Legile Si Principiile Razboiului Si Luptei Armate Fundamentul Doctrinar al Armatelor

CAPITOLUL 2.2. LEGILE ȘI PRINCIPIILE RĂZBOIULUI ȘI LUPTEI ARMATE:

FUNDAMENTUL DOCTRINAR AL ARMATELOR

1.1. BAZELE DOCTRINARE ALE PLANIFICĂRII ȘI DESFĂȘURĂRII OPERAȚIILOR ÎN ARMATA ROMÂNĂ

Legile și principiile războiului

Orice știință are un obiect de studiu care ghidează demersul de cercetare către un desăvârșirea cunoașterii unui anumit domeniu, pornind de la legi și principii care fundamentează existența respectivului fenomen, precum și procedee de aplicare în lumea reală. În lipsa unei normativități, știința și-ar pierde caracterul riguros și ar deveni empirică, iar activitățile din acel sector ar fi caracterizate de subiectivism, ineficiență și fără posibilități de ameliorare în viitor.

Legile și principiile războiului reprezintă indicatori esențiali în investigarea și înțelegerea acestui fenomen. Totodată, sunt elemente ale fundației în alternanța război-pace, în șirul neîntrerupt de acțiuni și reacții ale societății omenești de-a lungul istoriei sale. Dau consistență, continuitate și durată științei militare, întrucât hotărăsc bazele oricărei acțiuni, ajută la planificarea și desfășurarea acțiunilor, la prioritizarea resurselor disponibile într-un mediu operațional incert, cu adversari capabili. Legile războiului și ale luptei armate rămân invariabile, întrucât surprind natura umană, permanent guvernată de confruntare. Dinamica socială este fluidă, iar mișcarea își are cauza și rădăcinile în confruntare. Fluiditatea derivă din confruntare, generează conflict care produce în final progresul.

Principiile războiului și cele ale luptei armate concretizează aceste legi, sunt cursuri de planificare și desfășurare a acțiunii militare, sprijin al gândirii creatoare, ale capacității de organizare de activități viitoare. În ciuda unei stabilități și a unei durate extinse de aplicabilitate, ele nu sunt imuabile. Principiile războiului se încadrează între decizia factorului politic și și strategia militară și se fasonează în relație cu fizionomia societății și a războiului. Legile sunt valabile pentru totdeauna. Principiile sunt flexionare, mereu perfectibile.

Noile tehnologii, noile considerații asupra războiului nu diminuează existența și acțiunea legilor și principiilor războiului și luptei armate, ci, dimpotrivă, impun un interes sporit în abordare . Cunoașterea, aplicarea creatoare a legilor și principiilor, contribuie, precum în trecut, la obținerea succesului în confruntările armate viitoare.

Legile sau legitățile războiului nu reprezintă o prioritate în agenda dezbaterilor de specialitate. Fenomenul își găsește cauza în faptul că războiul este un fenomen social-politic, un mijloc al politicii și se supune, așadar, legilor societății. În același timp, există legi obiective ale războiului, care conturează acest fenomen, această realitate, care contribuie la dezambiguizarea corelațiilor. Acestea sunt:

1. Legea concordanței dintre scopul politic, forțe, mijloace, resurse și obiective;

2. Legea integralității, adică a unității și complementarității acțiunilor;

3. Legea dependenței războiului de potențial;

4. Legea incompatibilității voințelor, care duce totdeauna la conflict;

5. Legea flexibilității și interdependențelor active.

Dacă primele patru legi sunt explicite prin denumire, legea flexibilității și a interdependențelor active necesită aprofundare. Ea determină și demonstrează, în mare măsură, complexitatea războiului, flexibilitatea și intercondiționarea doctrinelor, numeroasele lui sinuozități, fațete și forme de exprimare – de la cele informaționale la cele culturale, de la cele ale amenințării cu forța la mijloacele războiului cibernetic și psihologic, de la demonstrații de forță la agresiune, de la embargo la terorism și, în final, la lupta armată deschisă; tranziția facilă de la o formă la alta, diversitatea opiniilor și atitudinilor, escaladarea abruptă a tensiunilor, frecvența mare a blocajelor strategice, complexitatea teoriei și științei războiului și pluralitatea aplicărilor practice. Principiile sunt modele de referință, sunt repere ale acțiunii, inclusiv ale acțiunii militare, ale pregătirii și desfășurării oricărei operații, în spiritul și în sensul legilor amintite. În același timp, ele sunt structuri de rezistență pentru decidentul politic, limite specifice în cadrul cărora trebuie să se încadreze în procesul de luare a deciziilor. Ignorarea acestora este nepermisă, alternativa la principii este hazardul. Războiul hazardului este războiul iraționalului, cu înfrângerea ca sigură consecință.

Legile sunt inerente lumii materiale și acționează atât în natură ct și în societate, independent de conștiința și de voința oamenilor. Legea are un caracter stabil și relativ – invariabil, conține necesarul și esențialul din procese și fenomene. Hegel sublinia că „Legea nu se află dincolo de fenomen ci este nemijlocit prezentată de el, regnul legilor este imaginea clară a lumii existente sau fenomenale“.

Principiile pe baza cărora se planifică, se duce sau se descurajează războiul, se situează și următoarele:

1. principiul permanenței;

2. principiul capacității;

3. principiul cauzalității;

4. principiul unității;

5. principiul conducerii unitare;

6. principiul integralității;

7. principiul concentrării;

8. principiul flexibilității;

9. principiul adaptabilității;

10. principiul prevenției;

11. principiul descurajării;

12. principiul sustenabilității;

13. principiul moralității;

14. principiul valorii.

Principiul permanenței subliniază faptul că războiul a fost, este și va fi un însoțitor și un rezultat al societății umane. Războiul, indiferent de calapod, a existat dintotdeauna și va exista totdeauna pentru că înainte de finalizarea oricărui război, au apărut germenii următorului. Istoria dovedește că nu războiul este un accident, ci pacea este un moment de liniște, o pauză de respirație, de odihnă și de refacere, între două mari confruntări. Omenirea s-a amăgit în încercările de stopare definitivă a acestui fenomen. Teoria haosului demonstrează că un astfel de fenomen nu poate fi controlat, ci doar studiat pentru a descoperi moduri de a obține beneficii în urma acestuia.

Principiul capacității surprinde trăsătura de potențialitate. Acesta tratează sistemele de potențial politic, economic, demografic, social, cultural, informațional și militar care să faciliteze o pregătire completă, o desfășurare promptă a tuturor capabilităților și o derulare fluidă a acțiunilor.

Principiul cauzalității este în corelație cu factorul politic. Rațiunile unui război sunt polilaterale în ciuda simplității pretextelor. Cauzalitatea războiului este în legătură directă cu esența acestuia, esență care se află în modul în care interesul politic se exprimă și își impune voința. Așadar, cauzele războaielor se află în disonanțele politice care deseouri au rațiuni economice.

Principiul unității rezidă în capacitatea decidentului politic de a obține o unificare a tuturor factorilor care determină războiul. Potențialul economic, demografic, militar și moral echilibrat al unei națiuni puternice, unite, poate conduce la victorie. Consecința cea mai însemnată a aplicării acestui principiu este cel de asigurare a premiselor necesare realizarea conducerii unitare.

Principiul conducerii unitare este definitoriu pentru exploatarea potențialului de război. Acesta presupune existența unui comandant suprem care direcționează și coordonează acțiunile tuturor forțelor către îndeplinirea unui obiectiv comun. Cooperarea produce coordonare, însă transferul autorității către un singur comandant constituie cea mai eficace cale pentru realizarea unității de efort. Natura întrunită, interguvernamentală, multinațională a operațiilor militare produce situații în care comandantul nu controlează direct toate organizațiile din aria de operații. În absența conducerii unitare, comandanții cooperează, negociază, ajung la consens pentru obținerea unității de efort.

Principiul integralității devine decisiv în societatea modernă. Manifestarea acestuia este indispensabilă nu numai în război, ci în întregul sistem al vieții economico-sociale. El debutează cu trăsătura sistemică informațională și continuă cu cea economică și socială. Noua fizionomie a războiului – adică războiul informațional al întregii societăți – este un unul multilateral. Se manifestă, în primul rând, prin angrenarea întregii societăți, prin participarea acesteia, în totalitate la efortul de război, oricare ar fi expresia sau formele de desfășurare ale acestuia.

Principiul concentrării vizează posibilitatea societății de a masa forțele, mijloacele, informația și resursele la momentul oportun și în spațiul voit, pentru îndeplinirea obiectivelor războiului. Aplicabilitatea principiul de față este condiționată direct de cele ale integralității și flexibilității, aflate în relație de complementaritate.

Principiul flexibilității se determină pe disponibilitatea societății de sesizare și adoptare rapidă a variantei cele mai avantajoase, de a tranziționa cu rapiditate de la o acțiune la alta, de a atinge obiectivele războiului nu prin acțiuni limitate și mecanice, ci prin eforturi plurivalente – politice, diplomatice, economice, informaționale, militare etc.

Principiul adaptabilității este asociat celui al flexibilității. Acestea sunt, pe de o parte, derivate ale integralității militare, economice, informaționale și sociale și, pe de altă parte, indicatori ai mobilității sistemului social, determinat de capacitatea acestuia, de a evolua, într-un sistem dinamic complex. Deși nu sunt noi, cele două principii discutate se reconturează într-un mod inedit, datorită, în primul rând, globalizării informației și economiei. În aceeași măsură, adâncirea decalajelor economice, tehnologice și informaționale, agravarea vulnerabilităților și amenințărilor asimetrice reprezintă argumente pentru actualitatea acestui principiu.

Principiul prevenției prezintă se materializează prin următoarele opțiuni de ordin militar, politic, economic și social:

apelarea la instrumente non-violente politice, diplomatice și de altă natură pentru aplanarea disensiunilor;

embargo-ul, boicotul și blocada;

îndiguirea (militară, diplomatică, economică și politică);

acțiuni militare demonstrative;

lovituri preventive.

Principiul descurajării constituie un principiu orginiar din Antichitate. Sun Tzî în Arta războiului elaborează soluții care să descurajeze confruntarea deschisă și să asigure atingerea obiectivelor războiului fără luptă armată decisivă. Odată cu apariția armelor de distrugere în masă, filosofia războiului devine dominată de acest principiu. Firește că nu rezultă că factorii de descurajare au devenit primordiali astfel încât izbucnirea războaielor să devină imposibilă. În noua configurație, anumite modalități de ducere ale războiului reculează, în timp cresc în periodicitate și intensitate, precum:, războiul psihologic, mediatic, informațional, terorismul, războiul împotriva terorismului (formă a războiului continuu), războiul de joasă intensitate și războiul bazat pe rețea.

Principiul sustenabilității necesită atenție în vederea ramplasării și reîntregirii efectivelor angajate în luptă și asigurării, în mod prelungi, a resurselor necesare efortului de război. Acesta din urmă în mod indiscutabil presupune consumuri foarte mari pe toate palierele: politice, diplomatice, financiare, economice, informatice. Considerând eforturile necesare pentru urmarea acestui principiu, numărul de state capabile să susțină singure un război, înafara unei alianțe sau coaliții, sunt într-o continuă restrângere.

Principiul moralității a fost mereu și va rămâne unul dintre cele mai importante principii ale războiului. Totodată, moralitatea războiului va fi într-o continuă din punctul de vedere al semnificației, în funcție de beligeranți, perioada istorică etc. În timp ce pentru unii anumite acțiuni reprezintă acte de eroism, alții le consideră crime. Fără aceste ilustrări – care realități categorice, războiul și-ar pierde bazele sale morale și psihologice.

Principiul valorii constituie o contingență pentru toate celelalte principii. Sistemul de valori reprezintă acumulări confirmate de timp, de acțiuni și de nivelul de civilizație la care se află societatea respectivă. În ciuda faptului că războiul nu își găsește justificarea în valori, pe suportul lor se conturează însă direcția evoluției sociale, se conturează interesele și politicile pe care le exprimă. Valorile reprezintă coordonate războiului, ieșirea din aceste limite poate să rezulte în disfuncționalități severe de tipul celor produse poporului german pe timpul și în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, în lipsa ansamblului german de valori, fără calitățile excepționale ale acestei națiuni, fără un sistem de principii bine conturat și aplicat cu rigoare, mobilizarea forțelor care să permită cucerirea și menținerea inițiativei strategice în primii ani de război ar fi rămas un deziderat politic.

Legile și principiile luptei armate

Ca expresie de confruntare în război, lupta armată poate fi definită ca ansamblul acțiunilor violente „…desfășurate în mod organizat între două grupări de forțe care urmăresc scopuri opuse, conținutul, amploarea și intensitatea acțiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esența sa social-politică, de caracterul și trăsăturile sale, precum și de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului și tehnicii militare“.

Legile luptei armate

Componentă centrală a războiului, lupta armată este guvernată de legi obiective care acționează independent de voința oamenilor, și care exprimă dependențe specifice confruntării, în ansamblul ei sau în domeniile acesteia de manifestare. Aceste legi au un pronunțat caracter imperativ, iar încălcarea lor atrage inevitabil eșecul, înfrngerea. Unii specialiști militari consideră că „legile nu sunt creații ale unor teoreticieni militari, întrucât determină lupta armată independent de voința oamenilor. Cunoașterea și folosirea lor corectă înseamnă respingerea oricărei forme de subiectivism și voluntarism, constituind baza teoretico-metodologică a conducerii științifice a forțelor militare proiectate”.

În general, principiile luptei armate se suprapun, în fond, peste cele ale războiului. Acest fapt se datorează faptului că războiul a fost și este înțeles, în principiu, ca un ansamblu de acțiuni armate violente, menite să degajeze un blocaj strategic și să soluționeze un diferend. Totuși, lupta armată este doar un mod de desfășurare a războiului și nu ar trebui înțeleasă în afara războiului. Lupta armată presupune o cauză, un mobil social, economic, etnic, religios etc. Izbucnește în urma unei decizii care este, în fond, o decizie politică. Mai precis, conflictul armat izbucnește ca urmare a unei decizii militare care este, la rândul ei, un mijloc de aplicare a unei decizii politice. În trecut, războiul, care era, ca și în prezent, un act politic, se consuma într-o singură bătălie decisivă. Lupta armată constituia așadar esența războiului, iar bătălia era metoda de purtare a luptei armate. Ca urmare, pentru simplificarea teoretică, s-a produs confundarea războiului cu lupta armată, adică războiul cu cea mai violentă dimenisune a sa, de unde și suprapunerea principiilor luptei armate cu cele ale războiului. Războiul, un fenomen complex, are principii care se înscriu în această multilateralitate, se definesc pe multitudinea demersurilor majore, interdependente – politice, diplomatice, economice, sociale, culturale și militare – pe care le desfășoară întotdeauna statele sau entitățile beligerante.

Istoria militară subliniază necesitatea cunoașterii profunde a mediului operațional: a posibilităților forțelor proprii și ale inamicului, a misiunii primite, a intenției comandantului, dar mai ales a cerințelor legilor și principiilor luptei armate moderne, ale căror influențe nu pot fi sub nicio formă eludate. Formularea lor a avut în vedere, în funcție de fiecare etapă istorică, cel puțin următoarele elemente:

cantitatea forțelor, mijloacelor militare și rezervelor umane și materiale;

calitatea forțelor participante și nivelul de performanță al mijloacelor întrebuințate;

rezistența psiho-morală a luptătorilor și populației;

condițiile de teren, starea și evoluția vremii;

cunoașterea inamicului și analiza opțiunilor acestuia în timp și spațiu;

arta conceptuală, perseverența, coerența și fermitatea acțională a conducerii;

motivația acțiunii din punctul de vedere al efectelor asupra participanților;

atitudinea față de risc și neprevăzut.

Legile luptei armate, reflectă fizionomia cmpului de luptă, a cerințelor majore ale planificării și ducerii acțiunilor militare. Prin caracterul lor social, legile luptei armate sunt, pe lngă constrângeri obiective de desfășurare a acțiunilor militare, repere orientative ale fenomenului luptei armate.

În regulamentele românești sunt prevăzute următoarele legi ale luptei armate:

Legea concordanței dintre scopuri, forțe și mijloace;

Legea raportului de forțe;

Legea dependenței formelor și procedeelor acțiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii de luptă;

Legea unității acțiunilor;

Legea amplorii crescânde a luptei armate.