Legislatia cu Caracter Represiv

Legislatia cu caracter represiv

Un principiu important în totalitarismul comunist este cel al dușmanului de clasă. Spre deosebire de princpiul evanghelic, care spune că “cine nu este cu mine este împotriva mea” în comunism se spune “ cine este împotriva mea trebuie sa piară“, statul fiind cel care are mijloacele necesare pentru a putea identifica si înfrance dușmanul de clasă. Dumșmanul de clasă, cum l-au numit comuniștii, se află în interiorul țării, însă el este un tip ascuns care pare pașnic, el trebuie indentificat și anihilat, acest lucru fiind justificat cu ajutorul propagandei, care spunea “câinilor, o moarte de câine”.

Sistemul represiv din regimurile toatalitare este cel mai bine dezvoltat, rețeaua fiind foarte bine dezvoltată împânzind toate aspectele societății. Sistemul este desprins de celelate instituții, fiind supus direct directoratului, membrii săi făcând parte din clasa conducătoare, impununându-și propriile valori societății. Datorită faptului ca acești oameni răspund direct oridinelor de partid, ei sunt socotiți drept interese superioare ale statului.

Începând cu anul 1949 și până în anul 1953 a fost atinsă cota cea mai mare de paroxism in ceea ce privește actiunile repressive ale statului. Acest lucru s-a datorat faptului ca regimul comunist fiind la început, el trebuia să își consolideze poziția de unic partid conducător, astfel pentru a se putea realiza acest lucru opoziția și o mare parte din populație trebuiau să fie supuse unui regim de represiune. În anul 1953 odată cu moartea lui Stalin din martie, dar și datorită faptului că România dorește sa devină membră a Organizației Națiunilor Unite, se simte o scădere a nivelului de represiune, indreptat împotriva populației. După revoulția din anul 1956 din Ungaria, regimul de la București, condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, a inceput o a doua etapă a represiunii, de frica unei revolte și în România. In anul 1958, Dej obține retragerea armatei roșii de pe teritoriul României, astfel pentru a putea arăta Moscovei că regimul de la București este unul consolidat, în care nu vor apărea revolte, Dej începe o a doua fază a represiunii. Această a doua fază se termină în anul 1960, datorită faptului ca Dej considera ca nu mai există adversari care să îi pună probleme ăn ceea ce privește instituirea comunismului și astfel dispune o serie de grașieri : “ 24 februarie 1960 (820 de grațieri, 21i aprilie 1962 (773 de grațieri), 27 septembrie 1962 (1462 de grațieri)” aceștia fiind deținuși politici care au supraviețuit regimului de teroare din inchisorile comuniste din perioada lui Dej.

Pentru a-și putea legitima din puncte de vedere politic regimul de teroare, regimul comunist de la București si-a creat propriile legi care sa ăi servească drept bază juridică. Această legislație represivă era mereu modificată, atunci când se dorea arestarea unor oameni ai vechiului regim condus de Ion Antonescu.

Codul penal. Legislația represivă cu caracter public.

Codul Penal a fost publicat la data de 27 februarie 1948. Pentru a se vedea mai bine această schimbare a bazei legislative a represiunii, inainte de o serie de arestări voi analiza primul articol. Articolul 1 din Codul Penal din 1948, prevedea faptul că „ nimeni nu poate sa fie pedepsit pentru o faptă care în timpul când a fost săvârșită nu era prevăzută de lege și nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranță”. Acest articol va fi modificat, pentru a putea servi intereselor partidului, prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949, acum nemaispecificându-se faptul că faptele nu vor mai fi judecate retroactive. Acum acest articol spunea că “ Legea penală are ca scop apărarea Republicii Populare Române și a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială fașa de persoanele care săvârșsesc asemena fapte”

Cele mai importante prevederi ale legsilației cu caracter represiv între 1948-1964 au fost introduse, de către regimul Dej, la “Titlul 1, Crime și delicte în contra statului din Cartea a doua” aflat în Codul Penal al României. Pâna la retragerea Armatei Roșii prevederile au rămas constante, însă dupa această retragere se poate observa o înăsprire a acestor legi, prin mărirea ariei faptelor penale, dar și prin mărirea cuantumului pedepselor . Acest lucru s-a produs pentru a intări regimul și acum că nu mai exista Armata Roșie pe teritoriul țării, trebuia arătat Moscovei că regimul este unul consoldita și că va rezista în fața “dușmanilor de clasă”.

Unul dintre cele mai importante articole ale bazei legislative comuniste, îndreptat spre reprimarea dușmanilor de clasă, este articolul 209 care incrimina “ uneltirea contra ordinii sociale”. Acestui articol i se aduc prevederi noi cu ajutorul Decretului 202 din 14 mai 1953, Secțiunea bis, care condamna “ subminarea economiei naționale și sabotajul contrarevoluționar”. Termenul de contrarevoluționar face parte din cadrul termenilor ideologici ai comunismului , acești contrarevoluționari fiind identificați cu foști capitaliști, care doreau sa reinstiutie modelul capitalist și să se folosească iar de clasa muncitoare.Sancțiunile prevedeau muncă silnică, de la 5 la 25 de ani și confiscarea averii. În anul 1957 printr-un alt decret, cu numărul 469 din 1957, se aduc alte modificări articolului 209, deaorece acum uneltirea era considerată infracțiune, nu mai era considerată delict, astfel că pedeapsa cu muncă silnică era mărită de la 15 la 25 de ani, și degradarea civică ajunge de la 5 la 10 ani. Infracțiunea care era incriminată era cea de “ inițiere sau participare la organizații ce urmăreau schimbarea ordinii sociale existente în stat”.

Cele mai des utilizate articole pentru incriminarea celor care se opuneau regimului, sunt articolul 207 și articolul 218 aflate în “Capitolul II” cu privire la „ Crime și delicte dontra sigruanței interioare a statului”, grupate în “ Secțiunea I, Atentatul și complotul contra ordinii constituționale și sociale a Republicii Socialiste România, Secțiunea I bis, Subminarea economiei naționale și sabotajul contrarevoluționarilor” și “ Secțiunea II, Alte crime și delicate în contra siguranței interioare a statului”. Dacă în 1948, articolul 207 avea o formă nu atât de dură, prevăzand pe infracțiunile menționate mai sus sa fie incadrate ca „crime de surpare a ordinii constituționale”, incepând cu Decretul 318 din anul 1958, aceste fapte au fost trecute la încadrarea de „ acte teroriste” fiind sancționate cu moartea si confiscarea averii. De asemnea în Decretul 318 se adaugă noi alienate despre „ amenințarea cu săvârșirea unor acte de teroare împotriva vieșii , integrității corporale ori a săntății membrilor organelor de stat sau a persoanelor care desfășoară o activitate cu caracter obștesc, comisă în legătură cu activitatea acestora” care se pedepseau cu închisoare corecțională intre 3 si 12 ani și inchisoare corecțioanlă intre 1 si 5 ani pentru „ orice altă amenințare sau defăimare a persoanelor arătate la alineatul precedent, comisă prin orice mijloace”De asemnea acest decret se mai referea si la o pedeapsă pe viață la muncă obligatorie, în cazul în care se săvârșeau faptele de “infracțiune de crimă de trădare de patrie, colaborare cu dușmanul pe timp de pace sau război, divulgarea de secrete privind capacitatea de apărare a țării”. Aceste fapte erau prevăzute în articolele 184-188 și 190-192.

Dacă până acum am văzut ca fiind incriminate fapte care sunt săvârșite în mod direct, de către cetățeni împotriva regimului, există prevederei în Codul Penal și cu privire la săvârșirea faptelor prin omisiune Prin intermediul articolului 228 este sancționată omisiunea denunțului. Această faptă era pedepsită cu inchisoare de la 1 an la 2 ani, pentru cei care omiteau să denunțe un complot sau orice altă activitatea care ar fi putut să răstoarne ordinea impusă de regimul comunist. Dacă individul denunța aceste fapte, iar complotul era reprimat la timp “ ducea la abslovirea de orice vină, iar cel ce ce după descoperirea faptei înlesnea arestarea complicilor putea fi iertat de o jumătate din pedeapsă”. Prin Decretul 469 din 30 septembrie 1957, se va extinde incriminarea omisiunii și la punctele articolului 209, adică cei care nu denunțau încercări de “uneltire contra oridinii sociale sau pregătirea actelor de de subminare a economiei naționale sau sabotaj”. Aceste fapte de omisiune vor fi pedepsite cu inchisoare de la 2 la 7 ani și interdicție corecțională de la 1 la 5 ani..

In concluzie putem observa că toate aceste Decrete, aduse la Codul Penal din 1948 sunt doar precauții suplimentare pe care Partdiul Comunist Român, îndreptate impotriva celor care doresc să se opună comunismului și a ordinii sociale și economice pe care partidul dorește sa o impună. Formurarile prevederilor acestui cadru legilativ, sunt interpretabile pentru a putea oferi Securității o arie cât mai mare de acțiune, pentru a putea stopa orice formă de opoziție cu privire la regimul lui Dej

Legilația represivă cu caracter secret

Pe lângă legile din Codul Penal si decretele ulterioare din cadrul “Buletinului Oficial” ,care a fost modificat pentru a putea creea un fundament de unic conducător al Partdiului Comunist, în cadrul legislative au mai fost adăugate o serie de măsuri care să sporească puterea și legitimitatea instituțiilor de represiune. Aceste măsuri au fost luate de către Ministerul Afacerilor Interne, în baza unor decrete ale Consiliului de Miniștri. Aceste așa numite măsuri administrative erau îndreptate împotriva categoriilor de oameni socotite indezirabile pentru regimul lui Dej și aveau un caracter secret. Aceste măsuri aveau un carcter secret datorită faptului că erau in contradicție cu legea consituțională, care prevedea drepturi si libertăți cetățenești, deși în realitate acestea erau doar formale, ele fiind încălcate dacă serveau scopului Patridului Comunist. Un alt motiv pentru care aceste măsuri au fost secrete este acela că aparatul comunist făcea declarații cu privire la aceste drepturi la respectarea de către stat a acestor drepturi și libertăți, care cum am menționat și mai sus erau flagrant încălcate. Un astfel de exemplu se produce în cadrul Marii Adunări Naționale din 23 septembrie 1952, atunci când Dej afirmă : “Libertatea de conștiință. Libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de organizaresunt înscrise la loc de cinste Constituție”.

Având un conținut larg ele puteau fi folostie împotriva oricui și ofereau posibilitatea celor din Ministerul Afacerilor Interne să aresteze persoane “pentru fapte care nici chiar prin analogie nu constituiau infracțiuni”. Drepturile și libertățile cetățenești încălcate din Constituție erau articolele 28 și 30 care prevedeau “nimeni nu poate fi arestat sau deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului” , “ nimeni nu putea fi condamnat și ținut sa execute o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești”.

Datortiă nevoi de forță de muncă, pentru realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, și a faptului ca penitenciarele comuniste deveniseră suprapopulate, in anul 1950 apare Decretul nr. 6 care prevedea inființare unităților de muncă forțată. Categoriile care făceau obiectul acestor intrati în unități de muncă sunt stabilite cu ajutorul Oridunului 100 emis de Ministerul Afacerilor Interne, care spunea că cei vizați sunt : “ Cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cetățenii români care întrețineau legături de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau injurii Partidului Comunist”. Termenele pe care le putea primi un cetățean intr-oun astfel de unitate de muncă varia intre 6 luni si 2 ani.

Transformarea acestor unități de muncă, în colonii de muncă se produce pe baza Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr. 1554 din 22 august 1952. În urma hotărârii au fost adăugate și noi categorii care putea fii aduse în aceste lagăre de concentrare, cum ar fi “foștii polițiști, foștii condamnați, începând din 1945, pentru trecere frauduloasă a fronitierei, cei care duceau acțiuni dușmănoase atât la sat cât și la oraș, elementele cu un trecut reaționar cunoscut, cadr active ale fostelor gruăîri fasciste și burghezo-moșieresști”.

Aceste lagăre de muncă au fost desființate pe data de 11 martie 1954, prin Hotarârea de Miniștri nr. 337. Se estimează că la Canalul Dunăre-Marea Neagră au murti aproximativ 2000 de deținuți politici.

După relaxarea represiunilor, petrecută între anii 1953-1954, vine o nouă perioadă de înăsprire a represiunii statului, concretizată prin reînființarea Coloniilor de muncă pe baza Decretului nr. 89 din 17 februarie 1958. Hotârarea Consiliului de Miniștri nr. 282 prevedea noile categorii de persoane care aveau sa fie aduse în aceste colonii și anume “Foștilor legionari care au avut funcții de șef de garnizoană, foștilor legionari care,prin faptele lor, primejduiau ordinea în stat , altor elemente care puteau primejdui ordinea în stat”.

Un alt decret care avea un carcater secret este cel cu numărul 62 din februarie 1955, care la articolul 193 indice 1, se făcea referire la incriminarea “activității intense contra clasei muncitoare sau a mișcării revoluționare, desfășurată intr-un post de răspundere în aparatul de stat sau intr-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moșieresc”. Inculpații erau pedepsiți cu temniță grea pe viață și confiscarea totală a averii. Putem observa că din nou acest Decret este îndreptat împotriva vechii conduceri a statului fiind arestați cei care erau considerați adversari ai revluției proletare.

Alte drepturi constituționale încălcate de legislsalția cu caracter secret a regimului comunist, sunt dreptul la inviolabilitatea domiciului și libertatea persoanei. Aceste drepturi au fost încalcate prin Decretul nr.83 din 2 martie 1949 , care prevedea dislocări și mutări de domicilii obligatorii. Aceste dislocări s-au produs pentru a se putea efectua “naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma reformei agrare din anul 1945”. Acestor moșieri le era confiscat pâmăntul și le stabiliea un domiciliu obligatoriu pe o perioadă nedeterminată. Decretul mai conținea și următoarea mențiune “ Pedepasa cu muncă silnică intre 5-15 ani și confiscarea averii pentru cei care, prin orice mijloace, împiedicau sau încercau să zădărnicească ecxproprierea prevăzută de prezentul decret”.

Pentrru a putea oferi un cadrul legislativ, mai clar, acestor dislocări este emisă Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154 din 26 octombrie 1950, modificată prin HCM nr 344 din 15 martie 1951. În aceste hotărâri se reglementa faptul că “ Ministerul Afacerilor Interne putea, prin decizie, să dispună mutarea din centrele agglomerate a acelor persoane care nu-și justificau prezenșa și care prin manifestările lor față de poporul muncitor , dăunau construirii socialismului”. Erau vizate aproximativ 40 000 de mii de persoane, aceste fiind categorisite de către Securitate în : “ 1 330 de cetățeni străini, 8 477 de basarabeni, 2 344 care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 257 de germani, 1 054 de susțținători ai lui Tito, 1 218 cu rude care fugiseră în străinătate, 367 de pesoane care ajutaseră rezistența anticomunistă, 731 de dușmani ai regimului communist, 19 034 de chiaburi și cârciumari, 162 de foști moșieri și 341 de criminali condamnți”.

După o anumite relaxare represivă, observăm, din nou, ca și în cazul coloniilor de muncă, că din naul 1957 incepe iar o perioada caracterizată printr-o pturenică formă de represiune. Astfel prin HCM nr. 237 din naul 1957, apar din nou aceste deportări indreptate împotriva celor care “încercau să primejduiască regimul” fiind vizate un număr de 2 241 d persoane, dintre care 244 erau „persoane proopuse de organele informative sau de anchetă ale Securității, care autaseră membrii ai organizațiilor subversive”.

Adăugând o serie de măsuri legislative, cu cracter secret, la Codul Penal deja existent in România Socialistă se poate observa o foarte mare asemănare cu sistemul de penitenciare din Uniunea Sovietică, acest system fiind creat pentru a putea consolida puterea Partidului Comunist care trebuia să fie unic conducător, și să controleze și să dirijeze atât aspectele sociale, cât și economia. Sisemul concentraționar din Uniunea Sovietică este denumit Gulag de câtre scriitorul Aleksandr Solijenițîn.

Legilsația privind sistemul penitenciar

Pe data de 4 mai a anului 1949 Teohari Georgescu, care deținea functia de ministrul Afacerilor Interne, împreuna cu generalul Gheorghe Pintilie, care deținea functia de șef al Securitații, hotărau ca regimul deținuților politici să fie stabilit ptrintr-un ordin circular- confidențial. Decizia a fost aceea ca acest regim al deținutilor politici sa fie mai întai aplicat pentru “vârfurile politice”, cum ar fi Iuliu Maniu, Pop, Aldea, dar și celor mai importanți membrii ai grupărilor care erau împotriva Partidului Comunist. Acest regim trebuia aplicat de la data de 6 mai, iar faza a doua începe pe 1 iunie, când regimul din ordinul circular avea să fie aplicat pentru restul deținutilor politici, care nu prezentau un așa mare rsic.

O altă ședinta, unde se va discuta despre regimul din penitenciare, are loc pe data de 23 septembrie. Cei care vor participa la ședinta de la Ministerul Afacerilor Interne, sunt Teohari Georgescu, Marin Jianu care este adjunctul său și generalul de Securitate Alexandru Nicolschi. În cadrul acestei Ședinte s-a stabilit că acei deținuti care ispășeau o pedeapsa de 1 an, pot să fie eliberați, însă aveau nevoie de avizul organelor locale. Deținutii politici care aveau de ispăsit o pedeapsa de mai mult de un an, la terminarea sentinței urmau să fie dusi la organele locale de Securitate, unde aveau să fie eliberați sau nu in funcție de ordinele care veneau de la Directia Generala a Securității Poporului. În cazul în care nu erau eliberați, datorită faptului că încă nu prezentau garamție, ei vor fi chemați la muncă intr-una din coloniile de muncă. Aceasta lege a fost dată tot în cadrul acestei sedinte

Într-o sedința, a Consiliului de Ministri, care are loc pe data 19 iulie 1951, se adopta hotărârea nr. 729 care prevedea cum va fi organizată si cum va decurge activitatea Direcției Generale a Penitenciarelor. Regimul de detenție prevedea la articolul 27 ca deținutii pot să fie concentrați în număr mai mare de 30, pentru a nu putea forma grupuri reacționare.

Despre drepturile deținutilor se vorbea tot în hotărarea nr.729, mai exact la articolul 32, care stipula că “doar deținutii internați sănatosi să poata fi folositi la muncă”. Pentru condamnatii la muncă silnica regimul era unul mai dur, ei trebuind să muncească intre 10 si 13 ore pe zi, în timp ce ceilalți munceau între 8 si 11 ore pe zi. Plângerile acestora, adresate Partidului Comunist, trebuiau să treacă mai întâi prin filtrul Ministerului Afacerilor Interne, în timp ce plângerile care erau adresate direct administrației penitenciarului, aveau timp de soluționare de maxim șpate zile. În ceea ce privește eliberarea deținutilor, procedurile erau înscrise în articolul 38 care spunea că “eliberarea deținuților și internaților era comunicată, pentru fiecare caz în parte, organelor Miliției. În cazul deținuților care au comis infracțiuni împotriva securității statului, această comunicare se făcea și organelor Securității”.

Tot in Hotărârea 729, la articolul 34 se prevedea „ în penitenciarele cu regim sever regulile privind primirea coletelor, corespondenței, precum și scoterea deținutilor la plimbare erau modificate prin decizia MAI pentru fiecare penitenciar in parte”. Unui deținut i se acordau drepturi în funcție de tipul de detenție pe care îl avea : „contrarevoluționarii aflati la dispoziția organelor de ancheta ale securitatii, contrarevoluționarii, condmanții si deținuții de drept comun”.

În anul 1955, prim-locțiitorul șef al Direcției Generale a Penitenciarelor, Coloniilor si Unităților de Munca, locotenent colonel Ilie Bădica, transmitea o circulară, care era adresată penitenciarelor de maximă securitate „Aiud, Galați, Jilava, Gherla, Pitești, Văcărești, Făgăraș, Râmnicu Sărat, Miercurea-Ciuc”, prin care se cerea nerespectarea articolului 28 literele c si e care făceau referire la „drepturile deținuților în prevenție la primirea,o data pe lună, a unui pachet, a sumei de 50 de lei si la vorbitor cu familia”.De asemnea se cerea nerespecatrea articolelor 30 si 31 care făceau refereire la „drepturile deținutilor contrarevoluționari, la pachet, corespondență și vorbitor”, din „Capitolul II, Drepturile deținuților aflați ăîn prevenție și condamnați ai Regulamentului de regim”

Conform noilor dispoziții, deținuții care erau considerați contrarevoluționari care se aflau în custodia MAI „cei de la Zarcă, legionari, foștii polițiști și SSI-sti, trădători, spioni”, nu aveau dreptul de a primi pachete, scrisori și nici nu aveau dreptul să primeasca vizite la vorbitor, ba mai mult foștii legionari nu aveau dreptul nici măcar la o lenjerie de pat. Singurii care beneficiau de toate drepturile de deținut erau cei de drept comun, deoarece acestia nu reprezentau o ameninșare pentru regimul comunist, nefiind implicați în activități contrarevoluționare.Deținutii primeau pâna și mancare intr-un mod diferit : „Deținuții contrarevoluționari, adică foștii polițiști și SSI-ști , aflați la dispoziția Direcției a VIII-a din MAI primeau norma 25, însemnând 3 500 de calorii, în timp ce pentru ceilalți deținuți contrarevoluționari, care nu se aflau la dispoziția direcției amintite se stabiliea norma 24, conținant 2 400 calorii”.

Pe 23 februarie 1955, este redactată și distribuită o nouă criculară, de către prim-locțiitorul șef al Direcției Penitenciarelor, Lagăre si Colonii de Muncă, locotenent-colonelul Ilie Bădica, care „ reglementa dreptul la internare în spital al deținuților contrarevoluționari, legionari si al celor aflati in prevenție, dispunând ca deținuții legionari bărbați si femei, care erau peveniți, alfați în anchete, cercetați sau ceruți de organele MAI, care necesitau internarea in spitale civile sau ale MAI, nu mai erau internați în acestea, ci erau tratați în unitate de către meidcul unității. Pentru cazuri excepționale, se cerea aprobarea de la DGPLC”.

Drepturile se mai acordau și in funcție de pedeapsa pe care o avea de săvârșit deținutul, astfel printr-un raport publicat la 8 noiembrie 1958, se stabilea : „Cei condamnați la moarte conform Decretului nr. 318 al Marii Adunări Naționale sș nu beneficieze de drepturile de a primi pachete, scrisori, vorbitor, plimbare în perioada de la pronunțare în prima instanță și până la executarea sentinței. Să fie ținuți în camere separate cu lanțuri la maini, Dreptul la hrană, asistență medicală, reclmații să îl aibă doar cu aprobarea Direcției Generale a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă”.

Pentru că se dorea ca deținuții să muncească pentru a se putea duce la bun sfârșit planul de producție și deoarece aceștia majoritatea erau bolnavi și complet lipsiți de igienă, Direcția Generalș a Penitenciarelor, a propus MAI-ului să acorde anumite beneficii celor care munceau, pentru a se putea crește producția și a se îndepini planul de producție. Prin acordarea acestor beneficii apre un criteriu nou în ceea ce priveste acordarea de drepturi detinuților „acela al încadrării sau nu, în sectorul productiv”.

Pe data de 5 februarie 1956, directorul Direcției Generale a Penitenciarelor, Lagărelor și Coloniilor de Muncă, Colonelul Vasile Lixandru, realizează o notă-raport care prevedea că „restricțiile împiedicau deținuții contrarevoluționari să își procure cele necasare igienei. În consecintță, se cerea ca, pentru acele categorii care au bani la CEC, cu excepția legionarilor, să li se cumpere prin magazinele penitenciarelor sau cele din oraș: săpun, pastă de dinți, periuțe”.

Pe data de 1 noimebrie 1959, este realizată o nouă notă-raport, de catre locțiitorul directorului general, Marin Constantinescu care spunea că :

detinuții contrarevoluționari nu munciseră până în prezent decât în număr mic, aceștia au fost hrăniti cu norma 24, ceea ce a facut să nu aibă condiția fizică necesară muncilor la care erau folosiți. Pentru asigurarea randamentului maxim al deținuților contrarevoluționari, se propunea ca cei care munceau să primească lunar 5 kg de alimente, o carte poștală și 400 de țigări. Deținuții contrarevoluționari care se evidențiau în mod deosebit în procesul de producție, precum și cei ce au ajuns în stare de distrofie fiind în procesul de producție, să primească lunar 10 kg de alimente, o carte postala și 400 de țigări

Un ordin al ministrului Afacerilor Interne este cel care norma raportul cu deținutii „contrarevoluționari”. Acest ordin prevedea :

…condamnații contrarevoluționari care munceau puteau avea vorbitor și primi pachete cu alimente și îmbrăcăminte, o dată la trei luni. Condamnații contrarevoluționar care prestau munci la locul de deținere puteau primi până la 100 lei lunar. Condamnații de drept comun și contrarevoluționarii puteau primi medicamente cu apropabarea comandantului, cu avizul medicului de deținere. Dreptul la vorbitor se aproba numai cu membrii familiei pentru condamnații contrarevoluționari. Condamnații aveau dreptul să se adreseze în scris, cu cereri, reclamații si sesizări, CC al PMR, Prezidiul Marii Adunari Nationale, Consiliul de Miniștri, Procuraturii RPR, ministrul Afacerilor Interne. Corespondența se înainta de către locurile de detenție direct organelor cărora la era adresată.

Pedepsele si regimul de paza din penitenciarele comuniste

În penitenciare, paza atât din interirorul închisorii cât și din exterior, era normată printr-un regulament, care avea să fie baza pedepselor la care au fost supuși deținuții politici, care se aflau in programul de reeducare.

Despre paza interioară, la articolul 59 se vorbea despre: „nu se permite deținuților să întrețină discuții zgomotoase, să cânte să danseze, să comunice prin ciocănituri în pereti cu camerele vecine sau să se aproprie și să staționeze la ferestrele camerelor. În caz de abateri din partea deținuților, îi avertizeaza și , în același timp, raporteaza ofițerului de serviciu.

Cele 3 situații în care deținuții nu aveau voie să se afle, sunt descrise de către autorul Constantin C. Giurescu, in cartea sa despre detenția pe care a săvârșit-o la Sighet. El prezintă de asemnea și pedepsele la care erau supuși deținuții care încălcau regulile:

A treia măsura a noului director, venit in iunie 1955, a fost interzicerea de a se vorbi cu glas tare și de a se canta, chiar în surdină. Gardianul Arba, în iunie 1950, a deschis odată ușa celulei în momentul când mă dădeam jos din pat : mă suisem ca să mă uit pe geam, deoarece în curte se plimba un grup de deținuti și vroisem să știu cine sunt. „Te-ai uitat pe fereastră?” Am negat că avusesem de gand sa ma uit. „Hai la neagra !” mi-a zis Arba. Ajunși în fața „negrei”, mi-a spus pentru a treia oară aceeși întrebare : „Dacă recunoști nu iți fac nimic, dacș nu recunoști, atunci te bag la neagra și aici să stai până mâine dimineața” . Am avut slăbiciunea să il cred. Am recunoscut deci că am avut intenția să mă uit. Eram tocmai în perioada de prima dezlănțuire a urii, când pedepsele de toate felurile curgeau gârlă, când „negra” funcționa apropae în permanență. „Va să zică recunosti că ai vrut să te uiți ; intră la neagra”. Era intr-o după-amiază în vara lui 1954. Noi, în celula noastră de la parter, stăm de vorba, nu mai tare, nu mai încet, ca de obicei. Santinela care și ea vroia să se releve, să dea dovadă de vigilență, bate în fier ca să vie șeful de sectie. Furios că a fost deranjat din treabă, comandantul vine cu o falcă în cer și cu una în pământ și incepe să strige la noi : „Pentru ce vorbiti tare? Santinela mi-a spus că vorbiți tare. Drept pedeapsa o să stați toți în genunchi”.

Într-un alt articol, anume în articolul 80 din acest regulament de pază, era prevazută o altă atribuire a securității interioare, aceasta fiind : “Aceea de a supraveghea ca deținuții politici scoși la plimbare să nu discute, să nu stea pe loc. Orice nereguli sau abateri din partea deținuților scoși la plimbare erau raportate ofițerului de serviciu.

În ceea ce privește paza exterioară, acest regulament, conținea următoarele articole : articolul 141 care prevedea “Coloanele de deținuți se deplasează compact. Orice ieșire din coloana se consideră tentativă de evadare. În cazul în care escorta este atacată în timpul deplasării cu deținuții pe jos, șeful escortei ordonă oprirea coloanei de deținuți și culcarea lor la pământ. Jumătate din efectivul de escorte va supraveghea deținuții, iar restul militarilor vor deschide foc asupra atacatorilor”.

Într-un alt articol, privind securitatea exterioară se mentionau normele care trebuiesc respectate la transportul deținutilor și anume că “Pe timpul transportului, obloanele de la ferestre prevăzute cu gratii rămân închise”.

Autorul citat mai sus, Constantin C. Ciureanu, face o referire si la pedepsele la care erau spusi detinutii politici :

Într-o zi, pe când eram în celula 17, întinși pe pat, a intrat gardianul Luvati, si ne-a spus să mergem la bucătarie. Dumitru Nistor a întarziat un moment, și când Luvati i-a făcut observația de ce sta pe pat, i-a răspuns că ni s-a dat voie să stăm întinși. Când ne-am întors la treabă, am aflat că individul îl pusese, drept pedeapsă, să stea timp de o jumătate de ceas pe vine, cu mâinile întinse înainte și fără să aibă voie a se sprijini fie ăi numai o clipă de pat. Această poziție, căreia noi îi ziceam “dropia, devenea după câteva minute obositoare, iar după un sfert de oră, de-a dreptul chinuitoare. Pentru ca să fie sigur că executa corect pedeapsa, că nu se sprijina de pat, gardianul îl observa prin vizetă cam la două-trei minute o dată.

Obedienta fata de autoritate

Ce este obedienta din perspectiva lui Stanley Milgram

Din punctul de vedere a lui Stanley Milgram obedienta este un element principal din structura vietii sociale, pe care il putem identifica. De asemea le ne explica si ce este autoritatea, spund ca „Un sistem de autoritate este o cerinta a tuturor celor vii, care locuiesc impreuna, si doar acei oameni care traiesc in izolare nu au obligatia de a raspunde prin sfidare sau supunere la comenzile altora”.

Din punctul sau de vedere aceasta supunere care este un factor principal al comportamentului nostru ,este relevanta pentru vremurile noastre, deoarece considera autorul, ca daca un numari important de persoane nu s-ar fi supus ordinelor din cel de-al Doilea Razboi Mondial, acelea de a gaza oameni nevinovati doar pentru ca apartineau unei alte rase, cu siguranta nu s-ar fi ajuns niciodata la o asemenea tragedie. El spune ca aceasta idee a gazari unor ooameni din alta rasa, este ideea unui singur om, dar aceasta idee nu s-ar fi concretizat niciodata fara ajutorul unui numar de oameni, care s-au supus autoritatii acestei persoane si i-au pus in aplicare ideea.

Autorul afirma ca „Obedienta este mecanismul psihologic care leaga actiunile individuale de scopuri politice. Este cimentul dispozitional care leaga oamenii de sistemele de autoritate. Faptele recente si observatiile din viata de zi cu zi sugereaza ca pentru multe persoane supunerea este un comportament adanc inradacinat in structura lor”. In continuare autorul ne spune ca daca vom analiza istoria omenirii, vom observa ca majoritatea crimelor si actelor de barbabrie au fost comise datorita spunerii fata de un conducator, decat datorita unor acte de rebeliune.

O alta definite este aceea ca : Obedienta este o forma de influenta sociala, unde un idivid actoineaza ca raspuns la un ordin direct primit de la un alt individ, care este de obicei o figura autoritara. Se presupune ca fara un astfel de ordin o persoana nu ar fi actionat astfel, niciodata”

Pentru autor cea mai intolerabila actiune de supunere a unor mii de oameni in fata unui conducator, este aceea a exterminarii poporului evreu, de catre nazisti. De obicei cetatentilor care le este cerut sa distruga alti oameni, ei fac acest lucru, din cauza faptului ca ei considera ca asta este datoria lor si anume sa se supuna ordinelor. Astfel vedem ca supunerea la ordine este considerata o virtute, insa cand actiunea la pe care o indeplinesc din supunere are un carcter negativ, aceasta virtute se transforma in ceva rau.

EXPERIMENTUL

Pentru experimentul sau, Milgram, da un anunt la un ziar local din New Haven. In anunt se preciza faptul ca subiectii experimentului vor fi recompensati cu o suma de 4 dolari pe ora si vor primi si 50 de centi pentru transport. Au fost selectati in jur de 40 de barbati, care trebuiau sa aiba varsta cuprinsa intre 20 si 50 de ani, ocupatia acestora nefiind un criteriu de selectie, la experiment prezentandu-se de la ingineri la oameni de afaceri. De asmeana nivelul lor de educatie nu este foarte important acestia, avand o educatie de la scoala primara, pana la oameni cu doctorate. Acestor subiecti li s-a spus ca plata era doar pentru faptul ca au venit la laborator si indiferent ce vor face in timpul expermientului ei vor primi acesti bani.

Cand soseste la laborator, subiectul are o intalnire cu un complice de-al experimentatorului, un barbat solid in varsta de aproximativ 50 de ani, care ii spune subiectului ca si el a venit tot pentru experiment. In incapere apare experimentatorul, un profesor de biologie in varsta de 31 de ani Milgram preferand sa nu se arate pe durata experimentului. Banii promisi in anuntul din ziar, erau inmanati de catre experimenator inainte de inceperea experimentului. Experimentatorul le spunea celor doi ca experimentul se refera la cum influenteaza pedeapsa invatatul, aratand un teanc de carti ale caror titluri se referau la metode de invatare. Subiectii aveau sa traga la sorti, care dintre ei va fi profesorul si care va fi elevul. Aceasta tragere la sorti era trucata, deoarece de fiecare data cel care avea sa fie profesor era subiectul, nu complicele. „Elevul” era dus intr-o camera alaturata, iar sub privirile „profesorului” acesta era legat de un scaun electric. Pentru a se mari efectul de dramatism „elevul” spunea ca el nu a mai fost niciodata intr-o asemenea situatie, de a fi legat de un scaun electric si ca nu a mai primit niciodata socuri electrice.

Dupa ce „elevul” era legat de scaunul electric, „profesorul” se intorcea impreuna cu experimentatorul in laborator, unde i se facea o instruire cu privire la ce are de facut pe durata experimentului. I se arata generatorul de socuri electrice, care avea 30 de comutatoare. Fiecare dintre aceste comutatoare avea sub el o eticheta pe care era trecut voltajul, fiecarui comutator in parte. Acest voltaj era cuprins intre 15 si 450, cu o crestere de 15 volti de la un comutator la altul. In afara de aceste etichete, autorul spune ca mai existau inca noua care erau marcate cu „ șoc ușor, șoc puternic, șoc foarte puternic, șoc intens, șoc extrem de intens, pericol șoc sever”.

Experimentul se desfasura in felul urmator, “elevul” era nevoit sa retina perechi de cuvinte. Aceste perechi de cuvinte ii erau citite de catre “professor”. Dupa ce ii citea aceste cuvinte pereche, “profesorul” ii spunea un cuvant, “elevului”, urmat de alte 4 cuvinte, iar acesta trebuia sa spuna care este cuvantul pereche, al celui rostit primul. Deoarece se afla intr-o alta camera fara posibilitatea de a comunica direct intre ei, “elevul” dadea raspunsul, prin intermediul apasari unuia dintre cele 4 butoane din fata sa. Daca considera ca raspunsul correct este primul cuvant, apasa primul buton, daca considera ca raspunsul correct este al doilea cuvant, apasa al doilea buton si tot asa. Dupa ce apasa aceste butoane in camera cealalta se aprindeau becuri corespunzatoare butonului pe care il apasa, pentru ca “profesorul” sa cunoasca care este optiunea sa. De fiecare data cand gresa raspunsul, “profesorul” trebuia sa ii dea un soc electric elevului, crescand intensitatea cu fiecare raspuns gresit, nou.Cresterea intensitatii se facea cu cate 15 volti la fiecare raspuns gresit. De fiecare cand administra un soc de o intensitate superioara, subiectul trebuia sa anunte intensitatea pe care o va administra celuilalt subiect.

Raspunsurile din partea “elevului” erau, in toate cazurile, la o frecventa de 3 raspunsuri gresite la unul corect. Niciun feedback vocal nu era primit de catre “profesor” din partea elevului, pana la intensitatea de 300 de volti, cand “elevul” incepe sa bata cu picioarele in perete. De la aceasta intensitate, “elevul” nu mai ofera nici un rsapuns, ca si cum socul l-ar fi afectat foarte rau.

De obicei in aceasta situatie, subiectul se intoarce spre experimentator si il intreaba ce sa faca in continuare. Cel care conduce experimental ii spune sa continue sa mareasca intensitatea voltajului, considerand astfel orice absenta a raspunsului, ca fiind un raspuns gresit, totusi ii spune sa astepte intre 5 si 10 secunde, raspunsul celuilalt.

In ceea ce priveste feedback-ul pe care il ofera experimentatorul, acesta apare numai in cazul, in care “profesorul” cere anumite sfaturi sau in cazul in care acesta doreste sa renunte la continuarea experimentului.

Daca subiectul doreste sa renunte la continuarea experimentului, experimentatorul, are pregatite o serie de indemnari, pe care le va spune in functie de o anumita ordine:

“Indemnul 1 : Te rog sa continui sau Mergi mai departe

Indemnul 2: Experimentul necesita ca tu sa continui

Indemnul 3: Este absolut essential ca tu sa continui.

Indemnul 4: Nu ai nici o alta opttiune, trebuie sa mergi mai departe”

Aceste indemnuri, nu erau spuse unul dupa altul, ci doar in cazul in care indemnul 1 nu avea success, se trecea la indemnul 2 si tot asa. Daca subiectul refuza sa continue experimentul si dupa al patrulea indemn, experimentul lua sfarsit. Vocea experimentatorului, care adresa aceste indemnuri, era ferma dar nu depasea limitele. Aceste 4 indemnuri reprezinta defapt modul in care se operationalizeaza autoritatea.

Variabila dependenta aoentru fiecare subiect este cat de departe merge acesta cu cresterea intensitatii voltajului, pana sa se opreasca. Scala incepea de la 0, pentru cei care nu administrau nici un fel de soc electric, pana la 30 pentru cei care administrau intensitatea maxima a socului electric. Pentru Milgram cei care renutau inainte de administrarea socului maxim, deveneau neobedienti. Autorul de asemenea se uita si la expresiile indivizilor din timpul experimentului, de asemenea indivzii erau inregistrati pe o banda audio si li se faceau poze, din locul de unde el observa experimentul, pentru anu fi vazuti, astfel putand sa pericliteze buna desfasurare a experimentului.

Inainte de a oferi rezultatele finale ale experimentului, Milgram desemneaza 14 seniori ai facultatii Yale, toti avand doctorate in psihologie, carora le va fi prezentat experimentul, spunandu-le apoi sa prezica, cati oameni din 100 vor utiliza intensitatea maxima a socurilor electrice. Acestia au prezis cad oar un procent intre 0 si 3% vor utiliza intensitatea de 450 de volti.

Rezultatele primului experiment ne spun ca, din 40 de suboecti 26 dintre ei au fost obedienti, adica un procent de 65 % au folosit intensitatea mxima a socului electric. Subiectii neobedienti, 14 la numar, au oprit experminetul la urmatoarele intensitati : “ 5 la 300 de volti( la acest nivel “elevul” loveste cu piciorul in perete), 4 la 315 volti, 2 la 330 de volti, cate unul la 345,360 si 375. Din punctual de vedere al intensitatii socurilor aplicate, media celor 40 de subiecti a fost de 375: media numarului de socuri aplicate de un subiect este de 27, din 30 maxim disponibile.

Subiectii care au fost folositi, in experiment, au fost majoritatea convinsi ca experimentul a fost real sic a iei chiar au aplicat niste socuri electrice unei persoane si de asemenea ei mai erau constienti de faptul ca ultimul soc a fost extreme de dureros. In cadrul interviului de dupa experiment, experimentatorul adreaseaza o intrebare subiectilor si anume “ Cat de dureroase, pentru “elev”, au fost ultimele socuri pe care I le-ai administrat?”. Intr-o scala de 14 puncte, unde 0 insemna “nu foarte dureros”, iar 14 insemna “extreme de dureros”. Raspunsul cel mai frecvent al subiectilor a fost 14, “extrem de dureros” .

Concluziile de dupa experiment sunt, ca desi copiii sunt invatati inca din copilarie ca nu este bine sa ranaesti pe cineva, cu toate acestea un numar relative mare de 26 de subiecti, au uitat de aceasta norma impusa din copilarie si sub ghidarea autoritatii, au mers pana la capat ranind pe celalat coleg de experiment. Toate aceste lucruri s-au intamplat desi autoritatea, reprezentata in acest caz de experimentator, nu avea nici o putere asupra lor, ba mai mult subiectilor li se spusese la inceput ca orice ar face in timpul experimentului, la final tot vor primi banii. Chiar daca si printre acesti 26, care au folosit intensitatea maxima, au mai fost care nu erau de acord cu desfasurarea experimentului, totusi sub indemnul autoritatii ei au mers pana la capat.

Dupa terminarea primului experiment, Milgram mai face 18 experimente, pentru a afla in ce conditii supunerea ar avea o influenta mai mica asupra subiectilor, din cadrul experimentului. Intr-o prima faza el a dorti sa afle, daca factorii care sunt legati de perceptia autoritatii au un impact asupra supunerii. S-a dovedeit ca acesti factori au un impact major, deoarece atunci cand autoritatea( adica experimentatorul) nu mai era prezenta in incinta si subiectul primea ordine doar prin telefon, s-a constatat o diminuare majora a supunerii. De la procentul de 65 % obtinut in urma primului experiment, cand subiectului i se dadeau acele indemnuri in mod direct, atunci cand aceste indemnuri i-au fost transmise prin intermediul telefonului, procentul supunerii a scazut la 20,5 %.

Pentru scaderea influentei, desi nu intr-un procentaj asa de mare, s-a obeservat ca este important si locul unde se desfasoara experimentul, pentru ca s-a observant ca atunci cand experimentul avea loc intr-o incapere mica, a unui birou dintr-o localitat din provincie, nu la Universitatea Yale, autoritatea experimentatorului scade, multi refuzand sa aplice intensitatea maxima a socului.

Un alt factor care poate duce la diminuarea supunerii, apare atunci cand exosta 2 experimentatori si acestia se contrazi unul pe celalat. De exemplu intr-un experiment, cu privire la supunerea fata de autoritate, Milgram pune 2 persoane sa joace rolul experimentatorului. O persoana ii spune subiectului ca experimentul trebuie sa se opreasca la 150 de volti, iar celalat ii spune subiectului sa continue pana la intensitatea maxima. S-a observant ca din 20 de subiecti, doar 18 s-au supus autoritatii, deci in general transmiterea ordinelor din partea autoritatii, trebuie sa se faca de catre o singura persoana, pentru a nu se produce astfel de intamplari, cand cei care transmit ordinele se contrazic, iar supunerea nu va mai avea loc.

Pentru Milgram, poate cel mai important factor, in scaderea supunerii, il constituia distanta fizica, cu cat “profesorul” era mai aproape fizic de “elev si vedea la ce chinuri este supus din cauza socurilor electrice, cu atat se creea o legatura mai mare intre cei doi, iar “profesorul” refuza sa mai asculte ordinele autoritatii, in cele din urma.

Milgram nu considera, ca obedienta nu trebuie privita doar din punct de vedere psihologic, in care se explica ca oamenii asculta ordinele doar pentru ca sunt indreptati spre a-si satisfice dorintele sadice. El spune ca foarte importante, in discutarea problemei despre obedienta, sunt structurile sociale si diferentele dintre situatiile date. Tocmai din acest motiv, experimentul sau nu a fost efectuat doar intr-o singura runda, ci in mai multe, pentru a se putea creea diferite situatii, in care individual se opune sau nu autoritatii.

In explicarea obedientei, Milgram, foloseste termenul de “ stare agentica” care reprezinta, starea mentala prin care individual isi organizeaza in minte, comenzile date de catre autoritate,pentru a le putea urma. O astfel de comanda este formata dintr-o descriere a actiuni care trebuie savarsita si un imperative, care s ail faca pe individ sa urmeze aceas comanda. Astfel in starea agentica indivdul, isi insuseste, in minte, imperativul, urmand ca mai apoi sa isi organizeze, tot in minte, pasii care trebuie facuti pentru a duce la bun sfarsit activitatea. In aceasta faza a starii agentice, individul, se supune total in fata autoritatii si mai mult devine un fel de instrument al acesteia. Putem spune ca obedienta nu este acelasi lucru cu starea agentica, ci mai degraba este consescinta sau actiunea, care se desfasoara in urma starii agentice.

In continuare, Milgram explica care este motivul pentru care oamenii se supun unor astfel de actiuni, chiar daca ele sunt vatamatoare pentru alte persoane. Explicatia sa este aceea ca o consecinta a acestei stari agentice, este faptul ca omul se simte responsabil in fata autoritatii ,care ii da impreuna cu instructiunile prin care sa realizeze actiunea si acel imperative, si se simte complet iresponsabil fata de actiunea pe care trebuie sa o urmeze, descrisa de catre autoritate. Moralitatea nu dispare,complet,doar ca isi schimba se axeaza pe altceva: “Subiectul se simte rusinat sau mandru, in fucntie de cat de bine a performat in actiunile pe care i le-a impus autoritatea.”

In studiul sau, asupra obedientei, Milgram pleaca de un caz real, cel al lui Adolf Eichmann, care a fost executat in naul 1962, pentru ca fusese un om implicat in organizarea, exterminarii poporului evreu din Europa si anume in Holocaust. In timpul Holocaustului poporul evreu a fost transportat din toate tarile cucerite de catre Germania, in diferite lagare de exterminareale Nazistilor, unde aveau sa fie omorati. Cel mai cunoscut dintre aceste lagare este cel din Polonia, cunoscut su denumirea de Auschwitz. Dupa estimarea lui Adolf Eichman, numarul total al victimelor, decedate, de etnie evreiasca este de 6 milioane. Pe langa acesti evrei se numarau si oameni de etnie roma.

Eichmann a fost condamnat, la pedepasa cu moartea, datorita implicarii sale in lanuirea logisticii de prindere, transporare si exterminare a peroanelor, care considerau nazistii ca trebuiau sa moara. Procesul lui Eichmann, se desfasoara la Iersualim, dupa ce acesta este prins de catre o echipa formata din 12 fosti cetateni de etnie evreiasca, trimisi de Guvernul Israelian in acest scop. El a fost capturat in Buenos Aires, iar la procesul sau, de la Ierusalim, sunt depuse 110 marturii impotriva lui.

In timpul procesului sau, Eichmann s-a aratat surprins de faptul ca era atat de urat de poporul evreu, afirmand ca “Nu am facut nimic rau, doar am uramt niste ordine, si desigur supunerea fata de ordine poate sa fie doar un lucru bun”.

Adolf Eichmann a fost declarant in deplinatatea facultatilor mentale, de catre 6 psihiatrii, acestia spunand ca el are o viata normal lipsita de lucruri iesite din comun. Astfel s-a crezut ca germanii suntmai predispusi spre obedienta, insa experimentele lui Milgram au arata ca diferitele situatii sociale, ne fac sa fim obedienti sau nu.

Studiu de caz

Scurt istoric al Penitenciarului Pitesti

Andrei Muraru, in cartea “ Dictionarul Penitenciarelor din Romania comunista”, al carei coordonator este, afirma faptul ca :

Penitenciarul Pitesti a fost unul dintre marile centre de exterminare ale regimului communist, fiind cunoscut in primul rand pentru fenomenul reeducarii prin tortura.. In acelasi timp, Pitestiul se inscribe in taxonomia categoriilor sociale, cu nuele mici exceptii, detinutii politici care prdominau aici in perioada 1949-1951 fiind student. In imaginarul colectiv, Pitestiul ramane si astazi paradigm dezumanizarii care a carcaterizat sistemul communist.

Penitenciarul era asezat la marginea localitatii cu acelasi nume, mai exact in Nordul Pitestiului, langa halta de tren care se afla la aproximativ 300 de metri, la aproape 150 de metri de strada Negru Voda, iar dupa preluarea totala a puterii, de catre Partidul Comunist, se va afla la aproape 500 de metri de “Regiune de Securitate MAI Pitesti”.