Legendele Urbane
CUPRINS
INTRODUCERE
„Când aud de folclor, cei mai mulți se gândesc la Miorița sau la Toma Alimoș, toate învățate la școală, la cântece și jocuri populare, pentru că le mai văd și aud la televizor – pe scurt, la ceva cam învechit și, în mod cert, legat de viața la sat. Arareori se întâmplă să asocieze folclorul cu Internetul, bunăoară, deși n-ar face rău: „rețeaua globală” chiar este principalul canal de răspândire a unor creații recent cât se poate de… folclorice”, își începe Constantin Eretescu volumul său dedicat folclorului literar românesc (Eretescu, 2004: 9), iar noi îi dăm dreptate. Pentru că atunci când vorbim de cultura populară, ne raportăm instinctual la lumea țărănească, iar folclorul îl percepem ca fiind expresia culturală a vieții rurale. Am dezvoltat ideea preconcepută că folclorul nu poate exista în absența țăranului și, deci, nu poate fi produs în afara sferei rurale. Iar acest lucru (și acest lucru) face ca satul și orașul să pară două lumi paralele, incompatibile.
S-a spus că, prin exodul țăranului la oraș, s-a șters leagănul vieții tărănești care este satul și astfel folclorul a fost distrus. Că orașul a marginalizat și chiar neutralizat țăranul, adevăratul purtător al tradiției. Și totuși, folclorul este „viu și productiv”, o spune chiar Eretescu. Și-a dovedit rezistența, s-a adaptat mentalităților în schimbare și evoluției societății, iar astăzi putem vorbi de un folclor contemporan „concretizat, de exemplu, în bancuri sau anecdote citadine ori ale mediilor intelectuale, în povestirile personale sau narațiunile despre întâmplări trăite, în așa-numitele legende contemporane sau urbane” (Constantinescu și Dobre, 2004: 56).
Legendele urbane au fost considerate, în opinia lui Eretescu, fapte extra folclorice, fiind privite, spune etnologul, „cu suspiciune, fie ca aluviuni ale culturii occidentale, fie ca excrescențe maligne pe trupul culturii tradiționale” (Eretescu, 2010: 10). Și totuși, ele moștenesc folclorul tradițional, iar acest fapt face necesară culegerea lor pentru că, doar cunoscându-le, „vom putea explica mai bine preferințele, dar și starea de spirit, comportamentele deviante ale semenilor noștri, temerile lor și domeniile în care sunt vulnerabili” (Eretescu, 2003: 20).
***
Studiul de față se bazează pe un corpus de texte ce cuprinde peste 100 de legende urbane și variante ale lor, incluse în anexa de sfârșit, Legende și alte povestiri urbane. Gestionarea materialului nu a fost nicidecum facilă. Ni s-a părut mai cu seamă complicată realizarea unei tipologii cât de cât coerente și care să ne permită o analiză pertinentă. Luând în considerare temele legendelor urbane culese, am grupat textele în: legende urbane despre fenomene neobișnuite, despre amenințări la siguranța individuală și despre farse și înșelătorii. Un grup special îl constituie legendele umoristice, spuse din amuzament, împărțite, la rândul lor, în subcategorii (încurcături amoroase, vinovați fără vină, mortul era viu, Amintiri din Epoca de Aur).
Am urmărit, așadar, teme și motive, variații și circulația legendelor urbane, cadrul în care sunt spuse, fie că vorbim de comunicare orală, în scris sau prin mass-media electronică, punând în evidență funcțiile acestor narațiuni: rol educativ, mod de a trata propriile temeri (referitoare la străini, schimbări sociale, tehnologice etc.), sau pur și simplu amuzament.
Am analizat comparativ variante ale aceleiași legende, între ele ori în raport cu legende similare, în încercarea de a identifica elementele stabile și detaliile variabile. De asemenea, într-o abordare sociologică a legendelor urbane, ne-am ghidat după vorbele sociologului american Gary Alan Fine care era de părere că, dacă vrem să înțelegem un text, trebuie să examinăm și contextele în care operează naratorii și publicul. El nota că legendele sunt o oglindă distorsionată ce reflectă condițiile sociale și economice ale societății industrializate moderne (Fine, 1996 apud Brunvand, 2001: 398).
Explozia de articole și monografii dedicate legendei urbane (mai ales cele provenind din spațiul anglo-saxon) ne-au fost de un real ajutor, constituindu-se în surse și resurse care au făcut posibilă această analiză. Ne referim aici, în mod special, la Encyclopedia of Urban Legends (ediția 2001) a lui Jan Harold Brunvand, dar și la studiile folcloristului român Constantin Eretescu.
În alcătuirea corpusului, Internetul a fost sursa principală pentru cea mai mare parte a legendelor culese, la care am adăugat contribuții ale studenților de la Universitatea Valahia din Târgoviște, specializarea Litere, și câteva provenind din propriul cerc de prieteni și cunoștințe.
***
Studiul a fost structurat în trei secțiuni principale.
Capitolul I. Câteva considerații asupra legendei. Întrucât legenda urbană este văzută, în general, ca subordonându-se legendei, am considerat necesar să deschidem investigația noastră prin câteva considerații asupra acestei specii. Primul capitol abordează o serie de opinii critice aparținând unor reputați cercetători în domeniu, începând cu Frații Grimm, ale căror judecăți de valoare au avut mare răsunet în lumea folcloristicii. Cei doi au încercat să definească legenda punând-o în contrast cu basmul. Distincția a fost preluată și dezvoltată ulterior de alți investigatori ai fenomenului folcloric ce au evidențiat și alte trăsături ale celor două forme de narațiune orală, înrudite, ce-i drept, prin motive comune, dar totuși stând în opoziție una față de cealaltă. Cele două exprimă viziuni diferite asupra lumii: basmul este ficțiune, reflectare fantastică a realității, legenda aspiră la o redare reală a experiențelor.
Arnold van Gennep duce mai departe această distincție. El pune față în față basmul, legenda și mitul. Fiecare dintre ele este definită luând în considerare câteva criterii referitoare la utilitatea povestirii (în ce scop se povestește și dacă este obiect al credinței) și conținut (care este natura personajelor, care sunt timpul și locul acțiunii).
André Jolles vorbește de legendă, diferențiind între legenda sacră (Legende) și legenda eroică (Sage), ca făcând parte din categoria „formelor simple”, alături de mythos, ghicitoare, zicală, caz, memorabil, basm și glumă. Pentru fiecare formă simplă, Jolles identifică o atitudine mentală specifică ce își găsește expresia în forme preexistente ale limbajului. Legenda religioasă are ca domeniu semantic sacrul, Sage ține de relații de familie, iar mythos de natura creării universului.
Folcloristul american Alan Dundes stabilește o opoziție între mit și legendă, pe de o parte, și basm, de cealaltă parte, luând în considerare dimensiunea temporală a celor trei specii. Basmul se plasează undeva în afara timpului real („true time”), spre deosebire de celelalte două care se situează pe această axă, dar la cele două capete: o dată timpul mitic, primordial, care precede creația, și timpul legendar, timpul post-creație.
Suedezul Carl W. Von Sydow propune o altă distincție: între memorată și fabulată, adică între povestirea experienței personale, spusă la persoana I, și o relatare a faptelor altcuiva, spusă la persoana a III-a. În mod similar, etnologul Silviu Angelescu distinge între narațiunea de tip povestire, în care povestitorul este și eroul întâmplărilor, și legenda, în care naratorul se delimitează de eroul faptelor relatate.
Spre finalul capitolului, vom trasa câteva funcții și caracteristici principale ale legendei ce vor deschide discuția propriu-zisă asupra legendei urbane.
***
Capitolul II. Legendele urbane. Capitolul al doilea reprezintă secțiunea majoră a tezei, „inima și sufletul” acestui studiu. Cuprinde o parte introductivă, o abordare teoretică a legendei urbane (II.1. Ce este legenda urbană?), și alte patru subcapitole ce reprezintă, în fapt, studii de caz ale textelor selectate (II.2. Legende urbane despre fenomene neobișnuite, II.3. Legende urbane despre amenințări la siguranța individuală, II.4. Legende urbane despre farse și înșelătorii, II.5. Umorul în legendele urbane).
II.1. Ce este legenda urbană? Firește, nu putem începe analiza propriu-zisă a textelor fără a încerca o definire a legendei urbane, lucru extrem de anevoios. Și asta pentru că nici măcar terminologia nu a făcut obiectul consensului specialiștilor, fiecare, în funcție de perspectivele abordate, adoptând o denumire sau alta. Așa se face că se vorbește de legendă urbană, contemporană, modernă, sau chiar mit urban ori modern. Jan Harold Brunvand optează pentru termenul de „legendă urbană”, subliniind că folosirea cuvântului „mit” în acest context este incorectă, dat fiind că mitul, spune el, face trimiteri la ceva considerat în genere ca fiind neadevărat. Or, legenda este spusă ca fiind adevărată, iar această este una dintre trăsăturile ei esențiale. Gillian Bennett, în schimb, preferă denumirea de „legendă contemporană” pentru că, în opinia sa, specia nu este nici nouă, nici modernă și, în plus, termenul îi subliniază actualitatea, fără a o îngrădi într-un anumit timp sau spațiu.
O încercare de definire îi aparține lui J.H. Brunvand care vede legenda urbană ca o povestire apocrifă, contemporană, spusă ca și când ar fi adevărată, ce încorporează motive tradiționale, sursa fiind de obicei „prietenul unui prieten”. În analiza legendelor urbane, Paul Smith ia în considerare mai multe aspecte, criterii ce țin de conținut, context al narării, formă, structură, diseminare etc., totul pentru a converge spre o definiție exhaustivă. Ceea ce obține, însă, este mai mult o descriere a speciei. Constantin Eretescu include în categoria legendelor urbane nu doar narațiuni, ci și texte care nu conțin elemente narative, precum zvonurile, jocurile de cuvinte, gafele lingvistice.
Am considerat util ca în acest subcapitol teoretic să propunem și o abordare complementară, făcând o comparație cu genurile folclorice înrudite, zvonul și bârfa, pentru că toate cele trei forme transmit o informație ca fiind adevărată, folosesc detalii concrete pentru a fi credibile, relatează experiențe neobișnuite și pot fi actualizate cu fapte contemporane. Mai mult, zvonul se poate dezvolta în legendă urbană, după cum legenda se poate simplifica, reduce la un enunț. Brunvand chiar vede în zvonuri germenii unei legende.
După toate acestea, concluzia care se desprinde este că, deocamdată, o definiție unitară și unificatoare a legendei urbane nu s-a produs până în acest moment, iar adoptarea unei denumiri sau a alteia nu este, practic, decât o convenție. Ceea ce putem face este să trasăm caracteristicile legendei urbane, luând în considerare aspecte ce țin de credibilitate, validarea veridicității, transmitere.
II.2. Legende urbane despre fenomene neobișnuite. Am considerat a fi fenomene neobișnuite cele care intră în sfera supranaturalului și paranormalului. Deși tendința folcloriștilor este de a exclude supranaturalul ca temă a legendelor urbane, totuși decizia noastră de a supune spre analiză asemenea texte se bazează pe faptul că transmițătorii, naratorii nu fac deosebirea între aceste elemente și restul legendelor contemporane, iar cultura pop de astăzi abundă în asemenea relatări.
La categoria supranatural am grupat legendele despre ființele demonice: Fata Pădurii, Strigoi, Diavol, Stafii. Dintre acestea, credem noi, se evidențiază legenda despre autostopista-fantomă. Într-o variantă care circula și în România în deceniul al șaptelea folcloristul american J.H. Brunvand identifica elemente specifice tradiției românbești. Legendele acestea transmit mesajul că supranaturalul există și trebuie să ne temem de el; un sentiment omenesc, la urma urmelor, frica de moarte.
În categoria paranormal ne-am oprit asupra legendelor despre monștri acvatici (lostrițe, somni), despre care se spune că ating dimensiuni uriașe ce le permit să atace și să mănânce oameni. Disparițiile în adâncuri au fost puse pe seama acestor pești gigant. Vom vedea însă că aceste legende nu sunt nici contemporane, nici moderne în adevăratul sens al cuvântului, fiind adânc înrădăcinate în mitologie și credințe populare.
Alte aspecte ale paranormalului luate în discuție sunt cele care se referă la dispozitive ce par a ține de domeniul science-fiction: laserul lui Henri Coandă (o armă construită în timpul regimului comunist ce, chipurile, avea capacitatea de a pulveriza armatele ostile) și armele psihotronice (capabile să influențeze felul de a gândi al oamenilor). Cu această ocazie, o digresiune pe tărâmul teoriilor conspiraționiste ni s-a părut oportună, găsind că aceste idei împart un teren comun cu zvonul și legenda.
II.3. Legende urbane despre amenințări la siguranța individuală. Tema nesiguranței în lumea modernă domină majoritatea legendelor urbane. Maniacii urbani, inventați ori inspirați de fapte diverse reale, formează o galerie de portrete malefice: maniacul care pune ace infestate cu SIDA în cinematografe sau își pândește victimele din umbră, atacându-le mișelește, maniacul care răpește copii și le fură organele pentru transplanturi clandestine, ori criminalul în serie care ucide tinere neajutorate. Legendele sugerează că delincvenții se găsesc în mediul nostru social și sunt cu atât mai periculoși cu cât nimic nu îi deosebește de omul normal. Pe de altă parte, legendele despre canibalii accidentali (cum le numește Brunvand) poartă și o amprentă xenofobă, frica de străin, ura față de celălalt. Este vorba de acele legende antisemite în care evreii răpesc copii pentru a face din sângele lor pâine pascală.
De altfel, Gail de Vos distinge între legende etnocentrice, care dau glas xenofobiei, antipatiei față de cel diferit de noi, și legende sociocentrice, exprimând amenințări ce rezultă din lipsa de comunicare între grupul majoritar și subculturile, comunitățile mici ce au propriile lor reguli și stiluri de viață.
Un grup aparte de legende, în opinia noastră, pe care le-am încadrat tot în categoria „amenințări la siguranța individului”, sunt cele lansate în timpul Revoluției din 1989 despre „teroriști”, „apă otrăvită” etc., propagate fără discernământ de mass-media, ajungându-se la o paranoia extremă cu urmări, vom vedea, tragice. Aceste legende ne arată clar cum pot fi manipulate mase întregi de oameni, inducând sentimente de teroare, speculând frica de represiuni, de cruzimi, de moarte.
II.4. Legende urbane despre farse și înșelătorii. La această categorie luăm în discuție, în primul rând, cunoscutele scrisori în lanț, care, înainte de apariția Internetului, sufocau cutiile noastre poștale. Se știe, este vorba de acele scrisori care promit noroc sau ghinion celui care le trimite (ori nu) mai departe unui anumit număr de persoane, într-un interval de timp specificat. Putem depista originea acestor misive în așa-numitele Scrisori provenite din cer, ce pretindeau a fi fost scrise de un agent divin sau de însuși Dumnezeu. În era Internetului, difuzarea acestor scrisori se face mult mai rapid și pe o scară mult mai largă, tehnologia modernă ușurând substanțial sarcina transmițătorului. Un simplu clic face totul, de aici și numărul mult mai mic de variante. Scrisorile în lanț atentează la siguranța virtuală și se folosesc de credulitatea individului pentru care atingerea fericirii și bunăstării supreme stă în transmiterea unei misive.
O altă înșelătorie, mai periculoasă însă, implică mașina de cusut Singer, bazându-se pe câteva legende: cum că evreii care au fabricat-o au inscripționat în interior numerele conturilor lor din Elveția sau că piese ale mașinii ar fi confecționate din metale valoroase.
II.5. Umorul în legendele urbane. Există legende care se folosesc de umor pentru a transmite lecții moralizatoare sau pentru a dezamorsa situații tensionate. Umorul este, de fapt, instrumentul care îi oferă individului o supapă de evacuare a unor neliniști acumulate în subconștient și îi oferă o armă de discreditare a celuilalt, dându-i impresia că astfel își poate învinge adversarul.
Sunt luate în vizor degradarea moravurilor (de exemplu, legendele despre adulter și răzbunare a partenerului înșelat), ignoranța protagoniștilor (legendele grupate în categoria „mortul era viu”) sau, în cazul legendelor ce satirizează perioada comunistă, figurile autorității și aspectele neplăcute ale societății socialiste. În acest ultim caz, umorul funcționează și ca o tehnică de rezistență socială, umorul politic fiind purtător al unui mesaj de conștientizare a slăbiciunilor regimului.
Am împrumutat titlul cunoscutului film regizat de Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur, pentru a reuni sub această umbrelă câteva legende care au circulat înainte de 1989 și care au fost readuse în atenția publică într-o încercare de a redescoperi umorul vremurilor de altădată și, în același timp, de a zugrăvi o imagine tragi-comică din istoria României: legenda despre vânzătorii de aer, cea despre porcul gazat ori despre raportările false de producție.
***
Capitolul III. Legendele urbane și Internetul. Capitolul final al prezentei teze face o prezentare succintă a influenței Internetului asupra fenomenului folcloric numit legendă urbană.
Circulația orală nu mai este astăzi o condiție esențială pentru existența legendelor urbane. Ele ajung la noi prin intermediul presei scrise și audiovizuale dar, mai ales, prin intermediul Internetului. Internetul nu doar face ca difuzarea textelor de această natură să fie instantanee, devenind accesibile unui număr mare de oameni din toate colțurile lumii, ci își pune și amprenta asupra formei și stilului legendelor. Așa se face că, spre deosebire de folclorul tradițional, există un număr mai mic de variante, utilizatorii de computere mulțumindu-se să le tramsmită mai departe în forma în care le primesc, rezultând de aici o stabilitate a textului.
Internetul s-a transformat într-o mare arhivă, un păstrător de folclor, iar asta oferă o deschidere nouă spre studiul acestei specii. Sunt site-uri dedicate legendelor urbane, cu texte clasificate pe diverse criterii, ce se constituie în adevărate baze de date la care au acces atât specialiștii în domeniu, cât și profanii. Conchidem, deci, că tehnologia modernă nu este un dușman al folclorului, ci un factor esențial în transmiterea lui.
I. CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LEGENDEI
Legenda este poate unul dintre cele mai interesante genuri ale cercetării folclorice. Materialul conținut de legende, fie că ține de supranatural, terifiant, straniu, comic, este cel ce compune viața noastră de zi cu zi. Mai mult, există un interes crescut pentru toate aceste forme de expresie, fapt dovedit de gustul publicului pentru cărți, show-uri de televiziune sau filme inspirate din legende. Pe de altă parte însă, dezavantajul legendei, cel puțin din punct de vedere folcloric, este că nimeni nu a reușit să stabilească în mod clar ceea ce este ea. Este o narațiune ce pretinde a fi adevărate fapte care sunt false? Conține motive tradiționale? Trebuie deosebită de povestirea experienței personale? Are o formă, la fel ca basmul? Este spusă ca adevărată pentru a fi crezută sau doar pentru a amuza? Deși s-au scris numeroase studii în ultimul secol, nu se poate spune că s-a ajuns la un consens deplin. Așa cum afirma Silviu Angelescu, legenda poate fi mai degrabă descrisă decât definită pentru că „nu admite decât definiții segmentare, corespunzătoare subtipurilor pe care le dezvoltă” (Angelescu, 2002: 39). Sau, cum se exprimă cercetătoarea Gillian Bennet: „În cel mai fericit caz, termenul legendă este probabil unul de conveniență, care nu trebuie luat ad litteram; în cel mai rău caz, poate fi o simplificare înșelătoare” (Bennet, 1991 apud Oring, 2008: 128).
I.1. Abordări ale legendei
I.1.1. Legendă, basm, mit. Definirea legendei a început odată cu frații Jacob și Wilhelm Grimm, care, în Deutsche Sagen (1816), i-au subliniat caracteristicile prin opoziție cu basmul: „Basmul (Märchen) este mai poetic, iar legenda (Sage) este mai istorică; basmul subzistă aproape de la sine, în eflorescența și expansiunea-i proprie; legenda, de un colorit mai puțin variat, are încă particularitatea că se ține de ceva cunoscut și știut, de o localitate sau de un nume istoric” (Șăineanu, 1978: 139-140). Și, mai departe, în Deutsche Mythologie (135): „Mai liberă, mai puțin încătușată decât legenda, povestea e lipsită de acea așezare locală care stânjenește legenda, dar o face mult mai intimă. Povestea zboară, legenda merge, îți bate la ușă; una poate fi elaborată mai liber, cu lux de imaginație, cealaltă are aproape autoritatea istoriei” (Păun, Angelescu, 1983: xxx-xxxi).
Sau, cum a conchis Max Lüthi, legenda este tot ceea ce nu este basmul (Dégh, 1997: 487). Basmul se folosește de realitate într-un mod ironic, legenda încearcă să o reconstruiască într-o manieră credibilă. În timp ce basmul are în vedere omul, legenda se ocupă de ceea ce i se întâmplă (Lüthi, 1966 apud Tangherlini, 1990: 372-373). Märchen întruchipează lumea sinelui, pe când legenda reprezintă asprimea lumii sociale și naturale externă sinelui. O realitate plină de obstacole, dificultăți, tribulații ce trebuie depășite, o lume dominată de frici, anxietăți și suspiciuni ce pot fi înfruntate cu ajutorul credinței religioase; de aici, noțiunea de credință, asociată acestei specii. Basmul este ficțiune, o reflectare fantastică a realității pe care naratorul o făurește, o plăsmuiește în mod conștient, pe când legenda urmărește să redea evenimente reale ale experienței personale. Basmul este pură fantezie, menită să distreze, să farmece auditoriul, legenda este informație, răspunzând la întrebări importante, existențiale.
„Basmul propune evaziuni din realul vieții imediate, a cărei dimensiune lipsită de spectaculos este negată și compensată de idealitatea lumii imaginate, legenda, dimpotrivă, rămâne fascinată de realul vieții înconjurătoare căreia, prin retorsiune poetică, se obstinează să-i afle nu atât o explicație, cât o semnificație. Consecința acestei retorsiuni este o deformare a realului” (Angelescu, 2002: 26).
Lui Arnold van Gennep îi datorăm una dintre cele mai clare distincții între basm, legendă și mit. Mitul, spune van Gennep în La formation des légendes, este parte a unui sistem ideologic și este însoțit frecvent de rituri. El constituie „obiect de credință” (van Gennep, 1997: 42), fundamentând o concepție asupra universului, omului, societății. Personajele (divinități), timpul și locul acțiunii se țin la distanță de lumea oamenilor. Timpul mitic precede istoria omului. Așadar, mitul „ar fi, în fapt, o legendă localizată în regiuni și timpuri situate în afara atingerii umane, personajele fiind divine” (van Gennep, 1997: 39). Basmul, „povestea simplă” este doar pentru divertisment și nu este un obiect al credinței, fiind percepută ca ficțiune: „Povestea ar fi acea povestire cu miracole și romanescă, al cărei loc de acțiune nu este delimitat, iar personajele nu sunt individualizate, ceea ce ar răspunde unei concepții infantile asupra Universului și ar prezenta o indiferență morală absolută.” (van Gennep, 1997: 39). Legenda se prezintă ca o povestire autentică, istorică, relatând fapte reale excepționale. Ea este deci un obiect al credinței, cu personaje individualizate, acțiune localizată și datată: „În legendă, locul este indicat cu precizie, personajele sunt indivizi determinați, faptele lor au un fundament care pare a fi istoric și posedă însușiri eroice”, și, continuând, „vom înțelege prin legendă o povestire localizată, individualizată și obiect al credinței, iar prin mit o legendă în legătură cu lumea supranaturală și care se traduce, în acte, prin rituri” (van Gennep, 1997: 43). Folcloristul francez recunoștea importanța contextului în definirea legendei: „În zilele noastre, se pune întrebarea: unde, când și cum se povestește o anumită istorie?” (van Gennep, 1997: 208), examinând, de asemenea, funcția socială și aspectele psihologice interne ale povestirilor ca mijloc de a înțelege contextul de formare a legendelor (van Gennep, 1997: 208-209). Van Gennep distingea trei tipuri de legende: despre lumea naturală, despre lumea supranaturală și istorice.
În 1930, olandezul André Jolles postula existența așa-numitor forme simple, care își au originea în limbă, formându-se spontan în contexte obișnuite de comunicare, fără influența umană, corespunzând conceptului de poezie naturală („care se face de la sine”) al lui Jacob Grimm, forme care extrag evenimente din viață și le recreează ca entități independente (Jolles, 2012: 11-35). Jolles imaginează limba ca muncă, având „executanți” agricultorul, meșteșugarul și preotul, adică producătorul, făurarul și interpretul: „Întreaga muncă înfăptuită de agricultor, meșteșugar și preot se înfăptuiește încă o dată în limbă. Tot ceea ce agricultorii, meșteșugarii, preoții au înfăptuit până acum ține de viață, se contopește cu viața, se înnoiește în viață sau este durabil doar prin viață. Însă prin munca limbajului, toate acestea capătă o nouă trăinicie în limba însăși” (Jolles, 2012: 28). Cu alte cuvinte, odată ce rodul muncii executanților intră în limbă, este recreat de aceasta (limba recreează ceea ce viața a produs). În viziunea lui Jolles, formele simple sunt un intermediar între limbă și arta literară. Din cele nouă forme simple catalogate de Jolles, legendă sacră (Legende), legendă eroică (Sage), mythos, ghicitoare, zicală, caz, memorabil, basm și glumă, ne vom opri puțin la primele trei.
Legende este „un întreg bine delimitat într-un anumit sector al culturii occidentale: am în vedere legenda sacră creștină, așa cum s-a dezvoltat în cadrul Bisericii catolice începând cu primele secole creștine și s-a păstrat până astăzi” (Jolles, 2012: 36). Termenul a apărut în secolul al XIII-lea în „Legenda sactorum” sau „Legenda aurea” a episcopului Jacopo da Varazzo desemnând viețile sfinților. Această legendă religioasă nu este interesată de reprezentarea istorică a vieții, ci de valoarea ei ca model al vieții creștine, valoare măsurată prin puterea sfântului de a înfăptui miracole. În timpurile noastre, spune Jolles, doar atleții care stabilesc recorduri (minuni, nu în sens medieval ci de performanțe ce par a fi inaccesibile și imposibile) devin subiect de legendă.
Prin contrast, Sage („legenda eroică”) se referă la o tradiție orală abordând teme ce țin de familie, trib sau legături de sânge, evenimente, persoane, locuri importante. Legenda eroică a căpătat „semnificația unei povestiri care nu este atestată istoric, iar această semnificație este proprie și adjectivului legendar; el desemnează de-a dreptul ceea ce nu este cu adevărat istoric” (Jolles, 2012: 82). În Dicționarul Fraților Grimm, Sage are și sensul de relatare răspândită pe cale orală despre ceva, știre despre ceva, putându-se referi fie la un fapt „aproximativ” (contemporan), în această accepțiune fiind pusă în relație și cu ceea ce este nesigur, incredibil, fie la ceva trecut , desemnând o „știre, relatare despre ceva din trecut și mai ales despre ceva care s-a petrecut cu mult timp în urmă, așa cum se transmite din generație în generație” (Jolles, 2012: 83). Termenul german Sage, atrage atenția Jolles, echivalează parțial cu unul din sensurile englezescului saga, întrebuințat greșit, și anume o poveste despre care se crede că este adevărată, care a evoluat de-a lungul secolelor și s-a transmis pe cale orală, o legendă istorică sau eroică ce se află la jumătatea drumului dintre povestea autentică și ficțiunea intenționată (Jolles, 2012: 86).
Jolles stabilește o opoziție între lumea legendelor și cea a istoriei. Ceea ce este semnificativ pentru Legende (miracolele și identificarea cu un personaj exemplar) este, din punct de vedere istoric, îndoielnic, suspect și neadevărat, în cele din urmă. Le fel, Sage diferă de istoria autentică, în cazul ei primând elemente legate de familie, neam, legături de sânge.
Jolles remarca și că, în Dicționarul Fraților Grimm, mythos-ul echivalează legenda ca „povestiri neatestate” (Jolles, 2012: 120). Pentru Jacob Grimm, mitul („credința în zei, transmisă de la popor într-un proces infinit”) este teritoriul tuturor legendelor. Fără o bază mitică, legendele nu pot fi înțelese; iar când istoria se pierde în negura timpului, legenda o salvează, însă „pune stăpânire pe ea, […] o modifică” (Jolles, 2012: 123). Deja grecii văduviseră conceptul de mythos de orice conotație metafizică și religioasă, contrastându-l cu logos-ul (știința bazată pe rațiune) și historia, ajungând ca, în final, să desemneze ceea ce nu poate exista cu adevărat (Eliade, 1978: 1-2). Mythos-ul, la Jolles, este creație. Prin mythos, omul încearcă să înțeleagă lumea în ansamblul și varietatea ei, confruntând-o, punându-i întrebări la care primește răspunsuri. Iar mythos-ul apare tocmai atunci când lumea se creează prin întrebări și răspunsuri:
„Omul cere lumii și aparițiilor ei să se dezvăluie. Și el primește răspuns, adică primește cuvânt înapoi, cuvântul ei îl întâmpină. Lumea și aparițiile ei i se dezvăluie. Acolo unde lumea este făurită de om în acest mod, prin întrebare și răspuns – acolo apare forma pe care o numim mythos.” (Jolles, 2012: 128)
Mitul este creație și la Mircea Eliade, este „povestea unei faceri”: mitul povestește o istorie sacră, deci adevărată, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor”; mitul vorbește despre ceea ce s-a întâmpat realmente, „ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie” prin intervenția ființelor supranaturale (Eliade, 1978: 5-6).
Ovidiu Bârlea tratează mitul ca subspecie a legendei. Miturile sunt, în accepțiunea generală, afirmă folcloristul român, „legendele popoarelor antice, care relatează isprăvile zeilor și eroilor semizei cu privire la facerea lumii”, remarcând, totodată, că, în cercetări mai recente, mitul se limitează la a desemna o „istorie sacră despre acțiunile ființelor supranaturale, relatări adevărate”. În folcloristică, mitul denumește „toate narațiunile despre lumea anterioară celei de azi, arătând isprăvile zeilor și originea tuturor ființelor și lucrurilor” (***, 2002: 339-340).
Despre mit și legendă vorbește și Alan Dundes, delimitându-le pe ambele de basm din punct de vedere temporal. În studiul „On the Psychology of Legend” (Dundes, 1971: 23-24), Dundes imaginează axa timpului propriu-zis, real, true time (adevăratul timp) cum îl numește el, ca o clepsidră deschisă la ambele capete. Exclude din discuție basmul, pentru că el se plasează undeva deasupra sau în afara timpului adevărat, fapt sugerat chiar de formula inițială „A fost odată ca niciodată”. Pe această clepsidră temporală, mitul se află în partea de jos, iar înaintea lui timpul nu există. Timpul mitic este primordial, cel de început, curgând în sus, până la jumătatea clepsidrei, acolo unde se întâmplă creația, acolo unde omul și lumea sunt create în forma actuală. Legenda se plasează în partea de sus a clepsidrei, în timpul post-creație. Odată ce Adam și Eva, potrivit mitului, sunt creați, spune Dundes, peripețiile lor istorice sau non-istorice iau forma legendei. Și așa cum timpul mitic are un început deschis, la fel și timpul legendar are un final deschis, cu alte cuvinte, acțiunea mitului se desăvârșește în narațiune (chiar dacă implicațiile lui stăruie), pe când legenda nu se încheie niciodată. Ne simțim mai aproape de legendă decât de mit, care s-a întâmplat cu mult, mult timp în urmă, și, în mod similar, mai aproape de legendă decât de basm, care nu s-a întâmplat niciodată.
***
I.1.2. Legendă, memorată, fabulată. În 1934, folcloristul suedez Carl W. Von Sydow propunea distincția între memorate și fabulate. Memorata desemnează „a narrative of a personal happening, povestea unei întâmplări reale, a unei experiențe, eveniment sau manifestări în care apare un element supranatural” (Eretescu, 2009: 17). O relatare care se face, deci, din experiența personală a naratorului, menită să valideze o credință. În opoziție, în fabulată, relatarea nu se face din experiența proprie; este o povestire populară cunoscută în interiorul colectivității și împărtășită de la o comunitate la alta, legenda fiind exemplul cel mai concludent. Fabulata poate avea elemente ce țin de experiențe personale, însă nu rezultă din acestea, ci dintr-o imagine mentală care a avut la origine astfel de elemente (Ellis, 1997: 274). Evenimentele narate de fabulate, afirmă von Sydow, nu s-au întâmplat în forma în care sunt spuse, ci au fost șlefuite, modelate de arta creatoare a poporului.
Carl von Sydow admite că atât în cazul memoratei cât și al legendei, nucleul poate fi credința populară, însă din punct de vedere tradițional cele două forme nu sunt înrudite. Prin această taxonomie, savantul caută să diferențieze memoratele, aceste narațiuni aparent netradiționale și adesea spontane, de ceea ce folcloriștii vremii considerau a fi adevăratele legende. El insistă că memorata nu este o formă de legendă pentru că îi lipsesc două caracteristici esențiale: nu este tradițională (adică nu se transmite pe cale orală pentru că, prin definiție, poate fi spusă doar de cel care trăiește experiența) și nici nu are trăsături poetice (în sensul că îi lipsesc calități stilistice sau transformări ce apar în legendele tradiționale). Dacă o memorată trezește suficient interes în rândul comunității și este repetată și de alte persoane, atunci această formă narativă netradițională poate deveni, în clasificarea lui von Sydow, o legendă memorială (Erinnerungssage), trecând astfel granița înspre fabulată (Sweterlitsch, 1996: 472).
Cercetătoarea americană de origine maghiară Linda Dégh a contestat distincția lui von Sydow, remarcând că postulatul „din proprie experiență” a devenit, cu timpul, mai flexibil, memoratele ajungând să desemneze nu doar relatări ale experienței directe, ci ale experiențelor celorlalți, dar spuse direct naratorului (Dégh, Vázsonyi, 1974: 227); astfel, experiența personală nu mai este obligatorie, chiar dacă naratorul trebuie să-l cunoască personal pe eroul întâmplării. Chiar și aceste definiții permisive s-au dovedit însă mult prea înguste. Analizând unele cercetări potrivit cărora lanțul de transmitere a memoratei ar cuprinde patru membri, Dégh își pune întrebarea ce se întâmplă când legenda ajunge la finalul acestei secvențe: memorata nu încetează să existe, ci se transformă în fabulată, ar fi răspunsul. Dar, în același timp, este adevărat și că multe fabulate devine memorate doar prin schimbarea vocii narative: naratorul care a auzit povestirea la persoana a III-a o transformă într-o relatare la persoana I. O legendă precedată de „Un prieten al unui prieten al unui prieten mi-a spus…” nu ar avea credibilitate, de aici tendința de a o spune ca fiind o întâmplare adevărată. În timpul relatării, așadar, naratorul reduce numărul de transmițători precedenți, ajungându-se chiar până la o povestire a unei experiențe directe.
Memorata, ca relatare a unei experiențe personale, o narațiune a faptelor săvârșite de povestitor, a devenit obiect de studiu și în folcloristica românească, simplul act al trasmiterii pe cale orală garantându-i apartenența la sfera folclorului (Eretescu, 2004: 250). Ovid Densușianu, I. Aurel Candrea și Theodor D. Speranția publicau în 1906-1908 primele relatări din viața de zi cu zi a țăranilor în Graiul nostru: texte din toate părțile locuite de români, recunoscând astfel că folclorul nu se rezumă la a prezenta doar fapte imaginare ori evenimente petrecute într-un trecut îndepărtat. Narațiunea orală de tip „povestire” (numită și „pățanie” sau „întâmplare”) prezintă deci o „experiență personală, cel mai adesea unică sau remarcabilă, demnă de a fi reținută și transmisă” (Eretescu, 2004: 250) în care povestitorul, „martor și erou al întâmplărilor, se implică afectiv în narațiune, determinându-i prin acest fapt un pronunțat aspect subiectiv” (Angelescu, 2002: 32).
Povestirea este o specie distinctă de legendă, afirmă Silviu Angelescu. Mai întâi, pentru că, sub aspectul adevărului, în legendă întâmplările sunt simțite și prezentate ca incerte, în timp ce povestirea relatează fapte adevărate sau spuse ca fiind adevărate. Apoi, pentru că în legendă naratorul nu se confundă cu eroul și deci nu își asumă responsabilitatea asupra celor relatate, lucru valabil în povestire unde naratorul este erou și martor al întâmplării. În plus, trecutul legendei este nedefinit, pe când cel al povestirii este unul personal, iar fabulosul, absent în povestire dar compensat aici prin senzațional, este o prezență familiară în legende (Angelescu, 2002: 36-39).
Cu toate acestea, nu putem să nu apreciem fluiditatarea formelor orale narative și repeziciunea cu care curg dintr-o specie în alta la fiecare nouă relatare. În mâinile mai mult sau mai puțin iscusite ale naratorului, memorata, povestirea devine ușor fabulată, după cum legenda se poate transforma în memorată.
I.2. Funcții și trăsături ale legendei
De la deceul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu (termen prin care savantul intenționa să desemneze legenda) și până la legenda de astăzi, specia și-a păstrat funcția cognitivă, oferind o explicație științifică naturii înconjurătoare prin prisma credințelor și cunoștințelor omului simplu.
Pentru Hașdeu, deceul, copil al basmului propriu-zis, era „menit a da soluțiunea unei probleme” (***, 2002a: 336). La Tony Brill legendele „ne înfățișează lumea în accepțiunea ei cea mai diversă, din care se degajă, în afară de parfumul poeziei sufletului popular, întreaga mentalitate a poporului” (***, 2002a: 351). Potrivit lui Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu, legenda desemnează „un repertoriu de narțiuni orale cu funcție cognitivă” ce „explică un fapt real sau considerat a fi real, printr-un simbol narativ care include, de regulă, motive fabuloase și supranaturale”, iar prin aceasta se apropie mai mult de știință decât de literatură (***, 2002a: 341). Legenda e „purtătoarea unui adânc rost social”, consideră Ovidiu Papadima; ea „explică, lămurește, învață, dă exemple de urmat sau de ocolit cu dezgust și oroare” (***, 2002a: 341).
Legenda răspunde deci la întrebări nerostite ce privesc preocupări obișnuite: Ce este? De ce este? Poate fi adevărat?. Și, de vreme ce legenda caută să dea un răspuns, mesajul ei nu poate fi încastrat într-o formă artistic construită, stabilă sau convențională ca aceea a basmului (Dégh, 1997: 488). Ambiguitatea sentimentelor, incertitudinea, speranța ori disperarea ce învăluie mesajul creează o formă narativă și un stil specifice legendei.
Textul este modelat de circumstanțele zicerii lui. Legenda nu are nevoie de un cadru dinainte pregătit pentru a fi spusă. Ea poate fi relatată de oricine, bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, educat sau mai puțin școlit, oriunde oamenii se adună în diverse scopuri. Naratorul și publicul său se circumscriu, cultural, aceluiași cadru, iar legenda spusă se sprijină pe un sistem de referințe comun. Legenda, spre deosebire de basm, unde se face distincție clară între povestitor și public, este un proces interactiv, un proces de negociere, în care naratorul și ascultătorii schimbă frecvent rolurile, în care se discută în contradictoriu, se adaugă noi informații, se aprobă și se dezaprobă adevărul celor relatate („the sounding of contrary opinions is what makes a legend a legend”). Contează mai puțin dacă povestitorul crede sau nu în ceea ce spune, mai semnificativ este faptul că el este atras de întrebările și problemele universale despre lume și viață conținute de legendă și își exprimă o atitudine față de acestea. Textul legendei se naște tocmai din această putere a dialecticii ei intrinsece (Dégh, 1997: 489).
Forma legendei e în strânsă relație cu ceea ce se spune. Un eveniment, o experiență, o faptă (reală sau imaginară) sunt traduse în discurs, în acte ale vorbirii, spune Max Lüthi. „Subiectul determină starea de spirit și, împreună, cele două, subiect și stare, determină forma pe care o ia narațiunea. De aceea Jolles vedea legenda ca o formă simplă”. Jolles se înșela însă, afirmă Lüthi, când includea basmul în aceeași categorie, pentru că la basm forma nu derivă din conținut, ci are propria sa viață; basmul ni se înfățișează ca o operă artistică (Lüthi, 1986: 3).
Miezul legendei se constituie dintr-o singură experiență, de aici natura monoepisodică a speciei (și, din nou, o constrastăm cu basmul, în care eroul trece prin numeroase, dar repetitive situații și în care multiplele episoade se unesc pentru a forma întregul).
Legenda se preocupă de adevăr, de adevărul celor relatate. Se pune problema credibilității care crește pe măsură ce distanța pe care naratorul o pune între el și sursa sa se micșorează. Din acest punct de vedere, memorata pare a fi cea mai credibilă pentru că povestitorul este eroul întâmplării, își asumă întreaga responsabilitate pentru ceea ce spune. În legendă, naratorul se ascunde în spatele impersonalului „se spune că” sub toate formele lui („cică”, „se zice că” etc.), iar această retragere „denunță rezerva mentală pe care o păstrează față de adevărul unei narațiuni” (Angelescu, 2002: 26).
***
Legenda nu se mai limitează, în lumea modernă, la transmiterea exclusiv orală în interiorul unei comunități mici. Tehnologia a oferit noi canale de comunicare ce au grăbit difuziunea legendelor, care au ajuns la comunități din ce în ce mai îndepărtate, creându-se un sat global ce a unificat și omogenizat societatea. Mass-media are o putere mult mai mare de a influența răspândirea legendelor decât are tradiția orală în grupuri restrânse. Astăzi, indivizii transmit legendele pe Internet, acolo unde distanțele fizice se dizolvă, nemaifiind o piedică în calea comunicării în timp real, iar sferele sociale se extind, facilitând interacțiunea. Legendele sunt relatate în programe de știri, la radio, televiziune și în presă, devin subiect de filme artistice, documentare ori talk show-uri. Mijloacele moderne reconstruiesc și reinventează vechi legende, actualizându-le, păstrându-le aproape de preocupări sociale curente, atrăgând publicul și derutându-l, nemaiștiind ce să creadă și ce nu (Dégh, 1997: 489). Sub aripa mass-media, spune Linda Dégh, proliferarea legendei este fără precendent: „it has become the most viable among the genres of folklore and the most characteristic expression of human concerns in the industrial world” (Dégh, 1997: 489).
„Cariera legendei este departe de a se fi încheiat”, afirmă S. Angelescu în nota finală a volumului său dedicat legendei. „Tot mai insistent, se vorbește astăzi despre o legendă urbană, orală, a cărei particularitate este dată de faptul că își înscrie faptele relatate într-un univers citadin ce ține de prezentul imediat” (Angelescu, 2002: 85). De acestea ne vom ocupa în paginile ce urmează.
II. LEGENDELE URBANE
II.1. Ce este legenda urbană?
II.1.1. Terminologie și definiții. Primii care au abordat studiul acestor narațiuni au fost folcloriștii din spațiul anglo-american. De aici vin și cele mai multe încercări de a le „boteza”. Au apărut astfel denumiri precum contemporary legend (legendă contemporană), urban legend (legendă urbană), modern legend (legendă modernă), ori urban/modern myth (mit urban/modern), ca să menționăm doar câteva dintre ele.
Așa cum Bill Ellis notează în Aliens, Ghosts and Cults. Legends We Live (Ellis, 2003: 46), cuvântul urban a fost criticat întrucât nu toate narațiunile de acest fel circulă în orașe, preferându-se termenul generic modern, pe motiv că sunt în circulația orală contemporană. Chiar și acesta este considerat a fi un termen impropriu, căci nu toate legendele existente în tradiția contemporană sunt „nou-născute” și nici genul nu se limitează la timpurile „moderne”. Pentru aceasta, folcloriștii au propus, pentru acest gen de povestiri, denumirea de legende contemporane, sugerând că asemenea povestiri sunt, în fapt, mai vechi, dar că sunt percepute în context ca fiind curente, actuale. Cât privește utilizarea sintagmei mit urban, profesorul american Jan Harold Brunvand, una din autoritățile în domeniu, o apreciază ca improprie, fiind preferată în special de jurnaliști și, uneori, de publicul larg. Mit este folosit, în acest caz, în sens larg, însemnând o afirmație ori presupunere falsă, și nu cu sensul de povestire cu semnificații religioase (Brunvand, 2001: 461). Cu alte cuvinte, Brunvand simte că legendă este mai puțin stigmatizant decât mit, care, de obicei, face trimiteri la lucruri acceptate în mare măsură ca fiind neadevărate.
Profesorul Nicolae Constantinescu oferă și o explicație în privința denumirii acestei specii. Așadar, ele au fost denumite legende urbane din perspectivă spațială sau socio-culturală și contemporane din perspectivă temporală. Și aceasta chiar dacă textele transmise nu sunt contemporane, unele putând fi identificate și în anumite momente din trecut, și nu sunt toate urbane, pentru că adesea se referă la zone suburbane sau rurale. Pe lângă faptul că explică denumirea acestui gen, profesorul român este de părere că legenda contemporană trebuie definită situațional, cu alte cuvinte, care sunt circumstanțele în care un eveniment real sau considerat ca atare devine „poveste”:
„[…] atunci când se afirmă că «legenda contemporană reprezintă o încercare de a folosi teme tradiționale într-un context post-industrial», că ea «împrumută teme tradiționale, plasându-le în contexte actuale» și, mai departe că «legendele contemporane se bazează pe teme tradiționale, pe care le plasează în contexte materiale și morale noi» se așază alături doi termeni esențiali pentru înțelegerea categoriei în discuție – tradiția și prezentul -, dar, mai ales, se subliniază dubla ei dependență de context.” (Constantinescu, 2009)
Dacă terminologia este supusă inexactității și imperfecțiunii, nici încercările de definire a genului nu sunt cu mult mai edificatoare. Nu s-a ajuns încă la o definiție unitară, așa că, în rândurile de mai jos, vom urmări câteva abordări. Să ne oprim, pentru început, la cercetătorul american Jan Harold Brunvand, care numește legende urbane toate acele povestiri bizare, excentrice și totuși credibile care sunt „prea bune pentru a fi adevărate”, adică povestiri spuse cu o oarecare convingere ca și cum ar fi adevărate, dar care sunt mult prea ciudate și conțin prea multe coincidențe pentru a fi, într-adevăr, reale (așa cum însuși Brunvand explică). Profesorul insistă asupra faptului că legendele sunt povestiri, deci au un subiect, o intrigă, ca atare nu include în această categorie zvonurile sau bârfele (Brunvand, 2001: 112).
Opinia este împărtășită de un alt specialist al genului, Bill Ellis, pe care îl și amintește în enciclopedia sa. În Folklore: An Encyclopedia of Beliefs, Customs, Tales, Music and Art, Ellis vorbește despre legenda urbană ca fiind o narațiune despre un aspect al vieții moderne, crezută de către povestitor, dar, în fapt, neadevărată (Ellis, 1997: 495). În aceeași linie se înscrie și Tom Pettitt care, preferând eticheta „legendă contemporană”, o definește ca o narațiune scurtă, dar completă, spusă ca fiind adevărată, ca și cum s-ar fi întâmplat recent unor persoane apropiate social de narator, chiar dacă nu cunoscute direct de către acesta, despre un incident destul de neobișnuit pentru a fi interesant, dar îndeajuns de realist pentru a fi plauzibil (Pettitt, 1996: 8).
Pentru cercetătoarea Gillian Bennett, ceea ce face o legendă să fie „legendă” este dificultatea de a-i conferi trăsături bine stabilite sau de a o plasa pentru totdeauna în această categorie. Și asta fiindcă legendele sunt transmise în diverse moduri și pe atât de multe și diferite canale. Un alt motiv este și faptul că legendele pendulează continuu între mit și basm/poveste populară, pe de o parte, și între știre și istorie, pe de altă parte, deplasându-se de-a lungul acestui continuum, așa cum îl numește autoarea, în funcție de povestirea spusă sau de capriciile sau scopurile povestitorului (Bennett, 2005: xi). Dacă miturile sunt narațiuni sacre ce transmit adevăruri ale unei religii, iar basmele sunt ficțiune laică tradițională cu protagoniști și evenimente ce se circumscriu fantasticului, dacă știrea se prezintă ca fapt, aducând informații despre oameni reali/evenimente reale din timpurile pe care le trăim, iar istoria face același lucru în legătură cu trecutul, unde, pe acest continuum, se întreabă Gillian Bennett, putem situa legendele contemporane? Sunt ele adevărate, ca știrea sau istoria, purtătoare de adevăruri simbolice, precum miturile, sau ficțiune, așa cum sunt basmele? De aici, dificultatea de care vorbește autoarea. Legendele amestecă genurile, bulversează categoriile, sunt și sacre și profane, pot relata evenimente fantastice sau reale. Și chiar dacă este implicat fantasticul, cadrul este fixat în lumea pe care o cunoaștem, informația transmisă pare a fi despre această lume așa cum o știm, întâmplările și protagoniștii sunt prezentați ca fiind de actualitate.
Însă, Bennett accentuează că legendele contemporane nu sunt nici noi, nici moderne. Ele sunt narațiuni tradiționale, în sensul că au o structură (început, cuprins și final), sunt texte, nu fragmente de discurs fără formă. Sunt „tradiționale”, adică pot fi recognoscibile, pentru că au circulat intens în numeroase timpuri și locuri (Bennett, 2005: xiii). Chiar dacă au fost adaptate la împrejurările în care sunt povestite și repovestite, miezul lor rămâne același. Prin urmare, Bennett nu consideră ca fiind legende majoritatea povestirilor care circulă pe Internet sau sunt cuprinse în diverse antologii. „Some may be or may become so: only time will tell” (Bennett, 2005: xiii). Bennett ia în considerare acea narațiune care a fost în circulație destul de mult timp pentru a fi recunoscută imediat, care a dobândit o istorie, este purtătoare de teme și motive folclorice și care este, fără urmă de îndoială, legendă. În opinia sa, sintagma legendă contemporană, pentru care optează, are avantajul de a sublinia actualitatea genului fără a-i limita aplicabilitatea la un anumit spațiu sau timp.
În Encyclopedia of Urban Legends, Brunvand remarcă și încercarea de definire a genului aparținându-i lui Paul Smith. Smith recunoscuse că este dificil de formulat o definiție chintesențială, supremă, a legendei contemporane (Smith, 1999). Mai întâi, din cauza mutabilității genului, apoi pentru că nu toți cercetătorii adoptă un principiu comun în privința materialului și, nu în ultimă instanță, nu toți cad de acord când vine vorba de adoptarea unui unic termen care să desemneze aceste povestiri (în cazul de față „contemporan”). În opinia lui Smith, multe dintre definițiile existente au la bază interpretări ale unei clase restrânse de legende contemporane, prin urmare nu sunt nici universale, nici nu se aplică tuturor narațiunilor acestui gen. Autorul caută să ajungă la o definiție holistică, una care să nu intre în conflict cu definițiile deja formulate.
În abordarea sa, Paul Smith ia drept exemplu definiția dată legendei de către Robert A. Georges și care oferă o posibilă structură pentru crearea unei definiții universale: „Legenda este o poveste sau o narațiune care poate să nu fie deloc poveste sau narațiune; a cărei acțiune se desfășoară într-un trecut recent sau într-unul istoric, care poate fi conceput ca îndepărtat sau anistoric, sau poate să nu fie plasată deloc în trecut; care este socotită drept adevărată de către unii, falsă de alții, atât falsă cât și adevărată de toți, sau nici adevărată și nici falsă de cei mai mulți” (Georges, 1971: 18). Paul Smith întocmește o listă de trăsături definiționale ale legendelor contemporane, grupându-le în primare (caracteristici ce descriu natura legendelor contemporane prin prisma a ceea ce sunt/nu sunt acestea) și secundare (cele care descriu legendele contemporane prin prisma a ceea pot/nu pot fi). La rândul lor, cele două grupuri sunt și ele împărțite în mai multe subsecțiuni, în funcție de: statutul narativ, formă, structură, stil, diseminare, naratori, contextul narării, conținut (teme, cadru, personaje principale, contemporaneitate etc.), adevăr, încredere, selecție, înțeles și funcție.
Organizând materialul în funcție de aceste criterii, Smith produce un set de caracteristici definiționale ale legendelor contemporane – de fapt, o definiție multifațetată a genului. O idee pe care o enunțase succint, anterior, în Folklore: An Encyclopedia of Beliefs, Customs, Tales, Music and Art (Smith, 1997: 493-495). Astfel, este o legendă contemporană o scurtă narațiune, fără un text definitiv, formule inițiale sau finale, formă artistică. Variază ca structură, în general sunt alcătuite dintr-un singur episod sau motiv. Au o largă circulație, uneori internațională, sunt comunicate în special pe cale orală, deși sunt răspândite frecvent prin mass-media, e-mail etc. Legendele urbane nu au nevoie de interpreți profesioniști, fiecare dintre noi putând fi un potențial narator, deci nu există o linie de demarcație clară între povestitor și ascultător. Cât privește veridicitatea, legendele urbane sunt prezentate ca descriind evenimente adevărate, de fapt, așa cum Paul Smith susține și Brunvand remarcă în encicopledia sa (Brunvand, 2001: 113), o legendă contemporană poate fi sau nu, în întregime sau parțial, adevărată. Acesta nu trebuie să fie neapărat un adevăr exact, ci poate un adevăr caracteristic pentru viața din secolul al XX-lea.
Legendele contemporane nu au un sens unic, ele pot avea diferite înțelesuri pentru diferiți indivizi, în contexte diferite, afirmație valabilă și în cazul funcțiilor lor. O asemenea narațiune este spusă cu scopul de a informa, distra sau transmite alte mesaje. Validează gândurile, credințele, acțiunile noastre, transmit mesaje moralizatoare, justifică modul nostru de a ne comporta în anumite situații. Exprimă temerile noastre, oferă explicații unor situații anormale sau comportamente ciudate.
În general, ideile lui Smith le regăsim și la folcloristul român Constantin Eretescu. Nici el nu are pretenția de a fi găsit definiția perfectă căci, ca mai toți specialiștii în domeniu, consideră acest gen foarte eterogen și deci greu de definit (Eretescu, 2003: 23). În studiul „Satul global și folclorul lui: legendele urbane”, el pornește tot de la definiția lui Robert A. Georges, arată că legenda urbană „poate fi o poveste, adică un text care conține cel puțin un episod narativ, de tipul povestire, banc, memorată, întâmplare paranormală și, nu rareori, o întâmplare cotidiană cu o dezvoltare neașteptată, dar și un text care nu conține elemente narative (zvonuri, jocuri de cuvinte sau gafe lingvistice, afirmații sau explicații pseudo-științifice)” (Eretescu, 2007: 197). Observăm, așadar, că românul lărgește aria definită de Brunvand, incluzând și texte care nu sunt narațiuni. Anterior însă, Eretescu le exclusese pe acestea, considerându-le acte folclorice distincte, ajungându-se astfel ca această categorie a legendelor urbane să cuprindă doar „povestiri propriu-zise, bancuri, relatări biografice, incidente paranormale” (Eretescu, 2003: 23).
Folcloristul consemnează și definiția, ceva mai puțin pretențioasă decât a lui Georges, dar la fel de vagă, care aparține lui Gillian Bennett. Aceasta definește legenda ca un gen apt să șovăie în spațiul dintre fapt și ficțiune, primind din natura amândurora, fiind, de asemenea, capabilă să ia ceva din natura narațiunii și a conversației (Eretescu, 2007: 197). Concluzie la care ajunsese și Paul Smith în studiul său (legenda contemporană este, în primul rând, conversație, dar poate fi asimilată și altor forme de discurs tradițional – povestire despre o experiență personală, glumă, memorată, bârfă, zvon).
Legătura cu zvonul este incontestabilă, mulți savanți considerându-l ca fiind legendă urbană. Ideea o găsim exprimată la Janet Langlois (pentru care legenda urbană este un subtip al legendei ce tratează situații moderne și evenimente contemporane):
„Urban legend is also related to rumor, the passing on of unverified or unsecured information in statement form. Some scholars see rumor as incipient legend and legend as elaborated rumor, and so interpret these contemporary communication patterns in similar ways, regardless of whether or not their information is later verified, or whether or not they are believed by the people transmitting them.” (Langlois, 2008: 1004)
În mod similar, așa cum am văzut anterior, și Eretescu găsea că legenda urbană și zvonul împart un teritoriu comun (Eretescu, 2007: 191). Ajunși în acest punct, ar fi oportun să ne oprim pentru câteva momente și asupra acestui gen folcloric – zvonul – dar și asupra fenomenului înrudit – bârfa – și să trasăm câteva dintre aspectele care le apropie de obiectul de studiu al acestei teze.
***
II.1.2. Bârfe, zvonuri, legende urbane. După cum am arătat, nu există o definiție unică, precisă pentru aceste povestiri. Folcloriștii nu s-au pus de acord nici măcar asupra clasificării lor ca legende, ca să nu mai vorbim de faptul că ele sunt numite fie moderne, contemporane sau urbane. Definițiile se suprapun, termenii sunt folosiți deseori interșanjabil. Definițiile devin chiar mai complexe atunci când același material este privit, simultan, ca legendă, zvon sau întâmplare „adevărată”. Înainte de a explora legendele urbane, vom face, așadar, o prezentare succintă a bârfei și zvonului și a relației acestora cu legendele.
Bârfa
Sociologii americani Ralph L. Rosnow și Gary Alan Fine defineau bârfa ca fiind „o informație care circulă în cercul limitat al cunoscuților, privește aspecte ale vieții particulare a acestora și poate fi relativ ușor verificată ca adevărată sau falsă” (Rosnow și Fine, 1976 apud Eretescu, 2007: 187), spre deosebie de zvon care transmite o informație de interes larg a cărei veridicitate nu poate fi probată în mod facil. În accepțiunea lui Jean-Noël Kapferer, „bârfa se leagă de persoane: povestește bucuriile și necazurile celor ce ne înconjoară, fie ei bogați sau săraci, persoane însemnate sau neînsemnate. În general, bârfa nu e răutăcioasă și se practică în special de dragul de a vorbi, de a avea un subiect de conversație: interesul pe care-l prezintă e de scurtă durată, de aceea bârfa trebuie repede înlocuită cu alta, mai savuroasă” (Kapferer, 1993: 42). Așadar, bârfa oglindește un cod moral al unui grup restrâns, iar zvonul exprimă un cod moral public și poate fi mai puțin spontan decât bârfa; bârfa este un mesaj neverificat despre cineva, în timp ce zvonul se referă la ceva (banal ori de importanță majoră) (de Vos, 1996: 21).
Toate cele trei forme de comunicare, bârfa, zvonul și legenda urbană, se bazează pe transmiterea de la o persoană la alta a unei informații prezentată ca fiind adevărată. Toate trei sunt spuse ca o formă de divertisment, o expresie a temerilor și anxietăților și justificare a unor credințe sau acțiuni și oferă indicii în legătură cu opiniile participanților, sursele de informare. Toate trei:
folosesc detalii concrete pentru a spori credibilitatea, pretind că transmit o informație „din interior”;
au un conținut ce se referă la evenimente sau experiențe neobișnuite. Își au rădăcina în experiențe reale și se concentrează pe evenimente care au relevanță atât pentru narator, cât și pentru ascultător;
sunt relatări ce pot fi actualizate cu fapte contemporane, dar, de asemenea, recurg la materiale tradiționale și credințe populare.
Brunvand este de părere că, în ciuda asemănărilor dintre legende și zvonuri, și deși legendele contemporane pot explica sau încorpora zvonuri, legendele au tendința de a fi legate de un anumit loc sau cadru, au o durată de viață mai lungă și se bucură de o mai largă acceptare decât zvonurile sau bârfele (Brunvand, 1980: 51 apud de Vos, 1996: 22).
Cât privește funcțiile bârfei, Rosnow și Fine identifică trei tipuri: funcția informativă (bârfa conturează o imagine a mediului social), moralizatoare (bârfa ca instrument de manipulare prin care cineva încearcă să dobândească un control social asupra altcuiva) și de divertisment (bârfa spusă spre amuzamentul părților implicate) (Rosnow și Fine 1976: 130 apud de Vos, 1996: 23).
Zvonul
Primele studii sistematice asupra acestui fenomen atât de familiar fiecărui dintre noi – și care s-a născut, probabil, odată cu primele comunități umane – au apărut în timpul celui de-al doilea război mondial și aparțin cercetătorilor americani. Pentru Allport și Postman, zvonul este „un enunț legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om în om, de obicei din gură-n gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea lui” (Allport și Postman, 1946 apud Kapferer, 1993: 27), în timp ce Peterson și Gist se referă la zvon ca fiind „an unverified account or explanation of events, circulating from person to person and pertaining to an object, event, or issue of public concern” (Peterson și Gist, 1951: 159). Jean-Noël Kapferer definește zvonul drept „apariția și circulația în cadrul societății a unor informații fie încă neconfirmate public de către sursele oficiale, fie dezmințite de acestea” (Kapferer, 1993: 39). De asemenea, Constantin Eretescu spune că zvonul este „un enunț care transmite o informație nevalidată. Zvonurile se nasc și circulă în condițiile în care canalele de diseminare a informației sunt fie blocate, fie discreditate, atunci când nimeni nu se află în posesia unor informații complete și când lipsesc mijloacele de confirmare a adevărului” (Eretescu, 2004: 300).
Pornind de la sursa zvonurilor, Kapferer a realizat și o tipologie a lor, care include șase tipuri de bază (Kapferer, 1993: 288):
Sursa zvonului
Primul tip cuprinde zvonuri care sunt rezultatul spontan al unui eveniment incert sau ambiguu: „[…] În lipsa unor răspunsuri oficiale rapide și satisfăcătoare, spectatorii evenimentului și-au format o viziune personală și colectivă a faptelor” (Ibidem: 289). Zvonurile de tip 2, cele provocate sau deliberate, se dezvoltă ca urmare a „implicării unor actori care urmăresc să profite de pe urma unui eveniment, introducând voluntar și intenționat anumite ipostaze” (Ibidem), variind de la dezinformare deliberată la căutarea senzaționalului. Cu alte cuvinte, evenimentele sunt voit răstălmăcite și transmise în vederea obținerii unui câștig/avantaj politic ori social.
În cazul tipului 3, zvonurile se bazează pe detalii sau semne, neobservate inițial, care atrag dintr-o dată atenția comunității. Aceste realități anterior ascunse sunt revelate ca urmare a atenției selective a oamenilor, căci detaliile erau acolo, însă nu li se atribuise o semnificație specială. Al patrulea tip de zvonuri apare atunci când interpretarea unor semne este „inoculată voit în corpul societății” (Ibidem 290).
Zvonurile de tip 5, spune Kapferer, nu pornesc de la nimic. Sunt povestiri care apar fără să fi avut la bază un fapt, un semn sau detaliu „susceptibil de interpretare”, adică, astfel spus, legendele contemporane. „Aceste zvonuri sunt asemeni unor vise colective, ce se nasc și renasc spontan ici și colo, bucurându-se întotdeauna de mare credibilitate” (Ibidem). În fine, zvonurile din cea de-a șasea categorie sunt inventate de povestitor pentru a provoca o anume reacție în rândul audienței.
Sunt necesare mai multe condiții pentru ca un zvon să se dezvolte: este nevoie să existe ambiguitate și anxietate în legătură cu un subiect, o nevoie de știri, noutăți referitoare la un anumit eveniment și o lipsă de informații sigure sau probe concrete. Zvonurile se nasc și înfloresc în situații neobișnuite ori ieșite din comun, cum ar fi tulburări majore (dezastre naturale, războaie) sau intruziuni locale (precum aceea a unui străin într-o comunitate sau dispariția unui copil). Zvonul trebuie să vină dintr-o sursă de încredere în cadrul grupului, conținutul să fie plauzibil și în concordanță cu starea de spirit existentă (Shibutani, 1966: 199). Zvonul nu poate supraviețui dacă persoana care răspândește mesajul nu prezintă credibilitate sau contravine sistemului de credințe și valori al comunității.
Zvonurile sunt, de obicei, de scurtă durată. Multe se sting de la sine, fie pentru că oamenii se plictisesc de subiect, fie pentru că zvonul este dovedit ca nefondat. Zvonurile despre dezastre încetează să existe ca urmare a dezmințirilor venite de la o sursă credibilă, iar cele cărora nu li se dovedește netemeinicia devin parte a folclorului tradițional și se dezvoltă în legende urbane, circulând pe o scară mult mai largă. Pentru exemplificare, cercetătoarea canadiană Gail de Vos amintește legenda despre furtul de rinichi, ce reflectă temerile și anxietățile vieții urbane, legendă care, spune ea, își are originea în zvonuri ce au la bază cazuri reale de atacuri violente urmate de jafuri. Zvonul este împodobit, primește detalii suplimentare, ajungându-se astfel la furtul de organe pentru transplanturi ilicite (de Vos, 1996: 26). Zvonul devine o legendă urbană de mare circulație, pe care o vom explora pe larg ceva mai târziu. O asemenea legendă intră în hibernare până când un zvon o trezește la viață și o reintroduce în circulație.
Jean-Noël Kapferer prezintă cele șase motive pentru care colportăm zvonurile (Kapferer, 1993: 67-77):
Zvonul este o știre. Știrea nu este o povestire sau o anecdotă, ci o informație care prezintă interes pragmatic pentru public. Prima reacție a unui cititor sau ascultător la o știre este aceea de a o repeta și discuta cu altcineva, de a încerca să o înțeleagă, să îi dea sens. Atenția se mută rapid de la repetarea știrii la interpretarea ei și formularea unor concluzii.
Vorbim ca să știm. Vorbim despre subiecte ca să le înțelegem și, întrucât cititorul are încredere în presă, crede că faptele sunt autentice și verificate. Însă, informația transmisă pe cale orală nu este crezută pe loc, iar ascultătorul are nevoie să discute despre detalii pentru a ști ce să creadă. Potrivit lui Kapferer, „[…] e adevărat ceea ce înțelegerea colectivă consideră adevărat. A vorbi înseamnă a angaja un proces de discuție, de elaborare în jurul știrii, cu scopul de a ajunge la o definiție colectivă a realității”. Și , mai departe, „Zvonul e mijlocul prin care grupul ne comunică ce anume trebuie să credem dacă dorim în continuare să facem parte din el” (Ibidem 71).
Vorbim ca să convingem. Vorbitorul este implicat total în conținutul zvonului și are dorința de a-i face și pe ceilalți conștienți de fapte. Acest lucru se întâmplă când zvonurile exploatează anxietăți personale sau rezolvă conflicte. „[…] zvonul devine o întreprindere de convertire la propriile teze: cu cât se lărgește cercul adepților, cu atât mai puternic e sentimentul că te afli pe tărâmul adevărului” (72).
Vorbim ca să ne eliberăm de tensiuni. „Vorbind despre asemenea lucruri, facem un pas spre diminuarea anxietății: interlocutorii pot demonstra că zvonul e imposibil, lipsit de sens” (72).
Vorbim ca să plăcem. Zvonurile sunt transmise pentru că sunt surprinzătoare, amuzante ori șocante, iar colportorul urmărește să-și distreze publicul. Similar cu mecanismul de transmitere a unei glume, colportarea zvonului se face pentru amuzament și prestigiu, doar că el are pretenția realității. De aceea, spune Kapferer, legendele urbane rezistă, se perpetuează în timp: sunt „degustate la sfârșitul unei mese sau la bar, cum ai sorbi un digestiv sau un pastiș. Astfel de zvonuri oferă certitudinea plăcerii de a consuma pe loc” (74).
Vorbim de dragul de a vorbi. Zvonurile sparg gheața și umplu goluri de conversație. Sunt transmise pentru că oamenii au nevoie să vorbească despre ceva. De aceea spălătoria, piața, coaforul, culoarele sau cantina sunt „plăcile turnante ale zvonului. […] acolo se creează și se transmit informații, adevărate sau false, născute din nevoia de a stârni interesul, de a conversa, de a spune ceva care să distragă atenția” (76).
Puterea zvonului nu trebuie subestimată. Zvonurile puternice modelează sau limitează eficacitatea instituțiilor publice, economice și culturale, indică preocupări și atitudini publice (Fine, 1991 apud de Vos, 1996: 28). Perioadele de tensiune și neliniște, cum ar fi războaiele sau dezastrele, alimentează zvonurile și cad pradă prejudecăților rasiale (de altfel, uneori latente), ducând la reapariția unor credințe populare, crearea de noi mituri sau lansarea de zvonuri.
Zvonul se află la baza unor narațiuni care au devenit legende urbane după dispariția generației ce a fost martora evenimentelor reale (Eretescu, 2007: 191). Mai mult, Kapferer include în categoria zvonurilor legendele urbane, pe care le mai numește „mituri fluctuante” sau „povestiri exemplare” (Kapferer, 1993: 56), explicând că ele au rolul de a da exemple care au implicații morale. Și legenda urbană și zvonul transmit fapte solicitând publicul să le accepte ca fiind adevărate. Iar pentru ca faptele să fie credibile și dubiile eliminate, transmițătorul zvonului/legendei recurge la „afirmarea proximității față de centrul de diseminare: știu din sursă sigură, mi-a spus X, prieten intim cu…” (Eretescu, 2004: 303).
Într-un studiu publicat în 1972, folcloristul american Patrick B. Mullen asociază teoria zvonurilor cu studiul legendelor contemporane. Potrivit acestuia, zvonurile consolidează legende deja existente: „[…] a legend which does not have oral circulation but exists in the memory of the people of a community may spring back to life when a suggestive rumor becomes current” (Mullen, 1972: 98). Pentru el, diferența dintre zvon și legendă constă, în special, în conținutul tradițional și forma epică stereotipică a legendei. Dar, atât zvonul cât și legenda au două funcții comune. Mai întâi, o funcție cognitivă: în lipsa unor informații oficiale care să clarifice situații ambigue, cei implicați încearcă să explice lucrurile care nu sunt evidente, să umple „golurile” (Mullen, 1972: 108) sau, așa cum se exprimă sociologul Tamotsu Shibutani, să dea o interpretare satisfăcătoare evenimentului reunind resursele intelectuale ale grupului (Shibutani, 1966:17). O altă funcție comună celor două genuri este cea emoțională, având de-a face cu tensiuni și anxietăți ce decurg din situații de criză. În astfel de împrejurări, se caută eliberarea imediată de tensiune; în condițiile în care canalele obișnuite de comunicare nu oferă informația necesară, zvonul și legenda devin instrumente menite să disipeze sentimentul de incertitudine și nesiguranță (Mullen, 1972: 105).
Legendele se apropie mai mult de definiția zvonului decât de bârfă în sensul că ele (legenda și zvonul) se referă la evenimente de o mai mare amploare, cu un public mai larg decât bârfa. Două elemente esențiale ale zvonului și legendei urbane sunt credibilitatea conținutului și a colportorului și cultura comună în cadrul căreia este transmis materialul.
Întrucât credibilitatea lipsește, în general, în cazul zvonurilor, confirmarea personală a „adevărului” este necesară înainte ca ascultătorul să accepte informația. Această confirmare este, de obicei, o informație indirectă din partea unui prieten despre care se știe că a fost martor la eveniment – „prietenul unui prieten” din legenda contemporană. „Zvonul ne parvine întotdeauna printr-un prieten, coleg sau rudă, care nu a fost el însuși martorul direct al evenimentului relatat, ci e prieten cu martorul” (Kapferer, 1993: 30). Atât zvonul, cât și legenda folosesc instrumente prin care să capteze interesul publicului, cum ar fi formulele de început menite să ateste credibilitatea sursei și a informației. Această confirmare a credibilității legendei sau zvonului este importantă întrucât poate declanșa discuții în cadrul grupului ai cărui membri decid dacă informația este sau nu sigură.
Pentru a se susține, zvonul trebuie să se suprapună atitudinilor, anxietăților, așteptărilor curente ale comunității. Acest fond cultural comun, fie el etnic sau social, este necesar, în egală măsură, și pentru răspândirea legendelor urbane. Chiar dacă logica poate descuraja credințe în ambele tipuri de comunicare, zvonurile și legendele transmit un adevăr moral sau simbolic relevant atât pentru public, dar și pentru colportor. Iar dacă publicul nu împărtășește convingerile culturale ale transmițătorului, zvonul sau legenda nu vor fi crezute ori transmise mai departe.
Puterea zvonurilor și a legendelor contemporane izvorăște din capacitatea lor de a ne influența percepțiile și de a da sens unor fapte pe care le-am trecut cu vederea sau al căror înțeles nu a fost evident. Acest proces este ilustrat de o parabolă din China secolului al III-lea î.Hr.:
„Un om nu-și mai găsea securea. L-a bănuit pe băiatul vecinului că i-ar fi luat-o și s-a pus să-l pândească. Umbletul acestuia era cât se poate de vădit umbletul unui hoț de securi. Vorbele pe care le rostea nu puteau fi decât vorbe de hoț de securi. Tot felul lui de-a fi și purtările lui trădau omul care a furat o secure. Dar, pe neașteptate, scormonind pământul, omul a dat de securea cu pricina. A doua zi, când s-a uitat iar la fiul vecinului, băiatul nu vădea nici în umblet, nici în purtare nimic care să trădeze un hoț de securi.” (Delumeau, 1986: 87)
***
II.1.3. Trăsături ale legendei urbane. Revenind la legendele urbane, putem spune că ele au, așadar, un caracter simplist în ce privește structura narativă, de regulă prezentând un singur episod. Personajele sunt oameni simpli, puși în situații dificile, încâlcite, rezolvate printr-o întorsătură neașteptată a intrigii, punct în care se termină brusc (Brunvand, 2001: 112).
Care este originea legendelor urbane? Să-i dăm crezare lui Brunvand și să spunem că este un mister, mai ales că, așa cum și Eretescu remarca în prefața volumului Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi, cele mai multe încercări de a depista sursa unor asemenea povestiri au fost sortite eșecului. Potrivit cercetătorului american, unele sunt adaptări ale unor legende tradiționale mai vechi, unele au fost probabil inventate de un individ sau altul sau, pur și simplu, au avut la bază un eveniment care s-a întâmplat cu adevărat. Și chiar dacă există o sursă inițială, s-ar putea spune că legendele urbane sunt creația celor care, după ce au auzit ceva, repetă și altor persoane ceea ce au auzit. Aceste povestiri au evoluat, astfel, pe măsură ce oamenii au vorbit despre preocupările, temerile lor etc. și au început să amestece elemente imaginare, fanteziste cu incidente reale. Ajungem astfel la adevărul legendelor urbane.
Am spus mai devreme că aceste narațiuni sunt credibile, nu sunt neapărat neadevărate. În procesul de formare a legendelor, indivizii încearcă să atribuie cauze, sunt exagerate pe măsură ce sunt transmise mai departe, fiecare dintre povestitori adăugând, pe rând, câte o doză de senzațional pentru a le face cât mai verosimile pentru cei din jur. Legendele se schimbă continuu și se adaptează la noi contexte.
„Legends always were and still are the companions of man, as they necessarily adjust to social change through the ages. They are flexible enough to cater to the needs of people living in a highly civilized industrial society”. (Dégh, 1968: 12 apud Mullen, 1972: 109)
Ele sunt validate de folosirea unor instrumente, cum ar fi formule de genul știu dintr-o sursă sigură sau mi-a zis-o prietenul unui prieten, așa-numitul motiv friend of a friend (prietenul unui prieten) și, de aici, acronimul FOAF ori FOAFtale, termenul colocvial folosit pentru a desemna acest tip de povestiri, expresie care are legătură cu originea ei – niciodată nu sunt povestite de cel care ia parte la întâmplare, ci de o rudă sau un prieten apropiat. Întrucât aceste surse sunt „cunoscute” povestitorului, sunt, prin urmare, percepute ca fiind de încredere. Formula este un genial compromis, afirmă Elliott Oring, în sensul că naratorul poate stabili o relație cu o sursă potențial credibilă fără a fi făcut răspunzător pentru aceasta (Oring, 2008: 135).
Pentru ca mesajul și ideile unei legende urbane să persiste și să devină memorabile și, astfel, să asigure transmiterea ei mai departe ca o povestire adevărată și semnificativă, trebuie ca specia să se supună unor principii, consideră unii specialiști. Mai întâi, trebuie să aibă forma unei narațiuni, simple și profunde, care să provoace reacții emoționale. Pentru aceasta trebuie să conțină elemente surprinzătoare care să stârnească interesul și curiozitatea publicului și, în același timp, să contravină așteptărilor lui, adică să aibă un limbaj, un mesaj ce alimentează dispoziții emoționale preexistente: „They are more apt to persuade if they can capitalize on resident fears and connect with deep-seated wishes” (Heath și Heath, 2007 apud de Vos, 2012: 21).
Legendele trebuie să fie credibile, iar veridicitatea este asigurată de folosirea unor detalii concrete: nume, locuri, date și chiar evenimente reale care să ancoreze narațiunea în realitate. Detaliile sunt schimbate în timp, de obicei de către narator, care reîmprospătează povestirea făcând-o relevantă pentru fiecare tip de public sau situație. Această modalitate funcționează uneori atât de bine încât unele legende contemporane sunt preluate de mass-media ca știri propriu-zise.
Și am mai putea adăuga aici și un al treilea mod de validare, anume atribuirea sursei mijloacelor de informare (am citit în ziar).
Ceea ce ne aduce la transmiterea legendelor urbane. La fel ca și folclorul tradițional, legendele urbane circulă pe cale orală. Însă circulația orală nu mai este o condiție obligatorie pentru existența lor, acestui tip de transmitere adăugându-i-se unul nou, modern: legendele urbane ajung la noi prin intermediul ziarelor, televiziunii, internetului, făcându-și loc în literatură și film. Nici nu este de mirare dacă avem în vedere că oamenii orașului, colportorii, sunt educați, relativ sofisticați, cultivați, știu să scrie și să citească, un lucru asupra căruia cad de acord atât Brunvand cât și Eretescu. De aici, diseminarea mult mai rapidă decât în sistemul tradițional.
Internetul și, în general, toate celelalte mijloace moderne permit difuziunea instantanee a legendelor urbane, iar faptul că circulă și în scris le conferă acestora mai multă stabilitate a formei, astfel rezultând un număr mai mic de variante, ca să-l cităm pe Jan Harold Brunvand, „legenda urbană are din ce în ce mai puțină vitalitate ca gen narativ oral” (Brunvand, 2001: xxvii).
Pentru a înțelege mai bine acest gen, s-au încercat diverse clasificări ale legendelor urbane. În 1978, David Buchan, în studiul „The Modern Legend” publicat în Langauge, culture and tradition: Papers on language and folklore presented at the annual conference of the British Sociological Association, le organiza în șase tipuri de bază (Buchan, 1978: 11 apud de Vos, 1996: 9-10): legende despre întâmplări fericite, legende despre evenimente vesele, povestiri înfricoșătoare, terifiante, legende despre întâmplări ghinioniste, povestiri despre evenimente neobișnuite, povestiri spuse de diverse grupuri.
Jan Brunvand organizează legendele, unități narative luate ca întreg, nu motivele literare care intră în componența lor, el indentificând 380 tipuri grupate în 10 categorii: legende despre automobile, despre animale, de groază, despre accidente, pe tema sex și scandal, despre crime, despre oameni de afaceri și profesii, despre autorități, legende și zvonuri despre celebrități, despre viața academică. Eretescu găsește această clasificarea criticabilă, întrucât cuprinde exclusiv material în circulație în S.U.A. și, parțial, variantele lor europene. În plus, categoriile sunt ordonate în funcție de importanța relativă acordată la un moment dat unora din imaginile-simbol ale culturii americane, nu în funcție de numărul și varietatea narațiunilor cuprinse în aceste categorii (Eretescu, 2007: 203).
Legenda urbană reflectă și validează valori, atitudini, temeri, anxietăți ale societății ce nu pot fi exprimate altfel. Funcțiile acestor povestiri sunt aproape la fel de diferite precum sunt povestitorii care se raportează la ele și le narează în funcție de propriile lor scopuri și concepții de viața. Legendele urbane oferă o lecție moralizatoare, interpretată diferit de la individ la individ, declanșează sentimente de neliniște, suspans, teamă în legătură cu locuri ciudate (de exemplu, cimitire, păduri, locuri întunecoase etc.), persoane necunoscute sau străine (aparținând altor culturi, rase, etnii etc.), tehnologii noi (computerele) ș.a., „ne reprezintă pe noi așa cum suntem cu temerile, egoismul și alienarea noastră” (Eretescu, 2007: 203).
II.2. Legende urbane despre fenomene neobișnuite
Credința într-o realitate ce transcende limitele existenței noastre cotidiene este la fel de veche precum omenirea însăși, ba chiar, în ultimii ani, s-a constatat o creștere a interesului pentru paranormal și supranatural. Oamenii vorbesc liber despre îngeri păzitori, credința în viața de după moarte, percepții extrasenzoriale și existența fantomelor (Steiger 2003: xiii). Un sondaj Gallup din 2001, citat de Enciclopedia Gale a fenomenelor neobișnuite și inexplicabile, a arătat că 54 la sută dintre americani cred în vindecarea prin credință, 41 de procente admit că oamenii pot fi posedați de diavol, iar 38% cred în spirite și fantome. O altă cercetare făcută, de data aceasta, în Marea Britanie în 2012, a scos la iveală faptul că britanicii cred mai mult în extratereștri decât în Dumnezeu, iar un studiu realizat în România în 2013 a revelat că mai mult de jumătate dintre respondenți cred în viața de după moarte, în iad și rai.
Folcloriștii exclud frecvent din definițiile pe care le dau legendelor contemporane paranormalul, supranaturalul sau elementele de criptozoologie (știința care se ocupă cu studiul creaturilor misterioase). Puține dintre povestirile clasificate de folcloriștii contemporani ca „legende urbane” implică intervenția supranaturalului, consideră și J. H. Brunvand, chiar dacă cele mai multe conțin aspecte bizare, neobișnuite și, în general, nenaturale (Brunvand, 2001: 429). Specialistul american exemplifică acest gen prin legenda „Autostopistul/autostopista care dispare” sau „Diavolul de la discotecă”. Totuși, spune Brunvand, acestea sunt variante actualizate ale legendelor supranaturale tradiționale și s-ar părea că sunt doar un fenomen ce ține de tradiții populare ale trecutului, în timp ce legendele moderne se bazează pe situații reale, chiar dacă neobișnuite. Numindu-și obiectul de studiu legendă modernă, contemporană sau urbană, folcloriștii nu includ aici și aceste povestiri supranaturale „supraviețuitoare” ale timpurilor de altădată, împingându-le spre tărâmul folclorului tradițional sau rural.
Pe de altă parte, cercetătoarea ungaro-americană Linda Dégh a contestat aceste opinii, convinsă fiind că societatea industrială modernă favorizează și cultivă iraționalul, iar legenda este tocmai forma de manifestare perfectă a acestuia (Brunvand, 2001: 429). Dégh își justifică punctul de vedere oferind drept exemplu existența sectelor și cultelor contemporane, numeroasele povestiri despre case bântuite și întoarcerea morților sau atenția pe care mass-media o acordă continuu temelor supranaturale. Prin urmare, cercetătoarea propune ca legenda să fie definită și ca o povestire despre o experiență supranormală, atestată de situații concrete, prin care trec oameni obișnuiți, dar care contrazice normele și valorile acceptate de societate (Brunvand, 2001: 430).
Povestirile despre ființe supranaturale alcătuiesc, în opinia etnologului român Constantin Eretescu, o categorie prolifică, pentru că „existența umană nu poate fi gândită în afara ființelor mitologice. Acestea ne însoțesc, ne supraveghează acțiunile, ne pedepsesc și, uneori, ne binecuvântează” (Eretescu, 2003: 34). Mai mult, „societatea modernă nu a alterat în vreun fel vechile concepte despre lumea de apoi, reîncarnare sau supraviețuirea spiritului după moartea fizică” (Eretescu, 2010: 16). Supranaturalul învăluie lumea naturală și morții rămân alături de cei vii într-un sens foarte real, fiind martori la evenimentele lumii pământești și capabili chiar să intervină.
Prin urmare, având în vedere că povestitorii nu diferențiază aceste elemente de restul legendelor urbane, iar asemenea relatări sunt prezente în cultura pop contemporană, am considerat indicată și firească includerea lor în acest capitol.
***
II.2.1. Fata Pădurii. Legendele despre ființe supranaturale conturează, în general, o lume în care primejdiile pândesc oriunde, în care „orice pas greșit poate determina apariția unui spirit cel puțin terifiant dacă nu și punitiv” (Hedeșan, 2000: 28). Așa este legenda despre Fata Pădurii, o ființă mitologică polimorfă, întâlnită mai ales prin părțile Maramureșului.
„Povestea asta o știu de la un tip cu care m-am întâlnit în tren, în drum spre mare. Spunea că prin pădurile maramureșene, de unde vine el, spiritul unei femei bântuie noaptea și face mult rău, mai ales bărbaților. Este spiritul unei fete tinere care acum mulți ani s-a rătăcit în pădure. La un moment dat, i-a ieșit în cale un bărbat care s-a oferit să o ajute. Numai că el a condus-o și mai adânc în pădure, i-a făcut niște vrăji și a transformat-o într-o ființă hidoasă. De atunci ea umblă neîncetat și ademenește mai ales bărbații, căci poate lua înfățișarea unei fete frumoase, îi omoară sau îi schilodește, dar unii spun că ar răpi și copii. I se spune Fata Pădurii.” (Petra Ș., studentă)
„Vestigiu al unui rit de inițiere în profesiunea de păstor” (Eretescu, 2007: 103), supunând la probe tinerii care aspiră la această îndeletnicire, Fata Pădurii preia și cumulează, așa cum remarcă și Otilia Hedeșan (Hedeșan, 2000: 39), rolurile deținute de alte personaje mitologice: devine un fel de Zburător feminin care îi atrage pe tineri și se răzbună, oarecum justificat, din moment ce nenorocirea i s-a tras de la un bărbat; este confundată și cu Muma Pădurii, spaima mamelor cu copii mici, care „se dă pe lângă bărbați, caută să se drăgostească și uneori îi săgeată sau îi ologește de picioare” (Candrea, 1999: 190) sau fură pruncii, îi duce în pădure și îi mănâncă.
***
II.2.2. Strigoi. Convingerea străveche că există viață după moarte, că sufletul unui decedat are capacitatea de a rămâne sau de a se întoarce în lumea celor vii precum și temerile în puterile malefice ale morților stau la baza credinței în ființe demonice precum strigoi, diavoli sau stafii.
Despre strigoi știm că este „o ființă omenească (bărbat sau femeie) care vine pe lume cu o tichie sau căiță pe cap” (Candrea, 1999: 174) și „cu ochii albaștri spălăciți” cum este Tușa Paraschiva dintr-un sat vâlcean, cea care nu se dă dusă la groapă, sau femeia cu „o pată albă de păr în cap de la naștere” care, moartă fiind, zâmbește cu gura până la urechi. Mai știm și că strigoii pot fi vii, adică personaje umane în viață, dar cu însușiri infernale, care ziua se comportă precum ceilalți oameni, însă noaptea, în timpul somnului, sufletul părăsește trupul și se duce la întâlnire cu alți strigoi. În legendele analizate aici avem de-a face însă cu strigoi morți, al căror suflet iese din mormânt, se întrupează și vine „să-și facă mendrele printre oameni” (Candrea, 1999: 174). Care ar fi aceste mendre? Să luăm de exemplu povestirea în care unui om îi moare nevasta și, la scurt timp după aceea, copiii îi spun că noaptea, pe când el este plecat la serviciu, o femeie vine și îl strigă pe nume. Neîncrezător în povestea celor mici, eroul nostru acceptă, după ce este „bătut la cap” sistematic, să facă dovada că totul nu este decât o născocire sau o închipuire a unor copii probabil măcinați de dorul de mamă și tânjind după prezența singurului părinte rămas în viață, care îi părăsește și el pentru a se duce la muncă. Confirmarea sau, mai degrabă în cazul său, infirmarea straniului necesită o probă materială.
„Pentru a le demonstra celor mici că un intră nimeni în curte și le strigă la geam, a luat o sită și a presărat cenușă pe poteca de la poartă până la geamul casei. După lăsarea întunericului, bărbatul s-a auzit strigat de o voce de femeie care semăna cu a nevestei moarte. Nu a avut curaj să iasă din casă sau să-i răspundă. Dimineața a văzut că pe poteca acoperită cu cenușă se vedeau urme de pași. Se știe că persoanele cu un defect la un picior calcă mai apăsat cu piciorul beteag. Așa era și nevasta lui, cu piciorul stâng șontorog, iar călcătura din cenușă era mai apăsată. S-a dus la preotul din comună și a cerut voie să-și dezgroape nevasta. Când au desfăcut capacul coșciugului, nevasta era așezată cu fața în jos, fără vreun semn că ar fi moartă” (Costin C., jurnalist).
Știm că avem de-a face sigur cu o ființă nepământeană? Putem doar să bănuim. Nicăieri în povestire nu se precizează clar acest lucru, chiar și eroul pare a se îndoi de prezența supranaturalului, căci are nevoie de dovezi concrete: vocea, care nu este a soției, ci doar seamănă cu a ei, îl înspăimântă, dar nu îl convinge pe deplin (poate e doar o iluzie a unei minți prea încordate în așteptarea a ceva), iar urmele de pași indicând o persoană cu un beteșug fizic, exact ca al consoartei, nu fac decât să îl trimită mai departe, în căutarea altei probe: deshumarea cadavrului. Abia atunci se relevă nefirescul situației: „Când au desfăcut capacul coșciugului, nevasta era așezată cu fața în jos, fără vreun semn că ar fi moartă”. Atât și nimic mai mult. Urmează, firește, întrebarea, „așa, și…?”. Așteptările noastre, ca public, sunt înșelate pentru că povestirea se termină brusc, fără vreo concluzie de genul „femeia era strigoi”.
Povestitorul nu simte nevoia să adauge o explicație. Nu validează, dar nici nu infirmă adevărul, prezintă doar fapte, oferă indicii și ne lasă pe noi, auditoriul, să formulăm propriile noastre concluzii. Este modalitatea prin care el se distanțează de propria relatare. Istorisirea o plasează destul de precis, „la scurt timp după cutremurul din ‘77”, și pare a fi o certitudine, mai ales că transmițătorul are o meserie care impune o verificare a surselor. Relatarea este totuși neutră, jurnalistică și, chiar dacă se stabilește o legătură emoțională între colportor și eroul întâmplării (cei doi sunt veri), este vorba de o relație de rudenie îndepărtată („soția unui văr îndepărtat a murit”). Povestitorul pare astfel a se detașa chiar de la bun început de cele ce urmează a fi relatate, declinându-și responsabilitatea asupra celor spuse.
Așadar, finalul „în coadă de pește” nu ne împiedică să facem câteva presupuneri, bazându-ne pe cele transmise de credința populară, care iată ce ne spune: „Noaptea, strigoiul vine pe la casele oamenilor, bate la uși și la ferestre și cere să i se dea drumul în casă” (Candrea, 1999: 176) (după lăsarea întunericului, bărbatul s-a auzit strigat de o voce de femeie care semăna cu a nevestei moarte). Și mai departe: „Strigoiul se cunoaște după cum e așezat în groapă, ori cu fața în jos, ori, mai adesea, într-o rână. […] Când se dezgroapă un strigoi, îl găsesc întotdeauna întreg, neputrezit, așa cum l-au îngropat” (Candrea, 1999: 177) (când au desfăcut capacul coșciugului, nevasta era așezată cu fața în jos, fără vreun semn că ar fi moartă). Prin urmare, în lipsa unei alte explicații raționale, de ordin științific, a stării de fapt, femeia poate fi strigoi.
În varianta următoare, însă, „diagnosticul” este deja stabilit:
„Povestea am auzit-o de la un fost coleg de liceu. Cică la câteva case de unde stătea el a murit o femeie. Era o persoană din aia de are o pată albă de păr în cap de la naștere, care după moarte se zice că se transformă în strigoi. Ritualul simplu ce trebuia îndeplinit după ce a murit era să-i înfigă un țărus în inima. Numai că soțul răposatei nu credea în superstiții și nici nu voia să-și mutileze nevasta, așa că a renunțat la idee. Eh, și cum e tradiția la noi să stai să priveghezi mortul, printr-a doua noapte numai ce observă unul dintre oamenii care o plângeau pe ici pe colo pe moartă că asta zâmbește. Și zâmbea moarta cu gura până la urechi, vorba aia. Acum s-a speriat omu’ nostru și l-a chemat pe soțul moartei. Ăsta, că o fi că o păți, că e vreun rictus că una alta, tot n-a vrut să-i bage țărușul în inimă. Numai bine că în dimineața zilei următoare l-au găsit pe unul din cei care priveghea mort. Cheamă doctorul, cheamă poliția, dă-i învârte-l, miroase-l, gâdilă-l… până la urmă concluzia unanimă: mort din cauze naturale. Babele de pe lângă casă începuseră să vorbească, că-i moartă, că e strigoi, că dă-i cu țărușul. Bărbatu-so nimic și nimic nici să n-audă de așa ceva. Și mai trece o zi, ultima că trebuiau să o îngroape dimineața. Dimineața vine popa, vin oamenii și „minune” încă unu’ din cei care o vegheaseră noaptea, mort lângă mortăciunea zâmbitoare. Iar poliție, iar doctor, aceeași concluzie. Popa cu mătănii, cruci alea alea, babele una și bună cu țărușul și soțul moartei o ținea pe-a lui că nu și nu. Până la urmă l-au imobilizat câțiva din sat și a scos popa un arac, l-a pus pe pieptul moartei și i-a dat una de a trecut prin ea până-n partea ailaltă. Povestea prietenul ăsta al meu cum a țâșnit sângele din ea de ziceai că-i cisternă și că s-a mai auzit un țipăt scurt și i-a dispărut zâmbetul de pe față la mortăciune. Și-au făcut toți cruce și au purces cu înmormântarea. Dup-aia liniște și pace.”
Semn că legendele urbane au făcut pasul în secolul 21, această povestire (ca multe altele analizate aici) a fost culeasă de pe Internet, fiind publicată pe un blog specializat în legende urbane. Și aici colportorul (sau, mai bine zis, blogger-ul) își dezvăluie sursa – „un fost coleg de liceu” – tocmai pentru a conferi veridicitate povestirii, deși, pe de altă parte, folosirea lui „cică” pare a pune sub semnul întrebării autenticitatea întâmplării.
Aici sunt toate premisele ca persoana decedată să se transforme în strigoi: „are o pată albă de păr în cap de la naștere”, iar ce rămâne de făcut este clar: strigoiul trebuie dres. Cu alte cuvinte, trebuie înfăptuit un ritual specific pentru ca sufletul mortului să nu iasă din mormânt să îi chinuie pe oameni, deci de anulare a puterii demonice: să-i înfigă un țăruș în inimă. Ceea ce pentru comunitate este dincolo de orice dubiu, pentru proaspătul văduv este însă doar superstiție, așa că se opune mutilării soției, o atitudine ce contravine cutumelor colectivității. Coincidență sau urmare a încălcării tradiției, o serie de incidente bizare se dezlănțuie. Mai întâi, moarta zâmbește „cu gura până la urechi”, rânjet care îi umple de spaimă pe oameni, mai puțin pe soț pentru care e doar un „rictus” post-mortem normal. Apoi, cele două nopți de veghe la căpătâiul răposatei aduc și moartea subită, „din cauze naturale” – concluzia autorităților – a doi dintre cei prezenți. Comunitatea tradiționalistă judecă altfel: „Babele de pe lângă casă începuseră să vorbească, că-i moartă, că e strigoi, că dă-i cu țărușul”, deci se întâmplă ceea ce este scris să se întâmple atunci când strigoiul nu a fost supus ritualului de anihilare: se reîntoarce în lumea viilor și îl ucide pe cel cu care este în contact.
Bărbatul devine el însuși un pericol pentru siguranța celorlalți prin refuzul categoric de a se supune legilor nescrise, iar semenii săi se văd nevoiți să pună interesul comunității înaintea voinței individului și să înfăptuiască prin forță ceremonialul ritualic. „Dup-aia liniște și pace”, semn că executarea după tradiție a strigoiului a restabilit ordinea firească a lucrurilor.
Așa cum am precizat, având de-a face cu o legendă, naratorul nu își asumă complet adevărul întâmplării, el nefiind implicat în derularea evenimentelor. Dar ne vorbește ca și cum ar fi în fața noastră, un cunoscut al nostru, prin urmare unul care inspiră încredere. Pare că nu urmărește să creeze o aură de mister, o tensiune, la urma urmelor, firească în cazul unei povești despre demoni; din contră, atmosfera este relaxată, scopul povestitorului fiind, mai degrabă, să-și distreze publicul. Tonul lui este umoristic, relatarea capătă accente hazlii prin utilizarea unor cuvinte aparent nepotrivite ce contrastează cu sinistrul situației, comicul are tente grotești: „Și zâmbea moarta cu gura până la urechi, vorba aia”, „cheamă doctorul, cheamă poliția, dă-i învârte-l, miroase-l, gâdilă-l”, „încă unu’ din cei care o vegheaseră noaptea, mort lângă mortăciunea zâmbitoare”, „Popa cu mătănii, cruci alea alea, babele una și bună cu țărușul”. Astfel, transmițătorul devine un entertainer credibil. Mai puțin plauzibile sunt faptele care converg către un climax spectaculos: strigoiul este finalmente înțepat și „a țâșnit sângele din ea de ziceai că-i cisternă și că s-a mai auzit un țipăt scurt și i-a dispărut zâmbetul de pe față la mortăciune”. Avem în față scena uciderii unui vampir într-o parodie horror hollywoodiană.
Mai departe, în legenda următoare, avem parte de un strigoi ceva mai special:
„Într-un sătuc vâlcean, o familie se pregătea de înmormântarea străbunicii lor, Paraschiva, care se născuse cu o pieliță albă pe cap și ochi albaștri spălăciți, așa cum se nasc toți strigoii. Plus că toată viața străbunica, alintată și Tușa Schiva, avusese o pată albă pe păr, semn clar de sfințenie. Familia nu privea cu bunăvoință ideea de a înmormânta o strigoaică, fiindu-le teamă că după ce va fi îngropată, va veni să-i bântuie. Pentru a împiedica o eventuală bântuire, toți membrii familiei au căzut de acord să-i înfigă străbunicii un țăruș în inimă. Au așezat sicriul cu moarta pe masa cu picioare fixate în pământ, aflată în curte, au chemat un vecin mai nesimțitor și l-au rugat să înfigă țărușul în Tușa Schiva, lucru care în scurt timp, câteva minute, s-a și întâmplat. După ce au mai bocit pe lângă sicriu, membrii familiei cu popa și țârcovnicul au dat să ia sicriul de pe masă. Stupoare maximă! Sicriul era de neclintit, moarta nu vroia să se lase dusă la cimitir. Familia își făcu cruce, popa își făcu cruce, țârcovnicul mai trase o dușcă de țuică și începu să dea cu tămâie. Se pare că Tușa Schiva se făcuse foarte grea, la fel ca Sfânta Paraschiva, despre care se spune ca nu poate fi clintită. Se spune că și în acest moment sicriul cu Paraschiva stă în curtea din satul vâlcean, mii de pelerini din toata țară sosind zilnic să îl atingă.”
Avem deci un spațiu geografic precizat, deși destul de vag, „un sătuc vâlcean”, și un nume, tușa Paraschiva, care ancorează povestirea în realitate, conferindu-i veridicitate. Relatarea decurge concis, este seacă, golită de emoție, iar faptele se înlănțuie într-un scenariu bine stabilit. Ceremonialul funerar urmează etapele normale, singura abatere fiind înțeparea în inimă a moartei cu potențial de a deveni strigoi. Și aici sunt prezente semnele diagnostice ale „bolii”: Paraschiva „se născuse cu o pieliță albă pe cap și ochi albaștri spălăciți, așa cum se nasc toți strigoii”, deci va fi supusă ritualului de anihilare. Este doar o măsură preventivă, executată rapid și fără incidente de către un ins oarecare, dar cu ceva mai multă tărie de caracter. Frapează totuși un amănunt: pe lângă însușirile potențial demoniace, femeia are, în plus, „un semn clar de sfințenie”, o pată albă pe păr.
Până aici, nici măcar naratorul nu pare a pune la îndoială autenticitatea evenimentelor pentru că totul se circumscrie unei normalități de-a dreptul banale. Spre final, își face loc elementul senzațional: răposata devine atât de grea încât sicriul nu mai poate fi clintit. Abia acum comunicarea sa subminează, într-un fel, adevărul faptelor (se pare că tușa Paraschiva se făcuse grea, se spune că sicriul este încă în curtea casei). Nu se contestă, deci, existența strigoilor, ci ceea ce este cu adevărat excepțional, ieșit din comun și, deci, pus sub un oarecare dubiu, este că un strigoi căruia i s-a suprimat puterea malefică s-a metamorfozat în sfânt.
Interesantă este și comparația cu Sfânta Paraschiva. Similitudinile dintre cele două nu se opresc însă la numele pe care îl poartă și la faptul că moaștele lor atrag mii de pelerini. Este vorba și de o ambivalență a celor două personaje. Credința populară o asimilează pe Sfânta Paraschiva Sfintei Vineri, divinitate duală în mitologia romînească, în care coexistă două ipostaze diametral opuse: una malefică, punitivă, și o alta benefică, protectoare. Sub aspectul ei nefast, Sfânta Vineri bântuie casele începând de joi seara și pedepsește gospodinele care nu îi respectă ziua prin nemuncă. Sau, cum se exprimă Otilia Hedeșan, „Este evident că sfânta ține de «lumea de dincolo» mai degrabă decât de o sacralitate creștin-canonică, iar aparițiile sale tulburătoare, la anumite ore din noapte și în spații care facilitează pasajul dintre domeniul celor vii și cel al morților o apropie de strigoii postfunerari. Pe de altă parte, implicarea sa efectivă în lumea vrăjitoarelor o așază în apropierea strigoilor vii, responsabili, la rândul lor, potrivit tradiției, de o serie de practici magice.” (Hedeșan, 2000: 63). În ipostaza pozitivă, Sfânta Vineri este patroana ocrotitoare a femeilor și călătorilor, a animalelor și păsărilor. Această dualitate face ca trăsăturile și atributele Sfintei Vineri/Paraschiva să fie transferate asupra Tușei Paraschiva, strigoiul sfânt.
Venirea strigoilor la casele lor nu este mereu însoțită de primejdii:
„Doi prieteni buni, tineri de la țară, pleacă în discotecă în satul vecin, să ajungă acolo, traversează o mică pădurice, unul dintre ei abia căsătorit, dansează în glumă cu ‘iubita’ celuilat făcându-i în ciudă. Datorită aburilor băuturii, acesta din urmă îi păstrează ranchiună și-și promite în gând că la întoarcerea acasă «să-l facă să plătească». Trecând prin mica pădurice la întoarcere ranchiunosul profită și-l înjunghie pe prieten, lăsându-l acolo în agonie, iar corpul este descoperit a doua zi rece și este îngropat în cimitirul satului după datină. Proaspăta soție însărcinată deja plânge și poartă doliu șase săptămâni ca de obicei, dar la aproape o lună după întâmplare, într-o seară târziu, pe când femeia se pregătea să se culce, ușa casei se dă de perete și omul ei intră cătrănit și se așază la masă să mănânce! Aceasta înțepenită de groază, rămâne împietrită, el o privește și-i zice supărat: «Ce stai așa înțepenită ?! Vino și pune-mi să mănânc, căci vin prin frig de la discotecă și mi-e tare foame!» A doua zi omul iese din curte să dea binețe unui vecin ce tocmai trecea strada și-l vede și pe acesta că o ia la sănătoasa! Se întoarce în casă și încearcă să scoată ceva, dar nevasta a rămas mută și albă ca varul! Cu chiu cu vai omul înțelege că el este mort! Îngrozitoare realitate de care se convinge abia când soția îl duce la cimitir și-i arată mormântul său! De atunci omul nu mai iese din casă, închis în el, lucrează coșuri de nuiele pe care soția lui le duce și le vinde la târg duminică pentru a câștiga banii de toate zilele. Copilul lui se naște și toată lumea îl strigă fiul strigoiului!”
Strigoiul, în cazul de față, este atipic, practic un „vinovat fără vină”: nimic în timpul vieții nu anunță o transformare demonică după moarte, sau, oricum, naratorul nu ține să ne transmită o asemenea informație care să justifice metamorfoza. Omul nostru este așezat la casa lui, cu prieteni, un tip glumeț, pus pe șotii, cu alte cuvinte un tânăr obișnuit precum alții de vârsta lui. Caracterul șugubăț îi aduce însă sfârșitul prematur: moare ucis chiar de prietenul său, prea puțin dispus să îi tolereze o glumă considerată, pesemne, deplasată. O faptă mișelească, de neînțeles, pentru care singura explicație logică ar fi că a fost comisă „la băutură”. Moartea este, evident, tragică dar stupidă, ținând cont de factorul declanșator al crimei. Este înmormântat creștinește, numai că, la mai puțin de o lună de la această întâmplare, strigoiul iese „regulamentar” din mormânt și se reîntoarce acasă, reluând firul vieții exact din momentul în care a fost întrerupt.
Mortul vine și își exercită autoritar drepturile conjugale („Ce stai așa înțepenită ?! Vino și pune-mi să mănânc căci vin prin frig de la discotecă și mi-e tare foame!”), dar și îndatoririle comunitare („omul iese din curte să dea binețe unui vecin ce tocmai trecea stradă”).
Strigoiul nu are însușiri specifice unui demon. Se arată în orice moment al zilei, vine ca să rămână în spațiul domestic familiar și nu să se întoarcă apoi în mormânt. Nu face rău nimănui, doar îi bagă în sperieți, involuntar însă pentru că nu este conștient de noul său statut. Strigoiul este amnezic; mortul nu știe că este mort. Pus în fața realității incontestabile (își vede propriul mormânt), realizează abia atunci poziția ambiguă și nefirească pe care a ajuns să o ocupe între cele lumești. Aici nu comunitatea are nevoie de probe să se convingă de existența supranaturalului, ci chiar ființa supranaturală însăși. Ne-am aștepta ca din acest punct forțele malefice răzbunătoare să se dezlănțuie sau, cel puțin, să treacă pentru totdeauna pe tărâmul morții. El reacționează ca un om care își vede năruite speranțele de o viață: este „cătrănit”, se închide în el și se autoizolează pentru că își dă prea bine seama de monstruozitatea care a devenit. Practicarea unei îndeletniciri poate fi privită și ca o exorcizare, are o funcție apotropaică, este poate ceea ce controlează demonul, umanizându-l, la urma urmelor.
Mai trebuie spus că nici reacția comunității nu se înscrie în limitele normalului. Oamenii ajung să accepte strigoiul, iar asta încalcă, într-un fel, „convențiile comunitare – după care «cei morți nu mai au ce căuta la cei vii»” (Hedeșan, 2000: 181). În același timp, nevoia de a pedepsi totuși nefirescul îi face să transfere stigmatul răului asupra copilului său pe care „toată lumea îl strigă fiul strigoiului”. De asemenea, în opinia Otiliei Hedeșan, acceptarea de către soție a strigoiului are o complexitate aparte, sugerând că dragostea este mai puternică decât moartea. „Imposibilitatea de a se pune capăt relațiilor dintre soț și soție în ciuda decesului unuia dintre cei doi pledează, indirect, pentru distilarea alchimică a morții în dragoste și a dragostei în moarte” (Hedeșan, 2000: 187).
***
II.2.3. Diavol. În 1926, L. Winstanley și H.J. Rose publicau în revista britanică Folklore povestirea „The Devil at a Card Party” („Diavolul la partida de cărți”), o versiune a legendei urbane cunoscută astăzi sub numele „Diavolul de la discotecă” (Bennett și Smith, 1996: xxiv). Un străin arătos poposește la un han într-un orășel de coastă, dansează cu cea mai frumoasă fată și joacă împreună cărți. Fetei îi cade pe jos o carte și, atunci când se apleacă să o ia, vede că străinul are în loc de picioare copite, moment în care leșină și, la scurt timp, moare. Cei doi folcloriști nu cunoșteau povestirea, care avea toate elementele unei narațiuni moderne. Ea însă circula demult pe continent, mai ales în mediul rural, inclusiv în România, așa cum aflăm de la Constantin Eretescu. În varianta românească, necunoscutul vine la șezătoare și se așază lângă fata gazdei; fetei îi cade fusul pe jos și când se apleacă vede că tânărul are copite. Fata încearcă să se salveze și, în unele variante, reușește (Eretescu, 2004: 320). Cu trecerea timpului, legenda s-a actualizat. Iată o variantă care circula în zona orașului Târgoviște (jud. Dâmbovița), în anii ‘80, și care păstrează motivul recunoașterii diavolului după copite (după unele credințe, singura parte pe care dracul nu o poate modifica atunci când ia formă umană):
„În fiecare oraș unde, înainte de 1989, se ridicaseră fabrici și uzine, se construiseră și blocuri de nefamiliști. Erau pentru muncitorii care nu puteau să facă naveta sau care erau veniți din alte zone ale țării. Maică-mea povestește că unei femei care lucra la fabrica de becuri de la Romlux i s-a întâmplat într-o seară un lucru înfricoșător. Ieșită de la schimbul 2, femeia asta a plecat singură spre un bloc de nefamiliști unde locuia. Vrând să ajungă mai repede acasă, mai ales că avea și bagaje, a ales drumul cel mai scurt pe centura orașului. Pe la jumătatea drumului, un bărbat a întrebat-o dacă poate să o ajute, și el mergând în aceeași direcție. Femeia a acceptat și chiar în apropierea blocului l-a invitat pe bărbat în casă să-i facă o cafea drept mulțumire. La ușa garsonierei bărbatul a vrut să intre primul în casă, iar în acel moment femeia a observat în lumina difuză de pe scară că omul care a ajutat-o avea copite. A leșinat, iar când și-a revenit, bărbatul dispăruse.” (Costin C., jurnalist)
Fata nu mai este la joc, nu mai este înconjurată de comunitatea veselă specifică șezătorii/discotecii, este lipsită de siguranța pe care o presupune căminul părintesc. Aici, femeia (tot nemăritată, bănuim, pentru că locuiește la „nefamiliști”) vine singură, obosită de la muncă (dispare deci motivul dansului, poate și pentru că ne aflăm într-un context social și politic în care munca este întâia chemare a individului), noaptea târziu și este abordată de necunoscutul binevoitor într-o zonă neaglomerată, potențial periculoasă și plină de capcane (centura orașului). Acțiunea este plasată, temporal și spațial, la hotar, acolo unde supranaturalul poate trece ușor în lumea umanului. Granița temporală este miezul nopții – femeia se întoarce de la schimbul doi care, în mod obișnuit, se încheie după ora 23.00-23.30, iar hotarul, loc predilect de întâlnire a duhurilor nefaste, un element spațial malefic – este delimitat de șoseaua de centură (Olteanu, 1998: 134).
Ca să-și arate recunoștința pentru ajutorul oferit de bărbat, îl invită în casă la o cafea, invitația în spațiul intim echivalând cu exprimarea dorinței de socializare, a nevoii pe care o are femeia singură de o companie masculină. Și, deși avem de-a face cu o variantă „fericită” în care cel mai rău lucru care i se întâmplă eroinei este să leșine din cauza șocului, intenția moralizatoare a povestirii și funcția de avertizare sunt evidente.
Spiritele malefice depășesc granițele dintre două lumi și atunci când sunt invocate de către cei vii, așa cum se întâmplă în cele ce urmează:
„La țară se vorbea că dacă te uiți la miezul nopții în oglindă cu o lumânare și spui «cred în anticrist» sau ceva de genul, îl vezi pe Satana… toată lumea se laudă pe acolo că așa a făcut și l-a văzut. A încercat și o fată să vadă dacă e adevărat, dar nu a văzut nimic. Apoi noaptea când dormea (dormea cu bunică-sa, parcă) a simțit că o trage cineva în jos din pat… o trăgea de picioare … nu putea să se miște și pe tavan vedea o umbră mare. A făcut semnul crucii cu limba… și a dispărut… Nu a mai spus la nimeni în afară de mine ca să nu râdă lumea de ea”.
Prezent aici este un obiect sacru, oglinda, încărcat de semnificații în credința populară. Oglinda este o poartă între lumi, un spațiu de trecere. De aici și credința că, dacă te uiți în oglindă pe timp de noapte, vezi chipul diavolului; interdicția de a se uita în oglindă după apusul soarelui este foarte răspândită la români, aromâni, dar și francezi, italieni, germani (Olteanu, 1998: 238). Ritualul descris în povestirea de față, care implică o oglindă și o lumânare aprinsă, aduce aminte de practicile magice oraculare îndeplinite de fetele tinere ce doreau să-și afle ursitul, ritualuri care se făceau însă numai în ajunul marilor sărbători și în anumite condiții (fata trebuia să postească, să nu vorbească toată ziua). Încălcând o dublă interdicție, aceea de a privi în oglindă și de a rosti numele diavolului, tânăra încearcă să verifice veridicitatea celor știute din popor și, pe moment pare că eșuează; doar că, „noaptea când dormea […] a simțit că o trage cineva în jos din pat… o trăgea de picioare … nu putea să se miște și pe tavan vedea o umbră mare”, semn că entitatea negativă a trecut pe tărâmul de dincoace să îi chinuie pe cei vii.
Iubitorii genului cinematografic horror vor recunoaște, cu siguranță, în acest ritual legenda „Bloody Mary” (sau, în unele variante, „I believe in Mary Worth”, „Hell Mary”, „Mary Whales”), larg răspândită în spațiul anglo-saxon. Bloody Mary este un spirit sau o fantomă, invocată pentru a dezvălui viitorul, care apare atunci când numele ei este spus de trei sau mai multe ori într-o oglindă. În trecut, tinerele fete erau încurajate să aprindă o lumânare într-o cameră întunecată și, stând în fața oglinzii, să-și vadă astfel viitorul soț. Astăzi, ritualul este efectuat mai ales de adolescenți (fete, cel mai adesea) din pur amuzament, actul magic fiind însă însoțit de sentimente de teamă și emoție, deopotrivă, căci se spune că apariția lui Bloody Mary nu este doar benefică: uneori, își omoară invocatorul, îi ia mințile ori îl zgârie pe față.
***
II.2.4. Stafii. Foarte multe și dintre cele mai diverse sunt povestirile despre stafii sau fantome. Acestea sunt ființe imateriale, suflete ale celor morți care bântuie pretutindeni, mai cu seamă locurile în care au trăit sau unde și-au găsit sfârșitul, moartea producându-se, de obicei, înainte de termen și, astfel, sufletul este nevoit să hoinărească veșnic. Așa se întâmplă într-o legendă despre o fată din Basarabia venită la studii în Rădăuți care rămâne însărcinată, naște un copil mort și, șocată de cele întâmplate, se spânzură la duș; sau stafia studentei de la Hotel Cișmigiu (odinioară cămin studențesc) ce bântuie împrejurimile după ce a murit în chinuri groaznice, strivită în casa liftului. Cel mai adesea, stafiile sunt prezențe inofensive, nu interferează cu existența celor vii, cel mult speriindu-i. Și asta pentru că, rămânând prins în lumea materială, spiritul decedatului este perceput ca aflându-se într-o stare nefirească, ideea de fantomă asociindu-se astfel cu o reacție de frică:
„Când eram mică, eu și fratele meu fiind la bunici, ne așteptam unchiul să ne jucăm cărți. Am așteptat până la 12 noaptea dar, când am văzut că nu vine, ne-am băgat la somn. Deodată am văzut un scrum de țigară plimbându-se prin cameră și am crezut că a venit unchiul nostru și fumează în cameră. L-am strigat, dar nu răspundea, deși continua să se miște, apoi a dispărut. Am aprins lumina și nu era nimeni. Ne-am speriat și am adormit cu lumina aprinsă și înveliți până la gât, deși era vară și muream de cald.” (Hermina P., studentă)
„Într-o zi un om, venind acasă cu bicicleta, trebuia s-o ia pe o vale pustie numită Coasta lui Căcărează. Mergând, el a văzut o mireasă care i s-a pus pe coarnele de la bicicletă. Omul s-a speriat foarte tare, apoi mireasa a dispărut. Se spune că multora li s-a arătat mireasa aceea. O poveste din satul meu, de fapt, așa se aude pe aici.” (Hermina P., studentă)
Stafiile se manifestă uneori ca poltergeist, adică fac zgomote, mișcă obiecte, „uneori noaptea se aud strigăte de ajutor și plânsetele acelui suflet chinuit” (al fetei din Cișmigiu), „ușile de la baia de la etajul 2 scârțâie oricât ar fi ele unse sau reparate, iar robinetele se deschid singure” (basarabeanca de la Liceul Hurmuzachi din Rădăuți).
Fantoma rămâne suspendată între cele două lumi, este derutată, nu mai știe încotro s-o apuce și devine „un călător care, în mod firesc, atunci când este văzut de cineva dintre cei rămași în lumea noastră, trebuie să își evidențieze statutul de voiajor” (Hedeșan, 2000: 167) fie apărând într-un vehicul, fie străbătând drumuri pustii. Și poate cel mai cel mai bine reflectă această pendulare pe termen nelimitat una dintre cele mai populare legende urbane, autostopista fantomă sau autostopista care dispare. Legenda circulă în toată lumea și, deși cele mai publicate exemple provin din Statele Unite și Marea Britanie, există cazuri și în Europa, Africa sau Australia. Povestirea cunoaște numeroase variante, însă cea mai cunoscută este aceea în care o tânără, care rătăcește singură pe marginea drumului, este luată cu mașina de un șofer. Fata stă, de obicei, pe bancheta din spate, uneori este tăcută, alteori îi indică șoferului adresa la care dorește să fie dusă. La un moment dat, aceasta dispare fără urmă fie după ce ajunge la destinație, fie din vehiculul în mișcare. Cercetările ulterioare ale șoferului intrigat dezvăluie că persoana era o entitate supranaturală, o fantomă.
Nu excludem în această legendă reminiscențe ale motivului popular dezvoltat în balada Voichița (Voica) (consemnată la sfârșitul secolului al XIX-lea), cel al călătoriei fratelui mort transformat în strigoi în urma unui blestem matern. O mamă își mărită fata departe de casă cu reticență și doar la insistențele unuia dintre cei nouă fii, care îi promite că o va aduce acasă ori de câte ori i se va face dor de ea. Ciuma îi răpește însă pe toți flăcăii, iar batrâna, rămasă singură, aruncă blestem asupra celui care o convinsese să-și înstrăineze copila. Acesta iese din mormânt, sicriul i se transformă în cal și gonește spre sora lui pe care o lasă la ușa casei părintești. Voichița îi spune mamei că fratele ei a adus-o, însă mama nu o crede decât în momentul când fata îi arată inelul de logodnă (***, 2002b: 52-63).
Motivul popular a fost sursă de inspirație pentru autorul german Gottfried August Bürger, care, în 1773, a scris poemul Lenore, doar că aici este vorba de logodnicul mort pe care fata îl așteaptă să vină de la război. Așteptarea zadarnică se transformă într-o ceartă cu Dumnezeu pe care îl învinovățește pentru nefericirea ei. Într-o noapte, la ușă îi apare un străin misterios ce seamănă cu iubitul ei, fuge împreună cu acesta, iar în zori ajung la porțile unui cimitir, oprindu-se în fața unui mormânt. Cel în care zace logodnicul Lenorei. Este momentul în care tânărul își pierde înfățișarea omenească, revelându-se ca fiind moartea cu coasa; mormântul se deschide sub picioarele Lenorei care își găsește sfârșitul alături de iubitul ei. Eseistul britanic William Taylor compara Lenore cu balada engleză The Suffolk Miracle, culeasă de folcloristul american Francis James Child și inclusă în colecția Child Ballads (publicată între 1882-1898). The Suffolk Miracle spune povestea unei fete de viță nobilă ce se îndrăgostește de un tânăr din popor, așa că tatăl său o trimite la rude departe de casă. Într-o noapte, fata se trezește și îl vede pe iubit călare, sub fereastra ei. Fug împreună și, într-un moment, băiatul se plânge că îl doare capul; fata îi leagă propria ei batistă în jurul capului. Ajunsă acasă, băiatul o lasă în pragul ușii și dispare. Fata află de la tată ei că iubitul murise de dorul ei, părintele se duce la mormânt să dezgroape rămășițele și descoperă înfricoșat batista fiicei lui legată în jurul craniului mortului.
Primele studii detaliate despre legenda autostopistei-fantomă aparțin antropologilor americani Richard K. Beardsley și Rosalie Hankey, publicate, în 1942 și anul următor, sub titlul „The Vanishing Hitchhiker” („Autostopistul/autostopista care dispare”) și „A History of the Vanishing Hitchhiker” („O istorie a autostopistei care dispare”). Cercetarea celor doi se bazează pe un corpus de 79 de povestiri culese din 60 de locuri diferite din Statele Unite ale Americii. Inițial, autorii urmăreau să facă legătura între legendă și un incident real. Nu au reușit, după cum nici încercările lor de a descoperi povestirea originală nu au avut succes. Nereușind nici să găsească ceva asemănător în vechea tradiție populară, Beardley și Hankey ajungeau, în 1943, la concluzia că legenda este complet nouă, un produs al ultimilor 20 de ani: „a story that is in no sense a survival from an outdated culture, but stands as a fully-fledged representative of the contemporary tale” (Beardsley și Hankey, 1943: 16). Analizând corpusul de povestiri, autorii propun patru tipuri de variante (Beardsley și Hankey, 1942: 305). În varianta A, fantoma se urcă în mașină, indică o adresă și dispare. Șoferul se duce la destinație și află aici că pasagerul este mort de câțiva ani. Acest prim model cuprinde povestiri despre care Beardley și Hankey consideră că se apropie cel mai mult de legenda „originală”. În varianta B, călătorul se oferă să ducă o bătrână, care, în timpul călătoriei, rostește un avertisment sau o profeție, după care dispare din mașină. Mai târziu, șoferul primește informația că aceasta murise cu ceva vreme înainte. Varianta C cuprinde povestiri despre un tânăr care întâlnește la dans o fată și îi propune să o conducă acasă cu mașina; ea cere să fie lăsată la un cimitir și dispare, iar șoferul află ulterior că fata este moartă, lucru confirmat de un obiect personal lăsat pe mormântul ei. În fine, în varianta D, o bătrână doamnă misterioasă cu un coș în mână este luată cu mașina și dispare, mai târziu șoferul descoperind că pasagera este o zeiță hawaiiană.
Tipologia sugerată de Beardsley și Hankey nu a trecut testul timpului. Pe lângă faptul că ei considerau legenda ca fiind pe cale de dispariție (Beardsley și Hankey, 1943: 22), cele patru categorii sunt poate prea restrictive și complicate. Cercetătoarea Gillian Bennett argumentează că, alături de aparițiile identificate ca fantome în povestirile culese de ei, există astăzi texte în care autostopiștii sunt extratereștri, îngeri, demoni, spirite malefice, Isus, Fecioara Maria etc. (Bennett, 1998: 4).
În deceniile care au urmat publicării studiilor lui Richard K. Beardsley și Rosalie Hankey, numeroși cercetători și-au îndreptat atenția asupra legendei autostopistei-fantomă. De remarcat, între aceștia, este folcloristul american Jan Harold Brunvand al cărui volum de debut, The Vanishing Hitchhiker: American Urban Legends and Their Meanings (1981), o culegere de legende contemporane având ca piesă centrală tocmai cea în discuție (după cum sugerează și titlul), a avut o contribuție semnificativă în a aduce această povestire în atenția publicului larg.
Aflat în România în anii 1970 ca bursier Fulbright, Jan Harold Brunvand identifica în legenda urbană clasică Autostopista care dispare existența a trei elemente specifice tradiției românești: două femei sunt luate cu mașina, șoferul lasă, din greșeală, un obiect personal în apartamentul lor, atunci când se întoarce pentru a-l recupera găsește apartamentul încuiat și află că femeile muriseră mai demult (Brunvand, 2001: 357). Potrivit lui Brunvand, existența acestei legende este atestată în țara noastră de apariția povestirii în literatură. Aflăm, de exemplu, din primul capitol („Marea roșie”) al romanului Vânătoarea regală (scris de Dumitru Radu Popescu și apărut în 1973), că personajul narator, care suferise un accident, se urcă în mașină cu două bătrâne și află că acestea pun la cale uciderea unui alt personaj (Horia Dunărințu), dispărut cu ceva vreme în urmă. Naratorul este apoi invitat la ceai, dar, la plecare, își uită tabachera în apartamentul celor două doamne. Revine a doua zi pentru a o recupera, însă află cu stupoare că acestea muriseră înjunghiate 12 zile mai devreme.
Iată, concret, câteva variante românești:
„Într-o zi un taximetrist din Giurgiu era într-o zi normală de muncă. La un moment, dat se urcă în mașină o tipă îmbrăcată în mireasă care îi spune taximetristului să o ducă pe str. Nicolae Titulescu în fața unei case mai vechi. Ajunși acolo, tipa îi dă taximetristului verigheta pentru că nu avea nici un ban la ea. Ieșit din tură, taximetristul îi arată verigheta unui prieten, care, auzind numele tipei, îi spune că aceasta este moartă de câteva zeci de ani, s-a sinucis atunci când, odată ieșiți din biserică, pe soțul ei l-a călcat o mașină. Necrezând povestea, s-au dus împreună în locul în care fusese cu ea ziua și au observat o casă părăsită. Atunci prietenul taximetristului l-a sfătuit pe acesta să îngroape verigheta în locul în care sunt îngropați cei doi din cimitirul Smârda, altfel va fi blestemat toata viața.”
„În Trivale, cartier piteștean, județul Argeș, legendele urbane spun că ar exista o casă părăsită, în pădurea de lângă cartier, cu o mireasă moartă, fantomă, care bântuie, deoarece s-a sinucis pentru că soțul ei a murit călcat de mașină în ziua nunții. Se spune că taximetristul a dus-o pe mireasă adânc în pădure, la respectiva casă, unde fata i-a dat verigheta de pe deget, având în vedere că nu avea bani, până intră în casă și îi aduce banii. Venea de la nuntă, cu verigheta pe deget, nu avea unde să țină banii, în rochia de mireasă. Taximetristul a adormit brusc și s-a trezit după ore întregi, în fața unui bloc din Trivale, la ceva distanță de pădurea respectivă, adormit la volan, cu mașina oprită. A intrat în bloc să cerceteze împrejurările datorită cărora a ajuns acolo, ca să afle că acolo stătea respectiva mireasă înainte de nuntă. Nuntă care, află șoferul, se întâmplase cu 10 de ani în urmă, nu în ziua respectivă, cum credea el. Ajuns la concluzia că în ziua aceea fusese șoferul unei stafii, se duse în mașină să caute dovada certă a realității, respectiv verigheta, care sclipea, aurie, și înfășurată într-o batistă, când o primise. Desfăcând batista, constată că în aceasta era un deget în stare avansată de putrefacție, pe care se afla o verigheta roasă de trecerea timpului, arătând ca o bucată de fier proaspăt dezgropată.”
„Un taximetrist din București ia în mașină, în toiul nopții, o tânără subțire, palidă și foarte tristă, care-l roagă să o ducă acasă. Dar, odată ajunși la destinație, fata îi mărturisește că nu are bani și îl roagă pe taximetrist să accepte un inel. Inelul de pe degetul ei. Acesta îl primește. A doua zi, însă, gândindu-se la întâmplarea din noaptea precedentă și la aerul trist al fetei, e cuprins de milă și se hotărăște să îi înapoieze inelul. Merge la adresa la care o lăsase pe tânără, bate la ușă. Deschide un bătrân. Taximetristul îi dezvăluie motivul vizitei și îi întinde inelul. Bătrânul îl privește uimit, apoi se albește la față și începe să se clatine. Îl roagă șoptit să o descrie pe tânără. Ascultă încordat cuvintele bărbatului, apoi murmură: «Pe fiica mea ați luat-o azi-noapte cu taxiul… Acesta este inelul ei. Dar fiica mea este moartă de 10 ani…»”
„Bucureștii anilor ‘90. Noapte târzie. Un taximetrist obosit cască uitându-se pe ceas. În curând avea să i se termine programul. Un ciocănit ușor într-unul din geamurile mașinii îl făcu să se dezmeticească. Două bătrânici îmbrăcate decent urcă în taxi și îi spun șoferului adresa. Acesta demarează. În timp ce conducea, uneia dintre bătrânici i se face rău. Amețește și începe să-i curgă sânge din nas. Șoferul oprește taxiul la adresa cerută și le ajută pe bătrâne să urce scările casei. Acestea, recunoscătoare, îl invită pe șofer în casă la o cafeluță mică. Șoferul, obosit, acceptă cu bucurie oferta. În timp ce i se pregătea cafeaua, intră în baie. Își spală fața cu apă rece să se mai dezmeticească și își scoate ceasul de la mână pentru a se putea săpuni bine pe măini și pe antebrațe. Iese din baie, bea cafeaua, le mulțumește bătrânicilor și iese. Pornește mașina, mai ia câțiva clienți, după care, în zori, pleacă spre casă să se odihnească. Ajuns acasă, remarcă lipsa ceasului. Își amintește că îl uitase pe policioara din baia bătrânelor, atunci când se spălase pe mâini. Se urcă în mașină și merge la adresa respectivă. Bate la ușă. Niciun răspuns. Sună lung de câteva ori. Nimic. La un moment dat, un vecin, un pensionar curios îl întreabă pe șofer pe cine caută. Acesta răspunde că le caută pe cele două bătrâne pentru a-și lua ceasul. Pensionarul îl privește ciudat; «Care bătrâne? În casa asta nu locuiețte nimeni de ani de zile!». La un moment dat, apare o vecină cu cheile casei. Le avea în păstrare de ani buni, pentru a le da moștenitorilor plecați undeva în străinătate. Descuie ușa casei. Casa, plină de pânze groase de păianjeni, cu mobilele acoperite de cearșafuri pline de praf. Șoferul aplecă privirea jenat. Pe o măsuță mică și prăfuită zări o ceașcă de cafea cu zațul proaspăt. Intră în baie și, sub stratul gros de praf și pânze de pâienjeni, își găsi ceasul. Tulburat, ieși din casă făcându-și cruce și se urcă la volan. Pe bancheta din spate a mașinii strălucea o fâșie de pânză albă: o batistă cu câteva picături de sânge.”
„O întâmplare care se zice că a fost publicată și în ziare. S-a întâmplat în Craiova. Un taximetrist a luat pe la 11 seara o femeie si pe drum acesteia a început să-i curgă sânge din nas. Băiatul i-a oferit o batistă și, când au ajuns la destinație, femeia i-a lăsat verigheta, spunându-i la ce apartament stă. După vreo 15 minute, băiatul a sunat la ușă și i-a răspuns soțul femeii care, după o altercație, a chemat poliția susținând că e verigheta soției lui, dar e moartă de 3 ani. Se zice că după 8 luni a obținut ordin de deshumare și a găsit scheletul femeii fără verighetă și cu o batistă în mână”. (Cristina B., studentă)
„Un taximetrist a luat o domnișoară din fața cimitirului la 2 noaptea… A dus-o la adresa spusă de ea. Acolo ajunși, fata nu a avut bani să îi plătească, așa că i-a lăsat lănțicul drept garanție că se va întoarce din casă cu bani. Așteptând vreo 15 minute, șoferul s-a dus la poartă și a început să strige nervos. După ceva vreme, a ieșit o femeie destul de speriată din casă întrebându-l ce s-a întâmplat. El i-a spus că așteaptă fata să îi aducă bani de ceva vreme și ea nu mai vine și i-a arătat lănțicul care avea o poză într-o inimioară, spunând că i l-a lăsat garanție. Femeia, când l-a văzut, a rămas stupefiată, zicând că aceea este fata ei care a murit acum 2 ani într-un accident cu taxiul… Am auzit povestea de la un unchi taximetrist.” (Petra Ș., studentă)
„Lucrez pe taxi. Într-o seara stăteam liniștit în stație și așteptam clienți, ascultând muzică. Deodată se urcă o femeie și îmi spune să o duc la Cimitirul Dumbrava și să o aștept 5 minute. După 20 de minute, iese femeia din cimitir și îmi spune să o duc la o casă (bineînțeles, acea casă părea a fi părăsită de mult timp) și să o aștept iar. Iese după 10-15 minute din casă și îmi spune să o mai duc încă o dată la Cimitirul Dumbrava și m-a rugat să o aștept maxim 5 minute. Într-adevar, iese după 5 minute și îmi spune să o duc la acea casă la care am mai fost în urmă cu aproximativ jumătate de oră. Când ajung la casă, îmi spune că nu are niciun ban să îmi plătească cursa, dar dacă accept să îmi dea în schimbul banilor verigheta soțului ei (care era din aur)… După ce m-am gândit puțin, am acceptat cu gândul că acea verighetă face mult mai mult decât acea cursă… În fine, după aproximativ 3 săptămâni-o lună, primesc o comandă de la acea casă care părea a fi părăsită, cum am spus. În fine, ajung la acea casă cu gândul să iau clientul/clienta de acolo… se urcă un domn cu o statura impresionantă și vede acea verighetă pe degetul meu. El, bineînțeles cunoscând verigheta după numele pe care îl avea inscripționat pe ea, mă întreabă de unde am acea verighetă și îi spun că, în urmă cu 3 săptămâni, am plimbat o femeie de la cimitr la acea casă și invers și, nemaiavând bani să îmi plătească cursa, mi-a oferit această verighetă, iar eu am acceptat bineînțeles. Ce îmi spune acel om m-a șocat. Îmi spune că acea verigheta este de la soția lui, iar soția lui este moartă de 2 ani…”
„O fată extraordinar de frumoasă face autostopul într-o zonă mai puțin circulată. Este luată în mașină de un bărbat singur, necăsătorit. Fata țipă la un moment dat speriată, bărbatul apasă frâna și lovește mașina de un cap de pod sau o stâncă, iar fata dispare de pe bancheta din spate, în mod misterios. Bărbatul merge la poliție și declară ce s-a petrecut. I se arată niște fotografii din care o recunoaște pe frumoasa care făcea autostopul, iar apoi află că este, de fapt, moartă de foarte mult timp, exact în locul unde el a avut accidentul, decesul ei survenind tot într-un accident.”
„Un taximetrist primește prin stație o comandă pentru a merge să ia pe cineva de la o nuntă. Un coleg mai tânăr, necăsătorit, îi cere voie să meargă el pentru că vrea să fie ultima cursă pe seara respectivă. Nu se știe ce s-a întâmplat, dar taximetristul mai tânăr piere în noaptea aceea într-un accident. Martorii care l-au văzut înainte de moarte spun că ar fi remarcat că acesta ducea pe bancheta din spate o clientă, mireasă, neasemuit de frumoasă.”
„Imediat după Revoluție, o activistă de la fosta organizație de femei a partidului comunist a plecat să țină o ședință într-unul dintre satele de pe Valea Someșului, nu mai știu dacă la Letca sau la Lozna, dar undeva pe-acolo. După partea oficială, a urmat întrunirea tovărășească, cu prăjituri, cafele și un pic de pălincă, apoi țărăncile s-au întins la bârfe, ca între niște femei bucuroase că au ocazia să scape pentru o scurtă vreme de treburile de acasă. Va să zică, s-a înnoptat de-a binelea până au ajuns să pună punctul final după concluzii. Cum povestitoarea avea o rudă la Dej, echipa de propagandă nu s-a întors la Zalău, care era mai departe și drumul prost, ci au urcat în sus pe vale. În dreptul satului Rus este o intersecție, unde se poate coti la dreapta și merge peste pod, la Simișna sau Zalha. Dacă se merge înainte, în dreapta e calea ferată și Someșul, iar în stânga o coastă nesfârșită, cu o pădure deasă, abruptă. Ori de unde ar veni, când omul ajunge în dreptul podului și vede dincolo de el spațiul deschis al luncii, parcă i se ia o greutate de pe piept și primește o gură cuprinzătoare de aer. Ei bine, aici în intersecție, noaptea târziu, au văzut în bătaia farurilor două siluete fantomatice făcându-le semn să oprească. Șoferul a dat să încetinească, însă ceilalți pasageri i-au cerut să meargă mai departe, ar fi trebuit să se înghesuie ca să le facă loc și oricum era un ceas înaintat în noapte, iar ei se grăbeau să ajungă la Dej. Când au trecut de autostopiste, toți cei din mașină au auzit deslușit, repet, în interiorul vehicolului, niște voci tânguitoare care le cereau:
– Luați-ne și pe noi! Nu ne lăsați aici!
Bineînțeles că șoferul s-a speriat, a apăsat pedala de accelerație până la podea și a țâșnit ca din pușcă, lăsând în urmă nebuloasele făpturi. Ajunși în Dej, au povestit cele întâmplate neamurilor, care i-au lămurit că întâmplarea are cu adevărat ceva ieșit din comun, deoarece în locul cu pricina avusese loc cu câteva zile un teribil accident de circulație, soldat cu două victime.”
„Povestea pe care urmează să v-o spun am aflat-o de la o doamnă tare drăguță, dintr-un sat numit Mozăceni, din județul Argeș. Rizea Florica, în vârstă de 72 de ani, a fost de acord să îmi povestească despre un eveniment petrecut la ea în familie acum mulți ani. Povestea începe cu un domn, ce se întorcea acasă, într-o comună apropiată numită Ștefan cel Mare, de la Pitești unde fusese să facă diverse cumpărături. Pentru a putea ajunge în acest sat, se parcurge o porțiune de autostradă, după care drumul continuă prin comuna Oarja și alte câteva sate. La o intersecție din satul Rociu, pe lângă secția de poliție din comună, era o stație de autobuz în care aștepta o femeie. Această femeie a făcut cu mâna șoferului nostru și l-a rugat dacă poate să o ia și pe ea până acasă în comuna Mozăceni. Fiind în drum bărbatul acceptă. Era o femeie obișnuită, mărunțică de statură, brunetă, îmbrăcată într-o rochie albastră și cu părul prins la spate într-o coadă. Nu au schimbat prea multe vorbe cei doi pe drum, au discutat despre lucruri banale și a mai spus că o cheamă Ana. I-a spus șoferului să oprească în fața unei căsuțe cu gard maro, nu foarte mare, ce avea o podișcă în fața porții. Înainte să coboare i-a zis șoferului că din pacate nu are bani să îi dea așa că i-a lasat un inel, din argint cu pietricele albastre. Bărbatul nu a vrut să accepte spunând că nu este nici o problemă și să rămână sănătoasă. Ana a insistat atât de mult să îi dea acel inel gaj, încât până la urma bărbatul de rușine a acceptat. Ana l-a mai rugat ca atunci când va mai trece pe acolo să strige la poartă și dacă îi va returna inelul acesta va primi în schimb banii pentru călătorie așa cum este corect. Șoferul și-a continuat drumul gândindu-se cât de ciudată părea acea femeie. Când a ajuns acasă i-a povestit soției sale totul și aceasta l-a certat că a luat inelul și i-a zis că trebuie să îl înapoieze cu prima ocazie. Ocazie ce nu a întârziat să apară deoarece la nu mai puțin de o săptămână, omul a trebuit să meargă din nou la Pitești cu treabă. Pe drum a oprit în fața casei unde a lăsat-o pe Ana și a strigat la poartă. Părea că nu este nimeni, dar într-un final a ieșit un bărbat, ce se numea Vasile. Șoferul i-a povestit ce s-a întâmplat și a avut o mare surpriză. Bărbatul i-a spus că acolo nu locuiește nicio femeie, că el este văduv și locuiește doar cu fiul său. I-a cerut șoferului să îi arate inelul în cauză și l-a recunoscut ca fiind al soției sale ce era decedată de mai bine de 10 ani. Vasile a luat cu mâna tremurândă inelul și l-a invitat pe șofer în curte să îi povestească totul cu lux de amănunte.
Rizea Florica era chiar verișoara lui Vasile și locuia doar la câteva case distanță. În fiecare săptămână mergea și îl ajuta cu treburile casnice pe vărul ei, având grijă să fie mereu mâncare caldă pentru Vasile și copil. A aflat despre povestea cu Ana în aceeași zi în care Vasile a recuperat inelul. Pe la ora 7 seara s-a dus să le ducă celor doi niște ciorbă de perișoare caldă și l-a găsit pe verișorul ei stând pe prispă cu inelul în mână și plângăd. Acesta i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Se pare că inelul respectiv era inelul de logodnă pe care i l-a dat Vasile Anei, inel ce a fost pierdut după moartea ei.
Ana și după moarte a făcut tot posibilul ca inelul ce a reprezentat dragostea celor doi să ajungă înapoi la bărbatul ce l-a iubit!”
În legendele urbane românești despre autostopistul/autostopista fantomă, pasagerul este, fără excepție, femeie. În majoritatea cazurilor avem de-a face cu tinere, iar ceea ce atrage atenția este faptul că aproape toate sunt îmbrăcate în rochie de mireasă, naratorul insistând asupra atractivității lor: „o fată extraordinar de frumoasă” sau „o mireasă neasemuit de frumoasă”. În unele variante se face aluzie la trăsăturile ei fantomatice: „o tânără subțire, palidă și foarte tristă” sau „două siluete fantomatice”. Cât despre celălalt protagonist al întâmplării, acesta este, de obicei, taximetrist. Meseria îi oferă o scuză perfect logică pentru a lua în mașină pe oricine, indiferent de felul în care arată, și a-și duce clientul în orice loc, oricât de ciudat i s-ar părea.
Acțiunea povestirii se desfășoară aproape întotdeauna seara, „noaptea târziu”, „în toiul nopții”. Și asta pentru că incidentul neobișnuit necesită un cadru misterios, sinistru chiar, mai ales când ascultătorul află fie că taximetristul își duce clienta „adânc, în pădure”, fie aceasta cere să fie luată de la un cimitir sau dusă la un cimitir. Există însă și o variantă care plasează întâmplarea ziua, „o zi normală de lucru”, semnificativ, după părerea mea din două motive. Mai întâi pentru că nimic nu anunță o potențială stare de anormalitate, iar ascultătorul va fi cu atât mai surprins de neobișnuitul evenimentelor. Apoi, pentru că, noaptea, simțurile sunt atenuate (taximetristul „cască obosit”, aflăm într-una dintre legende), deci nu este exclus ca șoferul nocturn să confunde obiectele naturale cu cele supranaturale; ziua, totul este clar, prin asta povestitorul părând să transmită publicului „este imposibil ca așa ceva să nu se fi întâmplat cu adevărat”. Cu alte cuvinte, este validat adevărul povestirii ce urmează. Apoi, mai există detalii referitoare locul acțiunii: numele orașului, cartierului, străzii, care au menirea de a accentua autenticitatea, de a da veridicitate întâmplării.
Odată personajele prezentate și cadrul stabilit, ascultătorul este introdus în esența povestirii: cei doi ajung la destinație, fata pretextează că nu are bani și îi lasă șoferului, drept garanție, verigheta (sau orice alt obiect personal, de obicei o bijuterie), urmând să se întoarcă în scurt timp cu banii. Până aici, nimic neobișnuit. Văzând însă că pasagera întârzie să apară, taximetristul se duce el însuși să-și revendice plata. Bate la ușă, iar aici se confruntă cu o situație tulburătoare: clienta murise cu multă vreme în urmă. Cei care fac această dezvăluire sunt, de obicei, membri ai familiei: tată, mamă sau soț, care identifică bijuteria din mâna șoferului ca aparținându-i femeii. În varianta în care aceasta dispare din automobilul în mișcare, iar șoferul face accident, el află de la polițiști că autostopista murise, de mult timp, într-un accident de mașină chiar în locul în care bărbatul lovise mașina.
Este momentul în care ascultătorul află și motivul decesului: cel mai adesea, fata s-a sinucis pentru că soțul i-a murit în ziua nunții în accident de mașină (așa se explică și veșmintele ei), sau a fost ea însăși victima unui astfel de eveniment violent. Alteori, această informație lipsește. Oricum, revelația neașteptată este punctul culminant al povestirii, amplificat și de contrastul dintre detaliile comune, explicite de la început și descoperirea identității pasagerei.
Cât despre proba materială lăsată în urmă de fantomă, cercetătoarea canadiană Gail de Vos consideră că, alături de explicația dispariției, este elementul care diferențiază această legendă de celelalte povești cu stafii (de Vos, 1996: 342). Pentru ca societatea modernă să poată accepta faptul că a avut loc o întâlnire supranaturală, trebuie furnizate dovezi concrete; iar acestea sunt, alături de datele referitoare la localizarea geografică a incidentului, tocmai aceste obiecte care acreditează întâmplarea.
În varianta în care pasagerei i se face rău și îi curge sânge din nas, batista oferită de către șofer este găsită în mormântul femeii, în mâna scheletului, după deshumare. În altă povestire, șoferul desface batista în care pusese verigheta nou-nouță și găsește un deget „în stare de putrefacție” cu un inel „ros de trecerea timpului”. Taximetristul care își uită ceasul în casa celor două bătrâne îl găsește a doua zi sub un strat gros de praf și pânze de păianjeni. Sunt detalii care amintesc de filmele horror furnizate de narator pentru a-și impresiona audiența, în acest fel atingându-și scopul: ascultătorul se teme, legenda declanșează sentimente de neliniște, suspans.
Legendele despre autostopista care dispare construiesc o imagine de victimă inocentă a acesteia. Chiar dacă avem de-a face cu nevinovați, moartea i-a selectat pe acești oameni la întâmplare. După spusele cercetătoarei Gillian Bennett, viața le-a fost răpită în mod injust, violent sau accidental. Au murit în floarea vârstei, la hotarul unei vieți pline de promisiuni care le-a înșelat așteptările (Bennett, 1998: 11) Fantomele sunt ale unor fete care au murit în ziua nunții sau în ajunul acestui eveniment, deci înainte de a se putea bucura de simple plăceri umane. Probabil că apar tocmai în încercarea de a trăi aceste plăceri ce li s-au negat și de a-și împlini scopul vieții.
Fantomele știu exact unde vor să ajungă: acasă. Nu își găsesc liniștea pentru că accidentele violente le-au despărțit de cei dragi, iar acum încearcă să reintre în cercul familial. Lucrul acesta sugerează, poate, cât este de important pentru un om să nu moară singur, departe de familie și fără posibilitatea de a-și lua rămas bun. Așadar, una din funcțiile acestei legende este aceea de a sugera o viață neîmplinită.
Faptul că o persoană apropiată moartei este cea care oferă informația revelatoare accentuează tristețea unei morți timpurii, dar și subminează potențialul scepticism al ascultătorului în legătură cu caracterul supranatural al întâlnirii șoferului cu stafia (un părinte nu ar putea greși în privința identității copilului său).
Se întâmplă ca, uneori, să existe doi martori ai incidentului (naratorul și taximetristul). Povestitorului i s-a părut că astfel va da mai multă greutate spuselor sale. Singur fiind și în condiții de vizibilitate redusă, ar fi fost ușor și chiar explicabil ca șoferul să-și imagineze totul sau să aibă halucinații. Este o alternativă rațională la explicația supranaturală. Cu cel puțin doi martori, însă, această alternativă devine mai puțin plauzibilă, căci altfel ar însemna ca două sau mai multe persoane să aibă simultan aceeași halucinație (Main și Hobbs, 2012: 29).
Astfel că putem adăuga o altă funcție a legendei despre autostopista care dispare, aceea de validare a supranaturalului, acceptarea supranaturalului ca singura explicație logică a incidentelor relatate.
Fantomele nu sunt nici bune, nici rele, sunt mai degrabă neutre. Cu toate acestea, sunt legende din care aflăm că apariția nălucii are consecințe nefaste: rănirea și chiar moartea șoferilor. Un exemplu elocvent în acest sens este legenda referitoare la Troița Miresei sau Troița Margaretei, aflată pe Drumul Național 7, în apropierea orașului dâmbovițean Găești. Se spune că, prin anii ‘30, aici a murit o tânără mireasă chiar în ziua nunții. Margareta era fiica unui boier din Câmpulung Muscel și nora arhitectului Ion Mincu. Potrivit legendei, mirii se întorceau de la cununia religioasă, care avusese loc în București, și se duceau la Câmpulung, unde se făcuseră pregătirile pentru petrecere. Pe drum, însă, se întâmplă tragicul eveniment: un accident rutier în care singura victimă a fost mireasa. În memoria ei, tatăl a ridicat o troiță. De atunci, aici au avut loc mai multe accidente mortale, cu toate că șoseaua este dreaptă, așa că oamenii cred că sufletul miresei moarte își caută continuu iubitul de care a fost despărțită în mod brutal. Victime în tragedii sunt mai ales bărbați, numai într-un an (2008-2009) murind 12 tineri, în special necăsătoriți. Nici chiar cei care au supraviețuit nu își amintesc prea multe, dar unii martori spun că au văzut fantoma unei femei îmbrăcate în mireasă.
Aceeași poveste o spune și legenda miresei din Pădurea Radovan (județul Dolj), doar că acum este vorba despre o tânără foarte frumoasă care s-a spânzurat de crengile unui copac pentru că, în ajunul nunții, a fost violată de cel la care era angajată, neputând să suporte povara batjocurii. Se spune că sufletul ei rătăcește în pădurea unde și-a găsit sfârșitul pentru că și aici numărul accidentelor rutiere este suspect de mare, mai ales că drumul este drept și neted.
Așadar, legendele despre autostopista-fantomă devin povestiri cu funcție de avertizare în legătură cu pericolele care te pândesc la drum, mai ales noaptea (avertizări de tipul „nu te abate din drum”, „ține ochii larg deschiși” sau „nu lua în mașină persoane necunoscute”). Mai departe, așa cum am văzut, sugerează o viață neîmplinită, curmată prea devreme. Și, în fine, ne spun nu doar că supranaturalul există, ci că trebuie să ne și temem de el. Este omenesc să ne temem de ceea ce este dincolo, de ceea ce nu putem înțelege și nu se supune legilor firii. Este firesc, la urma urmelor, să ne temem de moarte.
***
II.2.5. Elemente paranormale. Un reputat specialist în psihologie și parapsihologie din Australia, Harvey J. Irwin, a inventariat diversele aspecte ale paranormalului, incluzând aici superstițiile (legate în mod tradițional de conceptele de noroc și ghinion), fenomene PSI (percepția extrasenzorială), artele divinatorii (astrologia), spiritismul (credința într-o lume a spiritelor celor morți, comunicarea cu acestea și intervenția lor în lumea pământească), credințe orientale mistico-religioase (reîncarnare, Karma etc.), credințe religioase iudeo-creștine (în existența lui Dumnezeu, în rai, iad, diavol și îngeri), extratereștri și creaturi criptozoologice (monștri legendari, ființe misterioase) (Irwin, 2009: 3-7).
Credințele paranormale sunt, într-o oarecare măsură, produsul mediului socio-cultural al celui care crede în ele. Este destul de puțin probabil ca o persoană care crește într-o anumită cultură să dezvolte credințe ce nu sunt reprezentate în cadrul cultural respectiv. Mai mult, unii cred în fenomene paranormale pe care ei înșiși nu le-au experimenat. Așadar, credințele paranormale pot fi parțial dobândite și printr-un proces de socializare. De asemenea, ele pot fi îmbrățișate de oameni cu anumite predispoziții și trăsături de personalitate înnăscute (Irwin, 2009: 22).
Monștri acvatici. Ființele misterioase, monștrii fabuloși – care în prezent fac obiectul de studiu al criptozoologiei (numită și pseudoștiință tocmai pentru că nu se supune rigorilor unei cercetări științifice, bazându-se pe dovezi anecdotice, povești sau legende) – continuă să fascineze mintea umană atrasă, în mod natural, de mistere capabile să producă fiori pe șira spinării. Credința în creaturi fantastice este prezentă în toate culturile lumii, diferă doar natura ființelor care bântuie coșmarul omenirii. Scoțienii îl au pe Nessie, monstrul acvatic din Loch Ness, uriașul Bigfoot (o creatură bipedă, un hibrid între om și maimuță) populează pădurile Americii de Nord, „omologul” său, Yeti „Omul Zăpezilor” hălăduiește în Munții Himalaya prin părțile Nepalului și Tibetului, iar Chupacabra, „sugătorul de capre”, descris fie ca o creatură bipedă cu gheare lungi și țepi pe spate, ori ceva între câine și coiot, cu colți de vampir și ochi roșii cu care își hipnotizează prada, își face veacul în America Latină, dar și unele zone ale Statelor Unite, mutilând animale domestice pe care le golește de sânge. Și noi îi avem pe ai noștri, iar aceștia sălășluiesc cu precădere în adâncul apelor; aproape că nu există lac sau râu care să nu aibă propriul său pește gigant.
„Nu auzi nimic, nu vezi nimic, nu simți nimic. Dar e ceva acolo jos care te aude, te vede, te simte”. Astfel debutează un reportaj TV realizat în 2013 având ca subiect monștrii din lacul Tarnița. Ce anume? Asta e întrebarea care plutește de aproape 30 de ani pe Tarnița. Lacul Tarnița s-a format în anii 1970 prin construirea unui baraj și tot atunci au apărut și primele povești cu lostrițe uriașe despre care localnicii spun că ar avea trei metri și ar sta la 50 de metri adâncime. Cei de prin preajma locului își explică existența acestor pești de mari dimensiuni prin faptul că, pe malul lacului, funcționa pe vremuri o mină de uraniu, iar deșeurile ar fi fost vărsate în apă. Alții spun că lostrițele ar fi fost aduse chiar de Ceaușescu. Acesta ar fi populat lacul cu pești giganți imediat după ce a fost ridicat barajul pentru a proteja zona de curioși. Primele relatări ar aparține unor scafandri care efectuau lucrări de întreținere la baraj și care au jurat ca niciodată să nu se mai scufunde în lac după ce au văzut peștii enormi. Mai târziu, cazurile de înec și dispariția trupurilor celor decedați au fost puse pe seama acestor monștri acvatici cumpliți care devorează tot și care sălășluiesc în adâncuri, fiind capabili să își atace prada chiar și la suprafață. Un alt episod s-a petrecut la mijlocul anilor ‘90 când în lac s-a prăbușit un camion.
„Atunci, după ce un camion a căzut în lac, a fost adusă o echipă de scafandri pentru a recupera utilajul și cadavrul șoferului. Când au ieșit la suprafață, unii dintre ei au refuzat să mai coboare fără cuști metalice de protecție, susținând că ar fi văzut monștri pe fundul lacului.”
Arealul populat de fioroasele creaturi nu se limitează însă exclusiv la zona Lacului Tarnița, mărturii similare fiind consemnate și în preajma barajului de la Vidraru, de exemplu:
„Se spune că la un concurs de raliu, unul din conducători a sărit cu mașina în lacul de acumulare, fiind salvat imediat de scafandrii care au refuzat să mai intre pentru a ajuta la recuperarea autovehiculului. Motivul lor ? Ei spun că au văzut lostrițe uriașe, de dimensiuni situate între 1,5 și 4 metri. Un alt argument este faptul că la una din drumețiile mele pe munții din jurul barajului Vidraru, la întoarcere am văzut împreună cu mai mulți prieteni o vacă ce căzuse în baraj, se afla exact la gura barajului și era mâncată pe jumătate… niște simpli pești normali nu cred că ar fi fost în stare să mănânce o vacă… poate nu este un argument concludent, dar cu siguranță este unul înspăimântător.”
„Unchiul meu a fost printre scafandrii ce s-au scufundat în Vidraru când monstrul acvatic se pusese pe turbine. Când eram mai mic îmi povestea că este scafandru și a intrat în Vidraru. Acolo ei s-au dus lângă turbine… cum au văzut, cum au fugit și au spus că acolo nu mai intră. Era un pește de 15-20 metri lungime, avea o gură cât un X5 și spuneau ei că dacă se mișcă sau dădea o coadă barajul se spărgea și mătura tot Piteștiul. Se pare că cu (sic!) timpul a murit și s-a dezintegrat.”
„Cu peștii aia mari din Vidraru așa e. Un amic de-al meu a plecat cu taică-su pe baraj cu barca. De cald ce era a băgat piciorul în apă și a rămas fără călcâi. Până acuma nimeni nu a putut da o explicație clară. Se vorbește de atunci de niște pești uriași care au crescut la dimensiuni uriașe din cauza că barajul Vidraru nu a fost golit niciodată de tot. De la acel accident au venit și niște scafandri de la Constanța, dar nu au găsit nimic (așa zic ei). Partea interesantă e că barajul are 10 km și ei s-au uitat decât (sic!) în 2 locuri”.
Legendele despre peștii ucigași ne trimit cu gândul la probabil cea mai cunoscută lostriță, aceea a lui Vasile Voiculescu din povestirea cu același nume ce pornește de la credința populară conform căreia Dracul de baltă (Diavolul, Necuratul) are capacitatea de a lua orice formă pentru a-i ispiti pe oameni, prin urmare și aceea de lostriță. Dracul de Baltă sau Cel din baltă este una dintre creaturile fantastice care populează mitologia acvatică românească (alături de Știma Apei, Sorbul, Dulful, Faraonii sau Oamenii de Apă). Cel din Baltă, aflăm și din Mitologia lui Marcel Olinescu, „e numele Dracului, care a căzut în apă, când a azvârlit Dumnezeu și Sfântu Ilie toți dracii din cer și de atunci s-a înmulțit atât de mult, încât nu-i apă cât de mică și de neînsemnată să nu-și aibă drăcușorul ei. […] Dracii nu stau liniștiți acolo în ape. Ei pândesc pe oameni și corăbiile lor și caută să le facă rău, necazuri și chiar, dacă pot, să-i omoare” (Olinescu, 2004: 314-315).
Fascinația pentru peștele numit lostriță nu este, poate, întâmplătoare. Pe cale de dispariție, lostrița este cel mai mare salmonid din România, putând ajunge de mărimea unui om. Tocmai pentru că este atât de rar, dar și de o frumusețe aparte, cu un colorit deosebit (pe corpul său se combină brun-verzuiul, brunul sau cenușiul de pe spate cu argintiul de pe flancuri, verdele închis, cu accente metalice de pe laturi, burta de un alb-lăptos până la galben), „rapid, subțire și elegant” (cum îl descrie un reportaj BBC), acest răpitor nocturn, singuratic a înfierbântat imaginația populară, transformându-l în legendă.
De zeci de ani, legendele despre pești uriași, fie că vorbim de lostrițe, somni, crapi sau alte specii nespecificate, circulă nu numai în România, ci în întreaga lume. În Statele Unite, primele relatări au fost consemnate în anii ‘50. Potrivit legendei, un somn gigant a fost descoperit de scafandrii care încercau să îi salveze pe ocupanții unei mașini scufundate; în alte versiuni, scufundătorii ar fi zărit peștele în timp ce reparau un baraj. Pe atunci, era de mărimea unui automobil Volkswagen Beetle („Broscuța”, așa cum e alintată în România). Până la sfârșitul decadei următoare, somnul legendar atinsese dimensiunile unui Ford Falcon, pentru ca în anii 1970 să îl găsim la fel de mare ca un Buick și, recent, de dimensiunile unei autorulote marca Winnebago (Snopes.com – Rumor Has It). Peștele imens îi amenință pe scafandri (poate chiar îi atacă, smulgându-le mâna sau piciorul) sau dau târcoale vehiculului scufundat, ademeniți de cadavrele în descompunere ale victimelor încarcerate. În apele întunecate, somnul din adâncuri se ivește amenințător precum un „dirijabil fantomatic” (Brunvand, 2001: 172). La vederea înfiorătoare a monștrilor, scufundătorii se fac albi ca varul ori părul le încărunțește subit și jură ca niciodată să nu mai practice această meserie. Asemenea detalii prezente în majoritatea povestirilor, inclusiv în variantele românești, ne arată că avem totuși de-a face cu o legendă. Să luăm, de exemplu, alte legende consemnate pe blogul Mituri urbane autohtone:
„În București, o echipă de scafandri este chemată să caute un copil înecat. După o vreme ies îngroziți și declară că ei nu mai intră la loc din cauza monștrilor (niște somni imenși) văzuți.”
„Zilele trecute a murit un băiat, înecat în lacul Snagov… A fost găsit după două zile de către echipa de scafandri. Unul dintre scafandri a povestit că a văzut un somn foarte mare, de aproximativ 200 de kilograme, ce semăna cu un pui de balenă… Scafandrul s-a speriat foarte tare, a jurat că în viața lui nu mai intră în lacul Snagov!”
„În lacul Pantelimon ar fi intrat scafandrii pentru recuperarea înecaților. Aici ar fi dat peste galerii și gropi uriașe din care ieșeau mustăți de somni groase cât un braț de om. Au refuzat să mai intre. Lângă București, în balta Vadu Anei, lângă satul cu același nume, prin ‘96 a murit înecat un braconier. Se pare că plasa i-a fost trasă de tot în apă, el fiind pe o cameră de tractor ar fi căzut în apă. Când a fost recuperat corpul nu mai avea o mână și un picior. Se pare că balta fiind extrem de adâncă și continuându-se sub stuf… trăiesc aici exemplare uriașe de somni care nu pot fi scoși cu nimic.”
„Fraților, nu știu ce credeți voi sau ce nu, însă chiar dacă uneori și mie mi-e greu să cred, un lucru e sigur: ceva-ceva este pentru că altfel singura explicație ar fi SCHIZOFRENIA COLECTIVĂ… De ani de zile se spune că în lacul de acumulare Paltinu, la “BARAJ” cum spunem noi, câmpinenii, ar există pești mari cât o mașină. Au fost și filmați, dar de fiecare dată am fost mințiți de lume că ar fi doar vrăjeli făcute pe calculator!!!”
„Niște scafandri au plecat în scufundare într-un bazin al reactorului nuclear Cernavodă pentru lucrări de întreținere și s-au speriat văzând pești uriași. Ei au refuzat să se mai scufunde acolo. Se spune că din cauza radiațiilor emise, peștii au suferit mutații genetice și astfel au căpătat dimensiuni gigantice. Mi-a zis o rudă care a vorbit cu un cunoscut al unui scafandru cu pricina.”
Somni cu adevărat uriași pândesc în toate apele lumii, iar cel mai mare dintre ei, somnul Piraiba, supranumit și Goliath, înoată în apele tulburi ale Amazonului. Deși piscivor, se spune că în stomacul lui s-au găsit și animale mici, precum maimuțe, pisici sau câini, iar în zonă este temut ca un pește care atacă oameni. O astfel de poveste a apărut în anii 1990: trei bărbați pescuiesc pe Amazon când plasa li se încurcă într-o piatră; unul dintre ei se scufundă, dar dispare în adâncuri. Într-un târziu, un Piraiba iese la suprafață zvârcolindu-se, iar din gură îi ies două picioare: somnul îl înghițise pe pescar întreg, până la picioare. Cumva, cei doi pescari rămași reușesc să îl prindă și să îl omoare cu bâtele și îl duc la poliție cu tot cu omul dinăuntru de teamă ca nu cumva povestea lor să nu fie crezută. Cazul a fost investigat și de biologul Jeremy Wade, realizator al emisiunii River Monsters, acesta ajungând la concluzia că, într-adevăr, Piraiba poate atinge dimensiuni care să îi permită să înghită un om.
Cât de mare poate crește un somn în țara noastră? Este un subiect încă disputat. Presa a scris despre un german care a prins la Moldova Nouă cel mai mare somn pescuit vreodată în România: măsura puțin peste doi metri și avea aproape 100 de kilograme. Totuși, există povești pescărești care vorbesc de un somn prins în Delta Dunării ce cântărea 400 de kilograme.
Așadar, frica și necunoscutul au tendința de a denatura lucrurile. Astfel de întâlniri subacvatice cu ființe supradimensionate evocă teama de întuneric și de cele neștiute și anxietatea în legătură cu posibilitatea de a fi luat prin surprindere de creaturi sălbatice uriașe. Sunt probabil perpetuate pentru a-i ține la distanță pe copiii prea puțin experimentați în ale înotului ce pot fi lesne trași de curenții apelor, pe amatorii de scăldat care înfruntă adevărate pericole atunci când se aventurează în ape adânci, sau pe braconierii care fac prăpăd în perioadele de prohibiție. Nu putem exclude, firește, nici latura de divertisment a unei asemenea relatări (acel „vorbim ca să plăcem” al lui Kapferer) spusă spre amuzamentul sau șocarea publicului. Nu lipsesc nici cei pentru care asemenea fenomene nu se pot explica decât prin existența unor teorii ale conspirației: „Au fost și filmați, dar de fiecare dată am fost mințiți de lume că ar fi doar vrăjeli făcute pe calculator”, „au venit și niște scafandri de la Constanța, dar nu au găsit nimic (așa zic ei)”. Căci ce altceva sunt teoriile conspirației decât un răspuns la anxietățile oamenilor disperați să dea sens unor evenimente șocante.
De la legenda urbană la conspirație drumul nu este lung. Sunt păreri cum că teoria conspirației este următoarea etapă, atunci când legendele, dar și zvonurile, devin mai elaborate și mai nuanțate (Fine și Ellis, 2010 apud de Vos, 2012: 107). Câteva considerații asupra teoriei conspiației nu ar fi nelalocul lor, ajunși fiind în acest punct al discuției.
Esența convingerilor conspiraționiste stă în încercarea de a contura și explica răul. Michael Barkun consideră că teoriile conspirației percep istoria ca fiind controlată de forțe demonice. Răul, spune el, se găsește undeva în afara comunității propriu-zise, într-un loc străin sau barbar, de cele mai multe ori însă ascuns sub haina inocenței și dreptății. Rezultatul este o viziune asupra lumii scindată între sferele binelui și răului. Potrivit lui, teoria conspirației este credința că o organizație formată din indivizi sau grupuri acționează în secret pentru a duce la bun sfârșit obiective ostile (Barkun, 2003: 3). Ea apare, afirmă și David Aaronovitch, atunci când vrem să punem pe seama intervenției deliberate a unor forțe externe evenimente care, cel mai probabil, se întâmplă în mod accidental sau neintenționat (Aaronovitch, 2010 apud de Vos, 2012: 105).
Viziunea asupra lumii din perspectivă conspiraționistă este un univers guvernat de un plan prestabilit și nu supus hazardului, iar această idee își găsește expresia în cele trei principii (Barkun, 2003: 3-4) care guvernează practic orice teorie a conspirației:
Nimic nu este întâmplător. Conspirația implică o lume care se bazează pe intenționalitate și din care coincidența sau accidentul au fost înlăturate.
Nimic nu este ceea ce pare. Aparențele sunt înșelătoare întrucât conspiratorii își propun să amăgească pentru a-și ascunde adevăratele identități și acțiuni.
Toate lucrurile se leagă între ele. Într-o lume a conspirațiilor nu este loc pentru întâmplare și, deci, există un model în toate, chiar dacă e ascuns privirii.
În mod paradoxal, teoriile conspirative înspăimântă dar și conferă o oarecare siguranță. Sunt terifiante pentru că amplifică puterea răului, ducând, în unele cazuri, la un dualism în care lumina și întunericul se luptă pentru supremație cosmică. În același timp, sunt încurajatoare pentru că promit o lume plină de sens și nu de arbitrar, o lume dominată de ordine și nu de haos (Aaronovitch, 2010 apud de Vos, 2012: 106).
Natura ideilor conspiraționiste poate fi cel mai bine explicată prin categoria folclorului care face obiectul acestei teze, legenda urbană. Am văzut deja că legendele urbane sunt spuse întotdeauna ca fiind adevărate, pretind că sunt adevărate sau, cel puțin, credibile și pot conține un sâmbure de adevăr. În mod similar, teoriile conspirative par a fi posibile, dar nu sunt niciodată dovedite. Potrivit lui Ellis și Fine, „conspiracy theories can explain large swaths of an otherwise ambiguous world; they are transcendent explanations, unlocking a closed world with a cleverly forged key. The power of a conspiracy theory is that it connects rumors with documented, official facts” (Fine și Ellis, 2010 apud de Vos 2012: 107).
Legendele urbane și teoriile conspirative au circulat și încă circulă pe cale orală. Totuși, tehnologia sofisticată a societății actuale a deschis noi moduri de transmitere, iar Internetul este mijlocul principal. Tehnologia și industrializarea nu au distrus neapărat tradițiile, doar au modificat felul în care ele sunt exprimate și comunicate, au dus la producerea și perpetuarea unor noi tipuri de folclor. Inovațiile tehnologice sunt în mod special importante pentru subculturile în care au prins rădăcini teoriile conspirative.
Internetul este atrăgător și datorită publicului său extrem de larg, costurilor reduse de utilizare și, probabil cel mai semnificativ, absenței unor cenzori care ar putea interveni asupra conținutului mesajelor. Drept urmare, cei care și-au construit o concepție a lumii în jurul ideilor conspiraționiste găsesc pe internet comunități virtuale care le împărtășesc viziunea. Versiuni multiple ale aceluiași document pot apărea pe site-uri diferite, unele identice, altele ușor diferite. Spre deosebire de versiunile orale, pe Internet toate variantele pot fi, în principiu, accesibile simultan utilizatorilor care pot fi tentați să judece credibilitatea unei povestiri în funcție de câte ori este spusă. Repetiția stabiliește veridicitatea înlocuind probele directe. Se poate face o analogie cu zvonul, care apare exact în acele situații în care lipsesc mijloacele obișnuite de determinare a credibilității, astfel că potențialul consumator sfârșește prin a stabili adevărul bazându-se pe cât de mult circulă respectivul zvon. Iar asta conferă zvonurilor și, prin extensie, teoriilor conspirative, calitatea de a se auto-valida. Cu cât o povestire este spusă și auzită de mai multe ori, cu atât crește probabilitatea ca ea să fie crezută.
Nu avem pretenția să demitizăm sau să polemizăm asupra diverselor teorii ale conspirației; nu acesta este scopul nostru. În schimb, vom oferi scurte comentarii asupra câtorva exemple.
Armele psihotronice. Armele psihotronice, războiul parapsihologic, psihomanipularea de la distanță a maselor cu ajutorul unor dispozitive sunt privite, de unii dintre noi, ca elemente ale literaturii științifico-fantastice, sau ca făcând parte din adevărate teorii ale conspirației, de către alții. Dacă aceste tehnici au un fundament real sau rămân doar în sfera ficțiunii, nu este scopul nostru să demonstrăm, aducând argumente de ordin tehnologic. După revoluția din decembrie 1989, au apărut zvonuri legate de un atac parapsihologic asupra României. Arme neconvenționale ar fi fost folosite, fie de fosta URSS, fie de SUA, pentru a-i controla pe manifestanții adunați în piața din fața Comitetului Central, unde Ceaușescu își rostea ultimul discurs. Sau ar fi fost puse la punct chiar la comanda președintelui pentru a stăpâni masele populare. Din 1990 încoace, armele psihotronice, ce controlează mintea umană prin emiterea unor unde, ar fi servit la menținerea într-o stare de letargie a populației întregii țări, care a fost astfel ținută în frâu, incapabilă să reacționeze la injustițiile sociale. Următorul text îl găsim reprodus ca atare, ori cu diferențe insignifiante, pe mai multe website-uri:
„Din dorința de a informa lumea cât mai bine despre ceea ce se întâmplă în România, și nu numai, am să postez o lista cu orașele în care sunt montate instrumente psihotronice sau care sunt influențate puternic de astfel de dispozitive, orele la care se fac emisii și mesajul lor. Cei care veți citi acest post, aveți grijă cât mai mare la mentalul vostru. Fără frică, oameni buni. Doar fiți atenți la gândurile voastre și verificați de două ori înainte de a accepta că un anumit gând este al vostru. Multe dintre ele sunt puse acolo, pentru că majoritatea dintre voi sunteți foarte neatenți la ceea ce gândiți.
Orașele principale afectate de astfel de instrumente:
1. București
2. Brașov
3. Cluj Napoca
4. Iași
5. Galați
6. Constanța
7. Arad
8. Timișoara
9. Craiova
10. Focșani
Orele de emisie: 00, 04, 09, 12, 15, 18 și 21.
Mesaje: de natură sexuală, carnală, mesaje de tip propagandist la adresa politicii, mesaje de tip revoltător la adresa comportamentului oamenilor, mesaje cu ură și furie, crime și atacuri fizice. Deci, multă atenție la gândurile voastre și emoțiile pe care le emiteți. De cele mai multe ori nu sunt generate de voi. Influențele acestor instrumente se face (sic!) simțită zilnic și afundă omul și mai mult în superficialitate, ură, furie, lipsă de armonie și separare.”
În altă parte se menționează chiar o sursă ce se presupune a fi credibilă, un raport NASA intitulat „Bioefectele armelor neletale asupra populației României”, „descoperit într-o pivniță”, potrivit căruia armele psihotronice de dominare a maselor prin „controlarea minții, impulsuri telepatice și bombardarea cu radiații” au ajuns, după 1990, în România la sediul central al armatei. Folosirea lor asupra poporului ar explica „lipsa revoltelor, răscoalelor, revoluțiilor, în rândul românilor” în ultimul sfert de veac.
Nu negăm faptul că în laboratoarele lumii se fac experimente științifice care implică manipularea de la distanță a creierului. Doar că, în absența rapoartelor oficiale care să ateste stadiul cercetărilor, scepticii se pot simți liberi să ridice din sprânceană și să socotească aceste idei drept simple legende.
Laserul lui Henri Coandă. O legendă apărută în anii 1960 vorbește despre o armă secretă fabricată în România cu care Ceaușescu a reușit să împiedice o invazie a Armatei Roșii de tipul celei din Cehoslovacia. O armă cu laser, inventată de Henri Coandă (sau, după unii, de savantul Gogu Constantinescu, „părintele” sonicității), ar fi distrus blindatele sovietice masate pe Prut, la granița cu România, topindu-le. Povestirea am aflat-o de la unul dintre studenții mei:
„De la bunicul am auzit de un laser care a topit pur și simplu tancurile rușilor atunci când se pregăteau să treacă granița. Zicea că ar fi fost invenția lui Henri Coandă.” (Narcis E., student)
Variante numeroase circulă însă mai ales pe Internet. Iată câteva dintre ele culese de pe blogul Mituri urbane autohtone:
„Mie mi-a povestit-o tata dar aveam rachete antitanc de la francezi, rușii au încercat să treacă, soldații aveau ordinul să tragă dacă încearcă să invadeze România, au încercat să intre și au topit câteva tancuri (cu rachetele minune), celalalte retrăgându-se.” (Cetățeanul, postat la 24.02.2007)
„Nouă ne-a povestit proful de fizică că el a făcut parte din cei care au tăiat 10 tancuri rusești cu faimosul laser (am uitat anul și alte detalii).” (Maco, postat la 3.03.2007)
„Să vă spun varianta din Caraș Severin. Un vecin, pensionar, a făcut armata lângă Reșița, la Valea Deni. Foarte serios și convins, mi-a spus că a văzut când s-a tras cu laserul, că s-a albit cerul ca ziua-n amiaza mare. Pentru asta a fost nevoie să se despice dealul unde se află arma, apoi s-a închis la loc. Ca urmare, rușii s-au retras imediat.” (Dani, postat la 30.01.2009)
„Mi-e mi-a povestit-o tata… zicea că tancurile rusești au fost topite de către laserul românesc… În fine, nu știu dacă e adevărat. După, mi-a mai zis că pe timpul lui Ceaușescu când ungurii continuau să insulte România și zicând că Transilvania e a lor, în Dâmbovița erau îndreptate 6 rachete către Ungaria gata să o distrugă dacă nu își retrăgea insultele. Oricum, să știți, fraților, chiar dacă e numai o legendă povestea cu tancurile rusești, România a fost a patra țară care a studiat laserul și l-a fabricat. Trăiască România!” (Lucy, postat la 21.12.2009)
„În urmă cu circa. 12 ani am cunoscut un tânăr cu studii medii care lucra ca dulgher și care făcuse stagiul militar după revoluție la artilerie. Mi-a povestit fără nicio jenă că a paricipat la tragere cu armă laser. Am încercat să-l încurc (considerându-l mincinos) cu diverse întrebări, dar am rămas surprins cât de multe știa despre principiu, alimentare, comportare, folosire, amănunte cu totul străine unui om ca el. Pentru ce ar fi învățat și inventat atâta ca să-și mintă colegii de serviciu și superiorii? Deși nici nu mai știu cum îl chema, eu îl mai cred și acum.” (Virgil, postat la 23.04.2011)
„Sunt din Prahova și îmi amintesc foarte bine, vorbeam cu tatăl meu despre acest lucru în august ‘68, de asemenea îmi amintesc că despre arma secretă a României s-a vorbit la Radio Europa Liberă, armă concepută de H. Coandă și cedată României în schimbul reîntoarcerii în țară din exil. Tot ce mai știu este că armatele Tratatului de la Varșovia au vrut să pătrundă pe la granița de vest, tancurile lor transformându-se în niște mormane de fier, de asemenea mai îmi amintesc că din est la Prut a fost topit un pod.” (Paul, postat la 29.02.2012)
Legenda își are probabil originea în temerile populației legate de o invazie precum cea a Cehoslovaciei (din noaptea de 20-21 august 1968) de către forțele militare aparținând statelor din Pactul de la Varșovia. Deranjată de programul de reforme și liberalizări inițiat de președintele cehoslovac Alexander Dubček și considerând că acesta slăbea poziția Blocului Răsăritean în plin Război Rece, trupele U.R.S.S. (condusă, la acea vreme, de Leonid Brejnev) alături de cele ale R.D.G., Poloniei, Ungariei și Bulgariei au invadat țara. România a fost singurul stat din Blocul Comunist care a refuzat să participe la această acțiune militară, președintele Nicolae Ceaușescu atrăgând prin această decizie admirația cancelariilor europene. În fața unei mulțimi de zeci de mii de oameni adunați în fața sediului Partidului Comunist, Ceaușescu a susținut un discurs virulent în care critica agresiunea asupra Cehoslovaciei, exprimându-și „deplina solidaritate cu poporul cehoslovac”. Invazia era considerată „o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa”, fiind „de neconceput ca state socialiste să încalce libertatea și independeța unui alt stat”. „Nu există nicio justificare și nu poate fi acceptat niciun motiv pentru a admite pentru o clipă numai ideea intervenției militare în treburile unui stat”, mai spunea Ceaușescu.
În acest context istoric, în care existau informații despre mișcări de trupe ale sovieticilor la granița cu România (în discursul de la San Antonio, din 31 august 1968, președintele american Lyndon Johnson avertiza Moscova că asemenea presiuni asupra României amenință să „dezlege câinii războiului”, punând astfel în alertă națională populația țării), a apărut povestea armei secrete salvatoare care a intimidat Kremlinul după ce a distrus numeroase blindate sovietice. A fost numită ulterior „laserul lui Coandă” poate și pentru că ilustrul savant român s-a întors definitiv în România, în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST). Existența unei arme imbatabile răspundea fricii generale de o eventuală ocupație rusă, asigurându-i românului confortul psihic și satisfăcându-i nevoia de siguranță. Nu excludem nici posibilitatea ca legenda să fi pornit din sferele înalte ale puterii, ca mijloc de propagandă a regimului comunist. Constantin Eretescu este adeptul unei asemenea teorii, afirmând că astfel se urmărea „sensibilizarea patriotică a populației și instilarea ideii că, în eventualitatea unei agresiuni reale, rezistența va putea folosi arme necunoscute inamicului” (Eretescu, 2004: 304).
II.3. Legende urbane despre amenințări la siguranța individuală
Frica este inerentă naturii umane. Frica, spunea Jean Delumeau, este „o pavăză esențială, o garanție împotriva primejdiilor, un reflex indispensabil permițând organismului să scape provizoriu de moarte” (Delumeau, 1986: 19). Așadar, nevoia de securitate este esențială pentru ființa umană. Securitatea este echivalentul vieții, după cum insecuritatea este simbolul morții. Legendele urbane, așa cum am spus anterior, reflectă această teamă de răul imediat, uman, frica de deviația comportamentală, anxietățile noastre în legătură cu forțe externe care se infiltrează în universul familiar sau familial și îi distrug echilibrul.
Aceste frici erau exprimate odinioară în termeni supranaturali: stafie, diavol, demon ce pedepseau pe cel nevrednic care încălca tabuurile sociale sau crea discordie în rândul comunității. În societatea contemporană, pentru cei mai mulți dintre noi, „demonul” a luat formă umană, fiind portretizat ca străinul – sociopatul, maniacul, criminalul de la marginea societății.
Străinii „moderni” se pot lesne infiltra în comunitate și, după cum des auzim relatat în presă, pot lansa atacuri violente haotice și lipsite de sens, accentuând, în mentalul colectiv, ideea că străinii sunt de temut. „Pentru fiecare asemenea legendă modernă întrebarea de bază care trebuie pusă nu este «S-ar putea întâmpla așa ceva?» sau «S-a întâmplat întocmai un asemenea eveniment?»” ci, mai degrabă, «În cine – sau ce – putem avea încredere?»” (Lindhal, 1986 apud de Vos, 1996: 12).
Legendele pe care cercetătoarea Gail de Vos le numește etnocentrice dau glas xenofobiei în societatea modernă, antipatiei și fricii față de un grup etnic minoritar. Stereotipurile etnice negative asumă o viziune asupra lumii opusă comportamentului, valorilor și caracteristicilor grupului majoritar. De Vos vorbește și despre legende sociocentrice, adică acelea care descriu subculturi/subgrupuri de oameni cu interese sau stiluri de viață comune ce intră în conflict cu normele și concepțiile culturii majoritare. Așa se face că, ori de câte ori un grup minoritar este considerat o amenințare de către majoritate, este „încorporat în legendele contemporane ca inamicul” (de Vos, 1996: 12), străinul care dăunează marii comunități. Însă, amenințarea poate fi și, în cele mai multe cazuri, chiar este o falsă percepție ce rezultă dintr-o neînțelegere sau comunicare deficitară cu aceste subgrupuri, așa cum vom vedea imediat.
***
II.3.1. Acul infestat cu HIV/SIDA. La începutul anului 2012, un mesaj-avertisment a fost postat pe mai multe rețele de socializare:
„Astăzi, 5 ianuarie 2012, în jurul orei 8:45, în tramvaiul 41 ce venea dinspre Billa Drumul Taberei spre Lujerul, prietena mea a fost înțepată cu un ac de o persoană încă neidentificată. Această persoană a urcat în spatele ei, odată cu ea, la stația 41 de la Billa DT, iar apoi a simțit o înțepătură tare în piciorul drept. Când s-a uitat în spate era această persoană care avea o bască în mână și a aruncat-o într-o pungă pe care o deținea și apoi se chinuia să arunce în pungă ceva ce părea lipit de podul palmei. Prietena era în stare de șoc și nu a realizat ce s-a întâmplat exact, dar când și-a dat seama, a reușit să facă poze persoanei care s-a dat jos la stația Lujerului. Ea apoi a coborât la stație Pod Ciurel de unde am luat-o eu cu mașina. A sunat la 112 și i s-a zis să facă plângere la poliție. Am mers la Institutul de Boli Infecțioase «Prof. Dr. Matei Balș» unde s-a constatat înțepătura (se vedea cu ochiul liber), i s-au recoltat probe pentru analize de sânge și i s-au făcut câteva vaccine profilactice pentru ce s-a putut. Acum, timp de 6 luni, trebuie să mergem la analize și să ne rugăm că nu a fost nimic pe ac. Ce nu se poate vaccina e Hepatita C și HIV”.
Avertismentul îi aparținea unui anume Florin, care se recomanda drept prietenul fetei și care aflase atât porecla individului, Elvis, cât și zona în care acesta locuia, cartierul bucureștean Drumul Taberei. Mesajul a fost preluat de întreaga mass-media șase zile mai târziu, creând panică printre bucureșteni, mai ales că la Poliție se primiseră mai multe plângeri similare. Părea să fie o reluare a unei legende urbane care a circulat în România în anii ‘90, în care necunoscuți înarmați cu ace infectate cu HIV înțepau copiii în apropierea școlilor. Cazul „monstrului”, „psihopatului” din tramvaiul 41, cum a fost numit de presă, a fost repede elucidat, bărbatul fiind arestat de polițiști după ce agresorul a fost fotografiat cu telefonul mobil de către una dintre victime. Deși se vehicula că acesta dorea să infecteze oamenii cu diferite boli, s-a dovedit că era doar o cale de a le atrage atenția fetelor frumoase. Incidentul nu era însă o noutate, întâmplări similare petrecându-se sporadic, în final dovedindu-se a fi farse ale unor adolescenți teribiliști sau copii inconștienți puși pe șotii. Un asemenea incident a fost „opera” unor elevi de liceu dâmbovițeni:
„Dornici să-și impresioneze colegele, patru adolescenți le-au înțepat cu niște ace, posibil contaminate. Patru elevi de clasa a XI-a de la Grupul Școlar «Iordache Golescu» din Găești, Dâmbovița, sunt cercetați de polițiști după ce au înțepat cinci colege cu un ac, pe holurile liceului, oamenii legii afirmând că este posibil ca acul să fi fost contaminat. Pentru că e posibil ca în liceu să învețe și elevi seropozitivi, s-a luat măsura testării HIV a fetelor înțepate […] Din primele audieri, rezultă că băieții au considerat drept o joacă ceea ce s-a întâmplat, o metodă de a le cuceri.”
Un alt copil de școală, dintr-un sat sibian, de data aceasta, a alarmat și scandalizat comunitatea locală când, după ce a găsit pe stradă un ac de la un glucotest, s-a înțepat pe sine și alți 18 elevi, declanșându-se, cum e firesc în astfel de cazuri, o anchetă epidemiologică, iar copiilor li s-a administrat tratament profilactic pentru infecția HIV.
Primele legende despre infectarea cu HIV/SIDA au apărut în comunitățile gay din San Francisco, Statele Unite, în iunie 1982, imediat după identificarea bolii. În câțiva ani, zvonuri și povestiri despre homosexuali infectați cu HIV care, cu bună știință, răspândeau virusul în rândul populației, circulau deja pe ambele coaste ale Atlanticului (Bennett, 2005: 122). Legenda despre homosexualul care se prostitua și infecta cu SIDA, în mod deliberat, proxeneții și clienții, a fost dublată de apariția povestirii în care agresorul seropozitiv era o femeie, iar victima, un bărbat heterosexual. După o noapte petrecută împreună, acesta găsește scris cu rujul pe oglinda din baie: „Bine ai venit în minunata lume a SIDA”.
Povestirile despre ace infectate cu HIV au început să circule pe la jumătatea anilor 1980 (Goldstein, 2004: 142). Potrivit folcloristului american Jan Harold Brunvand, legenda a luat amploare în 1998 când pe Internet au început să circule avertismente în legătură cu existența unor ace contaminate lăsate intenționat în diverse locuri publice pentru a îmbolnăvi oameni nevinovați (Brunvand, 2001: 285). Poveștile avertizează asupra pericolului de a fi contaminați cu virusul HIV în discotecă sau la cinematograf, pe întuneric, unde un necunoscut înarmat cu un ac suspect înțeapă victima și îi lasă în buzunar un bilet pe care scrie: „Bine ai venit în clubul SIDA”. O altă variantă de contaminare în locuri publice este cea de la bancomat, unde acul ucigaș așteaptă să întinzi mâna după bani.
Așa cum punctează și Diane Goldstein, săgețile, spinii sau acele otrăvite sunt motive des întâlnite în tradiția populară, în basme și legende (Goldstein, 2004: 141). Și primul exemplu care ne vine în minte este basmul Frumoasa adormită, în care prințesa cade într-un somn adânc după ce se înțeapă într-un fus. Sau legendarul Ahile, ucis de o săgeată otrăvită a lui Paris, îndreptată de zeul Apollo înspre călcâiul eroului. Înțepătura este un semn al vulnerabilității, intruziunii, invadării sau contaminării corpului. „Both metaphorically and literally, the piercing leaves a hole that can be filled by all manner of evil” (Goldstein, 2004: 141).
În România post-decembristă au început să circule masiv zvonuri alarmante despre copii amenințați de psihopați, de regulă purtători ai virusului HIV, care urmăreau să se răzbune contaminându-i pe nevinovați cu un ac de seringă letal. Iată una dintre aceste variante:
„În anii ‘90, apăruse zvonul că un nebun umblă pe lângă școli și înțeapă copiii cu o seringă în care se află sânge contaminat cu SIDA. Oamenii spuneau că omul a înnebunit după ce a fost infectat la rândul lui și vrea să se răzbune. Părinții și profesorii ne spuneau să fim atenți pe stradă și chiar când ieșim în pauză și, dacă vedem o persoană necunoscută, mai dubioasă, să încercăm să o evităm. Chiar în școala mea, Nr.11 din Târgoviște, unii elevi susțineau că au găsit înfiptă în ușa clasei o seringă cu un lichid roșu” (Costin C., jurnalist).
Apariția în România a legendelor despre acul infectat trebuie analizată în strânsă legătură cu apariția SIDA în țara noastră. Explozia diagnosticării acestei maladii s-a produs după Revoluție, deși mii de copii au fost infectați cu HIV încă din 1985, însă, până în 1989, doar 13 cazuri de SIDA fuseseră raportate.
Gradul precar de informare referitor la SIDA, alimentat și de ideea preconcepută că boala atingea doar homosexualii, drogații și prostituatele, a dus la stigmatizarea purtătorilor virusului, maladia fiind văzută ca un semn al promiscuității. Românii nu știau cum să se comporte în fața unui dușman ascuns și necruțător, această necunoscută semănând panică și teroare în rândul populației. Chiar în urma campaniilor ulterioare de educare și conștientizare a publicului cu privire la HIV/SIDA, sunt mulți cei încă nesiguri de modul în care se transmite virusul, temându-se că un singur contact cu orice lichid din orice parte a corpului este suficient pentru a-i îmbolnăvi de SIDA și a-i ucide. Știm acum că a fi infectat cu HIV nu înseamnă a avea SIDA. SIDA este ultimul și cel mai sever stadiu al infecției cu virusul HIV, unii oameni trăind cu infecția mulți ani, chiar zeci de ani până la a avea SIDA. Însă toate acestea au trecut pe lângă noi. Zvonurile și legendele ne „învață” că SIDA este o maladie care se transmite direct, rapid și cu ușurință de la o persoană la alta și că a fi seropozitiv este sinonim cu a avea SIDA. Că a fi infectat nu înseamnă doar o imediată și inevitabilă condamnare la moarte, dar și un pericol pe care bolnavul îl reprezintă pentru ceilalți. Nicio campanie de educare nu a putut șterge aceste prejudecăți. Toate legendele despre acul infectat cu HIV ne spun că o singură întâlnire cu un purtător al virusului este de ajuns să asigure cuiva intrarea în „Clubul SIDA” și să îl condamne la moarte sigură. Aceste povestiri dezvăluie niveluri înspăimântătoare de frică și ignoranță, cercetătoarea Gillian Bennett punându-le pe seama eșecului autorităților sanitare de a informa publicul larg (Bennett, 2005: 132).
Așa se face că asemenea povestiri continuă să apară, găsindu-și în World Wide Web mijlocul cel mai propice și rapid de propagare, practic răspândirea este instantanee. Iată unul dintre avertismentele care circulă pe Internet de câțiva ani:
„S-a întâmplat la Paris de curând, dar se poate întâmpla oriunde și oricând.
Cu câteva săptămâni în urmă, într-o sală de cinema, o persoană a simțit că o înțeapă ceva în momentul când s-a așezat pe scaun. Când s-a ridicat să vadă ce este, a văzut un ac înfipt în scaun cu un bilet alăturat pe care scria: “Tocmai te-ai infectat cu HIV”. Centrul pentru Controlul Bolilor (din Paris) raportează multe întâmplări similare petrecute recent și în alte orașe. Toate acele prezentate au fost testate și erau HIV Pozitiv. Centrul raportează, de asemenea, că s-au găsit ace la bancomatele publice în locul pe unde ies bancnotele.
Noi rugăm pe toată lumea să fie extrem de precaută în astfel de situații…
Toate scaunele/locurile publice trebuie să fie bine cercetate, cu vigilență și precauție, înainte de a fi folosite. O inspecție vizuală atentă va fi de ajuns. În plus, vă rugăm să trimiteți mai departe acest mesaj familiei și tuturor prietenilor pentru a-i avertiza despre acest potențial pericol.
Cu puțin timp în urmă, un medic a povestit o întâmplare asemănătoare suferită de unul dintre pacienții săi, la Priya Cinema din Delhi. O tânără, logodită și urmând să se căsătorească peste câteva luni, a suferit același accident la film. Bilețelul atașat acului avea mesajul: «Bine ai venit în familia HIV». Deși medicul a explicat familie fetei că va dura 6 luni până când virusul va deveni destul de puternic pentru a-i afecta sistemul si că o victimă poate supraviețui 5-6 ani, fata a murit în 4 luni, probabil mai mult din cauza șocului.
Cu toții trebuie să fim foarte precauți în locurile publice, Doamne ajută!
Gândește-te că poți salva o viață dacă trimiți mai departe acest mesaj.
Decât să trimiți mai departe mailuri irelevante, te rog să trimiți acest mesaj tuturor celor pe care îi cunoști. Poate că mailul tău poate salva viața cuiva.”
Miezul acestei povestiri este fix, faptele sunt aceleași, ce diferă este formula de început prin care se dorește atragerea atenției receptorului asupra mesajului, formulă care uneori poate fi „Vă rog să acordați câteva minute pentru a parcurge acest mail. Dacă vi se pare folositor, poate îi sfătuiți și pe alții. Vă rog să trimiteți acest mesaj și altora” sau „Să aveți grijă de voi și ai voștri!”, „Atenție ! Vă rog să citiți înainte de a fi prea târziu! Oricât de ocupați ați fi, CITIȚI aceste rânduri și dați mai departe tuturor cunoscuților și colegilor!”, data la care apare pe forumuri sau rețele de socializare și semnatarul. Lipsa unor documente reale, oficiale, menționarea unei așa-zise instituții care „garantează” veridicitatea relatării (Centrul pentru Controlul Bolilor din Paris) și faptul că este semnată de o „autoritate” din domeniul medical (ba chiar într-o variantă al cărei transmițător se presupune a fi „Profesor Marian Vladimir Constantinescu” există amănunte în plus care ar trebui să dea greutate spuselor, menite a convinge publicul, cum ar fi menționarea instituției la care este afiliat, a adresei de email și a numărului de telefon) sunt indicii că avem de-a face cu o legendă urbană.
Unele dintre aceste texte localizează exact întâmplarea, numind diverse cinematografe sau cluburi unde au loc atacurile (cinematograful Priya din Delhi, clubul Marinarul din Bacău, clubul de noapte Titan din Lyon), în altele cadrul este generalizat, ceea ce face ca avertismentul să devină relevant, iar pericolul să fie perceput ca imediat, iminent de către un public mai larg, potențială victimă. În cele mai multe relatări, evenimentele sunt descrise ca fiind parte a unei serii de incidente ce au loc în mai multe locuri: „S-a întâmplat la Paris de curând, dar se poate întâmpla oriunde și oricând”, „Ceci s’est passé à Montréal et à St-Bruno”. Așa cum Timothy Corrigan Correll argumentează, „Safety does not entail staying away from a particular location since the attacks have taken place at multiple theaters, clubs as well as in numerous cities” (Correll, 2008: 68).
Nu aflăm din aceste legende care este motivul comiterii faptei, ci doar că în spatele ei se ascunde un psihopat (excepție face relatarea despre omul care a înnebunit după ce a fost infectat la rândul său și vrea astfel să se răzbune). În majoritatea legendelor, povestitorul nu este și victima înțepăturii. Circulă însă și variante în care povestirile sunt spuse la persoana I. Tendința de a trece relatările de la persoana a III-a la persoana I denotă o implicare mai profundă în acțiune a povestitorului și ascultătorului. Identificându-se cu eroul, naratorul se asigură că publicul este atras imediat în povestire:
„…Vreți într-adevăr o poveste adevărată?!…Mie mi s-a întâmplat, de aceea știu foarte multe în chestiunea aceasta, pentru că a trebuit, forțat, să mă documentez și să vorbesc realmente cu medici de specialitate. Se întâmpla în anul 2000, în februarie, veneam de la mine de la piață, pe la ora 7.30 seara (în februarie, la ora asta e beznă). Ca să ajung la blocul meu, trebuia să trec pe o străduță, care la rândul ei se afla lângă un băruleț destul de cochet. Ei, și cum mergeam eu așa cu sacoșele în mână, simt în spate o arsură (aveam o geacă destul de groasă)… când am întors capul, un individ tocmai fugea printre tufișuri… Am gonit până acasă, mă uit în oglindă, ce să văd?? O urmă de înțepătură de ac. L-am chemat pe prietenul meu, a venit repede, am mers și am căutat, dar nu am găsit seringa – am zis că poate o găsim și mergem cu tot cu ea la medic. Negăsind-o, am mers fără ea la Victor Babeș, la urgență, camera de gardă – de altfel acolo era și un centru specializat HIV/ SIDA. M-a preluat o dnă doctor, șefa de secție, mi-a zis că totuși se pare că nu a apucat să mi se injecteze nimic, dar nu bagă mâna în foc, mi s-au facut analizele și mi-a dat un medicament special de prevenire a HIV… mi-a explicat o grămadă de chestii…În fine, am stat superstresată câțiva ani chiar, în care mi-am tot facut teste. Care au ieșit foarte bine. Evident, nici acum nu pot să îmi dau seama ce era în seringa aia.”
Transmiterea mai departe a acestor legende, oricât de neverosimile, este menită să înfricoșeze ascultătorul sau pe cel care citește mesaje precum cele discutate anterior până la a atinge paranoia, insuflându-i acestuia sentimentul că pericolul este pretutindeni, că nu există niciun remediu, nicio cale de a se proteja împotriva atacurilor întâmplătoare. Povestirile despre acul infectat cu HIV/SIDA sunt chiar mai înspăimântătoare decât cele în care virusul este transmis în urma unor relații intime. Și asta pentru că pericolul este localizat în spații publice, toate victimele sunt inocente, iar moartea poate atinge pe oricine, oriunde, oricând. Aceste legende reflectă teama societății de un dușman anonim care pândește în întuneric, demonstrează frica de contaminare și îngrijorarea că există conspirații care urmăresc să anuleze individul sau comunitatea.
Legendele care au ca temă acul contaminat sunt în strânsă legătură cu alte povestiri despre atacuri ale unor agresori misterioși, cum sunt cele despre furtul de organe, pe care le tratăm în cele ce urmează.
***
II.3.2. Furtul de organe. Legendele despre furtul de organe exprimă un set de credințe conform cărora există grupuri organizate de traficanți de organe care răpesc și chiar ucid, de obicei copii, cu scopul de a procura organe umane. Acestea ajung la uriașe rețele de medici implicați în transplanturi secrete, devin „marfă”, fiind vândute pe piața neagră în schimbul unor sume imense de bani.
Potrivit cercetătoarei Gillian Bennett, unele dintre primele asemenea povestiri urbane relatează evenimente care s-ar fi petrecut în Estonia, în anii ‘50. Bătrânii povestesc că, imediat după război, au apărut așa-zișii „hoți de sânge” care cutreierau țara în mașini negre (se presupune că erau mașini Pobeda rusești), răpeau oamenii, le sugeau sângele și le aruncau trupurile pe marginea drumului (Bennett, 2005: 190). Aceste povestiri fac legătura între legendele moderne despre furtul de organe și vechile tradiții despre răpiri de persoane cărora, cel mai adesea, li se fura sângele. Este binecunoscută legenda „Contesei sângeroase” Elisabeta Bathory din secolul al XVI-lea, despre care se crede că ar fi fost una dintre cele mai mari femei criminal din toate timpurile. Contesei i se recomandase, ca tratament pentru îndepărtarea ridurilor, să se îmbăieze cu sânge de fecioare. Potrivit legendei, contesa răpea tinerele fete, le așeza în interiorul unui instrument de tortură care le zdrobea de vii, iar sângele scurs era folosit drept „elixir al tinereții”. Despre regele Franței, Ludovic al XV-lea s-a spus, de asemenea, că făcea băi de sânge. În 1750, panica pusese stăpânire pe locuitorii Parisului după ce mai mulți copii dispăruseră fără urmă. Se zvonea că însuși regele ar fi pus la cale răpirile pentru că era bolnav de lepră și se credea, pe atunci, că boala poate fi vindecată prin îmbăieri în sânge de copil. Benjamin Thorpe includea, în antologia sa despre mitologia nordică, o povestire care trimite, ca teme și structură, la legendele urbane despre mașinile negre care răpesc copii. Narațiunea, intitulată „The Bloody Coach at Antwerp” (Trăsura însângerată din Anvers), vorbește despre o trăsură splendidă, trasă de patru cai, condusă de o doamnă înveșmântată în haine bogate care poartă asupra sa dulciuri și delicatese pentru a-i ispiti pe copiii ce se joacă noaptea pe străzi. Dacă nu îi reușește trucul, copiii sunt răpiți cu forța și duși la castelul ei, unde le sunt tăiate degetele mari de la picioare și sunt lăsați să sângereze până la moarte. Sângele este folosit la îmbăierea unui rege, atins de o gravă maladie. Doar sângele copiilor sub 7 ani îl poate vindeca (Thorpe, 1852: 290).
Abia în anii ‘70 și ‘80 legendele despre furtul de organe au început să capteze interesul folcloriștilor. La mijlocul deceniului al șaptelea, o asemenea povestire a apărut în Polonia, iar versiuni ale ei au circulat, timp de zece ani, nu numai în Polonia, dar și în Rusia, Bielorusia, Ucraina sau Mongolia (Bennett, 2005: 191). Victime ale acestor povestiri erau copii, ademeniți sau pur și simplu răpiți și urcați în mașini negre sau roșii (de regulă marca Volga) pentru ca trupurile lor să fie golite de sânge sau organe, folosite la transplanturi ale occidentalilor sau arabilor înstăriți.
Un amplu studiu dedicat furtului de organe îi aparține antropologului francez Véronique Campion-Vincent, La Légende des Vols d’Organes (apărut în 1997 și, în ediție engleză, în 2005). Cercetătoarea își începe relatarea în America Latină a anilor 1980, când zvonurile circulau sub două forme. Una era similară legendelor din Europa de Est: mașini sau ambulanțe sinistre fac raiduri prin orașe, răpesc copii săraci, îi mutilează și, uneori, ucid pentru a le fura ochii sau alte organe. Celelalte vorbeau despre așa-zise adopții în urma cărora copiii nu-și găseau fericirea în sânul unei familii iubitoare, ci pe masa de operații, organele lor servind ca „piese de schimb” pentru copiii bogătașilor din America și statele occidentale (Campion-Vincent, 2005: 3). În fine, mai târziu au apărut povești despre răpiri și mutilări ale căror victime erau mai ales adulți, de obicei bărbați, provenind atât din țări defavorizate, cât și din orașe bogate din Europa sau Statele Unite. În cel din urmă caz, vorbim despre afaceriști sau turiști aflați în călătorie în țări străine, care își recapătă cunoștința după o noapte petrecută în compania unui necunoscut (o femeie seducătoare, mai ales) și descoperă că le-a fost furat un rinichi. În Europa, nu numai adulții, dar și copiii sunt cei mutilați. Ei dispar în parcuri de distracții (cum ar fi EuroDisney) și sunt găsiți, ulterior, fără un rinichi.
Ca să înțelegem popularitatea acestor povestiri, trebuie să luăm în considerare în ce măsură își găsesc suport în viața reală. Comerțul internațional de organe și țesuturi umane, care este real și care se bazează pe vânzarea „voluntară” a organelor de către săraci și pe exploatarea morților, e perceput ca furt. Traficul de organe este în expansiune în special acolo unde sărăcia face ravagii. Sunt dovezi că acest lucru se întâmplă în India și în China, sau alte țări ale lumii a treia, dar și în Europa. Mutilarea este, cel mai adesea, consimțită, oameni aflați la limita supraviețuirii oferindu-și diverse organe, contracost, din cauza nevoilor lor uriașe. Organizația Mondială a Sănătății a avertizat în legătură cu creșterea comerțului ilegal cu rinichi umani. Potrivit datelor organizației, 10.000 de tranzacții se fac anual pe piața neagră, ceea ce reprezintă mai mult de o tranzacție clandestină pe oră, apreciază specialiști ai OMS. Pacienții, din care mulți se duc să se opereze în China, India sau Pakistan, pot plăti până la 200.000 de dolari pentru un organ bandelor de traficanți, care prelevează părți ale corpului de la persoane defavorizate ce își vând sănătatea și pentru câte 5.000 de dolari.
„Tânăr 24 de ani, sănătos, nu am suferit niciodată operații, nu sufăr de nicio boală cronică, nefumător, consum alcool ocazional, grupa A+ vând rinichi urgent….suport orice fel de analize medicale pe pe banii cumpărătorului. IS/Iași Preț: 27.000,00 EUR”; „Tânăr 34 de ani, căsătorit, 3 copii, fost sportiv, vând rinichi sănătos 01 rh pozitiv, rog și ofer seriozitate, discreție maximă 24.000 € B/București”; „Tânăr 30 ani, vând urgent un rinichi, grupa sanguină b3, sănătos, cheltuielile vor fi suportate de client, aștept și ofer seriozitate maximă, Cluj Napoca. Preț: 35.000,00 EUR”. Macabru, dar așa sună câteva dintre zecile de anunțuri care se găsesc pe Internet și în România prin care oamenii își scot la licitație sănătatea.
România post-decembristă a fost, ani de zile, sub tirul presei internaționale care critica „orfelinatele groazei” și condițiile mizere în care erau ținuți copiii nimănui și incrimina, în același timp, adopțiile internaționale. Potrivit gandul.info, în articolul Guvernul are pe masă decizia reluării adopțiilor internaționale. Consternată, Emma Nicholson, pentru Gândul: „Mii de copii români sunt traficați chiar în centrul Londrei”(15.10.2009), copiii își găseau părinți străini, în mare parte de peste Ocean, pentru sume care ajungeau și la 50.000 de dolari. Numărul mare de copii adoptați (unii cu dizabilități) a generat suspiciunea populară că ei ar fi fost folosiți ca „bănci de organe” pentru transplanturile bogaților lumii.
În paralel cu legendele despre copii adoptați pentru a li se preleva organele, au continuat să circule și povestirile despre răpiri și mutilări ale copiilor. Uneori, astfel de zvonuri au coincis cu dispariții reale, impulsul publicului fiind de a crede că aceste povestiri sunt adevărate.
La sfârșitul anilor 1980, și românii erau terorizați de zvonul că persoane necunoscute se deplasează în Dacii negre și fură copii. Mai mult, disparițiile erau puse pe seama traficului de organe. La Reșița, de exemplu, copiii erau avertizați de către părinți să nu stea la joacă până târziu, căci seara vin sectanții cu Dacii negre și îi răpesc pentru a le fura sângele. La Călărași, aflăm din spusele unei femei, citată de Adevărul de Călărași:
„Cum se lăsa seara, apărea câte un bărbat îmbrăcat în pardesiu negru, cu pălărie, care fuma tacticos și se plimba de la un capăt la altul al străzii. Eu am zis mereu că e vreunul de la Securitate care vrea să știe tot ce mișcă în cartier, nicidecum care vrea să răpească prichindeii. Sentimentul de frică devenea tot mai apăsător pentru că așa erau vremurile. Seara se întrerupea curentul și toți eram obligați să ne strângem în case. Pe străzi, nu mai era țipenie, iar zvonurile despre răpiri se amplificau în fiecare zi”.
Scepticii erau de părere că zvonurile erau lansate chiar de autorități care urmăreau să mențină un climat de neîncredere în rândul populației și să prevină mobilizarea împotriva regimului comunist.
Povestirile despre copii răpiți pentru organe apar ciclic, iar Internetul face posibilă răspândirea lor instantanee. Forumurile și site-urile de socializare abundă de adevărate povești horror în care ambulanțe sinistre (numite în presă ambulanțe fantomă), dube negre, Jeep-uri (trimitere evidentă la starea materială a ocupanților) vânează copii, cărora le sunt scoase organele pentru ca mai apoi să le fie aruncate cadavrele în locuri pustii sau, în cazul fericit în care scapă cu viață, sunt aduși înapoi unde fuseseră răpiți. Povestirile sunt tragice și conțin detalii grotești: copiii sunt smulși din brațele mamelor, eviscerați (în Parcul I.O.R „s-au găsit doi copii morți tranșați, fără rinichi și ficat”; la Topoloveni ambulanța „ia copiii și îi duce nu știu pe unde… le taie, le ia mațele”), sunt accidentați de Salvarea Neagră, apoi mutilați, returnați în unele versiuni cu bilete asupra lor cu mesaje de tipul „Îmi pare rău” și chiar cu diverse sume de bani („bani de înmormântare”). Pentru credibilitate, unul dintre texte începe cu relatarea unei „mămici” care ar lucra la serviciul Evidența Populației, dintr-o secție de Poliție, și care „părea că știe ce vorbește”:
„După spusele acelei mămici, recent a fost furat un copil într-un mall, iar camerele video și cercetările ulterioare ar fi surprins modul de operare al hoților. Copilul furat a fost dus într-o toaletă, tuns rapid, schimbat de hăinuțele lui, i s-a pus o șapcă pe cap și ochelari de soare și a fost scos din mall prin parcarea subterană, în timp ce difuzoarele anunțau pierderea copilului și semnalmentele acestuia. Infractorii se pare că au fost un cuplu, bărbat și femeie, dar aceștia nu au fost nici prinși și nici identificați măcar. Poliția este total neputincioasă în fața acestui fenomen, deși se fac mari eforturi pentru a stăvili acest val de răpiri. Polițiile statelor europene colaborează intens pentru prinderea și pedepsirea acestor criminali, însă deocamdată nu s-au înregistrat rezultate notabile!”
Locurile unde s-ar petrece grozăviile sunt precise (Parcul Kiseleff, Mall, Piața Muncii, Drumul Taberei), ba chiar aflăm și despre o presupusă rețea infracțională din Bulgaria, care se ocupă cu prelevarea de organe de la copii răpiți. Poliția ar ascunde aceste cazuri, zice-se, pentru a nu crea panică, însă transmițătorul mesajului e convins că, mai degrabă, pentru a-și ascunde incompetența (sau, de ce nu, poate este parte a unei conspirații).
Povestirea despre copilul răpit din locuri publice de lângă un părinte neatent, dus într-o toaletă și îmbrăcat în alte haine pentru a i se ascunde identitatea, circulă de ani de zile pe Internet, în formă aproape neschimbată, incidente similare fiind „raportate” în toate colțurile lumii (Singapore, Malaezia, Regatul Unit, Statele Unite etc.).
Un fenomen curios al comportamentului uman este graba cu care oamenii sunt dispuși să creadă acele elemente de care se tem cel mai mult. Este important de precizat că nu numai cei săraci, ignoranți sau needucați cred sau/și transmit aceste povești. Iar atunci când persoane cunoscute, așa-numitele „vedete”, devin colportori ai unor asemenea legende, tendința publicului larg (sensibil, de obicei, la tot ceea ce ține de viața celebrităților) este de a da și mai multă crezare unor povestiri de altfel atât de bizare încât forțează credulitatea. Și doar pentru că vin dintr-o sursă „sigură”, „credibilă”. Și doar pentru că ele speculează temerile și îngrijorarea care sunt atât de intense încât par plauzibile. Preluând o asemenea povestire despre copii furați pentru organe, una dintre aceste „vedete”, Oana Ioniță, cunoscută drept „bebelușa” de la emisiunea TV Cronica Cârcotașilor, o publică pe blog-ul personal, precedând-o de o mărturisire plină de emoție și îngrijorare:
„Nu sunt emisiuni regizate, din păcate nu sunt nici Știrile orei 5, ci este doar un semnal de alarmă pe care eu îl trag pentru părinți și bunici. Am citit câteva mail-uri, care pe lângă faptul că m-au surprins, mi-au smuls câteva lacrimi. SE RĂPESC COPII! Știu că nu este nimic nou sub soare. […] Acum sunt mamă și percep acesta ca fiind actul cel mai inuman, crud și nemilos prin care sunt rupți bebeluși de la părinții lor, vânduți către Europa sau restul lumii și folosiți pentru transplanturi de organe sau la cerșit. […] Mi-ar plăcea ca oamenii să fie mai informați și să se vorbească mai mult despre situații cu adevărat alarmante, nu numai de divorțul live al anului. ATENȚIE LA COPIII DUMNEAVOASTRĂ!”
Frica paranoidă declanșată de aceste povestiri a dus uneori la episoade violente. În februarie 2007, o ambulanță care se deplasa la o urgență a fost atacată de romi în județul Dâmbovița pentru că dăduseră crezare zvonului care circula printre localnici cum că o ambulanță fantomă răpește copii pentru a le lua organele. În iulie 2011, din cauza isteriei generate de aceste legende, în București, echipaje ale Salvării au fost atacate de părinți furioși sau vecini speriați că bolnavii ar putea fi răpiți.
Povestirile în care victime sunt copiii sunt, în general, acceptate și crezute mai cel mai repede, susținute fiind de temerile larg răspândite ce țin de siguranța celor mici. Așa cum se întâmplă în legende, primul răspuns la aceste povestiri este unul de încredere, pasiune și indignare care, combinate, inhibă o examinare rațională a dovezilor. Chiar și în urma dezmințirilor venite din partea autorităților, ulterior persistă o urmă de îndoială legată de veridicitatea poveștii.
Deși destul de rare, versiuni ale legendei despre rinichiul furat de la adulți circulă și în România. Potrivit cercetătoarei Véronique Campion-Vincent, aceste narațiuni, care au apărut în Europa în 1990, relatează despre un turist sau un om de afaceri aflat într-o țară străină unde cade pradă unui răpitor sau farmecelor unei femei și se trezește a doua zi pentru a descoperi că i s-a îndepărtat un rinichi. Povestirea a apărut în presa germană în vara lui 1990. Se vorbea despre nenorocirea unui cuplu în călătorie la Istanbul, unde soțul este victima unui fotograf. Turcii au negat imediat întâmplarea, iar în urma investigației unui reporter nu s-a descoperit vreo plângere nici la poliția turcă, nici la Consulatul German din Istanbul. Povestea s-a răspândit însă cu repeziciune în Germania, iar oficialii au emis avertizări către turiști (Campion-Vincent, 1997: 3-4).
Varianta românească relatează întâmplarea nefericită prin care a trecut o familie din Constanța aflată în Bulgaria, în vacanță. Pe scurt, într-o benzinărie, unul dintre soți dispare cu tot cu mașina în care călătoreau, în timp ce soția și alți doi prieteni se aflau în magazin la cumpărături. Stupefiați, cei trei constănțeni anunță poliția bulgară, însă fără rezultat. Cu greu, fără acte și fără bani, se întorc în România, însă, la scurt timp după aceea, soția celui dispărut primește un telefon de la un „individ cu accent puternic slav”, care o îndeamnă să facă rost de 2000 de euro și să se întoarcă la aceeași benzinărie din Varna pentru a-și recupera soțul („găsit”, se pare, de un localnic bulgar). Femeia urmează întocmai instrucțiunile primite, își găsește bărbatul, „aflat într-o stare ciudată, o combinație între somnolență și amețeală. Parcă era sub influența unui calmant sau drog puternic”, la volanul vehiculului său. Povestirea are toate ingredientele care să sugereze existența unei mafii a organelor. Lângă autoturism se află o mașină de teren de culoare neagră, „probabil cu numere false”, din care iese un individ corpolent cu ochii acoperiți de o pereche de ochelari ce îi dă femeii cheile în schimbul banilor. Îi spune, de asemenea, că soțul ei fusese înjunghiat. În final, se descoperă că rana cusută cu profesionalism era de fapt o incizie făcută în scopul recoltării unui rinichi, realizată, după toate aparențele, de un medic specialist.
În versiunea românească lipsește acel element de „crimă și pedeapsă” prezent în alte variante occidentale, respectiv bărbatul care, aflat în călătorie departe de casă, este sedus de o fermecătoare femeie al cărei scop, se dovedește mai târziu, a fost doar de a-l ademeni și droga pentru a-i fura rinichiul. Mai degrabă, funcția de avertizare pornește de la teama sau ura față de străini. Așa se face că aceste legende sunt profund xenofobe, ele materializează tocmai aceste temeri. Legenda urbană despre copiii răpiți cărora li se schimbă înfățișarea pentru a nu fi recunoscuți exprimă frica de aglomerația urbană unde nimeni nu cunoaște pe nimeni și oricine poate fi un potențial criminal, lipsa de încredere în eficacitatea poliției („Poliția este total neputincioasă în fața acestui fenomen”); chiar și atunci când infractorul este prins, povestirea își păstrează funcția moralizatoare, aceea de a transmite mesajul că orice neatenție de moment poate duce la dezastru („am vrut să vă avertizez să fiți vigilenți, să vă păziți copiii și nepoții”). În majoritatea acestor legende, răpitorul este rus (evident, o nouă formă de exprimare a antipatiei față de vecinii de la Răsărit, manifestată deschis după căderea Cortinei de Fier), ungur (vecinul vestic este poporul față de care românii au cele mai multe sentimente negative), bulgar (rivalitatea istorică dintre români și bulgari privind Cadrilaterul), marocan sau chinez (diferit de noi ca obiceiuri și înfățișare, provenind dintr-o altă cultură, opus nouă, străinul pe care nu îl putem înțelege și, ca atare, îl percepem ca fiind ostil, îl demonizăm).
Mai mult, legendele urbane despre furtul de organe exprimă anxietăți care sunt simțite, dar care nu pot fi rostite în mod deschis în societățile în care știința este percepută ca o forță pozitivă ce îmbunătățește viețile oamenilor. Relatarea povestirilor permite exprimarea directă a neliniștilor legate de donarea de organe și, prin extensie, de moarte. Când se vorbește de transplant de organe, cele mai multe temeri sunt provocate de certificarea morții. Există temerea că cel „mort” nu este încă pe deplin mort, că ar exista o minimă șansă de a-l resuscita.
Legendele mai exprimă și neîncrederea în sistemul medical care face miracole, dar modifică limitele vieții și ale morții prin progres. Povestirile înfiorătoare sunt repetate, îmbogățite și transmise mai departe, în ciuda neverosimilității lor, și pentru că dau glas unor anxietăți și suspiciuni nerostite în mod direct pentru că ar contrazice una din dogmele de bază, aceea că medicina face bine.
Un sâmbure de adevăr există în acest folclor despre organe furate: existența unei rețele extinse de comerț de organe. Folcloriștii le recunosc ca fiind legende și atât (Brunvand, 2001: 228; Campion-Vincent, 1997: 15). În plus, există realități medicale care sugerează neverosimilitatea acestor povestiri. Mai întâi, conservarea organului prelevat pentru transplant pune probleme legate de o limită de timp și necesitatea unui echipament sofisticat. De asemenea, transplantul necesită examinări preliminare și consulații ulterioare pe termen lung. Lipsa unor dovezi convingătoare oferă argumente riguroase celor care se folosesc de rațiune și logică pentru a pune la îndoială adevărul acestor povestiri.
***
II.3.3. Canibalism. Cercetătoarea Gillian Bennett vorbea despre o canibalizare a corpului în legendele urbane despre furtul de organe, termenul fiind folosit în sens larg, desemnând „îndepărtarea unor părți din trup prin forță sau pe ascuns pentru ca o altă persoană să le poată folosi în avantajul său” (Bennett, 2005: 189). În acest sens, accentul cade nu pe ingestia unei persoane de către o alta, ci pe prăduirea corpului și utilizarea părților componente de către altcineva pentru propriul beneficiu, adică furtul și comercializarea trupului și organelor pentru bani, cercetare sau operație de transplant.
În România circulă și variante în care finalitatea actului criminal nu este exploatarea organelor în scop medicinal, ci consumul alimentar, cu alte cuvinte canibalism în adevăratul sens al cuvântului:
„Prin ‘81-‘82, în București toată lumea vorbea de „sectanți”. Prindeau oamenii care întârziau noaptea prin locuri pustii și întunecoase și îi omorau, după care îi tranșau și-i aruncau pe te miri unde. Erau oameni care se jurau că au fost de față când l-a arestat miliția pe șeful de restaurant Budapesta, care era de asemenea sectant și care servise ficat de homo sapiens pe post de tochitură cu mămăliguță.”
Legenda „delicateselor” preparate din carne de om a circulat în România și pe la începutul secolului al XX-lea. În anii 1920, în zona Hanului lui Manuc, se spune că era o plăcintărie, căreia i se dusese faima datorită unei anume specialități: plăcinta cu carne. Rețeta era ținută secretă. Adevărul macabru din spatele misterului era ingredientul principal, carnea de om, obținută în mod diabolic. La toaleta patiseriei exista o capcană în podea, o trapă, prin care clienții ajungeau la subsol, unde erau tocați, făcuți pastă, ajungând astfel în galantare pe post de… plăcintă. Se spune că celebritatea plăcintăriei creștea direct proporțional cu numărul persoanelor dispărute. Povestea este o copie fidelă a unei legende care a circulat în Anglia, în era victoriană, cea care îl are în centru pe Sweeney Todd. Dacă personajul a existat sau nu cu adevărat, cercetătorii încă nu s-au pus de acord. Cert este că el a apărut ca personaj de ficțiune într-o așa-numită penny dreadful, într-o povestire intitulată The String of Pearls: A Romance (1846–1847). Todd este un bărbier care își ucide clienții și le transformă rămășițele în plăcinte cu carne, vândute la plăcintăria complicei sale, doamna Lovett, cele două prăvălii fiind legate printr-un pasaj subteran.
De asemenea, aflăm de la Constantin Eretescu, prin anii 1950, după o prelungită criză alimentară, a circulat un zvon similar, cum că la restaurantul Ciocârlia din Capitală se sevesc mititei din carne de om, iar în pivnița localului ar fi fost descoperite mai multe schelete umane (Eretescu, 2007: 189). Legenda a reapărut, așa cum am văzut, în perioada comunistă:
„Pe vremea când apăruseră mandatarii, prin anii ‘70, se spune că în Craiova, la restaurantul Tic-Tac s-au găsit rămășițe umane, semn că la preparate se folosise și carne de om. Acest zvon a circulat mai ales după desființarea acestui sistem de comerț, poate și pentru a justifica această măsură. Carnea provenea de la persoane dispărute și de la morga spitalului. Cei găsiți vinovați au fost condamnați la moarte.” (Cristina B., studentă)
„Eram foarte tânăr pe-atunci, dar știu că vedeam mașinile cu marfă când trăgeau în spatele restaurantului. Nu am văzut despre ce carne era vorba, dar noi și vecinii credeam că se aduceau ficat și rinchi de la Institutul de Medicină Legală, care era pe cheiul Dâmboviței, pentru că, în perioada aia, era foamete mare și toată lumea se întreba de ce acolo aveau ăia mereu carne, și numai organe. Nu aș fi intrat în viața mea acolo!”, spune Petre Eugen, de 52 de ani, care locuiește la câțiva metri de locul în care a fost localul, la intersecția Bulevardului Cantemir cu Mărășești.
Sursa versiunilor românești ale acestei legende pare a fi, potrivit lui Eretescu, un caz real, cel al criminalului german Fritz Haarmann care, la începutul secolului al XX-lea, a omorât mai mulți băieți și tineri, i-ar fi dezmembrat și, ulterior, vândut drept carne de porc pe piața neagră (Eretescu, 2007: 189).
Canibalismul a fost folosit și ca instrument de denigrare a unor minorități, de compromitere a celuilalt, anume a adversarului religios. Grupuri considerate indezirable sunt demonizate, atribuindu-li-se fapte cât mai reprobabile. Prezentăm, mai jos, două exemple:
„În Iașii anilor ‘50-‘60 se spune că exista un măcelar evreu care își avea prăvălia chiar în centrul orașului, lângă Hala Centrală de astăzi. Există un zvon conform căruia măcelarul mai omora din când în când câte un român (creștin), de obicei copil, iar carnea respectivului era amestecată cu cea a animalelor și expusă spre vânzare. Tatăl meu, care venise în Iași la începutul anilor ‘70, mi-a povestit că încă mai exista acel măcelar și că unii copii care știau povestea fugeau când treceau pe langă măcelăria cu pricina. Sunt sigur că există oameni care cunosc mai multe detalii despre acest mit.”
„Martorii lui Iehova sunt draci fără coarne. Când veți auzi de martorii lui Iehova, asta este sectă alimentată de evreii din America cu miliarde de dolari, ca să despartă lumea de Hristos și de Biserică. Prin unele colțuri se aude că Martorii lui Iehova mănâncă copii de Paști. Informațiile circulau în prima perioadă a anilor ‘90.”
Astfel de texte sunt supraviețuitoare ale legendei despre omorul ritual, potrivit căreia, în preajma sărbătorilor de Paști, evreii răpeau un copil, de regulă băiat, îl ucideau în Vinerea Mare, crima rituală reluând elemente ale caznelor la care a fost supus Isus înainte de crucificare, și îi foloseau sângele pentru a prepara azima pascală.
De-a lungul istoriei, nu doar evreii au fost acuzați că practică astfel de ritualuri feroce. Era un mod de a-l defăima și compromite pe „celălalt”, adică orice adversar religios, fie că vorbim de creștini (în Imperiul Roman), vrăjitoare (acuzate de Inchiziție că își ucid proprii copii pentru a le consuma, în mod ritual, carnea și sângele) sau diverse secte eretice creștine (persecutate de Biserică în secolele XVIII-XIX pe motiv că omoară copii și folosesc grăsimea din trupul lor pentru a face lumânari) (Oișteanu, 2012: 465). Cu toate acestea, legenda infanticidului ritual practicat de evrei a avut existența cea mai îndelungată și a avut cele mai sângeroase urmări pentru această comunitate. Pentru mentalitatea europeană, evreul a fost prototipul străinului, jucând, în diferite momente, rolul țapului ispășitor. Nefiind botezat, evreul este o victimă sigură a diavolului și de aici asocierea cu personaje demonice (Oișteanu, 2012: 365). Legenda că evreii ar fura și ucide copii creștini în scopuri rituale a generat psihoze colective care au dus la execuții, masacre sau expulzări ale unor grupuri întregi.
Analizând originea și modul în care au evoluat în timp, s-au răspândit și au supraviețuit (sau nu) clișeele care compun portretul celui pe care îl numește evreu imaginar, Andrei Oișteanu constată o „discrepanță notabilă între portretul îndeobște negativ al evreului imaginar” […] și imaginea, de regulă moderată, cu care a fost receptat evreul real” (Oișteanu, 2012: 13).
Prima atestare documentară a unei acuzații de omor ritual practicat de evrei datează din 1144, la Norwich (Anglia). În lucrarea hagiografică The Life and Miracles of St. William of Norwich, Thomas of Monmouth vorbește despre răpirea și uciderea lui William, un băiat creștin de 12 ani, de către evrei. Thomas of Monmouth pretinde că, anual, evreii de peste tot se întrunesc pentru a alege țara în care un copil va fi ucis de Paști, împlinind o așa-zisă profeție care spune că sacrificiul uman îi va ajuta pe evrei să redevină stăpâni peste Țara Sfântă. Comunitatea evreiască a fost acuzată că l-ar fi torturat și crucificat pe William într-o manieră care amintea de patimile lui Hristos. Povestirea lui Thomas of Monmouth a inflamat sentimentul antisemitic în Anglia, culminând cu expulzarea evreilor din această țară în 1290 (Bennett, 2005: 254-263).
În România, acuzațiile de infanticid ritual se înregistrează în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Andrei Oișteanu urmărește cronologic aceste momente, dar și impactul pe care l-au avut asupra mentalității tradiționale românești (Oișteanu, 2012: 470-492). Bunăoară, în Transilvania, cea mai veche atestare documentară datează din 1714: un sas a fost acuzat că a ucis o slujnică, iar sângele l-a vândut evreilor; în 1791, patru evrei au fost învinuiți că ar fi omorât, în scopuri rituale, un copil de 13 ani, fiind însă achitați în cele din urmă. De asemenea, în Moldova anului 1710, cinci evrei au fost linșați și alți 22 puși în lanțuri pe motiv că ar fi furat și ucis un copil de creștin fiindcă le trebuia sângele de Paști. Acuzația a fost demontată de trimișii domnitorului Dimitrie Cantemir, iar evreii eliberați. În secolul al XIX-lea, în orașele moldovenești sunt atestate cele mai multe acuzații de acest gen, înregistrându-se tulburări violente (cum ar fi cele din Galați în 1859 și 1868) cu morți și răniți, case, prăvălii și sinagogi distruse sau prădate.
Zvonuri privind omorul ritual au circulat și în România postbelică, cum ar fi în Iași, 1946 (vezi și legenda prezentată mai sus). Tot în 1946, la Budapesta a circulat zvonul că mai mulți oameni s-au simțit rău după ce au mâncat cârnați făcuți, chipurile, din carne de copii creștini. Era speculată starea de penurie și foamete de după război pentru a-i acuza pe evrei de canibalism și că profită și fac bani din vânzarea de produse preparate din carnea copiilor creștini răpiți. Nu ar fi exclus, iată, ca reminiscențe ale acestor întâmplări să fi supraviețuit de-a lungul anilor în mentalul colectiv și să iasă din nou la suprafață sub forma legendei despre restaurantul Budapesta.
Contextul social și economic a favorizat apariția legendei. Ne aflăm în anii 1980, marcați de o crâncenă austeritate, în care lipsurile alimentare sunt cronice. Alimentele sunt raționalizate, se cumpără pe bază de cartele, în rații bine reglementate, însă insuficiente. Criza alimentară, alături de întreruperea energiei electrice, a apei sau agentului termic obligă populația să trăiască la limita subzistenței, creează o stare de disconfort fizic și psihic în rândul cetățeanului de rând care își duce viața într-o stare de incertitudine față de ziua de mâine. Faptul că localul era bine aprovizionat și, după spusele martorilor, se gătea excelent și era frecventat de protipendada bucureșteană (vezi articolul „Misterele Bucureștiului: Ficat de om în meniul restaurantului Budapesta din Capitală” din cotidianul Adevărul, citat anterior) a alimentat zvonurile despre proveniența mărfii și a înflăcărat imaginația românului flămând pentru care statul la coadă ce îi asigura hrana de zi cu zi devenise un mod de viață. În plus, consideră Eretescu, localizarea crimei la restaurantul Budapesta face, probabil, aluzie și la relațiile dintre România și Ungaria la acea vreme (Eretescu, 2007: 189).
Tot în astfel de perioade caracterizate de penurii apar și legendele despre așa-numiții canibali accidentali. J.H. Brunvand identifică o asemenea legendă și pe teritoriul României, care circula încă din anii 1940 (Brunvand, 2001: 357). Imediat după al doilea război mondial, o familie primește din America un pachet care conține o pudră neagră. Oamenii presupun că este vorba despre o băutură sau o supă instant, sau poate vreun condiment. După ce mare parte din acest praf este consumat, din Statele Unite sosește o scrisoare din care află că pudra era, de fapt, cenușa bunicii care emigrase și murise în timpul războiului, dar ceruse, ca ultimă dorință, să fie îngropată în pământ românesc. Găsim, firește, o variantă și în perioada comunistă, culeasă de regizorul Cristian Mungiu, realizatorul filmului de succes Amintiri din Epoca de Aur, producție în care au fost ecranizate cele mai cunoscute legende urbane ale anilor ‘80:
„Povestea este despre o familie nevoiașă din Pașcani care avea rude în America. Se zice că un văr care fusese marinar se însurase la un moment dat cu o româncă din Florida și se stabilise acolo. Trecuseră anii și de acum vărul din America era bunic. Prin anii 80, înrăutățindu-se situația cu mâncarea în România, vărul a început să trimită pachete celor de acasă. Punea el acolo ce credea că nu se strică pe vapor: biscuiți, ciocolată, ness, bomboane, bubble gum dar și cărticele de colorat, pixuri și alte mărunțișuri. De fiecare dată, ruda din America punea în pachet și o scrisoare scrisă de copii sau nepoți către verii lor din Pașcani, căci vărul din America era foarte patriot, își învățase toți nepoții românește și le vorbea de România ca de țara lor. Copiii americani povesteau cum e pe la ei, ce-au mai făcut pe la școală, prin vacanțe, din astea. Autoritățile comuniste din România deschideau pachetele și controlau să vadă dacă nu existau materiale subversive. De obicei, cadourile alimentare și jucăriile ajungeau la destinatari în câteva zile de la sosire, însă scrisorile erau reținute până când se verificau amănunțit să nu conțină mesaje secrete periculoase pentru regimul comunist. Câteva săptămâni mai târziu, fără explicații suplimentare, familia din Pașcani primea și scrisorile care fuseseră în pachet și care de regulă descriau întreg conținutul pachetului, să știe familia din România dacă vameșii sau securiștii au furat din biscuiții trimiși lor sau nu. De regulă, vărul din America trimitea cantități mici, să nu bată la ochi, dar odată în pachet a sosit, alături de biscuiții și ciocolata tradiționale, un borcan foarte mare de ness. S-au mirat rudele din Pașcani, dar, în lipsa scrisorii explicative, au mulțumit în gând vărului din America că a fost mai generos și și-au văzut de treabă. Două luni mai târziu, când terminaseră de mult de consumat tot ce primiseră, le-a venit și scrisoarea. De data asta nepoții aduceau vestea tristă că vărul din America a trecut în neființă. Iar ultima lui dorință a fost să fie incinerat, iar cenușa trimisă rudelor, să fie îngropată în pământul natal. Verii din America s-au gândit ei cum să trimită cenușa și până la urmă le-a venit ideea să o expedieze într-un borcan mare de ness”.
Potrivit lui Constantin Eretescu, originea acestor povestiri trebuie căutată în povestirea „La viande séchée” („Carnea uscată”), publicată în 1878, în Sottisier de Nasr-Eddin-Hodja, bouffon de Tamerlan, suivi d'autres facéties turques, traduits sur des manuscrits inédits par J. A. Decourdemanche, o culegere de povestiri atribuite lui Nastratin Hogea (Eretescu, 2004: 319). Pe scurt, un evreu îi înmânează unui cadiu care călătorește la Ierusalim două coșuri ce par a fi încărcate cu haine, cu rugămintea de a le păstra până la venirea lui. La rândul său, cadiul le dă spre păstrare unui însoțitor din suita lui. Acesta din urmă își dă seama, după miros, că transportă de fapt carne uscată (pastramă) și, până la sfârșitul voiajului, o va mânca pe toată, fără să bănuiască niciun moment că se înfruptase din cadavrul unui evreu bătrân, tatăl proprietarului celor două coșuri. Voind să-i îndeplinească ultima dorință, aceea de a fi îngropat la Ierusalim, fiul nu văzuse altă soluție de a-l transporta decât să îl afume ca să reziste în lunga călătorie (Decourdemanche, 1878: 125-128). Istorioara a fost sursă de inspirație pentru povestirea Pastramă trufanda a lui Ion Luca Caragiale.
***
II.3.4. Crime în campusul studențesc. Legendele care vorbesc despre crime în campusul studențesc, supuse analizei, provin, fără excepție, dintr-un singur loc: complexul Hașdeu, cel mai mare campus studențesc din Cluj. O legendă a unei crime îngrozitoare despre care nimeni nu știe cu siguranță când s-a întâmplat, nici cine a fost victima, dar care s-a perpetuat de-a lungul anilor:
„Două studente locuiau într-unul din căminele din Hașdeu, numărul 14 în ultima versiune a poveștii. Prietenul uneia dintre ele a venit într-o seară în vizită, în camera de la etajul trei. Era un băiat simpatic, de care iubita lui era foarte îndrăgostită și pe care colega de cameră îl privea cu admirație. Într-o variantă mai des vehiculată a legendei, tânărul era student la Politehnică. Era puțin după ora nouă cînd acesta bătu la ușa celor două fete, fiind întâmpinat de vocea prietenei sale: «Așteaptă puțin, Ana se schimbă. Imediat», chicoti ea. Nu trecu nici un minut și fata îl invită înăuntru. Ana trecea cu viteză printre paturi, bombănind într-una că este în întârziere. Îl salută în treacăt, fără să se uite la el. Machiaj, eșarfă, fixativ, parfum, alt parfum, pantofii ăștia, ba nu, ăștialalți, așa se desfășura întreg procesul de pregătire a Anei, care avea o întâlnire. Între timp, cei doi îndrăgostiți își șopteau ce-au făcut în ziua aceea, adăugând din două în două minute cât de dor le-a fost unuia de celălalt. Înainte să plece, Ana se așeză să-și tragă sufletul și să bea o gură de cola. Mai târziu, își aminti că atunci îl privise pe băiat în ochi și observă la el o stare de nerăbdare. Nu dădu prea mare atenție momentului și plecă urgent la întâlnire, lăsându-i pe cei doi să petreacă o seară romantică. Când puse piciorul în taxi, își dădu seama că și-a uitat poșeta. Pe tocuri, în viteză, urcă rapid etajele și intră în cameră. Lumina era stinsă. Orbecăi prin încăpere după poșetă, să nu-i deranjeze pe porumbei, o găsi rapid și ieși pe ușă. Când s-a întors, în jurul orei 5, Ana a avut cel mai mare șoc din viața ei. Colega de cameră zăcea într-o baltă de sînge, între cele două paturi. Pe perete, scria cu același sânge: «Bine că nu ai aprins lumina, tu urmai».”
„Se povestește încă și astăzi despre crima odioasă comisă acum 30 de ani într-un cămin de studenți de la marginea Clujului. Legenda spune că era cu câteva zile înainte de Crăciun, iar căminul începea să se golească de studenți. Fiecare o apucă pe drumul lui către casă, bucurându-se că începe o mini-vacanță și că apucă să-și vadă rudele. La un etaj erau camere duble, unde stăteau doar fete. Una din fete avea tren în ziua respectivă seara, iar colega ei de cameră urma să plece doar a doua zi. Zis și făcut, prima fată își face bagajele și se pregătește să meargă către gară. Deja era pe înserat, ziua era scurtă iarna, fiind binecunoscută și perioada când se făcea economie la curent, se lua lumina peste tot. Își ia rămas bun de la colega ei, ia bagajul cum-necum și iese din cămin. Între timp revine curentul în oraș. Când ajunge la două străzi depărtare își dă seama că a uitat ceva, se întoarce din drum și pornește spre cămin. Ajunge la camera ei, deschide ușa și crezând că tipa cu care stătea în cameră doarme, alege să n-o deranjeze, merge tiptil, își ia ce uitase din dulap, și iese din cameră, pornind spre gară din nou. Când se întoarce din vacanță, o găsește pe tipă moartă în patul din cămin, tăiată în bucățele, iar pe perete era scris cu sânge «Dacă aprindeai lumina, pățeai la fel».”
„O legendă urbană pe care am auzit-o chiar în primul an de studenție vorbea despre criminalul din Hașdeu (complexul principal de cămine din Cluj). Pe scurt, legenda spune că o tânără studentă s-a întors noaptea târziu de la o petrecere și, ca să nu își deranjeze colega de cameră, nu a mai aprins lumina, și-a scos pantofii și s-a băgat direct în pat. Dimineața când s-a trezit, a văzut cadavrul colegei în patul vecin, iar pe perete era scris cu sânge următorul mesaj: «Nu-i așa că te bucuri că nu ai aprins lumina?». O variantă a legendei era că fata care sosise de la petrecere avea tren spre casă, fiind weekend și și-a luat bagajul gata pregătit de lângă ușă, fără să mai aprindă becul. S-a întors duminică seara și atunci a descoperit crima și mesajul adresat ei.”
Textele de mai sus se încadrează în ciclul de legende numit de J. H. Brunvand „Moartea colegei de cameră” („The Roommate’s Death”). Ceea ce poate fi numită versiunea „clasică” a acestei legende a atras prima dată atenția folcloriștilor americani în 1960 și prezintă câteva diferențe față de aceste variante ulterioare. Pe scurt, două colege de cameră rămân la cămin pe perioada vacanței, una dintre ele părăsește camera (fie să meargă la baie, la cumpărături sau din orice alt motiv); după un timp, fata care rămăsese în cameră aude zgomote pe hol și zgârieturi făcute pe ușă și, înspăimântată, rămâne încuiată până a doua zi. Atunci își face curaj și cheamă în ajutor, de la fereastră, poștașul/curierul/polițistul. Colega ei este găsită moartă afară, înjunghiată, într-o baltă de sânge; în agonia morții, zgâriase ușa camerei cu unghiile.
În versiunile ulterioare au apărut elemente noi și câteva modificări, așa cum se observă și în textele noastre: două fete locuiesc împreună în cămin, însă cea care părăsește camera este acum cea care rămâne în viață. Se întoarce în cameră și, ca să nu-și deranjeze prietena, își recuperează un obiect uitat sau se culcă fără a aprinde lumina. Mai târziu își descoperă colega fără suflare, iar pe perete criminalul i-a lăsat un mesaj scris cu sânge.
Identificăm aici tema adolescentului care părăsește casa părintească și înfruntă lumea exterioară, doar că aici, departe de adăpostul oferit de familie, pericolele îl pândesc și îl pot ataca la tot pasul. Este, deci, evidentă funcția de avertizare: „Ai grijă! Ți se poate întâmpla chiar ție!”. Mai mult, legendele acestea reflectă o serie de stereotipuri (că femeile sunt neajutorate, bărbații sunt violenți) și induc un sentiment de groază plecând de la prezumția că femeile, vulnerabile fiind, sunt victime sigure ale actelor de violență atunci când rămân singure, în întuneric și, în unele variante, în compania unui bărbat. Aici, cercetătorul Michael P. Carroll împinge analiza acestei legende mai departe, încercând o abordare psihanalitică, pornind de la faptul că elementul cel mai intens al povestirii este starea în care este găsită colega de cameră: nu e doar moartă, ci zace „într-o baltă de sânge” sau este „tăiată în bucățele”. Potrivit acestuia, imaginea fetei însângerate este menită să exprime, mascat, temerile și anxietățile tinerelor legate de durerea pe care o asociază primei experiențe amoroase, temeri și anxietăți pe care ezită să le confrunte direct. Faptul că zace în pat (asociere clară cu contactul sexual) nu face decât să confirme această interpretare (Carroll, 1992: 229-231).
Tot din Cluj vine și următoarea legendă:
„O tânără de 20 de ani, cumințică de felul ei, a mers într-o seară într-un club din oraș. S-a combinat cu un tip, s-au pupat, s-au cunoscut mai bine și la sfârșit, bărbatul, curățel de felul lui, a chemat-o la el acasă. Ea l-a refuzat, bineînțeles, că doar așa a povățuit-o mama ei când a trimis-o la Cluj. Au schimbat doar numerele de telefon. A doua zi, pe când să se îmbrace să meargă la facultate, fata se sperie când își văzu reflexia în oglindă: cîteva bube mari, urâte, îi acopereau fața. S-a agitat imediat și și-a sunat o prietenă, care a venit într-un suflu. În cele din urmă au ajuns la doctor care a chestionat-o în legătură cu seara precedentă. De frică, tânăra recunoscut totul. «Domnișoară, nu vreau să vă sperii, dar astfel de bube apar după contactul cu un cadavru», îi spuse medicul fetei, care aproape că leșină. Poliția fu alertată imediat și în câteva ore doi ofițeri îi băteau bărbatului în ușă. Când apăru în prag, un miros înțepător năpădi culoarul, iar cei doi polițiști au pătruns cu forța. În camera bărbatului, nu mai puțin de trei fete, violate, ucise și lăsate să putrezească. Fata nu și-a revenit până în ziua de astăzi, iar cele care au auzit povestea nu au călcat de-atunci în vreun club.”
Încălcarea interdicției materne și pedeapsa trebuie asociate cu conotațiile erotice și sexuale pe care le are dansul (Eretescu, 2004: 320). Interdicția este aici nesocotită doar pe jumătate și astfel fata este ferită de o moarte timpurie și violentă; chiar și așa, încălcarea parțială a sfatului mamei nu rămâne nesancționată – fata este pedepsită fizic (îi apar pe față „bube mari, urâte”), dar rămâne și cu sechele psihice când realizează că a trecut razant pe lângă moarte („fata nu și-a revenit până în ziua de astăzi”). Devine astfel imaginea pedepsei de care nu scapă cei care încalcă tabuurile, măsura, care „nu sunt cuminți”.
***
II.3.5. Teroriștii de la Revoluția din Decembrie 1989. Un loc aparte în contextul legendelor urbane îl constituie cele devenite de acum de notorietate în istoria recentă a României și care au fost lansate în zilele evenimentelor din decembrie 1989. Este vorba despre legende urbane provocatoare, agresive, formulate și lansate persuasiv, în special începând cu amiaza zilei de 22 decembrie 1989, prin canalele și rețelele naționale de televiziune și radio, ulterior și în presa scrisă, pe întreg teritoriul României, dar și peste hotare. Ele au cunoscut o zonă foarte largă de răspândire geografică, depășind granițele României, fiind favorizate de transmiterea lor prin canalele mediatice naționale, unele preluate și de importante surse media externe, dar și de faptul că au fost destul de puțin analizate atât din perespectivă istorică, cât și sociologică, deși literatura de specialitate a abordat masiv din diverse unghiuri de vedere și interese diferite aceste evenimente.
Explicația poate ține atât de natura deosebită a conținutului lor, specifică activității instituțiilor militare specializate (de spionaj și contraspionaj) care le-au conceput, conținut asociat cu diversiunea, dezinformarea și manipularea, contextul în care au fost integrate (revoluție, evenimente colective cu participare umană, precum demonstrațiile și mitingurile sociale de protest de mare amploare, conflicte armate locale etc.), cât și de consecințele nefaste care au rezultat în urma lansării lor: victime umane din rândul civililor și militarilor, distrugeri și furturi de bunuri valoroase ale patrimoniului cultural și istoric național (incendierea Bibliotecii Universitare, a Muzeului de Artă, a unor încăperi aparținând fostului Consiliu de Stat, a sălii mici a Palatului, blocul „Romarta” ș.a.), ridicolul unor acțiuni militare de forță din acele zile (întreprinse în special pentru contracararea atacurilor „iminente” ale „teroriștilor invizibili omniprezenți” etc.).
De regulă, legende de asemenea factură au o durată limitată în timp fiind concepute și lansate în situații de crize sociale, politice, război civil, conflicte armate etc. și produc efecte de regulă pe termen scurt, dar și pe termen lung, în funcție de scopul urmărit de sursele emitente.
Toate aceste legende lansate în decembrie 1989 au avut un impact emoțional direct și imediat în mentalul unor largi categorii socio-profesionale din țara noastră, fiind de natură să dezinformeze, manipuleze și influențeze psihologic în mod negativ masele populare, pe acest fond fiind creat, în mod voit, pe întreg teritoriul țării, un climat de haos, prin inducerea unor sentimente de neliniște, teamă, frică, insecuritate fizică și teroare, căruia i-au căzut victime mii de persoane, ucise sau rănite, atât din rândul militarilor, cât și al civililor.
Aceste legende au avut drept urmări imediate: instalarea la conducerea politică și instituțională a României a unor activiști din eșaloanele doi și trei ale fostului Partid Comunist; anatemizarea și apoi desființarea unei importante instituții din sistemul de siguranță națională, Securitatea în ansamblul ei; culpabilizarea generică a Armatei pentru implicarea directă în represiunea evenimentelor de la Timișoara și București (până în data de 22 decembrie 1989); discreditarea individuală a unor cadre de conducere și eșaloane de comandă ale Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Departamentului Securității Statului care nu au executat ordinul lui Nicolae Ceaușescu de a trage în manifestanți etc.
De asemenea, într-o fază ulterioară, lansarea acestor legende a avut menirea să determine și să influențeze retragerea de pe străzi a demonstranților, de ale căror mișcări de amploare, scăpate de sub control, se temea noua conducere politică instalată la București și în principalele orașe din țară. Dar scopul cel mai important a fost acela că lansarea lor, chiar cu urmările tragice pe care le-au avut, a permis în mod direct influențarea și grăbirea sfârșitului sistemului comunist totalitar din România și înlocuirea acestuia cu un sistem democratic modern.
Toate aceste legende au constituit chiar premizele posibilității izbucnirii unui război civil în România și, pe acest fond, puteam asista la o intervenție militară străină „frățească” (vezi cazul Cehoslovaciei din 1969) care putea fi astfel deplin justificată în fața instituțiilor și instanțelor internaționale și europene (CE, NATO, OSCE, ONU etc.).
Dintre numeroasele legende cu caracter diversionist de dezinformare/manipulare/intoxicare lansate în luna decembrie 1989 și amplificate începând cu ziua de 22, care au intrat în istoria „neagră” a acelei perioade, s-au numărat în special cele definite prin sintagmele: „turiști străini au invadat România”; „securiști-teroriști”; „apa potabilă otrăvită”; „infestarea sângelui” necesar transfuziilor în sistemul medical; existența unui aeroport secret sub autostrada București-Pitești de unde ar putea fugi Nicolae și Elena Ceaușescu; canale subterane secrete ale Securității în București și în alte localități din țară; „orfani fanatici”, crescuți în spiritul unei obediențe oarbe față de Ceaușescu; „muniție și armament transportate la biserică, în coșul cu colivă sau ascunse sub fustele unor teroriști degizați în bătrâne” ș.a.
Premergător evenimentelor derulate după 16 decembrie 1989 s-a răspândit în mentalul public legenda „invadării” României, prin punctele vamale de pe granița de Est, de către grupuri numeroase de „turiști străini”, în general tineri cu o constituție fizică atletică, care vorbeau românește, dar și rusește (ce se deplasau în principalele orașe din țară cu autoturisme înmatriculate în URSS):
„În timpul revoluției din 1989 zeci de mii de turiști sovietici, majoritatea basarabeni, au invadat România, ei fiind de fapt declanșatorii revoluției. Aceștia n-ar fi fost turiști adevărați, ci agenți KGB sub acoperire.”
„Știu de la un prieten că la declanșarea Revoluției în țară, la frontul de est s-ar fi petrecut o mișcare impresionantă de forțe. Mii de agenți KGB din actuala Republică Moldova au trecut granița cu câteva luni înainte și au lucrat pro-revoluție, instigând la revoltă. Un număr necunoscut de tancuri se afla în apropierea graniței, pregătit să o treacă în cazul în care revoluția ar fi reușit. Scopul era de a instaura un regim de anarhie și război civil, iar mai târziu puterea sovietică ar fi intervenit să ‘rezolve’ situația. Elicopterele sovietice au vrut să treacă granița în zona Iașului. A intervenit însă șeful statului major din Moldova, care a spus că trage în orice și oricine forțează frontiera. Asemenea desfășurări de forțe e posibil să se fi petrecut și în alte zone ale țării, de exemplu în vest.”
Legenda invaziei de turiști străini nu pare a fi complet ruptă de realitate. O dovedește Raportul SRI privind revoluția din decembrie 1989 în care se menționează că numai „în ziua de 19 decembrie au fost înregistrate 207 mașini înmatriculate în URSS care au tranzitat județul Brașov pe ruta Brașov – Făgăraș – Sibiu” iar „în zilele de 21-22 decembrie sovieticii au ocupat parcările mai multor hoteluri”. Structurile de securitate care s-au ocupat de monitorizarea lor au informat că majoritatea acestora ereau basarabeni și vorbeau românește (Cartianu et al., 2011: 218). Și în județul Constanța în luna decembrie 1989 a fost semnalat un aflux de „turiști” care intrau prin punctele de frontieră Vama Veche și Negru Vodă cu autoturisme înmatriculate în Ucraina, Rusia și Bulgaria. Pasagerii mașinilor (4 sau 5 la număr) erau, de regulă, bărbați, robuști, tunși scurt. O parte dintre aceștia au tranzitat județul, fiind semnalați că au destinația București, iar alții au rămas și s-au cazat la hotelurile din zonă (Radu, 2011: 85). O altă coloană formată din 12 autoturisme înmatriculate în URSS a fost semnalată că se deplasa în dimneața zilei de 19 decembrie 1989 în zona Drobeta-Turnu Severin – Craiova – Timișoara.
De asemenea, în Raportul Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în revoluția din decembrie 1989, în vol. I, la pagina 618 se precizează: „Din analiza lucidă și mai aprofundată a acțiunilor derulate în decembrie 1989 rezultă că dispozitivul informativ și de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor din decembrie 1989 în România”. Mai mult, același document menționează că, începând cu 9 decembrie 1989, „numărul turiștilor sovietici în mașini particulare a crescut până la 80-100 pe zi”, „iar organele de circulație românești, la controalele de rutină efectuate și asupra unor asemenea autovehicule au constatat calitatea de militari a unor ocupanți”.
Atât în timpul evenimentelor sângeroase care s-au derulat la Timișoara, la București, dar și în zonele „fierbinți” din țară în care s-au înregistrat morți și răniți, numeroși martori au semnalat prezența unor asemenea „turiști” care discutau în limba rusă, sau în limba română cu un pronunțat accent rusesc sau basarabean. Unii dintre ei au fost implicați în schimburi de focuri cu militari ai Ministerului Apărării Naționale care constituiseră puncte de control la intrările principale din unele orașe.
De departe legenda diversionistă „teroriști-securiști”, lansată agresiv și persuasiv, mai întâi prin intermediul televiziunii naționale, susținută de principalele canale media internaționale, a fost cea care a declanșat acțiuni violente, cu urmări deosebit de grave, făcând numeroase victime în rândul civililor și militarilor. Astfel, ca urmare a lansării acestei legende, au fost înregistrați oficial 957 de morți numai în perioada 22-25 decembrie (din totalul de 1116 decedați în evenimentele din decembrie 1989).
Este de precizat că sintagma respectivă a fost difuzată pentru prima dată în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, când în studiourile Televiziunii Române s-a prezentat generalul (rez.) Nicolae Militaru, care în anii ‘70 a ocupat funcțiile de șef al Statului Major General și adjunct al Apărării. Acesta și-a motivat prezența la televiziune în calitate de „victimă” a sistemului totalitar ceaușist și a solicitat cu vehemență forțelor armate să oprească măcelul într-un moment în care, în toată țara, se ordonase retragerea în cazărmi a militarilor și a tehnicii de luptă, toate instituțiile sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională (MApN, Ministerul de Interne, Departamentul Securității Statului) își declaraseră public adeziunea lor față de revoluție, iar în după-amiaza aceleiași zile cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu fusese reținut și arestat la Târgoviște.
În volumul Istoria loviturilor de stat în România, istoricul Alex Mihai Stoenescu preciza că acea „campanie de identificare a Securității ca teroristă a fost lansată și susținută de puterea nou instalată”, iar „principalele instituții vinovate de morții revoluției, […] – factorul politic, armata, justiția – au supraviețuit prin găsirea unui vinovat bine marcat: Securitatea”, care „a plătit cu pierderi umane, cu ofițeri condamnați la mii de ani de pușcărie, fără bază juridică” (Stoenescu, 2004 apud Neculoiu, 2011: 73).
Bombardamentul informațional fără discernământ, agresiv și persuasiv, declanșat la Televiziunea Română (devenită „Liberă” în acele zile) prin difuzarea unor zvonuri/știri și comunicate contradictorii legate de faptul că grupări paramilitare fidele fostului dictator sau militari din trupele de securitate ar ataca armata, dar și alte instituții civile, a creat o stare de surescitare în rândul participanților la evenimente, dar și în rândul celor care priveau desfășurarea evenimentelor în fața televizorului. Mai ales că multe „mesaje” de acest gen erau susținute vehement de „emanați” ai revoluției, iar psihoza anti-securistă indusă populației avea să conducă la numeroase abuzuri și excese.
De altfel, crearea unei asemenea ținte false, asupra căreia să se orienteze și să se reverse toate nemulțumirile economico-sociale, politice, religioase, acumulate istoric în societate într-o anume perioadă de timp, constituie o tehnică de manipulare a maselor populare verificată și confirmată de-a lungul istoriei. S-a speculat și faptul că populația avea o percepție negativă, în special de teamă, față de instituția Securității.
Legenda „securiști-teroriști” era persuasiv susținută și amplificată mediatic de persoanele publice care deja, în scurt timp, prin aparițiile repetate la posturile naționale de Radio și Televiziune, pătrunseseră în conștiința publică (Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, gen. (rez.) Nicolae Militaru ș.a.).
Ion Iliescu, care devenise liderul (autoproclamat) al evenimentelor populare de protest, comunica telespectatorilor, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, din studioul 4 al Televiziunii Române, la ora 14.20 că „…la Sibiu era o situație încordată… unitățile Securității au atacat unitatea militară”, aspect care ar fi „legitimat” intervenția armată ce s-a declașat în acest oraș, dar nu numai aici. Același Ion Iliescu lansa o altă solicitare de natură a credibiliza cea mai în „vogă” legendă lansată în acel moment istoric – „teroriști-securiști”: „Apelăm la unitățile Securității și la securiști – așa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon – să se trezească în acest ultim ceas… să se lepede de această… clică ordinară de trădători ai patriei. Ăștia sunt trădătorii patriei. Nu Milea, pe care l-au ucis…” Sau: „Sper că acest apel să ajungă la toate unitățile din țară să ajungă și la unitățile Securității. Și la cei din aparatul Securității care au fost împinși spre această crimă odioasă”. Tot Ion Iliescu vorbea, pe 23 decembrie, într-o altă intervenție televizată, despre „existența acestor grupe de teroriști, a unor indivizi fanatizați, care acționează cu o cruzime fără precendent, trăgând în locuințe, în cetățeni, provocând victime în rândul militarilor”.
Cu toate că în județul Vâlcea evenimentele din decembrie ’89 nu s-au soldat cu victime umane, totuși pe postul național de televiziune a fost lansată o știre falsă prin care populația era avertizată că: „Securitatea de la Vâlcea nu cedează!”, și că aceasta „trage în populație”.
Toate aceste afirmații au fost de natură să declanșeze practic vânarea oricărui lucrător de securitate, fie că era din spionaj, contraspionaj, trupe antiterorism etc. Jurnalistul Bogdan Ficeac identifică în această dezindividualizare a „inamicului” o tehnică de manipulare ce are drept scop încurajarea spiritului agresiv (Ficeac, 1997: 22). Tehnicile de dezumanizare a adversarului prin prezentarea lui ca un monstru periculos, prin „curățarea imaginii acestuia de orice trăsătură umană” fac posibilă „exterminarea acestuia fără ezitări și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oamenii obișnuiți” (Ficeac, 1997: 22).
Pentru a fi susținută legenda diversiune „securiști-teroriști”, lansată agresiv și persuasiv în ziua de 22 decembrie 1989 în special prin TVR, atât în București, cât și în mai multe orașe reședință de județ din țară, au fost atrase, în zonele conflictuale, chiar la ordinul dat de ofițeri ai Armatei, efective înarmate ale unităților Departamentului Securității Statului, cadre sau militari din trupele de securitate, sub pretextul neutralizării unor presupuși teroriști, efective care aveau să fie lichidate și prezentate ulterior publicului ca „teroriști”. Ca urmare a acestei isterii generalizate, s-au produs numeroase evenimente deosebit de grave, soldate, așa cum menționam mai sus, cu uciderea și rănirea atât a unor cadre militare (din Minsterul Apărării, Ministerul de Interne – securitate, miliție), cât și a numeroși civili nevinovați.
Un asemenea caz cutremurător s-a petrecut în seara zilei de 23 decembrie 1989, în fața sediului MApN din București. Aici ajunseseră două grupuri de intervenție ale Unității Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), cărora li se ordonase să neutralizeze atacurile teroriștilor „infiltrați” în clădirile din jurul ministerului respectiv. Tot aici se afla și o subunitate a Armatei, care a deschis focul, fără somație, asupra celor două vehicule USLA, fiind uciși, pe loc, șapte luptători uslași și comandantul lor, Gheorghe Trosca. Pe cele două ABI-uri (vehicule blindate ușoare – n.a.) s-a scris „teroriști”, iar cadavrele luptătorilor au fost lăsate în stradă și expuse profanării până în data de 28 decembrie 1989. Mai mult, comandantul a fost decapitat, iar capul a fost sprijinit, ca „trofeu”, într-un cauciuc și cu o țigară înfiptă în gură. Supraviețuitorii acestui masacru, dar și întregul popor, au putut afla, a doua zi, din mass media scrise, dar și cele audiovizuale (televiziunea „liberă”), faptul că „teroriștii securiști” de la USLA „au atacat sediul MApN”, în care se afla noua conducere a țării.
În aceeași noapte de 23/24 decembrie 1989, s-a produs o altă diversiune cu consecințe tragice, asemănătoare cu aceea din fața sediului MApN, dar de data aceasta la Aeroportul Otopeni. Aici fusese chemat efectivul de elevi de la Centrul de Pregătire Transmisiuni al Comandamentului Trupelor de Securitate de la Câmpina, în „ajutorul” dispozitivului militar de apărare a aeroportului. Însă, sosirea coloanei de mașini de la Câmpina a fost întâmpinată de dispozitivul MApN de apărare a aeroportului cu foc susținut de armament, măcelul soldându-se cu moartea a 40 de cadeți și rănirea altor 13. Și totul ca urmare a „avalanșei de date false, alarmiste și necontrolate, transmise pe postul T.V.” la care „s-au adăugat apoi multe ordine și dispozițiuni cu caracter militar, toate de natură să creeze panică, iar în unele situații să ducă la deschiderea nejustificată a focului, cu producerea de morți și răniți”. Afirmația îi aparține generalului (rez.) Victor Negulescu, fost șef al Serviciului de Contraspionaj al Armatei.
Nu numai la București, dar și la Târgoviște dezinformarea și suspiciunea funcționau deplin, legenda „securiști-teroriști” fiind preluată „constructiv”. Și aici oamenii erau chemați să lupte cu „teroriștii invizibili” sau cu „alți oameni chemați la rândul lor să se lupte cu teroriștii. Trăgeau unii în alții. Ca să fie Revoluție, era nevoie și de morți, altfel, mirosea a lovitură de stat”, consemnează Grigore Cartianu în cartea Sfârșitul Ceaușeștilor – Să mori împușcat ca un animal sălbatic (Cartianu, 2010: 230).
Diversiunile teroriste au avut și efecte tragi-comice, după cum aflăm tot din volumul lui Cartianu. Iată cum a avut loc un schimb de focuri între militarii de la unitatea militară 01417, unde era reținut cuplul Ceaușescu, și un inamic invizibil care nu reușea să nimerească clădirea Comandamentului. „Un alt episod interesant a fost atacul din față, că pavilionul ar fi fost atacat din liceul de vizavi de noi, de care ne desparte Bulevardul Castanilor. De unde mă aflam, am auzit canonada. Nu știu care a fost momentul deschiderii focului, dar s-a tras dinspre cazarma noastră spre liceu. La comisia de anchetă din 1990 s-a constatat că toate urmele de gloanțe sunt de la noi către ei. De la ei către noi nu există nimic. Ne-am uitat cu foarte mare atenție. Și mai interesant este faptul că pavilionul a fost parcă pictat din ordinul colonelului Andrei Kemenici (în acea perioadă comandantul UM 01417 – n.n.), ca și cum ar fi fost ciuruit de gloanțe. Se vede și acum acest lucru până la un anumit nivel, până unde a ajuns scara zugravului.” (Locotenentul-major Iulian Stoica, ofițer în cadrul respectivei unități militare, în stenograma audierii la Comisia „Decembrie 1989”, 1 iunie 1994, consemantă de Grigore Cartianu la pagina 289).
Colonelul Andrei Kemenici, comandant al acelei unități militare și șef al Garnizoanei Târgoviște, a explicat și el de ce a recurs la acest truc – „pictarea” urmelor de gloanțe pe fațada Comandamentului: „Recunosc, am multiplicat prin tencuială urmele gloanțelor, dar fără să urmăresc un interes personal. Mii, zeci de mii de oameni treceau zilnic dinspre și înspre gară, pe Bulevardul Castanilor, printre cele două clădiri impozante, aflate față în față: Liceul Industrial de Petrol și Cazarma UM 01417. În timp ce liceul era ciuruit, făcut zob, clădirea cazărmii rămăsese aproape intactă. Erau câteva urme de gloanțe dar invizibile din stradă. Orice trecător era liber să se uite în stânga și în dreapta. Și ce-și spunea? Că am tras ca zăpăciții, fără motiv. Și atunci, ce-am zis? Să salvăm obrazul Armatei! Dăm niște bidinele și rezolvăm imaginea Armatei.” (Cartianu, 2010: 289).
Câteva exemple asupra modului în care legenda „securiști-teroriști” a evoluat și s-a generalizat în întreaga țară după lansarea sa la TVRL, au fost consemnate și de Constantin Sava și Constantin Monac în volumul Adevăr despre decembrie 1989. Conspirație. Diversiune. Revoluție… (Sava și Monac 1999: 322-327):
– astfel, la București „încă din noaptea de 22/23.12.1989, la TVR s-a difuzat informația că „o coloană de tancuri se deplasează dinspre Pitești spre București, cu intenția să atace Capitala”. Tot prin TVR s-a lansat zvonul despre „pericolul unui atac terorist asupra studiourilor”; în dimineața zilei de 23 decembrie 1989, „crainicii televiziunii au cerut, alarmați, ajutor militar de urgență, afirmând că Televiziunea este pe cale de a fi ocupată de teroriști”. […] „teroriștii au deschis foc asupra populației din zona Metalurgiei”; „se pregătește o acțiune teroristă în forță asupra Academiei Militare, folosindu-se sistemul de canalizare și alte subterane”; „în comuna Chitila au sosit două autobuze cu teroriști”; „grupuri de teroriști au pătruns în blocurile de pe str. Mărgeanului, de unde execută foc asupra populației și cazărmilor din Șoseaua. Antiaeriană”; „un desant a debarcat și se îndreaptă spre Cernica, o parte din teroriști s-au blocat în mănăstire”; „teroriștii au ocupat Poșta ‚Drumul Taberei’”;
– la Arad au predominat zvonurile care vizau acțiuni teroriste ale securiștilor: „o coloană de 20-30 autovehicule pline cu securiști vine de la Timișoara”; „aproximativ 30 de camioane cu teroriști se găsesc în stația PECO Aradul-Nou”; „un TIR plin cu securiști a plecat din Oradea spre Arad”;
– la Botoșani, persoane neidentificate au semnalat „un atac terorist asupra gării” din acest municipiu; „s-a comunicat că batalionul de securitate Fălticeni se îndreaptă spre municipiul reședință de județ”;
– la Brașov „s-au primit informații privind iminența unor atacuri ale trupelor de securitate venind de pe Tâmpa”;
– la Brăila: „la maternitate, gravidele sunt spintecate, copiii sunt otrăviți și medicii împușcați”; „vor fi aruncate în aer stațiile de producere a oxigenului de la Întreprinderea ‚Laminorul’”;
– la Buzău: „dintr-un camion au coborât 40 de persoane la intersecția șoselei Pantelimon-Buzău cu CF Nehoiu, care se îndreaptă spre oraș”; „14-15 civili înarmați se deplasează pe comunicația Mizil-Buzău (la punctul Ulmeni)”; la Casa Marghiloman s-a descoperit un depozit de armament și muniție”;
– la Caransebeș: „minarea, de către grupuri diversioniste, a Stației electrice de 110 KW și a celei de oxigen din Oțelul Roșu”;
– la Cluj Napoca au fost semnalate mediatic „acțiuni ostile ale unor persoane suspecte, lucrători sau foști lucrători ai MI”; „deplasări de coloane blindate sau autovehicule ale teroriștilor”;
– la Ploiești: „persoane civile oferă militarilor alimente și băuturi otrăvite”;
– la Predeal: „deplasarea unor indivizi necunoscuți spre Stația de captare a apei din valea Azugăi cu intenția de a o arunca în aer”; „descoperirea unui alt grup care se îndrepta spre releul de la Coștila”;
– la Sfântu Gheorghe au circulat informații referitoare la „grupuri de 10-15 oameni înarmați se îndreaptă spre oraș din direcții diferit”; „teroriștii atacă platforma industrială și intenționează să ocupe Telefoanele și Poșta”;
– la Sibiu, confruntările violente din acest oraș au fost însoțite de o avalanșă de informații false și zvonuri precum: „dinspre Mârșa se îndreaptă o coloană de TAB-uri, care se presupune că au fost capturate de teroriști”; „este atacat releul de televiziune de la Păltiniș”; „Spitalul Militar urmează să fie atacat”; „La Râmnicu Vâlcea teroriștii au furat 20 de autoturisme particulare pe care le folosesc pentru a ajunge la Sibiu”; „din capela cimitirului se execută foc”; „au fost observați teroriști care intrau și ieșeau din capelă cu lăzi de armament”; „teroriștii s-au pregătit să atace garnitura de tren care transporta apa minerală pentru Sibiu”; „au fost aruncate în aer sondele și conductele de gaz din zona Târgu Mureș (în momentul scăderii presiunii gazelor în întregul oraș)”;
– Slobozia: „… dinspre Buzău, și-ar fi făcut apariția un autovehicul tip salvare, cu persoane necunoscute, care intenționează să se îndrepte spre restaurantul ‚Privighetoarea’”; „s-a anunțat că Uzina de Apă este atacată de teroriști, care vor să infecteze apa potabilă”; „la Leagănul de copii, un grup de teroriști ar încerca să sechestreze copiii și cadrele medicale”; „un alt grup diversionist, aflat într-o camionetă TV tip salvare, pe care sunt desenate două cruci negre, se îndreaptă spre Combinatul Chimic intenționând să comită acțiuni teroriste”;
– Turda: „un Mercedes blindat trage din mers asupra spitalului”; „soția comandantului U.M. 01381 Turda este agresată de teroriști în locuința sa”; „familiile cadrelor (nominalizate) sunt în pericol de a fi maltratate de securiști-teroriști” etc.
Noaptea de 22 decembrie 1989 a constituit și un atac direct asupra culturii naționale. Astfel, ca urmare a faptului că din Studioul 4 al TVRL se transmiteau persuasiv apeluri ca armata să riposteze asupra Bibliotecii Universitare și Muzeului de Artă din București, motivându-se că acolo s-ar ascunde „teroriști-securiști” ce refuză să se predea, militarii au fost incitați de către persoane civile și chiar obligați să deschidă focul cu mitralierele și tunurile asupra acestor obiective (Monac și Sava, 1999: 129-130).
Teroarea generalizată s-a instituit prin răspândirea de zvonuri anunțând catastrofe, represalii, atentate și folosirea cuvintelor cu semnificații grele: otravă, sânge, terorist etc. Și iată un alt exemplu: „O coloană blindată, motorizată se îndreaptă spre Pitești pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeș… orașul Pitești poate să dispară complet de pe harta țarii […] cerem armatei să intervină… cerem poporului să se deplaseze de urgență, să intervină… aviația să intervină toți care pot să facă ceva să împiedice coloana blindată…”
O altă legendă lansată prin postul național de televiziune, care a produs emoții puternice și sentimente de teamă, panică, revoltă în rândul celor care urmăreau „în direct” revoluția română, a fost aceea a „infestării de către teroriști a apei potabile”, respectiv a stațiilor de epurare a apei și rezervoarelor prin care se alimentau în special comunitățile urbane. Teodor Brateș, redactor-șef adjunct Actualități TVR: „Elementele dușmănoase, securiștii, au otrăvit apa la Sibiu, la Timișoara. Apa trebuie fiartă înainte de a fi consumată”.
Cu toate că echipe de militari au preluat sub pază toate centrele de alimentare cu apă potabilă ale Capitalei, totuși sintagma-avertisment „apa potabilă este infestată” a fost în repetate rânduri anunțată prin mesaje televizate, aceasta având ca efect crearea de panică și disperare în rândul unor mari comunități umane din Capitală și din țară, amplificând pe acest fond dorința de răzbunare împotriva „teroriștilor”, considerați ca fiind principalii „vinovați” de asemenea acțiuni abominabile (Stoenescu, 2009: 124).
La Iași legenda „apei otrăvite” transmisă de Televiziunea Română a fost preluată în mijloacele de informare locale, creând panică, teamă, derută și nesiguranță în rândul locuitorilor. Aici, o echipă compusă din reprezentanți ai Armatei și Securității locale, împreună cu lucrători ai Regiei Autonome Județene de Apă și Canal (RAJAC) și de la Direcția Județeană de Sănătate Publică s-au deplasat la acumulările de apă potabilă și la stațiile de pompare. Au fost luate probe de apă, au fost efectuate analize stabilindu-se că zvonurile nu se confirmau. Totodată, a fost luată măsura de a asigura cu pază principalele surse de apă din județ.
Și la Botoșani, Sibiu („a fost aruncată în aer conducta principală de alimentare cu apă a orașului”) sau Sfântu Gheorghe, s-au lansat zvonuri privind otrăvirea apei potabile, iar la Ploiești zvonul se referea la faptul că a fost otrăvită apa de la barajul Paltinu. La Slobozia s-a anunțat că Uzina de Apă este atacată de teroriști, care vor să infecteze apa potabilă. În localitatea Turda, prin intermediul unei stații de amplificare instalată la bordul unui autoturism Dacia 1300, se făcea apel către populație să nu consume apa întrucât este otrăvită, iar la Brăila se avertiza că „cineva încearcă să otrăvească bazinele cu apă de la stația de filtrare” (Sava și Monac, 1999: 321-328).
Pentru a sublinia cu „intensitate” și a produce, de asemenea, un efect emoțional puternic în mentalul colectiv că „teroriștii” sunt în stare de orice faptă abominabilă de natură a salva dictatura comunistă și pe Nicolae Ceaușescu, tot pe postul național al noii Televiziuni „Libere” a fost lansată legenda „distrugerii” sau „infestării sângelui” destinat transfuziilor din sistemului sanitar, aspect care relevă că aceasta, ca și celelalte legende, a avut toate caracteristicile unei acțiuni diversioniste organizate. Teroriștii au recurs la „distrugerea depozitelor de sânge din spitale”, după cum aflăm din anunțul făcut, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, de doi salariați ai televiziunii, Victor Ionescu și Teodor Brateș (de altfel, principalii difuzori ai legendelor alarmiste comunicate prin TVR): „Se face un apel urgent de la Spitalul Fundeni, să se aducă sânge acolo. Nu există sânge pentru transfuzii, nici măcar pentru bolnavi aflați pe masa de operații, securiștii au aruncat în aer depozitul de sânge”, aspect de altfel total neadevărat ca și celelate legende-diversiuni care au fost de natură să genereze spaimă și teroare în rândul populației.
O altă legendă lansată mediatic după fuga cuplului Ceaușescu s-a referit la faptul că pe Autostrada București-Pitești, în apropierea localității Pătroaia există un aerodrom subteran unde se află elicoptere cu care cei doi dictatori ar intenționa să părăsească țara (Stoenescu, 2009: 118). Un sâmbure de adevăr există totuși în această legendă și se referă la faptul că pe anumite porțiuni ale principalelor autostrăzi din lume, deci și pe aceasta, din construcție se realizează porțiuni rectilinii, cu o structură puternică a fundației, care pot fi folosite de statul respectiv ca pistă de aterizare a avioanelor în cazuri de extremă urgență sau de distrugere a aeroporturilor pe fondul unor calamități naturale sau conflicte militare.
O legendă „decembristă”, menită a sublinia omniprezența dar și potența militară fără limite a „teroriștilor invizibili”, este lansată din studioul 5 al Televiziunii Române „Libere” în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 prin care cetățenii erau avertizați și atenționați de faptul că pot cădea victime ale teroriștilor chiar dacă se află în biserici la slujba religioasă, mai mult, că virtualii teroriști transportau muniție și armament în coșul cu colivă sau ascunse sub fuste largi cu care se deghizaseră, ori că cimitirele constituie un loc preferat de teroriști pentru a se ascunde și ataca pe cei care vin aici să se reculeagă: la Sibiu, „din capela cimitirului se execută foc”, „au fost observați teroriști care intrau și ieșeau din capelă cu lăzi de armament”, în sectorul aferent Brigăzii 9 Grăniceri, respectiv frontiera româno-ungară, între Crișul Alb și Beba Veche și zona frontierei româno-iugoslavă, între Beba Veche și râul Nera au fost primite informații care semnalau că grupuri de teroriști se ascund în cimitirele din localitățile de frontieră (Sava și Monac, 1999: 325-328).
Alte legende lansate în decembrie 1989, prin sursele media centrale dar și locale, și care au avut, de asemenea, un conținut menit a induce teamă la nivelul comunităților urbane, în special, și de a provoca haos, s-au referit la atacuri aeriene asupra României (războiul radio-electronic), semnalându-se formațiuni de avioane și elicoptere, trupe de desant aerian și terestru care au ocupat sau urmau să ocupe diverse obiective, care de regulă erau nominalizate. Adversarul invizibil a acționat, însă, doar pe radare căci, deși ipoteticii agresori au fost atacați cu artileria antiaeriană și cu rachete sol-aer, iar țintele au dispărut de pe stațiile de radiolocație, în teren nu s-a găsit nicio urmă materială a vreunui elicopter doborât.
În zilele Revoluției se vorbea, de asemenea, de existența unei rețele complexe de canale în subsolurile Capitalei unde se ascund teroriști și în care se află depozitate mari cantități de arme și muniție. Iată declarația lui Ion Iliescu la TVR din 22 decembrie:
„În momentul în care ne constituiam, ne organizam, în sediul Comitetului Central, care fusese ocupat de forțe patriotice, o grupă din unitățile Securității, unitate special pregătită ca să-l apere pe Ceaușescu, să apere sediul lui, ascunsă undeva prin subsoluri, niște tuneluri pe care el și le-a construit și care comunicau între sediu și Palatul Republicii, a reușit să se refugieze și, când era piața plină de lume, așa cum ați văzut, au început să tragă asupra cetățenilor și asupra sediului Comitetului Central, unde se aflau și se află încă oameni de bine, reprezentanți ai populației care se constituiau în această structură nouă a puterii”.
Zvonuri alarmiste se mai refereau la infectarea marilor ferme zootehnice din județul Iași cu viruși și substanțe toxice, iar produsele acestora (carnea, laptele și derivatele obținute din aceste produse animaliere) sunt nocive pentru consumatori, sau la plasarea de către teroriști a unor încărcături explozive sub principalele poduri de pe cursurile de apă din județ, precum și sub pasarelele din Iași ori minarea, de către grupuri diversioniste, a Stației electrice de 110 kw și a celei de oxigen din Oțelul Roșu (vezi Frujionoiu et al., 2011: 80; Sava și Monac, 1999: 323).
Nu ne putem referi la legendele militare lansate în timpul declanșării și derulării evenimentelor din decembrie 1989 fără a analiza pe scurt rolul și influența pe care mass-media internaționale le-au jucat în declanșarea acestora.
Premergător declanșării evenimentelor din luna decembrie 1989, presa internațională a desfășurat o serie de acțiuni intense care au dus la crearea unei situații revoluționare violente, speculându-se nemulțumirile existente generate de criza economică-socială și izolarea în care se afla România la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut. Legende și zvonuri lansate mediatic au avut darul de a induce în mentalul propriilor națiuni reacții de revoltă față de o dictatură totalitară dar și de a destabiliza climatul intern al României prin crearea unor premise pentru răsturnarea violentă a acestui regim.
Astfel, în luna decembrie 1989, au fost lansate intenționat, încălcând minima deontologie a jurnalismului, numeroase zvonuri false vizând direct acțiunile violente din România, potrivit cărora la Timișoara ar fi fost „4632 morți, 1282 răniți, 13214 arestați, 7613 condamnați la moarte”. Așa cum consemna publicația Liberation din 04.04.1990, aceste cifre (spunem noi, de o „exactitate” sinistră, desigur pentru a le face cât mai credibile la nivelul opiniei publice), care se refereau la „masacrul” de la Timișoara, au fost inițial difuzate de televiziunea națională din Ungaria, de agenția „Taniug” (din fosta Iugoslavie) și, ulterior preluate de marile agenții de presă internaționale. Un rol deosebit în lansarea și susținerea unor legende în declanșarea și derularea evenimentelor revoluționare din decembrie 1989 l-a avut și postul de radio Europa Liberă.
O primă legendă care a fost de natură să șocheze și să cutremure opinia publică mondială a fost lansată în media internațională și prezenta „imagini atroce ale măcelului” de la Timișoara. Dar, de fapt, așa cum preciza Le Figaro în ediția sa din 30 ianuarie 1990, imaginile respective erau rezultatul acțiunii unor regizori, iar acele cadavre nu erau victimele „masacrului” din 17 decembrie 1989, ci morți dezgropați din cimitirul săracilor și oferiți televiziunii.
Toate aceste acțiuni și campanii de presă în care erau angajate mijloacele de informare în masă internaționale prezentau opiniei publice mondiale un popor primitiv, barbar, cu instituții de opresiune implicate în manifestări sălbatice și sadice.
Ilustrăm în continuare câteva din legendele cu un conținut exagerat și fals lansate de mass media internaționale care au fost de natură să șocheze, să uimească opinia publică mondială, dar și să anatemizeze o întreagă națiune, prezentate punctual în volumul Adevăr despre decembrie 1989. Conspirație. Diversiune. Revoluție… (Sava și Monac, 1999: 177-188):
– Le Nouvelle Observateur, 28 decembrie 1989: „Cadravre păstrate în locuri secrete pentru a fi înmormântate și arse”;
– Liberation, 23 decembrie 1989 făcea referiri la „(…) șoferi ce transportau metri cubi de corpuri și pentru a elimina orice martori erau împușcați de poliția secretă în ceafă”;
– El Pais: „cetățeni torturați, copii împușcați, desfigurați cu acid”;
– Die Morgen, 22 decembrie 1989, preluând informația referitoare la numărul victimelor lansat inițial de canalul ungar MTV, ulterior de agențiile de presă ADN, AFP, Taniug, adaugă că „una din cele 4600 de victime ucise în masacrul din 17.12.1989 la Timișoara era o femeie însărcinată. A fost spintecată cu baioneta, copilul scos din pântec a fost depus pe corpul mamei în grămada de cadavre…”
– La Nouvelle Gazette: după ce au fost torturați, corpurile au fost deschise și recusute în grabă pentru a se lăsa impresia unei autopsii”;
– Het Volk: „victimele au fost jupuite de vii”;
– La Libre Belgique consemna sub titlul „Barbarie”: „În osuare au fost găsite cadavre într-o stare indescriptibilă, mâini și picioare tăiate, unghii smulse, capete pe jumătate desprinse de corp, fețe arse cu acid, cea mai mare parte a corpurilor spintecate și sumar recusute”;
– ziarul flamand Blik din 27 decembrie 1989, sub titlul „Răzbunarea hienelor roșii ale lui Ceaușescu”, avansa cifra de 100.000 de morți, detaliind aspectele de la osuarul din Timișoara: „mai mult de 4000 de oameni au fost aruncați în mare grabă într-o groapă uriașă. Le-au fost scoase hainele de pe ei, smulse inelele, furate ceasurile și alte bijuterii. (…) Înainte de a fi mitraliați, li se legau mâinile și picioarele cu sârmă ghimpată, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulți au fost aruncați de vii în groapă, apoi omorâți cu apă fierbinte. După fuga securiștilor cadavrele au fost deshumate. Numai în Timișoara, unde a început insurecția, au pierit 12 mii de cetățeni. (…) Securitatea a împușcat cei 800 de copii. Printre ei, 45 asistau la un spectacol de teatru de păpuși. Mitralierele i-au secerat. (…) Medicii chirurgi fac operații pe bandă rulantă. «Dar – zice un medic disperat – oamenii mor în mâinile noastre. Nu mai avem rezerve de sânge. Bestiile de la securitate au făcut rezervele noastre inutilizabile. Trebuie să ne ocupăm de 50 mii de răniți»”;
– Le Soir din 28 decembrie 1989 relata că „mai multe victime au fost torturate și iradiate timp de mai multe minute cu raze X, iar altele au fost asasinate cu arme chimice”.
– Radio Europa Liberă difuza repetativ și persuasiv apeluri prin care cerea populației să blocheze străzile, aducând la cunoștință că „foștii agenți ai securității, refugiați în Occident, dădeau informații care permiteau să fie localizate tunelurile subterane secrete”;
– Radio Kossuth anunța că alături de poliția secretă „luptă mercenari sirieni și libieni, pregătiți într-un centru de lângă București…”.
De precizat este faptul că însăși Televiziunea Română, care pentru prima dată în istoria presei vizuale a prezentat o revoluție în direct, a creat o psihoză deosebită în rândul poporului, înfricoșându-l și isterizându-l prin preluarea și difuzarea unor legende cu conținut fals, de dezinformare, apărute în mass media internaționale, creând imaginea unui război civil. Cu atât mai mult cu cât era, practic, unica sursă de informare majoră în acea perioadă și de aici dificultatea, dacă nu imposibilitatea, omului de rând de a verifica adevărul știrilor lansate pe post.
Jurnalistul Bogdan Ficeac consideră că revoluția română reprezintă „un material faptic de excepție pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcționat perfect, începând cu războiul radio-electronic și sfârșind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor” (Ficeac, 1997: 22). Potrivit acestuia, menținerea unei stări permanente de încordare are darul de a vulnerabiliza individul, făcându-l mult mai ușor de manipulat. Confuzia generată în timpul revoluției din decembrie 1989, deruta, alături de zvonurile despre teroriști și tragedii au intensificat starea de tensiune, inhibând rațiunea, determinând oameni obișnuiți să-și ucidă semenii (Ficeac, 1997: 21). Lansarea zvonurilor și legendelor discutate a avut drept scop (și urmare) instaurarea unei terori generalizate prin specularea fricii – frica de represiuni, de cruzimi, de moarte.
II.4. Legende urbane despre farse și înșelătorii
În ultimii ani, de când termenul legendă urbană a ajuns să descrie tot ceea ce este suspect, ciudat sau neînțeles, s-au înmulțit și legendele care trimit la noile tehnologii (vezi în Anexă legenda CD-ului anti-radar, sau a PIN-ului tastat invers care anunță poliția în cazul unui jaf), la întrebuințarea, mai cu seamă greșită, a computerului. Un exemplu ar fi legendele despre viruși informaționali sau despre erorile apărute în sistemele informatice odată cu venirea noului mileniu (Y2K – virusul mileniului) ori povestea CD-ROM-ului confundat cu un suport de pahar:
„Un client sună la o companie de computere și se plânge că suportul de pahar este stricat și ar vrea să-l înlocuiască, de vreme ce PC-ul abia cumpărat este încă în garanție. Reprezentantul companiei, confuz, îl roagă pe client să-i descrie suportul. Răspunsul este edificator: scrie 4X pe el.” (4X este un gen de jocuri video – n.n.).
Pe măsură ce oamenii devin tot mai experimentați în utilizarea computerelor, avertismentele și farsele ori înșelătoriile exploatează temerile și anxietățile indivizilor legate de alte pericole: cutiile poștale electronice sunt bombardate de mesaje de la instituții bancare pe care utilizatorul nu le-a folosit niciodată, alerte în legătură cu accesul neautorizat la conturi ce nu există, cereri pentru ajutorarea copiilor bolnavi etc. De cele mai multe ori, misivele sosesc de la persoane cunoscute, induse în eroare în entuziasmul lor de a-și proteja prietenii împotriva primejdiilor.
Cercetătoarea canadiană Gail de Vos vorbește despre trei tipuri de utilizatori: cei care citesc orice primesc în Inbox și apoi distribuie mai departe grupului de contacte (forwarders), cei care șterg mesajele fără să le citească (spikers) și cei care citesc materialele, dar sunt reticenți în a le trimite mai departe și o fac doar dacă se asigură, într-un fel sau altul, că au o oarecare validitate (readers) (de Vos, 2012: 77).
II.4.1. Scrisorile în lanț. Scrisorile în lanț transmise acum pe e-mail sau rețele de socializare nu implică prea mult efort spre deosebire de scrisorile similare din era pre-Internet. Înainte, primitorul trebuia să copieze fiecare mesaj în mai multe exemplare, pe care le trimitea mai departe în cutiile poștale ale destinatarilor aleși; acum, un simplu clic face totul. Scrisoarea, atunci și acum, promite noroc celor care nu rup lanțul și ghinion celor care nu o distribuie mai departe.
Cele mai multe scrisori în lanț au o structură similară: mai întâi, un cârlig, o modalitate de a capta interesul („aceasta e o informație vitală”, „te rog, ajută-mă, nu îl șterge, te rog frumos”, „atenție la virus”). Cârligul îl face pe cititor conștient de conținutul mesajului, după care „mesajul încearcă să influențeze comportamentul destinatarului, speculând temerile, lăcomia, compasiunea acestuia” (Blank, 2007: 16). Odată atrasă atenția, urmează cererea de a trimite mai departe mesajul, însoțită sau nu de o amenințare, care avertizează asupra consecințelor ruperii lanțului („dacă nu trimiți acest mesaj la toți prietenii, vei avea ghinion”), întâlnită mai cu seamă în scrisorile aducătoare de noroc.
Scrisorile care promit noroc dacă sunt copiate și distribuite se mai numesc și lanțuri de rugăciune pentru că multe încep cu o rugăciune sau un precept religios:
„Citește această rugăciune și să vezi cum Dumnezeu răspunde: «Doamne, te iubesc și am nevoie de tine, vino în inima mea și binecuvântează-mă pe mine, pe familia mea, casa mea, prietenii mei, în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.» Trimite acest mesaj la cel puțin 7 oameni. Vei primi un miracol mâine. Un copil L-a întrebat pe Iisus «Cât de mult mă iubești?». Iisus i-a răspuns: «Atât de mult!» și și-a răstignit brațele pe cruce și a murit pentru noi. Dacă crezi în Dumnezeu, vei trimite acest mesaj tuturor din lista ta! Dacă îl ștergi vei avea inima rece. Trimite asta tuturor din lista ta în 30 de minute și privește ce se întâmplă. Trimite acest mesaj mai departe la 15 persoane în 5 minute și apoi apasă F6 și vei vedea că apare numele persoanei care este îndrăgostită de tine. Este ciudat, pentru că funcționează.”
„Citește această rugăciune și să vezi cum Dumnezeu îți răspunde: «Doamne, te iubesc și am nevoie de tine, vino în inima mea și binecuvântează-mă pe mine, pe familia mea, casa mea, prietenii mei, în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.» Dacă tu crezi în Dumnezeu, distribuie acest mesaj tuturor prietenilor și vei avea parte de un MIRACOL!” (contul personal de Facebook)
„După ce vei citi, pune-ți următoarea întrebare: «Oare voi fugi și eu?» Imaginează-ți că asta ți șe întâmplă ție. Într-o dimineață, în timpul slujbei religioase, cei 2000 de credincioși au fost surprinși să vadă doi oameni intrând în biserică, amândoi îmbrăcați din cap și până-n picioare în negru și având la ei pistoale automate. Unul dintre ei spuse: «Cine este dispus să încaseze un glonț pentru Hristos, să rămână pe loc.» Imediat corul a fugit, diaconul a fugit și cea mai mare parte a credincioșilor au fugit. Din cei 2000 au rămas numai 20. Bărbatul care vorbise și-a scos gluga. S-a uitat apoi la preot și a spus: «Părinte, te-am scăpat de toți ipocriții, acum poți începe slujba. O zi bună!» Și cei doi oameni s-au întors și au plecat. Prea adânc pentru a nu trimite mai departe… E curios cât de ușor îl aruncă oamenii la gunoi pe Dumnezeu. Și apoi ne întrebăm de ce lumea e astăzi în starea în care e. E curios cum credem ce zic ziarele, dar ne îndoim de ceea ce scrie Biblia. E curios cum poți trimite mii de glume prin e-mail care apoi se răspândesc ca un foc sălbatic, dar când e să trimiți mesaje cu caracter religios, te gândești de două ori dacă să le împărtășești altora sau nu. E curios cum cineva poate fi aprins pentru Hristos duminica la slujbă, dar în restul săptămânii este un creștin cu totul invizibil. Mai e ceva de râs acum? E curios că atunci când vei vrea să trimiți mai departe aceste mesaj, nu-l vei trimite la mulți din lista ta deoarece nu ești sigur ce vor crede, sau mai bine zis, ce vor crede despre tine după aceea. Stai pe gânduri? Vei împărtăși oare acest mesaj și celor la care ții? Te-am ales!! Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze și să te apere, fie ca Dumnezeu să-și arate fața strălucitoare asupra ta și să fie îngăduitor cu tine. Fie ca Dumnezeu să-și reverse bunătatea asupra ta și să-ți dăruiască pacea!” (cont e-mail personal)
„Azi dimineață, când Dumnezeu a deschis o fereastră în RAI, m-a văzut pe mine și m-a întrebat: Copilul meu, care este marea ta dorință pentru azi??? Iar eu i-am răspuns: Doamne, te rog să ai grijă de persoană care citește acest mesaj, de familia lui, și de prietenii lui speciali. Ei merită asta și îi iubesc foarte mult. Iubirea lui Dumnezeu este ca un ocean, îi poți vedea începutul, dar nu și sfârșitul. Acest mesaj este valabil din ziua în care îl primești. Trimite asta prietenilor tăi. Ceva bun se va întâmpla cu tine azi. Ceva pe care tu așteptai de mult să ți se întâmple. Nu rupe acest lanț !!! Trimete (sic!) și tu mai departe dacă-l iubești pe Dumnezeu și nu ți-e rușine de toate lucrurile bune pe care ți le-a făcut, dă mai departe în 60 de secunde!!! să vedem dacă Satan te va opri… dă mai departe …”
Originea acestor scrisori poate fi căutată în așa-numitele Scrisori provenite din cer, care pretindeau a fi fost scrise de însuși Dumnezeu sau un înger al său și promiteau protecție împotriva nenorocirilor. În România, prima versiune a unei Scrisori căzute din cer este o traducere a unui text slav, copiată de popa Grigore din Măhaci (Transilvania) și inclusă în Codex Sturdzanus (1580-1620). Textul măhăcean din secolul al XVI-lea, „Legenda Duminicii” sau „Epistolia Domnului nostru Isus Christos”, sfătuia omenirea să serbeze duminica și amenința cu cele mai grele pedepse pe cei care vor nesocoti această zi și vor călca legea Domnului (Cartojan, 1996: 111-116). O versiune datând probabil de la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea insera și o povestire menită să ateste credibilitatea și eficacitatea textului religios:
„Un grof avea un servitor. Pe acela au voit să-l omoare pentru tatăl său. Când n-a voit să-i taie călăul capul, el n-a putu să-i veteme capul cu nimica. Cum au auzit groful de aceasta, a întrebat pe servitor că pentru ce nu l-a putut călăul omorî și cum nu l-a putut vătăma. Servitorul răspunse: «Tata a fost scris următoarele litere: B.F.C.H.O.A.C.». Cum au auzit groful aceasta, a poruncit că dacă cuiva îi curge sânge din nas, sau are vreo rană din care curge sânge și nu să oprește, să pună literele acestea pe o farfurie sau pe o sabie, atunci se va opri sângele.” (Iliescu, 2014: 107)
Aceeași versiune mai menționa, mai întâi, că acela care va avea scrisoarea va fi ferit de toate relele – „Cine are această epistolă în casa sa, acela să aștepte bună voința mea cea sfântă. Cinstiți epistola mea pentru aceea căci v-o am trimis cu îngerul Meu”, „Cine poartă această epistolă care e bună la casă și va avea averi în numele lui Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt, amin”, „Cine poartă această epistolă la sine contra dușmanului, contra armelor și a glonțului, fi va scutit” – apoi, că binele se va pogorî dacă o transmite și celorlalți: „Și cine în această epistolă nu va crede, va fi fără de noroc și fără de binecuvântare. Cine are această epistolă și nu o va da și altora să o cetească, acela va fi sfârșit de biserica lui Hristos. Această epistolă să o ia unul de la altul, și de va fi făcut păcate cât nisipul în mare și câtă frunză la pomi, toate vor fi iertate” (Ibidem). Asemenea scrieri au început să fie răspândite, mai ales în mediul rural, oferind „rugăciuni de eficiențe maximale, care pretindeau pocăințe sau respectarea unor posturi religioase și sărbători. Condiția lor: fie păstrarea, fie doar rescrierea și împrăștierea lor mai mult sau mai puțin anonimă, mai mult sau mai puțin publică” (Marian-Bălașa, 2008 apud Sava 2009: 38).
Aceste Scrisori provenite din cer („Himmelsbrief ”) au avut mare succes în rândul comunităților protestante din Germania și Olanda, dar și din Statele Unite, în special în statul Pennsylvania (începând cu sfârșitul veacului al XIX-lea).
Vechile scrisori căzute din cer ori scrise de o mână divină s-au transformat treptat în scrisori expediate sub patronajul Sfântului Anton (probabil Sfântul Anton de Padova, făcător de minuni și patron al săracilor), care au circulat intens în ultima parte a secolului trecut, în toată Europa dar și în SUA (numele Anton, cu variante Anthony, Antoine, Artino, Antino, încă apare în scrisori, însă sfântul a fost redus la statutul de simplu misionar din Venezuela ori de oriunde altundeva). Textul, care se umplea cutiile poștale, era „menit să aducă noroc prin multiplicarea și distribuirea sa anonimă și neîntreruptă” (Marian-Bălașa, 2008 apud Sava 2009: 38). Iată un asemenea exemplar datând 1974, Maryland (SUA):
„Lanțul Sf. Antoine
Această scrisoare care vine din Venezuela a fost scrisă de Sf. Antoine de Sedi, un misionar din America de Sud. Fiindcă lanțul trebuie să facă înconjurul lumii, trebuie să faci 20 de copii identice cu aceasta și să le trimiți prietenilor, părinților sau cunoștințelor și după câteva zile vei avea parte de o surpriză. Atenție la ce urmează:
Constantine Diso a primit lanțul în 1953. Și-a pus secretara să-i facă 24 de copii și le-a trimis. Câteva zile mai târziu, a câștigat la loterie 2 milioane de dolari în țara sa. Carlos Brandt, un funcționar a primit lanțul. A uitat de el și l-a pierdut. După câteva zile, și-a pierdut slujba. A găsit lanțul, l-a trimis la 24 de persoane și, nouă zile mai târziu, și-a găsit o slujbă mai bună. Zerin Berreskelli a primit lanțul, dar nu a crezut și l-a aruncat. După 9 zile, a murit. Nu întrerupe acest lanț sub nicio formă!!!! Fă 20 de copii și trimite-le. În 9 zile vei avea parte de o surpriză.
GÂNDEȘTE-TE LA O RUGĂCIUNE
Crede în Dumnezeu cu toată inima și îți va arăta calea. Această rugăciune ți-a fost trimisă să-ți aducă noroc. Scrisoarea originală vine din Olanda. A făcut înconjurul lumii de nouă ori. Norocul ți-a fost trimis. O să ai parte de noroc la patru zile de la primirea acestei scrisori. Nu este o glumă! Îl vei primi în cutia poștală. Trimite 20 de copii ale acestei scrisori oamenilor care crezi că au nevoie de noroc, te rog, nu trimite bani. Nu păstra această scrisoare. Trebuie să te părăsească în cel mult 96 de ore de când ai primit-o. Un ofițer american a primit 7.000$. Don Elliot a primit 68.000$, dar i-a pierdut pentru că a întrerupt lanțul. Pe când era în Filipine, Generalul Walsh și-a pierdut viața la șase zile de la primirea scrisorii. Nu a transmis rugăciunea mai departe. Totuși, înainte să moară, a câștigat 775.000$. Te rog, trimite 20 de copii și apoi vezi ce se întâmplă după patru zile. Scrie-ți numele la sfârșitul acestei liste și nu îl mai adăuga pe cel din fruntea ei atunci când o copiezi. [urmează o listă de 33 de nume]” (VanArsdale, 2014)
Alte variante îl dau drept autor pe St. Antino DeCadi (1975, Statele Unite), Artino de Cadi (Franța, 1979), Paul Anthony De Croup, misionar din Africa de Sud (Franța, 1995; aici Gen. Walsh devine Gene Welch), o versiune poloneză din 1984 menționează doar că scrisoarea este adresată Sfântului Anton, fără a da numele presupusului autor, fără detalii referiotoare la identitatea sau sumele de bani primite de beneficiarii scrisorii (Ibidem). Așadar, conținutul diferă în cazul textelor scrise de mână, iar modificări apar din cauza ilizibilității, cel care copiază încercând să ghicească ceea ce este scris, intervin greșeli de ortografie, cuvintele asemănătoare se substituie între ele, schimbări care nu se mai produc în era tehnologiei avansate a computerelor.
În 2009, am primit pe e-mail următoarea epistolă, similară celor din Lanțul Sfântului Anton, precedată, de data aceasta, nu de o rugăciune creștină, ci de un precept chinezesc. Scrisoarea are variante în mai multe limbi (germană, chineză, spaniolă, spaniolă, albaneză etc.) și, dat fiind că se răspândește pe Internet, deci un simplu copy-paste este de ajuns, prezintă extrem de puține variațiuni de la versiune la alta, care apar mai degrabă la traducerea dintr-o limbă de circulație în alta:
„PRECEPT CHINEZESC
BANII
Pot cumpăra o casă, dar nu un cămin;
Pot cumpăra un pat, dar nu somnul;
Pot cumpăra un ceas, dar nu timpul;
Pot cumpăra o carte, dar nu cunoașterea;
Pot cumpăra o poziție, dar nu respectul;
Pot plăti medicul, dar nu sănătatea;
Pot cumpăra sufletul, dar nu viața;
Pot cumpăra sex, dar nu dragostea.
Preceptul chinezesc aduce noroc. Originalul este conservat în Țările de Jos.
Acest precept a făcut deja de 8 ori ocolul lumii.
Cu toate acestea, ție îți va aduce noroc.
După ce vei primi această scrisoare vei avea noroc.
Aceasta nu este o glumă. Norocul va veni.
Transmite prin poștă sau Internet copia acestei scrisori persoanelor ce au nevoie de noroc.
Nu trimite bani pentru că norocul nu se cumpără.
Nu ține scrisoarea mai mult de 96 ore, trebuie să o retransmiți înăuntrul acestui termen.
Câteva exemple de fapte ce s-au întâmplat:
Constantin a primit scrisoarea în 1953, a cerut secretarei sale să-i faca 20 de copii; 9 zile mai târziu a câștigat 9 milioane de mărci la loteria din țara sa.
Carlo, un funcționar, a primit această scrisoare și a uitat de ea. Câteva zile mai târziu a fost concediat. După aceea a transmis scrisoarea continuând lanțul și devenind norocos.
În 1967 Bruno a primit această scrisoare și a aruncat-o râzând. Câteva zile mai târziu fiul său s-a îmbolnăvit. A căutat scrisoarea, a făcut 20 de copii și le-a transmis; 9 zile după aceea a primit vestea că fiul său s-a vindecat.
În 1987 scrisoarea a fost primită de un tânăr californian care a văzut că era ilizibilă. Și-a propus să o redactilografieze dar a pus-o de-o parte pentru a o face mai târziu. Ca atare nu s-a debarasat de scrisoare în cele de 96 de ore succesive. Mai târziu a redactilografiat-o și a retransmis-o cum își propusese și a primit un autoturism nou. La rândul său a retransmis această scrisoare continuând lanțul norocos.
Nu uita, nu trimite bani și nu semna scrisorile.
Transmite pur și simplu 20 de copii și așteaptă să vezi ce ți se va întâmpla după câteva zile.
Preceptul a fost scris de un misionar în Antile.
Ți-l transmit pentru că trebuie să-l faci să facă ocolul pământului.
Trimite 20 de copii cunoscuților tăi, prieteni, prietene. Câteva zile mai târziu vei primi vești bune sau vei avea o surpriză.
Asta este adevărat, chiar dacă nu ești superstițios.
Această scrisoare a fost transmisă ca purtătoare de noroc.
Datorită cuiva care te iubește, norocul este menținut de continuarea de către tine a transmiterii acestei scrisori.
Norocul te va ajunge în circa 4 zile de la primirea acestei scrisori destinată ție.
Norocul vine din Venezuela și scrisoarea a fost scrisă de Anthony de Croud, misionar din Africa de Sud.
Acum este rândul tău să o retransmiți. Nu trimite bani, ci copii ale scrisorii persoanelor ce au nevoie de noroc. Nu trimite bani pentru că încrederea nu are preț.
Nu ține această scrisoare, trebuie să o retransmiți în 96 de ore. Te rog să transmiți copiile și vei vedea ce ți se va întâmpla înăuntrul termenului de 4 zile.
AMINTEȘTE-ȚI: NU TRIMITE BANI, NU UITA DE ACEASTĂ SCRISOARE.” (cont e-mail personal)
Mesajul acestor scrisori are la bază opoziția noroc-ghinion, concepte folclorice specifice gândirii tradiționale protrivit căreia destinul omului ține de forțe externe, care determină experiența de viață, reușita sau eșecul individului. Mesajul „îndeplinește rolul unui obiect magic: prin puterea sa excepțională, este capabil să facă minuni, să transforme viața destinatarului, convertind ghinionul în noroc (sau invers!). Asemeni unui adjuvant fermecat din basm, mesajul poate să îndeplinească o dorință fierbinte, dar nu oricum. Receptorul trebuie să respecte anumite condiții, comparabile cu probele din povești: să trimită mesajul tuturor prietenilor, dar nu oricând, ci într-un interval strict determinat […] pentru că, apoi, tot ca în basme, puterea sa supranaturală dispare!” (Sava, 2009: 37-38).
Tonul scrisorilor este imperativ: „Fă 20 de copii și trimite-le”, „Nu uita de această scrisoare”, „Nu trimite bani”, comanda imperioasă fiind „Nu întrerupe acest lanț sub nicio formă!!!!”. Urmează mărturii care descriu experiențele prin care au trecut precedenții destinari: cei care s-au conformat au primit recompense materiale, cei care nu au luat chestiunea în serios fie au murit, fie și-au pierdut slujba sau nenorocirea s-a abătut asupra unui membru al familiei (copilul unuia a dispărut, al altuia s-a îmbolnăvit). De obicei, aceștia sunt identificați după nume, însă, cu timpul, unele variante au mai păstrat doar detalii referitoare la ocupații (omisiune ce se explică fie prin dorința celui care copiază de a scurta mesajul, păstrând detalii care i se par relevante, fie prin ilizibilitatea textului primit). Mărturiile au darul de a întări promisiunile și valida avertismentele, și, în plus, stabilesc și identitatea etnică prin numele ori locurile menționate. Este interesant că scrisoarea se adresează uneori și celor care nu sunt superstițioși sau credincioși: „Asta este adevărat, chiar dacă nu ești superstițios”, cu alte cuvinte avertismentele insuflă cititorului ideea că lanțul operează dincolo de credință sau superstiție, că funcționează independent de opiniile destinatarilor (Le Quellec, 1997: 118).
Pe contul personal de Facebook, în fluxul de știri (Newsfeed), am primit și următorul text, „Karma binefăcătoare”, în fapt o traducere din limba engleză, unde circulă și sub titlul „A Message from Dalai Lama” („Mesaj de la Dalai Lama”), și este însoțit de imagini, putând fi descărcat de pe Internet în format PowerPoint:
„Karma binefăcătoare
Citirea acestor rânduri este plăcută și nu ia mult timp. Bucură-te de ele! Sunt cuvintele lui Dalai Lama în pragul anului nou 2009. Citirea și reflectarea la aceste rânduri ia doar câteva secunde. Nu păstra acest mesaj. Mantra trebuie să te părăsească în curs de 96 de ore. Și vei avea parte de o surpriză foarte plăcută! Aceste reguli se potrivesc tuturor – și celui care nu crede, și celui care împărtășește orice religie. Crede!
Gândește-te că, o mare iubire sau realizările extraordinare aduc cu sine și un mare risc.
Când pierzi ceva, nu pierde experiența…
Respectă întotdeauna regula celor trei R: Respectă-te pe tine (Respect for Self), Respectă-i pe ceilalți (Respect for Others) și Fii răspunzător pentru toate acțiunile tale (Responsibility for all your actions)
Ține minte! Nerealizarea unui lucru pe care l-ai dorit este uneori cel mai bun cadou al sorții.
Învață regulile, ca să știi cum să le încalci în mod corect.
Nu lasă ca un incident minor să distrugă bunele relații.
Imediat ce-ți dai seama că ai făcut o greșeală, fă totul ca să o îndrepți.
În fiecare zi, petrece câteva momente cu tine însuți.
Fii gata să-ți schimbi scopurile, dar nu-ți schimba niciodată valorile.
Ține minte, câteodată tăcerea este cel mai potrivit răspuns.
Trăiește corect și cinstit. Astfel, când vei îmbătrâni, te vei putea bucura încă o dată de viața ta.
O atmosferă de dragoste în casa ta este baza întregii tale vieți.
În timpul diferențelor de opinii cu cei dragi, gândește-te doar la prezent. Nu te uita în trecut.
Transmite mai departe cunoștințele tale. Aceasta este calea spre nemurire.
Fii grijuliu cu Pământul.
O dată pe an, mergi undeva, unde nu ai mai fost niciodată.
Ține minte, cele mai bune relații sunt acelea în care iubirea unuia pentru celălalt crește nevoia unuia pentru celălalt.
Prețuiește-ți victoria cu prețul lucrurilor pe care a trebuit să le sacrifici pentru a o atinge.
Iubește și pregătește hrana cu pasiune nemărginită.
Trimite această Mantră la 5 prieteni și viața ta va deveni mai bună.
0-4 prieteni: Viața ta se va îmbunătăți.
5-9 prieteni: Viața ta va deveni așa cum ți-o dorești.
10-14 prieteni: Vei avea parte de cel puțin 5 surprize plăcute în următoarele 3 săptămâni.
15 prieteni sau mai mult: Viața ta se va îmbunătăți considerabil și tot ce ai visat vreodată va începe să capete trăsători reale.
Nu păstra acest mesaj. Această Mantră nu trebuie să rămână la tine mai mult de 96 de ore. Te așteaptă lucruri plăcute și neașteptate!
FUNCȚIONEAZĂ ÎNTR-ADEVĂR!!! (cont Facebook personal)
Textul se prezintă sub forma unei mantre budiste, cu alte cuvinte pretinde a fi o formulă sacră cu puteri magice, spirituale. Structura lui urmează două direcții: prima, aceea a unor învățături pe care individul trebuie să le urmeze pentru a-și construi o karma benefică și, deci, un viitor fericit (karma – principiul spiritual cauză-efect în virtutea căruia faptele omului îi determină soarta); a doua ține de o „aritmetică a difuzării norocului” (Sava, 2009: 37), fără nicio logică evidentă, potrivit căreia norocul crește direct proporțional cu numărul de potențiali destinatari ai scrisorii. Așadar, secretul fericirii absolute este nu să fii un om bun, ci să transmiți epistola mai departe.
Un alt tip de mesaje în lanț, scrisorile de caritate, cel mai adesea altruiste, solicitând doar o simplă trimitere mai departe, abundă pe Internet. Mesajul pretinde că, la fiecare distribuire a lui către un număr nespecificat de persoane, un binefăcător (organizație, corporație, milionar) va direcționa sume de bani către o persoană (copil, tânăr) lovită de o boală cumplită:
„TE ROG, citește și trimite: «Studentă la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureș în anul V. NU VĂ CERE nimeni BANI ! Nu îl ștergeți vă rog, citiți mai întâi! Numele meu este Pașca Daniela, am 21 ani și sufăr de o formă rară de leucemie; singura mea șansă este un transplant de măduvă, fără transplant nu voi putea trăi. Operația costă 55.000 $ și familia mea a stâns deja 32.000 $. În cazul meu fundația care mă va ajută să strâng banii a încheiat o înțelegere cu Yahoo și AOL și voi primi 1 cent pentru fiecare mesaj dat mai departe. Vă rog frumos, din tot sufletul dați mai departe; poate voi avea și eu șansă de a fi ca voi ! Un [forward] nu ia decât 30 de secunde! MULȚUMESC!»”
„Alexandra a scăpat vie dintr-un incendiu teribil, însă acum trebuie să lupte pentru viață ei și un viitor normal. Ea are 14 luni și are pielea arsă pe tot corpul, iar pe față arsuri până la os (ca rezultat al temperaturii foarte înalte). (este atașată și o fotografie a unui bebeluș mutilat – n.n.). Ea este într-un spital în Cracovia-Polonia și este urmărită de unul dintre cei mai buni specialiști. Totuși ea trebuie să treacă încă prin multe operații și o lungă perioada de reabilitare. Din nefericire părinții nu mai au bani. De aceea vă cerem ajutorul ! Pentu fiecare email trimis mai departe, părinții vor primi 3 cenți. Vă rugăm să-i ajutați trimițând mailul la cât de multe persoane puteți.”
„O fată destul de tânără curând o să părăsească această lume din cauza cancerului. Acestei fete îi rămân 6 luni de viață și, ca ultimă dorință, a vrut să trimită o scrisoare pentru a zice tuturor să-și trăiască propria viață. Ea nu o s-o mai poată face. Nu o să mai poată să-și ia diploma, să se căsătorească, ori să aibă propria familie. Dacă trimiți acest mass unui număr cât mai mare de persoane, vei putea da fetei cât și familiei ei o mică speranță, fiindcă pentru fiecare nume căruia îi vei trimite acest mass, The American Cancer Society donează 3 cenți pentru a plăti întreținerea fetei și planul de tratament. Un băiat a trimis la 500 de persoane! Noi toți putem trimite măcar la 5-6 persoane. Nu dai bani, doar copy.”
Mesajele altruiste fac apel la compasiunea primitorului și chiar reușesc să atingă o coardă sensibilă dacă e să judecăm după multitudinea de adrese email ale celor ce s-au lăsat înduplecați și care preced scrisoarea. Mulți sunt animați de un „activism de fotoliu” și simt nevoia să se implice, cum o dovește și adițiunea făcută de un utilizator în una dintre variante (inclusă în Anexă): „hai să nu ne zgârcim de la a da un "copy-paste" la toată lista; nu ia decât 30 de secunde… ce trist… unii ar da orice să trăiască… în timp ce alții… trimite-l mai departe”. E de înțeles că sunt farse, mai ales că textul multora dintre ele este identic, se schimbă doar identitatea beneficiarului (vezi Anexă). După cum sunt farse și scrisorile care promit ceva în schimbul a nimic: Bill Gates îți oferă o sumă de bani sau firma X oferă produse gratuite doar dacă trimiți mesajul mai departe. Iată două exemple:
„Bună ziua tuturor,
În general nu trimit asemenea mesaje, dar acesta mi l-a trimis o bună prietenă avocată și cred că este o oportunitate foarte interesantă. AOL și INTEL își vor ține promisiunile de frică să nu fie dați în judecată și să trebuiască să facă față unei amenzi multimilionare în dolari, asemănătoare cu cea a Coca Cola contra General Electric. Dragi prieteni nu o luați în glumă. Bill Gates (Propietar de Microsoft), își împarte averea. Dacă ignorați acest mesaj o să vă pară rău… Windows este încă cel mai utilizat program, Microsoft și AOL fac un experiment trimițând acest mesaj (e-mail beta test)… Când o să retrimiteți acest mesaj (e-mail) prietenilor dvs. Microsoft o să poată vedea dacă sunteți sau nu utilizatori ai Microsoft Windows. Pentru fiecare persoană care trimite acest mesaj Microsoft le va plăti 245 EURO. Pentru fiecare persoană căreia tu îi trimiți mesajul iar acesta îl va retrimite la rândul ei altor persoane Microsoft vă va plăti 243 EURO. Pentru fiecare a treia persoană care va retrimite mesajul, Microsoft vă va plăti 241 EURO. În 2 săptămâni Microsoft va lua legătură cu tine pentru a-ți confirma adresa de e-mail și îți va trimite un cec. Charles Bailey, General Manager Field Operations.”
„Doresc să vă informez că firma Ericsson oferă telefoane gratuite pe internet. Scopul este de a contracara aceeași acțiune desfășurată de Nokia. Prin această dorește să-și crească cota. De aceea împarte gratuit noul mobil WAP. Trebuie doar să trimiți acest mail la 8 persoane. În circa 2 săptămâni vei primi aparatul T18 Ericsson. Dacă trimiți acest mail la 20 persoane sau mai mult, vei primi un aparat Ericsson R320 Wap. Important: să trimiți o copie la [anonimizat]! Mult succes! Așadar, faceți-vă un cadou drăguț!”
Tehnic vorbind, aceste scrisori în lanț sunt o modalitate prin care emitentul original colectează adresele e-mail ale celor care se conformează cerințelor; mai devreme sau mai târziu, prin diferite metode, mesajul ajunge tot la el (de aici și cerința, în exemplul de mai sus, ca el să fie trimis unei anumite persoane, „[anonimizat]”), însă înglobând adrese valide, folosite ulterior de autorii de mesaje Spam (mesaje nesolicitate de natură comercială, publicitară sau pornografică).
În încheierea acestei secțiuni, menționăm un ultim tip de mesaj în lanț care speculează îngrijorări legate de securitatea și siguranța online. Astfel de farse avertizează în legătură cu amenințări care apar în mesaje e-mail și, pentru a spori credibilitatea, fac referire la companii software cunoscute:
„ATENȚIE la e-mailul „VIAȚA ESTE FRUMOASĂ”. Eu un virus. NU-L DESCHIDEȚI. VIRUS SCRIS ÎN ROMÂNEȘTE… INFORMAȚIA VINE DE LA MICROSOFT ȘI NORTON. VĂ ROG TRANSMITEȚI LA ORICE PERSOANĂ CE ARE ACCES LA INTERNET. DACĂ PRIMIȚI UN E-MAIL CU O PREZENTARE DE POWER POINT APARENT INOFENSIVĂ, INTITULATĂ VIAȚA ESTE FRUMOASĂ.PPS. NU DESCHIDEȚI ACEST FIȘIER DE NICIUN FEL, CI ȘTERGEȚI-L IMEDIAT!!! Trimite la toți cunoscuții!”
***
Legendele analizate anterior sunt, în general, inofensive, cel mult pot afecta securitatea virtuală a individului. Mai periculoasă ni se pare înșelătoria care a făcut victime în rândul credulilor dornici de câștiguri financiare imediate, cea legată de mașina de cusut Singer.
II.4.2. Mașina de cusut Singer. La începutul anilor ‘90, s-au înmulțit anunțurile de cumpărare de mașini de cusut Singer, pentru care se ofereau sume fabuloase, anunțuri prezente și în ultimii ani pe stâlpi, pereți de imobile, presă ori pe site-urile de mică publicitate, așa cum este următorul publicat în anul 2013: „Colecționar german, cumpăr mașini de cusut Zzinger, Zinger, Singer, Kayser, Pfaff, etc. Ofer 25.000-30.000 de euro”. Circula zvonul că anumite mașini Singer ar conține uraniu sau plutoniu sau că evreii din Germania care le-au fabricat și-ar fi transformat averea în piese de platină pe care le-ar fi ascuns în interiorul mașinilor. Acestea ar fi fost trimise ulterior la comunitatea evreiască din Bacău, care ar fi trebuit să le recupereze. O altă variantă explică valoarea senzațională a acestor obiecte prin aceea că în interior sunt inscripționate conturi bancare din Elveția:
„Umblă vorba prin târg cum că se caută mașini de cusut Singer, se plătește până la 70.000 EUR pentru anumite mașini care au o anumită serie. Mitul urban este că aceste mașini de cusut au fost făcute de evreii din lagăre în al doilea război mondial, și seriile de producție ale mașinilor sunt de fapt seria (pe jumătate) a conturilor bancare ale evreilor care au produs mașinile.”
„Eu știam altă poveste cu mașinile Singer. Cică unele dintre ele ar avea suveică sau o parte din suveică din platină de cea mai bună calitate, și de-aia astea costă foarte scump. Numai că doar o scurtă perioadă s-au făcut mașini cu așa ceva în ele.”
„Eu am auzit alt mit. Cică o piesă de a lor are în compoziția ei uraniu sau plutoniu. Și cică de asta ar valora așa de mult.”
Deși se oferă zeci de mii de euro, nimeni nu a reușit să obțină o asemenea sumă pentru că totul este o escrocherie care, pe scurt, funcționează în felul următor: anunțul îl pune pe vânzător cu potențialul client, care îi spune că va cumpăra mașina de cusut doar împreună cu perechea ei (de serie). Obiectul în cauză este deținut de un complice al „colecționarului”, de la care vânzătorul achiziționează mașina cu un preț mai mic (de ordinul a câteva mii de euro), făcându-și socoteala că, în final, va avea un profit considerabil. Odată aflat în posesia „perechii”, individul încearcă, în zadar, să ia legătura cu clientul său. O schemă mai nouă de înșelăciune le asigură escrocilor sume mici, dar mai sigure, din așa-zise taxe (de autentificare, curierat) pe care vânzătorii trebuie să le plătească online.
Legenda privind mașina de cusut Singer a trecut granița de est a României, ajungând și în Federația Rusă, dar aici situația a degenerat în atacuri violente asupra posesorilor de astfel de dispozitive. Corespondentul la Moscova al publicației canadiene The Globe and Mail relata, în 2001, cazurile unor bătrâni din diverse regiuni (Mordovia, Kazahstan) care au fost atacați, bătuți (unii chiar torturați și uciși, potrivit presei ruse) pentru a fi deposedați de obiectele de colecție. Isteria a pornit de zvonurile că vechile mașini Singer ar conține metale prețioase, inclusiv o plăcuță de platină. Zvonuri legate de mașinile Singer au apărut și în primăvara lui 2009 tocmai în Arabia Saudită, dar și în Iordania. S-a spus că ar conține urme de mercur roșu, despre care se crede că poate fi folosit la descoperirea comorilor, alungarea spiritelor rele sau fabricarea bombei nucleare, iar acest lucru le-a crescut prețul la 50.000 de euro. Drept urmare, ateliere de croitorie au fost jefuite, iar cei care au apucat să vândă mașinile pe sume frumușele au descoperit că cecurile nu aveau acoperire.
II.5. Umorul în legendele urbane
Așa cum știm, legenda urbană este, în general, o relatare a unei întâmplări bizare ce se presupune că a avut loc undeva în comunitatea din care face parte naratorul și prin care a trecut prietenul unui prieten. Am văzut că legendele urbane vorbesc despre evenimente terifiante sau amenințătoare, cum ar fi întâlniri cu stafii ori criminali siniștri, dar multe sunt transmise și cu intenția de a fi comice sau satirice. Unii folcloriști remarcau faptul că structura multor legende urbane este asemănătoare cu cea a bancurilor sau farselor, în sensul că povestitorul dezvăluie abia la sfârșit un detaliu deosebit de important în desfășurarea narațiunii, cu alte cuvinte poanta (Barnes, 1984 [1996]: 4-5).
Unele asemenea legende se referă la ceea ce am ales a numi „încurcături amoroase”, altele relatează incidente jenante ce au ca protagoniști „vinovați fără vină”, o a treia categorie am numit-o „mortul era viu” și o a patra grupează câteva legende care circulau în perioada comunistă sub titlul „Amintiri din Epoca de Aur” (inspirat de filmul cu același nume din 2009).
***
II.5.1. Încurcături amoroase. Unele dintre legendele incluse în acest grup au ca motiv răzbunarea partenerului înșelat:
„Un șomer din Ploiești s-a hotărât să plece la căpșuni în Spania, acasă fiind întreținut de soție. Acolo și-a găsit o consoartă mai tânără și mai frumoasă care l-a făcut să se gândească serios la despărțirea de nevastă și i-a și propus o afacere. Astfel i-a scris nevestei că nu se mai întoarce acasă, că vrea divorț și a rugat-o să vândă Loganul (pe care ea i-l făcuse cadou) și să-i trimită jumătate din sumă, bani necesari pentru investiție. Soția a vândut mașina cu 100 RON. Cu 50 RON a cumpărat mâncare pentru câine iar restul de 50 RON i-a trimis soțului în Spania. Am auzit povestea din două surse diferite.”
O legendă similară a fost culeasă și de Constantin Eretescu de la studenții săi din America și inclusă în volumul Cerbul din Cadillac: folclor urban contemporan (Eretescu, 2010: 17). Se pare că povestirea a apărut în Anglia la sfârșitul anilor ‘40, variantele timpurii având în centru răzbunarea unei văduve. Prin testament, defunctul său soț îi cere să vândă automobilul scump pe care îl condusese în timpul vieții și să îi dea banii altei femei, care se dovedește a fi amanta acestuia. Văduva urmează întocmai instrucțiunile, vânzând însă automobilul pe nimic. În România, firește, legenda a îmbrăcat „haine” cu care suntem extrem de familiari, adaptându-se la contextul social post-decembrist, caracterizat prin masiva emigrare a populației în căutarea unei vieți mai bune, ceea ce a dus la adevărate drame familiale.
În folclorul contemporan, tehnologia se poate substitui supranaturalului, mijloacele moderne luând locul tradiționalelor blestemele ca metodă de răzbunare eficace și complet lipsită de violență, așa cum se întâmplă în următoarea relatare (identificată și de Jan Harold Brunvand la începutul deceniului al optulea):
„Un bucureștean, plecat fiind cu afaceri prin țară, s-a hotărât să-și oficializeze a doua relație și să renunțe la prima. Așa că i-a dat un sms actualei sale prietene, spunându-i foarte pe scurt că e cazul să se despartă și la întoarcere nu vrea să o mai găsească în apartamentul lui. La întoarcere nu a găsit casa întoarsă cu fundul în sus cum se aștepta, dar a găsit telefonul fix scos din furcă. Prietena a ales să se răzbune într-un mod delicat. Înainte de a pleca s-a sunat pe sine de pe fix pe mobil, neînchizând telefonul pentru o săptămână până când fostul ei prieten a ajuns acasă. Auzită la ușa scării unde pensionarele își duc bătrânețile.”
Am putea spune că acest tip de narațiuni servește drept armă pentru cel slab, lipsit de putere, care nu se poate răzbuna altfel, un fel de a „castra” bărbatul atentând la bunurile cele mai de preț și siguranța financiară (nu degeaba se spune că mașina este o prelungire a bărbatului). Nu am întâlnit până acum versiuni în care bărbatul să fie cel care recurge la asemenea gesturi. Și chiar și atunci când bărbatul este cel înșelat (vezi în Anexă legenda soțului care a vrut să îi facă o farsă consoartei infidele, amenințând că se sinucide), tot el e pe cale să devină victimă.
În societatea contemporană suntem învățați că trebuie să ne reprimăm instinctele vindicative considerate primitive. Aceste legende oferă deci o modalitate acceptabilă de a ne elibera de aceste impulsuri și de a scăpa de sentimentul de vinovăție.
***
II.5.2. Vinovații fără vină. În această categorie am inclus legendele despre incidente stânjenitoare, cu protagoniști naivi care, uneori, devin victime inocente ale unor neînțelegeri. Legenda bunicii al cărei cadavru dispare în timpul unei excursii, pe care o prezentăm mai jos, ar fi apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în primele versiuni trupul dispare atunci când familia fuge fie din fața invaziei naziste, fie dintr-o țară est-europeană:
„Prin anii ‘70, într-un orășel de provincie, viață unei tinere familii capătă o mult așteptată culoare. Își cumpăraseră o Dacie. Cea care-i ajutase substanțial era bunica soției, ce-și exprimase de mai multe ori dorința s-o plimbe și pe ea nepoții, măcar până la o mănăstire. Recunoștința soțului însă, nu avea margini. Ce mănăstire?! Bunica merită ceva mai mult și, imediat îi încolți un gând. Urmau să-și ia concediu și atunci, ce-ar fi dacă ar face o excursie…la Napoli. De la gând și până la faptă n-a mai fost decât un pas. Fiind secretar cu propagandă de partid la el în întreprindere, a obținut pașapoartele, mai ales că în acei ani regimul privind călătoriile în străinătate nu devenise atât de draconic. Și astfel, cu bunica răvășită de emoție și cu Dacia copleșită de bagaje, au ajuns în preaslăvitul de poeți, superbul Napoli. Aici, cu o dăruire vecină cu delirul, subjugați de atâtea frumuseți, nu și-au îngăduit prea multe momente de odihnă pentru că, nu-i așa, nu se făcea să piardă nimic din ce li se oferea privirilor. Dar a venit și momentul întoarcerii acasă. De aici însă, povestea noastră îmbracă brusc veșmintele negre ale tragediilor antice. Nu se știe dacă bunica văzuse la vremea ei filmul vestit turnat în ‘51, dar un lucru e sigur. Titlul acestuia a fost unealta folosită de forțele destinului în a-i marca existența și apoi sfârșitul. Pentru că biata bunicuță a văzut Napoli și apoi a murit. Pentru cei doi soți, încă nu se inventaseră cuvintele menite să exprime fidel, hăul uriaș de disperare în care fuseseră aruncați. Peste tragedia trecerii în neființă a bunicii trecură cum trecură, dar ce te faci cu atât de complicata situație în care se aflau. Ambasade, autorități, acte necesare privind procedurile de repatriere, nemaipunând la socoteală toate cheltuielile. Bruma de rațiune nu le-a permis decât o singură soluție. Au cumpărat un covor, au înfășurat-o pe sărmana bunicuță în el și, aranjat cât să nu dea nimic de bănuit, l-au urcat și legat pe portbagajul de deasupra al mașinii, sperând ca cerul, în milostenia lui, să-i apere de controalele vamale. Hazardul însă, avea altă părere pentru că, după ore bune de călătorie, în care doar reproșurile reciproce le-au mai alungat din oboseală, au poposit într-o parcare. Zăbovind mai mult la toaletă, când s-au întors, cei doi au avut brusc în față ochilor revelația unei scene de coșmar. Covorul dispăruse… Furat de niște hoți.”
Legenda a devenit extrem de populară în America, cu deosebirea că, peste Ocean, accentul cade pe neplăcerile cauzate de moartea neașteptată a bunicii, legate deseori de o eventuală moștenire, în timp ce, în Europa, versiunile se concentrează pe dificultățile ce le implică traversarea granițelor și complicatele formalități ce trebuie îndeplinite, peste hotare, în astfel de situații. În plus, este vorba și de o diferență de mentalitate. În multe variante americane, bătrâna este o povară (deseori se plânge, transformând vacanța într-un coșmar pentru ceilalți). În legenda românească, bunica nu este percepută ca o „obligație de familie”, este ea însăși un sprijin pentru ceilalți, contribuind la bunăstarea alor săi. Drept urmare, capul familiei vrea să o răsplătească, oferindu-i o călătorie de vis. Este o atitudine tipic românească: părintele îmbătrânit, neputincios nu este trimis într-un azil, ci rămâne în sânul familiei, putându-se baza pe sprijinul celorlalți.
De cealaltă parte a Atlanticului, bătrâna este, în unele legende, garanția unei moșteniri, o mentalitate mercantilistă, iar asta i-a făcut pe unii cercetători că afirme că ideea care se sugerează este aceea a îndeplinirii unei dorințe ascunse, aceea ca bunica să moară, iar familia să intre în posesia bunurilor ei. Și astfel legenda ucide și elimină bătrâna „într-un mod convenabil”, cu minimum de vină din partea rudelor, singura problemă fiind aceea că dispariția cadavrului complică o eventuală succesiune (Dundes, 1971:33-34).
Folclorista Linda Dégh atribuie acestei legende încă o semnificație (destul de puțin plauzibilă, în opinia noastră): anume că ea exprimă teama de o eventuală bântuire. Mortul nu trebuie nicidecum lăsat în urmă, ci dus înapoi pentru a avea parte de o înmormântare decentă. Dispariția corpului prelungește această frică, sugerând că bunica moartă s-ar putea întoarce într-o bună zi să-i bântuie pe supraviețuitori (Dégh, 1968 apud Brunvand, 2001: 362).
Legenda despre dispariția bunicii moarte a reapărut în presa americană, în decembrie 1999, sub forma unei știri transmise de agenția Associated Press, preluată dintr-o publicație de peste Prut. Potrivit presei, doi hoți au furat un covor în care se afla cadavrul unei bătrâne; incidentul a avut loc după ce doi veri moldoveni săraci, care nu-și puteau permite un sicriu, au înfășurat moarta într-un covor pe care l-au pus pe acoperișul mașinii, și au pornit astfel din Ucraina spre nordul Republicii Moldova, unde bătrâna urma să fie înmormântată. Pe drum, s-au oprit la un restaurant din apropierea Kievului, dar la ieșire au observat că de pe mașină dispăruse covorul. Au fost anunțate autoritățile, iar cei doi, odată întorși în Moldova, au fost nevoiți să organizeze ceremonia funerară în lipsa cadavrului.
O altă mostră de umor negru este legenda despre capra spânzurată accidental de bariera de la calea ferată, pe care am auzit-o eu însămi în copilărie. O legendă care ne învață cât este de important să ne gândim bine la consecințele acțiunilor noastre. Iată versiunea culeasă de pe site-ul www.amintiridinepocadeaur.ro:
„Întâmplarea aceasta a circulat mult timp prin viu grai, fiind se pare și cât se poate de reală. Într-o comună de prin Moldova, cred, la o trecere de cale ferată cu barieră, tocmai urma să vină trenul și bariera era lăsată. În dreptul barierei, în așteptare, se afla un cetățean pe o motoretă Mobra, urmat foarte aproape de un țăran într-o căruță trasă de cai, iar după căruță de un cetățean într-o Dacie. Nimic nu prevestea că acea așteptare liniștită avea să se transforme imediat într-un scandal demn de o scenă de film, iscat parcă din senin. De la ce a început totul, se pare că unul dintre cai l-ar fi atins cu botul după ceafă pe cel cu motoreta. Acesta s-a speriat crezând că vrea să-l muște și s-a întors brusc către cal lovindu-l cu podul palmei, într-o reacție de autoapărare. Caii la rândul lor s-au speriat foarte tare și s-au dat brusc înapoi, cu căruță cu tot, spărgându-i cu oiștea unul din faruri omului cu Dacia. De aici a izbucnit o ceartă generală. Cel din Dacie, profund supărat, a ieșit afară cu levierul și s-a repezit la țăranul din căruță ce, la rândul său, cu biciul în mână, argumenta că de fapt de vină este motociclistul care a lovit și speriat caii. Au început să se adune și alți privitori ce-și dădeau fiecare cu părerea. Cel cu motoreta nu se lasă nici el mai prejos, au început să se încaiere, fiecare răcnea în legea lui, era o hărmălaie de nedescris. Cearta era în toi, când un țăran ce-și păștea capra pe marginea șoselei și care, pesemne, văzuse tot ce se întâmplase de la cap la coadă, s-a găsit să o facă pe împăciuitorul. Și-a priponit capra și s-a dus în mijlocul tărăboiului ce se iscase, încercând să le explice cum că el a văzut totul și că știe de unde a început toată tărășenia. Între timp, trenul trece și bariera se ridică. Cearta a încetat brusc și toate privirile s-au îndreptat către barieră. Unii priveau uluiți, alții hohotind de râs. Printre cei uluiți era însuși stăpânul caprei ce privea acum mofluz cum în vârful barierei ridicate atârna sărmana lui capra. Țăranul, mânat de bune intenții justițiare, se găsise să-și priponească nefericita capră taman de barieră.”
Că este o legendă urbană, nu avem nicio îndoială, mai ales pentru că variante ale ei au fost raportate și în alte țări. Aflăm din volumul Phantom Hitchhikers and Other Urban Legends: The Strange Stories Behind Tall Tales despre o întâmplare identică, apărută într-un ziar ungar la începutul anilor ‘70, doar că acum motociclistul are și un nume, Cristo Falatti. Legenda circulă și în prezent pe Internet sub formă de glumă. De asemenea, Paul Smith, în The Book of Nasty Legends, relatează un incident în care, de data aceasta, sunt implicați un câine și stăpânul lui. Opriți la barieră: o mașină, o căruță și, în spate, tot un automobil. Un om care își plimba câinele în zonă trece pe lângă căruță, moment în care animalul său îl mușcă pe cal de picior. Calul dă din copite și îl nimerește pe stăpânul câinelui, care, furios, își leagă patrupedul de barieră și se întoarce să riposteze. Calul, speriat, se smucește, iar căruța lovește ambele automobile oprite. În tot acest timp, stăpânul câinelui stă deoparte și privește, hohotind de râs, haosul pe care îl provocase, nedându-și seama că trenul trecuse, iar bariera se ridicase cu tot cu animalul priponit.
Una dintre legendele care se pare că se află în circulație încă de la începutul secolului al XX-lea este cea care are ca temă „hoțul nevinovat”. Una dintre variante circula și în România, înainte de Revoluție:
„Prin anii ‘80, erau la modă căciulile rusești de blană. Tovarășii care mergeau în delegații în URSS cumpărau din banii de diurnă căciuli rusești, așa că Bucureștiul era plin de ele, fie ele albe, negre, gri sau roșiatice. Într-una din serile de iarnă, eroina noastră se întorcea de la muncă. Era trecut de zece și în vagonul metroului erau doar câțiva oameni. Obosită, se străduia din răsputeri să nu adoarmă. Mai ales că, așezat pe un scaun în față ei, un bărbat o tot fixa cu privirea. Iar căldura din metrou o moleșea. Și, cu toate că se forța să nu moțăie, pentru câteva clipe a adormit. O smucitură a vagonului o făcu să se trezească. Se uită speriată în jur. Părea că nimic nu se întâmplase. Dar…. stupoare! Bărbatul din față ei o privea cu un zâmbet stupid. Iar pe capul lui stătea frumoasa ei căciulă de blană. Se pipăi pe cap. Nu o mai avea. Panica începu să o cuprindă. Atât de mult dormise? Atât de adânc? Și nimeni nu reacționase? Chiar se fac cu toții că nu au văzut? Cum să se lupte cu el? Ce-i de făcut? Și, deși părea o ființă slabă, neajutorată, mintea ei refuza să se dea bătută. Planul îi încolți imediat în minte. Va lupta pentru căciulă, se gândi ea înviorându-se. Sosi și stația ei. Vocea anunțase numele, ușile se deschiseră. Apoi, exact când ele să se închidă, se ridică de pe scaun, smulse căciula de pe capul bărbatului și se strecură printre uși, tocmai la timp. În urma ei, metroul se urni din stație. Își puse căciula pe cap și plecă veselă spre casă. Până la urmă viața nu e atât de urâtă, se gândea ea optimistă. Reușise să rezolve inteligent o problemă delicată. Îl învinsese pe nemernic. Ajunse în casă, aprinse lumina, scoase căciula. Când s-o pună pe cuier, încremeni. Căciula ei stătea frumos așezată pe raft. Fusese o zi frumoasă, însorită și nu o luase dimineață de acasă.”
Victima devenită, fără să vrea, hoț, este mai mereu o doamnă în etate, descrisă în termeni înduioșători, încurajând astfel publicul să se identifice cu ea și să se pună într-o asemenea situație neplăcută. Cum comentează și Jan Brunvand, „all variations on the theme of unwitting theft portray a plausible situation in which we ourselves might act in such an uncharacteristic threatening manner because of a simple misunderstanding”. Altfel spus, oamenii buni ca noi nu sunt hoți și, în mod normal, nu recurg la astfel de gesturi. Însă, atunci când o fac, totul merge prost. Legenda avertizează astfel asupra a ceea ce se poate întâmpla când luăm lucrurile în propriile mâini, chiar și atunci când situația arată clar că am fi îndreptățiți.
Legenda a fost reactivată recent în revista online Catchy.ro, relatând o peripeție prin care ar fi trecut prietena autoarei. Singurul detaliu în plus față de varianta de mai sus se referă la presupusul răufăcător ca fiind un „domn de etnie rromă”, amănunt comun cu versiuni internaționale în care este descris ca Afro-American ori de origine indiană, sau, în orice caz, un individ ce pare a proveni de la periferia societății și care, deci, potrivit ideilor preconcepute, reprezintă o amenințare ce trebuie contracarată.
Tot în categoria „victimă devenită agresor” putem include și legenda despre pensionarul care îl ucide, fără intenție, pe hoțul ce se pregătește să îi spargă apartamentul, neștiind că proprietarul este acasă. Morala este însă că adevărații răufăcători primesc exact ceea ce merită:
„Se zice că, într-un mic orășel de provincie, un pensionar suferind de reumatism se pregătea să meargă la Olănești cu bilet de tratament. Fiind vară, pensionarul își cumpără bilet la un tren de noapte, să meargă pe răcoare. Își face omul bagajul și, pe la 6 seara, iese în fața blocului unde obișnuia să joace table cu alți pensionari. Partidele lor de table fiind un obicei în cartier, atrăgeau mulți chibiți. Joacă omul cât joacă și, când se întunecă, își ia rămas bun pentru două săptămâni de la pensionarii lui care îi urează împachetări strașnice la Olănești și intră în casă. Până la 11 noaptea, când avea tren, mai erau vreo trei ore bune. Ce să facă? Se mai uită el la televizor, se mai învârte prin casă, până la urmă se întinde în pat, cum ar veni, să se odihnească un pic până să plece spre gară. Și adoarme buștean. Pe la unu noaptea îl trezesc niște zgomote. Se dă jos din pat și constată că cineva umblă la ușa lui de la intrare. Își dă seama că e un hoț care pesemne că a prins de veste că la ora aia el, normal, ar fi trebuit să fie în tren, în drum spre băi. Ce să facă? Până să-i vină altă idee mai bună, apucă la repezeală un castron de mămăligă din bucătărie și se așază lângă ușă, hotărât să-i dea hoțului cu castronul în cap de cum intră. Dar spargerea încuietorii se prelungește. Spărgătorul încearcă să deschidă încuietoarea cu un șperaclu, fără să facă zgomot ca să nu-l audă vecinii. Era complet liniște și pesemne că el stătea cu urechea lipită de broască să audă declicul. Înspăimântat de atâta liniște și părându-i-se că yala e pe cale să cedeze, pensionarul își pierde cumpătul și izbește cu castronul în broasca de la ușă. Se lasă liniște și pensionarul se refugiază în dormitor convins că a speriat infractorul, dar neîndrăznind să deschidă ușa să verifice. A doua zi de dimineață sună cineva la ușă. E Miliția care îl înștiințează că are un hoț mort (pesemne de frică) pe preșul de la intrare.”
***
II.5.3. Mortul era viu. O mostră de umor macabru ne oferă legendele în care mortul are „ghinionul” de a fi, de fapt, viu de-a binelea, însă prejudecățile și mai ales neștiința celorlați produc un deznodământ cu totul neașteptat (chiar și pentru așa-zisul strigoi):
„Mare jale într-o familie dintr-o comună, capul familiei fusese găsit căzut în grădină, fără suflare. Ce mai, moș Dumitru murise și trebuia înmormântat. Dar era vară și era cald, așa că neamurile au hotărât să nu îl țină în casă până la înmormântare și l-au dus la capela bisericii din comună. Îmbrăcat în costumul negru special cumpărat și întins în coșciug, moș Dumitru a fost privegheat până târziu în noapte, cînd bătrânii care mai rămăseseră lângă el au adormit, răpuși de oboseală. Dar moș Dumitru nu murise, ci intrase în moarte clinică, stare din care și-a revenit dintr-o dată. S-a ridicat în capul oaselor, a văzut că locul nu semăna cu prispa pe care dormea vara și, tulburat, fără să-i bage în seamă pe cei trei bătrâni care moțăiau lângă coșciug, a ieșit din capelă și s-a îndreptat încet spre casă, care era aproape de biserică. A încercat poarta, era deschisă, a intrat în curte și s-a enervat când a văzut ce harababură era în curte (familia adusese mese și bănci de prin vecini pentru pomana de a doua zi). A intrat în casă cu gând să-i certe pe băieți și pe nurori pentru dezordine… N-a mai apucat. Când l-au văzut, neamurile au început să urle și să fugă care încotro. Doar vărul Iosif care făcuse războiul nu s-a pierdut cu firea: și-a făcut o cruce mare, a apucat vătraiul și l-a pocnit cu el pe moș Dumitru drept în moalele capului.”
„Se spune că prin anii 70-80 trăia în localitatea Măgoaja (aproape de Municipiul Dej și locul unde s-a născut vestitul haiduc Pintea Viteazul), unul Gusti, om fără familie și care umbla hai-hui peste tot în zonă. Într-o astfel de aventură se afla și atunci când a vrut să ajungă într-o localitate învecinată, oprește o mașină din acele vremuri a cărei caroserie nu era acoperită. Șoferul cunoscându-l pe Gusti și știind ce hram poartă i se face milă de el și fiindcă în cabină nu mai avea loc îi spune să urce în caroserie. Trece un timp și o ploaie violentă se abate asupra zonei respective, iar eroul nostru profitând că în caroserie se afla un sicriu gol, intră în el și se adăpostește de furtună. Nu trece mult timp și la o intersecție un grup de 3-4 localnici opresc mașina, iar șoferul îi poftește și pe ei în caroserie. Urcă bieții oameni ignorând faptul că lângă ei se află și un sicriu. Nu după mult timp ploaia încetează. Nemaiauzind picăturile de ploaie și fără să își dea seama că gluma lui va fi una cu urmări nefericite, acesta împinge capacul sicriului, scoate mâna și întreabă șăgalnic:
– Mai plouă afară ?
Vă dați seama ce a fost în mintea celor ce l-au auzit, iar legenda (sau poate nu!) spune că cei ce l-au auzit și văzut crezând că a înviat au sărit din caroserie în timpul mersului, ajungând toți la spital (poate și cel de nebuni)”.
Medical, există așa-numitul sindrom Lazăr (de la povestea biblică a lui Lazăr înviat din morți de către Iisus) caracterizat prin revenirea spontană a semnelor de viață, chiar și după efectuarea manevrelor de resuscitare. Cazuri de morți aparente au fost relatate în presa de peste tot.
O altă legendă, care nu este amuzantă în sine, ci am ales să o includem în acest subcapitol prin prisma faptului că are un happy-end, a fost culeasă de regizorul român Cristian Mungiu. Legenda spălătorului de cadavre, așa cum a intitulat-o, este interesantă nu doar prin conținut, ci și prin faptul că a dat, la rândul ei, naștere unei alte legende:
„Umbla vorba că la morga din Botoșani lucra un spălător de cadavre căruia îi erau dragi morții. Unii zic că nu era la Botoșani, dar asta contează mai puțin. Alții zic că nu-i plăceau toate cadavrele, dar nici asta nu contează foarte tare. În orice caz, povestea e că, la un moment dat, a ajuns la morgă o fată foarte tânără și frumoasă. Iar spălătorul de cadavre s-a angajat față de familie s-o aranjeze cât se poate de frumos, căci fata urma să fie îmbrăcată în mireasă, fiind foarte tânără. Și se zice că era fata așa de frumoasă, încât spălătorul nostru de cadavre s-a simțit foarte atras de ea – unii zic că mai făcuse asta și altădată, alții că nu – în tot cazul, cert e că spălătorul de cadavre a socotit că nu va păți nimic dacă violează fata moartă. Doar că, în timp ce acționa, fata s-ar fi trezit la viață – nefiind moartă, ci doar într-o stare cataleptică rar întâlnită. Vorba vine că spălătorul de cadavre a fost arestat și condamnat, iar că familia fetei îl vizita la pușcarie, aducându-i pachete de mulțumire că le-a redat fata.”
Cineastul continuă: „Există aproape o legendă urbană despre cum această poveste a ajuns să-l inspire pe celebrul regizor spaniol Pedro Almodovar pentru filmul Hable con Ella. Se zice că un ziar din Sibiu ar fi publicat legenda asta urbană imediat după 1990. Că o agenție de știri ar fi preluat-o și că, în felul ăsta, povestea a ajuns să circule în întreaga lume, fiind publicată inclusiv de un ziar spaniol.”
Legenda exploatează și reinventează un motiv de basm, motivul trezirii la viață din somnul fermecat sau din moarte ca urmare a unui sărut; recunoștem în fata de la morgă o Albă-ca-Zăpada modernă sau o Frumoasă Adormită a zilelor noastre. Și totuși, aici sunt testate la maximum limitele între ce este moral și ce este amoral. Nu mai avem sărutul magic din basme, ci un viol, ceea ce provoacă o dilemă morală: pentru Justiție, bărbatul este un simplu violator și un profanator de cadavre, dar pentru familie este adevăratul Făt-Frumos care le-a readus copila la viață. În afară de faptul că trimite la o societate copleșită de dezumanizare și alienare, nu putem să nu remarcăm și latura misogină a legendei, izvorâtă din fantezia masculină de a avea la dispoziție o femeie supusă, pasivă, a cărei viață depinde de atenția (sexuală), consimțită sau nu, pe care i-o acordă bărbatul.
***
II.5.4. Amintiri din Epoca de Aur. În ciuda izolării impuse de regimul comunist, în România au circulat legende urbane și înainte de 1989. Brunvand identifica pe teritoriul țării noastre legenda pachetului din străinătate care conține cenușa unei rude sau cea despre autostopista-fantomă, discutate anterior. În plus, semnala și prezența unei adevărate legende moderne, pe care o vom trata în acest subcapitol. Însă, așa cum remarcă și Constantin Eretescu în Prefață la volumul Cerbul din Cadillac, o mulțime de alte legende care circulau în lumea occidentală (Eretescu, 2010: 10), au pătruns și în România, printre acestea numărându-se câteva care vor face obiectul investigației noastre.
Una dintre caracteristicile folclorului în perioada comunistă este umorul, astfel explicându-se numărul impresionant de bancuri, mai ales, la adresa sistemului. La fel, multe dintre legendele urbane selectate pentru prezentul studiu se disting prin umor (chiar umor negru), pentru românii epocii comuniste umorul devenind o tehnică de rezistență socială. Umorul indică, prin natura sa, spunea Gary Alan Fine, o discontinuitate în sistemul social, reflectă „un dezacord între două perspective opuse ale aceleași scene. Umorul rezultă din rezolvarea, cât de cât logică, de către public, a acestor două imagini contrastante” (Fine, 1983: 160). Umorul politic poartă în el un mesaj de neîncredere, de conștientizare a fisurilor și slăbiciunilor regimului.
Umorul era un mijloc de consolare, oferind individului o supapă de evacuare și dându-i impresia că astfel își exprima opinia împotriva regimului. Glumele pe seama regimului comunist și a simbolurilor autorității reprezentau o formă de opoziție politică, dar, concomitent, și o acceptare a dominației inevitabile a ideologiei marxiste. Ele nu erau însă încercări întâmplătoare de a stârni râsul, ci aveau în vizor teme specifice cum ar fi condițiile de viață, liderii și organizațiile politice, propaganda de partid, problemele de aprovizionare cu cele necesare traiului zilnic și o mulțime de alte aspecte neplăcute ale societății socialiste.
În anul 2009, regizorul Cristian Mungiu lansa pelicula Amintiri din Epoca de Aur, al cărei scenariu avea la bază șase legende urbane ale anilor 1980. Filmul s-a bucurat de mare succes la critici, dar și la public, într-un moment în care experiența comunismului era doar o amintire îndepărtată și, deci, mai puțin traumatizantă.
Primii zece ani care au urmat Revoluției din 1989 au fost dominați de conflictele de opinie ale democraților și „nostalgicilor”, fiecare dintre cele două tabere luptând să își impună propria viziune asupra erei proaspăt încheiate; în cele din urmă, prima categorie a triumfat, impunându-se o imagine a comunismului ca regim criminal. Un deceniu mai târziu, odată trauma depășită, reîntoarcerea la anii ‘80 a generației mai tinere a lui 1989, aflată în căutarea propriei identități, se face fără ură, redescoperind umorul și înțelepciunea demult uitate ale acelor vremuri, prin povestiri ironice și comice care nu contrazic însă ci, mai degrabă, întregesc tabloul tragic al suferinței într-o perioadă de teroare (Petrescu, 2014: 610).
Astfel alegea și Mungiu să trateze „Epoca de Aur” (așa cum a numit propaganda comunistă ultimii ani ai regimului Ceaușescu), descriind comunismul ca o farsă veritabilă, o perioadă tragi-comică din istoria României. Așa cum spune chiar regizorul, Amintiri… „îmbină punctele de vedere a cinci colegi de generație cărora le-a făcut plăcere să Recupereze, să Refolosească și Recondiționeze amintiri din perioada nopților pierdute la bairamuri, video și cozi”. Menirea filmului este să recupereze „umorul care i-a ajutat pe români să supraviețuiască perioadei”, ilustrând strategii de supraviețuire ale oamenilor obișnuiți și tactici ale micilor activiști de a-și impresiona șefii, birocrația centrală și nomenclatura. O perspectivă ce „contrazice paradigma oficială a unui regim terifiant și lasă loc unei normalități uneori absurde” (Dobre, 2014: 103).
Ne vom opri la trei dintre episoade: legenda fotografului oficial, a milițianului lacom și cea a vânzătorilor de aer.
Legenda fotografului de partid spune povestea „avatarurilor” unei fotografii ce trebuie publicată în ziarul PCR Scânteia. Fotografia făcută în timpul vizitei președintelui francez Valéry Giscard d'Estaing îl înfățișează pe Ceaușescu mic și neînsemnat, având capul descoperit, pe când oficialul străin își păstrează pălăria pe cap. După aprinse și îndelungi discuții, în redacția ziarului se ia hotărârea ca fotografia să fie modificată, adăugând căciula pe capul dictatorului. În graba de a tipări ziarul, au observat însă prea târziu că Ceaușescu își ținea propria pălărie în mână. Legenda spune, aflăm la finalul episodului, că a fost singura dată când ziarul Scânteia nu a ajuns dis-de-dimineață la oamenii muncii din fabrici și uzine.
Legenda are și alte variante. Odată, a trebuit să se intervină asupra cravatei lui Ceaușescu. Motivul: avea un model care semăna cu un placheu, iar asta ar fi trimis cu gândul la trecutul de cizmar al dictatorului. Altă dată, se spune că Ceaușescu ar fi fost fotografiat dintr-o parte și nu i se vedea decât o ureche. La fotografia oficială i s-ar fi adăugat și cealaltă ureche, pentru a se evita comentariul că președintele ar fi „într-o ureche”.
În legenda milițianului lacom, omul legii primește de la o rudă de la țară un porc drept cadou de Crăciun, într-un moment în care din magazine lipsea carnea de orice fel. Spre dezamăgirea familiei, porcul este viu. Dilema „cum să îl sacrificăm să nu afle vecinii” și astfel să fie nevoiți să împartă animalul cu ei se rezolvă cu decizia de a gaza porcul cu butan din butelia de la aragaz, chiar în bucătăria apartamentului. Convinși fiind că porcul a murit și închipuindu-și că s-a disipat gazul, milițianul și ai lui trec la următoarea etapă: pârlirea animalului cu o lampă cu petrol, însă apartamentul incomplet aerisit sare în aer. Legenda spune că, în ciuda exploziei, familia a colectat și folosit resturile porcului pentru sărbătorile de iarnă.
Legenda românească a porcului gazat pare a fi o versiune a celei americane numită „The Microwaved Pet”, despre o doamnă în vârstă care își ucide în mod accidental animalul de companie încercând să îl usuce în cuptorul cu microunde. Legenda, descoperită de folcloriști sub această formă la sfârșitul deceniului al șaptelea, era de fapt o adaptare a unor povestiri mai vechi ce circulau în anii 1950 și în care animalul familiei murea în chinuri fie în cuptorul aragazului, fie în mașina de uscat rufe (Brunvand, 2001: 261). În oricare din aceste variante, ea funcționează ca o avertizare în legătură cu utilizarea greșită a aparatelor casnice moderne.
Legenda vânzătorilor de aer face aluzie la practica urbană de reciclare a sticlelor și borcanelor pentru a fi vândute. Doi tineri decid să profite de această situație pentru a face bani. Se duc din ușă în ușă în cartier și colectează borcane, spunându-le locatarilor că au nevoie de mostre de aer. Legenda, apărută probabil în anii ‘60, este menționată și de Constantin Eretescu în studiul care deschide volumul Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi și vorbește despre „pretinși specialiști care bântuiau cartierele nou construite din București ca să ia probe de aer. Aceștia, în echipe de câte doi, îmbrăcați în uniforme și cu insigne în piept, sunau la ușă și cereau un vas în care să ia aer din locuință pentru analiză. Plimbau borcanul prin apartament, îi puneau capac și etichetă, apoi se duceau direct la centrul de colectare a sticlelor unde îl vindeau” (Eretescu, 2003: 20). Jan Brunvand descoperă și el legenda în Bucureștii anilor 1980, catalogând-o drept o „legendă cu adevărat modernă” (Brunvand, 2001: 357).
Comunismul care se lua prea mult în serios, cu absurdele raportări de producție false, cultul indecent al personalității, ignoranța „mult-iubiților” conducători, a generat ceea ce sociologul american Steven Sampson numea „folclorul socialist” (Sampson, 1984 apud Chelcea, 1993: 16). Cele mai multe legende ridiculizau prostia micilor activiști, dornici „să dea bine” în fața mai marilor de la București, recurgând pentru asta la tot felul de acțiuni care frizau ridicolul și sfidau orice logică:
„Epoca de Aur era renumită pentru raportările false. Cooperativele agricole de producție, CAP-urile adică, erau obișnuite să comunice producții record, întru mulțumirea organelor de partid și de stat. Se zice că într-o comună obișnuită, un CAP a rămas fără porci. Dăduse molima în ei și muriseră. O singură scroafă a scăpat, dar a fătat doar un purcel. Când a venit data raportărilor, șeful CAP-ului s-a temut să zică adevărul. Cum să spui că o ditamai scroafă, hrănită științific, conform cu cele mai noi cuceriri ale științei, a născut doar un purcel? Prin urmare, când a raportat producția la județeană de partid a îndulcit situația, făcându-și autocritica de rigoare, și a declarat că purceaua lor a născut doi purcei. Secretarul de partid de la județ a întocmit situația locală și a dat-o mai departe la Capitală. Numai că atunci când a completat la comuna respectivă numărul de purcei, a mințit și el un pic. De dragul revoluției socialiste. Așa că, în scripte, scroafa în cauză născuse trei purcei. Și a fost rândul organizației centrale să raporteze către primul om în partid și în stat. Dar cum să trimiți la Cabinetul nr. 1 o situație cu o scroafă care fată doar trei purcei? Așa că, dintr-un condei, scroafa s-a făcut mamă de patru grăsuni. După ce Tovarășul a citit raportările, a stabilit cotele de export. Comuna din povestea noastră a primit indicația să trimită un godac la export, iar pe ceilalți trei să-i mănânce sătenii.”
„Ceaușescu nu era doar cel mai iubit fiu al poporului, dar, printre altele, și cel mai mare vânător. În anii ‘80 erau multe povești despre cum i se gonea vânatul în fața puștii, fie că era vorba de mistreți sau de urși. Și cum, odată cu el, trăgeau din tufișuri și mulți alți vânători ca să fie siguri că tovarășul are neștirbită imaginea lui despre vânătorul care doboară prada din prima. Indiferent însă că vâna lângă București sau în munți, tovarășului trebuia să-i fie asigurat tot confortul. Umbla vorba că, la un moment dat, Ceaușescu vâna în Apuseni. Desigur, prin apropiere era o cabană de vânătoare, dar nu chiar în locul din care pornea vânătoarea, ci mai departe. Prin urmare, un activist zelos a decis să-i construiască tovarășului un WC privat, pentru ca, în caz de necesitate, să-l aibă la îndemână și să nu fie nevoie să bată drumul până la cabană. Și s-a înălțat pe munte un WC – zice-se cam ca la țară, din scânduri și înconjurat cu scânduri, dar, pentru confortul tovarășului, cu toaletă din porțelan, cu capac de plastic și cu un rezervor improvizat pentru apă, dispus sub tavan, ca să aibă pantă. Toate bune, numai că pe munte nu era apă. Așa că au pus ei niște copii să aducă apă de la cabană cu gălețile și au umplut rezervorul. Odată treaba îndeplinită, ar fi pus de pază un soldat de la Securitate să supravegheze obiectivul. Nu de alta, dar să nu-i pună cineva vreo bombă sub fund tovarășului… Și toate au fost bune și frumoase până să înceapă vânătoarea. Emoționat poate de întâlnirea cu cel mai iubit fiu al poporului, soldatului i-a venit să meargă la veceu. Desigur, știa că e exclus să folosească veceul tovarășului, așa că și-a părăsit postul în căutarea unor tufișuri mai înalte. În vremea asta a ajuns în zonă un cioban. Văzând veceul, s-a minunat el cât s-a minunat după care a intrat înăuntru și, de curiozitate, a tras apa. Când s-a întors soldatul și a constatat tragedia, a avut o dilemă. Cum își risca postul mai puțin: dacă lăsa obiectul nepăzit și dădea o fugă la cabană să aducă altă căldare sau dacă rămânea să păzească de eventuale bombe un veceu fără apă.”
Alte legende vizau lacunele mari de educație ale lui Ceaușescu și „primei doamne”, aceste creații aflându-se undeva la granița dintre legendă și banc. Luarea în râs a simbolurilor autorității se constituia ca o expresie a sentimentelor de superioritate asupra acestora; pentru a ne elibera de energiile negative, folosim umorul ca o putere eliberatoare, astfel spunem, gândim și facem lucruri care sunt interzise, contestând autoritatea și modul tradițional de a gândi și acționa. Reducând inamicul la un nivel inferior, vrednic de dispreț, oamenii reușesc, urmând o cale ocolită, să simtă că își pot învinge dușmanul. Râsul îi dă astfel celui mai puțin privilegiat puterea de a se opune autorității.
„Se zice că Ceaușescu, pe când făcea o vizită de lucru la Canalul Dunăre-Marea Neagră, și-ar fi început discursul către popor spunând «Dragi tovarăși și pretini marinari!» Tovarășa îi atrage atenția, mârâind printre dinți, «Ăștia nu sunt marinari!». Iar Ceaușescu, uitându-se mai atent, «Ai dreptate. Marinarii au dungile orizontale.»”
„Deschiderea oficială a stației Gara de Nord s-a făcut prin circulația cu trenul de metrou între Crângași și Gara de Nord. În cabina trenului care a deschis această linie se aflau mai multe persoane printre care Tovarășul, Tovarășa și Directorul constructorului și proiectantului metroului. La un moment dat în lumina farurilor, aproape de Gara de Nord, pereții străluceau (strălucirea se datora infiltrațiilor de apă încă nestăpânite care curgeau că o pânză pe pereții tunelului). Tovarășa, văzând strălucirea de pe pereți a întrebat către toată lumea «Ce se întâmplă aici de strălucește așa ?» Directorul constructorului cu o stăpânire de sine extraordinară a răspuns scurt și repede «Aici ne-a reușit scliviseala pereților…». Auzind aceasta, Tovarășa a ripostat «Așa să văd tot tunelul …!!!»”
***
Umorul în legendele discutate izvorăște așadar din dorința de a exprima atitudini de superioritate, ostilitate ori discreditare, accentuând sentimente (negative) față de persoane/grupuri, având la bază motive ce țin de sfera politicului. Apoi, râsul ne eliberează, funcționează ca un instrument de relaxare, de detensionare, de defulare a unor neliniști acumulate în subconștient. Este teoria lui Sigmund Freud cum că umorul este mijlocul prin care oamenii abandonează „jugul” realității cotidiene. Chiar și umoristice, legendele urbane rămân acele „povestiri exemplare”, cum le numea Véronique Campion-Vincent, care transmit o morală, ilustrând ce se poate întâmpla când sunt încălcate reguli ale societății (de etichetă, de bună-cuviință etc.).
III. LEGENDELE URBANE ȘI INTERNETUL
De ani de zile, legendele urbane și-au făcut loc în mass-media, iar asta ajută cultura populară orală să supraviețuiască și să se devolte într-o societate din ce în ce mai saturată de media, este de părere Jan Fernback: „The existence of urban legends in cyberspace is indicative of our attempts to ensure the continuity of tradition while embracing change.” (Fernback, 2003: 43)
J. H. Brunvand afirma că legenda contemporană își pierde vitalitatea ca gen narativ oral, migrând din folclor în cultura pop, acolo unde a devenit stereotipă, s-a standardizat, a fost transformată în produs comercial și reambalată în nenumărate feluri. Cercetătorul american susține că formele legendelor contemporane sunt, în prezent, modelate de Internet mai degrabă decât de comunicarea directă. Internetul și alte inovații tehnologice oferă un potențial extraordinar pentru transmiterea tuturor tipurilor de folclor, incluzând deci și legendele urbane. Și, de vreme ce legendele urbane s-au mutat în cultura pop și cea online, trebuie discutate în spațiul pe care îl ocupă.
***
Forumurile de discuții online (sub formă de newsgroup, chatroom, bulletin board ori social network) și e-mail-ul au devenit principalele canale de transmitere a legendelor urbane și a tuturor formelor de folclor. Povestirile horror sau despre crime, legendele umoristice, zvonurile despre celebrități sau falsele avertismente „înfloresc” pe Internet, alături de demascări și discuții pe marginea legendelor urbane în care sunt implicați specialiști în domeniu dar și profani. Și, deși comunicarea computerizată face posibilă răspândirea imediată a materialului la nivel global, cele mai multe texte sunt redirecționate printr-un simplu clic, fără prea mare variație și cu minime comentarii. Unui astfel de cyber-lore, afirmă Brunvand, îi lipsesc trăsăturile interpretative și stilul relatării orale, însă își dezvoltă propria savoare în parodii ale legendelor urbane care circulă pe Internet.
Și Constantin Eretescu era de părere că mijloacele moderne de comunicare care fac posibilă difuzarea instantanee a unei povestiri au determinat o „relativă stabilitate a textului”:
„Circulația exclusiv orală permitea o invenție verbală mai mare. Fiecare povestitor se simțea îndreptățit să mai adauge de la sine câte un detaliu, să mai schimbe ceva, să înnoade segmente narative care nu aveau legătură între ele. Rezultau de aici texte diferite care vibrau în jurul aceleiași întâmplări. Lucrul nu se mai produce cu aceeași ușurință în zilele noastre. […] Timpul și repetiția aduceau cu ele îmbogățirea repertoriului și rafinarea stilului.” (Eretescu, 2003: 17-18)
Am spus anterior că versiuni multiple ale aceluiași document pot apărea pe site-uri diferite, unele identice, altele ușor diferite. Spre deosebire de versiunile orale, pe Internet toate variantele pot fi, în principiu, accesibile simultan utilizatorilor care pot fi tentați să judece credibilitatea unei povestiri în funcție de câte ori este spusă. Repetiția stabiliește veridicitatea înlocuind probele directe; în absența mijloacelor obișnuite de determinare a credibilității, potențialul consumator sfârșește prin a stabili adevărul bazându-se pe cât de mult circulă respectiva legendă, ceea ce dă acestui gen capacitatea de a se auto-valida. Cu cât o povestire este spusă și auzită de mai multe ori, cu atât crește probabilitatea ca ea să fie crezută.
După unele păreri, aceste legende ar fi un exemplu de oralitate secundară, în care publicul este absent sau nevăzut. Și totuși, pariticipanții la discuții se provoacă unul pe celălalt, riposetază, își afirmă vehement părerile și conversează într-un stil retoric mai potrivit cu noțiunea lui Ong de oralitate primară.
Un nou caracter oral se manifestă în comunicare, reprezentând un amestec de culturi – orală, electronică și cultă (Fernback, 2003: 37). Legendele transmise via CMC (comunicare mediată de calculator) au elemente comune cu legendele contemporane orale: sunt tradiționale, relevante din punct de vedere social și se aplică normelor sociale și situațiilor curente (Fernback, 2003: 33); de asemenea, există o multitudine de variante online (chiar dacă nu atât de numeroase ca în tradiția orală). Atunci când trimit e-mail-uri, scriu pe blog-uri sau postează pe o rețea de socializare ori un forum de discuții, oamenii folosesc folclorul ca un cadru cultural de referință, mai ales ca o reacție la ambiguitate și anxietate. Internetul a devenit un „bazar de zvonuri”; consumatorii nu trebuie să mai afirme că au auzit un zvon, o legendă de la un show TV sau au citit în ziar, pot anunța simplu că „a apărut pe Internet” (Fine și Turner, 2001: 112). Informația oferită de Internet stă însă sub semnul îndoielii, spun Fine și Turner, și rămâne de văzut în ce fel acest lucru va afecta credibilitatea surselor, deși, conchid ei, o povestire covingătoare va eclipsa întotdeauna sursa.
Internetul a restructurat caracterul colectiv al folclorului: deși cuprinde infinit mai mulți indivizi, ei reprezintã o adunare de individualități, nu o colectivitate, și asta pentru că transmițătorul și receptorul stau singuri în fața computerelor personale – postură specifică insului societăților post-industriale (Sava, 2009: 33).
Se poate spune că Internetul a căpătat trăsături folclorice, în sensul că este un instrument interactiv, ceea ce îl deosebește, de exemplu, de televiziune și radio, care împart indivizii în emițători și telespectatori, respectiv ascultători. Utilizatorii de Internet pot, în același timp, să trimită și să primească, să producă și să consume, să scrie și să citească.
Simon J. Bronner distinge între cultura analogică și cea digitală, ambele capabile de a produce și exprima tradiția, percepând-o însă în mod diferit. Cultura analogică se caracterizează prin relaționare și localizare, cu accent pe experiențe, context, emoții, relații și statut într-un anumit spațiu. Cultura digitală pune în legătură mai mulți indivizi, extrage semnificații mai puțin din relații sociale și mai mult din similarități textuale, în timp ce cultura analogică este mai sensibilă la contextul social imediat, real, natural (Bronner, 2009:37).
Internetul joacă un rol uriaș nu numai în transmiterea și răspândirea legendelor contemporane, dar și în demitizarea acestora. Deși, punctează Brunvand, „even when a story is identified and revealed as a mere legend, that doesn't stop it from being forwarded and retold” (Brunvand, 2004 apud de Vos, 2012: 74). Practic, transmiterea pe cale virtuală a legendelor urbane nu s-a redus; dimpotrivă, chiar încercarea unor website-uri de a demitiza aceste povestiri a dus la conservarea lor în mediul online tocmai prin faptul că textele sunt mai întâi reproduse ca parte a procesului de demascare. Folcloristul american identifică și traiectoria pe care o urmează astăzi multe legende urbane: devin virale pe Internet, apoi sunt demascate tot în mediul online. „Maybe this is the true future of urban legends: rapid Internet circulation of doubtful stories, followed by rapid Internet denials” (Brunvand, 2001: xxviii).
E-mail-ul are multe dintre caracteristicile tradiției orale și, ca atare, devine un mediu productiv de diseminare a folclorului contemporan în rândul rețelelor de cunoștințe și prieteni conectați prin intermediul computerelor. Largi comunități pe Facebook, Twitter, blog-uri sau pagini personale se implică activ în relatarea, modelarea și propagarea legendelor urbane, scrisorilor în lanț, farselor sau înșelătoriilor pe e-mail. O fac pentru că vor să tragă un semnal de alarmă sau chiar cred în adevărul lor, o fac spre amuzamentul celorlalți, pentru a confirma propriile concepții despre lume ori pentru a ilustra propriul scepticism, spune Fernback. Însă caracterul informal, structura repetitivă, conținutul banal și natura empatică a legendelor urbane în cyber-spațiu demonstrează legătura pe care indivizii simt că o au cu aceste povestiri despre natura umană (Fernback, 2003: 34).
Noile tehnologii nu le înlocuiesc sau elimină neapărat pe cele precedente, mai degrabă modifică relațiile dintre ele și le încorporează. Într-o fracțiune de secundă, printr-un singur clic, un text este distribuit unui public potențial de mii, chiar milioane de utilizatori. Predilecția Internetului pentru interacțiunea anonimă și ușurința cu care textele pot fi transmise fac din el locul ideal unde pot fi readuse la suprafață aceste narațiuni.
Rapida diseminare a informației sub protecția anonimatului poate avea drept consecință chiar o exprimare mai autentică a adevăratei personalități a individului. De aceea Internetul este canalul perfect pentru transmiterea folclorului, datorită anonimității și eficienței în difuzarea imediată a ideilor. Diferența majoră dintre legendele transmise pe cale orală și cele transmise prin mijloace electronice este aceea că temerile, prejudecățile sociale pe care le conțin sunt exprimate într-o formă brută, mult mai neșlefuită datorită anonimității persoanelor care postează narațiunea.
Anonimitatea, una dintre trăsăturile CMC, atrage după sine dezinhibarea și absența riscurilor. Sunt mulți cei singuratici, prea timizi să interacționeze direct, care se simt eliberați de inhibiții în spatele unui pseudonim, asumându-și o identitate nouă și menținându-se într-o completă anonimitate. Repercusiuni în viața reală cauzate de activitatea socială online sunt puțin probabile, iar aceasta îi face pe oameni să se simtă liberi să se exprime fără restricții. Cu atât mai mult, am mai spus, cu cât nu există nici cenzori care să intervină asupra conținutului mesajelor; cel mult, reponsabilul/administratorul site-ului îi poate interzice utilizatorului accesul, însă acesta își poate abandona „personajul virtual” și crea unul nou.
***
Se pune întrebarea cum ar putea grupurile de discuții de pe Internet, specializate în diseminarea folclorului, legendelor, zvonurilor, să influențeze în mod creativ repertoriul curent de legende. Se poate face o analogie între grupurile de discuții online și cele care comunică folclorul prin viu grai, este de părere Linda Dégh, în sensul că participarea este voluntară, spontană, iar participanții au cunoștințe și interese comune pentru legendele actuale. Pe de altă parte, aceste grupuri virtuale sunt formate din indivizi aflați la depărtare unii față de alții, care nu s-au văzut niciodată, se pot identifica prin nume și adrese false și se întâmplă să nu cunoască mediul cultural al celorlalți (Dégh, 2001:114). Comunicarea orală a fost înlocuită, în unele contexte, de cea mediată de computer. Este capabilă această comunitate virtuală ciudată și oarecum nenaturală să înlocuiască adevăratele comunități umane și să păstreze vechile legende sau să creeze altele noi, se întreabă Dégh. Odată cu explozia Internetului ca mijloc de comunicare între indivizi, mai este importantă tradiția? La urma urmelor, e cale lungă între a transmite un text unui destinatar nevăzut și gesturile și contactul vizual stabilite între amici într-un mediu familiar. „Ne putem aștepta ca natura umană să se schimbe atât de radical încât să dezvolte mijloace electronice perfecte de povestire care să satisfacă nevoile sociale și culturale într-o splendidă izolare independentă?” (Dégh, 2001:115). Cercetătoarea conchide că utilizatorii Web nu duc lipsă de creativitate, iar consecințele inventivității lor sunt aproape imposibil de prevăzut pe măsură ce tot mai mulți indivizi înglobează, în mesajele lor, folclorul, în special legendele.
***
Internetul oferă posibilități interesante de studiu al legendelor urbane. Bazele de date online pot fi folosite pentru căutare de teme și motive; numeroase site-uri sunt dedicate legendelor urbane. În Statele Unite, mai cu seamă, s-a manifestat o efervescență deosebită în domeniu, aici activând câteva website-uri ce oferă colecții importante de texte. În România au existat câteva încercări de centralizare a legendelor urbane, însă nu s-au concretizat (Legende urbane – http://legendeurbane.blogspot.ro/, Mituri și legende urbane – http://www.miturisilegendeurbane.ro/). Un gol îl umple însă parțial blog-ul Mituri urbane autohtone (http://mituriurbane.vira.ro/), un site „care și-a propus să adune toate legendele urbane la un loc”, potrivit propriei declarații de intenție, care a reușit să publice o serie de texte, grupate pe categorii (conjugale, conspirație, paranormal, horror etc.), texte „reproduse exact cum au fost găsite/auzite fără a fi editate. Din acest motiv este posibil să existe câteva texte care conțin greșeli gramaticale sau construcții licențioase”, după cum declară inițiatorul. De asemenea, regizorul Cristian Mungiu a publicat pe site-ul oficial al peliculei Amintiri din Epoca de Aur (http://www.amintiridinepocadeaur.ro/) o serie de legende din perioada comunistă pe care el însuși le-a adunat, organizând chiar un concurs printre cititori pentru a găsi „cea mai tare legendă urbană românească din anii ‘80 și până azi”, rezultând o colecție de peste 60 de texte.
Folclorul este o „oglindă” ce reflectă valori sociale și culturale; prin urmare, folcloriștii trebuie să se folosească de această „oglindă” care este World Wide Web-ul în analiza societății și a culturii, încurajând cercetarea academică a resurselor oferite de Internet. Există însă și anumite reticențe ce își au originea în dificultatea și chiar imposibilitatea de verificare a folclorului (a surselor, autenticității etc.) creat ori transmis online. Într-adevăr, nu putem nega că cyber-spațiul poate fi și un loc periculos, unde oricine poate pretinde și poate fi orice își dorește, poate trimite mai departe zvonuri, legende false. „One false report spreads instantaneously; twenty people tell it to twenty million” (Dégh, 2001:112). Pe de altă parte, Alan Dundes era de părere că tehnologia nu este dușmanul, ci prietenul folcloristului; tehnologia nu distruge folclorul, ci devine un factor vital în transmiterea lui, furnizând o sursă entuziasmantă de inspirație pentru generația nouă de folclor (Dundes, 1980: 17).
EPILOG
Legendele reflectă cultura și istoria unui popor, sunt povestiri spuse de oameni despre ei înșiși, evocând comportamente culturale, valori familiare, etosul colectivității; ele certifică identitatea de sine a unei culturi.
Am văzut că legendele urbane sunt, așa cum spunea și Brunvand, un gen de povestiri populare, în sensul că sunt transmise pe cale orală, sunt anonime, prezintă diferențe de detaliu de la o relatare la alta, păstrând însă anumite teme și elemente esențiale. Concluzia sa era că legendele urbane spun un fel de adevăr pentru că reflectă preocupările majore ale indivizilor în societățile în care ele circulă (Brunvand, 1981: xii). Astfel că multe legende urbane se axează pe fenomene supranaturale ori bizare, situații absurde sau amuzante etc. Uneori, ele au o componentă morală, simbolizând fascinația aproape morbidă pentru urâțenia de dincolo de aparența normalității a existenței de zi cu zi. Legendele trec de la o generație la alta, de la un grup la altul ca răspuns colectiv la crize ale comunității și servesc drept avertismente, sfaturi de a nu încălca standardele comunitare: „nu te abate din drum”, „ține ochii larg deschiși”, „nu lua în mașină persoane necunoscute”, „nu te pune cu forțe (supranaturale, sociale, tehnologice) pe care nu le poți controla”. Mesajul mult mai subtil al legendelor contemporane este „fii tradițional”, nu trece dincolo de limitele, comportamentale ori ideologice, stabilie. Funcționează deci ca răspunsuri la forme de haos într-o încercare de a reduce anxietăți sociale.
Cu toare acestea, își exprimă regretul Eretescu, legendele urbane nu sunt îndeajuns cercetate în România, rămânând la „periferia cercetărilor de cultură contemporană”:
„Legenda urbană este Cenușăreasa folclorului; fata bună la toate, cea la care se apelează în fiecare zi, dar căreia nu i se recunosc meritele. Ea încă mai așteaptă zâna care s-o ajute să intre la balul prințului. Spre deosebire de genurile folclorului tradițional, ea nu are în spate neamuri bine văzute, nu poartă podoabe, s-a născut și a crescut la oraș, vorbește puțin, dar e de bună seamă atrăgătoare și inteligentă, iar istoriile ei sunt încărcate de mister, de făpturi fabuloase și rezolvări neașteptate. ” (Eretescu, 2010: 10)
De aceea am urmărit ca, prin acest studiu, să o aducem în lumină, să o facem, chiar și pentru puțin, vedeta folclorului. Sperăm că ne-a reușit, măcar în parte.
BIBLIOGRAFIE
SURSE PRIMARE
Antologii
*** (2002b): Balade populare românești, București-Chișinău, Editura Litera.
Decourdemanche, J.A. (1878): Sottisier de Nasr-Eddin-Hodja, bouffon de Tamerlan, suivi d'autres facéties turques, traduits sur des manuscrits inédits par J. A. Decourdemanche, Bruxelles, Chez Gay et Doucé.
Jack, Albert (2013): Phantom Hitchhikers and Other Urban Legends: The Strange Stories Behind Tall Tales, New York, Penguin Book.
Smith, Paul (1983): The Book of Nasty Legends, London, Routledge & Kegan Paul.
Thorpe, Benjamin (1852): Northern Mythology, Comprising the Principal Traditions and Superstitions of Scandinavia, North Germany, and the Netherlands, vol. III, North German and Netherlandish Popular Traditions and Superstitions, London, Edward Lumley.
Site-uri web specializate
Mituri urbane autohtone – Site care si-a propus sa adune toate legendele urbane la un loc pe http://mituriurbane.vira.ro.
Snopes.com – Rumor Has It pe www.snopes.com.
Amintiri din Epoca de Aur – Site-ul oficial al filmului pe http://www.amintiridinepocadeaur.ro.
Alte resurse online
„Auto-stoppeuse fantôme” în Wikipédia, l'encyclopédie libre pe http://fr.wikipedia.org/wiki/Auto-stoppeuse_fant%C3%B4me#cite_note-13 (data accesării 4.11.2013).
Baran, Mihaela (2015): „Nici doamnele nu mai sunt ce erau odată”, în Catchy.ro, disponibil la adresa web http://www.catchy.ro/nici-doamnele-nu-mai-sunt-ce-erau-odata (publicat la data de 19.04.2015, data accesării 23.04.2015).
„CD-ul pus la fiert si hard-ul stricat, la inghetat. Mit sau realitate?” în Business 24, disponibil la adresa web http://www.business24.ro/articole/legende+urbane (publicat la data de 26.04.2011, data accesării 31.07.20105).
„Mass/Hoax/Spam și Yahoo Messenger – anatomia prostiei pe Internet”, disponibil la adresa web http://uli.ro/mass-hoax-spam-si-yahoo-messenger-anatomia-prostiei-pe-internet/ (postat la 18.02.2011, data accesării 11.02.2013).
„Năluci autostopiste” în Caiete silvane, 33 / octombrie 2007, pag. 42-43, http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=197 (postat la 21.10.2007, data accesării 23.05.2013).
„Psihotronica – Războiul viitorului”, disponibil la adresa web https://sites.google.com/site/dimensiuniparalele/arme-psihotronice (data accesării 28.07.2015).
„Orașul, prin viu grai: legendele urbane ale piteștenilor” în Argeșeanul, nr. 202 (12-18 mai 2008), http://www.argeseanul.ro/cultura/articol/orasul-prin-viu-grai-legendele-urbane-ale-pitestenilor.html (data accesării 23.02.2012).
„Thieves take rug – and grandma's corpse” în Deseret News, accesibil la adresa web http://www.deseretnews.com/article/732028/Thieves-take-rug–-and-grandmas-corpse.html?pg=all (publicat la data de 9.12.1999, data aceesării 8.08.2015).
http://cybershamans.blogspot.com/2010/05/armele-psihotronice-in-romania.html (data accesării 23.02.2012).
http://www.dollo.ro/2011/01/cum-i%C8%9Bi-imparte-bill-gates-averea/ (postat la 27.01.2011, data accesării 31.07.2015).
http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=28817&ARCHIVE=true&nm=Legende-urbane-Buhuhu (postat la 7.07.2004, data accesării 23.02.2012).
http://forum.softpedia.com/topic/163103-legende-urbane/page__st__162 (postat la 16.11.2007, data accesării 23.02.2012).
http://forum.softpedia.com/topic/910368-virus-in-prezentarea-powerpoint-viata-este-frumoasapps/ (postat la 13.02.2013, data accesării 31.07.2015).
http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=139880&st=18 (postat la 22.07.2007, data accesării 23.02.2012).
https://groups.google.com/forum/#!topic/mapromotia1989/ZhFQzrpZl6M (postat la 6.10.2009, data accesării 13.01.2014).
https://groups.google.com/forum/#!topic/atialomita/4wx4rJuEAVs (data accesării 31.07.2015).
https://groups.yahoo.com/neo/groups/nemtzii/conversations/messages/357 (data accesării 31.07.2015).
http://irina-andreea.blogspot.ro/2009/01/ce-se-intampla-daca-nu-dai-mai-departe.html (data accesării 31.07.2015).
http://legendeurbane.blogspot.ro/ (postat la 13.10.2006, data accesării 23.02.2012).
http://observator.tv/social/monstrii-din-lacul-tarnita-106365.html (postat la data de 5 august 2013, data accesării 13 iulie 2015).
http://romanialapas.ro/legende-arges-cea-mai-tulburatoare-poveste-de-dragoste/ (postat la 11.09.2013, data accesării 25.03.2014).
http://www.aleex.ro/atentie-salvarea-neagra-este-pe-urmele-tale.html (postat la 05.07.2011, data accesării 23.01.2012).
http://www.bebelusaoana.ro/eu/atentie-la-copii/ (postat la 31.03.2011, data accesării 08.01.2014).
http://www.clubopel.com/viewtopic.php?p=1264549 (postat la 05.01.2012, data accesării 13.01.2014).
http://www.dinosoria.com/fantome.htm (postat la 4.10.2006, data accesării 4.11.2013).
http://www.eva.ro/forum/viewtopic.php?forum=8&topic=69485?forum=8&start=10&nrpages=2 (postat la 3.08.2009, data accesării 13.01.2014).
http://www.ftr.ro/mituri-urbane-2–moarte-in-hasdeu-si-mirese-criminale-20776.php (data accesării 23.02.2012).
http://www.mail-archive.com/[anonimizat]/msg00183.html (postat la 8.07.2005, data accesării 23.01.2012)
http://www.pixme.org/despre-orice/povesti-cu-fantome/211/comment-page-6#comments (postat la 24.01.2011, data accesării 23.02.2012).
http://www.quebec.ro/forum/taclaua-quebec-ro/legende-urbane/15/?wap2 (postat la 20.08.2007, data accesării 13.01.2014)
https://www.roportal.ro/discutii/topic/41987-te-rog-din-suflet-trimite-mai-departe/ (data accesării 31.07.2015).
http://sammyboy.com/showthread.php?112743-Children-abducted-in-Supermarket-!-Can-anyone-help-verify-! (postat la 21.03.2012, data accesării 20.01.2014)http://www.lipiciosii.ro/?do=Forum&cat=6&topic=1881&page=29 (postat la 15.04.2009, data accesării 23.02.2012).
http://www.tpu.ro/adolescenti/sallz-tpu-va-rog-spuneti-mi-niste-legende-urbane-ex-bloody-mary-sa-fie-foarte-de-groaza-as-vrea-sa-speriu-pe-cineva/ (postat la 17.04.2011, data accesării 23.02.2012).
SURSE SECUNDARE
Lucrări generale
*** (2002a): Legende populare românești (selecție de Constantin Dragomir), București-Chișinău, Editura Litera.
Angelescu, Silviu (2002): Legenda (Ediția a II-a, revăzută și adăugită), București, Editura Valahia.
Barkun, Michael (2003): A Culture of Conspiracy. Apocalyptic Visions in Contemporary America, Berkeley și Los Angeles, University of California Press.
Bennett, Gillian (2005): Bodies: Sex, Violence, Disease, and Death in Contemporary Legend, Jackson, University Press of Mississippi.
Bennett, Gillian și Smith, Paul (1996): Contemporary Legend: A Reader, London, Routledge.
Brunvand, Jan Harold (2001): Encyclopedia of Urban Legends, Santa Barbara, California, ABC-CLIO.
Brunvand, Jan Harold (1981): The Vanishing Hitchhiker: American Urban Legends and Their Meanings. New York: W.W. Norton.
Campion-Vincent, Véronique (2005): Organ Theft Legends (English Edition), University Press of Mississippi.
Candrea, Aurel-I. (1999): Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, Iași, Editura Polirom.
Cartianu, Grigore et al. (2011): Teroriștii printre noi. Adevărul despre ucigașii Revoluției, București, Editura Adevărul Holding.
Cartianu Grigore (2010): Sfârșitul Ceaușeștilor – Să mori împușcat ca un animal sălbatic, București, Editura Adevărul Holding.
Cartojan, Nicolae (1996): Istoria literaturii române vechi, București, Editura Fundației Culturale Române.
Constantinescu, Nicolae și Dobre, Alexandru (2004): Etnografie și folclor românesc: note de curs, București, Editura Fundației România de Mâine.
Dégh, Linda (2001): Legend and Belief: Dialectics of a Folklore Genre, Bloomington, Indiana University Press.
Delumeau, Jean (1986): Frica în Occident (secolele XIV-XVIII): o cetate asediată, Vol. I, București, Editura Meridiane.
de Vos, Gail (2012): What Happens Next? Contemporary Urban Legends and Popular Culture, Santa Barbara, Libraries Unlimited.
de Vos, Gail (1996): Tales, Rumors, and Gossip: Exploring Contemporary Folk Literature in Grades 7-12, Westport, Libraries Unlimited.
Dorson, Richard M. (1977): American Folklore, Chicago, The University of Chicago Press.
Dundes, Alan (1980): Interpreting Folklore, Indiana University Press.
Eliade, Mircea (1978): Aspecte ale mitului (Aspects du mythe, trad. din limba franceză de Paul G. Dinopol), București, Editura Univers.
Ellis, Bill (2003): Aliens, Ghosts and Cults. Legends We Live, The University Press of Mississippi.
Eretescu, Constantin (2010): Cerbul din Cadillac: folclor urban contemporan, București, Editura Etnologică.
Eretescu, Constantin (2009): Visul lui Owen: întâmplări, superstiții, povești vechi și noi, București, Editura Paideia.
Eretescu, Constantin (2007): Știma apei. Studii de mitologie și folclor, București, Ed. Tehnologică.
Eretescu, Constantin (2004): Folclorul literar al românilor: o privire contemporană, București, Ed. Compania.
Eretescu, Constantin (2003): Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi, București, Editura Compania.
Ficeac, Bogdan (1997): Tehnici de manipulare, Bucrești, Editura Nemira.
Goldstein, Diane E. (2004): Once upon a virus: AIDS legends and vernacular risk perception, Logan, Utah State University Press.
Hedeșan, Otilia (2000): Pentru o mitologie difuză, Timișoara, Editura Marineasa.
Jolles, André (2012): Forme simple (Einfache Formen, trad. de Iulia Zup), Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Kapferer, Jean-Noël (1993): Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume (trad. de Marina Vazaca), București, Ed. Humanitas.
Lüthi, Max (1986): The European Folktale: Form and Nature, Indiana University Press.
Păun, Octav și Angelescu, Silviu (1983): Legende populare românești, București, Editura Albatros.
Oișteanu, Andrei (2012): Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central-european (ed. a III-a), Iași, Polirom.
Olinescu, Marcel (2004): Mitologie românească, București, Editura Saeculum Vizual.
Olteanu, Antoaneta (1998): Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară, București, Editura Paideia.
Sava, Constantin și Monac, Constantin (1999): Adevăr despre decembrie 1989. Conspirație. Diversiune. Revoluție…, București, Editura FORUM
Shibutani, Tamotsu (1966): Improvised News: A Sociological Study of Rumor, New York, The Bobbs-Merrill Company, Inc.
Steiger, Brad E. și Steiger, Sherry Hansen (2003): The Gale Encyclopedia of the Unusual and Unexplained, Farmington Hills, The Gale Group, Inc.
Stoenescu, Alex Mihai (2009): În sfârșit adevărul… Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, București, RAO International Publishing Company.
Șăineanu, Lazăr (1978): Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice, București, Editura Minerva.
Van Gennep, Arnold (1997): Formarea legendelor (La formation des légendes, trad. de Lucia Berdan și Crina Ioana Berdan), Iași, Editura Polirom.
Articole în antologii, enciclopedii, reviste și volume de specialitate
Barnes, Daniel R. (1984) [1996]: „Interpreting Urban Legends” în Contemporary Legend: A Reader (editori Gillian Bennett și Paul Smith), pp. 1-16, London, Routledge.
Beardsley Richard K., Hankey, Rosalie (1943): „A History of the Vanishing Hitchhiker” în California Folklore Quarterly, Vol. 2, nr. 1, pp. 13-25, http://www.jstor.org/stable/1495651 (data accesării 30.04.2013).
Beardsley Richard K. și Hankey, Rosalie (1942): „The Vanishing Hitchhiker” în California Folklore Quarterly, Vol. 1, nr. 4, pp. 303-335, http://www.jstor.org/stable/1495600 (data accesării 30.04.2013).
Bennett, Gillian (1998): „The Vanishing Hitchhiker at Fifty-Five” în Western Folklore, Vol. 57, nr. 1, pp. 1-17, http://www.jstor.org/stable/1500246 (data accesării 30.04.2013).
Bennet, Gillian (1991): „Contemporary Legend: An Insider’s View” apud Oring, Elliott (2008): „Legendry and the Rhetoric of Truth” în The Journal of American Folklore, Vol. 121, No. 480, pp. 127-166, University of Illinois Press, disponibil la adresa web http://www.jstor.org/stable/20487594 (data accesării 5.07.2013).
Blank, Trevor J. (2007): „Examining the Transmission of Urban Legends: Making the Case for Folklore Fieldwork on the Internet” în Folklore Forum 37.1, pp. 15-26.
Bronner, Simon J. (2009): „Digitizing and Virtualizing Folklore” în Folklore and the Internet : Vernacular Expression in a Digital World (ed. de Trevor J. Blank), pp. 21-66, Logan, Utah State University Press.
Campion-Vincent, Véronique (1997): „Organ Theft Narratives” în Western Folklore, Vol. 56, nr. 1, pp. 1-37, http://www.jstor.org/stable/1500384 (data accesării 21.09.2013).
Carroll, Michael P. (1992): „Allomotifs and the Psychoanalytic Study of Folk Narratives: Another Look at The Roommate's Death” în Folklore, Vol. 103, nr. 2, pp. 225-234, http://www.jstor.org/stable/1260893 (data accesării 27.08.2014).
Constantinescu, Nicolae (2009): „Anxietăți ale orașului zilelor noastre în legendele contemporane sau urbane”, lucrare prezentată în cadrul Conferinței Naționale de Antropologie Urbană, ediția I, Municipiul Roman, 24-26 septembrie 2009, postată la data de 9.06.2010 pe http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/06/anxietati-ale-orasului-zilelor-noastre-in-legendele-contemporane-sau-urbane/ (data accesării 28.02.2012).
Correll, Timothy Corrigan (2008): „You Know about Needle Boy, Right?: Variation in Rumors and Legends about Attacks with HIV-Infected Needles” în Western Folklore, Vol. 67, Nr. 1, pp. 59-100, http://www.jstor.org/stable/25474891 (data accesării 17.01.2014).
Dégh, Linda (1997): „Legend” în Folklore: An Encyclopedia of Beliefs, Customs, Tales, Music and Art (editor Thomas A. Green), pp. 485-492, Santa Barbara, California, ABC-CLIO, Inc.
Dégh, Linda și Vázsonyi, Andrew (1974): „The Memorate and the Proto-Memorate” în The Journal of American Folklore, Vol. 87, Nr. 345, pp. 225-239, American Folklore Society, disponibil la adresa web http://www.jstor.org/stable/538735 (data accesării 6.11.2014).
Dobre, Claudia-Florentina (2014): „Visual Discourses on the Recent Past: Communism in the Romanian Post-Communist Cinema” în Sensus Historiae, Vol. XVII (2014/4), pp. 91-103, Oficyna Wydawnicza Epigram.
Dundes, Alan (1971): „On the Psychology of Legend” în American Folk Legend: A Symposium (editori Wayland D. Hand), pp. 21-36, Berkeley și Los Angeles, University of California Press.
Ellis, Bill (1997): „Fabulate” în Folklore: An Encyclopedia of Beliefs, Customs, Tales, Music and Art (editor Thomas A. Green), pp. 274-275, Santa Barbara, California, ABC-CLIO, Inc.
Ellis, Bill (1997): „Legend, Urban” în Folklore: An Encyclopedia of Beliefs, Customs, Tales, Music and Art (editor Thomas A. Green), pp. 495-497, Santa Barbara, California, ABC-CLIO, Inc.
Fernback, Jan (2003): „Legends on the Net: An Examination of Computer-Mediated Communication as a Locus of Oral Culture” în New Media & Society, vol. 5 (1), pp. 29-45, London, SAGE Publications.
Fine, Gary Alan (1983): „Sociological Approaches to the Study of Humor” în Handbook of Humor Research (editori Paul E. McGhee și Jeffrey H. Goldstein), pp. 159-181, New York, Springer-Verlag.
Irwin, Harvey J. (2009): The Psychology of Paranormal Belief: A Researcher's Handbook, University of Hertfordshire Press.
Jiga Iliescu, Laura (2014): „The Golden Characters of the Letter Fallen from Heaven: 95 A Study Case from the First World War” în Incantatio – An International Journal on Charms, Charmers and Charming, Issue 4, pp. 95-110, disponibil la adresa web http://www.folklore.ee/incantatio/Incantatio2014.pdf (data accesării 3.08.2015).
Langlois, Janet (2008): „Urban Legend” în The Greenwood Encyclopedia of Folktales and Fairy Tales (editor Donald Haase), pp. 1003-1005, Westport, Connecticut – London, Greenwood Press.
Le Quellec Jean-Loïc (1997): „From Celestial Letters to 'Copylore' and 'Screenlore'” în Réseaux. The French journal of communication, volume 5, Numéro 1, pp. 113-144, adresa web: http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/reso_0969-9864_1997_num_5_1_3325 (data accesării 3.08.2015).
Main, David și Hobbs, Sandy (2012): „The Phantom Hitchhiker: An alternative perspective” în Tradition Today, V2, pp. 24-32, http://centre-for-english-traditional-heritage.org/TraditionToday2/TT2_Main_Hobbs.pdf (data accesării 30.04.2013).
Mullen, Patrick B. (1972): „Modern Legend and Rumor Theory” în Journal of the Folklore Institute, Vol. 9, Nr. 2/3 (Aug. – Dec., 1972), pp. 95-109, Indiana University Press, disponibil la adresa web: http://www.jstor.org/stable/3814160, data accesării 04.08.2014.
Oring, Elliott (2008): „Legendry and the Rhetoric of Truth” în The Journal of American Folklore, Vol. 121, No. 480, pp. 127-166, University of Illinois Press, disponibil la adresa web http://www.jstor.org/stable/20487594 (data accesării 5.07.2013).
Peterson, Warren A. și Gist, Noel P. (1951): „Rumor and Public Opinion” în American Journal of Sociology, Vol. 57, Nr. 2 (Sept., 1951), pp. 159-167, The University of Chicago Press, disponibil la adresa web: http://www.jstor.org/stable/2772077, data accesării 04.08.2014.
Petrescu, Cristina (2014): „Websites of Memory: In Search of the Forgotten Past” în Remembering Communism. Private and Public Recollections of Lived Experience in Southeast Europe (editori Maria Todorova, Augusta Dimou și Stefan Troebst), pp. 595-614, Budapesta, Central European University Press.
Pettitt, Tom (1996): „Introduction: The Contemporaneity of the Contemporary Legend”, în Henrik Lassen, Tom Pettitt Modern Legends and Medieval Studies, pp. 7-14, Mindre Skrifter udgivet af Laboratorium for folkesproglig Middelalderlitteratur, Odense Universitet, nr. 16.
Sava, Eleonora (2009): „Narațiuni contemporane: folclor pe Internet” în Revista Română de Jurnalism și Comunicare, Anul IV, nr. 1-2, Universitatea București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, pp. 33-40.
Smith, Paul (1999): „Definitional Characteristics of the Contemporary Legend” în FOAFTALE NEWS – Newsletter of the International Society for Contemporary Legend Research, nr. 44, mai 1999.
Smith, Paul (1997): „Legend, Contemporary” în Folklore: An Encyclopedia of Beliefs, Customs, Tales, Music and Art (editor Thomas A. Green), pp. 493-495, Santa Barbara, California, ABC-CLIO, Inc.
Sweterlitsch, Richard (1996): „Memorate” în American Folklore: An Encyclopedia (editor Jan Harold Brunvand), pp. 990-992, New York, Garland Pub.
Tatulici, Mihai (coord.) (1990): Revoluția română în direct, București, Televiziunea Română.
VanArsdale, Daniel W. (2014) [1998]: „Chain Letter Evolution”, disponibil la adresa web http://www.silcom.com/~barnowl/chain-letter/evolution.html (data accesării 3.08.2015).
Mențiuni în lucrări de specialitate
Allport, Gordon W. și Postman, Leo (1946): „An Analysis of Rumor” în The Public Opinion Quarterly, Vol. 10, Nr. 4 (1946-1947), pp. 501-517 apud Kapferer, Jean-Noël (1993): Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume (trad. de Marina Vazaca), București, Ed. Humanitas.
Aaronovitch, David (2010): Voodoo Histories: The Role of the Conspiracy Theory in Shaping Modern History apud de Vos, Gail (2012): What Happens Next? Contemporary Urban Legends and Popular Culture, Santa Barbara, Libraries Unlimited.
Brunvand, Jan Harold (2004): Be Afraid, Be Very Afraid. The Book of Scary Urban Legends apud de Vos, Gail (2012): What Happens Next? Contemporary Urban Legends and Popular Culture, Santa Barbara, Libraries Unlimited.
Brunvand, Jan Harold (1980): „Heard about the solid cement Cadillac or the nude in the camper or the alligator in the sewer or the snake in the K-Mart?” apud de Vos, Gail (1996): Tales, Rumors, and Gossip: Exploring Contemporary Folk Literature in Grades 7-12, Westport, Libraries Unlimited.
Buchan, David (1978): „The Modern Legend”, în Language, culture and tradition: Papers on language and folklore presented at the annual conference of the British Sociological Association apud de Vos, G. (1996): Tales, Rumors , and Gossip. Exploring Contemporary Folk Literature in Grades 7-12, Westport, Libraries Unlimited.
Dégh, Linda (1968): „The Runaway Grandmother” apud Brunvand, Jan Harold (2001): Encyclopedia of Urban Legends, Santa Barbara, California, ABC-CLIO.
Fine, Gary Alan și Ellis, Bill (2010): The Global Grapevine: Why Rumors of Terrorism, Immigration, and Trade Matter apud de Vos, Gail (2012): What Happens Next? Contemporary Urban Legends and Popular Culture, Santa Barbara, Libraries Unlimited.
Fine, Gary Alan (1992): Manufacturing Tales: Sex and Money in Contemporary Legends apud Brunvand, Jan Harold (2001): Encyclopedia of Urban Legends, Santa Barbara, California, ABC-CLIO.
Georges, Robert A. (1971): „The General Concept of Legend: Some Assumptions to be Reexamined and Reassessed” în American Folk Legend: A Symposium (editor Wayland D. Hand), Berkeley, Los Angeles și Londra, University of California Press.
Heath, Chip și Heath, Dan (2007): Made to Stick: Why Some Ideas Survive and Others Die apud de Vos, Gail (2012): What Happens Next? Contemporary Urban Legends and Popular Culture, Santa Barbara, Libraries Unlimited.
Lindhal, Carl (1986): Psychic ambiguity ai the legend core apud de Vos, Gail (1996): Tales, Rumors, and Gossip: Exploring Contemporary Folk Literature in Grades 7-12, Westport, Libraries Unlimited.
Lüthi, Max (1966): „Aspekte des Marchens und der Sage” apud Tangherlini, Timothy R. (1990): „It Happened Not Too Far from Here…: A Survey of Legend Theory and Characterization” în Western Folklore, Vol. 49, No. 4, pp. 371-390, Western States Folklore Society, accesibil la adresa web http://www.jstor.org/stable/1499751 (data accesării 5.07.2013).
Marian-Bălașa, Marin (2008): „Scrisoarea sau lanțul norocului” apud Sava, Eleonora (2009): „Narațiuni contemporane: folclor pe Internet” în Revista Română de Jurnalism și Comunicare, Anul IV, nr. 1-2, Universitatea București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, pp. 33-40.
Rosnow, Ralph L. și Fine, Gary Alan (1976): Rumor and Gossip: The Social Psychology of Hearsay apud Eretescu, Constantin (2007): Știma apei. Studii de mitologie și folclor, București, Ed. Tehnologică; apud de Vos, Gail (1996): Tales, Rumors, and Gossip: Exploring Contemporary Folk Literature in Grades 7-12, Westport, Libraries Unlimited.
Sampson, Steven (1984): „Rumours in Socialist Romania” apud Chelcea, Septimiu (1993): „Un fenomen psihosocial complex: zvonurile”, Prefață la Kapferer, Jean-Noël (1993): Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume (trad. de Marina Vazaca), București, Ed. Humanitas.
Stoenescu, Alex Mihai (2004): Istoria loviturilor de stat în România apud Neculoiu, Victor (2011): „Contribuții la descifrarea unei pagini de istorie” în Vitralii. Lumini și umbre – Revista Veteranilor din Serviciile Române de Informații, Anul II, Nr. 8, Septembrie 2011, pp.67-78, București.
Articole presă online
***: Raportul Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din Decembrie 1989, Vol. I, disponibil pe http://posturi.files.wordpress.com/2013/01/schimbarea_vol-i_si-cu-anexe_.pdf (data accesării 21.08.2014).
„Alerte aux aiguilles contaminées au VIH” pe http://www.hoaxkiller.fr/hoax/2001/alerte-aiguilles-vih.htm (data accesării 17.01.2014).
„AVERTISMENT OMS: Comerțul ilegal cu rinichi, în creștere” pe http://www.gandul.info/stiri/avertisment-oms-comertul-ilegal-cu-rinichi-in-crestere-9677961 (publicat la 28.05.2012, data accesării 23.09.2013).
„China, acuzată de trafic cu organele deținuților politici” pe http://www.ziare.com/international/china/china-acuzata-de-trafic-cu-organele-detinutilor-politici-1012019 (publicat la 27.04.2010, data accesării 23.09.2013).
„Cinci medici, condamnați pentru TRAFIC DE ORGANE, în Kosovo” pe http://www.realitatea.net/cinci-medici-condamnati-pentru-trafic-de-organe-in-kosovo_1170650.html (publicat la 29.04.2013, data accesării 23.09.2013).
„Copii înțepați cu un ac găsit pe stradă” pe http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/copii-intepati-cu-un-ac-gasit-pe-strada-50339.html (postat la 27.04.2010, data accesării 13.01.2014).
„Crimele Revoluției: măcelul de la MApN” pe http://adevarul.ro/news/societate/crimele-revolutiei-macelul-mapn-1_50ad16c87c42d5a6638e7aa3/index.html (publicat la 29.11.2009, data accesării 21.08.2014).
„Cum l-a executat Voiculescu pe Klaus Johannis” pe http://www.romaniatv.net/cum-l-a-executat-voiculescu-pe-klaus-johannis_67544.html (publicat la 21.02.2013, data accesării 23.09.2013).
„Efectele consumerismului în China: un adolescent și-a vândut rinichiul pentru un iPhone și un iPad” pe http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/efectele-consumerismului-in-china-un-adolescent-si-a-vandut-rinichiul-pentru-a-cumpara-un-iphon.html (publicat la 7.04.2012, data accesării 23.09.2013).
„Facebook post on attempted kidnapping untrue: Legoland Malaysia” pe http://www.relax.com.sg/article/news/facebook-post-on-attempted-kidnapping-untrue-legoland-malaysia (data postării 14.01.2014, data accesării 20.01.2014).
„Fritz Haarmann: The Butcher of Hannover”, disponibil la adresa web http://www.crimelibrary.com/serial_killers/history/haarman/5b.html (data accesării 10.08.2014).
„Guvernul are pe masă decizia reluării adopțiilor internaționale” pe http://www.gandul.info/stiri/guvernul-are-pe-masa-decizia-reluarii-adoptiilor-internationale-consternata-emma-nicholson-pentru-gandul-mii-de-copii-romani-sunt-traficati-chiar-in-centrul-londrei-4994350 (publicat la 15.10.2009, data accesării 23.09.2013).
„Infectarea criminală intenționată cu SIDA în România” pe http://www.romanialeaks.org/2011/03/infectarea-criminala-intentionata-cu.html (postat la 09.03.2011, data accesării 13.01.2014).
Kharel, Gopi Chandra: „One in 10 Americans Feel Missing Plane MH370 was Abducted by Aliens or Beings from Different Dimensions”, International Business Times, disponibil la adresa web http://www.ibtimes.co.in/one-in-10-americans-feel-missing-plane-mh370-was-abducted-by-aliens-or-beings-from-different-dimensions-551564 (publicat la data de 7.05.2014, data accesării 30.07.2015).
„Legende urbane. Răpirea copiilor pentru trafic de organe a pus pe jar Călărașiul în anii '80” pe http://adevarul.ro/locale/calarasi/legende-urbane-rapirea-copiilor-trafic-organe-pus-jar-calarasiul-anii-80-1_511b404c344a78211834c922/index.html (postat la 13.02.2013, data accesării 23.09.2013).
„Lumini misterioase pe cerul Revoluției”, disponibil la adresa http://www.curentul.info/2011/index2.php?option=com_content&task=view&id=67098&pop=1&page=0&Itemid=43 (postat la 22.12.2011, data accesării 21.08.2014).
„Misterele Bucureștiului: Ficat de om în meniul restaurantului Budapesta din Capitală” pe http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/MISTERELE_BUCURESTIULUI_Ficat_prajit_de_om_in_meniul_restaurantului_Budapesta_din_Capitala_0_347365342.html, (postat al 04.10.2010, data accesării 23.02.2012).
„Misterele revoluției/ Diversiunea radioelectronică: sovieticii sau americanii?”, disponibil la adresa http://adevarul.ro/news/societate/video-misterele-revolutiei-diversiunea-radioelectronica-sovieticii-americaniii-1_50ad127b7c42d5a6638e4c95/index.html# (postat la 01.06.2011, data accesării 21.08.2014).
„North Wales abduction story ‘just an urban myth’” pe http://www.dailypost.co.uk/news/north-wales-news/north-wales-abduction-story-just-2827677 (data postării 28.07.2008, data accesării 20.01.2014).
Panaet, Dan: „7 lucruri pe care nu le știați despre nebunul care înțeapă femei în tramvai”, în Cațavencii, articol disponibil la adresa web http://www.catavencii.ro/7-lucruri-pe-care-nu-le-stiati-despre-nebunul-care-inteapa-femei-in-tramvai_0_2563.html (postat la 11.01.2012, data accesării 23.02.2012).
„Războiul radio-electronic: operațiunea haos și diversiune”, disponibil la adresa http://jurnalul.ro//razboiul-radio-electronic-operatiunea-haos-si-diversiune-563305.html (postat la 20.12.2010, data accesării 21.08.2014).
Realitatea.net: „Monștrii apelor. Cei mai mari pești prinși vreodată în România”, disponibil la adresa web http://www.realitatea.net/monstrii-apelor-cei-mai-mari-pesti-prinsi-vreodata-in-romania_899784.html (publicat la data de 30.12.2011, data accesării 23.02.2012).
„Septembrie 2013 – Simpatie față de alte țări” pe http://www.inscop.ro/septembrie-2013-simpatie-fata-de-alte-tari (publicat la 14.10.2013, data accesării 14.10.2013).
„Sewing machine hoax hits S. Arabia”, BBC News, disponibil la adresa web http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/7999168.stm (publicat la data de 14.04.2009, data accesării 4.08.2015).
„SIDA – Infecția cu Virusul Imunodeficienței Umane (HIV)” pe http://www.sfatulmedicului.ro/Infectia-cu-HIV/infectia-cu-virusul-imunodeficientei-umane-hiv-sida_654 (postat la 11.09.2006, data accesării 13.01.2014).
„Teribilism: amenințare cu SIDA”, pe www.hivsida.ro/kit_presa/detail_news/27/kit_presa.html (postat la 09.03.2009, data accesării 13.01.2014).
Thorpe, Nick: „The beast of the Danube”. BBC News, BBC, disponibil la adresa web http://www.bbc.com/news/magazine-31988139 (postat la 23.03.2015, data accesării 14.07.2015).
„Trafic cu organe din România într-un spital din Turcia” pe http://www.realitatea.net/trafic-cu-organe-din-romania-intr-un-spital-din-turcia_58245.html (publicat la 28.04.2007, data accesării 23.09.2013)
Vaflor, Marc: „10 Unbelievably Insane UFO Conspiracy Theories”, Listverse, disponibil la adresa http://listverse.com/2014/08/03/10-unbelievably-insane-ufo-conspiracy-theories/ (publicat la data de 3.08.2014, data accesării 30.07.2015).
www.hotnews.ro/stiri-esential-15376964-sondaj-ires-despre-religie-55-dintre-respondenti-sunt-acord-slujba-sfintire-masinilor-50-vor-biserica-ocupe-problema-homosexualitatii-16-tin-cont-horoscop-viata.htm (publicat la 14.08.2013, data accesării 02.09.2014).
www.ziare.com/magazin/ozn/britanicii-cred-mai-mult-in-extraterestri-decat-in-dumnezeu-1196628 (publicat la 19.10.2012, data accesării 02.09.2014).
York, Geoffrey (2001): „Russian thieves hot for sewing machines” în The Globe and Mail, disponibil la adresa web www.theglobeandmail.com/news/world/russian-thieves-hot-for-sewing-machines/article4147759 (publicat la data de 15.05.2001, data accesării 4.08.2015).
YouTube: Discursul lui Ceaușescu din 21 august 1968, disponibil la adresa web https://www.youtube.com/watch?v=MpL8U-A_-lE (încărcat la data de 1.10.2007, data accesării 29.07.2015).
ANEXĂ
Legende și alte povestiri urbane
Legende urbane despre fenomene neobișnuite
Povestea asta o știu de la un tip cu care m-am întâlnit în tren, în drum spre mare. Spunea că prin pădurile maramureșene, de unde vine el, spiritul unei femei bântuie noaptea și face mult rău, mai ales bărbaților. Este spiritul unei fete tinere care acum mulți ani s-a rătăcit în pădure. La un moment dat, i-a ieșit în cale un bărbat care s-a oferit să o ajute. Numai că el a condus-o și mai adânc în pădure, i-a făcut niște vrăji și a transformat-o într-o ființă hidoasă. De atunci ea umblă neîncetat și ademenește mai ales bărbații, căci poate lua înfățișarea unei fete frumoase, îi omoară sau îi schilodește, dar unii spun că ar răpi și copii. I se spune Fata Pădurii.
(Petra Ș., studentă)
Într-o zi un om, venind acasă cu bicicleta, trebuia s-o ia pe o vale pustie numită „Coasta lui Căcărează”. Mergând, el a văzut o mireasă care i s-a pus pe coarnele de la bicicletă. Omul s-a speriat foarte tare, apoi mireasa a dispărut. Se spune că multora li s-a arătat mireasa aceea. O poveste din satul meu, de fapt, așa se aude pe aici.
(Hermina P., studentă)
Când eram mică, eu și fratele meu fiind la bunici, ne așteptam unchiul să ne jucăm cărți. Am așteptat până la 12 noaptea dar, când am văzut că nu vine, ne-am băgat la somn. Deodată am văzut un scrum de țigară plimbându-se prin cameră și am crezut că a venit unchiul nostru și fumează în cameră. L-am strigat, dar nu răspundea, deși continua să se miște, apoi a dispărut. Am aprins lumina și nu era nimeni. Ne-am speriat și am adormit cu lumina aprinsă și înveliți până la gât, deși era vară și muream de cald.
(Hermina P., studentă)
Câțiva clujeni s-au hotărât anul trecut să meargă la bunica unuia dintre ei, în Sălaj, într-un sat care avea o discotecă celebră cel puțin în județ, dacă nu și în cele vecine. S-au urcat cinci într-o mașină și au plecat înspre locul de distracție. Deși așteptările le-au fost mari, băieții de la oraș nu au avut trecere la fetele satului, și au terminat noaptea cam devreme. Supărați, au plecat înspre Cluj. Pe o șosea județeană, pustie, au observat pe cineva în depărtare. Pe măsură ce s-au apropiat, silueta s-a dovedit a fi o mireasă, cu un copil în brațe. Era trecut de ora 4 dimineața, iar distanța către orice sat era mare. Mireasa avea o privire fixă, indiferentă la strigătele băieților. Copilul era foarte mare și femeia de-abia îl ținea. Tinerii s-au speriat, și, în timp ce mireasa se îndepărta, unul dintre ei a spus: „Asta-i moartea”. Două sate mai încolo: un accident mortal, un copil și-a pierdut viața. A doua zi, Toni Doboș a suferit un accident groaznic și a fost aproape de moarte. Tinerii și-au dat atunci seama că mireasa se îndrepta înspre Cluj, în căutarea altor suflete.
(http://www.ftr.ro/mituri-urbane-2–moarte-in-hasdeu-si-mirese-criminale-20776.php)
Există un mit urban care spune ca în căminul Liceului “Hurmuzachi” din orașul Rădăuți ar fi stat o fată din Basarabia care a rămas însărcinată. De frica părinților și a lumii fata a născut în podul căminului, dar a născut copilul mort. Șocată de acest fapt sinistru, fata s-a spânzurat la dușurile de la etajul 2. Chiar în ziua de azi ușile de la baia de la etajul 2 scârțâie oricât ar fi ele unse sau reparate, iar robinetele se deschid singure.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/68/fantoma-din-caminul-liceului-hurmuzachi/)
Legenda spune că, prin 1990, Hotelul Cișmigiu ar fi fost folosit pe post de cămin pentru studenții Academiei de Teatru și Film. Se spune că într-o noapte, o studentă venită tocmai din Republica Moldova ca să studieze la Academie, a suferit un teribil accident. Fata se întorcea de la cursuri și obosită fiind nu a mai luat-o pe scări cum făcea de obicei, ci a ales să meargă cu liftul . Dar nu a fost atentă, că de fapt liftul nu mai era acolo și s-a prăbușit în casa liftului. Crunt este faptul că nu a murit pe loc, ci a mai supraviețuit câteva ore, ore de chinuri groaznice în care a strigat după ajutor până la ultima suflare. Se spune că datorită faptului că a avut o moarte atât de groaznică, spiritul ei nu se poate odihni și astfel bântuie și astăzi Cișmigiul. Angajații povestesc ca uneori noaptea se aud strigăte de ajutor și plânsetele acelui suflet chinuit.
(http://romanialapas.ro/legenda-hotelului-cismigiu/)
Doi prieteni buni, tineri de la țară, pleacă în discotecă în satul vecin, să ajungă acolo, traversează o mică pădurice, unul dintre ei abia căsătorit, dansează în glumă cu „iubita” celuilat făcându-i în ciudă. Datorită aburilor băuturii, acesta din urmă îi păstrează ranchiună și-și promite în gând că la întoarcerea acasă „să-l facă să plătească”. Trecând prin mica pădurice la întoarcere ranchiunosul profită și-l înjunghie pe prieten, lăsându-l acolo în agonie, iar corpul este descoperit a doua zi rece și este îngropat în cimitirul satului după datină. Proaspăta soție însărcinată deja plânge și poartă doliu 6 săptămâni ca de obicei, dar la aproape o lună după întâmplare, într-o seară târziu, pe când femeia se pregătea să se culce, ușa casei se dă de perete și omul ei intră cătrănit și se așază la masă să mănânce! Aceasta înțepenită de groază, rămâne împietrită, el o privește și-i zice supărat: „Ce stai așa înțepenită?! Vino și pune-mi să mănânc căci vin prin frig de la discotecă și mi-e tare foame!” A doua zi omul iese din curte să dea binețe unui vecin ce tocmai trecea stradă și-l vede și pe acesta că o ia la sănătoasa! Se întoarce în casă și încearcă să scoată ceva, dar nevasta a rămas mută și albă ca varul! Cu chiu cu vai omul înțelege că el este mort! Îngrozitoare realitate de care se convinge abia când soția îl duce la cimitir și-i arată mormântul său! De atunci omul nu mai iese din casă, închis în el, lucrează coșuri de nuiele pe care soția lui le duce și le vinde la târg duminică pentru a câștiga banii de toate zilele. Copilul lui se naște și toată lumea îl strigă fiul strigoiului!
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/conjugale/)
Mare jale într-o familie dintr-o comună, capul familiei fusese găsit căzut în grădină, fără suflare. Ce mai, moș Dumitru murise și trebuia înmormântat. Dar era vară și era cald, așa că neamurile au hotărât să nu îl țină în casă până la înmormântare și l-au dus la capela bisericii din comună. Îmbrăcat în costumul negru special cumpărat și întins în coșciug, moș Dumitru a fost privegheat până târziu în noapte, cînd bătrânii care mai rămăseseră lângă el au adormit, răpuși de oboseală. Dar moș Dumitru nu murise, ci intrase în moarte clinică, stare din care și-a revenit dintr-o dată. S-a ridicat în capul oaselor, a văzut că locul nu semăna cu prispa pe care dormea vara și, tulburat, fără să-i bage în seamă pe cei trei bătrâni care moțăiau lângă coșciug, a ieșit din capelă și s-a îndreptat încet spre casă, care era aproape de biserică. A încercat poarta, era deschisă, a intrat în curte și s-a enervat când a văzut ce harababură era în curte (familia adusese mese și bănci de prin vecini pentru pomana de a doua zi). A intrat în casă cu gând să-i certe pe băieți și pe nurori pentru dezordine… N-a mai apucat. Când l-au văzut, neamurile au început să urle și să fugă care încotro. Doar vărul Iosif care făcuse războiul nu s-a pierdut cu firea: și-a făcut o cruce mare, a apucat vătraiul și l-a pocnit cu el pe moș Dumitru drept în moalele capului.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/raw/130)
Povestea am auzit-o de la un fost coleg de liceu. Cică la câteva case de unde stătea el a murit o femeie. Era o persoană din aia de are o pată albă de păr în cap de la naștere, care după moarte se zice că se transformă în strigoi. Ritualul simplu ce trebuia îndeplinit după ce a murit era să-i înfigă, un țărus în inima. Numai că soțul răposatei nu credea în superstiții și nici nu voia să-și mutileze nevasta, așa că a renunțat la idee. Eh, și cum e tradiția la noi să stai să priveghezi mortul, printr-a doua noapte numai ce observă unul dintre oamenii care o plângeau pe ici pe colo pe moartă că asta zâmbește. Și zâmbea moarta cu gura până la urechi, vorba aia. Acum s-a speriat omu’ nostru și l-a chemat pe soțul moartei. Ăsta că o fi că o păți, că e vreun rictus că una alta, tot n-a vrut să-i bage țărușul în inimă. Numai bine că în dimineața zilei următoare l-au găsit pe unul din cei care priveghea mort. Cheamă doctorul, cheamă poliția, dă-i învârte-l, miroase-l, gâdilă-l… până la urmă concluzia unanimă: mort din cauze naturale. Babele de pe lângă casă începuseră să vorbească, că-i moartă, că e strigoi, că dă-i cu țărușul. Bărbatu-so nimic și nimic nici să n-audă de așa ceva. Și mai trece o zi, ultima că trebuiau să o îngroape dimineața. Dimineața vine popa, vin oamenii și „minune” încă unu’ din cei care o vegheaseră noaptea, mort lângă mortăciunea zâmbitoare. Iar poliție, iar doctor, aceeași concluzie. Popa cu mătănii, cruci alea alea, babele una și bună cu țărușul și soțul moartei o ținea pe-a lui că nu și nu. Până la urmă l-au imobilizat câțiva din sat și a scos popa un arac, l-a pus pe pieptul moartei și i-a dat una de a trecut prin ea până-n partea ailaltă. Povestea prietenul ăsta al meu cum a țâșnit sângele din ea de ziceai că-i cisternă și că s-a mai auzit un țipăt scurt și i-a dispărut zâmbetul de pe față la mortăciune. Și-au făcut toți cruce și au purces cu înmormântarea. Dup-aia liniște și pace.
(http://legendeurbane.blogspot.com/)
Într-un sătuc vâlcean, o familie se pregătea de înmormântarea străbunicii lor, Paraschiva, care se născuse cu o pieliță albă pe cap și ochi albaștri spălăciți, așa cum se nasc toți strigoii. Plus că toată viața străbunica, alintată și Tușa Schiva, avusese o pată albă pe păr, semn clar de sfințenie. Familia nu privea cu bunăvoință ideea de a înmormânta o strigoaică, fiindu-le teamă că după ce va fi îngropată, va veni să-i bântuie. Pentru a împiedica o eventuală bântuire, toți membrii familiei au căzut de acord să-i înfigă străbunicii un țăruș în inimă. Au așezat sicriul cu moarta pe masa cu picioare fixate în pământ, aflată în curte, au chemat un vecin mai nesimțitor și l-au rugat să înfigă țărușul în Tușa Schiva, lucru care în scurt timp, câteva minute, s-a și întâmplat. După ce au mai bocit pe lângă sicriu, membrii familiei cu popa și țârcovnicul au dat să ia sicriul de pe masă. Stupoare maximă! Sicriul era de neclintit, moarta nu vroia să se lase dusă la cimitir. Familia își făcu cruce, popa își făcu cruce, țârcovnicul mai trase o dușcă de țuică și începu să dea cu tămâie. Se pare ca Tușa Schiva se făcuse foarte grea, la fel ca Sfânta Paraschiva, despre care se spune ca nu poate fi clintită. Se spune că și în acest moment sicriul cu Paraschiva stă în curtea din satul vâlcean, mii de pelerini din toata țară sosind zilnic să îl atingă.
(http://www.tpu.ro/adolescenti/sallz-tpu-va-rog-spuneti-mi-niste-legende-urbane-ex-bloody-mary-sa-fie-foarte-de-groaza-as-vrea-sa-speriu-pe-cineva/)
La scurt timp după cutremurul din ’77, soția unui văr îndepărtat a murit. Bărbatul a rămas să crească singur doi copii. La scurt timp după ce și-a îngropat femeia, omul și-a terminat concediul și s-a reîntors la lucru. Pe vremea respectivă lucra numai de noapte. După o lună de la moartea nevestei, copiii i-au spus că noaptea o femeie vine și îl strigă la geam. Nu a crezut nimic din povestea copiilor și și-a văzut de treabă. Însă după câteva zile de bătut la cap, vărul și-a luat o noapte liberă de la muncă și a rămas acasă. Pentru a le demonstra celor mici că un intră nimeni în curte și le strigă la geam, a luat o sită și a presărat cenușă pe poteca de la poartă până la geamul casei. După lăsarea întunericului, bărbatul s-a auzit strigat de o voce de femeie care semăna cu a nevestei moarte. Nu a avut curaj să iasă din casă sau să-i răspundă. Dimineața a văzut că pe poteca acoperită cu cenușă se vedeau urme de pași. Se știe că persoanele cu un defect la un picior calcă mai apăsat cu piciorul beteag. Așa era și nevasta lui, cu piciorul stâng șontorg, iar călcătura din cenușă era mai apăsată. S-a dus la preotul din comună și a cerut voie să-și dezgroape nevasta. Când au desfăcut capacul coșciugului, nevasta era așezată cu fața în jos, fără vreun semn că ar fi moartă.
(Costin C., jurnalist)
În fiecare oraș unde înainte de 1989 se ridicaseră fabrici și uzine, se construiseră și blocuri de nefamiliști. Erau pentru muncitorii care nu puteau să facă naveta sau care erau veniți din alte zone ale țării. Maică-mea povestește că unei femei care lucra la fabrica de becuri de la Romlux i s-a întâmplat într-o seară un lucru înfricoșător. Ieșită de la schimbul 2, femeia asta a plecat singură spre un bloc de nefamiliști unde locuia. Vrând să ajungă mai repede acasă, mai ales că avea și bagaje, a ales drumul cel mai scurt pe centura orașului. Pe la jumătatea drumului, un bărbat a întrebat-o dacă poate să o ajute, și el mergând în aceeași direcție. Femeia a acceptat și chiar în apropierea blocului l-a invitat pe bărbat în casă să-i facă o cafea drept mulțumire. La ușa garsonierei bărbatul a vrut să intre primul în casă, iar în acel moment femeia a observat în lumina difuză de pe scară că omul care a ajutat-o avea copite. A leșinat, iar când și-a revenit, bărbatul dispăruse.
(Costin C., jurnalist)
Într-o noapte, pe când tatăl meu se întorcea din pădure, a luat-o pe dealuri pentru a ajunge la șosea. Deodată s-a simțit urmărit și, când s-a uitat în spate, cam la 100 de metri era un bărbat chel, alb, dezbrăcat, cu coadă lungă, care îl urmărea, de fapt îl alerga. Tatăl meu s-a speriat foarte tare și a luat-o la fugă. La un moment dat, când a ajuns la șosea și s-a uitat în spate, nu mai era nimeni, dar el a continuat să fugă până acasă.
(Hermina P., studentă)
Pe când era tata mic, avea 17-18 ani pe atunci, dar povestea e adevărată. O vecină (Angela), despre care se spunea că ține un drac în borcan (să știți că există așa ceva), s-a dus la altă vecină să îi ceară nuci pentru că știa că aceasta ține nucile în pod. Vecina cu nuci i-a spus Angelei că nu are, deși aceasta tot insista. Văzând că nu-i dă, a plecat. Noaptea, vecina cu nuci a auzit din pod cum nucile fac zgomot deși nu se auzeau pași (în mod normal, de auzeau pașii, fiindcă toate casele erau făcute din vârghii). Dimineața, primul gând a fost să urce în pod pentru că seara i-a fost teamă. Apoi s-a dus la Angela și i-a zis „Bine, făi fată, tu l-ai trimis pe ăla să-mi ia toate nucile? Dar nici de culivă nu mi-ai lăsat”. Angela: „dar nu ziceai, bre, că n-ai nuci?”. Angela nu a negat nimic, dar a întrebat-o acel lucru. Femeia nu i-a mai zis nimic pentru că s-a temut. Înainte să moară, Angela i-a dat borcanul fiicei sale de la București, pentru că, dacă nu îl dai cuiva, te chinuie și nu-ți lasă sufletul să iasă.
(Hermina P., studentă)
Într-o noapte, când un vecin a venit de la discotecă, i-a apărut în cale un militar. Vecinul s-a închinat din reflex pentru că i s-a părut ciudat și, ca prin minune, militarul a dispărut. Vecinul meu și-a făcut cruce din mirare nu pentru că se gândea la vreun duh necurat, deși se pare că a fost.
(Hermina P., studentă)
Străbunicul meu într-o zi a plecat cu calul să vândă porumb (așa era pe vremea aceea), iar când s-a întors pe la 1 noaptea, obosit, s-a dat jos din căruță și mergea pe lângă cai. Dintr-o dată, i-a sărit un cocoș în cale. Străbunicul meu îl tot zgornea, dar cocoșul stătea numai în picioarele lui, ca și când ar fi vrut să se împiedice și să pățească ceva. „Nu mă lăsa, taică, numai în picioarele mele stătea, să mor, taică, dacă mă împiedicam?”. Ce s-a gândit el? și-a făcut cruce, pentru că i se părea prea ciudat și, după asta, cocoșul a dispărut. „Era Satana, taică, voia să mor”, a zis străbunicul mei. Tatăl meu mi-a povestit.
(Hermina P., studentă)
Se spune că femeile care vor să ajungă la mănăstirea Frasinei se îmbolnăvesc subit pe parcursul drumului către lăcașul sfânt, unde e interzis cu desăvârșire accesul sexelor slabe. Unele femei care au continuat bolnave să urce dealul până la mănăstire, au fost ucise cu săgeți, care cădeau de nicăieri, din văzduh. Legenda mai spune că o femeie s-a deghizat în bărbat și a reușit să păcălească săgețile și bolile, blesteme ale călugărilor de mii de ani, care bântuie pădurile de lângă mănăstire. Când a intrat în mănăstire, călugărilor li s-au roșit ochii, altarul a început să se zgâlțâie și în femeie a intrat necuratul. Călugării au încercat în zadar să o exorcizeze, însă aceasta nu a mai putut fi salvată. Se spune că umbla și acum prin pădurile din Frasinei șuierând și țipând ca o harpie, atacând femeile care încearcă să se apropie de mănăstire, blestemându-le să le crească păr pe piept.
(http://www.tpu.ro/adolescenti/sallz-tpu-va-rog-spuneti-mi-niste-legende-urbane-ex-bloody-mary-sa-fie-foarte-de-groaza-as-vrea-sa-speriu-pe-cineva/)
Povestea asta s-a întâmplat prin anii 2004, 2005. Un prosper om de afaceri în domeniul construcțiilor din Târgoviște, tatăl unui prieten de-al meu, a început să aibă probleme cu persoanele care îi datorau bani în urma diferitelor lucrări efectuate. În primă fază, a crezut că angajații săi nu și-au făcut treaba și că respectivii clienți erau nemulțumiți de serviciile proaste. Așa că a pus mâna pe telefon, și-a sunat datornicii încercând să rezolve problema. Aproape toți i-au spus că nu mai au bani, că sunt în faliment – lucru total neadevărat. Pentru a avea o listă exactă a celor cu datorii, omul își nota într-un carnețel roșu numele fiecăruia și suma datorată. Odată, un om care-i datora bani vine la el și îi spune: “Domnu’ X, știu că am să vă dau niște bani. Numai că sunt aproape în sapă de lemn și un pot să mă achit acum. O rugăminte am: nu mă treceți în carnețelul roșu!”. Omul s-a rugat mai bine de 10 minute să nu apară în carnețel dintr-un singur motiv: primul dintre datornici a fost diagnosticat cu o formă gravă de cancer, al doilea a avut un grav accident cu mașina etc. Aproape toți cei trecuți în carnețelul roșu sau apropiați ai lor au avut grave probleme de sănătate.
(Cosmin B., jurnalist)
În Răzvad, cea mai mare comună din Dâmbovița, s-a auzit într-o dimineață că o fată tânără pe care o chema Monica s-a omorât. Părăsită de iubit, Monica a intra în beciul casei și a luat Verde de Paris. Bunică-mea spune că un se văzuse până atunci fată mai cuminte și mai frumoasă în comună decât era Monica. Părinții fetei s-au ocupat de tot ce trebuia pentru nopțile de priveghi. În Răzvad era pe vremea aia un om care făcea sicrie. Era și groparul satului. A venit omul, a luat măsuri și a plecat să facă coșciugul. Când s-a întors, fata nu putut fi întinsă în sicriu pentru că era prea scurt. Se putea spune că omul nu a luat măsurile corecte, dar cei care ajutau familia au văzut cum groparul a luat măsurile corecte și chiar mai mari decât trebuia. Nimeni nu și-a putut explica ce s-a întâmplat, dar toți spun că fata nu a vrut să moară.
(Costin C., jurnalist)
Într-o zi un taximetrist din Giurgiu era într-o zi normală de muncă. La un moment, dat se urcă în mașină o tipă îmbrăcată în mireasă care îi spune taximetristului să o ducă pe str. Nicolae Titulescu în fața unei case mai vechi. Ajunși acolo, tipa îi dă taximetristului verigheta pentru că nu avea nici un ban la ea. Ieșit din tură, taximetristul îi arată verigheta unui prieten, care, auzind numele tipei, îi spune că aceasta este moartă de cateva zeci de ani, s-a sinucis atunci când, odată ieșiți din biserică, pe soțul ei l-a călcat o mașină. Necrezând povestea, s-au dus împreună în locul în care fusese cu ea ziua și au observat o casă părăsită. Atunci prietenul taximetristului l-a sfătuit pe acesta să îngroape verigheta în locul în care sunt îngropați cei doi din cimitirul Smârda, altfel va fi blestemat toata viața.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/79/taximetristul-blestemat/)
În Trivale, cartier piteștean, județul Argeș, legendele urbane spun că ar exista o casă părăsită, în pădurea de lângă cartier, cu o mireasă moartă, fantomă, care bântuie, deoarece s-a sinucis pentru că soțul ei a murit călcat de mașină în ziua nunții. Se spune că taximetristul a dus-o pe mireasă adânc în pădure, la respectiva casă, unde fata i-a dat verigheta de pe deget, având în vedere că nu avea bani, până intră în casă și îi aduce banii. Venea de la nuntă, cu verigheta pe deget, nu avea unde să țină banii, în rochia de mireasă. Taximetristul a adormit brusc și s-a trezit după ore întregi, în fața unui bloc din Trivale, la ceva distanță de pădurea respectivă, adormit la volan, cu mașina oprită. A intrat în bloc să cerceteze împrejurările datorită cărora a ajuns acolo, ca să afle că acolo stătea respectiva mireasă înainte de nuntă. Nuntă care, află șoferul, se întâmplase cu 10 de ani în urmă, nu în ziua respectivă, cum credea el. Ajuns la concluzia că în ziua aceea fusese șoferul unei stafii, se duse în mașină să caute dovada certa a realității, respectiv verigheta, care sclipea, aurie, și înfășurată într-o batista, cand o primise. Desfacând batista, constată că în aceasta se afla un deget în stare avansată de putrefacție, pe care se afla o verigheta roasă de trecerea timpului, arătând ca o bucată de fier proaspăt dezgropată.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/79/taximetristul-blestemat/)
Un taximetrist din București ia în masina, în toiul nopții, o tânără subțire, palidă și foarte tristă, care-l roagă să o ducă acasă. Dar, odată ajunși la destinație, fata îi mărturisește că nu are bani și îl roagă pe taximetrist să accepte un inel. Inelul de pe degetul ei. Acesta îl primește. A doua zi, însă, gândindu-se la întâmplarea din noaptea precedentă și la aerul trist al fetei, e cuprins de milă și se hotărăște să îi înapoieze inelul. Merge la adresa la care o lăsase pe tânără, bate la ușă. Deschide un bătrân. Taximetristul îi dezvăluie motivul vizitei și îi întinde inelul. Bătrânul îl privește uimit, apoi se albește la față și începe să se clatine. Îl roagă șoptit să o descrie pe tânără. Ascultă încordat cuvintele bărbatului, apoi murmură: „Pe fiica mea ați luat-o azi-noapte cu taxiul… Acesta este inelul ei. Dar fiica mea este moartă de 10 ani…”
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/79/taximetristul-blestemat/)
Bucureștii anilor ’90. Noapte târzie. Un taximetrist obosit cască uitându-se pe ceas. În curând avea să i se termine programul. Un ciocănit ușor într-unul din geamurile mașinii îl făcu să se dezmeticească. Două bătrânici îmbrăcate decent urcă în taxi și îi spun șoferului adresa. Acesta demarează. În timp ce conducea, uneia dintre bătrânici i se face rău. Amețește și începe să-i curgă sânge din nas. Șoferul oprește taxiul la adresa cerută și le ajută pe bătrâne să urce scările casei. Acestea, recunoscătoare, îl invită pe șofer în casă la o cafeluță mică. Șoferul, obosit, acceptă cu bucurie oferta. În timp ce i se pregătea cafeaua, intră în baie. Îsi spală fața cu apă rece să se mai dezmeticească și își scoate ceasul de la mână pentru a se putea săpuni bine pe măini și pe antebrațe. Iese din baie, bea cafeaua, le mulțumește bătrânicilor și iese. Pornește mașina, mai ia câțiva clienți, după care, în zori, pleacă spre casă să se odihnească. Ajuns acasă, remarcă lipsa ceasului. Își amintește că îl uitase pe policioara din baia bătrânelor, atunci când se spălase pe mâini. Se urcă în mașină și merge la adresa respectivă. Bate la ușă. Niciun răspuns. Sună lung de câteva ori. Nimic. La un moment dat, un vecin, un pensionar curios îl intreabă pe șofer pe cine caută. Acesta răspunde că le caută pe cele două bătrâne pentru a-și lua ceasul. Pensionarul îl privește ciudat; „Care bătrâne? În casa asta nu locuieste nimeni de ani de zile!”. La un moment dat, apare o vecină cu cheile casei. Le avea în păstrare de ani buni, pentru a le da moștenitorilor plecați undeva în străinătate. Descuie ușa casei. Casa, plină de pânze groase de păianjeni, cu mobilele acoperite de cearșafuri pline de praf. Șoferul aplecă privirea jenat. Pe o măsuță mică și prăfuită zări o ceașcă de cafea cu zațul proaspăt. Intră în baie și, sub stratul gros de praf și pânze de pâienjeni, își găsi ceasul. Tulburat, ieși din casă făcându-și cruce și se urcă la volan. Pe bancheta din spate a mașinii strălucea o fâșie de pânză albă: o batistă cu câteva picături de sânge.
(http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=28817&ARCHIVE=true&nm=Legende-urbane-Buhuhu)
O întâmplare care se zice că a fost publicată și în ziare. S-a întâmplat în Craiova. Un taximetrist a luat pe la 11 seara o femeie si pe drum acesteia a început să-i curgă sânge din nas. Băiatul i-a oferit o batistă și, când au ajuns la destinație, femeia i-a lăsat verigheta, spunându-i la ce apartament stă. Dupa vreo 15 minute, băiatul a sunat la ușă și i-a răspuns soțul femeii care, după o altercație, a chemat poliția susținând că e verigheta soției lui, dar e moartă de trei ani. Se zice că dupa opt luni a obținut ordin de deshumare și a găsit scheletul femeii fără verighetă și cu o batistă în mână.
(Cristina B., studentă)
Un taximetrist a luat o domnișoară din fața cimitirului la 2 noaptea… A dus-o la adresa spusă de ea. Acolo ajunși, fata nu a avut bani să îi plătească, așa că i-a lăsat lănțicul drept garanție că se va întoarce din casă cu bani. Așteptând vreo 15 minute, șoferul s-a dus la poartă și a început să strige nervos. După ceva vreme, a ieșit o femeie destul de speriată din casă întrebându-l ce s-a întâmplat. El i-a spus că așteaptă fata să îi aducă bani de ceva vreme și ea nu mai vine și i-a arătat lănțicul care avea o poză într-o inimioară, spunând că i l-a lăsat garanție. Femeia, când l-a văzut, a rămas stupefiată, zicând că aceea este fata ei care a murit acum 2 ani într-un accident cu taxiul… Am auzit povestea de la un unchi taximetrist.
(Petra Ș., studentă)
Lucrez pe taxi. Într-o seara stăteam liniștit în stație și așteptam clienți, ascultând muzică. Deodată se urcă o femeie și îmi spune să o duc la Cimitirul Dumbrava și să o aștept 5 minute. După 20 de minute, iese femeia din cimitir și îmi spune să o duc la o casă (bineînțeles, acea casă părea a fi părăsită de mult timp) și să o aștept iar. Iese după 10-15 minute din casă și îmi spune să o mai duc încă o dată la Cimitirul Dumbrava și m-a rugat să o aștept maxim 5 minute. Într-adevar, iese după 5 minute și îmi spune să o duc la acea casă la care am mai fost în urmă cu aproximativ jumătate de oră. Când ajung la casă, îmi spune că nu are niciun ban să îmi plătească cursa, dar dacă accept să îmi dea în schimbul banilor verigheta soțului ei (care era din aur)… După ce m-am gândit puțin, am acceptat cu gândul că acea verighetă face mult mai mult decât acea cursă… În fine, după aproximativ 3 săptămâni-o lună, primesc o comandă de la acea casă care părea a fi părăsită, cum am spus. În fine, ajung la acea casă cu gândul să iau clientul/clienta de acolo… se urcă un domn cu o statura impresionantă și vede acea verighetă pe degetul meu. El, bineînțeles cunoscând verigheta după numele pe care îl avea inscripționat pe ea, mă întreabă de unde am acea verighetă și îi spun că, în urmă cu 3 săptămâni, am plimbat o femeie de la cimitr la acea casă și invers și, nemaiavând bani să îmi plătească cursa, mi-a oferit această verighetă, iar eu am acceptat bineînțeles. Ce îmi spune acel om m-a șocat. Îmi spune că acea verigheta este de la soția lui, iar soția lui este moartă de 2 ani…
(http://www.pixme.org/despre-orice/povesti-cu-fantome/211/comment-page-6#comments)
O fată extraordinar de frumoasă face autostopul într-o zonă mai puțin circulată. Este luată în mașină de un bărbat singur, necăsătorit. Fata țipă la un moment dat speriată, bărbatul apasă frâna și lovește mașina de un cap de pod sau o stâncă, iar fata dispare de pe bancheta din spate, în mod misterios. Bărbatul merge la poliție și declară ce s-a petrecut. I se arată niște fotografii din care o recunoaște pe frumoasa care făcea autostopul, iar apoi află că este, de fapt, moartă de foarte mult timp, exact în locul unde el a avut accidentul, decesul ei survenind tot într-un accident.
(http://www.argeseanul.ro/cultura/articol/orasul-prin-viu-grai-legendele-urbane-ale-pitestenilor.html)
Un taximetrist primește prin stație o comandă pentru a merge să ia pe cineva de la o nuntă. Un coleg mai tânăr, necăsătorit, îi cere voie să meargă el pentru că vrea să fie ultima cursă pe seara respectivă. Nu se știe ce s-a întâmplat, dar taximetristul mai tânăr piere în noaptea aceea într-un accident. Martorii care l-au văzut înainte de moarte spun că ar fi remarcat că acesta ducea pe bancheta din spate o clientă, mireasă, neasemuit de frumoasă.
(http://www.argeseanul.ro/cultura/articol/orasul-prin-viu-grai-legendele-urbane-ale-pitestenilor.html)
Imediat după Revoluție, o activistă de la fosta organizație de femei a partidului comunist a plecat să țină o ședință într-unul dintre satele de pe Valea Someșului, nu mai știu dacă la Letca sau la Lozna, dar undeva pe-acolo. După partea oficială, a urmat întrunirea tovărășească, cu prăjituri, cafele și un pic de pălincă, apoi țărăncile s-au întins la bârfe, ca între niște femei bucuroase că au ocazia să scape pentru o scurtă vreme de treburile de acasă. Va să zică, s-a înnoptat de-a binelea până au ajuns să pună punctul final după concluzii. Cum povestitoarea avea o rudă la Dej, echipa de propagandă nu s-a întors la Zalău, care era mai departe și drumul prost, ci au urcat în sus pe vale. În dreptul satului Rus este o intersecție, unde se poate coti la dreapta și merge peste pod, la Simișna sau Zalha. Dacă se merge înainte, în dreapta e calea ferată și Someșul, iar în stânga o coastă nesfârșită, cu o pădure deasă, abruptă. Ori de unde ar veni, când omul ajunge în dreptul podului și vede dincolo de el spațiul deschis al luncii, parcă i se ia o greutate de pe piept și primește o gură cuprinzătoare de aer. Ei bine, aici în intersecție, noaptea târziu, au văzut în bătaia farurilor două siluete fantomatice făcându-le semn să oprească. Șoferul a dat să încetinească, însă ceilalți pasageri i-au cerut să meargă mai departe, ar fi trebuit să se înghesuie ca să le facă loc și oricum era un ceas înaintat în noapte, iar ei se grăbeau să ajungă la Dej. Când au trecut de autostopiste, toți cei din mașină au auzit deslușit, repet, în interiorul vehicolului, niște voci tânguitoare care le cereau:
– Luați-ne și pe noi! Nu ne lăsați aici!
Bineînțeles că șoferul s-a speriat, a apăsat pedala de accelerație până la podea și a țâșnit ca din pușcă, lăsând în urmă nebuloasele făpturi. Ajunși în Dej, au povestit cele întâmplate neamurilor, care i-au lămurit că întâmplarea are cu adevărat ceva ieșit din comun, deoarece în locul cu pricina avusese loc cu câteva zile un teribil accident de circulație, soldat cu două victime.
(http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=197)
Povestea pe care urmează să v-o spun am aflat-o de la o doamnă tare drăguță, dintr-un sat numit Mozăceni, din județul Argeș. Rizea Florica, în vârstă de 72 de ani, a fost de acord să îmi povestească despre un eveniment petrecut la ea în familie acum mulți ani. Povestea începe cu un domn, ce se întorcea acasă, într-o comună apropiată numită Ștefan cel Mare, de la Pitești unde fusese să facă diverse cumpărături. Pentru a putea ajunge în acest sat, se parcurge o porțiune de autostradă, după care drumul continuă prin comuna Oarja și alte câteva sate. La o intersecție din satul Rociu, pe lângă secția de poliție din comună, era o stație de autobuz în care aștepta o femeie. Această femeie a făcut cu mâna șoferului nostru și l-a rugat dacă poate să o ia și pe ea până acasă în comuna Mozăceni. Fiind în drum bărbatul acceptă. Era o femeie obisnuită, mărunțică de statură, brunetă, îmbrăcată într-o rochie albastră și cu părul prins la spate într-o coadă. Nu au schimbat prea multe vorbe cei doi pe drum, au discutat despre lucruri banale și a mai spus că o cheamă Ana. I-a spus șoferului să oprească în fața unei căsuțe cu gard maro, nu foarte mare ce avea o podișcă în fața porții. Înainte să coboare i-a zis șoferului că din pacate nu are bani să îi dea așa că i-a lasat un inel, din argint cu pietricele albastre. Bărbatul nu a vrut să accepte spunând că nu este nici o problemă și să rămână sănătoasă. Ana a insistat atât de mult să îi dea acel inel gaj, încât până la urma bărbatul de rușine a acceptat. Ana l-a mai rugat ca atunci când va mai trece pe acolo să strige la poartă și dacă îi va returna inelul acesta va primi în schimb banii pentru călătorie așa cum este corect. Șoferul și-a continuat drumul gândindu-se cât de ciudată părea acea femeie. Când a ajuns acasă i-a povestit soției sale totul și aceasta l-a certat că a luat inelul și i-a zis că trebuie să îl înapoieze cu prima ocazie. Ocazie ce nu a întârziat să apară deoarece la nu mai puțin de o săptămână, omul a trebuit să meargă din nou la Pitești cu treabă. Pe drum a oprit în fața casei unde a lăsat-o pe Ana și a strigat la poartă. Părea că nu este nimeni, dar într-un final a ieșit un bărbat, ce se numea Vasile. Șoferul i-a povestit ce s-a întâmplat și a avut o mare surpriză. Bărbatul i-a spus că acolo nu locuiește nicio femeie, că el este văduv și locuiește doar cu fiul său. I-a cerut șoferului să îi arate inelul în cauză și l-a recunoscut ca fiind al soției sale ce era decedată de mai bine de 10 ani. Vasile a luat cu mâna tremurândă inelul și l-a invitat pe șofer în curte să îi povestească totul cu lux de amănunte.
Rizea Florica era chiar verișoara lui Vasile și locuia doar la câteva case distanță. În fiecare săptămână mergea și îl ajuta cu treburile casnice pe vărul ei, având grijă să fie mereu mâncare caldă pentru Vasile și copil. A aflat despre povestea cu Ana în aceeași zi în care Vasile a recuperat inelul. Pe la ora 7 seara s-a dus să le ducă celor doi niște ciorbă de perișoare caldă și l-a găsit pe verișorul ei stând pe prispă cu inelul în mână și plângăd. Acesta i-a povestit tot ce s-a întâmplat. Se pare că inelul respectiv era inelul de logodnă pe care i l-a dat Vasile Anei, inel ce a fost pierdut după moartea ei. Ana și după moarte a făcut tot posibilul ca inelul ce a reprezentat dragostea celor doi să ajungă înapoi la bărbatul ce l-a iubit!
(http://romanialapas.ro/legende-arges-cea-mai-tulburatoare-poveste-de-dragoste/)
La țară se vorbea că dacă te uiți la miezul nopții în oglindă cu o lumânare și spui „cred în anticrist” sau ceva de genul, îl vezi pe Satana… toată lumea se laudă pe acolo că așa a făcut și l-a văzut. A încercat și o fată să vadă dacă e adevărat, dar nu a văzut nimic. Apoi noaptea când dormea (dormea cu bunică-sa, parcă) a simțit că o trage cineva în jos din pat… o trăgea de picioare … nu putea să se miște și pe tavan vedea o umbră mare. A făcut semnul crucii cu limba… și a dispărut… Nu a mai spus la nimeni în afară de mine ca să nu râdă lumea de ea.
(http://www.lipiciosii.ro/?do=Forum&cat=6&topic=1881&page=29)
Se spune că la un concurs de raliu, unul din conducători a sărit cu mașina în lacul de acumulare, fiind salvat imediat de scafandrii care au refuzat să mai intre pentru a ajuta la recuperarea autovehiculului. Motivul lor ? Ei spun că au văzut lostrițe uriașe, de dimensiuni situate între 1,5 și 4 metri. Un alt argument este faptul că la una din drumețiile mele pe munții din jurul barajului Vidraru, la întoarcere am văzut împreună cu mai mulți prieteni o vacă ce căzuse în baraj, se află exact la gură barajului și era mâncată de jumătate… niște simpli pești normali nu cred că ar fi fost în stare să mănânce o vacă… poate nu este un argument concludent, dar cu siguranță este unul înspăimântător.”
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/17/monstri-marini/)
Unchiul meu a fost printre scafandrii ce s-au scufundat în Vidraru când monstrul acvatic se pusese pe turbine. Când eram mai mic îmi povestea că este scafandru și a intrat în Vidraru. Acolo ei s-au dus lângă turbine… cum au văzut, cum au fugit și au spus că acolo nu mai intră. Era un pește de 15-20 metri lungime, avea o gură cât un X5 și spuneau ei că dacă se mișcă sau dădea o coadă barajul se spărgea și matură tot Piteștiul. Se pare că cu (sic!) timpul a murit și s-a dezintegrat.”
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/17/monstri-marini/)
Cu peștii aia mari din Vidraru așa e. Un amic de-al meu a plecat cu taică-su pe baraj cu barca. De cald ce era a băgat piciorul în apă și a rămas fără călcâi. Până acuma nimeni nu a putut da o explicație clară. Se vorbește de atunci de niște pești uriași care au crescut la dimensiuni uriașe din cauza că barajul Vidraru nu a fost golit niciodată de tot. De la acel accident au venit și niște scafandri de la Constanța, dar nu au găsit nimic (așa zic ei). Partea interesantă e că barajul are 10 km și ei s-au uitat decât (sic!) în 2 locuri”.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/170/pesti-uriasi/comment-page-1/)
În București, o echipă de scafandri este chemată să caute un copil înecat. După o vreme ies îngroziți și declară că ei nu mai intră la loc din cauza monștrilor (niște somni imenși) văzuți.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/17/monstri-marini/comment-page-1/#comment-45205)
Zilele trecute a murit un băiat, înecat în lacul Snagov… A fost găsit după două zile de către echipa de scafandri. Unul dintre scafandri a povestit că a văzut un somn foarte mare, de aproximativ 200 de kilograme, ce semăna cu un pui de balenă… Scafandrul s-a speriat foarte tare, a jurat că în viață lui nu mai intră în lacul Snagov!
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/170/pesti-uriasi/comment-page-1/)
În lacul Pantelimon ar fi intrat scafandrii pentru recuperarea înecaților. Aici ar fi dat peste galerii și gropi uriașe din care ieșeau mustăți de somni groase cât un braț de om. Au refuzat să mai intre. Lângă București, în balta Vadu Anei, lângă satul cu același nume, prin ‘96 a murit înecat un braconier. Se pare că plasa i-a fost trasă de tot în apă, el fiind pe o cameră de tractor ar fi căzut în apă. Când a fost recuperat corpul nu mai avea o mână și un picior. Se pare că balta fiind extrem de adâncă și continuându-se sub stuf… trăiesc aici exemplare uriașe de somni care nu pot fi scoși cu nimic.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/17/monstri-marini/)
Fraților, nu știu ce credeți voi sau ce nu, însă chiar dacă uneori și mie mi-e greu să cred, un lucru e sigur: ceva-ceva este pentru că altfel singură explicație ar fi SCHIZOFRENIA COLECTIVĂ… De ani de zile se spune că în lacul de acumulare Paltinu, la “BARAJ” cum spunem noi, câmpinenii, ar există pești mari cât o mașină. Au fost și filmați, dar de fiecare dată am fost mințiți de lume că ar fi doar vrăjeli făcute pe calculator!!!
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/17/monstri-marini/)
Niște scafandri au plecat în scufundare într-un bazin al reactorului nuclear Cernavodă pentru lucrări de întreținere și s-au speriat văzând pești uriași. Ei au refuzat să se mai scufunde acolo. Se spune că din cauza radiațiilor emise, peștii au suferit mutații genetice și astfel au căpătat dimensiuni gigantice. Mi-a zis o rudă care a vorbit cu un cunoscut al unui scafandru cu pricina.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/170/pesti-uriasi/comment-page-1/)
Din dorința de a informa lumea cât mai bine despre ceea ce se întâmplă în România, și nu numai, am să postez o lista cu orașele în care sunt montate instrumente psihotronice sau care sunt influențate puternic de astfel de dispozitive, orele la care se fac emisii și mesajul lor. Cei care veți citi acest post, aveți grijă cât mai mare la mentalul vostru. Fără frică, oameni buni. Doar fiți atenți la gândurile voastre și verificați de două ori înainte de a accepta că un anumit gând este al vostru. Multe dintre ele sunt puse acolo, pentru că majoritatea dintre voi sunteți foarte neatenți la ceea ce gândiți.
Orașele principale afectate de astfel de instrumente:
1. București
2. Brașov
3. Cluj Napoca
4. Iași
5. Galați
6. Constanța
7. Arad
8. Timișoara
9. Craiova
10. Focșani
Orele de emisie: 00, 04, 09, 12, 15, 18 și 21.
Mesaje: de natură sexuală, carnală, mesaje de tip propagandist la adresa politicii, mesaje de tip revoltător la adresa comportamentului oamenilor, mesaje cu ură și furie, crime și atacuri fizice. Deci, multă atenție la gândurile voastre și emoțiile pe care le emiteți. De cele mai multe ori nu sunt generate de voi. Influențele acestor instrumente se face (sic!) simțită zilnic și afundă omul și mai mult în superficialitate, ură, furie, lipsă de armonie și separare.
(http://cybershamans.blogspot.com/2010/05/armele-psihotronice-in-romania.html)
De la bunicul am auzit de un laser care a topit pur și simplu tancurile rușilor atunci când se pregăteau să treacă granița. Zicea că ar fi fost invenția lui Henri Coandă”
(Narcis E., student)
Mie mi-a povestit-o tata dar aveam rachete antitanc de la francezi, rușii au încercat să treacă, soldații aveau ordinul să tragă dacă încearcă să invadeze românia, au încercat să intre și au topit câteva tancuri (cu rachetele minune), celalalte retrăgându-se.”
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/4/arma-secreta-cu-laser/comment-page-3/)
Nouă ne-a povestit proful de fizică că el a făcut parte din cei care au tăiat 10 tancuri rusești cu faimosul laser (am uitat anul și alte detalii).
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/4/arma-secreta-cu-laser/comment-page-3/)
Să vă spun varianta din Caraș Severin. Un vecin, pensionar, a făcut armata lângă Reșița, la Valea Deni. Foarte serios și convins, mi-a spus că a văzut când s-a tras cu laserul, că s-a albit cerul ca ziua-n amiaza mare. Pentru asta a fost nevoie să se despice dealul unde se află arma, apoi s-a închis la loc. Că urmare, rușii s-au retras imediat.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/4/arma-secreta-cu-laser/comment-page-3/)
Mi-e mi-a povestit-o tata… zicea că tancurile rusești au fost topite de către laserul românesc… În fine, nu știu dacă e adevărat. După, mi-a mai zis că pe timpul lui Ceaușescu când ungurii continuau să insulte România și zicând că Transilvania e a lor, în Dâmbovița erau îndreptate 6 rachete către Ungaria gata să o distrugă dacă nu își retrăgea insultele. Oricum, să știți, fraților, chiar dacă e numai o legendă povestea cu tancurile rusești, România a fost a patra țară care a studiat laserul și l-a fabricat. Trăiască România!
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/4/arma-secreta-cu-laser/comment-page-3/)
În urmă cu cca. 12 ani am cunoscut un tânăr cu studii medii care lucra ca dulgher și care făcuse stagiul militar după revoluție la artilerie. Mi-a povestit fără nicio jenă că a paricipat la tragere cu armă laser. Am încercat să-l încurc (considerându-l mincinos) cu diverse întrebări, dar am rămas surprins cât de multe știa despre principiu, alimentare, comportare, folosire, amănunte cu totul străine unui om ca el. Pentru ce ar fi învățat și inventat atâta ca să-și mintă colegii de serviciu și superiorii? Deși nici nu mai știu cum îl chema, eu îl mai cred și acum.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/4/arma-secreta-cu-laser/comment-page-3/)
Sunt din Prahova și îmi amintesc foarte bine, vorbeam cu tatăl meu despre acest lucru în august ‘68, de asemenea îmi amintesc că despre arma secretă a României s-a vorbit la Radio Europa Liberă, armă concepută de H. Coandă și cedată României în schimbul reîntoarcerii în țară din exil. Tot ce mai știu este că armatele Tratatului de la Varșovia au vrut să pătrundă pe la granița de vest, tancurile lor transformându-se în niște mormane de fier, de asemenea mai îmi amintesc că din est la Prut a fost topit un pod.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/4/arma-secreta-cu-laser/comment-page-3/)
Legende urbane despre amenințări la siguranța individuală
Oamenii care trăiesc în localitățile situate la limita dintre județele Argeș și Dâmbovița sunt convinși că o ambulanță umblă prin zonă, după posibile victime cărora să le ia organele. Localnicii sunt convinși că ambulanța circulă numai în zorii zilei sau după lăsarea întunericului și, spun oamenii, vânează copii și bătrâni. La școală, micuții au fost avertizați de pericol, iar polițiștii au pornit chiar o anchetă.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/130/ambulanta-fantoma/)
Atenție, toți locatarii din cartierul Berceni, intrați în casă până în ora 19:30 deoarece au fost descoperiți niște ruși care fac trafic de organe. Sunt înarmați și foarte periculoși! Aveți grijă. În BUCUREȘTI circulă o dubă neagră numită Salvarea Neagră care accidentează copiii, se prefac că îi ia să îi ducă la Spital, îi ia, îi omoară și le iau organele… Dă mai departe!!!
(http://www.aleex.ro/atentie-salvarea-neagra-este-pe-urmele-tale.html)
ATENȚIE!!!! NU ȘTERGE!!! ÎN PARCUL I.O.R. S-AU FURAT DOI COPII DUPĂ CARE S-AU GĂSIT MORȚI TRANȘAȚI ȘI FĂRĂ RINICHI ȘI FICATI ACUM O LUNĂ IAR ACUM DOUĂ ZILE S-A ÎNTÂMPLAT ACELASI INCIDENT ÎN ZONA UDRIȘTEI SECT. 3 AU FOST FURAȚI 2 COPII UNUL CHIAR DIN MÂNA MAMEI SALE A FOST LUAT ȘI BĂGAT ÎN MAȘINĂ. ÎN MOLDOVA ȘI ALTE REGIUNI ALE ROMÂNIEI S-A ÎNTÂMPLAT LA FEL POLIȚIA ȘI MASS-MEDIA NU VREA (sic!) SĂ PUBLICE ACESTE INCIDENTE NEFERICITE ACEȘTI HOȚI DE COPII TRAFICANȚI > SECTE < DE ORGANE PROVIN DIN BULGARIA AVEȚI MARE GRIJĂ DE COPII (sic!) NEPOȚEII VOȘTRII (sic!) ȘI DAȚI MAI DEPARTE ACEST MESAJ TUTUROR DIN LISTA VOASTRĂ SUNTEM ÎN MARE PERICOL VĂ ROG NU IGNORAȚI ORGANELE SE VÂND CU 300 DE MII DE EURO PENTRU COPII BOLNAVI DIN BULGARIA ÎN VARSTĂ DE 5-12 ANI.
(http://www.aleex.ro/atentie-salvarea-neagra-este-pe-urmele-tale.html)
Primită pe email, nu știu cât e de adevărată, dar scenariul mi se pare perfect posibil. Cert e că mi s-a strâns carnea pe mine când am citit.
Soția mea (nu a mea, a ăluia care a scris chestia asta) s-a întâlnit astăzi în parc cu o mămiăa ce lucrează la o secție de poliție din București, la serviciul Evidența Populației. Aceasta venise în parc împreună cu copilul ei, o fetiță foarte drăguță.
După ce copiii lor au început să se joace împreună, ca de obicei, și părinții ajung să intre în vorbă. Din vorbă în vorbă, mămica respectivă i-a spus soției mele că ea stă mereu cu ochii numai pe copil și a atenționat-o să fie foarte vigilentă, pentru că există multe grupări infracționale care pândesc părinții și când aceștia nu sunt atenți la copiii lor, le fură copiii! Se pare că în cel mai bun caz copiii sunt duși la cerșit în țările europene, însă de cele mai multe ori acești copii ajung să fie vânduți pentru transplanturi de organe!
Este adevărat că de cele mai multe ori aceștia fură copiii de la bunici, căci este mai puțin riscant decât să fure de la un părinte în putere, dar sunt numeroase cazuri în care copiii au fost furați și de lângă tătici!
Grupările infracționale acționează în special în parcuri, în supermarketuri, în mall-uri, unde pot zăbovi și supraveghea victimele fără a da de bănuit cuiva. Poliția știe, dar nu dă numărul real al victimelor, zice-se pentru a nu crea panică. Eu nu înțeleg de ce nu trebuie să avertizezi populația în fața acestui pericol! Poate doar dacă ești polițist care vrei să nu-ți pierzi scaunul, dorești să ascunzi numărul real de cazuri de răpiri nerezolvate!
După spusele acelei mămici, recent a fost furat un copil într-un mall, iar camerele video și cercetările ulterioare ar fi surprins modul de operare al hoților. Copilul furat a fost dus într-o toaleta, tuns rapid, schimbat de hăinuțele lui, i s-a pus o șapcă pe cap și ochelari de soare și a fost scos din mall prin parcarea subterană, în timp ce difuzoarele anunțau pierderea copilului și semnalmentele acestuia. Infractorii se pare că au fost un cuplu, bărbat și femeie, dar aceștia nu au fost nici prinși și nici identificați măcar. Poliția este total neputincioasă în fața acestui fenomen, deși se fac mari eforturi pentru a stăvili acest val de răpiri. Polițiile statelor europene colaborează intens pentru prinderea și pedepsirea acestor criminali, însă deocamdată nu s-au înregistrat rezultate notabile!
Se pare că în Bulgaria cazurile de răpiri de copii sunt și mai numeroase și mai bine puse la punct. Un alt caz, cu final „fericit” ar fi, după spusele aceleiași doamne, acela petrecut în Bulgaria, cand un copil a fost furat dintr-o benzinărie, din mașina părinților, iar după trei zile a fost găsit în viață, tăiat și abandonat în aceeași zonă în care a avut loc răpirea. La controlul medical s-a constatat că băiețelului îi lipseau jumătate de plămân, jumătate de ficat și un rinichi! Faptul că acel copil a fost găsit în zona din care a fost răpit, dă de bănuit polițiștilor că operația de extragere a organelor copilului ar fi fost făcută foarte aproape de locul răpirii, dar nici în acest caz nu s-a putut afla mai mult.
Inițial m-am întrebat de ce a fost lăsat acel copil în viață, căci ar fi putut să recolteze mai multe organe și să omoare copilul, riscând mai puțin să fie prinși. Din acest motiv devenisem sceptic. Apoi m-am gândit că pedeapsa ar fi mai mică pentru mutilare, decât pentru un omor, așa că s-ar justifica teoretic un astfel de gest.
Am început să scriu acest articol pentru că în ultimul timp mi s-a întâmplat des să aud astfel de povestiri, de la bunicii din parc, însă sincer să fiu nu le dădeam crezare.
Acum doi ani soția mea a văzut o tentativă de răpire de copil, la Piața Muncii (București). O mămică țipa disperată că un individ i-a smuls copilul din mână și a fugit cu el. Din fericire, un taximetrist a fugit după răpitor și acesta a fost prins, bătut zdravăn și dus la poliție.
Acum o săptămână, în parcul Kiseleff din București, o bunică îmi povestea speriată că dispăruse un copil cu câteva zile în urmă, iar altul chiar de lângă casa ei de lângă parcul Moghioroș, din Drumul Taberei (București).
Pentru acest motiv am vrut să vă avertizez să fiți vigilenți, să vă păziți copiii și nepoții. Poate că multe din cele ce se aud sunt simple povești, însă măcar acea femeie de la Evidența Populației părea că știe ce vorbește.
Așadar, mare atenție!
(http://www.gmclub.ro/forum/index.php/topic/36453-atentie-la-copii)
“Ia copiii și îi duce nu știu pe unde… le taie, le ia mațele.” ”E ambulanță de-asta fără număr, s-a oprit a mai luat niște fete de pe la croitorie, la Topoloveni”.
Pe ulițele pustii, până și vântul seamănă groază. Batrânii stau mai mult prin case iar pe copii îi țin ascunși. Nu-i de glumă. O știe cel mai bine doamna Mariana din Leordeni. Își scuipă-n sân când își aduce aminte prin ce a trecut odorul ei, un puști de 18 ani. „A oprit o mașină ca-n stil de ambulanță, ș-odată a văzut c-a deschis geamul, a lăsat geamu-n jos, și a scos capul cineva, un negru ca un marocan, un cap marea așa, și-l privea pe băiat din cap până-n picioare”.
Toată lumea știe povestea cu mașina-fantomă. Se făcea că doi indivizi dubioși, („la spital, la Județean la Pitești s-au deghizat în doctori, și c-ar fi luat doi pacienți”) apoi, tot ei („s-au dat jos doi oameni din mașină și l-au alergat până la poartă”). Totul ar fi plecat de la o întâmplare misterioasă. Doamna Ionela, învățătoare în Glimbocata, vine cu amănunte prețioase. Ionela Dia: „Din sat a dispărut o femeie, în condiții ciudate. Era o vreme încețoșată”. Reporter: „Ce le-ați spus copiilor, să se ferească de ambulanțe?” Ionela Dia: „Să nu circule cu mașini cu persoane necunoscute.” Pe plan local, verificările polițiștilor nu au dat rezultate spectaculoase.
O ambulanță oarecum ciudată există și la Găești.. a fost trimisă de Servicul Maltez și o să salveze vieți, spun medicii care, la fel ca polițistii, cred că mașina fantomă nu există. Orice ar face, tot nu o conving pe doamna Mariana: „Mergi pe stradă, oprește o mașină lîngă tine și te ia și… ce mai faci?”
(Știrile Pro Tv, transcript: http://www.youtube.com/watch?v=14u_9lU1_X4)
Bună ziua, acum 2 zile s-a furat un copil din zona Crângași la (sic!) smuls de la mămica lui din brațe și iau (sic!) luat un rinichi lau (sic!) adus înapoi din locul de unde lau (sic!) luat cu un bilet care scria îmi pare rău și avea în mănuță 1500 ron se fură foarte mulți copii pentru organe de ce nu avertizați lumea să știe toata lumea că se fură copii pentru organe poliția ce face de nu dă de ei sau (sic!) furat copii în ultimele 2 luni fără număr și nimeni nu anunță nimic. vă rog avertizați lumea.
(http://www.realitatea.net/se-fura-copii-pentru-organe-isteria-din-vremea-comunismului-a-revenit_851129.html)
În Zalău s-a declanșat, în iarna lui 2007, o adevarăta isterie printre școlari și părinții acestora, din cauza unui zvon potrivit căruia prin oraș circulă o dubă neagră, cu chinezi, care răpesc copii, îi duc pe Meseș, îi omoară și le extirpă organele interne. Mai mult, unii zic că, martori oculari fiind, au văzut echipaje de-ale poliției și pompierilor, "culegând" cadavrele eviscerate ale copiilor de pe Meseș. Alții, cu o imaginație la fel de bogată, spun că duba chinezilor este neagră doar noaptea, iar in timpul zilei se transformă în ambulanță.
(http://flaviu4rapp.piczo.com/–%3Edubaneagra%3C–?cr=7&linkvar=000044)
Eu la țară am dat peste o astfel de poveste, doar că era cu un „gip negru”) se spunea că răpește copii ca să-i vândă în străinătate. Și culmea, chiar trecea un jeep negru mereu prin sat cu o remorcă în spare, aducea lemne, și toți eram speriați de fiecare dată când îl vedeam).
(FORUM http://habarnist.wordpress.com/2010/09/11/mituri-urbane/)
La noi în oraș se vorbea de o salvare cu numere de Ungaria, iar traficanții de organe erau ruși… Ce vremuri.
(FORUM http://habarnist.wordpress.com/2010/09/11/mituri-urbane/)
Copiii din județul Mureș se tem să meargă la școală, părinții sunt disperați iar profesorii fac eforturi să îi liniștească. Totul a pornit de la un zvon potrivit căruia un dubă cu călugări răpește copii cărora le scoate organele și îi abandonează în câmp.
La început a fost un cuvânt. O vorbă aruncată de cineva, nu se știe cine, de sora unui prieten al unui cumnat al unui alt prieten din Mediaș, județul Sibiu. Se zice că ar fi găsit niște copii abandonați pe un câmp, goliți de organele interne.
Zvonul s-a extins cu viteza internetului, cadavrele din poveste au ajuns la Sighișoara, apoi la Band, iar de câteva zile pot fi găsite pe dealurile din jurul Tîrgu-Mureșului. Nu se știe cine sunt copiii, cine sunt răpitorii și nici de la cine a pornit toată tărășenia. Cert este că elevii, mai ales cei din clasele mici, sunt speriați, iar părinții, în cel mai fericit caz, îi așteaptă mai des ca de obicei atunci când ies de la ore.
În mare, povestea sună cam așa: "au venit în curtea școlii un călugăr, o călugăriță și un doctor, au o dubiță galbenă cu geamuri fumurii, se opresc lângă copiii, îi trag în dubiță după care nu-i mai vede nimeni”.
La Centrul Maternal „Matera” din Tîrgu-Mureș, unde proaspetele mămici provenind din familii cu probleme primesc asistență socială și psihologică, zvonul a primit dimensiuni de filme horror. „Mi-au povestit mămicile că au auzit că în Mureșeni (cartier din Tîrgu-Mureș – n. red.) s-a găsit pe pieptul copiilor un plic cu zece milioane de lei, bani de înmormântare”, a declarat Ana Chirteș, directorea Centrului.
(http://www.jurnalul.ro/observator/isterie-cu-copii-rapiti-si-goliti-de-organe-560335.htm)
De mai bine de două săptămâni circulă zvonul prin orașul Recaș, cum că ar exista o „bandă” de călugări care fură copii din această localitate. Povestea este dramatică dacă stăm să ne luăm după spusele unor localnici, deoarece, răpitorii ar fura copilașii cu scopul de a-i omorî și a le fura organele. Macabru!
Din alte surse se aud informații precum acești călugări ar circula cu un microbuz de culoare albă, ba mai mult, o fetiță i-a mărturisit mamei sale că a fost urmărită de călugări în drumul spre casă în timp ce se întorcea de la școală.
Toată lumea povestește la fiecare colț de această bandă de călugări, ba mai mult, într-o zi fiind într-un magazin din oraș, am participat la o discuție dintre vânzătoare, una dintre ele mărturisind: „Ieri călugării pândeau copiii la ieșirea de la școală.”
(http://gabrielszofran.blogspot.ro/2010/12/povestea-calugarilor-care-fura-copii.html)
Două familii de români domiciliate în Constanța au plecat pentru câteva zile să se distreze în Bulgaria. Asta se întâmpla la începutul lunii iunie a.c. (2011- n.a.) Toți au plecat cu un singur autoturism marca Cielo înmatriculat în Constanța. Ajunși într-o benzinărie aflată la intrarea în orașul bulgăresc Varna, toți pasagerii autoturismului, în afară de șofer, au intrat în magazinul benzinăriei pentru a-și lua câte ceva de băut și dulciuri. La ieșirea din autoturism și-au luat cu ei doar ceva mărunțiș, restul actelor și banilor precum și telefoanele mobile, rămănând în mașina în care se afla șoferul. După aproximativ 15 minute, după ce ieșiseră din magazinul benzinăriei, cei trei constănțeni, soția celui de la volan și ceilalți doi soți, au rămas stupefiați constatând că atât mașina cu care veniseră, cât și șoferul dispăruseră. Au așteptat ore în șir sperând că acesta se va întoarce să-i ia de acolo. În condițiile în care, toate documentele, pașapoarte, acte de identitate, bani etc, se aflau în mașina dispărută, cei trei rămași în benzinărie au intrat în panică, mai ales că se lăsase seara. Au anunțat poliția bulgărescă, dar fără nici un rezultat. Abia a doua zi după-amiază, au întâlnit în aceeași benzinărie alt grup de români venit cu un autocar, dar care plecau spre țară, spre București. Cu greu au convins organizatorii excursiei care se aflau în autocarul cu români, să-i lasă să urce și să-i lase la punctul de trecere al frontierei de la Vama Veche. Ajunși în Vama Veche, la punctul de frontieră bulgăresc, vameșii bulgari inițial nu au vrut să-i lase să treacă frontiera spre România deoarece nu aveau acte, după multe insistențe și lacrimi, bulgarii au solicitat omologilor lor români să vină și să însoțească grupul celor trei constănțeni către punctul vamal și de frontieră românesc. Și aici, cei trei constănțeni au fost din nou luați la întrebări în legătură cu documentele de călătorie precum și în legătură cu povestea dispariției misterioase a șoferului și a mașinii cu care ieșiseră din țară. Românii de la frontieră au luat ca pe o glumă povestea și au replicat: „Lasă că vine el înapoi, cine știe poate că s-a încurcat cu ceva amici pe la vreo cârciumă și a uitat de voi”. După trei zile de la întoarcerea în țară, văzând că acesta nu mai vine, soția celui dispărut a anunțat poliția declarând dispariția soțului cerând în același timp autorităților să intervină pe lângă omologii din Bulgaria pentru găsirea acestuia. Timp de două săptămâni, nimeni nu a dat nici un semn în legătură cu soarta celui dispărut. La un moment dat, un individ cu accent puternic slav, a sunat pe telefonul fix de la domiciulul dipărutului contactând-o pe soția acestuia. În câteva cuvinte stâlcite în românește, individul a sfătutit-o pe soția celui căutat să facă rost de 2.000 de euro și a doua zi să vină în același loc, în aceeiași benzinărie de la intrarea în Varna să-și recupereze soțul, cică găsit de un localnic bulgar, dar fără să anunțe poliția sau altceva, dacă mai vrea să-l vadă întreg.. Femeia dispărutului nici nu a mai stat pe gânduri, și-a anunțat o rudă pe care a rugat-o să o ducă la locul stabilit a doua zi. La frontieră a trecut cu pașaportul pe care-l lăsase acasă, deoarece la prima tranzitare a folosit buletinul rămas în autoturismul dispărut. Ajunsă la locul și momentul stabilit prin telefon cu individul care o sunase, femeia și-a găsit exact în locul de unde coborâseră din mașină în urmă cu peste două săptămâni, atât soțul dispărut cât și mașina. Soțul se afla la volan și părea amețit. Lângă mașină se afla un autoturism de teren de culoare neagră, probabil cu numere false și cu geamuri negre. De acolo a coborât un individ corpolent care purta pe față o pereche de ochelari de schi, probabil pentru a nu fi fotografiat sau recunoscut. Acesta a luat banii de la femeie și i-a dat în schimb cheile de la mașina în care se afla soțul acesteia. Înainte de a se urca înapoi în mașină, individul i-a mai spus femeii că soțul ei fusese înjunghiat în spate într-un local din Varna și că a fost tratat la un spital. Fericită că și-a „recuperat” soțul, femeia s-a urcat în mașină și a constatat cu ochii ei că acesta se afla într-o stare ciudată, o combinație între somnolență și amețeală accentuată. Parcă era sub influența unui calmant sau drog puternic. În mașină a găsit absolut toate documentele, banii, telefoanele și ce mai aveau acolo înainte de a dispărea autoturismul cu tot cu soțul ei. Nu lipsea nimic din mașină. Până în Constanța a condus femeia, iar la punctele de frontieră bulgărești și românești au trecut fără probleme. Ajunși la domiciliu, soțul femeii începuse să se trezească din starea în care se afla. La un moment dat acesta s-a dus să-și facă un duș și a rămas uimit când s-a privit în oglindă, constatând că pe spate avea o tăietură care era cusută cu ață chirurgicală. El habar nu avea ce se întâmplase, iar soția i-a spus și ea ce-i comunicase bulgarul, cum că fusese victima unei altercații dintr-un restaurant din Varna și că fusese înjughiat în spate. Bărbatul nu-și mai amintea absolut nimic în afară de faptul că fusese la un moment dat într-o benzinărie din Bulgaria. A doua zi, cei doi soți s-au dus la un medic pentru a vedea în ce stadiu se afla rana din spatele bărbatului și eventual pentru a-i face o toaletare corespunzătoare. Medicul a văzut rana și le-a spus celor doi că acea rană nu e rană produsă prin înjunghiere, ci este o incizie făcută de un chirurg specialist. Medicul le-a recomandat să se ducă și să efectueze o radiografie, lucru pe care l-au și făcut. Stupoarea și spaima mai ales au fost la radiolog, unde acesta din urmă a constatat că bărbatului îi lipsea de fapt un rinichi. Concluzia a fost că acea operație a fost făcută cu scopul recoltării unui rinichi sănătos în scopul efectuării unui transplant.
(http://informatiadepenet.blogspot.ro/2011/04/trafic-de-organe-cum-poti-ajunge-din.html)
Românii au fost terorizați, la sfârșitul anilor ‘80, de mitul copiilor răpiți, deși niciodată nimeni nu a confirmat. Cum asfințea soarele, părinții își adunau odraslele de la locurile de joacă, deoarece circulau zvonuri că anumite persoane care se deplasează cu Dacii negre, înmatriculate în București, fură copii. Disparițiile erau puse pe seama traficului de organe.
(http://adevarul.ro/news/societate/cele-mai-ciudate-mituri-urbane-romanilor-sectantii-rapesc-copiii-lua-sangele-templul-minunilor-podul-prabuseste-cauza-minciunilor-1_511b4b92344a7821183509c1/index.html)
Cel mai înfricoșător mit al Reșiței este cunoscut de toți copiii anilor ‘70 și ‘80. Nu era copil căruia părinții să nu-i spună, atunci când ieșea la joacă, să nu stea până seara, căci seara vin sectanți cu dacii negre și îi răpesc pentru a le fura sângele.
(http://adevarul.ro/news/societate/cele-mai-ciudate-mituri-urbane-romanilor-sectantii-rapesc-copiii-lua-sangele-templul-minunilor-podul-prabuseste-cauza-minciunilor-1_511b4b92344a7821183509c1/index.html)
Într-o sală de cinema, o persoană a simțit că o înțeapă ceva în momentul când s-a așezat pe scaun. Când s-a ridicat să vadă ce este, a văzut un ac înfipt în scaun cu un bilet alăturat pe care scria: “Tocmai te-ai infectat cu HIV”. Mai circulă versiuni cu locații schimbate: în discoteci, pe stadion, și cu puțin timp înainte de ‘89 chiar la cozi.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/24/raspandirea-hiv/)
În anii ’90, apăruse zvonul că un nebun umblă pe lângă școli și înțeapă copiii cu o seringă în care se află sânge contaminat cu SIDA. Oamenii spuneau că omul a înnebunit după ce a fost infectat la rândul lui și vrea să se răzbune. Părinții și profesorii ne spuneau să fim atenți pe stradă și chiar când ieșim în pauză și, dacă vedem o persoană necunoscută, mai dubioasă, să încercăm să o evităm. Chiar în școala mea, Nr.11 din Târgoviște, unii elevi susțineau că au găsit înfiptă în ușa clasei o seringă cu un lichid roșu.
(Costin C., jurnalist)
O poveste înfricoșătoare bântuie de mai mulți ani orașele românești. Oamenii sunt avertizați asupra pericolului de a se infecta cu virusul HIV în discotecă ori la cinema, unde te poți trezi înțepat brusc, pe întuneric, de un necunoscut înarmat cu un ac suspect, iar acasă să descoperi în buzunar un bilet pe care scrie: „Bine-ai venit în clubul SIDA”. Alte variante ale legendei susțin că nenorocirea se poate petrece în orice loc public, chiar și la un bancomat, unde acul ucigaș așteaptă să întinzi mâna după bani. O variantă circulă și pe internet, unde avertismentul, semnat de o așa-zisă personalitate medicală, relatează și cazul unei tinere care a murit din cauza șocului veștii, cu mult înainte ca virusul HIV să devină boala SIDA. Varianta băcăuană face referire la discoteca „Marinarul”, de pe Insula de Agrement a orașului.
(http://www.observatordebacau.ro/2008/06/19/legende-urbane-din-bacau-ii-%E2%80%9Ebine-ati-venit-in-clubul-sida%E2%80%9D.html)
Parcă-n discotecile din Regie se întâmpla, era un băiat care înțepa fete și apoi le șoptea tocmai ai fost infectată cu HIV.
(http://forum.computergames.ro/7-generalitati/812112-o-noua-isterie-rominia-monstrul-care-inteapa-oameni-cu-ace-infectate.html)
Atenție la viața voastră
CITEȘTE CU MARE ATENȚIE, ȘI DĂ MAI DEPARTE
Vă rog să acordați câteva minute pentru a parcurge acest mail. Dacă vi se pare folositor, poate îi sfătuiți și pe alții. Vă rog să trimiteți acest mesaj și altora.
S-a întâmplat la Paris de curând, dar se poate întâmpla oriunde și oricând.
Cu câteva săptămâni în urmă, într-o sală de cinema, o persoană a simțit că o înțeapă ceva în momentul când s-a așezat pe scaun. Când s-a ridicat să vadă ce este, a văzut un ac înfipt în scaun cu un bilet alăturat pe care scria: “Tocmai te-ai infectat cu HIV”. Centrul pentru Controlul Bolilor (din Paris) raportează multe întâmplări similare petrecute recent și în alte orașe. Toate acele prezentate au fost testate și erau HIV Pozitiv. Centrul raportează, de asemenea, că s-au găsit ace la bancomatele publice în locul pe unde ies bancnotele.
Noi rugăm pe toată lumea să fie extrem de precaută în astfel de situații…
Toate scaunele/locurile publice trebuie să fie bine cercetate, cu vigilență și precauție, înainte de a fi folosite. O inspecție vizuală atentă va fi de ajuns. În plus, vă rugăm să trimiteți mai departe acest mesaj familiei și tuturor prietenilor pentru a-i avertiza despre acest potențial pericol. Cu puțin timp în urmă, un medic a povestit o întâmplare asemănătoare suferită de unul dintre pacienții săi, la Priya Cinema din Delhi. O tânără, logodită și urmând să se căsătorească peste câteva luni, a suferit același accident la film. Bilețelul atașat acului avea mesajul: “Bine ai venit în familia HIV”. Deși medicul a explicat familie fetei că va dura 6 luni până când virusul va deveni destul de puternic pentru a-i afecta sistemul si că o victimă poate supraviețui 5-6 ani, fata a murit în 4 luni, probabil mai mult din cauza șocului.
Cu toții trebuie să fim foarte precauți în locurile publice, Doamne ajută!
Gândește-te că poți salva o viață dacă trimiți mai departe acest mesaj.
Decât să trimiți mai departe mailuri irelevante, te rog să trimiți acest mesaj tuturor celor pe care îi cunoști. Poate că mailul tău poate salva viața cuiva.
Cu stimă,
S.Dinesh Gopinath I.A.S.
Director al Medical Research Div., Chennai
(http://www.mail-archive.com/[anonimizat]/msg00183.html)
Vreți într-adevăr o poveste adevărată?!…Mie mi s-a întâmplat, de aceea știu foarte multe în chestiunea aceasta, pentru că a trebuit, forțat, să mă documentez și să vorbesc realmente cu medici de specialitate. Se întâmpla în anul 2000, în februarie, veneam de la mine de la piață, pe la ora 7.30 seara (în februarie, la ora asta e beznă). Ca să ajung la blocul meu, trebuia să trec pe o străduță, care la rândul ei se afla lângă un băruleț destul de cochet. Ei, și cum mergeam eu așa cu sacoșele în mână, simt în spate o arsură (aveam o geacă destul de groasă)… când am întors capul, un individ tocmai fugea printre tufișuri… Am gonit până acasă, mă uit în oglindă, ce să văd?? O urmă de înțepătură de ac. L-am chemat pe prietenul meu, a venit repede, am mers și am căutat, dar nu am găsit seringa – am zis că poate o găsim și mergem cu tot cu ea la medic. Negăsind-o, am mers fără ea la Victor Babeș, la urgență, camera de gardă – de altfel acolo era și un centru specializat HIV/ SIDA. M-a preluat o dnă doctor, șefa de secție, mi-a zis că totuși se pare că nu a apucat să mi se injecteze nimic, dar nu bagă mâna în foc, mi s-au facut analizele și mi-a dat un medicament special de prevenire a HIV… mi-a explicat o grămadă de chestii…În fine, am stat superstresată câțiva ani chiar, în care mi-am tot facut teste. Care au ieșit foarte bine. Evident, nici acum nu pot să îmi dau seama ce era în seringa aia.
(http://www.eva.ro/forum/viewtopic.php?forum=8&topic=69485?forum=8&start=10&nrpages=2)
Astăzi, 5 ianurie 2012, în jurul orei 8:45, în tramvaiul 41 ce venea dinspre Billa Drumul Taberei spre Lujerul, prietena mea a fost înțepată în spate cu un ac de o persoană încă neidentificată. Aceasta persoana a urcat în spatele ei odată cu ea la stația 41 de la Billa DT, iar apoi a simțit o întepătură tare în piciorul drept. Când s-a uitat în spate, era această persoană care avea o bască în mână și a aruncat-o într-o pungă pe care o deținea și apoi se chinuia să arunce în pungă ceva ce părea lipit de podul palmei. Prietena era un pic în stare de șoc și nu a realizat ce s-a întâmplat exact, dar când și-a dat seama a reușit să facă poze persoanei care s-a dat jos la stația Lujerului. Ea apoi a coborât la stație Pod Ciurel de unde am luat-o eu cu mașina. A sunat la 112 și i s-a zis să facă plângere la poliție. Am mers la Institutul de Boli Infecțioase «Prof. Dr. Matei Balș» unde s-a constatat înțepătura (se vedea cu ochiul liber) i s-au recoltat probe pentru analize de sânge și i s-au făcut câteva vaccine profilactice pentru ce s-a putut. Acum, timp de 6 luni, trebuie să mergem la analize și să ne rugăm că nu a fost nimic pe ac. Ce nu se poate vaccina e Hepatita C și HIV.
Semnalmente persoană: aprox. 40 de ani, înălțime aprox. 1.80, geacă culoare dechisă. Poartă ochelari de vedere, tuns scurt. În seara aceasta o să mergem și la poliție, pentru că pe zi nu era nimeni la judiciar. Dacă sunt persoane care cunosc vreun vatman pe 41 sau care pot ajuta în orice alt mod, îi rog să ma contacteze.
(http://www.clubopel.com/viewtopic.php?p=1264549)
Prin ‘81-‘82, în București toată lumea vorbea de „sectanți”. Prindeau oamenii care întârziau noaptea prin locuri pustii și întunecoase și îi omorau, după care îi tranșau și-i aruncau pe te miri unde. Erau oameni care se jurau că au fost de față când l-a arestat miliția pe șeful de restaurant Budapesta, care era de asemenea sectant și care servise ficat de homo sapiens pe post de tochitură cu mămăliguță.
(http://forum.softpedia.com/topic/163103-legende-urbane/page__st__162)
Pe vremea când apăruseră mandatarii, prin anii ’70, se spune că în Craiova, la restaurantul „Tic-Tac” s-au găsit rămășițe umane, semn că la preparate se folosise și carne de om. Acest zvon a circulat mai ales după desființarea acestui sistem de comerț, poate și pentru a justifica această măsură. Carnea provenea de la persoane dispărute și de la morga spitalului. Cei găsiți vinovați au fost condamnați la moarte.
(Cristina B., studentă)
Eram foarte tânăr pe-atunci, dar știu că vedeam mașinile cu marfă când trăgeau în spatele restaurantului. Nu am văzut despre ce carne era vorba, dar noi și vecinii credeam că se aduceau ficat și rinchi de la Institutul de Medicină Legală, care era pe cheiul Dâmboviței, pentru că, în perioada aia era foamete mare și toată lumea se întreba de ce acolo aveau ăia mereu carne, și numai organe. Nu aș fi intrat în viața mea acolo!”, spune Petre Eugen, de 52 de ani, care locuiește la câțiva metri de locul în care a fost localul, la intersecția Bulevardului Cantemir cu Mărășești.
(http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/MISTERELE_BUCURESTIULUI_Ficat_prajit_de_om_in_meniul_restaurantului_Budapesta_din_Capitala_0_347365342.html)
În Iașii anilor ‘50-’60 se spune că exista un măcelar evreu care își avea prăvălia chiar în centrul orașului, lângă Hala Centrală de astăzi. Există un zvon conform căruia măcelarul mai omora din când în când câte un român (creștin), de obicei copil, iar carnea respectivului era amestecată cu cea a animalelor și expusă spre vânzare. Tatăl meu, care venise în Iași la începutul anilor ‘70, mi-a povestit că încă mai exista acel măcelar și că unii copii care știau povestea fugeau când treceau pe langă măcelăria cu pricina. Sunt sigur că există oameni care cunosc mai multe detalii despre acest mit.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/111/macelarul-evreu/)
Martorii lui Iehova sunt draci fără coarne. Când veți auzi de martorii lui Iehova, asta este sectă alimentată de evreii din America cu miliarde de dolari, ca să despartă lumea de Hristos și de Biserică. Prin unele colțuri se aude că Martorii lui Iehova mănâncă copii de Paști. Informațiile circulau în prima perioadă a anilor ‘90. (http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/87/dracii-fara-coarne/comment-page-1/#comment-48700)
Povestea este despre o familie nevoiașă din Pașcani care avea rude în America. Se zice că un văr care fusese marinar se însurase la un moment dat cu o româncă din Florida și se stabilise acolo. Trecuseră anii și de acum vărul din America era bunic. Prin anii 80, înrăutățindu-se situația cu mâncarea în România, vărul a început să trimită pachete celor de acasă. Punea el acolo ce credea că nu se strică pe vapor: biscuiți, ciocolată, ness, bomboane, bubble gum dar și cărticele de colorat, pixuri și alte mărunțișuri. De fiecare dată, ruda din America punea în pachet și o scrisoare scrisă de copii sau nepoți către verii lor din Pașcani, căci vărul din America era foarte patriot, își învățase toți nepoții românește și le vorbea de România ca de țara lor. Copiii americani povesteau cum e pe la ei, ce-au mai făcut pe la școală, prin vacanțe, din astea. Autoritățile comuniste din România deschideau pachetele și controlau să vadă dacă nu existau materiale subversive. De obicei, cadourile alimentare și jucăriile ajungeau la destinatari în câteva zile de la sosire, însă scrisorile erau reținute până când se verificau amănunțit să nu conțină mesaje secrete periculoase pentru regimul comunist. Câteva săptămâni mai târziu, fără explicații suplimentare, familia din Pașcani primea și scrisorile care fuseseră în pachet și care de regulă descriau întreg conținutul pachetului, să știe familia din România dacă vameșii sau securiștii au furat din biscuiții trimiși lor sau nu. De regulă, vărul din America trimitea cantități mici, să nu bată la ochi, dar odată în pachet a sosit, alături de biscuiții și ciocolata tradiționale, un borcan foarte mare de ness. S-au mirat rudele din Pașcani, dar, în lipsa scrisorii explicative, au mulțumit în gând vărului din America că a fost mai generos și și-au văzut de treabă. Două luni mai târziu, când terminaseră de mult de consumat tot ce primiseră, le-a venit și scrisoarea. De data asta nepoții aduceau vestea tristă că vărul din America a trecut în neființă. Iar ultima lui dorință a fost să fie incinerat, iar cenușa trimisă rudelor, să fie îngropată în pământul natal. Verii din America s-au gândit ei cum să trimită cenușa și până la urmă le-a venit ideea să o expedieze într-un borcan mare de ness.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro)
Două studente locuiau într-unul din căminele din Hașdeu, numărul 14 în ultima versiune a poveștii. Prietenul uneia dintre ele a venit într-o seară în vizită, în camera de la etajul trei. Era un băiat simpatic, de care iubita lui era foarte îndrăgostită și pe care colega de cameră îl privea cu admirație. Într-o variantă mai des vehiculată a legendei, tânărul era student la Politehnică. Era puțin după ora nouă cînd acesta bătu la ușa celor două fete, fiind întâmpinat de vocea prietenei sale: «Așteaptă puțin, Ana se schimbă. Imediat», chicoti ea. Nu trecu nici un minut și fata îl invită înăuntru. Ana trecea cu viteză printre paturi, bombănind într-una că este în întârziere. Îl salută în treacăt, fără să se uite la el. Machiaj, eșarfă, fixativ, parfum, alt parfum, pantofii ăștia, ba nu, ăștialalți, așa se desfășura întreg procesul de pregătire a Anei, care avea o întâlnire. Între timp, cei doi îndrăgostiți își șopteau ce-au făcut în ziua aceea, adăugând din două în două minute cât de dor le-a fost unuia de celălalt. Înainte să plece, Ana se așeză să-și tragă sufletul și să bea o gură de cola. Mai târziu, își aminti că atunci îl privise pe băiat în ochi și observă la el o stare de nerăbdare. Nu dădu prea mare atenție momentului și plecă urgent la întâlnire, lăsându-i pe cei doi să petreacă o seară romantică. Când puse piciorul în taxi, își dădu seama că și-a uitat poșeta. Pe tocuri, în viteză, urcă rapid etajele și intră în cameră. Lumina era stinsă. Orbecăi prin încăpere după poșetă, să nu-i deranjeze pe porumbei, o găsi rapid și ieși pe ușă. Când s-a întors, în jurul orei 5, Ana a avut cel mai mare șoc din viața ei. Colega de cameră zăcea într-o baltă de sînge, între cele două paturi. Pe perete, scria cu același sânge: „Bine că nu ai aprins lumina, tu urmai.”
(http://www.ftr.ro/mituri-urbane-2–moarte-in-hasdeu-si-mirese-criminale-20776.php)
Se povestește încă și astăzi despre crima odioasă comisă acum 30 de ani într-un cămin de studenți de la marginea Clujului. Legenda spune că era cu câteva zile înainte de Crăciun, iar căminul începea să se golească de studenți. Fiecare o apucă pe drumul lui către casă, bucurându-se ca începe o mini-vacanță și că apucă să-și vadă rudele. La un etaj erau camere duble, unde stăteau doar fete. Una din fete avea tren în ziua respectivă seara, iar colega ei de cameră urma să plece doar a doua zi. Zis și făcut, prima fată își face bagajele și se pregătește să meargă către gară. Deja era pe înserat, ziua era scurtă iarna, fiind binecunoscută și perioada când se făcea economie la curent, se lua lumina peste tot. Își ia rămas bun de la colega ei, ia bagajul cum-necum și iese din cămin. Între timp revine curentul în oraș. Când ajunge la două străzi depărtare își dă seama că a uitat ceva, se întoarce din drum și pornește spre cămin. Ajunge la camera ei, deschide ușa și crezând că tipa cu care stătea în cameră doarme, alege să n-o deranjeze, merge tiptil, își ia ce uitase din dulap, și iese din cameră, pornind spre gară din nou. Când se întoarce din vacanță, o găsește pe tipă moartă în patul din cămin, tăiată în bucățele, iar pe perete era scris cu sânge „Dacă aprindeai lumina, pățeai la fel.”
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/raw/137)
O legendă urbană pe care am auzit-o chiar în primul an de studenție vorbea despre criminalul din Hașdeu (complexul principal de cămine din Cluj). Pe scurt, legenda spune că o tânără studentă s-a întors noaptea târziu de la o petrecere și, ca să nu își deranjeze colega de cameră, nu a mai aprins lumina, și-a scos pantofii și s-a băgat direct în pat. Dimineața când s-a trezit, a văzut cadavrul colegei în patul vecin, iar pe perete era scris cu sânge următorul mesaj: «Nu-i așa că te bucuri că nu ai aprins lumina?». O variantă a legendei era că fata care sosise de la petrecere avea tren spre casă, fiind weekend și și-a luat bagajul gata pregătit de lângă ușă, fără să mai aprindă becul. S-a întors duminică seara și atunci a descoperit crima și mesajul adresat ei.
(http://www.tpu.ro/timp-liber/tpu-imi-spuneti-legende-de-groaza-fara-site-uri-si-legenda-lui-bloody/)
O tânără de 20 de ani, cumințică de felul ei, a mers într-o seară într-un club din oraș. S-a combinat cu un tip, s-au pupat, s-au cunoscut mai bine și la sfârșit, bărbatul, curățel de felul lui, a chemat-o la el acasă. Ea l-a refuzat, bineînțeles, că doar așa a povățuit-o mama ei când a trimis-o la Cluj. Au schimbat doar numerele de telefon. A doua zi, pe când să se îmbrace să meargă la facultate, fata se sperie când își văzu reflexia în oglindă: cîteva bube mari, urâte, îi acopereau fața. S-a agitat imediat și și-a sunat o prietenă, care a venit într-un suflu. În cele din urmă au ajuns la doctor care a chestionat-o în legătură cu seara precedentă. De frică, tânăra recunoscut totul. «Domnișoară, nu vreau să vă sperii, dar astfel de bube apar după contactul cu un cadavru», îi spuse medicul fetei, care aproape că leșină. Poliția fu alertată imediat și în câteva ore doi ofițeri îi băteau bărbatului în ușă. Când apăru în prag, un miros înțepător năpădi culoarul, iar cei doi polițiști au pătruns cu forța. În camera bărbatului, nu mai puțin de trei fete, violate, ucise și lăsate să putrezească. Fata nu și-a revenit până în ziua de astăzi, iar cele care au auzit povestea nu au călcat de-atunci în vreun club.
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/horror/)
În timpul revoluției din 1989 zeci de mii de turiști sovietici, majoritatea basarabeni, au invadat România, ei fiind de fapt declanșatorii revoluției. Aceștia n-ar fi fost turiști adevărați ci agenți KGB sub acoperire.
(http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=139880&st=18)
Știu de la un prieten că la declanșarea Revoluției în țară, la frontul de est s-ar fi petrecut o mișcare impresionantă de forțe. Mii de agenți KGB din actuala Republică Moldova au trecut granița cu câteva luni înainte și au lucrat pro-revoluție, instigând la revoltă. Un număr necunoscut de tancuri se afla în apropierea graniței, pregătit să o treacă în cazul în care revoluția ar fi reușit. Scopul era de a instaura un regim de anarhie și război civil, iar mai târziu puterea sovietică ar fi intervenit să ‘rezolve’ situația. Elicopterele sovietice au vrut să treacă granița în zona Iașului. A intervenit însă șeful statului major din Moldova, care a spus că trage în orice și oricine forțează frontiera. Asemenea desfășurări de forțe e posibil să se fi petrecut și în alte zone ale țării, de exemplu în vest.
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/conspiratie/page/2/)
Legende urbane despre farse și înșelătorii
Citește această rugăciune și să vezi cum Dumnezeu răspunde: «Doamne, te iubesc și am nevoie de tine, vino în inima mea și binecuvântează-mă pe mine, pe familia mea, casa mea, prietenii mei, în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.» Trimite acest mesaj la cel puțin 7 oameni. Vei primi un miracol mâine. Un copil L-a întrebat pe Iisus «Cât de mult mă iubești?». Iisus i-a răspuns: «Atât de mult!» și și-a răstignit brațele pe cruce și a murit pentru noi. Dacă crezi în Dumnezeu, vei trimite acest mesaj tuturor din lista ta! Dacă îl ștergi vei avea inima rece. Trimite asta tuturor din lista ta în 30 de minute și privește ce se întâmplă. Trimite acest mesaj mai departe la 15 persoane în 5 minute și apoi apasă F6 și vei vedea că apare numele persoanei care este îndrăgostită de tine. Este ciudat, pentru că funcționează.
( http://irina-andreea.blogspot.ro/2009/01/ce-se-intampla-daca-nu-dai-mai-departe.html)
Citește această rugăciune și să vezi cum Dumnezeu îți răspunde: „Doamne, te iubesc și am nevoie de tine, vino în inima mea și binecuvântează-mă pe mine, pe familia mea, casa mea, prietenii mei, în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.” Dacă tu crezi în Dumnezeu, distribuie acest mesaj tuturor prietenilor și vei avea parte de un MIRACOL!
(contul personal de Facebook)
După ce vei citi, pune-ți următoarea întrebare: „Oare voi fugi și eu?” Imaginează-ți că asta ți de întâmplă ție. Într-o dimineață, în timpul slujbei religioase, cei 2000 de credincioși au fost surprinși să vadă doi oameni intrând în biserică, amândoi îmbrăcați din cap și până-n picioare în negru și având la ei pistoale automate. Unul dintre ei spuse: „Cine este dispus să încaseze un glonț pentru Hristos, să rămână pe loc. ” Imediat corul a fugit, diaconul a fugit și cea mai mare parte a credincioșilor au fugit. Din cei 2000 au rămas numai 20. Bărbatul care vorbise și-a scos gluga. S-a uitat apoi la preot și a spus: „Părinte, te-am scăpat de toți ipocriții, acum poți începe slujba. O zi bună!” Și cei doi oameni s-au întors și au plecat. Prea adânc pentru a nu trimite mai departe… E curios cât de ușor îl aruncă oamenii la gunoi pe Dumnezeu. Și apoi ne întrebăm de ce lumea e astăzi în starea în care e. E curios cum credem ce zic ziarele, dar ne îndoim de ceea ce scrie Biblia. E curios cum poți trimite mii de glume prin e-mail care apoi se răspândesc ca un foc sălbatic, dar când e să trimiți mesaje cu caracter religios, te gândești de două ori dacă să le împărtășești altora sau nu. E curios cum cineva poate fi aprins pentru Hristos duminica la slujbă, dar în restul săptămânii este un creștin cu totul invizibil. Mai e ceva de râs acum? E curios că atunci când vei vrea să trimiți mai departe aceste mesaj, nu-l vei trimite la mulți din lista ta deoarece nu ești sigur ce vor crede, sau mai bine zis, ce vor crede despre tine după aceea. Stai pe gânduri? Vei împărtăși oare acest mesaj și celor la care ții? Te-am ales!! Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze și să te apere, fie ca Dumnezeu să-și arate fața strălucitoare asupra ta și să fie îngăduitor cu tine. Fie ca Dumnezeu să-și reverse bunătatea asupra ta și să-ți dăruiască pacea!”
(cont e-mail personal)
Azi dimineață, când Dumnezeu a deschis o fereastră în RAI, m-a văzut pe mine și m-a întrebat: Copilul meu, care este marea ta dorință pentru azi??? Iar eu i-am răspuns: Doamne, te rog să ai grijă de persoană care citește acest mesaj, de familia lui, și de prietenii lui speciali. Ei merită asta și îi iubesc foarte mult. Iubirea lui Dumnezeu este ca un ocean, îi poți vedea începutul, dar nu și sfârșitul. Acest mesaj este valabil din ziua în care îl primești. Trimite asta prietenilor tăi. Ceva bun se va întâmplă cu tine azi. Ceva pe care tu așteptai de mult să ți se întâmple. Nu rupe acest lanț !!! Trimete (sic!) și tu mai departe dacă-l iubești pe Dumnezeu și nu ți-e rușine de toate lucrurile bune pe care ți le-a făcut, dă mai departe în 60 de secunde!!!să vedem dacă Satan te va opri… dă mai departe …
(http://uli.ro/mass-hoax-spam-si-yahoo-messenger-anatomia-prostiei-pe-internet)
PRECEPT CHINEZESC
BANII
Pot cumpăra o casă, dar nu un cămin;
Pot cumpăra un pat, dar nu somnul;
Pot cumpăra un ceas, dar nu timpul;
Pot cumpăra o carte, dar nu cunoașterea;
Pot cumpăra o poziție, dar nu respectul;
Pot plăti medicul, dar nu sănătatea;
Pot cumpăra sufletul, dar nu viața;
Pot cumpăra sex, dar nu dragostea.
Preceptul chinezesc aduce noroc. Originalul este conservat în Țările de Jos.
Acest precept a făcut deja de 8 ori ocolul lumii.
Cu toate acestea, ție îți va aduce noroc.
După ce vei primi această scrisoare vei avea noroc.
Aceasta nu este o glumă. Norocul va veni.
Transmite prin poștă sau Internet copia acestei scrisori persoanelor ce au nevoie de noroc.
Nu trimite bani pentru că norocul nu se cumpără.
Nu ține scrisoarea mai mult de 96 ore, trebuie să o retransmiți înăuntrul acestui termen.
Câteva exemple de fapte ce s-au întâmplat:
Constantin a primit scrisoarea in 1953, a cerut secretarei sale să-i faca 20 de copii; 9 zile mai târziu a câștigat 9 milioane de mărci la loteria din țara sa.
Carlo, un funcționar, a primit această scrisoare și a uitat de ea. Câteva zile mai târziu a fost concediat. După aceea a transmis scrisoarea continuând lanțul și devenind norocos.
În 1967 Bruno a primit aceasta scrisoare și a aruncat-o râzând. Câteva zile mai târziu fiul său s-a îmbolnăvit. A căutat scrisoarea, a făcut 20 de copii și le-a transmis; 9 zile după aceea a primit vestea că fiul său s-a vindecat.
În 1987 scrisoarea a fost primită de un tânăr californian care a văzut că era ilizibilă. Și-a propus să o redactilografieze dar a pus-o de-o parte pentru a o face mai târziu. Ca atare nu s-a debarasat de scrisoare în cele de 96 de ore succesive. Mai târziu a redactilografiat-o și a retransmis-o cum își propusese și a primit un autoturism nou. La rândul său a retransmis această scrisoare continuând lanțul norocos.
Nu uita, nu trimite bani și nu semna scrisorile.
Transmite pur și simplu 20 de copii și așteaptă să vezi ce ți se va întâmpla după câteva zile.
Preceptul a fost scris de un misionar în Antile.
Ți-l transmit pentru că trebuie să-l faci să facă ocolul pământului.
Trimite 20 de copii cunoscuților tăi, prieteni, prietene. Câteva zile mai târziu vei primi vești bune sau vei avea o surpriză.
Asta este adevărat, chiar dacă nu ești superstițios.
Această scrisoare a fost transmisă ca purtătoare de noroc.
Datorită cuiva care te iubește, norocul este menținut de continuarea de către tine a transmiterii acestei scrisori.
Norocul te va ajunge în circa 4 zile de la primirea acestei scrisori destinată ție.
Norocul vine din Venezuela și scrisoarea a fost scrisă de Anthony de Croud, misionar din Africa de Sud.
Acum este rândul tău să o retransmiți. Nu trimite bani, ci copii ale scrisorii persoanelor ce au nevoie de noroc. Nu trimite bani pentru că încrederea nu are preț.
Nu ține această scrisoare, trebuie să o retransmiți în 96 de ore. Te rog să transmiți copiile și vei vedea ce ți se va întâmpla înăuntrul termenului de 4 zile.
AMINTEȘTE-ȚI: NU TRIMITE BANI, NU UITA DE ACEASTĂ SCRISOARE.
(cont e-mail personal)
Karma binefăcătoare
Citirea acestor rânduri este plăcută și nu ia mult timp. Bucură-te de ele! Sunt cuvintele lui Dalai Lama în pragul anului nou 2009. Citirea și reflectarea la aceste rânduri ia doar câteva secunde. Nu păstra acest mesaj. Mantra trebuie să te părăsească în curs de 96 de ore. Și vei avea parte de o surpriză foarte plăcută! Aceste reguli se potrivesc tuturor – și celui care nu crede, și celui care împărtășește orice religie. Crede!
Gândește-te că, o mare iubire sau realizările extraordinare aduc cu sine și un mare risc.
Când pierzi ceva, nu pierde experiența…
Respectă întotdeauna regula celor trei R: Respectă-te pe tine (Respect for Self), Respectă-i pe ceilalți (Respect for Others) și Fii răspunzător pentru toate acțiunile tale (Responsibility for all your actions)
Ține minte! Nerealizarea unui lucru pe care l-ai dorit este uneori cel mai bun cadou al sorții.
Învață regulile, ca să știi cum să le încalci în mod corect.
Nu lasă ca un incident minor să distrugă bunele relații.
Imediat ce-ți dai seama că ai făcut o greșeală, fă totul ca să o îndrepți.
În fiecare zi, petrece câteva momente cu tine însuți.
Fii gata să-ți schimbi scopurile, dar nu-ți schimba niciodată valorile.
Ține minte, câteodată tăcerea este cel mai potrivit răspuns.
Trăiește corect și cinstit. Astfel, când vei îmbătrâni, te vei putea bucura încă o dată de viața ta.
O atmosferă de dragoste în casa ta este baza întregii tale vieți.
În timpul diferențelor de opinii cu cei dragi, gândește-te doar la prezent. Nu te uita în trecut.
Transmite mai departe cunoștințele tale. Aceasta este calea spre nemurire.
Fii grijuliu cu Pământul.
O dată pe an, mergi undeva, unde nu ai mai fost niciodată.
Ține minte, cele mai bune relații sunt acelea în care iubirea unuia pentru celălalt crește nevoia unuia pentru celălalt.
Prețuiește-ți victoria cu prețul lucrurilor pe care a trebuit să le sacrifici pentru a o atinge.
Iubește și pregătește hrana cu pasiune nemărginită.
Trimite această Mantră la 5 prieteni și viața ta va deveni mai bună.
0-4 prieteni: Viața ta se va îmbunătăți.
5-9 prieteni: Viața ta va deveni așa cum ți-o dorești.
10-14 prieteni: Vei avea parte de cel puțin 5 surprize plăcute în următoarele 3 săptămâni.
15 prieteni sau mai mult: Viața ta se va îmbunătăți considerabil și tot ce ai visat vreodată va începe să capete trăsători reale.
Nu păstra acest mesaj. Această Mantră nu trebuie să rămână la tine mai mult de 96 de ore. Te așteaptă lucruri plăcute și neașteptate!
FUNCȚIONEAZĂ ÎNTR-ADEVĂR!!!
(cont Facebook personal)
TE ROG, citește și trimite: „Studentă la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureș în anul V. NU VĂ CERE nimeni BANI ! Nu îl ștergeți va rog, citiți mai întâi ! Numele meu este Pașca Daniela, am 21 ani și sufăr de o formă rară de leucemie; singura mea șansă este un transplant de măduva, fără transplant nu voi putea trăi. Operația costă 55.000 $ și familia mea a stâns deja 32.000 $. În cazul meu fundația care mă va ajută să strâng banii a încheiat o înțelegere cu Yahoo și AOL și voi primi 1 cent pentru fiecare mesaj dat mai departe. Vă rog frumos, din tot sufletul dați mai departe; poate voi avea și eu șansă de a fi ca voi ! Un [forward] nu ia decât 30 de secunde! MULȚUMESC!”
(https://groups.google.com/forum/#!topic/atialomita/4wx4rJuEAVs)
Nu îl șterge, te rog frumos citește-l mai întâi. Numele meu este Franca Adriana, am 17 ani și sufăr de o formă rară de leucemie; singură mea șansă este un transplant de măduva, fără transplant nu voi putea trăi. Operația costă 55.000 $ și familia mea a stâns deja 32.000$. În cazul meu fundația care mă va ajută să strâng banii a încheiat o înțelegere cu Yahoo și Aol și voi primi 0.01 cent pentru fiecare mesaj dat mai departe. …te rog frumos, din tot sufletul da-l mai departe; poate voi avea și eu șansă de a fi că ține! Adriana, .. …. hai să nu ne zgârcim de la a da un "copy-paste" la toată lista; nu ia decât 30 de secunde… ce trist… unii ar da orice să trăiască… în timp ce alții… trimite-l mai departe.
http://irina-andreea.blogspot.ro/2009/01/ce-se-intampla-daca-nu-dai-mai-departe.html
Te rog… ajută-mă! Nu îl șterge, te rog frumos citește-l mai întâi. Numele meu este adelyna nicola și sunt din craiova, am 24 ani și sufăr de o formă rară de leucemie; singura mea șansă este un transplant de măduva, fără transplant nu voi putea trăi. Operația costă 55.000 $ și familia mea a stâns deja 32.000$. În cazul meu fundația care mă va ajută să strâng banii a încheiat o înțelegere cu Yahoo și Aol și voi primi 0.01 cent pentru fiecare mesaj dat mai departe.
(http://www.tpu.ro/conversatii/am-primit-mesajul-asta-pe-mess-de-la-o-persoana-necunoscuta-ce-parere-aveti-te-rog-ajuta-ma-nu-il-sterge-te-rog-frumos/)
Alexandra a scăpat vie dintr-un incendiu teribil, însă acum trebuie să lupte pentru viață ei și un viitor normal. Ea are 14 luni și are pielea arsă pe tot corpul, iar pe față arsuri până la os (că rezultat al temperaturii foarte înalte). (este atașată și o fotografie a unui bebeluș mutilat – n.n.). Ea este într-un spital în Cracovia-Polonia și este urmărită de unul dintre cei mai buni specialiști. Totuși ea trebuie să treacă încă prin multe operații și o lungă perioada de reabilitare. Din nefericire părinții nu mai au bani. De aceea vă cerem ajutorul ! Pentu fiecare email trimis mai departe, părinții vor primi 3 cenți. Vă rugăm să-i ajutați trimițând mailul la cât de multe persoane puteți.
(https://www.roportal.ro/discutii/topic/41987-te-rog-din-suflet-trimite-mai-departe)
O fată destul de tânără curând o să părăsească această lume din cauza cancerului. Acestei fete îi rămân 6 luni de viață și, ca ultimă dorință, a vrut să trimită o scrisoare pentru a zice tuturor să-și trăiască propria viață. Ea nu o s-o mai poată face. Nu o să mai poată să-și ia diploma, să se căsătorească, ori să aibă propria familie. Dacă trimiți acest mass unui număr cât mai mare de persoane, vei putea da fetei cât și familiei ei o mică speranță, fiindcă pentru fiecare nume căruia îi vei trimite acest mass, The American Cancer Society donează 3 cenți pentru a plăti întreținerea fetei și planul de tratament. Un băiat a trimis la 500 de persoane! Noi toți putem trimite măcar la 5-6 persoane. Nu dai bani, doar copy.
(http://irina-andreea.blogspot.ro/2009/01/ce-se-intampla-daca-nu-dai-mai-departe.html)
Doresc să vă informez că firma Ericsson oferă telefoane gratuite pe internet. Scopul este de a contracara aceeași acțiune desfășurată de Nokia. Prin această dorește să-și crească cota. De aceea împarte gratuit noul mobil WAP. Trebuie doar să trimiți acest mail la 8 persoane. În circa 2 săptămâni vei primi aparatul T18 Ericsson. Dacă trimiți acest mail la 20 persoane sau mai mult, vei primi un aparat Ericsson R320 Wap. Important: să trimiți o copie la [anonimizat]! Mult succes! Așadar, faceți-vă un cadou drăguț!
(https://groups.yahoo.com/neo/groups/nemtzii/conversations/messages/357)
Bună ziua tuturor,
În general nu trimit asemenea mesaje, dar acesta mi l-a trimis o bună prietenă avocată și cred că este o oportunitate foarte interesantă. AOL și INTEL își vor ține promisiunile de frică să nu fie dați în judecată și să trebuiască să facă față unei amenzi multimilionare în dolari, asemenătoare cu cea a Coca Cola contra General Electric. Dragi prieteni nu o luați în glumă. Bill Gates (Propietar de Microsoft), își împarte averea. Dacă ignorați acest mesaj o să va pară rău… Windows este încă cel mai utilizat program, Microsoft și AOL fac un experiment trimițând acest mesaj (e-mail beta test)… Când o să retrimiteți acest mesaj (e-mail) prietenilor dvs. Microsoft o să poată vedea dacă sunteți sau nu utlizatori ai Microsoft Windows. Pentru fiecare persoană care trimite acest mesaj Microsoft le va plăti 245 EURO. Pentru fiecare persoană căreia tu îi trimiți mesajul iar acesta îl va retrimite la rândul ei altor persoane Microsoft va va plăti 243 EURO. Pentru fiecare a treia persoană care va retrimite mesajul, Microsoft va va plăti 241 EURO. În 2 săptămâni Microsoft, va lua legătură cu tine pentru a-ți confirma adresa de e-mail și îți va trimite un cec. Charles Bailey, General Manager Field Operations.
(http://www.dollo.ro/2011/01/cum-i%C8%9Bi-imparte-bill-gates-averea)
ATENȚIE la e-mailul „VIAȚA ESTE FRUMOASĂ”. Eu un virus. NU-L DESCHIDEȚI. VIRUS SCRIS ÎN ROMÂNEȘTE… INFORMAȚIA VINE DE LA MICROSOFT ȘI NORTON. VĂ ROG TRANSMITEȚI LA ORICE PERSOANĂ CE ARE ACCES LA INTERNET. DACĂ PRIMIȚI UN E-MAIL CU O PREZENTARE DE POWER POINT APARENT INOFENSIVĂ, INTITULATĂ VIAȚA ESTE FRUMOASĂ.PPS. NU DESCHIDEȚI ACEST FIȘIER DE NICIUN FEL, CI ȘTERGEȚI-L IMEDIAT!!! Trimite la toți cunoscuții!
(http://forum.softpedia.com/topic/910368-virus-in-prezentarea-powerpoint-viata-este-frumoasapps)
Atenție la virus !!! Te rog, trasmite acest mesaj tuturor prietenilor și cunoștințelor. În zilele următoare trebuie să fiți atenți în a nu deschide nici-un mail intitulat "INVITATION", indiferent de cine este expeditorul acestuia. Este un virus care „deschide” o torța olimpică care (sic!) arde discul rigid al PC-ului. Acest virus va veni de la o persoană pe care o aveți în agendă. De aceea trebuie să divulgați acest mail, este preferabil să primiți de 25 de ori acest mesaj decât să primiți virusul și să-l deschideți. Dacă primiți un mail intitulat „INVITATION” nu-l deschideți și stingeți imediat PC-ul. Este cel mai periculos virus anunțat de către CNN clasificat de către Microsoft ca „virusul cel mai distructiv care a existat vreodată”. Acest virus a fost descoperit ieri după-amiază de către McAfee, și nu există deocamdată „antidot” împotriva acestuia. Acest virus distruge sectorul zero al discului rigid unde informația vitală este ascunsă. Trimite acest mail cunoscuților, copiază și trimite acest mesaj prietenilor și tuturor persoanelor cu care ești în contact, și adu-ți aminte că dacă-l trimiți tuturor vom beneficia noi toți.
(http://finance.dir.groups.yahoo.com/group/msbank_2007/message/44)
Umblă vorba prin târg cum că se caută mașini de cusut Singer, se plătește până la 70.000 EUR pentru anumite mașini care au o anumită serie. Mitul urban este că aceste mașini de cusut au fost făcute de evreii din lagăre în al doilea război mondial, și seriile de producție ale mașinilor sunt de fapt seria (pe jumătate) a conturilor bancare ale evreilor care au produs mașinile.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/166/masini-de-cusut-singer)
Eu știam altă poveste cu mașinile Singer. Cică unele dintre ele ar avea suveică sau o parte din suveică din platină de cea mai bună calitate, și de-aia astea costă foarte scump. Numai că doar o scurtă perioadă s-au făcut mașini cu așa ceva în ele.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/166/masini-de-cusut-singer)
Eu am auzit alt mit. Cică o piesă de a lor are în compoziția ei uraniu sau plutoniu. Și cică de asta ar valora așa de mult.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/166/masini-de-cusut-singer)
În vremurile când de-abia apăruseră CD-urile în România am auzit frecvent că automobiliștii îsi puneau legat de oglinda mașinii un CD pentru că atunci radarul n-ar mai detecta viteza mașinii. Se pare ca suprafața lucioasă a CD-ului i-a făcut pe oameni să creadă ca acesta reflectă mai mult decât doar lumina, ci chiar și razele radarului.
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/stiinta/)
Dacă un jefuitor te obligă să scoți bani din Bancomat, poți anunța poliția, dacă introduci codul PIN invers. Ex. dacă codul este 1234, introdu 4321. Bancomatul recunoaște că e inversat codul. Aparatul îți da banii, dar fără să știe jefuitorul, poliția vine imediat în ajutorul tău. Din păcate se folosește rar această metodă, fiindcă oamenii nu știu.
(http://nucredetzi.ablog.ro/2009-10-07/codul-pin-invers.html#axzz21A9jmu3x)
Se zice că fotografiile lui Nicolae Ceaușescu erau, uneori, modificate, pentru ca acesta să pară mai impunător, sau pentru a se corecta diferite defecte. Odată, a trebuit să se intervină asupra cravatei dictatorului. Motivul: avea un model care semăna cu un placheu, iar asta ar fi trimis cu gândul la trecutul de cizmar al dictatorului. Altă dată, se spune că Ceaușescu ar fi fost fotografiat dintr-o parte și nu i se vedea decât o ureche. La fotografia oficială i s-ar fi adăugat și cealaltă ureche, pentru a se evita comentariul că președintele ar fi „într-o ureche”.
(auzită în familie)
La redacția ziarului Scânteia se decide modificare unei fotografii făcute în timpul vizitei președintelui francez Valéry Giscard d'Estaing, care îl înfățișează pe Ceaușescu mic și neînsemnat, având capul descoperit, pe când oficialul străin își păstrează pălăria pe cap. După aprinse și îndelungi discuții, în redacția ziarului se ia hotărârea ca fotografia să fie modificată, adăugând căciula pe capul dictatorului. În graba de a tipări ziarul, au observat însă prea târziu că Ceaușescu își ținea propria pălărie în mână. A fost singura dată când ziarul Scânteia nu a ajuns dis-de-dimineață la oamenii muncii din fabrici și uzine.
(episod în filmul Amintiri din Epoca de Aur)
Un milițian care locuiește la bloc primește de la o rudă de la țară un porc drept cadou de Crăciun, într-un moment în care din magazine lipsea carnea de orice fel. Spre dezamăgirea familiei, porcul este viu. Dilema „cum să îl sacrificăm să nu afle vecinii” și astfel să fie nevoiți să împartă animalul cu ei se rezolvă cu decizia de a gaza porcul cu butan din butelia de la aragaz, chiar în bucătăria apartamentului. Convinși fiind că porcul a murit și închipuindu-și că s-a disipat gazul, milițianul și ai lui trec la următoarea etapă: pârlirea animalului cu o lampă cu petrol, însă apartamentul incomplet aerisit sare în aer. În ciuda exploziei, familia a colectat și folosit resturile porcului pentru sărbătorile de iarnă.
(episod în filmul Amintiri din Epoca de Aur)
Se zice că prin anii ’60, pretinși specialiști care bântuiau cartierele nou construite din București ca să ia „probe de aer”. Aceștia, în echipe de câte doi, îmbrăcați în uniforme și cu insigne în piept, sunau la ușă și cereau un vas în care să ia aer din locuință pentru analiză. Plimbau borcanul prin apartament, îi puneau capac și etichetă, apoi se duceau direct la centrul de colectare a sticlelor unde îl vindeau.
(Constantin Eretescu, Vrăjitoarea familiei și alte legende ale orașelor lumii de azi)
Epoca de Aur era renumită pentru raportările false. Cooperativele agricole de producție, CAP-urile adică, erau obișnuite să comunice producții record, întru mulțumirea organelor de partid și de stat. Se zice că într-o comună obișnuită, un CAP a rămas fără porci. Dăduse molima în ei și muriseră. O singură scroafă a scăpat, dar a fătat doar un purcel. Când a venit data raportărilor, șeful CAP-ului s-a temut să zică adevărul. Cum să spui că o ditamai scroafă, hrănită științific, conform cu cele mai noi cuceriri ale științei, a născut doar un purcel? Prin urmare, când a raportat producția la județeană de partid a îndulcit situația, făcându-și autocritica de rigoare, și a declarat că purceaua lor a născut doi purcei. Secretarul de partid de la județ a întocmit situația locală și a dat-o mai departe la Capitală. Numai că atunci când a completat la comuna respectivă numărul de purcei, a mințit și el un pic. De dragul revoluției socialiste. Așa că, în scripte, scroafa în cauza născuse trei purcei. Și a fost rândul organizației centrale să raporteze către primul om în partid și în stat. Dar cum să trimiți la Cabinetul nr. 1 o situație cu o scroafă care fată doar trei purcei? Așa că, dintr-un condei, scroafa s-a făcut mamă de patru grăsuni. După ce Tovarășul a citit raportările, a stabilit cotele de export. Comuna din povestea noastră a primit indicația să trimită un godac la export, iar pe ceilalți trei să-i mănânce sătenii.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/raw/138)
Ceaușescu nu era doar cel mai iubit fiu al poporului, dar, printre altele, și cel mai mare vânător. În anii ‘80 erau multe povești despre cum i se gonea vânatul în fața puștii, fie că era vorba de mistreți sau de urși. Și cum, odată cu el, trăgeau din tufișuri și mulți alți vânători ca să fie siguri că tovarășul are neștirbită imaginea lui despre vânătorul care doboară prada din prima. Indiferent însă că vâna lângă București sau în munți, tovarășului trebuia să-i fie asigurat tot confortul. Umbla vorba că, la un moment dat, Ceaușescu vâna în Apuseni. Desigur, prin apropiere era o cabană de vânătoare, dar nu chiar în locul din care pornea vânătoarea, ci mai departe. Prin urmare, un activist zelos a decis să-i construiască tovarășului un WC privat, pentru ca, în caz de necesitate, să-l aibă la îndemână și să nu fie nevoie să bată drumul până la cabană. Și s-a înălțat pe munte un WC – zice-se cam ca la țară, din scânduri și înconjurat cu scânduri, dar, pentru confortul tovarășului, cu toaletă din porțelan, cu capac de plastic și cu un rezervor improvizat pentru apă, dispus sub tavan, ca să aibă pantă. Toate bune, numai că pe munte nu era apă. Așa că au pus ei niște copii să aducă apă de la cabană cu gălețile și au umplut rezervorul. Odată treaba îndeplinită, ar fi pus de pază un soldat de la Securitate să supravegheze obiectivul. Nu de alta, dar să nu-i pună cineva vreo bombă sub fund tovarășului… Și toate au fost bune și frumoase până să înceapă vânătoarea. Emoționat poate de întâlnirea cu cel mai iubit fiu al poporului, soldatului i-a venit să meargă la veceu. Desigur, știa că e exclus să folosească veceul tovarășului, așa că și-a părăsit postul în căutarea unor tufișuri mai înalte. În vremea asta a ajuns în zonă un cioban. Văzând veceul, s-a minunat el cât s-a minunat după care a intrat înăuntru și, de curiozitate, a tras apa. Când s-a întors soldatul și a constatat tragedia, a avut o dilemă. Cum își risca postul mai puțin: dacă lăsa obiectul nepăzit și dădea o fugă la cabană să aducă altă căldare sau dacă rămânea să păzească de eventuale bombe un veceu fără apă.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro)
Se zice că Ceaușescu, pe când făcea o vizită de lucru la Canalul Dunăre-Marea Neagră, și-ar fi început discursul către popor spunând „Dragi tovarăși și pretini marinari!” Tovarășa îi atrage atenția, mârâind printre dinți, „Ăștia nu sunt marinari!”. Iar Ceaușescu, uitându-se mai atent, „Ai dreptate. Marinarii au dungile orizontale.”
(auzită în familie)
Deschiderea oficială a stației Gara de Nord s-a făcut prin circulația cu trenul de metrou între Crângași și Gara de Nord. În cabina trenului care a deschis această linie se aflau mai multe persoane printre care Tovarășul, Tovarășa și Directorul constructorului și proiectantului metroului. La un moment dat în lumina farurilor, aproape de Gara de Nord, pereții străluceau (strălucirea se datora infiltrațiilor de apă încă nestăpânite care curgeau că o pânză pe pereții tunelului). Tovarășa, văzând strălucirea de pe pereți a întrebat către toată lumea «Ce se întâmplă aici de strălucește așa ?» Directorul constructorului cu o stăpânire de sine extraordinară a răspuns scurt și repede „Aici ne-a reușit scliviseală pereților…”. Auzind aceasta, Tovarășa a ripostat „Așa să văd tot tunelul …!!!”
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/perioada-comunista)
Umbla vorba că la morga din Botoșani lucra un spălător de cadavre căruia îi erau dragi morții. Unii zic că nu era la Botoșani, dar asta contează mai puțin. Alții zic că nu-i plăceau toate cadavrele, dar nici asta nu contează foarte tare. În orice caz, povestea e că, la un moment dat, a ajuns la morgă o fată foarte tânără și frumoasă. Iar spălătorul de cadavre s-a angajat față de familie s-o aranjeze cât se poate de frumos, căci fata urma să fie îmbrăcată în mireasă, fiind foarte tânără. Și se zice că era fata așa de frumoasă, încât spălătorul nostru de cadavre s-a simțit foarte atras de ea – unii zic că mai făcuse asta și altădată, alții că nu – în tot cazul, cert e că spălătorul de cadavre a socotit că nu va păți nimic dacă violează fata moartă. Doar că, în timp ce acționa, fata s-ar fi trezit la viață – nefiind moartă, ci doar într-o stare cataleptică rar întâlnită. Vorba vine că spălătorul de cadavre a fost arestat și condamnat, iar că familia fetei îl vizita la pușcarie, aducându-i pachete de mulțumire că le-a redat fata.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/#concurs)
Prin anii ‘70, într-un orășel de provincie, viață unei tinere familii capătă o mult așteptată culoare. Își cumpăraseră o Dacie. Cea care-i ajutase substanțial era bunica soției, ce-și exprimase de mai multe ori dorința s-o plimbe și pe ea nepoții, măcar până la o mănăstire. Recunoștința soțului însă, nu avea margini. Ce mănăstire?! Bunica merită ceva mai mult și, imediat îi încolți un gând. Urmau să-și ia concediu și atunci, ce-ar fi dacă ar face o excursie…la Napoli. De la gând și până la faptă n-a mai fost decât un pas. Fiind secretar cu propagandă de partid la el în întreprindere, a obținut pașapoartele, mai ales că în acei ani regimul privind călătoriile în străinătate nu devenise atât de draconic. Și astfel, cu bunica răvășită de emoție și cu Dacia copleșită de bagaje, au ajuns în preaslăvitul de poeți, superbul Napoli. Aici, cu o dăruire vecină cu delirul, subjugați de atâtea frumuseți, nu și-au îngăduit prea multe momente de odihnă pentru că, nu-i așa, nu se făcea să piardă nimic din ce li se oferea privirilor. Dar a venit și momentul întoarcerii acasă. De aici însă, povestea noastră îmbracă brusc veșmintele negre ale tragediilor antice. Nu se știe dacă bunica văzuse la vremea ei filmul vestit turnat în ‘51, dar un lucru e sigur. Titlul acestuia a fost unealta folosită de forțele destinului în a-i marca existența și apoi sfârșitul. Pentru că biata bunicuță a văzut Napoli și apoi a murit. Pentru cei doi soți, încă nu se inventaseră cuvintele menite să exprime fidel, hăul uriaș de disperare în care fuseseră aruncați. Peste tragedia trecerii în neființă a bunicii trecură cum trecură, dar ce te faci cu atât de complicata situație în care se aflau. Ambasade, autorități, acte necesare privind procedurile de repatriere, nemaipunând la socoteală toate cheltuielile. Bruma de rațiune nu le-a permis decât o singură soluție. Au cumpărat un covor, au înfășurat-o pe sărmana bunicuță în el și, aranjat cât să nu dea nimic de bănuit, l-au urcat și legat pe portbagajul de deasupra al mașinii, sperând ca cerul, în milostenia lui, să-i apere de controalele vamale. Hazardul însă, avea altă părere pentru că, după ore bune de călătorie, în care doar reproșurile reciproce le-au mai alungat din oboseală, au poposit într-o parcare. Zăbovind mai mult la toaletă, când s-au întors, cei doi au avut brusc în față ochilor revelația unei scene de coșmar. Covorul dispăruse… Furat de niște hoți.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/raw/153)
Întâmplarea această a circulat mult timp prin viu grai, fiind se pare și cât se poate de reală. Într-o comună de prin Moldova, cred, la o trecere de cale ferată cu barieră, tocmai urma să vină trenul și bariera era lăsată. În dreptul barierei, în așteptare, se afla un cetățean pe o motoretă Mobra, urmat foarte aproape de un țăran într-o căruță trasă de cai, iar după căruță de un cetățean într-o Dacie. Nimic nu prevestea că acea așteptare liniștită avea să se transforme imediat într-un scandal demn de o scenă de film, iscat parcă din senin. De la ce a început totul, se pare că unul dintre cai l-ar fi atins cu botul după ceafă pe cel cu motoreta. Acesta s-a speriat crezând că vrea să-l muște și s-a întors brusc către cal lovindu-l cu podul palmei, într-o reacție de autoapărare. Caii la rândul lor s-au speriat foarte tare și s-au dat brusc înapoi, cu căruță cu tot, spărgându-i cu oiștea unul din faruri omului cu Dacia. De aici a izbucnit o ceartă generală. Cel din Dacie, profund supărat, a ieșit afară cu levierul și s-a repezit la țăranul din căruță ce, la rândul sau, cu biciul în mână, argumenta că de fapt de vină este motociclistul care a lovit și speriat caii. Au început să se adune și alți privitori ce-și dădeau fiecare cu părerea. Cel cu motoretă nu se lasă nici el mai prejos, au început să se încaiere, fiecare răcnea în legea lui, era o hărmălaie de nedescris. Cearta era în toi, când un țăran ce-și păștea capra pe marginea șoselei și care, pesemne, văzuse tot ce se întâmplase de la cap la coadă, s-a găsit să o facă pe împăciuitorul. Și-a priponit capra și s-a dus în mijlocul tărăboiului ce se iscase, încercând să le explice cum că el a văzut totul și că știe de unde a început toată tărășenia. Între timp, trenul trece și bariera se ridică. Cearta a încetat brusc și toate privirile s-au îndreptat către barieră. Unii priveau uluiți, alții hohotind de râs. Printre cei uluiți era însuși stăpânul caprei ce privea acum mofluz cum în vârful barierei ridicate atârna sărmana lui capra. Țăranul, mânat de bune intenții justițiare, se găsise să-și priponească nefericita capră taman de barieră.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/raw/140)
Prin anii ‘80, erau la modă căciulile rusești de blană. Tovarășii care mergeau în delegații în URSS cumpărau din banii de diurnă căciuli rusești, așa că Bucureștiul era plin de ele, fie ele albe, negre, gri sau roșiatice. Într-una din serile de iarnă, eroina noastră se întorcea de la muncă. Era trecut de zece și în vagonul metroului erau doar câțiva oameni. Obosită, se străduia din răsputeri să nu adoarmă. Mai ales că, așezat pe un scaun în față ei, un bărbat o tot fixa cu privirea. Iar căldura din metrou o moleșea. Și, cu toate că se forța să nu moțăie, pentru câteva clipe a adormit. O smucitură a vagonului o făcu să se trezească. Se uită speriată în jur. Părea că nimic nu se întâmplase. Dar…. stupoare! Bărbatul din față ei o privea cu un zâmbet stupid. Iar pe capul lui stătea frumoasa ei căciulă de blană. Se pipăi pe cap. Nu o mai avea. Panica începu să o cuprindă. Atât de mult dormise? Atât de adânc? Și nimeni nu reacționase? Chiar se fac cu toții că nu au văzut? Cum să se lupte cu el? Ce-i de făcut? Și, deși părea o ființă slabă, neajutorată, mintea ei refuza să se dea bătută. Planul îi încolți imediat în minte. Va lupta pentru căciulă, se gândi ea înviorându-se. Sosi și stația ei. Vocea anunțase numele, ușile se deschiseră. Apoi, exact când ele să se închidă, se ridică de pe scaun, smulse căciula de pe capul bărbatului și se strecură printre uși, tocmai la timp. În urmă ei, metroul se urni din stație. Își puse căciula pe cap și plecă veselă spre casă. Până la urmă viața nu e atât de urâtă, se gândea ea optimistă. Reușise să rezolve inteligent o problemă delicată. Îl învinsese pe nemernic. Ajunse în casă, aprinse lumina, scoase căciula. Când s-o pună pe cuier, încremeni. Căciula ei stătea frumos așezată pe raft. Fusese o zi frumoasă, însorită și nu o luase dimineață de acasă.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro/raw/135)
Se zice că, într-un mic orășel de provincie, un pensionar suferind de reumatism se pregătea să meargă la Olănești cu bilet de tratament. Fiind vară, pensionarul își cumpără bilet la un tren de noapte, să meargă pe răcoare. Își face omul bagajul și, pe la 6 seara, iese în fața blocului unde obișnuia să joace table cu alți pensionari. Partidele lor de table fiind un obicei în cartier, atrăgeau mulți chibiți. Joacă omul cât joacă și, când se întunecă, își ia rămas bun pentru două săptămâni de la pensionarii lui care îi urează împachetări strașnice la Olănești și intră în casă. Până la 11 noaptea, când avea tren, mai erau vreo trei ore bune. Ce să facă? Se mai uită el la televizor, se mai învârte prin casă, până la urmă se întinde în pat, cum ar veni, să se odihnească un pic până să plece spre gară. Și adoarme buștean. Pe la unu noaptea îl trezesc niște zgomote. Se dă jos din pat și constată că cineva umblă la ușa lui de la intrare. Își dă seama că e un hoț care pesemne că a prins de veste că la ora aia el, normal, ar fi trebuit să fie în tren, în drum spre băi. Ce să facă? Până să-i vină altă idee mai bună, apucă la repezeală un castron de mămăligă din bucătărie și se așază lângă ușă, hotărât să-i dea hoțului cu castronul în cap de cum intră. Dar spargerea încuietorii se prelungește. Spărgătorul încearcă să deschidă încuietoarea cu un șperaclu, fără să facă zgomot ca să nu-l audă vecinii. Era complet liniște și pesemne că el stătea cu urechea lipită de broască să audă declicul. Înspăimântat de atâta liniște și părându-i-se că yala e pe cale să cedeze, pensionarul își pierde cumpătul și izbește cu castronul în broasca de la ușă. Se lasă liniște și pensionarul se refugiază în dormitor convins că a speriat infractorul, dar neîndrăznind să deschidă ușa să verifice. A doua zi de dimineață sună cineva la ușă. E Miliția care îl înștiințează că are un hoț mort (pesemne de frică) pe preșul de la intrare.
(http://www.amintiridinepocadeaur.ro)
La începutul anilor ‘70, cu prilejul festivităților militare specifice organizate la deschiderea noului an de învățământ la Școala de ofițeri de miliție a Ministerului de Interne, comandantul școlii deschidea programul prin prezentarea onorului elevilor-militari ministrului. După comanda „Școală, drepți! Pentru onor înainte, prezentați arm’”!, șeful școlii execută un număr de pași de defilare în întâmpinarea ministrului, raportându-i acestuia că elevii școlii sunt pregătiți pentru noul an de învățământ. Pe lângă toate unitățile militare, deci și la această unitate, trăiau numeroși câini maidanezi. Unul dintre aceștia, de talie mică, simpatic, intrase în „grațiile” șefului școlii și chiar se atașase de el, îngrijindu-l și hrănindu-l zilnic. În momentul în care șeful școlii execută pașii de defilare în întâmpinarea ministrului pentru a-i prezența raportul, respectivul cățeluș, crezând că acesta se joacă cu el, s-a repezit la o manșetă de la cracul pantalonului, pe care a mușcat-o și a rămas agățat, nemaidându-i drumul. Șeful școlii, care trebuia să raporteze după formua consacrată de regulamentele militare: „Tovarășe minstru, elevii sunt pregătiți pentru noul an școlar și așteaptă ordinele dumneavoastră!”, a văzut că respectivul cățel nu-i dă drumul pantalonului, iar pasul de defilare era imposibil de executat, a completat, involuntar, formula respectivă, cu o expresie care a făcut deliciul tuturor celor prezenți, dar și a oficialului, și a avut conținutul: „Tovarășe ministru, marș potaia dracului! Elevii sunt pregătiți pentru noul an școlar și așteaptă ordinele dumneavoastră!”
(Valeriu V., ofițer în rezervă)
Anii ‘80, municipiul Târgoviște. Pe lângă doi tineri, băiat și fată, care se sărutau pe trotuar, a trecut un autoturism al cărui șofer a încetinit și a strigat: „Du-o, băi, la hotel, nu o mai săruta în public!” A două zi, conducătorul auto și-a găsit scrijelit cu un obiect ascuțit pe capotă autoturismului următoarea inscripție: „Ți-am respectat sfatul, mi-am dus prietena la hotel!”, fiind nevoit astfel să-și revopsească întreagă zona a autoturismului.
(Valeriu V., ofițer în rezervă)
Un șomer din Ploiești, s-a hotărât să plece la căpșuni în Spania, acasă fiind întreținut de soție. Acolo și-a găsit o consoartă mai tânără și mai frumoasă care l-a făcut să se gândească serios la despărțirea de nevastă și i-a și propus o afacere. Astfel i-a scris nevestei că nu se mai întoarce acasă, că vrea divorț și a rugat-o să vândă Loganul (pe care ea i-l făcuse cadou) și să-i trimită jumătate din sumă, bani necesari pentru investiție. Soția a vândut mașina cu 100 RON. Cu 50 RON a cumpărat mâncare pentru câine iar restul de 50 RON i-a trimis soțului în Spania. Am auzit povestea din două surse diferite.
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/conjugale)
Un bucureștean, plecat fiind cu afaceri prin țară, s-a hotărât să-și oficializeze a doua relație și să renunțe la prima. Așa că i-a dat un sms actualei sale prietene, spunându-i foarte pe scurt că e cazul să se despartă și la întoarcere nu vrea să o mai găsească în apartamentul lui. La întoarcere nu a găsit casa întoarsă cu fundul în sus cum se aștepta dar a găsit telefonul fix scos din furcă. Prietena a ales să se răzbune într-un mod delicat. Înainte de a pleca s-a sunat pe sine de pe fix pe mobil, neînchizând telefonul pentru o săptămână până când fostul ei prieten a ajuns acasă. Auzită la ușa scării unde pensionarele își duc bătrânețile.
(http://mituriurbane.vira.ro/mituri-urbane/69/razbunare-ingenioasa)
Poveste ce circulă printre ceferiștii din depoul Simeria. Un bărbat inșelat a suta oară află de la un vecin tărășenia cu înșelatul. Încearcă o diversiune, anunță că în tura de seara următoare pleacă dar la colțul străzii se întoarce și filează casa de peste drum, din curtea unui vecin. Evident că nu trece mult timp și apare amantul. Supărat că era și un prieten bun, dă buzna peste ei, le reproșează câte-n stele și se îndreaptă spre șură. Acolo avea pregătit un ștreang pe care îl aruncă peste o grindă, leagă celălalt capăt și se urcă pe scaunul pregătit din vreme. Nevasta vine plângând la el, îl imploră să nu facă acest gest necugetat, se pune în genunchi și când ajunge la scaun i-l trage de sub picioare. Norocul trogloditului a fost ca funia stătuse de ceva vreme în umezeală și a putrezit. S-a rupt și astfel s-a salvat. Corect: altfel nu avea cine povesti. A scăpat cu viață și a divorțat urgent.
(http://mituriurbane.vira.ro/category/mituri-urbane/conjugale)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legendele Urbane (ID: 154292)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.