Legislatia Actuala a Familiei
=== Legislatia Actuala a Familiei ===
Introducere
Familia este un subiect de dezbatere foarte vast și a fost indelung abordat, existând o multitudine de direcții datorate diferențelor dintre sistemele legislative. Acestea au produs numeroase discuții si polemici si au generat intense tensiuni, tematica nefiind încă epuizată, iar discrepanțele dintre punctele de vedere nu s-au armonizat nici până astăzi.
Tema ridică numeroase întrebări deoarece diferitele maniere de abordare au făcut-o să fie într-o perfectă actualitate, iar schimbarea viziunilor și apariția unor noi raporturi interumane de la o epocă la alta motivează calitatea subiectului propus spre dezbatere.
Faptul că, de-a lungul timpului, familia a fost obiectul multor discuții în ceea ce privește încheierea ei, apoi îndeplinirea tuturor condițiilor, după care desființarea și încetarea, precum și relațiile de rudenie ce se stabilesc prin căsătorie, au determinat formularea unor norme și reglementări din partea statelor, cât și din partea Bisericii, ca apoi pe parcurs ele să fie îmbunătățite și concludente.
De aceea, am ales acest subiect ”Legislația actuală a familiei” încercând să prezint familia ca realitate socială, instituționalizată și normalizată de normele juridice incluse în “Dreptul familiei” dar și aspectele deosebite ce sunt impuse de “Dreptul canonic” și care reprezintă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe.
Explicarea intenției
Prin această lucrare urmăresc să arăt formele de manifestare ale acestui fenomen social cu efectele sale în plan juridic și religios, efecte rezultate prin încheierea , desființarea și urmările lui în ceea ce privește relațiile interumane.
Expunerea subiectului
Datorită vastității subiectului, am recurs la o sistematizare a materialului pentru a surprinde într-o măsură cât de mică toate aspectele referitoare la această instituție.
Lucrarea va fi structurată pe titluri, secțiuni și capitole.
Prima parte a lucrării se ocupă de tratarea subiectului din punct de vedere al legislației profane, făcându-se referire la principiile generale , caracterele căsătoriei , ca apoi să fie abordate în complexitatea conferită de normele juridice în vigoare.
Cea de a doua parte tratează căsătoria din punct de vedere religios, după cum este prevăzut în Dreptul Canonic bisericesc, abordându-se problema impedimentelor la căsătorie, cu predilecție rudenia și dispensele pentru impedimente.
Ultima parte a lucrării se referă la familia creștină ca realitate socială actuală, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos ca taină dumnezeiască.
TITLUL I
Noțiunea socio – juridică a familiei
Secțiunea A)
Noțiunea sociologică
Încă din veacurile primare,familia s-a cristalizat și s-a consacrat drept celula de bază a societății, din familie făcând parte soții, părinții și copiii, dar și alte persoane între care există relații de rudenie.
Ca realitate socială, această instituție, ca formă de comunitate umană, reprezintă grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie între ele existând relații de ordin moral, psihologic, spiritual, biologic, economic, și juridic, răspunzând unul pentru altul în fața societății.
Relațiile de familie au un caracter de complexitate neîntâlnit în alte relații sociale. Familia ia naștere prin căsătorie. Ea, familia, începe prin a fi formată din cei doi indivizi de sex opus, în cazul familiei heterogame, pe când familia homogamă este întemeiată de doi indivizi de același sex, această ultimă formă fiind una aberantă, dar nu și pentru unele state vestice care aduc ca argument libertatea democratică a omului.
Familia tipică este cea formată din părinți și copii, apărând următoarele raporturi:
de căsătorie, cele dintre soți:
de factură personală și patrimonială, cele dintre părinți și copii;
cele dintre alte persoane care fac parte din familie.
Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinți și copiii lor necăsătoriți, și familia extinsă sau largă, alcătuită din alte persoane decât în primul caz.
După părerea altor sociologi, familia poate fi clasificată astfel :
de orientare sau consanguină care este familia în care individul se naște și crește;
de procreere, adică cea stabilită prin propria căsătorie.
După criteriul locuinței se distinge :
familia de rezidență, compusă din indivizi care trăiesc în aceeași locuință, desfășurând și activități gospodărești;
familia de interacțiune, desemnează persoanele între care există relații de întrajutorare și rudenie, dar care au locuințe diferite.
Prin aceste clasificări se arată toate atribuțiile familiei, precum și relațiile sociale dintre membrii unei familii, acestea suprapunându-se, de regulă, cu relațiile juridice. Sunt situații în care această corespondență nu există. Dacă relațiile dintre soți, în sens sociologic dispar, cele juridice pot continua să existe, cum ar fi, de exemplu : întreținerea copiilor, moștenirea, drepturile și obligațiile postpatrimoniale etc.
Secțiunea B)
Noțiunea juridică
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.
Comform articolului 44 punctul 1 din Constituția României familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți si pe dreptul și îndatorirea părinților de-a asigura creșterea și instruirea copiilor. În acest înțeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
Din acest articol vedem că familia are numeroase funcții care-i confera valențe juridice dar și sociale:
funcția biologică, ce se referă la relațiile biologice între viitorii soți și care au o încărcătură socio-emoțională foarte puternică, asigurându-se astfel perpetuarea speciei și reproducerea de noi indivizi cu caracterele genetice combinate ale ambilor părinți. Această funcție poate constitui un factor de echilibru moral, juridic și de coeziune între soți;
funcția sanitară se referă la asigurarea prin efectul ambilor soți, a stării de sănătate adecvată a familiei în ansamblul ei;
funcția economică poate fi exprimată prin caracterul de producție în mediul rural, meșteșugăresc sau al altor întreprinzători în sens particular, iar în sens general această funcție este prestarea de activități administrative;
funcția de solidaritate familială se referă la ajutorul acordat membrilor aflați în nevoie din cauza incapacității de muncă sau din cauza vârstei și, de asemenea, la suportul moral și material pe care fiecare din membri îl găsește la ceilalți;
funcția educativă se referă la rolul familiei în formarea indivizilor, educația în familie având drept scop creșterea copiilor prin îngrijirea stării sănătății lor și de dezvoltare fizică armonioasă, dar și pregătirea lor pentru viață prin învățătură.
TITLUL II
Noțiunea și principiile generale ale Dreptului familiei
Secțiunea A)
Definiția dreptului familiei
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, înfiere și raporturile de familie, în scopul întăririi și ocrotirii familiei.
Toate aceste norme se găsesc în Codul Familiei, Legea nr.4 din 4 ianuarie, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954, aducându-se apoi modificări prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956, prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966, prin Legea nr. 3 din 25 iunie 1970, prin Decretul nr. 174 din 1 august 1974, Legea nr. 11 din 1 august 1990 și Legea nr. 48 din 16 iulie 1991.
Obiectul dreptului familiei
Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de familie. Acestea sunt :
a) raporturile de căsătorie. Normele dreptului familiei reglementează o serie de probleme referitoare la căsătorie : încheierea căsătoriei, desființarea și desfacerea căsătoriei, raporturile personale și patrimoniale dintre soți;
b) raporturile care rezultă din rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun. În primul caz rudenia este directă, iar în cel de-al doilea caz rudenia este în linie colaterală;
c) raporturile care rezultă din înfiere. Efectele înfierii diferă după cum este vorba de înfierea cu efecte restrânse sau de aceea cu efectele unei filiații firești;
d) unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. Aparțin dreptului familiei : unele relații rezultând din luarea spre creștere a unui copil, fără înlocuirea formelor cerute de lege pentru înfiere; unele raporturi dintre un soț și copiii celuilalt soț; unele raporturi dintre moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținerea fără a avea obligația legală și minorul îndreptățit la întreținere; unele relații între fostul înfietor și fostul înfiat; unele relații dintre foștii soți.
Raporturile care se stabilesc între membrii familiei nu aparțin în totalitate dreptului familiei, ci numai acelea care se nasc din căsătorie, rudenie, înfiere și cele asimilate de lege.
Secțiunea B)
Aceste principii ajută la darea soluției în acele materii în care legislația este insuficient de explicită sau nu conține nici o reglementare și la determinarea măsurii în care dreptul familiei se completează cu legislația civilă.
1. Principiul ocrotirii căsătoriei și a familiei
În art. 1 alin. 1, Codul familiei, se prevede ocrotirea familiei și căsătoriei de către stat prin măsuri sociale și economice. Același lucru e prevăzut și în Constituția României, în art. 23, alin. 2. Pentru a asigura stabilitatea familiei, Codul reglementează condiții de fond și de formă ale căsătoriei, drepturile și obligațiile personale și patrimoniale ale soților, precum și desfacerea căsătoriei prin divorț.
Ocrotirea familiei se realizează prin egalitatea dintre soți și raporturile lor cu copiii și prin obligația de întreținere pe care o au soții unul față de celălalt.
2. Principiul ocrotirii intereselor mamei și ale copilului
Acest principiu se găsește în art. 1, alin. 2, Codul familiei, și se regăsește și în Constituție în art. 23, alin. 2, pus în practică prin reglementări privind filiația, obligații de întreținere, înfiere, măsuri de ocrotire a copiilor minori etc.
Principiul căsătoriei liber consimțite între soți
Se găsește în art. 1, alin. 3 din Codul familiei, prin care căsătoria se încheie prin liberul consimțământ al viitorilor soți, fără influențarea deciziei printr-un factor exterior : presiunea părinților, interese materiale etc.
Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie
Codul familiei se referă expres la egalitatea femeii cu bărbătul în mai multe texte : art. 1, alin. 4; art. 97, alin. 1. Conform acestora, relațiile personale și patrimoniale dintre soți și cele dintre părinți și copii sunt reglementate în lumina egalității dintre bărbat și femeie.
Principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii îndatoririlor părintești în interesul copiilor
Acest lucru este reglementat în Codul familiei în art. 1, alin. 4 și în art. 97, alin. 1, prin care exercitarea drepturilor și a îndatoririlor părintești se realizează doar în interesul copiilor, indiferent de cazul în care copiii provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din înfiere.
Principiul ajutorării reciproce a soților
Este principiul potrivit căruia membrii familiei sunt obligați să-și acorde unul altuia sprijin moral și material, lucruri prevăzute de art. 2 din Codul familiei.
Principiul monogamiei
Codul familiei arată, prin art. 6, că este interzisă căsătoria cu mai mulți parteneri.
TITLUL III
Noțiunea și caracterele căsătoriei
Secțiunea A)
Noțiunea de căsătorie
Înțelesul termenului de căsătorie
Termenul de “căsătorie” are în dreptul nostru două înțelesuri. În primul rând, el desemnează actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească, viitorii soți consimțind astfel aplicarea regimului legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica. În al doilea rând, desemnează situația juridică a celor căsătoriți, adică efectul actului juridic încheiat.
Definiția căsătoriei
Căsătoria este “unirea de bunăvoie, liber consimțită, dintre doi subiecți de sexe diferite, încheiată conform dispozițiilor legale, cu scopul de a forma o familie și reglementată de normele imperative ale legii”.
Natura juridică a căsătoriei
Faptul că termenul de “căsătorie” este actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească, nu înseamnă că acest act juridic este un contract. Între acestea există mai multe deosebiri:
prin contract fiecare parte are un anumit scop, pe când prin căsătorie ambele părți urmăresc un singur scop : formarea unei familii;
efectele contractului sunt determinate de către părțile ce-l încheie, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege. Cei căsătoriți au posibilitatea de a accepta sau nu statutul legal al căsătoriei, cum e stabilit de lege;
contractul poate fi susceptibil de modalități (condiția și termenul), pe când în cadrul căsătoriei nu putem vorbi de termen sau condiție;
contractul poate fi reziliat, dacă una din părți nu-și îndeplinește obligațiile sau poate fi desfăcut sau modificat prin consimțământul mutual al contractanților. În cazul căsătoriei nu poate fi desfăcută prin consimțământul mutual, ci prin hotărâre judecătorească;
contractul poate fi încheiat fără participarea unui organ extern, pe când la încheierea căsătoriei participă în mod obligatoriu organele administrative de stat.
Secțiunea B)
Caracterele căsătoriei
Din definiția dată căsătoriei, rezultă următoarele caractere generale :
Căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie
Această uniune se întemeiază prin consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale devenite aplicabile prin consimțământul părților.
Căsătoria este liber consimțită
Exprimarea consimțământului liber este garantat de dispozițiile legale, lucru ce permite încheierea căsătoriei doar pe baza afecțiunii reciproce.
Căsătoria este monogamă
Acest caracter derivă din exclusivitatea dragostei și care este asigurat de dispozițiile legale.
Căsătoria se încheie în formele cerute de lege
Solemnitatea oferită de acest caracter este degajată de un anumit loc în fața unei autorități de stat, într-o zi fixată înainte și în prezența efectivă și concomitentă a părților.
Căsătoria are caracter civil
Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența autorității de stat. Soții au posibilitatea să procedeze și la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar numai după încheierea căsătoriei în fața autorității de stat. Căsătoria încheiată numai religios nu are valoare juridică.
Căsătoria se încheie pe viață
Ea nu poate fi desfăcută prin consimțământul mutual al soților și, cu atât mai puțin, prin consimțământul unuia dintre ei. Ea se poate desface prin hotărâre judecătorească.
Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie
Aceasta se vede atât în condițiile care se referă la încheierea căsătoriei, cât și în cele referitore la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor.
TITLUL IV
Condițiile încheierii căsătoriei
Secțiunea A)
Condițiile de fond
Condițiile de fond ale căsătoriei, pe lângă scopul lor principal de a asigura încheierea unei căsătorii numai de către persoane care sunt apte, sub aspect fizic și moral să întemeieze o familie, vizează și anumite aspecte de ordin social și moral, corespunzătoare cu concepția pe care legiuitorul și-o face despre această instituție.
Condițiile de fond au la baza clasificării lor următoarele trei criterii:
1. condiții care privesc aptitudinea fizică de a întemeia o familie: diferența de sex, vârsta matrimonială, condiții privind starea sănătății viitorilor soți.
2. condiții menite să asigure liberul consimțământ la căsătorie ca : existența consimțământului, lipsa viciilor de consimțământ, actualitatea consimțământului.
3. condiții în care prevalează considerentele de ordin moral și care sunt menite să împiedice bigamia, incestul, precum și căsătoria între persoanele între care există relații rezultând din înfiere sau din tutelă.
Condițiile de fond prevăzute expres de lege și care trebuie îndeplinite pentru încheierea unei căsătorii sunt următoarele :
a) Diferența de sex
Codul familiei nu prevede expres această condiție, ea fiind evidentă din art. 1, 4, 5, 25, 45-52, 53-60 și din aceasta rezultă clar că o căsătorie nu poate fi încheiată decât de persoane de sex opus.
b) Vârsta legală pentru căsătorie
Vârsta minimă: normele juridice consacră o vârstă minimă, motivată de considerații de ordin biologic, psihic și moral, precum și de preocuparea pentru ca soții să aibă o vârstă care să asigure viitorilor soți responsabilitatea juridică și un consimțământ conștient. Vârsta minimă pentru bărbat este de 18 ani și 16 ani pentru femeie, această vârstă fiind obligatorie și reglementată de art. 4 din Codul familiei. Există derogări în împrejurări, ca de exemplu: acordarea dispensei de vârstă pentru persoana de sex feminin care a împlinit vârsta de 15 ani și care este gravidă, existând aviz medical favorabil, această dispensă eliberată fiind de Prefectura județului;
Vârsta maximă: legea nu stabilește o vârstă până la care să se poată încheia căsătoria. De aceea, căsătoria se poate încheia chiar la extremă bătrânețe. Legea nu exclude nici căsătoria in extremis vitae (în pragul morții). În general, asemenea căsătorii se încheie pentru a legaliza situații de fapt preexistente;
Diferența de vârstă: legea nu stabilește o asemenea diferență între viitorii soți, iar dacă se încheie poate fi un indiciu că se voiește o căsătorie fictivă.
c) Consimțământul liber la căsătorie, este consfințit în art. 1 alin. 3, art. 16 și 17 Codul familiei, el fiind stabilit și în Constituția României, art. 44, pct. 1. În sens juridic, consimțământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de consimțământ, și anume a erorii, a dolului și a violenței.
– consimțământul liber la căsătorie se materializează prin răspunsurile afirmative la întrebările adresate fiecăruia dintre soți, având scopul de a asigura delegatul de starea civilă de lipsa viciilor. Consimțământul nu este valabil atunci când unul din soți este alienat mintal sau când dintr-un motiv specific nu se află în deplinătatea facultăților mintale (art. 9 Codul familiei).
– de asemenea, se consideră drept lipsă a consimțământului atunci când una din părți răspunde negativ sau deloc la întrebări, iar delegatul declară totuși căsătoria încheiată.
– pot exista vicii de consimțământ, acestea având unele particularități față de dreptul civil.
Astfel, eroarea poate fi invocată doar dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt (art. 21 Codul familiei). Dată fiind maniera în care se încheie căsătoria, prezența fizică a celor doi viitori soți fiind obligatorie , acest viciu nu poate fi invocat pentru anularea căsătoriei.
Dolul este eroarea provocată prin mijloace și maniere viclene în scopul asigurării consimțământului.
Violența, ca viciu de consimțământ, nu se poate manifesta în forma fizică, dar poate exista sub forma constrângerii morale, care anulează căsătoria, dacă acțiunea va fi introdusă în termen legal.
– consimțământul trebuie să fie actual, adică trebuie să existe chiar în momentul încheierii căsătoriei. Din caracterul actual rezultă că acesta se exprimă personal de către fiecare soț și în mod simultan, adică viitorii soți trebuie să fie prezenți împreună în fața delegatului de stare civilă pentru a-și da consimțământul la căsătorie.
Secțiunea B)
Condițiile de formă
Scopul și enumerarea condițiilor de formă
Căsătoria este legală dacă îndeplinește, pe lângă condițiile de fond și lipsa impedimentelor, condiții de formă care se împart în:
formalități premergătoare (anterioare) căsătoriei;
formalități privind însăși încheierea căsătoriei.
Condițiile de formă au drept finalitate încheierea căsătoriei în condiții legale care să asigure, în primul rând, respectarea condițiilor de fond referitoare la: rudenie, starea sănătății, consimțământul liber, dar și la realizarea încheierii căsătoriei, într-un cadru solemn, într-un anumit loc, de obicei Biroul de Stare Civilă, în fața unei autorități de stat, care trebuie să încheie formalitățile începând cu primirea declarației în scris pe care cele două părți trebuie să o facă la oficiul de stare civilă, terminând cu semnarea în registrul de stare civilă după ce a completat actul de căsătorie.
Aceste condiții sunt : declarația în scris care trebuie să cuprindă consimțământul; declarația cu privire la nume; lipsa opoziției; respectarea celor trei cerințe care se referă la loc, localitate, competența delegatului; de asemenea, aspectele procedurale, cum ar fi: citirea art. 1 și 2 Codul familiei, luarea consimțământului, identificarea soților și verificarea condițiilor de fond și inexistența impedimentelor.
Formalități premergătoare căsătoriei și scopul lor
Prima formalitate premergătoare căsătoriei este declarația de căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei. Ea este reglementată în art. 12 și 16 din Codul familiei și se face personal de către viitorii soți în scris, la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Declarația trebuie să cuprindă:
– voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători;
– declarația acestora că au luat cunoștință reciproc de starea sănătății lor;
– declarația viitorilor soți că îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4 – 10 Codul familiei (condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie);
– declarația cu privire la numele pe care s-au înțeles a-l purta în timpul căsătoriei (art. 27);
Această declarație trebuie semnată de solicitant și de către delegatul de stare civilă.
Odată cu declarațiă de căsătorie, viitorii soți trebuie să mai prezinte, conform art. 13 Codul familiei, următoarele:
– actele de identitate;
– certificatele de naștere;
– dovezile referitoare la satisfacerea condițiilor de fond și la lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 4 – 10 Codul familiei).
Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința delegatului de starea civilă, existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei. Conform art. 14 C. Familiei, opoziția la căsătorie trebuie făcută cu respectarea următoarelor cerințe :
– să fie în scris;
– să arate împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria;
– să arate dovezile pe care se întemeiază.
În temeiul art. 15 Cod. Familiei, delegatul de stare civilă trebuie să verifice aceste informații despre viitorii soți și trebuie menționat că opoziția poate fi făcută de orice persoană în termen de opt zile.
Procedura de încheiere a căsătoriei
Încheierea căsătoriei necesită respecterea a trei cerințe de bază referitoare la :
localitatea unde se încheie căsătoria;
locul unde se încheie căsătoria;
competența delegatului de stare civilă.
a) Potrivit art.11 Codul familiei, căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soți își are domiciliul sau reședința. În cazul în care viitorii soți se află pe o navă sub pavilion românesc aflată la distanță de granițele României, delegatul navei este ofițerul.
b) Potrivit art.16 Codul familiei, căsătoria se încheie la sediul serviciului de stare civilă. Această dispoziție are drept scop asigurarea publicității căsătoriei. Există și situații speciale când se poate încheia și în altă parte, dar cu respectarea celorlalte dispoziții.
c) Conform art.11 Codul familiei, căaătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă. Competența delegatului de stare civilă prezintă mai multe aspecte. Ea poate fi materială, determinată de calitatea celui ce are aceste atribuții, el fiind cel ce instrumentează căsătoria. Apoi, competența delegatului poate fi teritorială și personală, atunci când cel puțin unul din soți își are domiciliul sau reședința în raza de acțiune a serviciului de stare civilă unde se încheie căsătoria.
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, delegatul de stare civilă procedează în felul următor :
identifică viitorii soți;
constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și nu există impedimente;
constată că nu există opoziții întemeiate la căsătorie;
citește viitorilor soți art. 1 și 2 din Codul familiei;
ia consimțământul viitorilor soți în vederea încheierii căsătoriei;
declară căsătoria încheiată pe baza consimțământului viitorilor soți;
întocmește actul de căsătorie în registrul respectiv, care se semnează de delegatul de stare civilă și de soți;
face mențiune pe buletinul de identitate al soțului de schimbarea numelui intervenită prin căsătorie;
eliberează soților certificatul de căsătorie.
În momentul când delegatul de stare civilă verifică și își îndeplinește obligațiile ce-i revin prin lege, el îi declară căsătoriți.
În concluzie, caracterul solemn al căsătoriei este dat de condițiile de formă; fiind o ceremonie solemnă, se încheie în următoarele circumstanțe : se face în fața unei autorități, într-un loc anume; se încheie în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți și este publică. Proba căsătoriei se face prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul stării civile.
Impedimente la căsătorie
Așa cum am menționat, există și impedimente la căsătorie.
Impedimentele pot fi dirimante și prohibitive, din punct de vedere al sancțiunii, dar pot fi și absolute și relative, datorită persoanelor care creează impedimentul.
a) Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Sunt impedimente dirimante :
– existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți;
– rudenia în gradul prevăzut de lege (gradul IV inclusiv);
– adopția;
– alienația și debilitatea mintală;
– lipsa autorizației legale pentru încheierea căsătoriei unui cetățean român cu un străin.
b) Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage nulitatea căsătoriei încheiate. Ele pot atrage unele sancțiuni pentru delegatul de stare civilă care a instrumentat încheierea căsătoriei. Acestea sunt :
– adopția, în celelalte cazuri decât când este impediment dirimant (art. 7 lit. b și c);
– tutela;
c) Impedimente absolute sunt acelea care creează interdicție unei persoane care vrea să se căsătorească cu oricare altă persoană. De exemplu : existența unei căsătorii nedesfăcute; alienația și debilitatea mintală.
d) Impedimentele relative opresc căsătoria între o anumită persoană cu o altă persoană specificată legal. Se întâlnesc în cazurile de tutelă, adopție și rudenie.
Codul familiei actualizat cunoaște următoarele impedimente :
a) art. 4 arată că nu se poate căsători o persoană care este deja căsătorită deoarece se încalcă principiul monogamiei, iar încălcarea lui se numește bigamie care este sancționată atât civil, cât și penal;
b) rudenia constituie impediment la căsătorie dacă viitorii soți sunt înrudiți până la gradul IV, inclusiv, atât pe linie directă, cât și colaterală. Acest impediment are la bază considerații de ordin moral, deoarece unirea prin căsătorie a rudelor apropiate ar avea o influență nefavorabilă în familie. Încălcarea impedimentului se numește incest; astfel, nu se pot căsători mama cu fiul, vărul cu vara. Aceste situații constituie impediment indiferent dacă ruda este din căsătorie sau din afara ei. Există, însă, motive temeinice care pot încuviința căsătoria între rude, în linie colaterală de gradul IV, această dispensă fiind dată de prefectul județului;
c) relațiile rezultate din adopție pot constitui impediment la căsătorie, potrivir art. 7, Codul familiei. Este oprită căsătoria între adoptator și adoptat, între copiii adoptatorului și copiii celui adoptat, precum și între cei adoptați de aceeași persoană. Situațiile în care căsătoria este permisă între copiii adoptatului și copiii adoptatorului, precum și între adoptații de aceeași persoană sunt : graviditatea sau nașterea unui copil.
d) în timpul tutelei, conform art. 8, Codul familiei, este oprită căsătoria între tutore și persoana minoră aflată sub tutelă;
e) alienatul mintal, debilul sau cel lipsit temporar de facultățile mintale nu poate încheia o căsătorie, deoarece starea sa psihică constituie un impediment (art. 9 Codul familiei).
TITLUL V
Efectele căsătoriei
Secțiunea A)
Relațiile personale dintre soți
Obligații juridice și morale dintre soți
Prin încheierea căsătoriei se creează obligații din punct de vedere juridic, dar și numeroase relații personale din punct de vedere social. Relațiile personale dintre soți cuprind un domeniu foarte vast, iar normele dreptului familiei reglementează numai o parte din aceste relații, celelalte relații personale, ca, de exemplu, acelea referitore la prietenia și afecțiunea reciprocă, au un caracter moral.
Toate relațiile dintre soți sunt bazate pe principiul deplinei egalități în drepturi și obligații, acest lucru fiind reglementat atât în privința relațiilor personale, cât și patrimoniale, stare de fapt consfințită atât de Constituția României în art. 44 pct. 1, cât și în art. 1 alin. 4, Codul familiei.
Există mai multe obligații cu privire la relațiile personale dintre soți :
obligația de sprijin moral reciproc (art. 2 Codul familiei);
obligația de fidelitate;
obligația de a locui împreună;
îndatoriri conjugale;
obligația de a stabili numele de comun acord pe care-l vor purta viitorii soți (art. 28 Codul familiei).
Enumerarea și întinderea obligațiilor dintre soți
Conform art. 2 Codul familiei, căsătoria este consecința prieteniei și respectului pe care fiecare din cei doi parteneri îl au pentru celălalt. Aceasta are ca efect sprijinul moral pe care fiecare din soți trebuie să și-l acorde într-o situație dificilă, ca de exemplu : îngrijiri atente și devotate, încurajări și ajutor pentru a spori nivelul intelectual.
Obligația de fidelitate derivă din art. 2, ea nefiind specificată expres, dar se subînțelege, iar încălcarea sa constituie infracțiunea de adulter și este sancționată de Codul Penal, art. 304.
Obligația de a locui împreună este exprimată prin decizia celor doi asupra domiciliului unde vor locui cei doi soți, iar dipozițiile legale din art. 26, Codul familiei, facilitează viața în comun. În cazul în care nu există motive temeinice pentru domicilii separate, refuzul nejustificat de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorț. Abandonul domiciliului sau evacuarea forțată a soțului este pasibilă de pedeapsă penală, conform art. 305, litera a.
Îndatoririle conjugale se referă în mod distinct la relațiile conjugale, fie că locuiesc în comun sau seperat.
Există și obligația stabilirii numelui la încheierea căsătoriei, legislația în vigoare oferind următoarele alternative : să-și păstreze fiecare numele propriu, să poarte numele soțului sau să aibă un nume comun format prin contopirea celor două nume avute anterior.
Unele raporturi personale sunt distincte, ca profesia soților sau cetățenia, reglementate de Legea nr. 21 (martie 1991).
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu
În anumite condiții, femeia se poate căsători și la vârsta de 15 ani. Minorul care se căsătorește, respectiv femeia, în condițiile arătate, dobândește capacitatea deplină de exercițiu.
Secțiunea B)
Relații patrimoniale dinte soți
Pentru că dreptul comun era insuficient, legislația referitoare la regimul matrimonial este completată de reglementările Codului familiei. Regimurile matrimoniale pot fi clasificate după mai milte criterii, dintre care amintim :
– criteriul schimbabilității, conform căruia regimurile pot fi mutabile, adică modificate în timpul căsătoriei sau imutabile, ce nu pot fi modificate;
– după izvorul lor, regimurile pot fi legale, stabilite prin lege, sau convenționale, reglementate prin convenție.
Raporturile legate de regimul matrimonial se referă la două categorii distincte de bunuri :
– bunuri comune ambilor soți;
– bunuri personale proprii fiecărui soț.
Regula care consfințește aceste categorii este aceea că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, cu excepția
bunurilor prevăzute în art. 30 și 31. Aceste relații patrimoniale sunt structurate pe următorele principii :
a) egalitatea între soți, fapt care face ca soții să poată administra și dispune de bunurile comune în egalitate, deoarece regimul matrimonial dorește desăvârșirea uniunii de persoane consfințită de căsătorie;
b) munca femeii depusă în căsătorie este o componentă a contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor, creșterea și educarea copiilor este un aspect al muncii depuse în gospodărie;
c) principiul bunurilor comune, conform căruia tot ce este dobândit în timpul căsătoriei este comun și conform art. 30, alin. 1, orice convenție contrară este nulă;
d) soții pot încheia între ei acte juridice, ca de exemplu donații, un soț putând dona celuilalt bunuri proprii, ele devenind bun comun;
e) soții trebuie să decidă de comun acord în toate problemele, dar în cazul în care există puncte de vedere divergente cu privire la relațiile matrimoniale ei pot apela la instanța judecătorească;
f) fiecare soț este dator să acorde sprijin material celuilalt: suportarea cheltuielilor de căsătorie, cheltuieli pentru gospodărie și creșterea copiilor.
Aceste obligații ale soților reglementează regimurile matrimoniale și conform acestora soții au două categorii de bunuri, dobândite în timpul căsătoriei sau prin donația unuia către celălalt, ele fiind bunuri comune și bunuri proprii dobândite după căsătorie, dar există datorii patrimoniale comune și proprii bazate pe același criteriu.
TITLUL VI
Desființarea căsătoriei
Secțiunea A)
Cauze de nulitate
Nulitatea în dreptul civil este sancțiunea care lovește efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale.
În dreptul familiei, nulitatea intervine ca o sancțiune a nerespectării condițiilor de fond și de formă în ceea ce privește încheierea căsătoriei. Dar legea conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, dat fiind importanța căsătoriei și gravitatea deosebită a consecințelor pe care le implică desființarea ei. Aceste dispoziții derogatorii se referă la cauzele de nulitate și efectele acesteia, iar uneori, la distincția între nulitățile absolute și cele relative.
1) Nulități absolute
În anumite cazuri, nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută și aici avem următoarele cazuri:
căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la vârsta matrimonială (art. 19 și 4 Codul familiei). Această nulitate poate fi acoperită de următoarele situații:
– dacă s-a împlinit vârsta legală la introducerea acțiunii;
– dacă soția a dat naștere la un copil;
– dacă soția a rămas însărcinată în această perioadă de timp.
căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19 și 5 Codul familiei);
căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude de gradul prohibit de lege (art. 19 și 6 Codul familiei);
căsătoria este încheiată între cel care adoptă sau ascendenții lui, pe de o parte, și cel adoptat ori descendenții acestuia, pe de altă parte (art. 19 și art.7 lit.a C. Fam.);
căsătoria este încheiată de alienatul sau debilul mintal (art.19 și 9 C.fam.), deoarece nu pot manifesta consimțământul liber dar și din considerent biologic;
căsătoria este încheiată fără consimțământul viitorilor soți sau acesta a fost exprimat nerespectându-se condițiile de formă (art. 19 C.fam.);
atunci când căsătoria a fost încheiată de un delegat de stare civilă incompetent;
căsătoria între persoane de același sex (art. 1, 4, 25, 47-52, 53-60 C.fam.).
2) Nulități relative
Această nulitate intervine în cazul viciilor de consimțământ, și anume :
eroarea este viciu numai atunci când se referă la identitatea fizică a celuilalt soț;
dolul se manifestă atunci când unul din soți a ascuns cu bună știință starea sănătății, așa cum este prevăzut de lege;
violența poate fi exercitată de tatăl unuia dintre viitorii soți, iar căsătoria poate fi declarată nulă dacă acțiunea a fost introdusă la termen.
Acțiunea de nulitate absolută, ca și cea de nulitate relativă, este de competența instanțelor judecătorești, ele putând fi declarate nule numai prin instanță, iar în acest caz căsătoria se consideră că nu a fost încheiată, iar obligațiile ce decurg în mod normal dintr-o căsătorie sunt stinse, dacă nu există motive întemeiate.
Secțiunea B)
Încetarea și desfacerea căsătoriei
1) Prin articolele 22 și 37 C. Fam., se face distincție între încetarea și desfacerea căsătoriei.
2) Căsătoria încetează prin :
moartea unuia dintre soți (art.37 C. fam.);
b) declararea judecătorească a morții unuia dintre soți (art.37 C. fam.);
c) recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat mort;
3) Căsătoria se poate desface prin divorț, dar cu respectarea condițiilor strabilite de lege, conform cărora datorită unor motive întemeiate raporturile dintre soți sunt iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei este imposibilă. Divorțul poate fi pronunțat numai de o instanță judecătorească în cazul introducerii acțiunii de divorț sau pe baza acordului soților în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții legale.
În cazul încetării sau desfacerii căsătoriei, relațiile personale încetează, iar în cadrul relațiilor patrimoniale comunitatea de bunuri încetează, nu mai există obligația de întreținere între soți, iar dreptul de moștenire a soțului supravețuitor se naște la moartea celuilalt.
TITLUL VII
Rudenia și afinitatea
Secțiunea A)
Definiția și felurile rudeniei
1) Rudenia firească : este legătura de sânge și, prin reglementare legală, legătura juridică dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele, cum ar fi tatăl, fiul, nepotul de fiu, sau care, fără a descinde unele din altele, au un autor comun (de exemplu, frații între ei, verii primari între ei).
2) Linia de rudenie : este șirul de persoane între care există rudenia. Ea se poate prezenta sub două forme :
dreaptă
colaterală
3) Rudenia în linie dreaptă : leagă persoane ce se nasc unele din altele, iar indirect, persoanele ce nu sunt născute unele din altele, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri, precum tată-fiu-nepot de fiu.
4) Rudenia în linie colaterală : reprezintă legătura dintre două persoane care, fără a descinde una din alta, au un autor comun. De exemplu, frații între ei, verii primari între ei sunt rude în linie colaterală.
5) Rudenia ascendentă și cea descendentă : rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă (suitoare) sau descendentă (coborâtoare). Prima este cea care leagă o persoană cu cei din care coboară (de la copil, la părinți, bunici), iar cea de-a doua leagă pe o persoană cu acei care coboară din aceasta (plecând de la părinți, copil, nepot de fiu).
6) Rudenia din căsătorie și cea din afara căsătoriei : în cazul în care nașterea unei persoane, se situează în cadrul căsătoriei părinților săi, filiația este din căsătorie, iar rudenia bazată pe această filiație se numește din căsătorie. În cazul în care nașterea persoanei intervine fără ca părinții acesteia să fie căsătoriți, filiația este din afara căsătoriei, iar rudenia bazată pe această filiație este din afara căsătoriei.
7) Gradul de rudenie : distanța între rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Aces grad se stabilește după numărul nașterilor intervenite, adică al generațiilor. Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie. Astfel, la rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socotește după numărul nașterilor dintre cele două persoane, de exemplu fiul și tatăl sunt rude de gradul întâi, nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al doilea. Rudenia în linie colaterală se socotește după numărul nașterilor intervenite între ascendentul comun și cei doi subiecți de studiu, care se adună, de exemplu, frații între ei sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul de frate sunt rude de gradul al treilea. După cum de vede, în linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
8) Întinderea rudeniei : rudenia produce efecte juridice numai până la un anumit grad de rudenie, ca de exemplu, în privința opririi căsătoriei între rude în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art. 6 Codul familiei).
De asemenea art. 6 , C. fam., reglementează raporturile juridice referitoare la acordarea întreținerii ce trebuie să existe între rude. Deci nu se pot căsători rude pe linie directă, cum ar fi tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata sau strănepoata; pe linie colaterală conform art. 6, alin 1, C. fam., nu se pot căsători fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătușa cu nepotul, vărul cu vara.
Încălcarea acestor prevederi se numește incest și este pedepsit de lege.
9) Dovada rudeniei : rudenia, indiferent dacă este civilă sau firească va produce efecte în măsura în care aceasta poate fi dovedită conform legii. Mijloacele de probă ale rudeniei firești diferă în raport cu interesul urmărit prin dovedirea rudeniei.
În cazul în care prin dovedirea rudeniei se urmăresc efecte de stare civilă, dovada se va face de regulă prin actele de stare civilă. Astfel, art. 22 din Decretul nr.31/1954 prevede că “starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă”. Certificatele care se eliberează în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele de stare civilă întocmite sau înscrise în registre.
Există cazuri când rudenia poate fi dovedită prin orice mijloace de probă. Aceste cazuri excepționale se referă la reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă ori când filiația față de mamă nu poate fi dovedită prin certificatul constatator al nașterii sau se contestă certificatul de naștere în privința filiației față de mamă.
Când se urmăresc, prin dovedirea rudeniei, interesele patrimoniale, aceasta se poate dovedi prin acte de stare civilă, precum și prin alte mijloace de probă admise de lege.
În ce privește înfierea, dovada rudeniei se face prin proba înfierii însăși. Între celelalte rude, în cazul înfierii, dovada se face ca la rudenia firească.
Proba afinității se face prin dovada rudeniei și a căsătoriei din care rezultă.
10) Afinitatea : nu este specificată în mod expres de lege. Se admite că afinitatea sau alianța este legătura dintre soț și rudele celuilalt soț. De exemplu: între ginere și socri, între cumnați. Rudele unuia dintre soți sunt afini cu celălalt soț, fără a se ține cont dacă rudenia este din căsătorie sau din afara căsătoriei. Există afinitate și în cazul în care rudenia rezultă din înfiere. Proba afinității se face prin dovada rudeniei și a căsătoriei din care rezultă.
TITLUL VIII
Căsătoria religioasă
Căsătoria (gr. sinapheia, gamas; lat. matrimonium) : unirea fizică dintre un bărbat și o femeie, una din legile esențiale ale naturii umane, stabilite de Dumnezeu de la începutul existenței omului: ”Și a zis Domnul Dumnezeu: << Nu este bine să fie omul singur : să-i facem ajutor potrivit pentru el >> …” Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam …”De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup”. (Facere 2,18-24, cf. Matei 19, 5-6).
Această unire se bazează pe afinitatea naturală a persoanelor, pe instinctul sexual, pe vocația bărbatului și a femeii de a fi roditori, de a se înmulți și de a umple pământul (Facere 1,28).
Pentru a dezvolta și a concretiza ce înseamnă consacrarea reciprocă pentru o viață de comuniune, iubire și curăție, vom parcurge momentele transformării căsătoriei de la forma originară, spre dimensiunea nouă, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, trecând, în final, spre mărturiile Sfinților Părinți.
Secțiunea A)
Căsătoria în Vechiul Testament
Unitatea căsătoriei rezultă din originea comună a celor doi soți la creație, precum ne spune Sfânta Scriptură : “Iată, acesta-i os din oasele mele și trup din trupul meu” (Facere 2, 23).
Dacă cea dintâi binecuvântare asupra familiei a dat-o Dumnezeu în rai : “creșteți și vă înmulțiți” (Facere 1,28), tot aici s-a făurit și motivația puternicii structuri care leagă pe cei doi soți : “De aceea va lăsă omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2,24). “Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Iată ce puternică este relația dintre cei doi soți, încât nimeni nu are voie să se așeze între două inimi legate printr-o asemenea unire.
Dumnezeu a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din stăpânirea egoismului și să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său. A rânduit și a binecuvântat Dumnezeu familia ca să dea o împlinire statornică sentimentelor puternice ale procreației, să nu-l lase pe acesta pradă manifestărilor lipsite de sens.
Cu timpul, forma originară a acestei uniri a fost deformată fie prin poligamie, fie prin reducerea căsătoriei la un simplu contract provizoriu, fie prin considerarea trupului ca obiect de prostituție. Vechiul Testament dă mărturie despre această degradare a instituției căsătoriei.
Trăind într-o societate eminamente patriarhală, rolul femeii era limitat la sfera casei și a familiei, excepție făcând doar câteva femei care s-au impus în viața publică: Debora, Hulda, Iudith, Esther etc.
Cartea Facerii vorbește despre femeie ca despre un partener pe măsura bărbatului, față de care acesta este atras și pentru care-și părăsește și propria familie. Cu toate acestea , bărbatul o va stăpâni: “…atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facere 3,16), iar ea va apărea adesea ca numărându-se printre bunurile lui “…să nu dorești femeia aproapelui tău…” (Ieșire 20,17; Deuteronom 5,21) alături de casă, ogar, slujnică etc.
Voia lui Dumnezeu a fost ca unirea dintre bărbat și femeie, în vederea procreației, să nu fie exclusivă în cadrul căsătoriei monogame.
După relatarea creării primului cuplu care a fost monogam, iată că descendenții patriarhului Seth sunt prezentați ca întemeietori de familii monogame : “…și împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui și femeile fiilor lui …” (Facere 7,7).
Poligamia apare printre descendenții lui Cain: Lamech avea două femei: “Lameh și-a luat două femei: numele uneia era Ada și numele celeilalte era Sela” (Facere 4,19).
În epoca patriarhală găsim același lucru menționat. Avraam nu avea la început decât o singură femeie, pe Sarra, dar pentru că aceasta era sterilă, Avraam a luat-o pe sluga ei Agar, însă cu consimțământul Sarrei: “intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea … (Facere 16,1-2). Apoi la Facere 25,1 găsim menționat: “Avraam însă și-a mai luat o femeie cu numele Chetura”, dar aceasta după moartea Sarrei.
Alte exemple avem la Nahor care a avut copii de la Milka și concubina sa Reuma (Facere 22,20-24); la fel Elifaz, fiul lui Isav, mai avea o concubină (Facere 36,11-12).
Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că rolul femeii creștea în cadrul familiei când devenea mamă, mai ales mama unui fiu: “a zămislit deci Lia și a născut lui Iacov un fiu, căruia i-a pus numele Ruben, zicând: << A căutat Domnul la smerenia mea și mi-a dat un fiu; de acum mă va iubi bărbatul meu >> (Facere 29,32-33), pentru că fiul era continuatorul familiei.
Momentul juridic al încheierii căsătoriei îl constituia achitarea prețului de răscumpărare – numit “mohar”- către tatăl fetei sau tutorelui acesteia.
Viața religioasă a femeii era net inferioară bărbatului, pentru că nu putea fi slujitoare la templu și nici depune votul de nazireat decât cu consimțământul tatălui, în cazul în care era necăsătorită, sau al soțului, după încheierea căsătoriei.
Divorțul, ca și căsătoria, era un domeniu în care drepturile femeii erau cu totul subordonate drepturilor bărbatului. Era suficientă o declarație din partea bărbatului: “ea nu mai este femeia mea, eu nu mai sunt bărbatul ei” (Osea 2,4), și-i intocmea o carte de despărțire.
Familia, la evrei, era prin excelență patriarhală, bărbatului revenindu-i datoria de a purta grijă de femeia și de copiii săi, numai el având puterea de a iniția divorțul.
Căsătoria pentru societatea israelită era de o deosebită importanță, dar apare ca orice problemă civilă, întrucât nu era însoțită de nici un act religios. La baza căsătoriei se află un contract, un legământ, << berit >>, iar profetul Maleahi o numește chiar pe logodnică “femeia legământului tău” (2,14) și în Pilde 2,7 căsătoria este numită “legământul lui Dumnezeu”.
Acestea toate nu aveau o conotație religioasă, ci una civilă, căci în cadrul acestui contract se făcea o declarație în felul următor: “De acum tu ești fratele său, iar ea este sora ta” (Tobit 7,14).
Ruperea acestui legământ prin divorț nu mai putea fi refăcut, deoarece, dacă o femeie repudiată se căsătorea, iar bărbatul său murea și devenea iarăși liberă, printr-un nou legământ se putea recăsători, însă cu primul soț nu mai avea dreptul legal de a se uni prin căsătorie: “bărbatul ei cel dintâi care a lăsat-o, nu o poate lua iar de soție…” (Deut. 24,3-4).
În cazul profetului Osea nu este vorba de încălcare a Legii, deoarece femeia sa nu se recăsătorise, ci se prostituase.
În cazul de deces al soțului, femeia nu devenea imediat văduvă, întrucât dispozițiile Legii leviratului îi mai ofereau o șansă de refacere a familiei.
În perioada vechi-testamentară, familia își împlinea rostul crescând copii cât mai numeroși. Copiii erau o dovadă evidentă a iubirii lui Dumnezeu: “femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale, fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale. Iată așa se va binecuvânta omul cel ce se teme de Domnul” (Psalmul 127,3-4).
Din primii ani ai copilăriei, mamele aveau o mare răspundere în educația copiilor, tatăl intervenind mult mai târziu, dar atât unul, cât și celălalt, căutau să dea o educație religios-morală.
Deși Sfânta Scriptură nu ne dă nici o informație cu privire la vârsta la care erau contractate căsătoriile, se pare că se proceda la căsătoria fiilor și a fiicelor de la o vârstă foarte fragedă.
Astfel, fiicele puteau fi date în căsătorie chiar cu mult înainte de a se maturiza din punct de vedere fizic. Așa s-ar explica incapacitatea unor femei israelite de a naște până la un moment dat: “văzând Domnul Dumnezeu că Lia era disprețuită, a deschis pântecele ei …” (Facere 29,31).
Se pare că fetele erau date în căsătorie de la vârsta de 12 ani, iar băieții de la 18 ani. Vârsta de 20 de ani era considerată ca limită extremă.
Intervenția părinților era hotărâtoare și probabil că de cele mai multe ori tinerii nu mai erau consultați. Căsătoria din tinerețe a copiilor evita nu numai neajunsurile de ordin moral, dar și social. Unirea prin logodnă a tinerilor nu presupunea de îndată și traiul în comun, deoarece exista perioadă de timp în care logodnica rămânea la casa părintească. Cu toate acestea, tânăra era, din punct de vedere legal, soția celui cu care s-a logodit prin încheierea actului matrimonial.
Fidelitatea conjugală era în mare cinste la evrei, mai ales din partea femeii. Adulterul era numărat printre păcatele foarte grave care atrăgea pedeapsa cu moartea.
Orice păcat, care era o deviere de la un comportament moral în cadrul legăturii matrimoniale, era condamnat cu multă asprime de cărțile Sfintei Scripturi vechi-testamentare: Ieșire 22,19; Levitic 18,6-18; Deuteronom 22,23-25; Pilde 7,1-17; 29,3.
Familia originară, având binecuvântarea lui Dumnezeu, precum și familia israelită, s-a identificat cu numirea care o avea încă de la început, aceea de a răspunde celor două scopuri: perpetuarea neamului creștinesc și ajutorul reciproc al soților.
De aici izvorăște și valoarea vieții, dar și înțelepciunea așezată la temelia familiei, căci “nu este bine să fie omul singur” (Facere 2,18) pentru că “singurătatea învăluie în norii ei întunecați strălucirea ființei umane și încremenește toate darurile cu care a fost ea înzestrată dintru început”.
După cum crearea femeii nu s-a făcut după o materie oarecare, ci chiar din trupul bărbatului, tot astfel scopul pentru care Dumnezeu i-a unit pe ei este plin de semnificația darului dumnezeiesc al creației: răspuns la starea inițiatică prin perpetuarea speciei în binecuvântarea lui Dumnezeu.
Secțiunea B)
Căsătoria în Noul Testament
În Noul Testament, unirea dintre bărbat și femeie în actul căsătoriei are o altă dimensiune. Pentru Apostolul Pavel, “taina aceasta mare este” (Efeseni 5,32), deoarece are ca principii și model comuniunea de iubire dintre Hristos și Biserică: “bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25).
Instituirea familiei prin căsătorie constituie un eveniment care afectează nu numai destinul a două persoane pentru totdeauna, ci și instituția Bisericii, adică << trupul lui Hristos >> . Mirii sunt încoronați cu “cununiile”, semnul martirilor, și sunt întâmpinați cu imnul mucenicilor, ceea ce înseamnă că ei sunt chemați să depășească egoismul și individualismul omenesc printr-o viață de comuniune și de solidaritate.
Prin harul Tainei Cununiei, cei doi miri sunt încorporați ca familie (prin harul botezului și mirungerii au fost integrați ca persoane distincte) în trupul Bisericii. În vechime, Taina Cununiei se săvârșea ca parte integrantă din Liturghie, la sfârșitul căreia mirii erau invitați să primească, în comun, Sfânta Euharistie.
Căsătoria creștină se distinge prin câteva elemente particulare:
a) natura ei monogamică, deoarece ea implică o unire inseparabilă, trupească și sufletească, a două persoane. Combătând interpretarea căsătoriei ca un contract temporar, Iisus Hristos apără caracterul ei unic; de aceea ucenicii I-au zis: “dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare (Matei 19,10).
b) sfințenia trupului, deoarece trupul este “templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6,19) și mădular al trupului lui Hristos. Trupul, deoarece a fost răscumpărat de Hristos (I Corinteni 6,20), nu este pentru desfătare, ci pentru Domnul: “Fugiți de desfrânare. Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dă, însă, desfrânării păcătuiește în însăși trupul său” (I Corinteni 6,18).
c) acceptarea și consacrarea reciprocă pentru o viață de comuniune, iubire și curăție: “căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7,14). Conținutul căsătoriei stă în această comuniune totală, în care nimic nu este solitar, egoist sau impersonal. Distincția dintre bărbat și femeie este de natură personală și de responsabilitate, dar ea nu justifică nici superioritatea unuia asupra altuia, nici separarea, nici contradicția lor.
d) fecunditatea și transmiterea vieții prin nașterea de prunci. Femeia se va mântui prin nașterea de fii (I Timotei 3,15), dar nașterea de copii nu este singurul scop al căsătoriei: “Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiți unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina nestăpânirii voastre” (I Corinteni 7,4-5).
Participând la Nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos a binecuvântat căsătoria, luându-o sub protecția Sa, redând familiei dimensiunea originară de dinainte de cădere.
Aici Iisus săvârșește dea dintâi minune și Își arată puterea dumnezeiască și iubirea de oameni. Prin prezența Sa la nunta din Cana, Mântuitorul a ridicat căsătoria la vrednicia unui lucru sfânt, a unei taine, în care se revarsă peste hotărârea și vrerea oamenilor binecuvântarea lui Dumnezeu care face unirea lor trainică și iubirea lor nemuritoare.
La nunta din Cana Galileii, Iisus nu a fost singur. A fost împreună cu Sfinții Apostoli și cu Preacurata Sa Maică. Acesta e chipul prezenței Bisericii la nuntă cu darurile ei supranaturale. Tocmai de aceea nunta din Cana Galileii a devenit prototipul căsătoriei creștine prin care se adaugă la voința mirilor binecuvântarea Bisericii.
Prin rugăciunile de la Taina Cununiei, iubirea dintre cei doi soți se transfigurează, nu mai rămâne un sentiment trecător și fragil, ci devine o putere spirituală .
O altă problemă pe care o pune Mântuitorul este indisolubilitatea căsătoriei: “s-a zis iarăși celor de demult: Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărțire. Eu însă vă spun vouă că oricine lasă pe femeia sa, afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” (Matei 5,31-32).
Sfântul Apostol Pavel întărește cuvintele Mântuitorului: “celor căsătoriți le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia de bărbat să nu se despartă” (I Corinteni 7,10).
Dumnezeu a îngăduit numai morții trupești și sufletești să despartă legătura căsniciei, “căci femeia măritată este legată de bărbatul ei prin lege, atât timp cât el trăiește, iar dacă a murit bărbatul, dezlegată e de legea care o lega de bărbat și e slobodă să se mărite cu un alt bărbat, ca să nu trăiască în păcat” (Romani 7,1-3).
Nu trebuie să uităm nici momentul ispitirii Domnului de către farisei și cărturari în privința căsătoriei: “Se cade oare omului să-și lase femeia sa pentru fiece pricină? El a zis: N-ați citit că cel ce i-a făcut de la început, bărbat și femeie i-a făcut … Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă (Matei 19,3-8).
Iisus a fixat codul sfânt al familiei, după care familia se întemeiază pe un legământ sfânt, nedespărțit, așa cum a voit Dumnezeu de la început, așa precum a rânduit-o și a binecuvântat-o.
Deși profanat și desfigurat, chipul lui Dumnezeu e totuși prezent și activ în om. În noi se află și după păcat ideea de bine, de virtute, de înțelepciune și orice poate fi conceput ca bine. Capacitatea omului de a deveni subiect al dragostei divine nu s-a șters prin păcat. Chipul lui Dumnezeu există mereu în adâncul ființei noastre omenești.
În Evanghelii nu aflăm un loc categoric care să arate instituirea Tainei de către Iisus, dar convorbirea cu fariseii ne arată că Dumnezeu a creat pe om și femeie ca “amândoi să fie un trup” și că “ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19,6).
Sfântul Apostol Pavel aplică unirii familiale învățăturile Evangheliei. El înfățișează în acest loc, însoțirea dintre bărbat și femeie ca o icoană a unirii tainice dintre Hristos și Biserică.
Emanciparea femeii, în sensul bun și nobil al cuvântului a început odată cu venirea Mântuitorului. Această afirmație este îndreptățită de faptul că Mântuitorul, născându-Se dintr-o fecioară, arată că femeia este vrednică de a fi cinstită de omenirea întreagă. Însăși Fecioara Maria este conștientă de cinstirea ce i se cuvine când dă glas bucuriei care-i stăpânea sufletul la vestea că va naște pe Fiul lui Dumnezeu: “Căci a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1,48).
Datoriile soților sunt rezumate de Sfâtul Apostol Pavel la supunere și ajutor reciproc: “Supuneți-vă unul altuia întru frica lui Hristos; femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului” (Efeseni 5,21-22).
Supunerea despre care se vorbește aici nu este acea supunere silnică, operată prin constrângere, ci o supunere necesară bunului mers al familiei și al înțelegerii ce trebuie să existe între membrii ei.
Egalitatea religioasă a femeii cu bărbatul este arătată limpede: “…nu mai este parte bărbătească și parte femeiască … pentru că voi toți una sunteți întru Hristos” (Galateni 3,29).
Femeia se supune bărbatului nu din constrângere, ci din motive de iubire, cu toată libertatea care recunoaște această supunere ca pe ceva necesar. Bărbații au și ei obligații față de femeile lor: “Bărbaților, iubiți femeile voastre, după cum Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25) și “Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește” (Efeseni 5,28).
Această legătură ce stă sub semnul dragostei este vădită și în binecuvântarea lui Dumnezeu din casele lor: nașterea de copii, aceștia reliefând și mai mult legătura dintre soți.
Părinții și copiii formează familia ca unitate indisolubilă.
Întreg Noul Testament se pronunță categoric împotriva poligamiei, prescriind monogamia, ea fiind singura care permite unitatea totală a celor doi soți. Mântuitorul nu amintește ca motiv de divorț decât adulterul. Atât în Predica de pe munte (Matei 5,31-32), cât și în discuția avută cu fariseii, despre legătura dintre soți (Matei 19), El arată că oricine va lăsa pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, acela îi dă prilej de desfrânare.
Al doilea motiv de divorț pe care îl admite Noul Testament este moartea unuia dintre soți. Prin moarte încetează legătura conjugală și soțul rămas în viață se poate recăsători. Femeia este legată de lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Dacă bărbatul va muri, slobodă este să se mărite cu cine vrea, numai că “întru Domnul” (I Corinteni 7,39).
În afară de cele două motive, se mai îngăduie încă unul, care avea aplicabilitate în epoca primară a creștinismului, când, dintre doi soți păgâni, unul devenea creștin, iar celălalt rămânea în vechea religie.
Sfântul Pavel nu îngăduie ca inițiativa divorțului să pornească de la soțul creștin, ci îl sfătuiește să accepte divorțul dacă este propus de partea păgână: “Dacă un frate are o femeie necredincioasă și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase, și dacă o femeie are un bărbat necredincios și el voiește să viețuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios …Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurări, fratele sau sora nu sunt legați” (I Corinteni 7,12-15).
Pentru Sfântul Apostol Pavel, căsătoria este o instituție de origine divină, căci “precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu” (I Corinteni 11,12), ceea ce înseamnă că bărbatul și femeia au aceeași identitate unică: chipul lui Dumnezeu.
Aceasta determină și necesitatea unității desăvârșite care trebuie să existe între soți, după modelul Sfintei Treimi, precum și caracterul indestructibil al căsătoriei: “Iar celor ce sunt căsătoriți, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat … tot așa bărbatul să nu-și lase femeia” (I Corinteni 7,10-11).
Principiul pe care Sfinții Apostoli îl așează la baza unirii dintre soți este același care stă la baza unirii dintre Hristos și Biserică. În felul acesta, “fiecare din cele două persoane va avea un drept și o responsabilitate față de cealaltă”.
În ceea ce privește morala căsătoriei, pe lângă iubirea și stima reciprocă, Sfinții Apostoli accentuează necesitatea onestității conjugale făgăduită în fața Sfântului Altar, în virtutea apartenenței depline unul altuia.
Secțiunea C)
Căsătoria în lumina patristică
Crearea omului – bărbat și femeie – de către Dumnezeu, o numește Sfântul Ioan Hrisostom: “taină nespusă”. Ființa umană are o demnitate deosebită. Crearea omului este actul fundamental ce încoronează creația, de aceea Dumnezeu a arătat în aceasta o grijă deosebită.
Ca și crearea omului, cununia și familia sunt considerate “taine mari” prin prototipul lor, relația dintre Hristos și Biserică. În sens creștin, familia devine un mediu al progresului spiritual al desăvârșirii creștine. Prin experiențele pe care le oferă, în măsura în care acestea sunt fructificate pozitiv, constructiv, ea devine locul unui permanent urcuș duhovnicesc.
Sfântul Ioan Gură de Aur, “cel mai autorizat comentator al Scripturilor”, preia și valorifică idei din gândirea Sfântului Apostol Pavel, arătând sensul înalt al căsătoriei, conform idealului creștin de viețuire.
Prima condiție pe care o consideră el că trebuie să o îndeplinească tinerii care își caută viitorii soți, este credința personală și invocarea ajutorului de sus, prin rugăciune curată. Tinerii să ceară mai întâi ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-și găsi omul necesar împlinirii scopurilor căsătoriei: nașterea de prunci și mântuirea.
Familia este, în concepția hrisostomică, o școală a deprinderii virtuților de către soți, mediul desăvârșirii creștine. Viața de familie trebuie să fie o viață de post, milostenie, rugăciune, arătând, însă, că toate se fac pentru Dumnezeu, Cel ce știe adâncul cugetului nostru.
Despre despărțirea soților, despre divorț, autorul vorbește în termeni foarte categorici, condamnându-l. El insistă asupra faptului că, prin creație, Dumnezeu a făcut prima pereche, bărbat și femeie, pentru a se bucura împreună de bunurile pământești și de fericirea vieții veșnice.
Alături de indisolubilitatea căsătoriei, insistă și asupra monogamiei și monoandriei, care au fost dintru început. El consideră despărțirea soților ca fiind o lipsă a dragostei adevărate și o privește ca pe o cădere a ființei umane, o știrbire a demnității ei, tolerând-o doar atunci când scopul creștin al căsătoriei devine imposibil de realizat și când sunt periclitate persoanele legăturii și mântuirea lor.
Principalul motiv pentru care este tolerat divorțul este cel scripturistic: adulterul, infidelitatea conjugală, echivalentă, de fapt, cu moartea spirituală.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește și despre criteriile după care trebuie să se încheie o căsătorie.
Cel dintâi moment al vieții conjugale este căsătoria, moment hotărâtor prin alegerea și timpul în care o facem. Sfântul Ioan recomandă căsătorirea tinerilor din timp, aceasta potrivit convingerii sale că rolul dominant al vieții de familie este păstrarea castității. Dacă căsătoria se amână, sub presiunea înflăcărării simțurilor, tinerii vor fi împinși la întâlniri vinovate cu femei de moravuri ușoare. În contrast, se arată cât de admirabilă este unirea a două trupuri pe care nimic nu le-a murdărit.
Un alt criteriu este cel al castităților logodnicei.
Sfântul Ioan osândește cu toată energia căsătoria din interes material și o înfățișează ca pe un izvor de umilințe, de necazuri, lațuri și curse, ruină și moarte, care nu aduce decât pagube celui ce o pune la cale.
Nici frumusețea fizică nu este un criteriu just la alegerea logodnicei.
Sfântul Ioan recomandă o alegere atentă și riguroasă. Alegerea e bine să se facă având convingerea că, odată legat prin căsătorie, nu te mai poți despărți de soție până la moarte și că obiceiurile cuviincioase și calitățile alese ale soției îți vor stimula atașamentul față de ea, înlesnindu-te, astfel, să împlinești porunca impusă bărbatului de a-și iubi femeia.
Soția trebuie să fie ascultătoare, nu din silă, ci dintr-o adâncă pornire interioară și convingere. O altă calitate este modestia, care înfățișează o altă datorie a femeii. Dacă fiecare dintre soți își cunoaște rolul său și menirea sa specială, atunci femeia va respecta pe soțul său, iar bărbatul nu va iubi nimic mai mult decât pe femeia sa. Iar când aceasta s-a întâmplat să aibă anumite vicii pentru care viața în comun ar fi imposibilă, Sfântul Ioan sfătuiește pe soț să n-o părăsească, ci să o îndrepteze, căci chiar dacă n-ar reuși, osteneala sa rămâne vrednică da laudă.
La Sfântul Vasile cel Mare, problema familiei este văzută în felul următor: considerând familia ca o instituție întemeiată pe liberul consimțământ al bărbatului și al femeii de a conviețui, în scopul de a se ajutora reciproc și de a continua neamul omenesc. Sfântul Vasile, atât în “Învățăturile morale”, cât și în “Comentar la Psalmi” se ocupă de relațiile dintre membrii familiei: soț și soție, părinți și copii etc.
Considerând că la temelia căsătoriei trebuie să stea iubirea reciprocă dintre cei ce pășesc spre ea, Sfântul Vasile subliniază că “bărbații trebuie să-și iubească femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica pentru care El însuși S-a dat, ca să o sfințească” (Efeseni 5,25,26,28).
Cât privește soțiile, acestea trebuie să fie supuse bărbaților lor în felul în care Biserica este supusă Domnului, ca să facă voia Domnului.
Sfântul Vasile consideră femeia egală bărbatului, din punct de vedere religios-moral. Faptul că la Taina cununiei Biserica pretinde liberul consimțământ al celor ce pășesc spre ea dovedește tratamentul de egalitate pe care ea îl aplică viitorilor soți.
În ceea ce privește divorțul, Sfântul Vasile cel Mare nu îl acceptă, decât în caz de adulter sau de piedică a celuilalt spre evlavie.
Și alți Sfinți Părinți, văzând importanța dată de Mântuitorul familiei, au încercat, în scrierile lor, să explice și să sprijine deprinderea sensului creștin al familiei de către toți credincioșii arătând că ea este celula – cadru în care omul se poate mântui.
Secțiunea D)
Căsătoria în legislația Bisericii Ortodoxe Române
Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârșește înțelegerea dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria. Ca binecuvântare religioasă a căsătoriei, cununia se mai numește și căsătorie religioasă, deși căsătoria, chiar binecuvântată de Biserică, sau căsătoria religioasă nu se reduce numai la Sfânta Taină a Cununiei, ci ea e formată și dintr-o parte nereligioasă sau profană, care constă în înțelegerea firească – ce se stabilește prin consensul persoanelor care încheie căsătoria. Această înțelegere constituie baza naturală a căsătoriei, fiind determinată de legi statornicite de Dumnezeu, în natura omului.
Fără acest consens, binecuvântarea religioasă, prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei, nu poate să fie dată sau, chiar de se dă, ea nu produce efectul haric specific acestei lucrări dumnezeiești.
Biserica a stabilit o seamă de rânduieli, dintre care pe unele le-a luat din dreptul roman, iar pe altele și le-a făurit singură. Dintre aceste norme, cele care ne interesează în primul rând sunt cele cu caracter juridic și o altă categorie de norme sunt cele care primesc încetarea căsătoriei, prin despărțire sau divorț.
Cele mai importante sunt acelea care se referă la condițiile de fond și impedimente la căsătorie din punct de vedere canonic, precum și acelea care vizează condițiile de formă.
Condițiile de fond sunt aceleași cu cele conținute de Codul Familiei, adică cele referitoare la aptitudinile fizice, cele care opresc căsătoria între rude, bigamia, incestul.
1) Condițiile de fond religioase stabilite de Biserica Ortodoxă sunt următoarele:
credința ortodoxă sau dreapta credință;
botezul valid;
calitatea de membru al Bisericii și să nu se afle sub interdicție de la Sfintele Taine;
nici una din cele două persoane să nu fie logodită bisericește cu altă persoană;
să nu fie căsătorite bisericește sau civil;
să fie divorțați, în cazul în care unul din ei sau amândoi au fost căsătoriți cu alte persoane ;
nici una să nu fi fost căsătorită de trei ori;
să nu fie înrudiți spiritual sau religios în gradele interzise de legile bisericești;
nici una dintre persoane să nu fie de altă religie sau confesiune;
partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoției și nici hirotesită în treapta de ipodiacon (can. 26 Ap.; can. 6 Sin. VI ec.);
nici unul să nu fi depus voturi monahale;
să aibă nuni ortodocși, cununați bisericește;
în cazul în care există impedimente la căsătoria religioasă pentru care sunt prevăzute dispense, acestea să fie solicitate la autoritățile bisericești în drept.
2) Condițiile de formă, care sunt de natură strict religioasă, trebuiesc îndeplinite pentru ca o căsătorie să fie validă; acestea sunt:
persoanele care vor să se căsătorească, să se mărturisească și să primescă dezlegare de păcate;
vestirile să fie făcute timp de trei duminici consecutiv;
cununia să nu se săvârșescă în timpul postului;
să se săvârșească în biserică;
să se săvârșească după ritualul prescris de biserică;
să nu se repete cununia;
să fie săvârșită doar de episcop sau de preot, aceștia având hirotonia validă sau preoția lucrătoare;
să se obțină dispensă în cazurile necesare și posibile cum ar fi: pentru vestiri, pentru vreme de post e.t.c.
Toate aceste condiții au fost rânduite de Biserică, fiind valabile și în cazul logodnei, act premergător căsătoriei, consfințit prin binecuvântarea legăturii celor doi viitori soți.
3) Alături de aceste condiții există în Dreptul canonic, precum și în cel laic, impedimente la căsătorie, a căror existență poate împiedica săvârșirea căsătoriei sau duc la nulitatea ei, în cazul în care s-a săvârșit. Impedimentele din punct de vedere canonic ar fi:
rudenia, care constituie primul impediment și poate fi de natură religioasă, morală și fizică;
lipsa consimțământului sau consensul viciat, din punct de vedere religios, de absența vârstei matrimoniale, a violenței, dol, răpire, amenințări și presiuni morale, debilitate mintală și alienație;
starea civilă din punct de vedere bisericesc diferă de reglementările Dreptului Familiei – logodna – dacă este numai civilă, nu constituie impediment la căsătoria cu altă persoană pentru nici unul dintre logodnici. Logodna bisericească, însă, constituie pentru fiecare din logodnici un impediment la cununia religioasă a oricăruia dintre ei cu o altă persoană, și în acest caz, cei logodiți trebuie să ceară desfacerea logodnei.
Căsătoria civilă sau bisericească și civilă, constituie un impediment la căsătorie, dacă nu există posibilitatea de dispensă. Căsătoria încheiată în aceste condiții este considerată nulă, iar cei care au determinat-o sunt sancționați, conform legilor civile și bisericești.
Nu se permite a patra căsătorie, chiar dacă au fost unele anulate sau civile. Această măsură a fost luată în anul 920, în Sinodul de la Constantinopol, fiind acceptată de întreaga Ortodoxie;
impedimentul datorat lipsei conduitei morale sau cauzei că unul din soți să fi fost vinovat de crimă sau atentat, în special la viața soțului sau a soției;
existența unur impedimente fizice, datorită cărora scopul căsătoriei nu poate fi îndeplinit, ca, de exemplu: boală contagioasă, lipsa însușirilor fizice necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor de conviețuire conjugală;
lipsa căsătoriei civile este considerată impediment la căsătoria bisericească.
4) Diferențe în legislația profană și religioasă
privind căsătoria
Dreptul Familiei prevede rudenia ca impediment la căsătorie, iar din punct de vedere religios rudenia poate fi împărțită în: religioasă, morală și fizică.
Rudenia religioasă poate fi cauzată de două acte liturgice: unul fiind botezul, celălalt asistarea la cununie.
Cel botezat sau finul este primit în rândurile Bisericii, asistat fiind de nașii de botez; acest procedeu creează din punct de vedere canonic, raportul de tutore religios al finului, existând o filiație religioasă, nașii fiind considerați părinți spirituali.
Persoanele care asistă la cununia perechii căreia i se oficiază Sfânta Taină, poartă numele de nuni sau nași de cununie, cei asistați fiind fini, creându-se, și în acest caz, o înrudire religioasă.
Prin cele două acte care determină apariția înrudirii religioase se crează drepturi și înrudiri reciproce și, în anumite grade, constituie impediment.
Rudenia morală apare în trei cazuri: tutelă, adopție și logodnă. Primele două cazuri au fost dezbătute (vezi Tutela și adopția în Dreptul Familiei), dar logodna este actul prin care ia naștere o rudenie morală deosebită, deoarece tinerii promit în mod solemn că se vor căsători unul cu celălalt ulterior, creându-se, astfel, un raport de rudenie morală și religioasă, aceasta constituind impediment la căsătorie.
Rudenia fizică are, de asemenea, două aspecte generatoare: unul pur biologic, rudenia de sânge, și unul rezultat din actul căsătoriei, numit în Dreptul canonic rudenie de cuscrie. Dreptul canonic folosește aceleași metode ca în Dreptul familiei pentru stabilirea rudeniei sanguine și colaterale, cea mai folosită fiind numărarea nașterilor dintre indivizi, în cazul rudeniei directe și numărarea nașterilor până la strămoșul comun și adunarea lor, la rudenia colaterală.
Rudenia cuscriei constă în relații create între membrii a două familii rezultate din actul căsătoriei, ea putând fi de gradul I, II sau III.
Gradul I reprezintă înrudirea unui soț cu cosângenii celuilalt soț, rudenie consacrată ca afinitate în Dreptul Familiei.
Gradul II se referă la rudenia dintre cosângenii unui soț cu cosângenii celuilalt soț.
Gradul III, înrudirea dintre membrii a două familii care se stabilește printr-o a treia.
Dreptul canonic stabilește la rudenia fizică anumite grade care permit căsătoria, iar unele grade reprezintă impediment.
Impedimentul pe baza rudeniei este foarte vechi, fiind găsit atât în Legea mozaică, de la care Biserica Ortodoxă le-a moștenit, dar și în Dreptul roman. Sfinții Apostoli și reprezentanții din perioada patristică au stabilit norme noi care sunt emise pe considerente religioase.
Până în secolul al VII-lea, mai precis anul 692, nu a existat nici o rânduială uniformă, dar la Sinodul Trulan se reglementeză uniform limitele în care rudenia constituie un impediment la căsătorie în canoanele 53, 54. Pe baza normelor de stat și bisericești statornicite de-a lungul timpului s-au dezvoltat metode de a calcula rudenia, mai precis limitele care constituie impedimente, creându-se semne convenționale și scheme clișeu.
Vom prezenta câteva scheme mai uzitate și semnele convenționale necesare calculelor pentru stabilirea gradului de rudenie între doi indivizi pe linie directă și colaterală:
– o familie alcătuită din soț și soție
– partea bărbătească din familie: soț, frate, părinte
– partea feminină: soție, mamă, soră, nepoată
– o linie scurtă verticală între două persoane înseamnă descendență din familie sau din bărbat/femeie
– linia curbă înseamnă legătura conjugală dintre două persoane căsătorite
– linia boltită în sus, însemnă legătura din afara căsătoriei dintre două persoane de sex opus, concubinaj
– linia curbă, boltită în jos, dar formată din segmente mici înseamnează legătura care se stabilește prin logodnă
– linia dreaptă verticală, formată din mici segmente, desemnează raportul de filiație adoptivă sau de înrudire prin adopție
– o scurtă linie dreaptă, formată dintr-un șir de puncte dispuse vertical, desemnează raportul de filiație religioasă, stabilită prin actul ținerii la botez
– linia dreaptă formată din segmente și puncte care sunt dispuse vertical înseamnă rudenie religioasă prin cununie
– linie sinuoasă înseamnă raport de tutelă
– diagonala trasă peste oricare din semne ce desemnează legături reprezintă încetarea din viață sau încetarea legăturii
Rudenia de sânge pe linie directă:
– descendentă
A – B = 1 grad = tată – fiu
A – C = 2 grade = moș – nepot
– ascendentă
B – A = 1 grad = fiu – tată
C – A = 2 grade = nepot – moș
Rudenia de sânge pe linie colaterală:
A – B = 2 grade = frați
C – D = 4 grade= veri gradul I
E – F = 6 grade= veri gradul al II-lea
A – D = 3 grade= unchi – nepot
A – F = 4 grade= străunchi – strănepot
La rudenia directă se socotește numărul de nașteri intervenite între indivizi, iar la cea colaterală se numără nașterile până la strămoșul comun și se adună.
Rudenia religioasă:
Între A și B și C există rudenie religioasă apărută prin botez : C = finul lui A și B
Rudenia morală:
Între A și B este un raport de rudenie morală dată de tutelă
Trebuie menționat că rudenia este impediment la căsătorie din punct de vedere legal până la gradul al IV-lea inclusiv, conform art. 6 din Codul Familiei. Există diferențe între legislația profană și cea religioasă, deoarece Biserica, la început, a preluat din Dreptul mozaic limita de rudenie până la gradul al III-lea inclusiv; datorită celor cuprinse în cap. 18 din Levitic; trebuie menționat că, căsătoria între rude până la acest grad era prohibită și de Dreptul Roman.
Primul care a extins până la gradul al IV-lea, inclusiv, interzicând căsătoria între verii primari a fost Teodosie cel Mare, lucru primit cu reticență din cauza tradițiilor. Acest fapt a fost legiferat de Sinodul Trulan, prin can. 54, care interzice din nou, destul de categoric, căsătoria între rude de gradul al IV-lea, inclusiv, atât pe linie directă, cât și colaterală.
Celebrele Vasilicale au extins impedimentul până la gradul al VI-lea, iar datorită hotărârilor aprobate de cele două sinoade ținute la Constantinopol, unul în jurul anului 1043, celălalt – 1166, au consacrat extinderea interdicției până la gradul al VII-lea, inclusiv, în toate cazurile.
Înlăturarea impedimentelor de către căsătoria
religioasă
Lipsa condițiilor de fond, formă și prezența impedimentelor fac imposibilă administrarea Sfintei Taine a Cununiei de către episcop sau preotul sfințitor.
Impedimentele pot dispărea în cazul în care autoritatea bisericească este în măsură să acorde dispense. Înlăturarea lor se face pe două căi: cea naturală și cea a acordării dispenselor.
Calea naturală este modalitatea prin care impedimentul dispare de la sine, fiind îndeplinite condițiile obligatorii, ca în cazul însănătoșirii sau a îndeplinirii vârstei legale.
Dispensele sunt modalități prin care autoritățile de stat (vezi Încetarea impedimentelor legale) și cele religioase, respectiv Sinod și episcop, pot acorda în anumite circumstanțe posibilitatea încheierii căsătoriei.
TITLUL IX
Efectele căsătoriei și dispariția lor
Secțiunea A)
Efectele căsătoriei religioase
Căsătoria încheiată cu respectarea condițiilor principale necesare în acest scop și primirea binecuvântării din partea Bisericii, prin administrarea Sfintei Taine a Cununiei, produce o serie de efecte juridice, unele reglementate de Biserică, iar altele sunt reglementate prin legile statului.
Efectele juridice ale cununiei reglementate de Biserică:
cei căsătoriți formează o mică unitate socială, adică familia creștină care, împreună cu alte familii, formează o comunitate locală;
cu toate că fiecare persoană își păstrează propria individualitate, totuși cele două formează un singur trup, având importanță în calcularea gradelor de înrudire;
sub raport religios se crează îndatoriri și drepturi reciproce și egale între soți;
soții au aceleași drepturi față de copii;
prin administrarea Tainei Cununiei, cei doi soți sunt obligați să viețuiască împreună până la sfârșitul vieții;
încetarea căsătoriei este admisă doar în situația morții unuia dintre soți sau în cauze asimilate cu moartea;
divorțul este admis având ca și cauză adulterul sau motive asimilate cu moartea parțială sau totală, fie fizică, fie religioasă,fie morală sau civilă.
Efectele juridice ale căsătoriei de care se ocupă legile de stat
Ele sunt mult mai numeroase și variate și sunt prevăzute în Codul familiei.
Prin încheierea căsătoriei, după rânduielile legilor de stat și după canoanele Bisericii, are loc înființarea familiei, care este piatra de temelie a întregului edificiu social al Bisericii.
Secțiunea B)
Încetarea căsătoriei și divorțul din punct de vedere religios
Legătura ce se stabilește prin căsătorie nu poate să înceteze în mod normal decât prin decesul unuia dintre soți sau prin decesul amândorura. În acest caz, căsătoria încetează să mai existe sau își pierde ființa legală.
Căsătoria este declarată nulă în cazul în care nu se respectă rânduielile Bisericii referitoare la condițiile de fond și formă, dar și în cazul existenței unor impedimente care nu pot primi dispensă.
În cazul în care sunt alte motive care fac imposibilă păstrarea și continuarea legăturii matrimoniale între soți, această legătură nu încetează de la sine, ci poate fi desfăcută printr-un act legal, care se numește despărțire sau divorț.
În legătură cu încetarea căsătoriei prin moarte firească, amintim că legile prevăd posibilitatea ca o căsătorie să înceteze și printr-o altfel de moarte decât prin cea firească, și anume prin așa-zisa moarte civilă sau moarte legală. Aceasta se produce ca efect al declarării cuiva ca mort printr-o hotărâre judecătorească, urmând o procedură specială, numită procedura pentru declararea morții civile.
Divorțul, cu toate că nu este agreat de către Biserică, a fost admis pentru un singur motiv, și anume pentru acela pe care îl socotește ca atare și Mântuitorul însuși, și anume adulterul. În cazul altor motive, Biserica s-a împotrivit întotdeauna divorțului, pornind de la temeiul scripturistic: “ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” și după spusele Sfântului Apostol Pavel: “legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărțirea”.
În timpurile noastre, pentru a evita tensiunile care pot influența negativ societatea bisericească și familia, pornind de la ideea că Mântuitorul a acceptat divorțul pentru un act grav asimilat morții naturale, Biserica a acceptat și alte motive de divorț, ele fiind grupate în patru categorii:
motive care provoacă moartea religioasă: apostazia, erezia și ținerea la botez a propriului fiu;
motive care provoacă moartea morală: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, pedeapsa gravă care se dă din partea duhovnicului pentru păcate foarte grele, cum ar fi cele strigătoare la cer, adulter, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieții conjugale;
motive care provoacă moartea fizică parțială; impotența, boli contagioase incurabile;
motive care provoacă moartea civilă: declararea unui soț dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească, călugărirea și alegerea de episcop.
În Biserica noastră, desfacerea legăturii de taină sau divorțul bisericesc se pronunță prin hotărârea episcopului eparhiot, în baza actului doveditor al obținerii divorțului civil, fără de care autoritatea bisericească nu poate pronunța divorțul, conform art.90 lit.i din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române din 1949.
În legislația Dreptului Familiei sunt stabilite obligațiile și drepturile soților după divorț.
Secțiunea C)
Statutul celor ce aspiră la preoție
Înainte de Sinodul VI Trulan, nu existau prevederi care să reglementeze starea civilă a preoților și nici a episcopilor, ci li s-a dat libertatea de a alege căsătoria sau celibatul.
De-a lungul timpului, biserica a așezat rânduieli obligatorii tocmai pentru ca slujitorii ei să se ocupe mai îndeaproape de viața duhovnicească. Astfel, treptei episcopale, prin canonul 48 al sinodului Trulan i s-a impus celibatul, tocmai pentru a se dedica idealurilor creștine. Asemenea, și celor ce urmează a fi hirotoniți, li se impune săvârșirea căsătoriei înainte de a fi hirotoniți în ipodiacon sau diacon, conform can. 26 Apostolic, pentru că prin acesta se interzice căsătoria după hirotonia în diacon.
În concluzie, s-a impus celibatul treptei episcopale (cf. can.12 sin.VI ec.) din considerente morale, pentru a se dedica numai bisericii, preoții de mir și diaconii pot avea starea civilă de căsătorie sau celibat, iar cei care aspiră la hirotonie trebuie să se căsătorească înaintea acesteia. Tot acest canon prevede pedeapsa caterisirii a clericului dacă se recăsătorește după hirotonie.
În vederea săvârșirii cununiei unui aspirant la preoție este nevoie de îndeplinirea unor condiții speciale pe lângă cele comune, și anume:
să fie creștini ortodocși cu botezul valid și să nu aibă interdicție de la Sfintele Taine;
să aibă aprobarea organelor superioare, cu binecuvântarea chiriarhului;
persoanele cu care se vor căsători candidații la horotonie să fie fecioare, conform Novelelor lui Iustinian 6, 1, 3, 22, 42.
să fie de o moralitate ireproșabilă, conform can. 17, 18 Apostolice și 44 de la Sin. VI ec.;
să nu fie văduve;
să nu fie divorțat;
să nu fie nici un grad de rudenie între ei;
cununia să se facă la biserică și să fie precedată de o pregătire spirituală, și anume prin post, mărturisire și chibzuință îndelungată.
Toate aceste condiții de fond și de formă trebuie îndeplinite pentru a nu se produce discordii în cadrul familiei și trebuiesc respectate, deoarece familia preotului este un model viu în cadrul comunității, după care să se ghideze și celelalte familii creștine.
Titlul X
Asemănări și deosebiri între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică
Potrivit reglementărilor Bisericii Ortodoxe, starea civilă a clerului poate fi, în virtutea canoanelor și a hotărârilor Sinoadelor ecumenice, de căsătorit sau necăsătorit, pe când în Biserica din Apus starea civilă a clerului este celibatul.
Reglementările care au dus la formula celibatului încep cu hotărârea can.3 al Sinodului local de la Elvira (300-305), prin care se impune clerului starea civilă a celibatului. Apoi, la Sin. I ec., s-a hotărât respingerea generalizării celibatului ca stare obligatorie pentru întregul cler, fiind îngăduită alături de cea a căsătoriei, iar la Sinodul Trulan s-au emis canoane prin care se acceptă și se impune ca obligatoriu celibatul pentru episcop (can.12 Sin. VI ec.), dar este respins pentru ceilalți clerici (can.13 Sin. VI ec.).
Generalizarea și obligativitatea celibatului a fost consfințită în a II-a jumătate a secolului al XI-lea, când papa Grigore VI a impus celibatul obligatoriu în 1074 prin Epistola III. Evident că această decizie contrazicea canoanele Sin. al VI-lea Trulan.
Canonul 5 Apostolic, precum și can. 3, 4, 33 ale Sinodului local de la Cartagina amintesc de înfrânarea cu soțiile lor a celor hirotoniți, când trebuie să săvârșească Sfânta Liturghie.
Generalizându-se celibatul și la preoții de mir, s-a dat naștere la tensiuni care au culminat cu mișcările pentru libertățile bisericilor galicane din secolul al XVIII-lea și apoi, cu prilejul Conciliului I Vatican (1869-1870) și Conciliului II Vatican (1962-1965), s-a impus iarăși problema recanonicității impunerii celibatului, iar la ultimul s-a îngăduit în mod excepțional pentru diaconi, ca alternativă, căsătoria.
Starea civilă a episcopilor putea fi aceea a căsătoriei, a celibatului sau a monahismului; până la hotărârile Sinodului al VI-lea ec., prin canoanele 12 și 48, se interzicea căsătoria și se instaurează celibatul, ca, mai târziu, sub influența monahismului, să se impună treapta monahală ca și condiție sine qua non la ridicarea în treapta episcopală, cu toate că acest lucru fusese un impediment stabilit prin can. 2 al sinodului din anul 879 ce s-a ținut la Constantinopol.
În ceea ce privește punctul de vedere al Bisericii Răsăritene, până la treapta episcopală este permisă starea civilă a căsătoriei, conform hotărârilor canonice (can. 26 Ap. și can.6 Sin al VI-lea ec.). Referitor la preoți și la diaconi, aceștia se pot căsători numai înainte de hirotonie (can. 26 Ap. și can. 6 Sin al VI-lea ec.).
O altă deosebire dintre reglementările Bisericii Apusene și cele ale Bisericii Răsăritene e aceea că Biserica Ortodoxă nu permite căsătoria a IV-a în nici un caz, nici chiar dacă persoana a rămas văduvă de trei ori sau a avut trei căsătorii nule, această practică avându-și temeiul în hotărârile Sinodului de la Constantinopol (920), care au fost general acceptate în spațiul ortodox.
Biserica Romano-Catolică, în caz de văduvie sau nulitate, pe baza unor hotărâri papale, permite mai mult de patru căsătorii.
Alte deosebiri ar fi așa-numitele inovații, referitoare la divorț, la caracterul indelebil etc., apărute în Biserica Apuseană, fără nici un temei biblic, apostolic sau patristic, creând confuzii de interpretare sau de punere a lor în practică.
Prima inovație catolică este cea a indelebilității, ceea ce consfințește faptul că harul revărsat asupra celor căsătoriți religios nu se poate pierde niciodată și, în acest caz, nu pote fi vorba de divorț bisericesc, iar cei căsătoriți nu s-ar putea despărți, lucru infirmat de practica liturgică romano-catolică, precum și din motivele cu care Ortodoxia combate această inovație, ea acceptând practic și teoretic divorțul.
Tot din caracterul indelebil a apărut o altă inovație, și anume că dacă harul împărtășit la cununie nu se pierde, atunci ea nu se mai poate repeta și deci nu ar mai trebui să fie săvârșită; însăși practica acceptării mai multor cununii infirmă valabilitatea acestei inovații fără temei religios sau moral și chiar practic.
O inovație de ordin dogmatic e aceea că preotul sau episcopul nu are un rol activ în săvârșirea tainei cununiei, pentru că cei ce se căsătoresc, viitorii soți, își administrează în mod reciproc unul altuia această taină. Preotul, prin prezența sa, face doar posibilă această lucrare pe care o săvârșesc viitorii soți. Nici această afirmație nu are fundamentare practică și nici religios-morală. Pentru că dacă un preot sau episcopul creează legătura de taină, dintre soți, atunci ei nu au puterea să o desfacă, iar în acest caz divorțul nu înseamnă, desfacerea unei taine, a legăturii de taină, dintre cei doi, ci doar destrămarea pseudo-tainei administrate de cei doi viitori soți.
Divorțul este posibil doar dacă este pronunțat de papă, iar ierarhia bisericească romano-catolică a descoperit trei posibilități de pronunțare a divorțului.
Prima situație care face posibil divorțul este declararea de către o instanță judecătorească matrimonial-religioasă, a căsătoriei nule sau inexistentă, în momentul pronunțării divorțului se mai recurge la instrumentarea unui proces de anulare a căsătoriei existente: ori stratagema convalidării căsătoriei în privința căreia ar exista cea mai mică îndoială că ar fi căsătorie adevărată, ori ar exista motive care să primejduiască căsătoria prin separația unui soț de celălalt.
La ultimul aspect prezentat, convalidare, trebuie menționat că ea reprezintă încercarea de a menține căsătoria și chiar de a o întări prin căutarea impedimentelor existente care nu erau cunoscute la încheierea căsătoriei și, prin înlăturarea lor, să se redea căsătoriei un nou suport.
După înlăturarea impedimentelor, se reînoiesc consimțământul și căsătoria bisericească. Există cazuri când se reface numai consimțământul, și atunci avem convalidare formală, iar în cazul în care acesta este urmat de repetarea cununiei avem o convalidare propriu-zisă; în ultima instanță se oficiază căsătoria pentru prima dată.
Aceste stratageme folosite de Biserica Apuseană, în special convalidarea, este procedura prin care se oficiază o stare care există, de fapt, sub forma concubinajului, deoarece chiar în cazul în care căsătoria fusese săvârșită, din cauza impedimentelor ea era supusă nulității sau anulării sau declarării ca fiind inexistentă.
Biserica Ortodoxă, respectând tradiția întemeiată de Hristos și întărită de Sinoadele ecumenice, acceptă divorțul ca o realitate, iar pronunțarea lui produce despărțirea totală a celor doi soți, sub toate aspectele: religios, moral etc.
Biserica Romano-Catolică nu admite divorțul. Există o singură excepție, aceasta e pronunțată de papă, fiind singurul valabil, considerându-se că produce și efectele despărțirii în mod normal.
Divorțul nu este admis din motivele enumerate mai sus, dar în cazul în care există motive intemeiate care fac conviețuirea împreună imposibilă, se admite numai așa-numita separație de persoane, cu efecte numai în plan fizic și gospodăresc, cunoscută sub denumirea “de pat și masă”. Această separație este un artificiu care sporește tensiunile existente în sânul familiei, această motivație apuseană nefiind de nici un real folos.
Biserica Ortodoxă este în principiu împotriva divorțului, el fiind considerat un moment negativ, o cădere a relațiilor interioare, dar în cazul în care din motive grave căsătoria și relațiile normale dintre soți sunt alterate, Biserica este nevoită să admită divorțul pentru a evita urmările nefaste care pot apărea într-o asemenea situație.
În cazurile speciale, în general cele care privesc aspiranții la hirotonie, în problema celibatului, bisericile protestante sunt împotriva acestuia. După marea Schismă, toți reformatorii mari au militat pentru abrogarea obligativității celibatului.
Astfel, Biserica Anglicană admite starea civilă a căsătoriei prezbiterilor și a diaconilor, cât și a episcopilor, fără a condiționa hirotonia de căsătorie, aceasta fiind săvârșită atât înainte, cât și după.
Bisericile luterane și calvine acceptă căsătoria clerului pentru toate treptele, aceasta, însă, nefiind obligatorie.
Biserica Vetero-Catolică, organizată de la 1870 încoace, desprinzându-se din Biserica Romano-Catolică, a revenit și ea la vechile rânduieli care permiteau căsătoria clerului, atât înainte cât și după hirotonie, pentru toate treptele, inclusiv episcop.
Concluzii
Familia este prima și cea mai mică celulă a organismului social, numită de Sfântul Ioan Gură de Aur “biserica mică”, făcând parte din Biserica cea Mare.
Atât pentru Stat, cât și pentru Biserică, familia a reprezentat și reprezintă un interes major, indiferent de ideologiile veacului, ea fiind celula din care s-a născut și pe care se bazează societatea omenească, dar și comunitatea bisericească, lărgind, astfel, hotarele împărăției lui Dumnezeu.
În ceea ce privește deosebirile și asemănările dintre legislația profană și cea religioasă cu privire la căsătorie, sunt întâlnite doar în izvoare, dar și în condițiile de fond și formă, fără de care nu se poate săvârși căsătoria civilă și nici cea religioasă.
Normele întâlnite în legislații au menirea de a sprijini încheierea căsătoriilor, iar, după aceasta, protejarea lor. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, toate reglementările fac ca viața de familie să fie armonioasă, mai ales prin harul dumnezeiesc primit prin Sfânta Taină a Cununiei, care face mai perfectă și deplină căsătoria religioasă decât cea civilă. În toate aceste condiții, Biserica se află într-o strânsă legătură cu Statul, prin legile pe care le au și, pentru acest fapt, Biserica noastră administrează Taina Cununiei cu condiția ca viitorii soți să fie căsătoriți civil.
În acest caz, simpla căsătorie civilă încheiată numai după legile și formele civile înaintea forurilor civile și deci, cu putere numai în Stat, este o căsătorie imperfectă. Din punct de vedere dogmatic, dar și canonic, căsătoria civilă neurmată de Taina Cununiei este privită drept un concubinaj, dacă soții sunt creștini ortodocși, iar pentru Biserica Romano-Catolică această căsătorie este considerată un concubinaj condamnabil.
Legislația juridică stabilește starea juridică a individului în fața societății, pe când cea religioasă o consfințește prin Taina Cununiei și acordă credit în fața Bisericii.
Dreptul religios, deși derivă și el în mod direct din vechile sisteme juridice, având, însă, o nouă orientare după activitatea mesianică a Mântuitorului, are drept scop, în această direcție, armonia socială și religioasă care trebuie să existe între soți, dar se ocupă de funcția biologică a familiei, care asigură perpetuarea speciei, completând strălucit reglementările juridice ale statului, ca, de exemplu, în cazul rudeniei, existând aria acestui concept și din punct de vedere religios, ca în cazul rudeniei morale sau religioase.
Caracterul indisolubil se vede din formele în care o căsătorie poate fi desfăcută din punct de vedere juridic, legislația religioasă prezentând temeiurile scripturistice care interzic divorțul, cu excepția situațiilor morții sau cazuri asimilate morții fizice, morale și civile.
Unitatea indisolubilă a căsătoriei, alcătuită între un bărbat și o femeie, fiind o unitate în planul uman, nu este atât o unitate organică, fiziologică, pe cât o unitate prin iubire, o unitate creată din iubirea reciprocă a celor doi.
Această unitate se bazează pe iubirea dintre două existențe umane care se completează și se împlinesc nu numai pe plan trupesc, ci și pe cel spiritual, prin ieșiri și dăruiri reciproce. De aici, necesitatea harului Tainei Cununiei pentru cei căsătoriți civil, ca să întâlnească și să desăvârșească unitatea spirituală a celor doi, ca suport a legăturii lor naturale. Dar unitatea spirituală este opera celor doi. Divorțul marchează ruperea unității spirituale a celor doi.
Atât legislația profană, cât și cea bisericească urmăresc binele social al celor doi viitori soți; dreptul canonic și, implicit, Biserica urmăresc și crearea în familie a cadrului necesar mântuirii.
Această ocupare are drept finalitate crearea în familie “a unei adevărate biserici creștine”, datorită scopului pentru care cei doi viitori soți consimt la căsătorie, aceasta așa cum am arătat, având valențe biologice, economice, educative, dar și unul mântuitor.
Familia, în ultimă instanță, este instituția sacră creată de Dumnezeu încă de la crearea lumii și binecuvântată de Domnul Iisus Hristos prin Sfânta Taină a Cununiei și ajutată de Duhul Sfânt prin coborârea harurilor și darurilor Sale, prin mijlocirea preoților și a episcopilor.
Bibliografie
Izvoare
Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Catehismul Bisericii Romano-Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1993.
Dron, Pr. C., Canoanele – text și interpretare, București, Tipografia cărților bisericești, 1932.
Sachelerie, Arhim. Nicodim, Pravila bisericească,
Tîrîlă, Arhim. Zosima și Popescu, Iconom Stavrofor Haralambie, Pidalion cu orânduială nouă și tâlcuiri, București, Institutul de arte grafice “Speranța”, 1933.
Manuale
6) ***, Codul familiei cu modificările ulterioare, Ediție îngrijită de prof. dr. Victor-Dan Zlătescu, Editura Europress, București, 1993.
7) Filipescu, prof. dr. doc.,Ion, Dreptul familiei, Ediția a II-a (nerevizuită), bucurești, 1976.
8) Filipescu, P. Ion, Tratat de Dreptul familiei, Editura Academiei R. S. România, București, 1989.
9) Ionașcu, A., Dreptul civil, Editura didactică și pedagogică, București, 1963.
10) Ionașcu A., Mureșan M.,Costin M., Ursa V., Familia și rolul ei în societatea socialistă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.
11) Ionașcu T., Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, 1967.
12) Ionescu T., Eliescu M., Georgescu V., Rucăreanu I., Ieremia M. I., Căsătoria în Dreptul Republicii Populare Române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1964.
13) Lupulescu D., Numele și domiciliul persoanei fizice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
14) Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A…la Z, Editura Științifică, București, 1991.
15) Piticaru Gh., Dreptul familiei, Ediția a II-a, București, 1981.
16) Stănescu C., Drept civil, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.
Studii și articole
17) Braniște, pr. magistr. Marin, Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, în “Studii Teologice”, anul IX, (1957), seria a II-a, nr.1-2, ianuarie-februarie.
18) Bria, pr. prof. Ion, Credința pe care o mărturisim, București, 1967.
19) Bria, pr. prof. dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
20) Busuioc, pr. prof. Gh., Din învățăturile Sfântului Ioan Gură de aur în legătură cu familia creștină, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLVI, (1970), ianuarie-februarie, nr.1-2.
21) Cârstoiu, protos. lect. dr. Justinian, Desăvârșirea creștină în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Editura Bucura Mond, București, 1996.
22) Coman, prof. dr. I. G., Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Editura Mitropolia Banatului, Timiș, 1988.
23) Coman, prof. dr. Vasile, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în “Mitropolia Banatului”, anul XVII, (1967), nr.1-3, ianuarie- martie.
***, Căsătoriile preoților, în “Mitropolia Banatului”, nr.10-12, octombrie-decembrie, 1965.
Floca, arhid. prof. dr. Ioan N., Administrarea Sfuntei Taine a Cununiei, în “Drept canonic ortodox, legislativ și administrație bisericească”, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990.
Floca, pr. prof. dr., I. N., Încetarea și desfacerea căsătoriei civile și a cununiei religioase sau divorțul în lumina învățăturii creștine, în “Mitropolia Ardealului”, anul XIX, nr.10-12, octombrie-decembrie, 1974.
Filipașcu, I. P., Încheierea cădătoriei și efectele ei, București, Editura didactică și pedagogică, 1981.
Georgescu, pr. magistr. Mihai, Idei morale și sociale în Comentarul la Psalmi ale Sfântului Vasile cel Mare, în “Studii Teologice”, anul II și X, (1958) nr.708, iulie-august.
Iliescu, Victor, Orizontul duhovnicesc al koinoniei dintre bărbat și femeie, în “Mitropolia Ardealului”, anul XXVI, (1979), nr. 7-9, iulie-septembrie.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), traducere, introducere, indice și note de pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Ivan, prof. Iorgu D., Codul familiei, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4, aprilie, anul LXXII, (1954).
Manolache, prof. A., Condiții despre Taina Cununiei în codul misteriologiei ortodoxe, în “Mitropolia Banatului”, nr. 4-6, mai-iunie, 1981.
Marcu, pr. prof. Grigore, Întâlnirea de la Cana Galileii, în “Studii Tologice”, seria a II-a, anul XIII, (1961), ianuarie-februarie, nr.1-2.
Marcu, pr. prof. Grigore, “Mens divinion” o comparație între Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Ioan Gură de Aur, în “Studii Teologice”, anul IX, (1957), nr.9-10, septembrie-oatombrie.
Mihoc, pr. prof. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi, în “Mitropolia Ardealului”, anul XXX, (1985), septembrie-octombrie, nr.9-10.
Nicolae, Mitrolpolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969.
Nicolăescu, diac. prof. Ion, Actualitatea Epistolei I către Corinteni, în “Studii Teologice”, seria a II-a și a III-a, 1951, ianuarie-februarie.
Răducă, pr. asist dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în “Studii Teologice”, seria I, anul XLIV, (1992), nr.3-4, mai-august.
***, Referat al comisiei interortodoxe a Sfântului și Marelui Sinod cu privire la Impedimentele la căsătoriei, în “Ortodoxia”, anul XXIV, (1972), aprilie-iunie, nr.2.
Sâmbrian, Teodor, Drept roman : principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă “Șansa”- S.R.L., București, 1994.
Semen, pr. conf. dr. Petre, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în “Familia creștină azi”, Editura Trinitas, Iași, 1995.
Slevoacă, pr. dr. Ștefan, Biserica creștină și întărirea vieții de familie, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XLIII, (1967), nr.5-6, mai-iunie.
Soare, pr. Gh., Impedimente la căsătorie și motivele de divorț, în “Ortodoxia”, nr.4, octombrie-decembrie, 1943.
Teoctist, Episcop al Ardealului, Cu mărire și cu cinste, în “Mitropolia Banatului”, anul XVII, (1967), nr.1-3, ianuarie-martie.
Verzan, Sabin, Familia în lumina învățăturii Noului Testament, în “Mitropolia Olteniei”, anul VI, (1954), septembrie-octombrie, nr.9-10.
Vizitiu, pr. lect. Mihai, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în “Familia creștină azi”, Editura Trinitas, Iași, 1995.
Zăgrean, arhid. prof. Ioan, Probleme morale în opera Sfântului Vasile cel Mare , în “Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la desăvârșirea sa”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legislatia Actuala a Familiei (ID: 130505)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.