Legendele Populare Romanesti

Legendele populare românești

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. DEFINIȚIE, CONCEPT, REPREZENTANȚI

1.1. Delimitări conceptuale.

1.2. Reprezentanți români

CAPITOLUL II. CLASIFICAREA LEGENDEI

2.1.Legendele etiologice

2.2.Legendele mitologice

2.3. Legende religioase

2.4. Legendele istorice

CAPITOLUL III. LEGENDELE ETIOLOGICE

3.1. Istoria și rolul folcloristicii în literatura română

3.1.1. Primele legende

3.2. Localizare temporală

3.3.Credibilitatea

3.4. Universul tematic și structură compozițională

3.5. Mijloace de realizare artistică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În literatura de specialitate se face frecvent confuzia între mit, legendă și povestire suerstițioasă, pe de o parte, și pe de alta, între legendă și tradiția istorică populară. Confuzia – firească până la un punct – se datorează faptului că toate speciile amintite țin de zona explicativului folcloric, lămurindu-ne: cum, când și de ce s-a produs un anume fapt istoric sau natural. A. Van Gennep vorbea de valoarea utilitară a mitului și a legendei, mai evidentă aici decât oriunde în restul creației populare. Nefirescul începe însă abia atunci când speciile citate sunt reunite la un loc de baza criteriului psihologic al credibilității, neglijându-se, în diferențierea lor, contribuția unită a tuturor celorlalte criterii și, îndeosebi, a celui estetic. Căci, dacă funcția explicativ-didactică este fundamentală în apariția legendelor, tradițiilor istorice etc., nu-i mai puțin adevărat că ceea ce le-a menținut până astăzi a fost în bună măsură cristalizarea lor în forme artistice memorabile. Istoria speciilor în cauză constituie, de astfel, o neîntreruptă îndepărtare de la prozaismul comunicării nude,către domeniile fabulosului literar. De aceea, judecarea lor, între altele, și ca fapte de artă este nu numai profitabilă, ci și obligatorie.

Revenind, considerăm legenda drept o natațiune de dimensiuni reduse, axată, de obicei, pe un singur episod, ce încearcă – prin intermediul unei întâmplări miracloase, sau în mod direct – să explice cauza fenomenelor naturale și apariția universului, originea, înfățișarea și însușirile viețuitoarelor și ale plantelor, istoria diverselor personaje divine și minunile săvârșite de ele, etc., răspunzând, astfel, curiozității înăscute a omului de a ști și de a cerceta totul. Prin pretenția științifică ce și-o arogă, legendele au constituit, în trecut, adevărate manuale vii de cosmogonie și istorie naturală. Trebuie subliniat, însă, că ele nu mai sunt simțite astăzi ca adevăruri absolute. Probabil că n-au fost simțite ca atare niciodată. Bănuiala că legenda „se cere crezută fără șovăire”, că „pretinde ascultătorilor încredere absolută în relatările ei”, ni se pare discutabilă, mai ales în spațiul românesc de care ne ocupăm. O asemenea atitudine ar fi specifică doar mitului, ce reprezintă – în formularea lui Mircea Eliade – pentru omul societății arhaice „o chestiune de cea mai mare importanță”, constituind „o cunoaștere de ordin ezoteric, nu numai pentru că ea este secretă și se transmite în cursul unei inițieri, dar, de asemenea, pentru că această cunoaștere este însoțită de o putere magico-religioasă”, iar a cunoaște „originea unui obiect, a unui animal, a unei plante, etc., echivalează cu a dobândi asupra lor o putere magică, grație, căreia reușești să e domini, să le înmulțești, sau să le reproduci după plăcere.”

La noi nu întâlnim însă asemenea creații, și nu am face decât să ne hazardăm presupunând existența în trecut a unei specii cu funcții similare, degenerată astăzi. Folcorul rmânesc posedă doar o legendămitologică și un mit, deosebită de celelalte categorii: legenda etiologică și legenda religioasă prin sfera tematică și, în parte, prin structura literară.

Mitul presupune, de obicei, atitudinea sacră, respectul nelimitat față de zei, chiar teama, credința indubitabilă în faptul relatat, solemnitatea – concretizate într-o formă artistică adecvată. Nimic din toate acestea în folclorul românesc.

Specifică poporului nostru e tocmai lipsa sentimentului grandorii divine și, cu atât mai mult, a conștiinței dependenței umane absolute față de actele unor personaje mitologice. Țărâmul român micșorează continuu dimensiunile după imaginea vieții sale zilnice, tratând problemele de cea mai mare importanță cu dezinvoltură și cu un anume umor.

Din această perspectivă, creearea universului și a vieții pe pământ, „toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce este” – subiecte ce alcătuiesc esența tematicii mitologice – sunt privite la fel cu apariția oricărei plante sau vietăți, nediferențiate valoric.

Mai mult, presupușii factori-cauză ai lumii: Dumnezeu și Diavolul, când nu sunt ironizați pur și simplu, sunt puși în situații ridicole: Dumnezeu nevoit să ceară ajutor ariciului, Dumnezeu iresponsabil de actul creației, Dumnezeu și sfântul Petru incapabili să domine puterea vrăjitoarelor etc.

Nu putem spune, după cele arătate, că legenda se află în aceeași situație de credibilitate cu basmul, dar relatatrea faptelor este făcută aici într-o asemenea manieră, încât „adevărurile sunt simțite ca simple supoziții, ce nu obligă în niciun fel”. Poate fi așa, dar poate fi și altfel – dovadă multitudinea explicațiilor date acelorași fenomene, circulând în spații geografice restrânse. În cele mai multe legende există chiar o evidentă detașare față de întâmplările povestite, păstrându-se totuși – mai ales în cazul legendelor geologice – un ce dramatic, pledând pentru veridicitatea faptelor narate.

Spre deosebire de situația din cadrul legendei, în cadrul povestirilor superstițioase ne întâmpină o cu totul altă realitate. Personajele de acolo – figuri întotdeauna fantasmagorice, produse ale închipuirii omenești – provoacă asupra auditoriului un profund sentiment de frică, mergând adesea până la groază. Poveștirile despre strigoi și Muma Pădurii, despre știme și draci, reușesc să-i tulbure chiar pe indivizii desprinși total de lumea care le-a propus. Istorisirile respective nu mai au la bază distanța incomensurabilă de timp între data săvârșirii actului și data povestirii lui. Sunt întâmplări petrecute aievea, de curând, pentru care naratorul garantează. Ele se cer crezute întocmai, chiar dacă tendința impresionării, literaturizarea, este mai mult decât evidentă. Și forma – structura artistică adecvată conținutului – se deosebește radical de aceea a legendei, fapt ce îndreptățește și mai mult separarea lor.

O aceeași disociere se cuvine făcută și între legendă și tradiția istorică. Apropiată în unele zone foarte mult de legendă – în ce privește explicațiile toponimice și onomastice – tradiția istorică se vrea cu totul reală, constituind un document istoric transmis pe cale orală. Ea poate fi luată, cu multă rezervă, ca atare. Eroii tradiției istorice sunt, de celle mai multe ori, personaje istorice atestate, fapt ce limitează incontestabil aria supernaturalului. Dar chiar atunci când supranaturalul nu este prezent, tradițiile istorice capătă în bună măsură o tentă baladesc-fabuloasă, decurgând, în fond, din supraestimarea calităților eroilor. Tradiția istorică ( exceptând desigur formele ei neartistice) s deosebește și structural de legendă. Ea ține ca modalitate de realizare mai degrabă de povestire, nepropunându-și să demonstreze nimic, ci rememorând pur și simplu faptele de vitejie din trecutul neamului nostru.

S-a spus odată că legenda „nu se poate defini ca gen independent numai după criterii de ordin estetic, întrucât ea împrumută modurile de realizare artistică de la toate celelalte genuri ale prozei populare” – lucru întrucâtva adevârat, în măsura în care în tot folclorul există o întrepătrundere și o circulație vie a modalităților și procedeelor artistice. În realitate, însă, excluzând conurile de interferență cu speciile înrudite: basmul, snoava, povestirea superstițioasă și tradiția istorică, legenda poate fi individualizată, chiar dacă ar fi vorba numai de criteriul estetic. Ea utilizează o modalitate artistică cu totul aparte – aceea a deceului, structurându-și forma în chipul unei demonstrații –, încorporează blestemul și binecvântarea ca momente fundamentale ale narațiunii, acordă metamorfozării o importanță capitală, hotărându-i un alt destin, extrage anume consecințe formale din scopul moralizator pe care-l include în fond demonstrația ș.a.m.d. Cu atât mai mult, prin urmare, se poate dovedi independența ei ca specie de sine stătătoare prin utilizarea conjugată a tuturor celorlalte criterii.

Am ales această temă pentru că atunci când rostești cuvântul legendă te duce cu gândul copilărie, de acea perioadă inocentă când auzeam de la bunici, sau citeam tot felul de basme și legende menite să ne imprime noțiuni de curaj, cinste, eroism, dragoste, familie, etc.

Lucrarea de față urmărește să explice cât mai în detaliu tot ce ține de acest termen, fiind structurată în trei capitole, după cum urmează:

primul capitol își propune să expună câteva definiții ale legendei și ne prezință cei mai de seamă reprezentanți ai genului;

al doilea capitol aduce o clasificare amănunțită a legendelor;

ultimul capitol se axează pe basmele și legendele populare românești, prezentând opere reprezentative din cultura neamului românesc.

CAPITOLUL I. DEFINIȚIE, CONCEPT, REPREZENTANȚI

1.1. Delimitări conceptuale.

În înțelesul ei originar, legenda exprimă o narațiune legată de viața unui martir sau a unei alte persoane cu rol important în istoria religioasă; termenul este de origine livrească. Cuvântul are la bază latinescul legenda,-ae, și a însemnat, de la începutul Evului Mediu, viață a unui sfânt sau a unui martir. Legens,-tis este participiul de la lego citesc și ca substantiv masculin este întâlnit la Ovidiu cu sensul de cititor;lego, legi, lectum, legere este identic cu grecescul λεyω al cărui înțeles primitiv a aduna, a alege a evoluat diferit în greacă și latină. Astfel: legere vestigia – a culege urmele, a urmării; legereviam- a face o călătorie; legere saltus- a perinda, a cutreiera pădurile; legere caelum – a cutreiera cu ochii, a privii de-a rândul cerul. Cicero folosește legere libros – a citi cărți, legere judices – a alege judecători;la Ovidiu și C. Plinius întâlnim legere nomino, tempus – a alege nume, vreme potrivită; Pault folosește legere sermonem – a culege (pândi) o vorbire.

1.2. Reprezentanți români

Prima culegere de legende poate fi socotită O samă de cuvinte, o „antologie” alcătuită de Ion Neculce din 42 de variante de legende (în manuscris numărul este mai mare, 46 și chiar 49, în varianta scrisă de Ioasaf Luca, nepot de soră al cronicarului), probabil în circulație orală la data consemnării lor. Legendele deschid cronica lui Neculce, Letopisețul Tării Moldovei de la Dabija Vodă până la Ioan Vodă Mavrocordat. Cronicarul moldovean și-a dat seama că aceste narațiuni, transmise prin circulație orală, nu au valoare documentară a mărturiei scrise și de aceea spune: „Deci cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face”.

Tot aici întâlnim, în legenda a VII-a, denumirea Movila lui Purcel, care poate fi considerată printre primele atestări ale noțiunii de legendă toponimică plasată în interiorul altei legende. Legenda spune că: ”Ștefan-Vodă cel Bun, vrând să meargă la biserică întru o duminică dimineața, la liturghie, în târgu în Vasluiu, și ieșind în polimari la curțile domnești ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Și mirându-se ce om este acela să are duminica, și îndată au trimis în toate părțile, ca să-l găsească pre acel om, să-l aducă la dânsul. Și l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arând la o movilă, ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl cheamă Purcel. Și ducându-l pre acel om la Ștefan-Vodă, l-au întrebat Ștefan-Vodă: el au atrigat așe tare, și pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, și ară duminic făcute de dânsul, au audzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Și mirându-se ce om este acela să are duminica, și îndată au trimis în toate părțile, ca să-l găsească pre acel om, să-l aducă la dânsul. Și l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arând la o movilă, ce să cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl cheamă Purcel. Și ducându-l pre acel om la Ștefan-Vodă, l-au întrebat Ștefan-Vodă: el au atrigat așe tare, și pentru ce ară duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug, și ară duminica, că este om sărac, și întralte dzile n-au vrut frate-său să-i de plugul, și acum duminica i-au dat. Deci Stefan-Vodă au luat plugul fratelui bogat și l-au dat freatelui celui sărac să fie al lui”

Denominarea Movila lui Purcel este explicată pe scurt, în câteva cuvinte, evenimentul dând naștere, în timp, unui reper toponimic. O seamă de cuvinte îmbină ”versetele unei scurte Biblii populare a istoriei moldovene, în care proza și poezia, scenele de cruzime și cele de dragoste, tonul pamfletar, vindicativ fuzionează neîncetat”

Ceea ce dă farmec legendelor lui Neculce este conținutul lor educativ fără ostentație sau cumpănit anecdotic, narațiunea este simplă, populară. Tot aici este exprimată nu numai o atitudine clară a cronicarului privind funcția și locul acestui tip de narațiune în cadrul culturii, în general, ci și denominarea precisă a acesteia: cuvânt (cuvinte), care ne obligă să o apropiem de acele cuvinte conținute în vechile manuscrise miscelanee, numeroase în literatura română veche, care, pe lângă funcția informativă dețineau și una îndrumătoare, moralizatoare, de edificare. Cuvintele utilizau numeroase texte biblice, apostolice, apocaliptice, dar și parabiblice, hagiografice, texte din cărțile populare.

În continuare, vom amintii principalele periodice reprezentative ale acestei perioade: Șezătoarea, Ion Creangă, Grai și Suflet, unde întâlnim publicate legende inedite. Șezătoarea este prima revistă de folclor care a apărut la noi, cu longevitatea cea mai mare. Contribuția valoroasă a lui Artur Gorovei la fondarea și dezvoltarea acestei publicații este recunoscută.

Revista vede lumina tiparului în 1892, în urma unei inițiative sătești, la Broșteni, pe valea Bistriței. Un rol important l-a avut învățătorul Mihai Lupescu, iar mai târziu, elevul acestuia, Simion Teodorescu-Kirileanu. Pe parcursul a celor 37 de ani (1982-1929) apar 25 de volume în Șezătoarea s-au publicat, cu puține excepții, numai materiale folclorice, aparținând tuturor speciilor și genurilor, în forma originară, în care au fost culese.

Între cei care au colaborat asiduu la această revistă recunoaștem nume de referință ale folcloristicii românești, ca de exemplu: D. Adamescu, Serafim Ionescu, Ion Moisil, Tudor Pamfile, Ion N. Popescu, C Rădulescu-Codin, etc.

Revista Ion Creangă (1908-1921) a fost editată de Tudor Pamfile și cuprinde 13 volume ce conțin un bogat material folcloric, adunat, cu precădere, din Moldova. Colaborările depășesc cu mult cadrul regional, întâlnindu-se în paginile volumelor informații și variante de texte din toate regiunile țării.

Gruparea materialului cules este mai judicioasă decât la Șezătoarea, rubricile având o constanță care ușurează cititorului căutarea speciilor, în sumarul revistei întâlnim grupe tematice și categoriale: povești, povestiri și legende, botanică populară, datini și credințe, boli, leacuri și descântece, vrăji, farmece, cântece bătrânești, colinde, etc.

O revistă de înaltă ținută științifică este Grai și Suflet, realizată sub îndrumarea lui Ovid Densusianu. Apărută în șapte volume, în ciuda greutăților financiare, de-a lungul anilor 1923-1937, la București, în paginile ei s-a militat, deopotrivă, pentru promovarea cercetărilor lingvistice, cât și a celor folcloristice. Fiecare volum conține un însemnat număr de recenzii asupra unor lucrări românești și străine.

Graiul nostru este o culegere în două volume, alcătuită sub îndrumarea lui I.-A. Candrea, Ovid Densusianu și Th. D. Speranția care a apărut între anii 1906-1908. În Prefață se precizează că ”textele au fost special culese de la informatori neștiutori de carte, de la bătrâni, care, după cum se știe, au păstrat graiul mai puțin influențat de cuvinte noi; e surprinzător câte neologisme au pătruns în limba de la țară, și încă uneori într-o formă așa de alterată, așa de barbară, încât abia se poate recunoaște forma lor primitivă.”

Revenind la etnologii români, amintim, cronologic, pe unii dintre cei care au contribuit la îmbogățirea bibliografiei și a studiului despre legendă.

CAPITOLUL II. CLASIFICAREA LEGENDEI

2.1.Legendele etiologice

2.2.Legendele mitologice

2.3. Legende religioase

2.4. Legendele istorice

CAPITOLUL III. LEGENDELE ETIOLOGICE

3.1. Istoria și rolul folcloristicii în literatura română

Vreme de un veac și jumătate s-a cimentat și la noi credința că folclorul românesc alcătuiește o componentă de seamă a culturii naționale. Chiar dacă adesea a avut înfățișare de Cenușereasă, credința populară ți-a dat și-a dat obolul cu modestie și în chip neprecupețit la făurirea culturii moderne.

Cercetarea folclorului înseamnă implicit și cercetarea începuturilor, căci înaintea creației scrise literare și muzicale a existat creația orală a celor mulți, perpetuată veac în veac și adaptată mereu împrejurărilor. Folclorul constituie într-un fel, prin rădăcinile sale arhaice, preistoria literară, muzicală și coregrafică a unui popor. Importanța i se dezvăluie mai pregnant de îndată ce se pășește la determinarea originilor literaturilor europene. Pe alocuri, procesul e încă nebulos, conturarea lui amănunțită întâmpină dificultăți, unele insolvabile datorită împrejurării că literaturile europene moderne sunt tributare atât folclorului, cât și literaturii clasice, îndeosebi eline. Cu cât prestigiul acesteia a fost mai viu, cu atât folclorul național a rămas mai în umbră. Dar dacă se încearcă elucidarea originilor literaturii eline și contribuția folclorului, cercetarea rămâne neputincioasă din lipsă de atestări documentare.

În genere, cercetătorii au recurs la analogia cu literaturile moderne, încât Herder și G. A. Burger susțineau că Iliada și Odisesa ar fi fost compuse pe baza unor balade populare mai vechi. Alți cercetători vor susține că epopeile homerice sunt prelucrări la înaltă temperatură artistică a unei legende și respectiv a unui basm de largă circulație despre eroul ce peregrinează pe cele două tărâmuri în căutare de aventuri. Plauzibilitatea e oscilantă după formația fiecăruia, căci certitudinea rămâne încă de domeniul utopiei. Nici nașterea tragediei și comediei antice grecești din cortegiile mascate ce se desfășura în cadrul unor procesiuni religioase, mai cu seamă în cele legate de cultul dionisiac, nu a putut fi elucidată dincolo de etimoniul speciei literare care duce la realități atât de îndepărtate de tragediile și comediile eline, încât nu poate fi întrezărită o punte de trecere, oricât de firavă.

La noi, contribuția folclorului se dezvăluie mai limpede. Spre deosebire de literaturile europene mai vechi, mai cu seamă cea franceză, adânc modelate de literatura antică și mai opace la glasul folclorului, literatura română este din plin tributară creației populare, ca și unele literaturi germanice și slave. În genere, modelele literaturii române vin din literaturi europene mai vechi, dar limba literară s-a cimentat având la temelie limba folclorului. Sistemul etimologic latinist și cel italienizant au fost învinse prin tăria creației folclorice care oferea creatorului cult nucleele necesare construcției.

O istorie a întrunirilor folclorice în literatura noastră, pornind de la studiile, întreprinse mai ales în ultima vreme, despre influența creației populare, asupra marilor scriitori, ar da în vileag o simbioză neîntreruptă, chiar dacă pe alocuri pâlpâirile sunt mai stinse, căci focul a persistat mereu sub cenușă.

Dar folclorul prezintă interes pentru însăși valoarea lui artistică, nu numai documentară, ca expresie a însușirilor creatoare ale poporului de-a lungul istoriei sale. Studiul lui trebuie să pună în lumină, cum s-a subliniat încă de la început, specificul unui popor, zestrea lui spirituală deosebită pe care o aduce în patrimoniul umanității. În căutarea răspunsurilor la această întrebare fundamentală, folcloristica mai aruncă lumină și asupra începuturilor neamului. Dacă până acum glasurile competente au aparținut numai istoriei și lingvisticii, se impune ca și folclorul, alături de etnografie, să-și spună cuvântul său autorizat, făcând suma celor trei jumătăți de secol de investigații și corectând afirmațiile sporadice din trecut, insuficient fondate datorită stadiului precar de atunci al disciplinei.

În vremea când literatura noastră era abia la primele dibuiri, doar folclorul alcătuia cartea de vizită a neamului. Iar în momentele de mare cotitură, sprijinirea pe folclor a fost simțită, spontan, ca o necesitate firească, adesea fătă să poată fi lămurită în concepte bine închegate. De aceea, toate personalitățile de seamă din cultura românească și-au afirmat grija pentru patrimoniul popular, spunându-și cuvântul, adesea avântat, atât despre aspectul lui pur documentar, cât și despre valoarea artistică mai înaltă.

Printre cercetători și-a făcut vad convingerea că folcloristica, prin latura ei comparativă, necesară mai cu seamă în privirile de sinteză, contribuie la cunoașterea ființei popoarelor. Dezvăluind fondul comun, apoi atâtea împrumuturi firești, folcloristica s-ar dovedi o știință a înfrățirii între popoare, peste animozitățile de moment ale combinațiilor politice. Dar până acum, contribuția ei nu s-a făcut simțită; abia în viitor se întrezărește culegerea roadelor chemate să le dea. Obstacole au fost multe. Mai dăinuie prejudecata că folcloristul, căutând să detecteze specificul național într-un anumit domeniu mai larg sau mai restrâns, trebuie să afirme și superioritatea versiunii naționale, chiar atunci când cunoștiințele sale nu-i îngăduie să se ridice la atari evaluări.

Dintr-o optică greșită, se crede că ceea ce aparține, ca temă și tipologie, și altor popoare, nu mai prezintă niciun interes, propria originalitate fiind ipso facto anulată, uitându-se că istoria literară ademonstrat cu prisosință că aceasta rezidă nu atât în substanța inedită a ideilor poetice, cât în felul cum sunt interpretate, reînoite prin alte valențe ale lor și potrivite împrejurărilor noi. Apoi, cuceririle teoretice au rămas puțin cunoscute, folcloristica fiind însă o disciplină cultivată numai de un mănunchi de specialiști, fără tribuna cuvenită popularizării ei în invățământ, la vârsta potrivită pentru urmărirea deliberărilor ei teoretice. Cu toate propunerile, înmulțite între cele două războaie mondiale, folcloristica a rămas înafara obiectelor de studiu din liceu, iar la facultățile de la noi a avut, până la reorganizarea învățământului, un regim cu adevărat facultativ, dacă nu și inexistent, cum se vede și acum în foarte multe țări din Apus. Doar în Jugoslavia, între cele două războaie, se introdusese studiul folclorului în penultima clasă de liceu, câte o oră săptămânal. Cunoașterea cântecului eroic, atât de bine reprezentat în folclorul jugoslav, va fi luminat mai din plin eroismul Serbiei cotropite în primul război și va fi contribuit la pregătirea poporului jugoslav pentru rezistența înverșunată împotriva inamocului ocupant din 1940-1944.

Folcloristica a rămas deficitară la atâtea răspunsuri pe care promitea să le dea la începuturile ei. Dacă ea a înșelat la început unele așteptări, vina principală o poartă condițiile precare în care s-a dezvoltat și care au dus la șovăiri, temporar chiar la pierderea țelurilor, la neîmplinirea dezideratelor înscrise etc. Faptele se pot înșirui lanț. În genere, îstoria folcloristicii este și o istorie a neîmplinirilor. E de ajuns o singură privire pentru a constata cum colecțiile de seamă ale folclorului, unele de pondere capitală, au râmas nepublicate atâtea decenii, parte zăcând necunoscute mai bine de un veac. Cu tot efortul din vremea noastră, la cuna e încă destul de gravă și de apăsătoare, mai existând colecții valoroase răzlețite prin biblioteci puțin accesibile. Dificultățile nu se opresc aici. O seamă de colecții tipărite nu se mai văd nicăieri prin bibliotecile publice, fiind cunoscute doar din auzite, din consemnările bibliografice sau din subsolul unor note. Când, cu ani în urmă, s-a pornit la fișarea narațiunilor în proză în vedea elaborării tipologiilor bibliografice, s-a alcătuit o bibliografie bazată pe cele mai vechi. Cu acel prilej, s-a constatat că mai bine de o sută de titluri lipseau din bibliotecile mari din București, Cluj, Iași și Sibiu. Faptul este prin sine grăitor, mai cu seamădacă nu se uită că unele din aceste absențe au fost editate în epoca depozitului legal. Parte din acestea erau modeste broșuri de colportaj, tipărite pe hârtie grosolană, cu caractere tipografice care găureau hârtia, cele mai multe fără indicarea autorului, locului, anului, etc., scoase prin bâlciuri pentru a fi vândute țăranilor. Oricum, se cuvine să fie depozitate undeva cu grijă toate tipăriturile pentru a putea sta la dispoziția cercetătorului, mai cu seamă când se dovedesc a conține materiale de nebănuită valoare sub această haină modestă. Nu poate fi valorificată moștenirea culturală decât dacă este precedată de o cunoaștere globală. Consecințele s-au văzut până și în editarea celui mai popular dintre povestitorii munteni, Petre Ispirescu. Numeroasele ediții publicate după moartea lui au repetat-o mereu pe cea din 1882, pe alocuri cu adaosuri din periodice. Nimeni, până la ediția din 1969, nu a recurs la prima ediție din 1872-1876, care conținea o seamă de basme omise ulterior, fiindcă aceasta devenise o mare raritate, iar broșura din 1876 nu mai poate fi văzută astăzi prin bibliotecile mari. Mirarea crește și mai mult atunci când lipsește o colecție folclorică publicată în două ediții. Astfel TH. M. Arsenie publica în aceeași vreme cu Ispirescu două volume cu povești, republicate apoi în 1878, pe care le cunoaștem numai după referirile contemporanilor (L. Șaineanu, G. Dem. Teodorescu, etc.), doar la Biblioteca Astra din Sibiu existând primul volum, cel din 1872.

Istoria disciplinei dovedește totuși contribuția substanțială a o seamă de culegători, modești cărturari de țară, care au pus pietre de neclintit la temeliile ei. Folcloristica a progresat vizibil numai prin învățămintele scoase din sondarea sistematică a realității folclorice, asistând și consenând ceea ce se petrece la fața locului.

Prin exploatarea acestui domeniu, prin studierea, însoțită de experimente conduse cu sagacitate, a fibrelor intime, adesea greu de detectat, care leagă produsul folcloric de viata interpreților, ierarhizați după niveluri și mentalități diferite, folcloristica românească ar fi putut să-și aducă o contribuție mult mai mare în teoria folclorică generală și specială decât cea înscrisă până acum. Căci dacă se face suma aporturilor românești, se vede de îndată că acestea au izvorât din contemplarea realității folclorice vii, observând fluxurile și refluxurile ce se petrec acolo, mecanismele de creație, interpretare și circulație care nu pot fi nicidecum bănuite din colecțiile lipsite de pulsațiile vivificatoare. Chiar elaborarea sistemelor de tipologizare și clasificare se întemeiaza pe o cunoaștere cuprinzătoare, căci autorii proeminenți știau mai multe din experiențe rurale vechi, depre modalitățile creării și propagării folclorului într-o comunitate dată decât le ofereau colecțiile. Contribuția folcloristicii românești stă cu cinste alături de cea a unor națiuni mai mari, deși ea nu e cunoscută peste hotare decât trunchiat, dat fiind că puține lucrări au fost traduse în limbile mai cunsocute.

Pe prim plan se reliefează contribuția celor patru piloni ai folcloristicii noastre, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, D. Caracostea și C. Brăloiu, care au îmbogățit metodologia cercetării cu o seamă de precepte fructuoase. Dintre lucrările acestora, doar cele ale lui Brăiloiu și, în parte, ale lui Densusianu au fost traduse în limbi de largă circulație. S-ar cuveni să nu mai întârzie traducerea antologică a contribuțiilor lui Hasdeu și Caracostea. Căci necunoașterea lucrărilor de seamă românești a dus la stuația neplăcută de a găsi unele adevăruri fundamentale, elaborate de corifei români, confirmate de către alți cercetători străini de mai târziu care au pornit în chip independent de la observarea realității din țările lor.

3.1.1. Primele legende

Ion Neculce alcătuiește în secolul al XVIII-lea prima colecție de legende istorice din folcloristica noastră: O seamă de cuvinte. Edițiile cunoscute au publicat 42 de legende, dar variante ale manuscriselor sale cuprind încă alte 4 legende: despre Gheorghe Duca și turnul de la Rumele; despre Gheorghe Duca și fratele său Cîrstea; despre Aron Vodă și unchiul său, mitropolitul Nicanor și despre Dragoș Vodă și ctitoriile lui de la Siret și Volovăț. Unele sunt extrase din letopisețele lui Eustratie Logofătul, Simion Dascălul și Mihail Călugărul, îndeosebi cele anterioare domniei lui Vasile Lupu, dar cele mai multe provin din circuitul oral. Cu toate acestea, Neculce nu poate fi socotit un folclorist, întrucât notarea acestor narațiuni nu trădează nicio urmă de valoare a folclorului în conștiința cronicarului. El le-a privit cu ochii istoricului, drept documente de o autenticitate relativă, valoroase numai sub atare aspect.

Legendele povestice de Neculce au profil variat, unele fiind scurte și hazlii, încadrându-se de fapt în ceea ce folcloristica de azi denumește anecdotă, altele străbătute de fantastic și miraculos. Acestea nu le anihilează câtuși de puțin doza de istorism, căci cercetările au dovedit cum sub crusta, adesea foarte opacă, de fantastic, se poate ascunde un miez de veracitate. Îndeosebi legendele despre movile și ruine s-au dovedit a fi bune vademecum-uri pentru arheologi și istorici. S-a arătat în vremea din urmă că și legendele din O seamă de cuvinte sunt, în genere, oglindiri ale unor stări reale și întâmplări adevărate, 17 fiind confirmate documentar, iar 8 conținând un sâmbure de adevăr. Doar 6 legende relatează fapte ce sunt contrazise de documentele istorice. Dacă se ține seama de vechimea lor, procentul neveridicului e neașteptat de scăzut și îndeplinește pe deplin consemnarea lor ca izvor istoric de către cronicarul moldovean. Zugrăvirea plastică a situațiilor, amănuntele sugestive și dialogurile vii, autentice, le ridică valoarea literară, iar mai târziu, în secolul al XIX-lea, ele vor atrage pe scriitorii de seamă care le vor repovestii în proză sau în versuri, în chip mai elevat.

3.2. Localizare temporală

La o rapidă parcurgere a materialului, s-ar părea că legenda nu se diferențiază de basm în privința locarilării temporale. Formula clasică a basmului a fost odată cu variantele ei era odată sau pur și simplu era, revine destul de des și aici. Cercetarea de adâncime constată însă că asemenea formule nu țin de substanța legendei, constituind substituții recente cauzate de scăderea gradului de credibilitate în adevărul acesteia. Caracteristic speciei în discuție ar fi tocmai încercarea de preciziune – o preciziune însă reductibilă astăzi la simple șabloane. Chiar așa fiind formulele respective reușesc totuși să se lase o idee despre timpul – evident fabulos – când s-a petrecut cutare acțiune. Se poate constata că există chiar o stratificare temporală a legendelor, trimițându-ne la epoci mitico-legendare cu totul diferite. Astfel cea mai veche preioadă consemnată de formulele stereotipice se referea la vremea mitologică a creației, la timpul primordial când Dumnezeu nu-și definitvase încă opera. În acest caz, acțiunea legendelor se petrdece „în vremea de demult, când de-abia urzise Dumnezeu pe oameni”, „în vremea când Dumnezeu a chemat toate plantele înaintea sa ca să le pună nume”, „în timpurile cele mai vechi, când oamenii nu știau ce nume poartă animalele” etc. Narațiunile din această primă categorie sunt, de fapt, în cea mai mare parte legende mitologice.

Un al doilea strat de legende ne vorbește de timpul conviețuirii ființelor divine cu oamenii, care s-ar fi petrecut: „în vreme veche”, „pe când erau oamenii mai cuvioși și Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ”, când „sfinții își aveau și ei cuprinsul lor, cum bunăoară avem și noi astăzi: casă, masă, vițișoare, copilași și de toate câte trebuie la casa omului.”

În sfârșit, alte legende își au plasată acțiunea în vremea Potopului, după care nu mai avem indicii prea clare de localizare temporală. Formulele se șablonizează, referindu-se la o epocă oarecum generalizată – altă dată, demult, mai demult, în vremea aceea – epocă desigur posterioară primelor trei sau cel puțin primelor două straturi, când Dumnezeu își corijează opera, silit de răutatea oamenilor, sau face să apară noi viețuitoare și plante prin pedepsirea exemplară a acestora. Încercarea fixării temporale a acțiunii legendelor în lunga perioadă de la Potop încoace este descurajantă în lipsa unor evenimente general cunoscute, fapt resimțit, de altfel, evident în puținele tentative existente: „Se zice că pe timpul foametei celei mari, acum când va fi fost foametea aceea, numai unul Dumnezeu poate să știe, dăstul atât că pe timpul acela era o femeie care avea trei prunci: doi băieți și o copilă”. Ultima parte a citatului este interesantă și din alt punct de vedere, consemnând tendința tot mai evidentă a legendei de a se desprinde și de aceste ultime determinative temporale ce i-au mai rămas, spre a ancora în vagul basmului de tipul: „A fost unde a fost și a fost când a fost“ – preocupându-se în ultimă instanță doar de întâmplarea în sine, ce are ca rezultat o explicație la o întrebare prealabilă.

Și în domeniul localizării spațiale stadiul acesta a fost atins, legenda neglijând cu unele excepții nesemnificative -, aproape total, fixarea locului în care se petrece acțiunea. Firavele precizări spațiale sunt, de fapt, sărăcite de conținut, fiind simțite ca aparținând, fie geografiei mitice, fie aceleia de domeniul basmului. După cum se vede, legenda refuză actualmente precizarea de natură temporală și spațială, plasându-se, cu unele amendamente, în sferele prozei fantastice.

3.3.Credibilitatea

S-a subliniat nu o dată, și pe bună dreptate, rolul hotărâtor al factorului credibilitate în delimitarea speciilor prozei populare. Importanța atitudinii naratorului față de întâmplarea povestită este, într-adevăr, maximă pentru concretizarea artistică a acesteia într-una sau alta din categoriile prozei. Totuși, lucrurile trebuie privite nuanțat. Noi nu am spune ca Ovidiu Bârlea, spre exemplu, că: „De îndată ce ascultătorii se îndoiesc de veracitatea ei [dânsul se referea la legendă] ea dispare sau se transformă în altă specie narativă“. În primul rând, trebuie făcută corijarea că nu elementul auditoriu este hotărâtor – deși în bună măsură el dictează felul de manifestare al povestitorilor – ci povestitorul însuși, care poate prezenta întâmplări dintre cele mai grave, unor grupe de oameni nedispuse să ia în serios narațiunile, fără a face vreo concesie. Socotim chiar că atitudinea psihologică a naratorului față de faptul povestit este determinativă doar în momentul inițial al creației unei legende, snoave, povestiri etc. O dată antrenat în povestire, felul acestuia de a privi, mai ales în cazul pieselor de largă circulație, nu influențează decât parțial desfășurarea faptelor și numai rareori – când avem de-a face cu personalități prea puternice – le deturnează din hotarele speciei. Pledăm, în fond, pentru o anume autonomie a formei pe care, vrând, ne vrând, întâmplarea și-o capătă după oarecare circulație – faptul de viață încadrându-se în ramele ideale ale structurii artistice a unei anume specii. Și cercetarea extensivă a legendei ne-a convins și mai mult de adevărul afirmației de mai sus.

Astfel, deși actualmente tendința generală, dictată de schimbarea mentalității populare, este de a nu mai da credit faptelor cuprinse în cadrul legendei, totuși disoluția speciei este aproape insesizabilă, modificările producându-se gradual, într-un ritm destul de lent, fără urmări substanțiale asupra structurii artistice a acesteia, ce cunoaște, totuși, unele amendamente.

După cum am spus-o și mai înainte, faptele reținute de legendă cunosc în cea mai mare parte un regim de credibilitate diferit de al celorlalte specii. Nu întâlnim nici groaza față de întâmplările povestirilor superstițioase, nici siguranța faptului petrecut ca atare, din cadrul tradițiilor istorice, dar nici detașarea absolută de real a basmelor, sau atitudinea persiflantă din snoave. E o perspectivă moderată, vizibilă printre altele și în aceea că, deși faptele sunt date ca autentice, ele sunt puse totuși sub semnul incertitudinii, desigur formalizat, legendele debutând în genere, sau conținând pe parcursul narațiunii numeroase variații pe tema verbelor: cică, se zice, se spune, se crede etc. Asta nu înseamnă că atitudinea povestitorului este alta atunci când începe narațiunea în mod abrupt, sau evită să se dezică prin formule consacrate. În genere, legenda este admisă cu oarecare rezervă ca un fapt întâmplat ce răspunde, fără a epuiza problema, la o întrebare trezită de curiozitatea umană. Uneori însă – din perspectiva înțelegerii speciei ca un fenomen viu – diversele explicații n-au mai fost mulțumitoare și, atunci, din dorința unei cât mai mari verosimilități, poporul a încercat noi tentative de lămurire a diverselor fenomene – fapt ce a dat naștere altor legende pe aceeași temă. S-ar putea chiar ca diversele explicații date aceleiași probleme să nu fie în raport de continuitate, ci doar de simultaneitate. Dar lucrul acesta n-avem nici cum să-l aflăm și nici cum să-l verificăm.

Cert este, însă, că sporirea dozei de incredibilitate are totuși urmări consemnabile la nivelul întregii specii. Apar, mai întâi, o seamă de nedumeriri în legătură cu faptele narate, de tipul: „Și aicea nu pricep eu un lucru. Cum se făcuse că Lia se îndrăgostise de chipul fără seamăn al Soarelui? Să fi fost pe atunci Soarele om ca toți oamenii, nu știu“ – ceea ce înseamnă că logica desfășurării evenimentelor din legendă nu mai corespunde logicii povestitorului, evident evoluată, în orice caz puternic ancorată în realitate. Alteori actul de neaderență la veridicitatea întâmplărilor se traduce, fie prin înmulțirea verbelor dicendi pe parcursul narațiunii, fie prin prezentarea legendelor drept fapte de exersare a inteligenței, care nu obligă în fond la însușirea adevărurilor: „Pildă ni-i asta nouă, bătrânilor cu flăcăi și fete, și di asta vă spusei. Asta-i taina cea fermecată, după socotința oamenilor. Datorie am avut s-o descuiem, s-o arătăm noroadelor și datorie ni-i iarăși să dezvăluim și alte taine să le cunoască lumea, iar Dumnezeul nostru să se bucure că are feciori cu mintea isteață, care nu vor să-i găsească moartea șezând“.

Dar cel mai adesea, detașarea povestitorului de propria-i narațiune este exprimată în termenii basmului din expresiile deja consacrate: „Iară eu încălecai pe-o șa și vă spusei așa“ sau prin formule create în maniera acesteia: „Mă-ncălecai p-un arici/ Și venii păn-aici/ Ariciu fu far-dă șa,/ Io păvăstuii că fu așa,/ Că io nu sunt om d-ai mincinos,/ Dă care potcovește puricu / Pră frunza ceriului,/ Pră slava ceriului-/ Pune câtă o ocă și zumătoce la un picior/ Ploaie, pulbăru mierge după iel” sau: „Iar povestea-i tot poveste,/ Cum a fost, azi nu mai este;/ S-a întâmplat, nu s-a întâmplat,/ Eu de asta n-am aflat./ În bătrâni am auzit-o/ La copii am povestit-o“.

Exemple de tipul acesta sunt însă destul de puține și apar mai ales acolo unde explicația comportă tratarea cu mijloacele basmului. În genere, însă, dezicerea povestitorului de adevărul legendei nu cunoaște accente prea categorice, păstrându-se în limitele simplei utilizări a verbelor dicendi.

3.4. Universul tematic și structura compozițională

Teoretic, sferele legendei sunt nelimitate – omul putându-și pune întrebări și căuta răspunsuri în legătură cu originea, forma și însușirile tuturor lucrărilor, viețuitoarelor și fenomenelor din univers, încât pe bună dreptate remarca academicianului geograf Grigore Ștefanescu: „Așa de convins este poporul că orice fapt trebuie să aibă o cauză, încât, când cunoștințele lui mărginite nu-i sunt îndestulătoare, ca să explice această cauză, el aleargă la legendă, care nu este decât rezultatul imaginațiunii, care voiește să explice prin supranatural un fapt pe care nu și-l poate explica în alt mod“.

În realitate, însă, omul nu-și pune prea multe întrebări, sau nu consideră necesar să-și complice existența cu întâmplări mai mult decât îi trebuie pentru a-și explica secretele esențiale ale lumii în mijlocul căreia trăiește. Ov. Bârlea vorbea de circa 5000 de subiecte de legendă înregistrate, luând în considerație și legendele istorice, toponimice și onomastice, care, de fapt, sunt tradiții istorice. Desigur, neînregistrate vor fi existând încă numeroase, deoarece, dat fiind caracterul lor local, ele nu cunosc o mare circulație prin variante, cum se întâmplă cu restul prozei populare.

Există însă și legende fără trimitere directă la una din cele două modalități de suscitare a curiozității, ce ne apar astăzi fără vreo justificare utilitară, cum ar fi o parte din cele despre plante, flori, insecte și chiar o seamă de legende mitologice. Prezența lor nu trebuie să ne inducă în eroare, deoarece, în trecutul generațiilor, chestiunile despre care tratează s-ar putea să fi constituit în vreun fel obiectul interesului. Și apoi utilitarismul trebuie luat în mod foarte larg, întrucât gândirea umană cunoaște uneori curbe cu adevărat nebănuite.

Cu toate acestea, problematica legendei este surprinzător de variată, uimindu-ne la tot pasul prin ineditul faptelor aduse în discuție. Astfel, alături de întrebări mai mult sau mai puțin obișnuite, cum ar fi cele despre originea și evoluția crugului ceresc, despre particularitățile și obârșia omului, viețuitoarelor și plantelor, despre izvodirea elementelor de cultură materială și despre întemeierea diverselor instituții, despre minunile și nașterea sfinților, despre iregularitățile de ordin geologic, meteorologic și calendaristic, despre originea diverselor practici ritualice și necesitatea serbării unora în anume zile, întâlnim o seamă de legende ce se referă la lucruri oarecum mai abstracte: originea sărăciei, a grijii și nevoilor, cauzele diverselor trăsături caracterologice, punctul de pornire al unor proverbe sau zicale etc.

În timp ce alte legende nu pot decât să ne mire, fie prin caracterul lor prea de amănunt: „De ce câinele mănâncă iarbă și de ce iese șarpele la drum”, „De ce pe boi îi gonește musca și de ce nu se răspândesc oile“ etc., fie prin ciudățenia obiectivelor propuse: De ce n-are păianjenul noroc și albina are?, De ce n-are diavolul buric?, De ce dracul e cu un picior?, De ce moartea este surdă?

Pornind de la „grupele de răspunsuri la întrebările pe care oamenii și le-au pus din cele mai vechi timpuri“ în care legendele se adună aproape de la sine, folcloriștii au încercat diverse sistematizări ale materialului. Și cu cât au explicat mai în amănunțime metodele catalogării de tipul științelor naturii, cu atât s-au crezut mai aproape de epuizarea problemelor legendei, de diferențierea ei de celelalte categorii ale prozei populare.

De mare utilitate, criteriul tematic nu ne oferă, totuși, decât un inventar, uneori destul de încâlcit al chestiunilor abordate, lăsând pe mai departe deschisă problema specificului individualizant al speciei în discuție. Intervine apoi și faptul că aceeași temă poate fi tratată în mai multe moduri, trimițându-ne pe rând la legendă, tradiție istorică, basm sau snoavă.

Anume concluzii pot fi reținute, însă, din cercetarea câmpului de cuprindere tematică, dacă nu pentru separarea legendei de celelalte specii – deși și în această direcție investigația este profitabilă – cel puțin pentru orientarea în cadrul sferelor sale.

Așa, în lipsa unor diferențe structurale prea mari între legenda mitologică și cea etiologică, factorul tematic este hotărâtor. Din prima categorie ar face parte, astfel, toate legendele referitoare la originea și mecanismul universului, la cauzalitatea fenomenelor naturale, la „evenimentele primordiale“, ce au avut ca rezultat nașterea și utilarea omului cu aptitudini, trăsături caracterologice și instrumente materiale necesare existenței – în genere mai toate acțiunile concretizate în acte materiale nerezultate din altceva, ci urmând logicii absolute a creației. Desigur, în mai mică măsură – dată fiind deosebirea formală evidentă – criteriul tematic are un rol însemnat și în diferențierea legendei religioase de cea etiologică, limitând sferele primei la povestirile despre minunile săvârșite de diversele personaje divine și la istoria apariției acestora din oameni de rând.

În mod restrâns – în spațiul legendei etiologice – întrevedem utilizarea principiului clasificării tematice într-o manieră ce depășește simpla consemnare a faptelor, vizând tipurile structurale. Este vorba de categorisirea legendelor în funcție de calitatea actului divin săvârșit, de pe urma căreia se poate obține următoarea împărțire:

1) legende tratând despre apariția unor noi soiuri de viețuitoare, plante etc.

a) prin simpla voință divină, din nimic,

b) prin metamorfozare,

2) legende tratând despre modificările survenite în înfățișarea fizică sau morală a diverselor ființe sau fenomene – grupare ce corespunde unei structuri formale oarecum deosebite.

Abordând o atât de vastă arie tematică, evocând cât mai variat vremurile de demult, legenda reușește să lase măcar în ansamblu, dacă prin fiecare piesă n-o face, imaginea destul de completă a unei lumi cu legile ei proprii de guvernare. Remarca făcută cândva cu privire la neputința legendei de a crea lumi, ci doar patrii se dovedește, astfel, neîntemeiată. Specia care creează într-adevăr patrii este de fapt tradiția istorică populară ce se delimitează, astfel, de legendă printr-o nouă trăsătură distinctivă.

Structural vorbind, legenda populară română – în speță legenda etiologică – este o specie canonizată. Desigur, lucrurile trebuie luate cu multă larghețe, deoarece înțelegerea ad-litteram a termenului ar crea nedumeriri. E însă mai mult decât evident că între categoriile prozei populare, atât de greu de delimitat și de redus 1a o schemă ideală – dată fiind complexitatea și arborescența, uneori chiar amorfitatea lor – legenda se bucură de o anume cristalinitate. Numai pornind de la o idee confuză asupra speciei în cauză unii cercetători au putut opune sub acest raport legenda – basmului. Să nu se înțeleagă că formalizarea legendei într-o anume schemă structurală este deliberată sau codificată în mod conștient, sau că, prin aceasta, s-a ajuns la o stereotipie dăunătoare artisticește speciei.

Categoria în discuție oferă numeroase exemple de artă autentică, ce pot fi selectate fără teamă în orice antologie, oricât de riguros alcătuită. Schema de care vorbim ține până la un punct de mecanismul gândirii primitive – aproape identic în spațiul lingvistic românesc – în virtutea căruia cauzalitatea oricărui lucru sau fenomen din natură este pusă în legătură cu voința unor forțe supranaturale, ce ar acționa după anume principii homocentrice, dând universului (în totul lui) o finalitate umană și pornind în toate alcătuirile de la prototipuri umane.

În fond, legenda mitologică și cea etiologică nu fac altceva decât să demonstreze că, cosmosul este creat spre a direcționa în multiple feluri viața omului și că lucrurile, ființele și plantele nu-s decât emanații ale omenescului, fiind produse cu regularitate în trecutul îndepărtat prin metamorfoza unor ființe umane.

Nevoit să răspundă, prin urmare, diverselor întrebări asupra lumii înconjurătoare, povestitorul – fie el dintr-o epocă mai veche sau mai recentă – își organizează materialul în funcție de acești doi termeni: cauzalitatea (privită din unghiul miraculosului) și originea și finalitatea umană, fapt ce-1 obligă, în genere, să treacă prin aceleași momente narative. În sfârșit, modelele anterioare ale speciei, prezente în bună măsură în mintea povestitorului, au un însemnat rol în direcționarea de la sine a materialului într-un anumit chip.

Canonizarea de care vorbim nu contribuie, totuși, așa cum ne-am aștepta, la o reducție a complexității legendei. Ca peste tot în cadrul prozei populare, multitudinea formelor și oarecum libertatea povestitorului de a se conduce după propria inspirație e lege. Desigur, nu o lege în sensul acelora de care vorbea van Gennep – „des lois de la formation des légendes“, adică: localizarea și delocalizarea, individualizarea și dezindividualizarea, temporalizarea, și detemoralizarea (la détemporation), convergența și disociația temelor – care nu-s, în fond, altceva decât legile mai generale ale folclorului, mai bine zis ale circulației folclorice.

Există și aici – ca oriunde în hotarul prozei narative – obișnuitele forme brute, neartistice, în care povestitorul relatează la modul sec, informativ, fără preocupări de impresionare artistică, despre felul în care a apărut sau s-a transformat un lucru sau un fenomen, de tipul: „Salcia a fost odată înaltă și subțire ca și plopul, dar aflându-se una pe-o pustietate și trecând pe acolo Dumnezeu și Sf[ântul] Petru, cu mare greu ce-au putut să se odihnească la umbra ei cea îngustă. Drept aceea, Atotputernicul a hotărât ca salcia să crească stufoasă și sub umbra ei să ne putem mai cu drag și mai mulți odihni“.

Există, de asemenea, și forme hipertrofiate – așa-numitele legende-basm – în care fabulația ia o amplitudine necunoscută legendei, mergând până la subsumarea unor basme în întregul lor, funcției explicative. Cum există și destule alte tipuri de legende refractare reducerii la un numitor comun, din rândul cărora cităm în special pe cele care au la bază o minune a dumnezeirii: apariția privighetorilor din vasele de lut în care suflă copilul Hristos, pistruierea evreilor prin învierea cocoșului ce fierbea în apă clocotită ș.a.m.d.

Dar ceea ce caracterizează specia în discuție este tocmai structurarea faptelor narate într-un fel deosebit de al tuturor celorlalte categorii ale prozei populare, structurare ce devine pentru majoritatea legendelor formulă obligatorie de realizare. Formulă, însă, care – ca toate formulele – dă libertate extinderii unor momente esențiale și suprimării altora nesemnificative în funcție de voința, înclinațiile și talentul povestitorului. Astfel redusă sau extinsă ca întindere narativă – legenda trece în genere prin trei momente obligatorii: un moment introductiv, unul fabulativ și, în sfârșit, un altul concluziv, fiecare din ele cuprinzând câteva etape subordonate, bine distincte, pe care le înșiruim în schema ideală, de mai jos:

I moment introductiv a- formula inițială

b-punerea în temă

II moment fabulativ c- întâmplarea exemplificativă

d- blestemul/binecuvântarea

e- metamorfozarea (sau numai schimbarea unor trăsături)

III moment concluziv f- concluzia enunțiativă/comportamentul privit prin prisma științelor naturii

g-adaosul post-concluziv de natură utilitară sau morală

h- formula finală

Desigur, de la o legendă la alta, există o nesfârșită variație – unele din etape suprapunându-se, combinându-se în mod curios sau chiar dispărând-, dar cele trei momente mari se păstrează cu regularitate. Diversitatea concretizării artistice a structurii este hotărâtă, printre altele, și de mobilurile diferite ce și le propun povestitorii spre realizare în cadrul legendei. Este evident că în cazul explicării a mai mult decât unui singur fapt în cuprinsul aceleiași legende, schema propusă de noi va înregistra modificări firești, cum, de asemenea, apartenența narațiunii la legenda mitologică sau la cea etiologică va avea urmări și mai însemnate.

De obicei, legenda mitologică cunoaște chiar o structurare oarecum diferită de a legendei etiologice, în sensul că momentul introductiv este redus la minimum sau lipsește cu totul – povestirea începând ex abrupto – și că momentul fabulativ nu cunoaște nici blestemul și nici metamorfozarea, înscriindu-se pe linia creațiilor pure, iar partea finală este lipsită de concluziile morale. În bună măsură, însă, formula legendei etiologice funcționează și în cadrul legendei mitologice, ceea ce, de altfel, ne-a și determinat să vorbim despre ele la un loc, opunându-le ca modalitate de realizare legendei religioase, axată pe povestirea vieții și a faptelor miraculoase săvârșite de diverși sfinți.

Legenda etiologică, și în parte și cea mitologică, debutează, în genere, printr-o formulă introductivă ce-i aparține – pe tema verbelor dicendi: „se zice“, „se spune“ etc. – sau o împrumută basmului (a fost odată, era ș. a.), fără a comporta de la un caz la altul diferențe de credibilitate sau de structurare a materialului.

Urmează apoi o punere sumară în temă, dezvăluind problema ce și-o propune spre elucidare legenda în cauză, de felul: „Pasărea ciocârlie a fost mai întâi un tânăr și ales păstor. Ascultați să aflați cum se făcu el pasăre“ sau: „Ursa, înainte de a fi ursă, era nevastă frumoasă“.

După cum se poate observa, legendele al căror început l-am citat evită formula introductivă consacrată, limitând primul moment la punerea în temă. Este, de altfel, cazul mai tuturor deceurilor aromâne din culegerea lui Pericle Papahagi. În spațiul daco-român, introducerea cunoaște, de regulă, ambele etape. Uneori asistăm la o extindere neobișnuită a acestui moment după care abia identificăm debutul real, ca în unul din numeroasele exemple: „Apoi, moșicule, ăți râde de mine că de moară n-am trecut; dar eu vă spun că la moară am învățat multe și mărunte… Și tot în moară și-a luat dracul carul… Și la mori părăsite se strânge multă drăcărime și-și pun țara la cale… Și eu am fost unul din aceia care i-a furat… Iar ceea ce vreau să vă spun, tot la moară am auzit, la moara noastră, însă de la un unchiaș, uite, așa, cu părul… ca varul… Și iacă ce: Când s-a apucat Dumnezeu sfântul să facă pământul…“ etc. (De când e mierea).

Alteori debutul legendei este enunțiativ, anticipând într-un fel concluzia finală: „Să nu te rogi niciodată lui Dumnezeu: dă, Doamne, să mor» pentru că nu mori“; „Nu e bine să lucrezi nimic joi sara spre vineri. Să nu întârziezi la lucru!“, după care urmează exemplificarea.

Dar situația care reflectă în chipul cel mai caracteristic modalitatea reală de declanșare a istorisirii legendelor ni se pare a fi aceea în care explicarea este făcută a propos de cutare fapt incitativ, de tipul: „Anu ăsta fu prăpăd dă șoareci. Mișună pă câmp ca furnicile. A dat gata grâulețu. Vezi dumneata că șoarecele-i blestemat dă Dumnezeu să facă doar rău“, urmând apoi povestirea faptului ce a determinat rostirea imprecației din partea dumnezeirii.

Dată fiind construcția uniepisodică a legendei, momentul fabulativ se reduce în genere la o singură întâmplare – fie din viața personajelor supranaturale, fie din viața unor oameni – dar în așa fel aleasă, încât să poată justifica metamorfozarea acestora în lucrurile sau ființele de la explicarea cărora povestitorul pornește.

Sunt și cazuri – destul de rare – când asistăm la o acumulare a întâmplărilor, dar niciodată numărul acestora nu depășește cifra de trei, fapt evident influențat de situația de basm. Scopul urmărit prin prezentarea faptului de viață este de a provoca o situație limită din care să nu se poată ieși decât printr-un act de voință supranaturală. De aceea naratorul își concentrează întreaga atenție asupra creării unei atmosfere care să declanșeze blestemul, și mai departe metamorfozarea sau, în orice caz, schimbarea calitativ profundă. Din această perspectivă ne apare justificată tendința povestitorului de a evita lămuririle privind soarta eroului înaintea momentului crucial.

Dezvoltarea exagerată a acestei părți narative se petrece doar în cadrul legendei-basm, unde – ca și în specia tutelară – eroul este urmărit de la naștere, trecut printr-o sumedenie de peripeții și, în sfârșit, este pus să suporte consecințele unui blestem neîndurător.

Situațiile prezentate aici nu acoperă – se înțelege – întreaga suprafață a legendei. Funcția întâmplării exemplificatoare rămâne însă constant aceeași: pregătește actul creației divine sau justifică blestemul și binecuvântarea; fapt pentru care construcția artistică a legendei ia forme conice: începe larg, la un mod generalizant, devenind tot mai concentrată spre punctul culminant, când vechea situație nu mai poate fi continuată. De obicei momentul acesta este marcat cu regularitate în cadrul legendei prin formule oarecum consacrate, de tipul: „Asta însă până într-o zi…“ După acest hotar urmează blestemul – act magic de invocare a forțelor supranaturale spre a restabili cumpăna lucrurilor, pedepsind sau răsplătind (când avem de-a face cu o binecuvântare) faptele eroului.

Ca procedeu artistic, blestemul este utilizat în mai toate speciile literare, atât populare cât și culte. Nicăieri însă el nu cunoaște o asemenea frecvență ca în legendă, unde – asociat metamorfozării pe care o provoacă – constituie însăși cheia narațiunii. Desigur, în cazul blestemului avem de-a face cu perpetuarea până în actualitate a unor formule magico-vrăjitorești, sau în orice caz cu o mimare a acestora; fapt nu o dată consemnat de povestitor.

Ca atare, blestemul este însoțit în dese rânduri, fie de anumite semne misterioase, fie, pur și simplu, de practici vrăjitorești consacrate; înțeparea cu acul după cap, punerea frigărilor, aruncarea unor farmece etc.

Nu o dată cele ce le execută sunt chiar vrăjitoare profesioniste ca în exemplul ce urmează: „Văzându-i găinăreasa că vin, și temându-se de pedeapsa împăratului, aruncă înaintea lor niște farmece zicând: – Vulturi să vă faceți și împărații văzduhului să fiți, nu ai acestui palat! Să vă hrăniți cu pradă și mortăciuni“.

De aceea, în unele cazuri când atributele magice lipsesc, blestemul este resimțit ca un act gratuit, iar metamorfozarea determinată de el, nejustificată, cum se întâmplă în Legenda pajurei, unde asprimea imprecației este cu totul disproporționată față de faptul săvârșit de copii.

Se constată că blestemul are o valoare de sine stătătoare, provocând aceleași efecte, indiferent de cine-i utilizat. Mai greu e însă blestemul mamei – ca în întreg folclorul românesc, de altfel. Acordându-se o așa de mare importanță formulei imprecatorii – ce decurge probabil din vechile ei atribuții vrăjitorești – s-a ajuns la minimalizarea rolului celui care o rostește. în dese cazuri povestitorul se arată interesat doar de consemnarea faptului, ca pe o etapă obligatorie în explicarea ce și-a propus-o, fără a insista asupra funcțiilor lui. Sunt numeroase legendele în care s-a ajuns chiar la suprimarea celui ce solicită intervenția divină, punându-se blestemul pe seama lui Dumnezeu sau a diverselor personaje sfinte, ceea ce constituie un nonsens. în aceste cazuri avem de-a face, de fapt, cu o confuzie între blestem și rostirea sentinței divine, asemănătoare până la un punct.

Cât despre binecuvântare, ea este mai rar utilizată, iar când apare – în cazul legendelor ce-și propun să răspundă la două întrebări (ex.: „De ce n-are păianjenul noroc și albina are?“ „De ce pe boi îi gonește musca și de ce nu se răspândesc oile?“) – ea se postează oarecum antitetic față de blestem. Binecuvântarea poate fi întâlnită și singură (ex.: Legenda fasolei), dar, în mod obișnuit, utilizarea ei ține de tehnica contrastului, fiind legată nemijlocit de blestem, pe care îl însoțește într-o polaritate simetrică (ca în exemplele de mai sus), îl temperează (ca în Legenda ariciului) sau îl răstoarnă, schimbându-i finalitatea. Exemplu clasic al blestemului ariciului întors de Dumnezeu în binecuvântare.

După rostirea blestemului – uneori chiar concomitent – se petrece metamorfozarea, ce constituie esența legendei. în fond toată narațiunea nu-i altceva decât o punere în scenă a acestui fapt, în care povestitorul vede cauza apriției cutărui sau cutărui fenomen sau viețuitoare; metamorfozarea apărându-i din această perspectivă drept intrinsecă legendei. S-ar putea afirma că ea este întâlnită foarte frecvent și în basm. Realitatea e însă că acolo – așa cum bine remarca G. Călinescu – avem de-a face mai degrabă cu un proteism, eroii putând lua (cu ajutorul unor obiecte sau prin calități înnăscute) orice înfățișare, pe care o pot nega, revenind oricând la starea umană. Metamorfozarea din legendă este însă o acțiune fără revers, fiind făcută: singură dată pentru totdeauna prin exercitarea unei puteri din afara eroului. întâlniră, desigur, și în basm situații de felul acestora. Ele sunt, totuși, provizorii, după ur număr de ani blestemul sau vraja putând fi contramandate. O încercare similară re demetamorfozare în Legenda pajurei se sfârșește cu eșec, copiii blestemați rămânând pentru totdeauna păsări.

De altfel, diferențierea basm-legendă în această privință este destul de ușor ce făcut deoarece, în timp ce în basm, naratorul nu-i preocupat de fel de metamorfozare utilizând-o ca pe oricare din șabloane, în legendă el își concentrează întreaga atenți e asupra ei. Aici metamorfozarea constituie procedeul regent care hotărăște soarta tuturor celorlalte.

De obicei, schimbarea eroului într-o plantă, într-o vietate, într-o formă de teren, într-un corp astral ș.a.m.d. este urmarea unui act drastic de voință divină ce pedepsește încălcarea unor interdicții, săvârșirea unor fapte strigătoare la cer etc. cu scopul de a da o pildă. În aceste cazuri metamorfozarea capătă ținuta unui act justițiar fiind însoțită adesea de o mare solemnitate ca în exemplul următor: „Un fulger puternic licări așa din senin și un glas se auzi peste tot norodul: – Măi feciori de popă! După pământ umblați și ce e al altuia luați? Pe sub pământ să intrați în clipe aceasta și pe sub pământ să umblați, nemernicilor, cât o fi lumea, de acum înainte Lumina zilei întruna s-o căutați, dar de ea să nu mai dați! Să nu vedeți, măi fecior: de popă, decât întunerec înaintea voastră și… să vă faceți cârtițe“ (Legenda cârtiței) Alteori, însă, metamorfozarea constituie un act de îndurare față de suferințele eroului, pe care Dumnezeu îl săvârșește rugat de personajele sfinte din preajma sa sau din proprie inițiativă.

Mai des, însă, mila dumnezeirii se revarsă la cererea eroilor care doresc cu aprindere trecerea în alte forme de viață din diverse motive socotite de ei drept capitale: spre a-și găsi fratele, ființa sau ființele iubite, spre a putea urma pe cel drag sau spre a scăpa de situația umilitoare în care se află, ca în exemplul ce urmează „Privighetoarea auzind cuvintele acestea se supără așa de tare, încât a început a se ruga în gândul său lui Dumnezeu și a zice că dacă el va afla-o că e cu ceva vinovată s-o lase așa cum este, iar de nu va afla-o cu nimica vinovată, s-o prefacă într-c pasăre ca să poată zbura încotro vor duce-o ochii ca să nu mai fie de batjocură și de râsul lumii“. Sunt și cazuri când metamorfozarea se produce – ca în basm – din propria voință și prin puterea eroului, spre a scăpa de primejdie – în speță de urmărire (Rândunica) – sau spre a înșela oamenii (Cânepa), dar ele nu-s caracteristice legendei fiind de altfel rarisime.

În mod constant legenda prezintă o singură metamorfozare, pornind întotdeauna de la forma umană. Exemplele de două sau mai multe schimbări în cursul aceleiași narațiuni nu-s semnificative. Cu atât mai mult transformarea succesivă a aceleiași persoane în mai mult de o întruchipare.

Denumirea viețuitoarelor sau a plantelor preexistă adesea metamorfozării, ca nume de persoană – eroii chemându-se curent: Soarele, Luna, Rândunica, Privighetoarea, Năvalnic, Bisioc, Siminog, Cucu etc. Cu toată importanța dată metamorfozării în explicarea obârșiei diverselor lucruri, în mod curios, actul metamorfozării, ca atare, nu-1 interesează în sine pe narator, acesta consemnându-1 fără insistență și mai totdeauna ca pe un fapt deja împlinit: „…și cum au ieșit, îndată s-au prefăcut în două paseri mari și au zburat în lumea largă, încotro i-au dus ochii“ (Legenda pajurei) sau: „…îndată după ce a rostit baba cuvintele acestea, Luminioara s-a prefăcut într-o păsăruică mică pe care oamenii de-atunci și până în ziua de astăzi o numesc ciocârlie“ (Legenda ciocârliei) etc. Alteori și mai succint: „… și spre pedeapsă a prefacut-o într-o ciocănitoare…“ (Legenda ciocăni- toarei) sau: „Ziditorul l-o făcut un scai…“ (Povestea scaiului) ș.a.m.d.

Lucrul este explicabil, deoarece povestitorul popular nu-i preocupat de evoluția stărilor sufletești, de procesele psihologice, ce n-ar face decât să-i amâne concluzia, pentru rostirea căreia a trebuit, totuși, să facă un așa de larg ocol narativ.

În genere modalitatea sa e obiectiv-constatativă, punctând desfășurarea acțiunii doar în momentele ei principale, fără a urmări cu atenție, cu pasiune pentru fluență, actul scurgerii unui episod într-altul. O asemenea preocupare poate fi observată doar în povestirile realiste, unde trăirea faptului – adesea zguduitor – dictează obligativitatea reproducerii cu fidelitate a momentelor intermediare. în speciile tradiționale ale prozei, însă, și cu atât mai mult în legendă, unde – cum am mai spus-o, – explicativul primează, curgerea narațiunii cunoaște nenumărate salturi de la o rezultantă la alta.

De aceea, când întâlnim cazuri de exces de amănunte asupra felului în care se face trecerea de la condiția umană la noua stare, trebuie să privim cu îndoială autenticitatea materialului.

Totuși, virtual, momentul poate fi hipertrofiat și minuția înfățișării preschimbării unui om în zmeu spre exemplu din Legenda Peristerei – de altfel antologică – ni se pare întru totul de esență populară, chiar dacă pe ici pe colo Pericle Papahagi va fi caligrafiat motivul: „… când ce să simtă? Parcă i se aprinsese pieptul de foc, sângele îi alerga și clocotea prin vine, parcă-i fierbea o flacără nestinsă, brațele atât de mult i se învârtoșaseră, încât smulgea din loc inimoșii arbuști, parcă ar fi fost fire de praz, într-un cuvânt, atât de mare putere simțea în corpul său, încât i se părea că e mai mult decât un om. Atunci înțălese că această minune o făcuse numai friptura ce mâncase și drept aceea înghiți și bucata ce mai rămăsese. După ce înghiți și această bucată, atât de multă putere căpătă păstorul nostru, că nu-1 mai încăpea locul; pietroaiele și stâncile i se păreau că sunt niște pietricele; pinii cei mai înalți îi culca la pământ ca și cum s-ar fi jucat cu surcelele, și când umbla tremura și se afunda pământul pe unde trecea cu piciorul“. Avem de-a face, în fond, dacă am raporta faptul la literatura modernă, cu o adevărată rinocerizare.

O dată metamorfozarea săvârșită, explicația faptului este suficientă, narațiunea putându-se opri. Totuși legenda continuă, uneori încă multă vreme, întărind în final ideea exprimată și extrăgând din ea învățăminte de ordin moral sau practic. Momentul acesta concluziv e pur didactic. Bănuim, că dezvoltarea sa se datorează, pe de o parte, circulației legendelor prin intermediul cărților școlare, iar pe de alta intervenției culegătorilor. Să nu se creadă că poporul se arată potrivnic pronunțării unor concluzii morale.

Dar între faptul acesta și moralizare e o distanță considerabilă. De aceea socotim ca mai autentic populare – mergând pe linia firească a speciei – acele legende care nu exagerează momentul final și care și-au format din concluzia enunțiativă, urmând imediat metamorfozării, o formulă de încheiere, de tipul: „Și de-atunci a rămas mierea“,Cică de atunci are boul coame mari și frumoase“, „Și de atunci au rămas gărgărițele pe pământ și mănâncă bucatele oamenilor strânse în magazii“, „De atunci au rămas în lume floricelele albe, lăcrămioarele“ etc.

Se pare că tipul acesta de încheiere este mai propriu legendei mitologice, de unde s-a extins și asupra celei etiologice, în cadrul căreia întâlnim mai des finalul axat pe observația comportamentală a ființei sau plantei rezultate din metamorfozare, de felul următor: atunci păianjenul trăiește singur, fără frați și surori și fără părinți. El fuge de lumină și țese pânza pe locuri întunecoase și e tot posomorât și supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza și-l omoară“ sau „Și de atunci și până azi sunt țânțari. Ei nu umblă decât numai noaptea, fiindcă le este frică de Soare. Și cântecul lor a rămas și acum: zi, zi, zi, zi“ ș.a.m.d.

Atât adaosul moralizant cât și cel de natură utilitară sunt destul de rare, totuși, fiind prezente mai mult ca tendințe decât drept concretizări reale. Rolul lor este de a accentua – în primul caz – caracterul de pildă al legendei, asupra căreia oamenii trebuie să mediteze (ca în concludentul exemplu din Legenda Găinușei), iar în al doilea caz de a preciza atitudinea pe care trebuie s-o adoptăm, în genere, față de diversele plante și viețuitoare metamorfozate. Pe păianjen trebuie, astfel, să-l omorâm, pe albină s-o cinstim, pe viermele de mătase să nu-1 atingem ș.a.m.d.

Sunt și legende care conchid asupra poziției pe care trebuie să ne situăm față de unii oameni însemnați („Iar de omul spân să te ferești că, vezi dumneata, ala și pe dracu-i băgase-n vidănîi pân-a născocit lingurile cele mari“), sau care reamintesc ascultătorilor obligativitatea respectării unor datine străvechi: „pe fetele celea le-a pus Dumnezeu pe cer […] ca să știe și altele că de aceea nu s-au măritat, pentru că au dat Soarelui cu colb în ochi. Cât vei trăi, dimineața, când răsare Soarele, să nu arunci gunoiul înspre Soare, nici peste zi. Pentru gunoi să câți să ai un loc ia acolo, după casă, spre miezul nopții nu pe unde umblă Soarele în calea lui“; în sfârșit: „Și tot d-aia nu urzim noi femeile nici marțea nici sâmbăta, fiindcă atunci a urzit Dumnezeu pământul“.

După cum s-a putut constata, credem, din cele expuse anterior, legenda nu are o formulă de încheiere consacrată. Crearea unor finaluri în versuri sau utilizarea unor șabloane arhicunoscute se datorește extinderii modalității narative a basmului și asupra legendei, favorizată printre altele și de faptul că povestitorul de legendă este în același timp sau în primul rând și basmagiu, băsmuitor. Prezența acestor finaluri cu predilecție în cadrul legendelor-basm este, de altfel, grăitoare.

Necesitățile funcționale au dus, totuși, la apariția unor finaluri concluzive, ad-hoc, care închid mulțumitor rama povestirii, lăsând naratorului – așa cum e firesc în cazul unei specii care se cere crezută în mai mare măsură decât basmul – destul de multă libertate. Maleabilitatea și mobilitatea sunt, de altfel, note mai generale ale legendei, amintindu-ne că specia ține, totuși, de sferele prozei, în cadrul căreia mișcarea creatoare a povestitorului – oricât de mult ar fi îngrădită de scheme și de tipare – este incomparabil mai lesnicioasă decât în cadrul eposului versificat, spre exemplu.

3.5. Mijloace de realizare artistică

Procedeele de realizare ale legendei sunt ale artei narative în genere: descrierea, portretizarea, dialogul etc., iar utilizarea lor nu cunoaște prea mari diferențe. Totuși, în funcție de finalitatea comunicării, ele se grupează într-un mod specific, relevându-ni-se deosebite măcar în unele puncte.

Portretul e cel generalizant-hiperbolic din basm și epica în versuri. Aceleași epitete ornante sunt aduse să-l caracterizeze și pe eroul de legendă, vorbindu-ne de fapt de preferința nedezmințită a naratorului popular de a opera cu eroi ideali (fie pe latura bună, fie sub aspect negativ). Iată-1 pe arhanghelul Gavrilă, eroul unei legende etiologice: înschimbându-se în un voinic frumos ca un soare și voinic ca un crai și viteaz ca un leu“, sau „sui călare pe un armăsar negru ca noaptea și iute ca vântul și se duse la râpa unde trebuiau să se întâlnească“. Sau pe feciorul din Legenda greierului: „Pe vremea lui Alexandm-împărat trăia un fecior frumos ca o fată de 16 am și harnic de n-avea soție, dar poznaș de-i merse vestea și povestea peste toate țările“.

Avem de-a face, în fond, cu niște abstractizări sui-generis, ce nu lasă o idee individualizatoare prea clară. De altfel în totul ei legenda nu-i preocupată de reliefarea personajelor. Căci ceea ce simte naratorul ca fiind determinant pentru metamorfozare nu-i atât persoana ca atare, ce poate fi bună în esență, cât faptele sau numai fapta săvârșită de aceasta într-o anume împrejurare.

De obicei, actele eroilor corespund profilului lor, mai ales în legendele-basm. Sunt însă și situații în care metamorfozarea survine nejustificat, în urma unui fapt de mică însemnătate, care nu relevă neapărat un caracter condamnabil. Conștienți, probabil, de lucrul acesta, naratorii nici nu insistă portretistic asupra eroilor, ci trec la înfățișarea faptelor, pe care le tratează adesea cu toată minuția, într-o gradualitate demnă de consemnat. Acumularea aceasta a unor acte din ce în ce mai puțin suportabile, de obicei până la trei, e o notă caracteristică legendei, mai mult decât baladei sau basmului, deoarece prin însăși esența sa specia în discuție e menită să dea acoperire literară reprimării exemplare a unor încălcări socotite ca reprobabile.

Citarea folclorică e prezentă și aiurea – oriunde creatorul popular simte nevoia întăririi afirmațiilor sale cu formule încetățenite de tipul: „Ea țesea tocmai așa cum spune cântecul: Țese-o natră, / Rupe-o spată; / Țese-un cot, L-aruncă-n pod“. De remarcat că în legendă utilizarea procedeului ține îndeosebi de tehnica portretului; de asemenea că citatele sunt de cele mai multe ori versificate – lucru virtual posibil în realitatea narativă. Până la un punct, totuși, bănuim și intervenția culegătorilor.

La fel afectivizarea, participarea sufletească a naratorului la necazurile și bucuriile eroului, nu-i o notă specifică numai legendei. Cu atât mai puțin caracteristic speciei e dialogul. Și dacă exceptăm legendele-basm, prezența sa e mai mult întâmplătoare- atitudinea obiectivă și dominanta descriptivă înlăturându-1 cu desăvârșire.

De asemenea antiteza – formă de bază a legendelor ce conțin în cadrul aceleiași narațiuni și blestemul și binecuvântarea – nu-i caracteristică numai speciei în discuție. Dar asta nu înseamnă, după toate negările anterioare, că legenda ar fi o specie eterogenă, care împrumută de la un caz la altul mijloacele de realizare de care are nevoie. Aceasta este soarta mai tuturor speciilor creației populare, și cu atât mai mult ale prozei, unde trecerile de la o categorie la alta sunt încă și mai lesnicioase decât în cadrul speciilor versificate.

Există, fără îndoială, un arsenal comun de mijloace, procedee, șabloane, neîngrădit de nici o interdicție, din care fiecare categorie a folclorului își împrumută tehnica realizării artistice. E drept că cel puțin cantitativ, dacă nu și calitativ, prezența mijloacelor artistice diferă de la o specie la alta, unele se axează pe dialog, altele pe evocare, altele pe epicizare etc. – procedee în funcție de care toate celelalte iau o coloratură specifică. Nu e locul potrivit, dar analiza felului în care sunt utilizate diversele mijloace artistice de la o categorie folclorică la alta, ar fi revelatorie pentru diferențierea artistică a acestora.

Desigur, nici minuțiozitatea descrierii nu caracterizează legenda – ea e specifică mai ales categoriilor ce pretind că înfățișează fapte trăite, respectiv povestirilor realiste și fantastice -, dar grija pentru amănunt ni se pare uimitoare în unele texte, mai ales când e vorba de explicarea trăsăturilor definitorii ale ființelor sau plantelor în cauză, cum se întâmplă într-unul din multele exemple:

„Și cum rosti Maica Domnului cuvintele acestea, îi făcu coade în formă de foarfece sau mai bine zis în formă de două cuțite ascuțite și împreunate la un loc, cu care a ucis ea pe noră-sa./ Dar ea n-a rămas numai cu semnul acesta. Când o scoase Maica Domnului pe hom, atunci se negri de fum și funingine, și pe unde s-a negrit, neagră a rămas și până în ziua de astăzi./ Iar pata cea roșie de pe gușa rândunelei e sângele ce a prins să curgă, pe când a început a arde. Penele cele albinete sunt urmele de cămașă, cu care era ea îmbrăcată, când a pus-o feciorul său pe cărbuni și care n-a apucat a se aprinde și a arde, ci numai s-a afumat“.

Alteori înfățișarea cu lux de amănunte poate lua chiar o dezvoltare digresivă, cerută de nevoile clarificării textului, ca în legenda Pasărea ciocârlie, unde povestitorului i se pare că explicația metamorfozării nu a fost suficient de convingătoare: „Vei întreba doar cum de s-a găsit păstorul cu gluga în cap în momentul când se făcu pasăre? Ei bine, află că el așa de mult alergă, încât l-a apucat toamna cu ploile; de vrea, nu vrea bietul nu putea să umble fără glugă“.

În unele texte e observabilă și tendința epicizării, a dezvoltării exagerate a unor episoade, lucru caracteristic mai ales legendei religioase. în funcție de preferințele și talentul povestitorului, diversele momente ale legendei etiologice sau mitologice de dinaintea blestemului și, respectiv, a metamorfozării iau o largă extindere. Vezi cazul tipic al legendei despre baba Dochia, ce cunoaște o mare circulație prin variante, uneori radical deosebite, tocmai datorită acestei tendințe. Dar exemplul nu-i singular fiind destul de frecvent în legendele-basm.

Ceea ce este propriu însă numai legendei, e fabularea regresivă, adică explicarea originii și a particularităților diverselor lucruri și ființe, refacându-se imaginar presupusa istorie a nașterii și cristalizării lor în forma cunoscută astăzi; acțiune în cursul căreia povestitorul pornește în genere de la înfățișarea sau particularitățile comportamentale ale fenomenelor sau ființelor a căror istorie se fabulează, de la cântecul sau sunetele emise de diverse ființe (păsări sau animale), de la exprimarea metaforică devenită accepțiunea generală în legătură cu cântecul sau sunetele respective și, în sfârșit, de la compararea situației viețuitoarei respective în ierarhia celorlalte ființe cu situația din cadrul societății umane. E, în fond, o descifrare a tainelor pomindu-se de la ideea că rezolvarea lor preexistă în cadrul fiecărui obiect ca stigmat caracteristic.

Astfel, interpretând strigătul găinușei drept furtișag, naratorul fabulează o întreagă întâmplare din care reiese că găinușa a fost la origine o femeie și că metamorfozarea ei s-ar fi datorând faptului că a furat de la o vecină, săracă și ea, două găini. Acum își plânge mereu păcatul. Un lucru similar se petrece și în cazul uneia din legendele privighetorii.

Sau pomindu-se de la calificarea cântecului privighetorii drept viers dumnezeiesc, se fabulează o întâmplare prin care pasărea în cauză și-ar datora apariția unei minuni a lui Iisus: „El lua câte-o păsărică de pământ din prăvălia olarului. Cum sufla în ea, cum păsărică zbura din mânușițele lui și se ducea pe ramurile unui salcâm din apropiere, cântând atât de frumos, că sta lumea încremenită și asculta“. La fel – din considerarea vulturilor drept împărații văzduhului, printr-un simplu raționament, naratorul creează o legendă în care aceștia provin din niște împărați metamorfozați prin vrajă: „… împărații văzduhului să fiți, nu ai acestui palat“ etc.

În sfârșit, o ultimă problemă ridicată de realizarea artistică a legendei o constituie existența paralelă a unor forme în proză și a altora în versuri. Cum spuneam, climatul firesc al speciei îl reprezintă proza – exemplarele în versuri fiind relativ puține. Se pune însă întrebarea, acestea din urmă respectă schema și tipicul artistic al legendei în proză? În mare da – adică momentele narative evidențiate odată pot fi întâlnite și aici, într-o ordine oarecum identică, ceea ce dovedește că schema propusă de noi nu-i arbitrară. Dar cu toată menținerea unui anume specific, legendele versificate sunt tratate totuși ca balade, supunându-se tehnicii artistice a acestei specii – fapt ce îndreptățește tratarea lor diferențiată.

CONCLUZII

După ocolul analitic întreprins în universul artistic al legendei, ne reîntoarcem la problemele ei generale. Ca specie folclorică, legenda reprezintă o latură fundamentală a acelui sistem totalitar și armonios care este cultura populară. Față de alte specii, însă, categoria în discuție (menită să satisfacă o curiozitate nelimitată, îndreptată asupra întregului univers), se află într-o situație cu totul deosebită, provocată de însăși finalitatea ei reductibilă la a explica și a convinge. Or, e de la sine înțeles că ceea ce astăzi ne mulțumește perfect, mâine poate apărea ca nesatisfacător. Și lucrurile sunt și mai evidente când raportăm situația la traiectoria umană în întregul ei, sau chiar la o porțiune mai redusă. Se vede atunci că în timp ce valoarea pieselor unor specii ca ritualurile agricole, colindele, chiar poezia epică etc., rămâne în esență neschimbată – Miorița, spre exemplu, satisfacându-1 și pe daco-romanul secolului II și pe românul timpurilor noastre -, materialul altora, printre care și cel al legendei, se devalorizează.

Și chiar dacă anume legende, să zicem, se perpetuează până astăzi din timpuri imemorabile, ele nu mai îndeplinesc aceleași funcții, rezistând numai datorită quantumului artistic acumulat.

De regulă, însă, de la o epocă la alta, explicațiile fenomenelor, a întregii naturi înconjurătoare, sunt rejudecate, acestea căpătând forme noi sau retușându-le numai pe cele vechi, în funcție de gradul prefacerilor spirituale produse. Se poate ajunge până acolo – e de altfel situația de astăzi – ca specia în întregul ei să nu mai satisfacă exigențele conștiinței umane, predispusă să accepte o altă formă de cunoaștere

Astfel, mutația actuală de la percepția intuitiv-subiectivă a lumii la cea obiectiv-științifică face inutilă existența legendei, formă naivă de explicare.

Se constată, astfel, că deși aparent stabilă, legenda constituie una dintre cele mai mobile specii ale folclorului de pretutindeni. Aparențele sunt provocate de faptul că, pe lângă obiectivul fundamental, de natură explicativă, în curgerea vremii (probabil chiar de la origine) legenda și-a adăugat în subsidiar și scopuri specifice artei – acelea de a impresiona, finalitate ce a împins-o tot mai mult în hotarele artisticului.

Prin pierderea foncției primare, legenda și-a transformat scopul adiacent în mobil esențial, păstrându-și totuși și rosturile explicative, ce o definesc suficient spre a vorbi de ea ca de o entitate aparte. Este mai ales cazul acelor așa-zise legende-basm, unde fantezia umană se desfășoară fără reținere. Toate acestea, conjugate cu situația actuală a speciei, determinată de restructurarea culturii populare în întregul ei, ne fac să credem că judecarea legendei după criterii estetice nu numai că este posibilă, dar este chiar indicată drept singura operație cu adevărat științifică.

Legenda e o specie folclorică, în parte încă vie, dar peipetuarea ei nu mai poâte fi asigurată de mecanismul tradițional. Circulația sa e vizibil împuținată, iar înnoirea, îmbogățirea cu noi exemplare, e redusă aproape la zero. Singura ei valoare subzistă în materialul înregistrat repus în circulație prin intermediul tiparului.

BIBLIOGRAFIE

Banța Carmen, Cultură și civilizație populară. Specii ale prozei populare epice: Basmul, Legenda, Snoava – Note de curs (http://cis01.central.ucv.ro/litere/idd/cursuri/an_1/folclor/cult_pop_an1_sem2_banta.doc)

Banța Carmen, Identitatea locurilor de la legendă la toponim, Craiova, Editura Universitaria, 2003

Bărbulescu Corneliu, Catalogul poveștilor populare românești, în Revista de Folclor, nr. 1-2, 1960

Bârlea Ovidiu, Antologie de proză populară epică, vol. I, Editura pentru literatură, București, , 1966

Bârlea Ovidiu, Folclorul românesc, vol I, Editura Pentru Literatură, București, 1967

Bârlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura didactică și pedagogică, București, 1974

Bârlea Ovidiu, Mica enciclopedie a poveștilor românești, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976

Botezatu Grigore, Legende, tradiții și povestiri orale moldovenești, Editura Minerva, Chișinău, 1980

Breazu Ion, Introducere în Folclorul revistelor Familia și Șezătoarea, Sibiu, 1945

Brill Tony, Principiile clasificării legendelor populare românești, în Revista de etnografie și folclor, tomul 11, nr. 3, București, 1966

Brill Tony, Tipologia legendei populare românești, Legenda etiologică, Editura Saeculum I. O., București, 2005

C. Rădulescu-Codin, Îngerul românului. Povești și legende din popor, București, 1913

Candrea I. A., Densusianu Ov., Speranția Th. D., Graiul nostru, București, 1906-1907, vol. I

Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, vol. I, București, 1996

Călinescu G, Estetica basmului, E. P. L., București, 1965

Cedru Mira, Legende și povești, Editura Egmont Romania, București, 1929

Cedru Mira, Legende, Editura Militară, București, 2005

Chițimia I. C., Povești, snoave și legende, ediție alcătuită și îngrijită de, Editura Acad. R. S. România, București, 1967

Ciobanu Ștefan, Istoria literaturii române vechi, Editura Știința, Chișinău, 1992

Cioculescu Simona, Structura artistică a povestirii populare, în Revista de Istorie și Teorie Literară, tom. 19, 1970, nr. 4

Coatu Nicoleta, Legende populare românești, Editura pentru literatură, București, 1990

Constantinescu Nicolae, Legenda contemporană sau urbană în Revista de etnografie și folclor, tomul 40, nr. 5-6, 1995

Costin Lucian, Anecdote, snoave, legende, Editura Marineasa, Craiova, 1936

Datcu Iordan, Dicționarul etnologilor români, vol. 1, Editura Litera, București, 1998

Dumitrașcu N. I., Moșteniri, povestiri, legende și amintiri istorice, Editura MJM, Craiova, 1926

Dumitrașcu N. I., Vorbe de demult, Povestiri și legende, Colectia Biblioteca Poporală a Asociațiunii Astra, Sibiu, 1929

Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1956

Eliade Mircea, Aspects du mythe, N.R.F., Gallimard, 1963

Fochi Adrian, Istoria literaturii române, vol I, Editura Academiei, București, 1964

Furtună D., Firicele de iarbă, Povestiri și legende românești, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1914

Ispas Sabina, Legenda populară românească tradițională între "canonic" și "apocrif" în Memoriile comisiei de folclor, Tomul VIII 1994-1996, București, 1997

Ispirescu P., Legendele sau basmele românilor, Editura Minerva, vol. I, București, 1907

Marian S. Florea, Păsările noastre și legendele lor, Editura Carol Müller, București

Max Liithi, Conținutul și modul de povestire al legendei populare, Editura pentru literatură, 1969

Mirea I. I. Legendele păsărilor, animalelor, florilor, arborilor și legende religioase, istorice, geografice…, București, 1943

Nădejde Ion, Dicționar latino-român, Viața Românească, Iași

Neculce Ion, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1955

Neculce Ion, O samă de cuvinte, Antologie și postfață de Valeriu Cristea, București, 1972

Niculiță Voronca Elena, Datinile și credințele poporului român adunat și așezat în ordine mitologică, Editura proprie Mihalcea, Cernăuți, 1903

Novacovici Emilian, Din comoara Banatului. Folclor, partea.a-II-a, Editura Marineasa, Oravița, 1926

Pamfile T., Cerul și podoabele lui, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1914

Pamfile T., Firișoare de aur, Povești și legende din popor, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1915

Pamfile T., Graiul vremurilor, Povești, Vălenii de Munte, 1909

Pamfîle T., Sărbătorile de vară la români, Editura științifică, București, 1910

Panea Nicolae, Zeii de asfalt, antropologie a urbanului, Editura universitară, București, 2001

Papahagi Pericle, Din literatura poporană a aromânilor, în Materialuri folclorice culese și publicate prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, vol II, București, 1900

Păun Octav, Angelescu Silviu, Legende populare românești, Editura Albatros, București, 1983

Petrovici Emil, Folclor din Valea Almăjului, în Anuarul Arhivei de folclor, Cluj, 1935

Piru Alexandru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, 1977

Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1990

Rădulescu-Codin C., Cal de smeu, Leu-paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926

S. FI. Marian, Ornitologia poporană română, Cernăuți, 1883, tom. I

Sadoveanu M., Credință strămoșească, în Opere, vol VII, E.S.P.L.A., 1956

Șăineanu Lazăr, Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice, București, 1978

Ștefanescu Grigore, Geologia și legenda, București, 1900, extras din Analele Academiei Române, seria I, tom.XXII

Tuțulescu Șt. S., Taina ăluia. Proză, snoave și povești hazlii, Piatra-Neamț, 1906

Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ediția a II-a, București, 1958

Van Gennep A., Formarea legendelor, Editura Polirom, Iași, 1997

Van GENNEP A., La formation des legendes, Paris, Ernest Flammarion, 1990

BIBLIOGRAFIE

Banța Carmen, Cultură și civilizație populară. Specii ale prozei populare epice: Basmul, Legenda, Snoava – Note de curs (http://cis01.central.ucv.ro/litere/idd/cursuri/an_1/folclor/cult_pop_an1_sem2_banta.doc)

Banța Carmen, Identitatea locurilor de la legendă la toponim, Craiova, Editura Universitaria, 2003

Bărbulescu Corneliu, Catalogul poveștilor populare românești, în Revista de Folclor, nr. 1-2, 1960

Bârlea Ovidiu, Antologie de proză populară epică, vol. I, Editura pentru literatură, București, , 1966

Bârlea Ovidiu, Folclorul românesc, vol I, Editura Pentru Literatură, București, 1967

Bârlea Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura didactică și pedagogică, București, 1974

Bârlea Ovidiu, Mica enciclopedie a poveștilor românești, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976

Botezatu Grigore, Legende, tradiții și povestiri orale moldovenești, Editura Minerva, Chișinău, 1980

Breazu Ion, Introducere în Folclorul revistelor Familia și Șezătoarea, Sibiu, 1945

Brill Tony, Principiile clasificării legendelor populare românești, în Revista de etnografie și folclor, tomul 11, nr. 3, București, 1966

Brill Tony, Tipologia legendei populare românești, Legenda etiologică, Editura Saeculum I. O., București, 2005

C. Rădulescu-Codin, Îngerul românului. Povești și legende din popor, București, 1913

Candrea I. A., Densusianu Ov., Speranția Th. D., Graiul nostru, București, 1906-1907, vol. I

Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, vol. I, București, 1996

Călinescu G, Estetica basmului, E. P. L., București, 1965

Cedru Mira, Legende și povești, Editura Egmont Romania, București, 1929

Cedru Mira, Legende, Editura Militară, București, 2005

Chițimia I. C., Povești, snoave și legende, ediție alcătuită și îngrijită de, Editura Acad. R. S. România, București, 1967

Ciobanu Ștefan, Istoria literaturii române vechi, Editura Știința, Chișinău, 1992

Cioculescu Simona, Structura artistică a povestirii populare, în Revista de Istorie și Teorie Literară, tom. 19, 1970, nr. 4

Coatu Nicoleta, Legende populare românești, Editura pentru literatură, București, 1990

Constantinescu Nicolae, Legenda contemporană sau urbană în Revista de etnografie și folclor, tomul 40, nr. 5-6, 1995

Costin Lucian, Anecdote, snoave, legende, Editura Marineasa, Craiova, 1936

Datcu Iordan, Dicționarul etnologilor români, vol. 1, Editura Litera, București, 1998

Dumitrașcu N. I., Moșteniri, povestiri, legende și amintiri istorice, Editura MJM, Craiova, 1926

Dumitrașcu N. I., Vorbe de demult, Povestiri și legende, Colectia Biblioteca Poporală a Asociațiunii Astra, Sibiu, 1929

Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1956

Eliade Mircea, Aspects du mythe, N.R.F., Gallimard, 1963

Fochi Adrian, Istoria literaturii române, vol I, Editura Academiei, București, 1964

Furtună D., Firicele de iarbă, Povestiri și legende românești, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1914

Ispas Sabina, Legenda populară românească tradițională între "canonic" și "apocrif" în Memoriile comisiei de folclor, Tomul VIII 1994-1996, București, 1997

Ispirescu P., Legendele sau basmele românilor, Editura Minerva, vol. I, București, 1907

Marian S. Florea, Păsările noastre și legendele lor, Editura Carol Müller, București

Max Liithi, Conținutul și modul de povestire al legendei populare, Editura pentru literatură, 1969

Mirea I. I. Legendele păsărilor, animalelor, florilor, arborilor și legende religioase, istorice, geografice…, București, 1943

Nădejde Ion, Dicționar latino-român, Viața Românească, Iași

Neculce Ion, Letopisețul Țării Moldovei, București, 1955

Neculce Ion, O samă de cuvinte, Antologie și postfață de Valeriu Cristea, București, 1972

Niculiță Voronca Elena, Datinile și credințele poporului român adunat și așezat în ordine mitologică, Editura proprie Mihalcea, Cernăuți, 1903

Novacovici Emilian, Din comoara Banatului. Folclor, partea.a-II-a, Editura Marineasa, Oravița, 1926

Pamfile T., Cerul și podoabele lui, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1914

Pamfile T., Firișoare de aur, Povești și legende din popor, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1915

Pamfile T., Graiul vremurilor, Povești, Vălenii de Munte, 1909

Pamfîle T., Sărbătorile de vară la români, Editura științifică, București, 1910

Panea Nicolae, Zeii de asfalt, antropologie a urbanului, Editura universitară, București, 2001

Papahagi Pericle, Din literatura poporană a aromânilor, în Materialuri folclorice culese și publicate prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu, vol II, București, 1900

Păun Octav, Angelescu Silviu, Legende populare românești, Editura Albatros, București, 1983

Petrovici Emil, Folclor din Valea Almăjului, în Anuarul Arhivei de folclor, Cluj, 1935

Piru Alexandru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, București, 1977

Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Editura didactică și pedagogică, București, 1990

Rădulescu-Codin C., Cal de smeu, Leu-paraleu și alte povești, legende, pilde, snoave din popor, București, 1926

S. FI. Marian, Ornitologia poporană română, Cernăuți, 1883, tom. I

Sadoveanu M., Credință strămoșească, în Opere, vol VII, E.S.P.L.A., 1956

Șăineanu Lazăr, Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice, București, 1978

Ștefanescu Grigore, Geologia și legenda, București, 1900, extras din Analele Academiei Române, seria I, tom.XXII

Tuțulescu Șt. S., Taina ăluia. Proză, snoave și povești hazlii, Piatra-Neamț, 1906

Ureche Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ediția a II-a, București, 1958

Van Gennep A., Formarea legendelor, Editura Polirom, Iași, 1997

Van GENNEP A., La formation des legendes, Paris, Ernest Flammarion, 1990