentului, fapt care aseamănă procedura bugetară CECO de procedura adoptării bugetului general.

În Tratatul CEE Comisia are putere autonomă de decizie mai ales în privința dreptului concurenței. (Ea are dreptul de a adopta decizii privind statele pentru a sancționa măsurile anticoncurenționale ale acestora și are putere de decizie în domeniul controlului ajutoarelor de stat).

Delegarea puterilor de execuție a actelor Consiliului, Comisiei a devenit realitate sub presiunea necesităților din domeniul politicii agricole comune. Art. 155 din Tratatul CEE prcizează: Comisia exercită competențele pe care i le conferă Consiliul pentu a executa reglementările stabilite de el. Delegarea puterilor de la Consiliu către Comisie a fost în general însoțită de intervenția comitetelor, compuse din reprezentanți ai statelor membre. În anumite cazuri Comisia este nevoită să acționeze fără intervenția comitetelor, datorită gestiunii cotidiene și situațiilor urgente.

Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câți are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupați în 23 departamente sau Directorate Generale.

Comisarii sunt resortisanți ai statelor membre și sunt desemnați în funcție, pe criterii de competență. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite și nici să accepte instrucțiunile vreunui guvern sau partid și tebuie să se abțină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcției. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea atribuțiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei își iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcției și după aceea, obligațiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate și de prudență în ceea ce privește acceptarea de anumite funcții și avantaje.

Comisarii sunt numiți, începând cu 1995, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele statelor membre, în consultare cu Președintele Comisiei anterior desemnat prin acordul comun al guvernelor și după consultarea Parlamentului desemnează celelalte personalități pe care intenționează să le numească în calitate de membri ai Comisiei. Președintele și membrii Comisiei sunt supuși împreună, colectiv, votului de aprobare din partea Parlamentului. După aceasta aprobare ei sunt numiți, de comun acord, de guverne.

Comisia trebuie să  cuprindă cel puțin un resortisant de fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naționalitatea unui stat să fie mai mare de 2.

În practică, fiecare comisar primește o responsabilitate specială cu privire la un sector anume al activiății comunitare, potrivit articolului 12 din Regulamentul interior (din 17 februarie 1993) al Comisiei. În cadrul Comisiei este instituit, prin același Regulament, un sistem de delegare de competență. Astfel, Comisia poate, cu condiția ca principiul răspunderii colegiale să fie pe deplin respectat, să abiliteze pe unul sau mai mulți dintre membrii săi, să ia în numele și sub controlul sau măsuri de gestiune și de administrare clar definite și în special acte preparatorii la o decizie de luat ulterior de către membrii Comisiei.

Ea mai poate să însărcineze pe unul sau mai mulți dintre membrii săi, în acord cu președintele, să adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri de supus celorlalte instituții, al cărei conținut ea l-a definit în cursul deliberărilor sale. Funcția de membru al Comisiei încetează prin: reînnoirile obișnuite, la expirarea mandatului;  prin demisie voluntară: demisie din oficiu; deces. O modalitate aparte de încetare a mandatului este cea care se produce prin votarea unei moțiuni de cenzură, când Comisia demisionează în bloc. De asemenea, dacă un membru al Comisiei nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor, el poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

Cel mai prestigios și mai influent post  din Comisie este cel al Președintelui. Cu toate că deciziile importante sunt luate colectiv, Președintele este reprezentantul Comisiei în dialogul cu alte structuri instituționale, cu alte state. În nominalizarea sa rolul cel mai important îl are Consiliul European, pe baza propunerilor făcute de către statele membre; investitura este supusă aprobării Parlamentului.

Comisia poate să și numească unul sau doi vicepreședinți. În îndeplinirea sarcinilor, fiecare comisar este ajutat de un grup de specialiști – Cabinetul personal. Aceste grupuri sunt formate dintr-un număr mic de oficiali, cu excepția Cabinetului Președintelui care este mai mare și numără în jur de 12 persoane. Membrii Cabinetului sunt, de regulă, din aceeași  țară cu comisarul, dar cel puțin unul trebuie să fie dintr-o alta. Între îndatoririle Cabinetului se numără: elaborarea rapoartelor, strângerea de informații pentru a ține la curent comisarul în legătură cu celelalte părți ale Comisiei, sau să acționeze în Comisie ca un protector neoficial al țării comisarului. Șefii de Cabinet se întrunesc săptămânal pentru a pregăti ședințele.

Comisia dispune de un Secretariat General, care are sarcina să-l asiste pe Președinte în îndeplinirea atribuțiilor privitoare la coordonarea activităților interne și asigurarea relațiilor curente cu celelalte instituții.

Personalul administrativ al Comisiei este de departe cel mai numeros din structura administrativă a UE. Din 26.400 funcționarii UE în 1993, aproape 18.000 lucrau pentru Comisie – 12.000 în administrație, 3.400 în cercetare și dezvoltare tehnologică, iar 1.600 erau traducători și interpreți. Majoritatea lor își desfășoară activitatea la Bruxelles, sunt angajați prin concurs. Cei de grad A sunt clasificați pe o scală de 8 puncte în care vârful este A1 pentru Directori generali și A8 pentru noii angajați. În structura de carieră se respectă ordinea interioară și în consecință majoritatea posturilor importante sunt obținute prin promovări.

Activitatea Comisiei este împărțită în mai multe domenii, asemănător cu ministrele unui guvern național. Fiecare comisar este responsabil de un anumit domeniu sau portofoliu și răspunde de departamentul numit Directorat General. Cu excepția agențiilor și serviciilor specializate, cum ar fi Biroul Statistic sau Centrul comun de cercetare, unitățile de bază ale Comisiei sunt Directoarele Generale. Pe lângă cele 23 de Directorate Generale în structura Comisiei mai intră Biroul Statistic, Biroul Juridic, Biroul de traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar al Comunităților, Servicii etc.

Mărimea și organizarea internă a unei Direcții Generale variază de regulă între 150 și 450 persoane. Importanța și specializarea Directoratului General hotărește dimensiunea acestuia. Pentru a se adapta la noile cerințe și pentru a-și mări eficiența, structura organizatorică a DG se modifică destul de des.

Structura ierarhică în Comisie este următoarea: 1. Directoratele Generale, conduse de Directori generali, care răspund în fața comisarului sau comisarilor; 2. Compartimentele conduse de șefi de compartiment care raportează Directoratului corespunzător.

O problemă structurală provine din poziția intermediară în care se află comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenți și inferiori miniștrilor din punct de vedere decizional. În timp ce sunt principalii purtători de cuvânt ai Comisiei în domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Miniștri, instituția care ia deciziile politice finale în probleme importante. În plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuală a comisarilor, așa cum este cazul miniștrilor. Comisia are responsabilitate colectivă, fapt ilustrat de demiterea ei în cazul unei moțiuni de cenzură votate de Parlament. Responsabilitatea colectivă pare a fi pozitivă, pe de o parte, deoarece deciziile și propunerile Comisiei se iau colectiv și nu în numele unui comisar individual, dar în același timp este și negativă, deoarece este dependentă de Consiliul de Miniștri.

În ceea ce privește funcționarea Comisiei ea se reunește o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar. Întrunirile au loc miercurea și sunt precedate și pregătite prin reunirea șefilor de Cabinet. Ședințele nu sunt publice, dar în fiecare joi au loc întâlniri cu reprezentanții mass-media.

Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă fiecare are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcție de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă.

Ședințele în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea șefilor de Cabinet este suficientă. Președintele Comisiei convoacă ședințele și le stabilește ordinea de zi.

Desfășurarea ședințelor se face după proceduri speciale:

– “procedura scrisă “ fiecare comisar face propunerile pe care le consideră necesare domeniului pe care-l coordonează și le comunică în scris, celorlalți comisari. Aceștia, la rândul lor, pot formula observații și pot propune amendamente. Dacă nu formulează observații ori amendamente, propunerile se consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma o altă procedură. Dacă se formulează amendamente, propunerile urmează a fi discutate în plenul Comisiei;

– “procedura delegării” este cea în cadrul căreia un comisar poate acționa în numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, folosindu-se sistemul mandatării.

Hotărârile Comisiei se iau cu o majoritate de 11 voturi din cele 20, iar cvorumul de prezența este de 11.

Comisia acționează independent în îndeplinirea atribuțiilor sale. Într-o serie de cazuri este necesar o procedură de consultare cu alte organisme comunitare, obligație care rezultă fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales în domeniul CECO.

În exercitarea puterilor pe care Consiliul i le încredințează, Comisia procedează la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentanții acestora, experți sau reprezentanți ai părților interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respectă în luarea hotărârilor, implicând comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) și comitete de reglementare (regulatory comitee).

Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Dacă proiectul nu este controversat, sau dacă trebuie rezolvată o urgență, procesul se simplifică. Unele dintre proceduri permite Comisiei să dea împuternicire câtorva comisari, să decidă în locul tuturor. O alta este “procedura scrisă” după care proiectul se trimite comisarilor și se adoptă oficial dacă nu se ridică nici o obiecție într-un interval de timp suficient, de obicei o săptămână. Proiectele urgente se pot adopta prin “procedura scrisă urgentă”. Comisia este instituția cu o poziție centrală în UE.

1.3. Consiliul de Ministri

Consiliul de Miniștri este instituția UE care reprezintă direct statele membre și în care participă fiecare prin reprezentanți la ședințele care se țin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunității Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale pentru a acționa ca organ de luare a deciziilor și pentru a defini operațiile de management general ale Comisiei. Aceste atribuții îi conferă Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor .

Inițial, Monnet a propus ca instituția să fie Guvernul European Provizoriu. Ideea sa viza înlocuirea situației în care miniștrii acționau în Consiliu pe baza instrucțiunilor naționale, cu o alta nouă, în care ei să primească instrucțiuni de la o sursă comună- un organ compus din superiorii lor politici. Nu s-a acceptat propunerea lui Monnet privind titulatura noii instituții, în schimb a fost preluată partea cu atribuțiile, reprezentarea etc.

S-a ales denumirea de Consiliul European a cărui primă întrunire s-a realizat în 1975. Actul Unic European va specifica necesitatea a cel puțin două întruniri pe an ale șefilor de stat și de guvern din țările Comunității, membri de drept în Consiliului European. Tratatul de la Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevăzut: să furnizeze Uniunii Europene “impulsul necesar dezvoltării” și “să definească respectivele direcții generale de evoluție politică”.

Comunitatea se bazează pe cei trei piloni. În interiorul pilonului unu deciziile se realizează prin patru clase legislative din categoriile: Reglementări, cu aplicabilitate generală în toate statele membre. Ele nu trebuie confirmate de parlamentele naționale pentru a avea efect legal. Dacă intervine un conflict între reglementare și legea națională prevalează reglementarea. Directive, obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului de obținut într-o perioadă dată, dar care lasă metoda de implementare la latitudinea guvernelor naționale. Decizii, obligatorii în întregime pentru cei cărora le sunt adresate, fie aceștia state membre, companii sau persoane fizice; Recomandări sau avize care nu sunt obligatorii, ci reprezintă doar punctul de vedere al Comunității.

Dreptul de inițiativă legislativă revine Comisiei, dar Consiliul poate să-i ceară o propunere într-un domeniu specific. O dată propunerea făcută, depinde de baza legală a Tratatului dacă (a) propunerea e votată în unanimitate, cu majoritate simplă sau calificată și (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de către Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piața unică, dacă este vorba despre procedura de codecizie.

O propunere supusă votului în Consiliu, se adoptă cu majoritate calificată.

Întrunirile ministeriale sunt “motorul” Consiliului. Tratatul Merger, a prevăzut un singur Consiliu de Miniștri. În practică, însă, munca Consiliului este împărțită pe domenii. De pildă, Consiliul de Relații Generale are ca membri Miniștri de Externe și se ocupă de problemele generale ale inițierii și coordonării politicilor, de relațiile politice externe și cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcătuit din Miniștri de resort ai statelor membre, în funcție de domeniul vizat: Miniștri Agriculturi, Energiei, Mediului.

Administrarea întregii game a Consiliului de Miniștri, de la cel mai mic grup de lucru până la Consiliul European, este în responsabilitatea statului care asigură Președenția schimbată o dată de 6 luni.

Președenția Consiliului oferă avantaje dar și dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului și statutului deținut de această funcție: pe durata a șase luni, țara președintelui este centrul relațiilor UE; miniștri “ în special primul ministru și ministrul de externe “ sunt reprezentanții UE. Un alt avantaj este acela că pe durata mandatului, Președenția are o putere mai mare, și poate reglementa prioritățile și viteza politicii UE. Cu toate acestea, potențialul Președenției de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar dacă la preluarea mandatului își stabilește prioritățile, nu pornește la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele rămase în desfășurare și, de multe ori, ele consumă energie și timp. Apoi, șase luni nu este o perioadă suficientă pentru a realiza politici ambițioase, mai ales dacă sunt necesare și legislații.

Consiliul realizează circa 90 de întâlniri pe an. Ele se desfășoară la Bruxelles, cu excepția lunilor aprilie, iunie și octombrie.

Regularitatea întâlnirilor pe domenii reflectă importanța, direcțiile, prioritățile și interesele politicilor UE. Miniștrii de Externe, apoi Miniștrii Agriculturii și Miniștrii Economiei și Finanțelor se întâlnesc de regulă o dată pe lună, și mai des, dacă este necesar. Miniștrii Pieței Unice, Miniștrii Mediului, Miniștrii Pescuitului și Miniștrii Transporturilor au patru-cinci întâlniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia și Industria se întâlnesc doar de două-trei ori pe an, Sănătatea și Cultura au doar una-două reuniuni.

În afara întâlnirilor formale, Miniștrii de Externe și Miniștri ECOFIN au întâlniri săptămânale, de regulă în țara Președenției, unde discută fără a fi presați în a lua hotărâri.

Fiecare stat membru are o delegație națională, Reprezentanță Permanentă la Bruxelles și acționează ca un ambasador în UE. Reprezentanța Permanentă este condusă de un  Reprezentant Permanent, de regulă un diplomat de cel mai înalt grad, ajutat de douăzeci-treizeci de oficiali, în cazul țărilor mari. Cam jumătate din oficiali sunt aleși din serviciul diplomatic, iar cealaltă jumătate din diferite ministere: Agricultură, Comerț și Finanțe. Șefii delegațiilor se reunesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetelor de Reprezentanți Permanenți, COREPER. La reuniuni ambasadorii și funcționarii de stat pregătesc proiectele și materialele pentru Consiliu.

O rețea de comitete și grupuri de lucru asistă și pregătesc materialele Consiliului de Miniștri, COREPER-ului și Comitetului Special în Agricultură (CSA).

Comitetele Consiliu sunt compuse din funcționari naționali și rolul lor este de a produce analize și evaluări necesare luării deciziilor în Consiliu și  Comisie. Un astfel de comitet este Comitetul Articolul 113 care se ocupă de politica comercială. Comitetul Permanent pentru Angajați este  în serviciul Consiliului, și se particularizează sub două aspecte: în primul rând, membrii săi nu sunt numai reprezentanți ai guvernelor, ci și ai grupurilor de interese; în al doilea rând, reprezentanții guvernelor sunt conduși de miniștri – iar dacă aceștia nu pot participa, de către reprezentanții lor personali. Comitetul se întrunește de două ori pe an discută probleme de interes major și elaborează recomandări Consiliului de Relații Sociale și de Muncă.

Diferite comitete, care tehnic sunt Comitete /Comisie/ (lucrează pentru Consiliu și Comisie). Comitetul Monetar, înființat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate considerabilă prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acoperă Sistemul Monetar European (SME); mișcarea de capital; relațiile monetare internaționale și multe aspecte legate de Uniunea Economică și Monetară (UEM). În plus, are acces privilegiat  în Comisie, și în Consiliu. Șeful Comitetului raportează de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.

În afară de comitetele, constituite formal, alte comitete ajută munca Consiliului. Nu întotdeauna ele sunt numite comitete și câteodată apar sub denumirea de grupuri sau întâlniri.  Rolul grupurilor de lucru este mai bine precizat chiar decât al multor comitete și deseori  ele produc analize pentru Consiliu la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European. Numărul lor variază în funcție de natura problemelor, respectiv de preferințele Președintelui. În anii precedenți au fost în jur de 150. Grupurile de lucru sunt structuri ad-hoc formate din câte trei-patru persoane din fiecare țară membră, oficiali naționali permanenți sau experți de ministere.

Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din care în jur de 200 cu grad A, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se țin întâlnirile Consiliului, este la Bruxelles.

Structura ierarhică a Consiliului nu este încărcată sau rigidă. Procedurile, în cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizează după modelul: examinarea inițială a textului Comisiei este efectuată de un grup de lucru, sau dacă are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul în care nu există un grup de lucru permanent pe problema respectivă, el se constituie. La prima reuniune se abordează problemele generale; următoarele întâlniri au loc în funcție de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Dacă toate aspectele merg bine, se creează un document în care se indică punctele cu care sunt și cu care nu sunt de acord. A doua etapă consemnează înaintarea documentului la COREPER, sau în cazul problemelor din agricultură la CSA. COREPER fiind situat între grupurile de lucru și Consiliul de Miniștri, acționează ca un fel de agenție de filtraj, pentru întâlnirile ministeriale. Se încearcă pe cât posibil să se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. În cazul în care în grupurile de lucru s-au atins condițiile de adoptare a unei măsuri, COREPER confirmă opinia respectivă și o înaintează miniștrilor pentru adoptare. Dacă nu s-a ajuns la o soluție, COREPER poate să facă trei lucruri: să rezolve problemele în litigiu; să trimită înapoi la grupul de lucru documentul cu indicațiile necesare obținerii unei înțelegeri sau să-l trimită, mai sus, miniștrilor. Oricum ar fi, facil sau nu, documentul în discuție se adoptă la nivel ministerial.

Tratatele asigură Consiliului trei modalități de a lua decizii: vot în unanimitate, vot cu majoritate calificată și vot cu majoritate simplă.

Votul în unanimitate în cadrul Consiliului este limitat, deși câmpul de aplicare nu este neglijabil. Chiar după expirarea perioadei de tranziție, în Tratatul CEE, 27 dispoziții prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a menținut-o în domeniile de natură constituțională sau cvasi-constituțională, dar i-a redus aplicarea în domeniile politicilor comune și mai ales a armonizării legislațiilor naționale. Mai mult, pentru ca unanimitatea să se poată forma, nu este necesar ca toate statele să voteze în favoarea deciziei. În acest sens Art. 148 din Tratatul CEE stabilește că abținerile membrilor prezenți sau reprezentanți nu constituie un obstacol în adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar însă, ca toate statele membre să fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasă o poartă de scăpare care conciliază eficacitatea decizională a instituției cu respectarea poziției naționale. De remarcat că tratatele nu au prevăzut să se renunțe la unanimitate cu privire la stabilirea unei proceduri uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, pentru fixarea numărului membrilor Comisiei, în dispoziții relative la sistemul resurselor proprii ale Comunității, regimul lingvistic sau când se solicită decizia Consiliului asupra cererilor de aderare

Votul cu majoritate calificată. Pentru obținerea majorității, voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere specială, în funcție de criterii generale, demografice, politice și economice. Art. 148 distinge două situații pe care le supune unui regim diferit: a). când Consiliul statuează pe baza propunerii  Comisiei, se socotesc numai voturile, nu și numărul de state, deliberările fiind încheiate și actele adoptate, dacă întrunesc 62 din totalul de 87 (înainte de 1995, cu 12 state membre acest număr era de 54 din totalul de 76). Minoritatea este protejată prin propunerea Comisiei care se consideră că reprezintă interesul comunitar și deci, și interesele statelor mici; b). în celelalte cazuri, în care  Consiliul statuează fără propunerea Comisiei, pe lângă un număr de voturi se ține seama și de numărul statelor, în sensul ca cele 62 voturi să exprime votul favorabil a cel puțin zece state.

Ideea de bază care se desprinde din analiza mecanismului de vot este că majoritatea calificată să nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin lărgirea de la 12 la 15 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majorității calificate a fost revizuită.

În privința competențelor deja existente în Tratatul CEE, în Tratatul de la Maastricht votul cu majoritatea calificată a fost introdus numai în ceea ce privește mediul. Se poate spune că prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificată conduce procesul decizional în cel mai mare număr de domenii

Votul cu majoritate simplă. Deciziile și deliberările Consiliului sunt adoptate potrivit principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede că în afară de dispoziții contrarii ale Tratatului, deliberările Consiliului sunt încheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor care îl compun. Majoritatea simplă este calculată în raport cu membrii Consiliului și nu în raport cu membrii prezenți. Fiecare țară a primit un vot folosit în principal în scopuri procedurale. (Începând din februarie 1994, se folosește la tarife anti-dumping și anti-subvenție în contextul Politicii Comerciale Comune).

Președenția Consiliului se exercită prin rotație de fiecare stat membru, pe o durată de șase luni, după o ordine fixată prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indică ordinea într-un prim ciclu de șase ani. În ciclul următor, tot de șase ani, ordinea membrilor  este alfabetică. Ordinea prevăzută înainte de 1 ianuarie 1995, era următoarea: într-un prim ciclu de șase ani – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia, Regatul Unit; în ciclul următor de șase ani – Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franța, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Această ordine s-a modificat după lărgirea UE la 15 țări. În 1995 Franța a deținut președenția în prima jumătate a anului. Au urmat  Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria, Germania.

 Începând cu iulie 1999 ordinea este:  Finlanda, Portugalia, Franța, apoi începând cu 2001: Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia…

1.4. Curtea de Justiție Europeană

Instanța are vocația de a judeca modul de aplicare a tratatelor și legislației pe tot cuprinsul Uniunii, putând dicta sancțiuni pentru încălcarea acquis-ului comunitar. În principiu, sunt șase categorii de spețe aduse în fața acestei instanțe:

-dispute între statele membre;

-dispute între Uniune și statele membre;

-dispute între instituții de pe teritoriul Uniunii;

-dispute între persoane fizice sau juridice și Uniunea Europeană;

-dispute în privința acordurilor internaționale;

-hotărâri preliminare în cazurile discutate de instanțele naționale.

Curtea este formată din 15 judecători și 9 avocați, desemnați de Consiliul de Miniștri pentru un mandat de 6 ani, la propunerea statelor. Mandatele pot fi reînnoite.

Curtea de Justiție Europeană a devenit un actor important al familiei instituțiilor Uniunii, un arbitru final al legii comunitare în luarea deciziilor în cazul disputelor între Comisie și statele membre.

Dezvoltarea graduală a unui organ al legislației europene și al Jurisprudenței interpretative oferită de către Curte nu a fost prevăzută în procesul de elaborare a Tratatelor; evoluția ei ilustrează natura revoluționară aproape organică a Uniunii. Nu ar fi greșit să sugerăm că, în timp ce integrarea europeană a fost tema dominantă de la nașterea Comunității, cea mai importantă inovație instituțională s-a dovedit a fi aplicarea legii europene fără de care Piața Comună nu s-ar fi putut dezvolta și cu siguranță nici piața unică. Liderii politici au întâmpinat greutăți în atingerea consensului asupra formei constituționale și politice codificate a viitoarei Comunități și Uniuni; a existat o problemă asemănătoare la alinierea la legislația europeană .

Legea comunitară a devenit o forță unificatoare puternică. Procesul legislativ este asumat tacit, pacificator, deoarece Curtea nu deține o instituție coercitivă care să-i impună legile.

O atenție particulară în structurarea dreptului comunitar merită acordată analizei impactului a trei hotărâri ale Curții. Prima din 1963 a dispus ca legea Comunității Europene să aibă efect direct în statele membre și  se aplică nu numai guvernelor ci și persoanelor fizice și companiilor . Ca și corolar mai înseamnă că persoanele fizice și companiile pot  invoca legea comunitară în tribunalele județene cu consecințe dintre cele mai importante asupra mecanismelor de creare a  pieței unice.

În 1964 Curtea de Justiție a luat o nouă hotărâre, simbolică pentru viitorul Uniunii: în cazul unui conflict între legea națională și cea comunitară legea comunitară are supremație față de cea națională, prin crearea unei Comunități pe o durată indeterminată, cu propriile instituții, propria personalitate, capacitate legală, cu abilitatea de a avea reprezentanță internațională și, mai ales, cu puteri reale rezultând dintr-o limitare a autorității sau dintr-un transfer de atribuții dinspre state înspre Comunitate, statele și-au limitat prerogativele de suveranitate, deși doar în domenii restrânse, și astfel au creat un corp legal care leagă atât cetățenii lor cât și pe ele însele”.

În 1979 Curtea a luat faimoasa hotărâre în cazul Cassis de Dijon pe care, mai târziu, Comisia a folosit-o la completarea pieței unice.

Hotărârea din 1979 a fost luată cu privire la o problemă specifică legală conform căreia legile germane referitoare la gradul de tărie al băuturilor alcoolice nu trebuie să constituie o barieră comercială în calea importurilor din Franța. Din acest caz și din alte similare a derivat conceptul ,,recunoașterii reciproce,, a standardelor naționale. Principiu, vital pentru extensia Pieței Comune în sectorul serviciilor, nu ar fi putut apărea fără jurisprudența deja existentă a Curții.

Se observă, așa cum a considerat și Monnet, inițial, Comunitatea poate fi concepută ca o rețea de reguli care străbat granițele naționale ale statelor membre. Curtea are un rol vital în clarificarea, prezentarea și în stabilirea modului lor de aplicare. În interpretarea de zi cu zi a largii game a legilor comunitare și în compararea legilor naționale cu legea comunitară, Curtea exercită, în sfera sa de operare, o autoritate directă mai puțin spectaculoasă, dar comparabilă cu independența și puterea Înaltei Autorități.

Tratatul de la Roma a prevăzut Curții competență de a se pronunța asupra interpretării acțiunilor instituțiilor comunitare și, unde este posibil, asupra interpretării statutului organismelor create de Consiliu. Altfel spus, puterile Curții sunt bazate pe Tratat, nu are prerogative în pronunțarea problemelor care nu sunt cuprinse în acesta.

Tratatul de la Maastricht, care furnizează bază legală noii instituții, Banca Centrală Europeană, a adăugat că jurisdicția Curții se întinde și asupra validității și interpretării actelor sale că jurisdicția Curții nu se întinde în domeniile politicii de apărare, politicii externe, cooperării, problemelor legate de justiție și afaceri interne. Cu alte cuvinte, Curtea de Justiție nu se ocupă în mod explicit cu problemele mai ample ale justiției penale și civile din Uniune, ci doar cu activitatea Comunității și a instituțiilor sale.

La modul general, în fața Curții Europene de Justiție pot fi aduse două tipuri de cazuri:

acțiuni directe, ce pot fi aduse direct inaintea Curții de către Comisia Europeană, de către alte instituții comunitare sau de către un stat membru al Uniunii Europene. Cazurile prin care indivizi sau companii acuză ilegalitatea unor acte ale instituțiilor comunitare sunt aduse în fața Curții de Prima Instanță. Dacă se face apel împotriva unei decizii a Curții de Primă Instanță, acesta este adresat Curții Europene de Justiție care îl ia în considerare la fel cu acțiunile directe ce îi sunt adresate;

interpretări preliminare, ce pot fi solicitate de către tribunalele sau curțile statelor membre atunci când trebuie să ia decizii în probleme implicând legile comunitare, astfel încât să poată da sentințe competente și legale. Curtea Europeană de Justiție nu este o curte de apel a deciziilor luate de curțile nationale. Ea poate judeca numai în domeniul de competență al legilor comunitare. Atunci când iau decizii, curțile naționale trebuie, la modul imperativ, să aplice principiile dreptului comunitar așa cum rezultă din deciziile luate de Curtea Europeană de Justiție în cazurile judecate.

În acțiunile directe, limba în care se judecă respectivul caz este aleasă de către cel ce inițiază acțiunea în justiție, în timp ce pentru interpretările preliminare Curtea Europeană de Justiție utilizează aceeași limbă cu tribunalul național sau curtea ce solicită respectiva interpretare. Rezultă deci că poate fi utilizată oricare dintre limbile statelor Uniunii Europene.
Schimburile de documente scrise sunt o parte importantă a procedurilor Curții de Justiție, atât pentru susținerea pledoariilor părților cât și pentru inaintarea de observații. Dupa faza în care se înaintează pledoariile scrise, parțile își prezintă punctele de vedere oral în ședințele curții.
Urmând audierilor părților, avocatul general emite o opinie independentă și imparțială, în cadrul sedinței completului de judecată, referitor la argumentele utilizate de părți și la interpretarea normelor relevante în cazul respectiv, recomandând curții să ia o anumită decizie. Deși opinia avocatului general nu este obligatoriu de urmat pentru curte, recomandarea sa este de cele mai multe ori urmat de către Curte.
Judecătorii deliberează sentințele în ședință închisă și le pronunță în cadrul ședinței publice a curții. Textul hotarârii luate de Curte include motivele legale pe care se bazează aceasta, copii ale hotarârii putând fi eliberate în toate cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii Europene. Între 1954 și 1999 mai mult de 9.000 de cazuri au fost aduse în fața Curții Europene de Justiție, care a emis aproape 4.000 de hotărâri.

Tratatul de la Maastricht a dat Curții de Justiție puterea de a impune amenzi asupra statelor membre care nu se supun legii comunitare.

1.5. Comitetul Economic și Social

Tratatul CE prevede că atât Consiliul cât și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social care exercită funcții consultative. Comitetul este compus din reprezentanții diferitelor categorii de ,,actori,, din viața economică și socială, în special producători, agricultori, transportatori, muncitori, comercianți și meșteșugari, profesiuni liberale și de interes general. Prin hotărârea Consiliului European de la Bruxelles, din 10-11 decembrie 1993, s-a prevăzut efectivul Comitetului de 299 membri însă refuzul norvegienilor de a adera la UE, l-a redus la 220 membri.

Comitetul este convocat de președinte la cererea Consiliului sau a Comisiei. Totodată, prin Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut că ECOSOC poate să se reunească și din proprie inițiativă. Comitetul este organizat pe secții specializate pentru principalele domenii acoperite de Tratat, în special secția de agricultură și transporturi. În cadrul ECOSOC pot fi instituite subcomitete pentru elaborarea proiectelor de aviz în probleme sau în domenii determinate. Comitetul este împuternicit de Consiliu și de Comisie în toate cazurile prevăzute în Tratatul CEE: fiscalitatea indirectă; apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrație ale statelor membre care au o incidență asupra stabilirii sau funcționării Pieței Comune; decizii de aplicare referitoare la Fondului de coeziune. Prin Actul Unic aria de competența ECOSOC s-a lărgit cu domenii suplimentare. De asemenea, este consultat și în educație, sănătate, protecția consumatorilor, rețele transeuropene, industrie, cetățenie.În schimb, nici o dispoziție referitoare la UEM sau la determinarea marilor orientări ale politicii economice a Comunității și a statelor membre nu prevede consultarea Comitetului Economic și Social.

1.6. Comitetul Regiunilor

Tratatul de la Maastricht a introdus un capitol nou în Tratatul UE intitulat Comitetul Regiunilor (Art. 198).Acesta  este compus din reprezentanții colectivității regionale și locale. Numărul membrilor, și repartizarea locurilor sunt stabilite prin Tratat, și ulterior, în perspectiva noilor aderări, principal acceptate la Consiliul European de la Bruxelles, din decembrie 1993.

Deosebirea față de Comitetul Economic și Social constă în faptul că Regulamentul interior stabilit de Comitetul Regiunilor trebuie supus aprobării Consiliului.

Regulile privind consultarea Comitetului Regiunilor sunt identice cu cele referitoare la consultarea ECOSOC: Comitetului Regiunilor i se recunoaște dreptul de a avea inițiativa emiterii avizelor în cazurile în care consideră util.

Potrivit Tratatului CE, Comitetul Regiunilor este obligatoriu consultat în legătură cu: acțiunile de încurajare în domeniul educației, culturii, sănătății publice, orientările și proiectele referitoare le rețelele transeuropene, acțiunile specifice în domeniul coeziunii, definirea misiunilor, obiectivelor prioritare și organizării fondurilor structurale, ca și a regulilor aplicabile fondurilor, crearea Fondului de coeziune.

1.7. Tribunalul de Primă Instanță

În vederea degrevării Curții de Justiție și ameliorării funcționării sistemului jurisdicțional al CE, Actul Unic European, modificând Tratatele comunitare, a prevăzut posibilitatea creării Tribunalului de primă instanță, care să soluționeze anumite categorii de acțiuni sub rezerva recursului la Curtea de Justiție. În același timp, a fixat și limitele competenței Tribunalului.

Potrivit textului, categoriile de acțiuni precum și componența Tribunalului de primă instanță sunt fixate de Consiliu la cererea Curții de Justiție, după consultarea Parlamentului European și a Comisiei.

Membrii Tribunalului, câte unu pentru fiecare stat sunt aleși dintre persoanele care oferă garanțiile de independență și au capacitatea necesară pentru a exercita funcțiile jurisdicționale

Membrii TPI au un statut analog celui al membrilor CJE. Ei își desemnează, pentru o perioadă de trei ani un președinte al cărui mandat poate fi reînnoit. Tribunalul se întrunește în Camere compuse din trei sau cinci judecători. Compunerea Camerelor și atribuirea cauzelor sunt fixate prin regulamentul de procedură, care determină și situațiile în care Tribunalul se întrunește în plenul său.

1.8. Curtea de Conturi Europeană

Curtea de Conturi Europeană este cea mai tânără instituție a Uniunii Europene. A luat ființă în urma inițiativei parlamentarului german, Dr. Heinrich Aigner, și a fost prevăzută în Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975. Și-a început activitatea în 1977. Are  sediul propriu în Luxemburg din anul 1988.

Premergător Curții de Conturi Europene a fost Comisia de Control a Planului de Buget al Comunității Europene alcătuită din funcționari naționali – experți contabili. În prezent, Curtea de Conturi Europeană este formată din 15 membri aleși pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul European după consultarea prealabilă a Parlamentului European. Membrii Curții de Conturi Europene răspund unor criterii ce reflectă o înaltă competitivitate un ,,background,, profesional diversificat și experiență în domeniile de administrare a finanțelor, expertiză contabilă, politică. Ei nu pot deține concomitent și alte funcții și acționează pe baza principiului “autonomiei spre bunăstarea generală a comunității”. Din cadrul Celor 15 se alege prin vot secret un președinte pe o perioadă de 3 ani. Membrii Curții, cu excepția președintelui, sunt responsabili pentru un sector de expertiză, de exemplu expertiza fondului regional, fondului social european, a repartizării fondurilor pentru politica agricolă comunitară etc. Trei până la cinci membrii formează o Cameră de expertiză.

În textul Tratatului de la Maastricht  la Art. 188 c sunt prevăzute, drepturile Curții de Conturi Europene: examinează toate veniturile și cheltuielile comunității și se convinge asupra realității economice a bugetului.

Tratatul de la Amsterdam îi atribuie calitatea de a raporta neregularitățile constatate în executarea bugetului, și de a realiza calcule de expertizare.

În același articol se prevede colaborarea cu instituțiile naționale similare, cu respectarea principiului autonomiei. Președintele Curții de Conturi Europene prezintă în ședința plenară a Parlamentului European în luna noiembrie, Raportul anual pe anul bugetar precedent.

Curtea de Conturi contribuie la îmbunătățirea sistemului administrativ și la eficiența folosirii mijloacelor financiare ale UE,  în avantajul contribuabililor (plătitorilor de impozit); ea garantează o mai bună folosire a finanțelor Comunității și este pentru contribuabilul european cel mai bun izvor de informație despre modul de folosire a fondurilor comunitare. Autonomia ei vis-a-vis de celelalte organe ale UE și de statele membre îi oferă garantarea îndeplinirii în cele mai sigure condiții a funcției de control pe care o exercită.

Curtea de Conturi Europeană are ca obiective de bază realizarea expertizelor bugetului UE, a expertizei contabile și a verificării legalității tuturor cheltuielilor și redistribuirilor efectuate de UE, precum și de organele sale, reflectarea cu acuratețe a înregistrărilor contabile în EURO și contribuie prin activitățile pe care le desfășoară la consolidarea monedei unice comunitare.

1.9. Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții este dotată cu personalitate distinctă de cea a Comunității, fiind administrată de propriile sale organe, conform statutului său ce face obiectul unui protocol anexat la Tratatul CE, astfel încât să poată acționa în deplină independență pe piețele financiare ca oricare altă bancă. În Tratatul de la Maastricht dispozițiile care diriguiesc Banca Europeană de Investiții nu au fost modificate, ci s-a adăugat un aliniat potrivit căruia în executarea misiunii sale ea facilitează finanțarea programelor de investiții în legătură cu intervențiile fondurilor structurale și altor instrumente financiare ale Comunității.

Aderarea la UE a încă trei noi state în 1995 a antrenat modificări în structura Băncii prin suplimenatrea cu un loc de fiecare în Consiliul guvernatorilor și respectiv cu câte un membru titular în Consiliul de administrație. Capitalului Băncii a fost majorat cu 7,1%, ajungându-se la 62 mrd. ECU.

Prin Tratatul de la Maastricht, corespunzător obiectivului de realizare a Uniunii Economice și Monetare, s-a prevăzut, în cadrul Tratatului CE, crearea unui nou organism Banca Centrală Europeană, dotată cu personalitate juridică și putere autonomă de decizie și de inițiativă.

1.10. Banca Central Europeană

Banca Central Europeană (BCE) – cu sediul la Frankfurt – a fost înființată în 1998 și este responsabilă pentru politica monetară a UE. Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilității prețurilor, astfel încît să se păstreze valoarea monedei unice (Euro) și economia europeană să nu fie afectată de procesele inflaționiste. În plus, politica monetară are și rolul de a sprijini alte obiective politice stabilite la nivel comunitar.

BCE este administrată de un președinte și un consiliu executiv, care mențin o cooperare strânsă cu băncile centrale naționale ale SM ce au aderat la zona Euro – alcătuind astfel Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul.

Obiectivele acestui sistem sunt:

– definirea și implementarea politicii monetare a zonei euro;

– derularea operațiunilor externe;

– păstrarea și administrarea rezervelor Statelor Membre;

– promovarea unui sistem eficient de plăți.

2. Procesul de decizie

Relația care există între instituțiile Uniunii Europene și procesul de decizie este direct afectată de procesul de extindere și de creșterea numărului SM. Reforma instituțională care are loc în momentul de față nu este însă numai rezultatul acestei extinderi, ci și a deficitului democratic cu care Uniunea s-a confruntat în anii trecuți, a participării și interesului insuficiente din partea societății civile și a sectorului privat.

Revenind la procesul de decizie, s-a spus adesea că acesta nu este destul de apropiat de cetățeni, că nu reflectă suficient interesele locale și sectoriale. Tocmai de aceea, consider utilă o scurtă trecere în revistă a ceea ce înseamnă procesul de decizie la nivel comunitar și ce va aduce nou reforma în acest sens.

Astfel, am vazut că UE este structurată pe trei piloni: dimensiunea comunitară (primul pilon) politici externe și de securitate comune (al doilea pilon) și cooperarea judiciară și a poliției în domeniul criminalității (al treilea pilon). În domeniul ultimilor doi piloni, metoda de decizie este cea inter-guvernamentală, caracterizată prin:

• drept de inițiativă împărtit de către Comisie și SM;

• consensul ca regulă generală de vot în Consiliu (unanimitate);

• rol consultativ pentru Parlamentul European;

• rol minor pentru Curtea de Justiție.

Spre deosebire de acestea, dimensiunea comunitară – care reprezintă însăși esența Uniunii – este caracterizată, la nivelul deciziei, prin:

• dreptul de inițiativă ca monopol al Comisiei;

• larga utilizare a votului majoritar în Consiliu (majoritate calificată);

• rol activ pentru Parlamentul European;

• interpretare uniformă a legislației comunitare de către Curtea de Justiție.

În ceea ce privește procesul de decizie, metodele utilizate în acest scop sunt: co-decizia, avizul conform, cooperarea și consultarea.

Dintre acestea, reforma instituțională acordă un rol crescut procedurii co-deciziei, care devine astfel principala metodă de decizie la nivel comunitar și limitează rolul celorlate proceduri.

Datorită acestui fapt am considerat necesară o prezentare detaliată a co-deciziei și a modului în care aceasta funcționează la nivelul celor trei instituții cu atribuții în domenii: Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene.

3. Procedura co –deciziei

Procedura co-deciziei implică una, două sau trei etape, după cum urmează:

-Comisia propune un act legislativ;

-Parlamentul European adoptă o poziție cu referire la actul respectiv, pe baza unui raport întocmit de comisia parlamentară relevantă; de obicei, sunt făcute amendamente la propunerea Comisiei _ aceasta reprezintă prima etapă;

-Consiliul UE are două alternative:

1) acceptă amendamentele Parlamentului _ propunerea legislativă este adoptată;

2) modifică amendamentele, prin adoptarea unei poziții comune;

-Pe baza unei recomandări a comitetului corespunzător, în a doua etapă, Parlamentul emite o opinie prin care: aprobă, respinge sau amendează poziția Consiliului, printr-o majoritate absolută a membrilor săi (314 voturi);

-Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului și trimite Consiliului o propunere amendată; Consiliul poate adopta, prin majoritate calificată, amendamentele Parlamentului care au fost acceptate de către Comisie, sau poate modifica amendamentele Parlamentului prin unanimitate;

-În eventualitatea unui dezacord între Parlament și Consiliu, un comitet de conciliere – format din membri ai Consiliului și o delegație a Parlamentului – se întânește timp de maxim șase săptămâni. Delegația Parlamentului, care reflectă componenta PE, este formată din 15 membri și este prezidată de unul din vice-președinții PE; delegația include întotdeauna raportorul Parlamentului.

-În majoritatea cazurilor, cele două părți ajung la un acord, ce are forma unui text comun.

-Parlamentul este invitat să confirme acest acord în cea de-a treia etapă; dacă nu se ajunge la nici un acord, respectiva propunere legislativă nu va fi adoptată.

Un alt element de noutate adus de Constituția Europeană la nivelul deciziei este reprezentat de utilizarea sistemului de vot al majorității calificate ca procedură standard de decizie în cadrul Consiliului și simplificarea sa. Astfel, va crește rolul Parlamentului în procesul de decizie, iar dreptul național de veto va fi păstrat numai în câteva sectoare, cum ar fi impozitarea și poltica externă. Mai mult, începând cu anul 2002, deciziile vor fi adoptate prin majoritate dublă, ceea ce înseamnă reprezentarea a cel puțin jumătate din SM și a 60% din totalul populației Uniunii.

Menționăm aici că acestea sunt deocamdată numai propuneri, rezultate în urma procesului de consultare reprezentat de Convenția europeană și că, chiar dacă sondajele arată la ora actuală o acceptare de 95% a schimbărilor propuse de Constituția Europeană, adoptarea acesteia a fost obiectul Conferinței Interguvernamentale din octombrie 2003.

CONCLUZII

Domeniul legislației europene este unul extrem de vast care necesită studiul tuturor sistemelor politico-economice și a realităților socio-culturale existente la ora actuală.

De ce este atât de importantă expunerea mecanismelor legislative europene este de prisos a arăta, mai ales în contextul politic românesc actual și anume de integrare în Uniunea Europeană. Acesta este și motivul pentru care am ales această temă.

Procesul unificării europene a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evoluții de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeană s-a cristalizat și afirmat în numeroase inițiative și proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevarată preistorie a construcției europene, aflate azi în plină desfășurare.

Înainte de a prezenta organizarea și funcționarea structurilor care definesc sistemul politico-administrativ european, o succintă evocare a momentelor de referință ale construcției comunitare postbelice am considerat că este utilă pentru înțelegerea întregului proces legislativ și de decizie din cadrul Uniunii.

A devenit aproape o certitudine faptul că, după intrarea în circulație a monedei unice euro la 1 ianuarie 2002, marile Tratate comunitar își găsesc o finalizare istorică: Uniunea Europeană este, practic, o entitate supranațională, un sistem coerent de instituții politice, economice, sociale și de justiție, care permit Uniunii să funcționeze în relațiile internaționale ca subiect cu deplină autonomie și identitate.

Aș fi dorit să completez această lucrare cu o prezentare a principalelor prevederi din proiectul Constituției Europene, proiect grandios, definitivat de Convenția pentru Viitorul Europei înaintea Summitului de la Salonic, din iunie 2003, după o muncă de aproximativ doi ani. Această comisie mixtă, formată din tehnocrați și din politicieni, condusă de fostul președinte liberal francez Valery Giscard d`Estaing, a avut misiunea de a elabora textul viitoarei Constituții a Europei lărgite, o Europă cu 25 de țări membre și, într-o perspectivă relativ apropiată, cu 27 de state și cu peste 480 de milioane de cetățeni. Din păcate, proiectul Constituției a eșuat la Summitul de la Bruxelles, în decembrie 2003, datorită opoziției înverșunate a țărilor mai mici, care s-au simțit dezavantajate de noul tratat. Eșecul încercării de a adopta Constituția Europei aruncă întreaga construcție europeană într-o criză gravă, fără precedent, cu tensiuni între statele mari și cele mai mici. Insa multi profesori si oameni politici au convingerea că procesul va fi reluat după alegerile pentru Parlamentul European din 2004, iar cei 25 de membri ai Uniunii vor avea maturitatea și înțelepciunea de a găsi o soluție de compromis, astfel încăt sistemul politic european să beneficieze, ca orice sistem politic național, de o lege fundamentală constitutivă.

Mai puțin decât un vis împlinit dar mai mult decât o simplă ficțiune, Europa unificată pășește în mileniul trei cu un bagaj de realizări economice și politice impresionante, cu o agendă ambițioasă și cu speranța de a face uitată istoria încordată a secolului XX.

BIBLIOGRAFIE

1.Actul Unic European, European Union, Selected instruments taken from the Treaties, volume I, 1995.

2.ARCHER Clive; BUTLER Fiona, The European Union, 1996.

3.ARCHER Clive; BUTLER Fiona. , The European community: structure and Process, London, Pinter, 1992

4.BARNES Ian; BARNES Pamela M., The Enlarged European Union. London, New York, Longman

5.BIRSAN M., Integrarea economica europeana, Vol. I, Introducere în teorie si practica, Carpatica, Cluj-Napoca, 1995

6.BERTRAND Christoph, Europa în balanță. București, Clavis, 1996.

7. CARTOU Louis, L'Union Européenne, Editions Dallez, 1994.

8.COFFEY Peter, The Future of Europe, Ed. Edward Elgar, Cambridge University Press, p. 93-100.

9.DEHOUSSE Renaud (ed.), Europe After Maastricht, München, 1994.

10. DICK Leonard, Ghidul Uniunii Europene, București, Ed. Teora, 2001

11.GERBET Pierre, La construction de la Europe, Imprimerie Nationale, Paris, 1994

12. HEN C.; LEONARD J., Europa, Ed. Humanitas, București, 1992.

13. Hotărârea Guvernului României nr. 140/9 martie 1999 privind constituirea și funcționarea Comitetului Interministerial pentru Integrare Europeană.

14.Hotărârea Guvernului României nr. 183/26 martie 1999 privind constituirea și funcționarea Echipei naționale pentru examinarea analitică a “acquis-ului" comunitar în cadrul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, M. Of. al României, nr. 125 din 26 martie 1999.

15.Le Plan Fouchet et le probleme de l'Europe politique, Bruges, 1970.

16.MOUSSIS N., Acces a l’Union Europeenne, Institutions et politiques, EDIT-EUR, 1995

17.LODGE, J. (Ed), The European Community and the Challenge of the Future, 2nd edition, Pinter Publishers, London 1993

18.MARGA Andrei. Filosofia unificării europene, Cluj-Napoca, Apostrof, 1995.

19.NECHITA Vasile C., Integrare europeană, Ed. Deșteptarea, Bacău, 1996.

20.PAUN Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, Ed. Fundației pentru Studii Europene, 2000

21.A.USHER John, EC. Institutions and legislation, Logman, London – New York, 1998

22.WALLACE William, The Dynamics of European Integration, Pinter Publishers, London and New York for The Royal Institute of International Affairs, London, 1990

23.http/www.europene.en.int