Legende de pe Taramul Gorjului

CUPRINS

TOC \o 2-3 \t "Heading, 4"

CUPRINS PAGEREF _Toc \h 1

Argument PAGEREF _Toc1 \h 4

Capitolul 1. Legenda PAGEREF _Toc2 \h 8

1.1 Legenda ca denumire PAGEREF _Toc3 \h 8

1.2 Legenda ca definire PAGEREF _Toc4 \h 9

1.3 Legenda ca descriere PAGEREF _Toc5 \h 11

1.4 Clasificarea legendelor PAGEREF _Toc6 \h 13

Capitolul 2. Legende ale Plaiului Cloșani PAGEREF _Toc7 \h 16

2.1 Legende de pe Valea Cernei PAGEREF _Toc8 \h 16

2.1.1 Legenda lui Iovan Iorgovan PAGEREF _Toc9 \h 18

2.1.2 Ce a fost musca columbacă? PAGEREF _Toc10 \h 26

2.2 Alte legende din Plaiul Cloșani PAGEREF _Toc11 \h 26

2.2.1 „Valea Găinii” PAGEREF _Toc12 \h 26

2.2.2 Întâlnirea la pădurea de liliac PAGEREF _Toc13 \h 27

Capitolul 3. Legende haiducești PAGEREF _Toc14 \h 30

3.1 Legenda haiducului Baba Novac PAGEREF _Toc15 \h 30

3.2 Legenda haiducului Iancu Jianu PAGEREF _Toc16 \h 36

3.3 Haiducul Ilie Haită PAGEREF _Toc17 \h 41

3.4 Haiducul Mantu PAGEREF _Toc18 \h 43

3.5 Haiducul Mărunțelu PAGEREF _Toc19 \h 44

Capitolul 4. Valea Oltețului, zonă de legendă PAGEREF _Toc20 \h 47

4.1 Lacrimile zeului Zamolxis PAGEREF _Toc21 \h 47

4.2 Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu și Iancu Jianu PAGEREF _Toc22 \h 49

Capitolul 5. Legendele florilor PAGEREF _Toc23 \h 52

5.1 Legenda trandafirului PAGEREF _Toc24 \h 52

5.2 Floarea soarelui PAGEREF _Toc25 \h 53

5.3 Legenda ghiocelului PAGEREF _Toc26 \h 53

5.4 Legenda narcisei PAGEREF _Toc27 \h 55

5.5 Legenda brebenelului PAGEREF _Toc28 \h 55

5.6 Mărgăritarul PAGEREF _Toc29 \h 56

Capitolul 6. Legende despre comori PAGEREF _Toc30 \h 57

6.1 Comoara de la Tehomir PAGEREF _Toc31 \h 58

6.2 Comoara de la Salca Pocruii PAGEREF _Toc32 \h 58

6.3 Comoara de la Mănăstirea Tismana PAGEREF _Toc33 \h 60

6.4 Comoara din dealul Prigoroiu PAGEREF _Toc34 \h 60

6.5 Comorile de la Padeș PAGEREF _Toc35 \h 60

Concluzii PAGEREF _Toc36 \h 62

Bibliografie PAGEREF _Toc37 \h 63

Argument

Ne întoarcem întotdeauna spre începuturi, spre copilărie și spre ținuturile unde am crescut, fiind însetați să cunoaștem originile noastre. Cu emoție și bucurie în suflet ne pierdem în trecut și încercăm să deslușim tainele ce ne-au învăluit de-a lungul timpului. Pașii mei se întorc spre meleagurile copilăriei, încercând să înțeleagă viața oamenilor, trecutul poporului meu și minunatele povestiri ale bătrânilor, pe care aceștia le păstrează cu sfințenie.

Cultura noastră populară este foarte vastă, iar în această lucrare am încercat să conturez o formă a acestei culturi, legenda. În județul Gorj exista o diversitate de legende, prin împletirea realului cu fantasticul, acestea ocupând un loc foarte important în cultura populară.

În rândurile ce urmează am încercat să vorbesc despre legendele din zona Gorjului, o zonă învăluită în mister și foarte bogată în legende. Lucrarea are un caracter folcloric și este structurată în șase capitole. Legendele cuprinse în lucrare sunt fantastice, istorice sau de alte tipuri, ele fiind menite să fascineze cititorul.

Județul Gorj este un județ foarte frumos, cu peisaje uimitoare și locuri bogate în istorie. Am considerat că această zonă poate fi cunoscută și pe calea povestirilor, nu doar pe cale turistică, având scopul să evidențieze curajul, dragostea, spiritul de sacrificiu pentru propria patrie, dar și frumusețea naturii. Există foarte multe legende și povestiri gorjenești, iar unele dintre cele mai interesante circulă în nord-vestul județului, în Plaiul Cloșani. Un loc important îl ocupă „Legendele de pe Valea Cernei.” Însă, pentru a cunoaște mai bine locul cu pricina, am considerat necesar să realizez o mică descriere a zonei, a reliefului, ca cititorul să înțeleagă mai bine povestirile din această parte a Olteniei. Valea Cernei este o zonă impresionantă, atât prin relief și legendele ce o învăluie, cât și prin renumitele ape termale de la Băile Herculane.

„Legenda lui Iovan Iorgovan” surprinde o credință veche a poporului, existența unui șarpe, care s-a scăldat în apele termale și a devenit balaur. Oamenii se temeau foarte tare de acesta și îi ofereau zilnic hrană, care consta într-un vițel sau câteva oi. Foarte mulți tineri din partea locului au încercat să ucidă această creatură. Din păcate, toți au pierit în lupta cu balaurul. Atunci, un viteaz, fiu de cioban, s-a decis să lupte cu acea creatură, având un buzdugan și o sabie. Iovan Iorgovan a reușit să ucidă balaurul. Această legendă este de natură fantastică și reprezintă una dintre cele mai frumoase legende de pe Valea Cernei, circulând chiar și în versuri.

De la legenda lui Iorgovan s-a născut și legenda despre musca columbacă. „Ce a fost musca columbacă?” este o legendă cunoscută de oamenii de la sat, care spun că această muscă a omorât foarte multe animale. Era o muscă mică, roșie, fiindcă se hrănea cu sângele supt de la animale. Pe animalele mai mari, oamenii spun că se așeza un roi de muște care, odată ce înțepau, introduceau venin, iar animalul se umfla și murea. Legătura muscăi cu legenda lui Iorgovan se datorează faptului că aceasta ar fi apărut din trupul balaurului mort.

În capitolul al doilea, „Alte legende din Plaiul Cloșani”, am surprins și alte povestiri ale locului, cum ar fi „Valea Gainii” și „Întâlnirea la pădurea de liliac”.

În legenda „Valea Găinii” se vorbește despre un călugăr, venit de peste Dunăre, care a vrut să se stabilească pe aceste meleaguri și să construiască o mănăstire. Localnicii nu au fost de acord cu dorința călugărului, deoarece ei credeau că mănăstirea le va ocupa pământul și au pus la cale un vicleșug. În timp ce călugărul dormea la soare, aceștia i-au introdus o găină în traistă. Când un localnic l-a întrebat pe călugăr ce are în traistă, găina a zburat de acolo, iar călugărul a fost acuzat că ar fi furat de la oameni. Locul unde a zburat găina poartă denumirea de „Valea Găinii”.

O altă legendă, tot din Plaiul Cloșani, este „Întâlnirea de la pădurea de liliac”. Această pădure se află în satul Ponoarele, lângă Baia de Aramă. Foștii luptători de la Plevna, Rahova și Vidin au făcut un legământ ca, în luna mai, când liliacul este înflorit, să se întâlnească și să petreacă în mijlocul naturii. Aceștia au venit ani la rând la locul cu pricina, dar rândurile lor au început să se rărească, datorită deceselor. Cu toate acestea, tradiția s-a păstrat, au venit copiii lor, nepoții, rămânând același obicei până în zilele noastre. De atunci, în fiecare an, are loc „Întâlnirea la pădurea de liliac”. Participanții petrec pe iarba verde, ascultând muzica lăutarilor.

În capitolul al treilea, „Legende haiducești”, am cuprins unele legende despre haiducii gorjeni. Haiducii erau oamenii simpli, locuitori ai satelor, fiind muncitori și cinstiți. Datorită unor nedreptăți îndurate de la boieri, haiducii au plecat în pădure pentru a-și face singuri dreptate. Există numeroase mărturii despre haiducie, iar cântecele haiducești s-au transformat în legende, pe care le-am consemnat în această lucrare. În zona Gorjului sunt foarte multe legende haiducești, unele sunt mai cunoscute, iar altele au rămas în memoria bătrânilor.

„Legenda haiducului Baba Novac” este prima legendă haiducească din această lucrare. Baba Novac a fost o căpetenie renumită a haiducilor, fiind un om viteaz și foarte curajos. Multe dintre faptele sale au fost povestite în versuri, dar și în cântecele de haiducie care circulă și astăzi în Gorj. Legenda spune că localitatea Novaci a fost întemeiată de Baba Novac, de unde i se trage și numele. Locuitorii orașului sunt foarte mândri de faptul că acesta poartă numele unui haiduc.

Cea de-a doua legendă despre haiduci este „Legenda haiducului Iancu Jianu”. Faptele acestui haiduc sunt impresionante, el a dat dovadă de vitejie și dârzenie în luptă. A fost un bun călăreț și s-a făcut remarcat prin mânuirea armelor. Deși nu avea un fizic impunător, fiind scund și îndesat, Iancu Jianu era neînvins în luptă.

Tot în acest capitol am consemnat și legenda unui alt haiduc, „Haiducul Ilie Haită”. Acest haiduc a devenit cunoscut datorită faptelor sale de vitejie în județul Gorj, dar și în Mehedinți. Ilie Haită a făcut parte din oastea lui Tudor Vladimirescu și a fost un haiduc foarte curajos, multă lume vorbind despre măreția sa, dar și despre sfârșitul său tragic. Ilie Haită a fost trădat de oamenii săi, care l-au predat. El a fost spânzurat de creanga unui nuc.

O altă legendă cunoscută este și cea legată de „Haiducul Mantu”. Bătrânii spun că Mantu a făcut parte din ceata de haiduci a lui Iancu Jianu și a haiducit atât pe Valea Motrului, cât și pe Valea Cernei. Mantu a devenit și el un pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu și a rămas în memoria oamenilor ca fiind un haiduc drept și fără teamă de nimic.

În rândul haiducilor din zona Gorjului îl găsim și pe „Haiducul Mărunțelu”. Acesta a fost un om drept, viteaz și a haiducit pe văile Jiului, Amaradiei și Gilortului. Mărunțelu a rămas în memoria oamenilor ca fiind cel care ia de la bogat și oferă celui sărac.

Aceștia sunt o parte dintre haiducii cunoscuți în județul Gorj, fiind și cele mai importante figuri ale trecutului.

În capitolul al patrulea, „Valea Oltețului, zonă de legendă”, întâlnim doua legende importante: „Lacrimile lui Zamolxis” și „Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu și Iancu Jianu”.

„Lacrimile lui Zamolxis” este o legendă foarte cunoscută, mai ales de către locuitorii de la Polovragi. Aceștia vorbesc despre zeul suprem al geto-dacilor, Zamolxis, care s-a retras în peștera de la Polovragi, fiind supărat pe faptul că dacii pierduseră războiul cu romanii. Cu trecerea timpului, trupul lui Zamolxis s-a preschimbat în lacrimi reci, care se preling și astăzi din tavanul peșterii.

„Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu și Iancu Jianu” relevă prietenia dintre cei doi și faptul că aceștia se întâlneau la Polovragi, ascunzându-se de dușmani, pentru a pune la cale planurile de înfăptuire a Revoluției de la 1821. Cei doi au luptat împreună la Revoluția de la 1821, Iancu Jianu a venit cu oamenii săi să îl ajute pe Tudor, așa cum promisese la întâlnirea de la peșteră.

În capitolul al cincilea, „Legendele florilor” am cuprins și unele legende despre flori. Găsim aici „Legenda trandafirului”, „Legenda ghiocelului”, „Legenda narcisei”, „Legenda brebenelului”, „Floarea soarelui” și „Mărgăritarul”. Am considerat că și aceste legende au farmecul lor, dar și o semnificație în cultura populară din zona Gorjului.

Ultimul capitol este rezervat legendelor despre comori unde am vorbit despre numeroasele povestiri legate de ascunderea aurului în județul Gorj. În capitolul „Legende despre comori” putem întâlni istorisiri despre banii ascunși sub diferite motive de către oameni. Legenda spune că aceste comori erau păzite de personaje neobișnuite și că aduceau numai necazuri celor care încercau să le găsească. Printre cele mai importante legende întâlnim „Comoara de la Tehomir”, unde sunt îngropate o sută de care cu aramă, provenite de la austrieci, „Comoara de la Salca Pocruii”, unde a fost găsit un cazan cu aur, „Comoara de la Mănăstirea Tismana”, locul unde s-a păstrat tezaurul țării timp de trei ani, „Comoara din dealul Prigoroiu”, acolo unde sunt îngropate trei comori și „Comorile de la Padeș”, locul de unde a plecat Tudor Vladimirescu împreună cu oastea de panduri.

Am cules cu migală aceste legende, cele care au fost mai fluente le-am lăsat în forma originală, iar restul le-am prelucrat, în dorința de a le da o formă literară. Am încercat să scot la iveală legende uitate cu timpul, să le pun în valoare, încercând să evidențiez județul Gorj, atât prin peisaje, cât și prin povestirile fantastice sau istorice care stau la baza formării acestei așezări.

Capitolul 1. Legenda

„Legenda se reazămă, ca prim resort generator, pe curiozitatea populară, tot atît de veche cît și omul, avidă de a ști tot ceea ce se petrece în jur, cît ține întinderea cosmosului.’’

1.1 Legenda ca denumire

Termenul de „legendă” provine din limba franceză i necazuri celor care încercau să le găsească. Printre cele mai importante legende întâlnim „Comoara de la Tehomir”, unde sunt îngropate o sută de care cu aramă, provenite de la austrieci, „Comoara de la Salca Pocruii”, unde a fost găsit un cazan cu aur, „Comoara de la Mănăstirea Tismana”, locul unde s-a păstrat tezaurul țării timp de trei ani, „Comoara din dealul Prigoroiu”, acolo unde sunt îngropate trei comori și „Comorile de la Padeș”, locul de unde a plecat Tudor Vladimirescu împreună cu oastea de panduri.

Am cules cu migală aceste legende, cele care au fost mai fluente le-am lăsat în forma originală, iar restul le-am prelucrat, în dorința de a le da o formă literară. Am încercat să scot la iveală legende uitate cu timpul, să le pun în valoare, încercând să evidențiez județul Gorj, atât prin peisaje, cât și prin povestirile fantastice sau istorice care stau la baza formării acestei așezări.

Capitolul 1. Legenda

„Legenda se reazămă, ca prim resort generator, pe curiozitatea populară, tot atît de veche cît și omul, avidă de a ști tot ceea ce se petrece în jur, cît ține întinderea cosmosului.’’

1.1 Legenda ca denumire

Termenul de „legendă” provine din limba franceză „ légende” sau din limba latină „legenda”, însemnând “lucruri de citit.”

Numele care a fost acordat categoriei de povestiri populare pe care astăzi o denumim „legende” s-a înscris și el în rândul dificultăților de natură terminologică pe care le-a înregistrat folcloristica pe parcursul timpului.

Puțin studiată, legenda a ajuns să denumească în limbajul curent orice plăsmuire fictivă, fără vreo bază reală, adică ceea ce înseamnă în limba veche basnă (basn). Termenul este evident cult, făurit in secolul al XIII-lea de Iacobus de Voragine (Iacobus de Varazzo) in acele Legendae sanctorum ( sau Legenda aurea) care cuprindeau viețile sfinților”, afirmă Ovidiu Bîrlea.

În folclorul românesc, termenul de „legendă” a fost utilizat de către Petre Ispirescu, cel care își intitula colecția sa de basme din anii 1872-1876 și 1882 „Legende sau basmele românilor.” Această colecție a cuprins câteva volume de folclor românesc, în care Ispirescu a cules povești din popor. Poporul însă nu a făcut o distincție între legende si celelalte specii care se înscriau în categoria mai largă denumită poveste, cum ar fi snoava sau basmul. Acest lucru s-a datorat faptului că legendele nu au fost delimitate ca specie deosebită a prozei populare, ele fiind culese în același timp cu basmele și snoavele.

Referindu-ne la începuturi, la momentul în care s-a trezit interesul pentru creația populară la noi, trebuie să precizăm faptul că prima legendă care a apărut în limba română, fiind o legendă cu caracter local, a fost publicată în anul 1851, într-un calendar din Iași.

Aceasta a fost precedată de alte doua legende, de aceeași natură, într-un alt calendar, însă din Sibiu, în anul 1858.

Putem observa că parcursul legendei, ca specie independentă, nu a fost atât de ușor, însă a devenit foarte productiv cu timpul. Silviu Angelescu afirmă faptul că „legenda este astăzi un termen uzual, în ciuda improprietăților și imperfecțiunilor sale.”

În ceea ce privește consemnarea diferitelor legende, trebuie să amintim chestionarul lingvistico-mitologic al lui B.P.Hașdeu din anul 1884, prin răspunsurile la acest chestionar consemnându-se o cantitate semnificativă de legende mitologice. O importanță deosebită au și chestionarele lui Nicolae Densușianu, din anii 1893 și 1895, chestionare care tratează tradițiile istorice. Cei care tratează aceste chestionare sunt Ion Mușlea si Ovidiu Bîrlea în „Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.Hașdeu (1970)” și Adrian Fochi „Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu (1976).”

1.2 Legenda ca definire

Legenda face parte din categoria literaturii poporane nescrise, ea se naște și trăiește într-un mod nescris: „Scrisul o copiază, dar copia nu este originalul cel viu, originalul ce continuă a se mișca și a se schimba după ce i s-a scos portretul, încât ajunge cu timpul, în bine sau în rău, a nu mai semăna unul cu altul.”

O primă definiție a legendei o găsim in Dicționarul explicativ al limbii române: „Povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase, de obicei brodate pe fondul unui motiv istoric sau al unei închipuiri mitice.”

O definiție asemănătoare putem găsi și in Dicționarul de termeni literari: „Specie a literaturii populare, mai ales în proză, dar și în versuri, de obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând elemente miraculoase sau fantastice, tinde să dea explicație genetică și în general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului etc.”

În viziunea lui Ovidiu Bîrlea „[…] legenda denumește o narațiune cu țel explicativ sau un comentariu despre oameni și aspecte mai proeminente.”

Putem completa aceste definiții cu unele caracteristici pe care le are legenda, ea fiind o povestire tradițională ce este transmisă pe cale orală, în care faptele miraculoase pot avea un suport istoric real, dar sunt ușor deformate, chiar înfrumusețate de imaginația celor care o transmit, fiecare schimbând câte ceva, după propriul gust. De aceea, legenda nu are o formă fixă, ea poate fi spusă în moduri diferite, de la un individ la altul, sau chiar același individ poate spune legenda altfel, de câte ori o va repeta.

Ovidiu Bîrlea susține că: „Legenda se hrănește copios din pornirea funciară a omului de orice categorie de a adăuga de la sine la realitatea pe care o observă, de a o investi cu atribute pe care nu le are, de a i le exagera peste măsură.”

O definiție pe care eu i-aș oferi-o legendei, ținând cont de explicațiile anterioare, ar fi aceea că legenda reprezintă o povestire care explică apariția unui lucru, a unei ființe sau care descrie un erou sau un eveniment din istorie, bazându-se pe fapte reale, dar care sunt înfrumusețate de elemente fantastice.

1.3 Legenda ca descriere

În popor, atât legenda cât și basmul, dar și snoava circulă sub denumirea de „poveste”, însă aceste specii se diferențiază prin anumite trăsături specifice. Spre deosebire de colinde, orații de nuntă, descântece, legenda nu este relatată in cadrul unei ceremonii. Structura legendei este relativ simplă, de aceea podoabele sunt utilizate foarte rar, chiar și formulele de deschidere sau de închidere, specifice basmului, sunt utilizate într-un mod circumspect, de exemplu formula de deschidere utilizată în cazul legendei poate fi: „Se spune că.”

Majoritatea legendelor sunt construite pe baza a două tipuri compoziționale: primul tip este tipul comentator, în care întâlnim o narațiune lineară, simplă, în care faptele sunt prezentate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică, în cadrul acestui tipar compozițional plasându-se cel mai frecvent, legendele istorice; cel de-al doilea tip compozițional este tipul explicativ, unde se încadrează legendele cele mai dezvoltate.

În cazul legendelor narațiunea este lineară până la un anumit moment, când intervine o deviere de la firul cotidian, acest lucru reprezentând o pregătire pentru finalul care trebuie să fie cât mai convingător. Această deviere se realizează fie printr-o apariție neprevăzută a unei ființe fabuloase, fie printr-un eveniment neașteptat, menit să schimbe firul povestirii.

Dacă vorbim despre tematica legendelor, trebuie să precizăm că acestea au o tematică variată datorită diversității subiectelor abordate.

În ceea ce privește legătura dintre legendă si basm, putem afirma faptul că ele se înrudesc prin prezența elementului fantastic, deși în cazul legendei acest element apare într-o măsură mai redusă. Cu toate acestea, legendele își au punctul de plecare într-un element real, mai ales istoric. Un punct comun al legendei și al basmului poate fi și faptul că, în ambele cazuri, acțiunea se desfășoară într-un timp și spațiu fără o determinare precisă.

Basmul are propriul său limbaj poetic, acest lucru fiind susținut prin multitudinea formulelor inițiale, mediene și finale, narațiunea în cazul basmului fiind ritmată. Dacă în basm semnalăm existența unui „lexic poetic bogat”, în legendă este folosit limbajul apropiat de cel cotidian.

Referitor la formulele care sunt utilizate în cazul legendei, putem vorbi despre expresiile de tipul: „se spune că”, „se povestește”, „cică”, aceste formule fiind, de cele mai multe ori, formulele inițiale menite să deschidă cursul povestirii, „formule de deschidere impuse de convenția estetică a legendei”.

Silviu Angelescu afirmă faptul că: “Aceste formule retrag orice responsabilitate povestitorului, îi declină autoritatea, îl distanțează față de propria narațiune”.

O altă deosebire între cele doua specii este semnalată de felul narațiunii, dacă in basm am precizat faptul că narațiunea este ritmată, în cazul legendei acest lucru nu mai este valabil, de aceea ritmul povestirii este alert, legenda ajungând mult mai repede la deznodământ. Narațiunea legendei nu urmărește un efect magic asupra celui care o ascultă și nici o investitură a povestitorului, indiferent dacă acesta este martor sau nu este martor al întâmplării pe care o relatează: “Vrei de la mine o poveste pe care și eu s-o fi auzit cu urechile mele sau mai degrabă o întâmplare pe care martor fiind, s-o fi văzut cu ochii mei?”

În ceea ce privește povestitorul legendei, acesta poate fi de doua feluri: „povestitor-colportor”, care repetă o poveste auzită, pentru al cărei adevăr nu garantează și „povestitor-martor”, care povestește o întâmplare văzută acreditând veridicitatea celor relatate chiar prin prezența lui.

Ovidiu Papadima susține faptul că: „Autorul ei încetează a fi un simplu factor de transmitere. E preocupat nu numai de <ceea ce spune>, ci și de felul cum spune, cum înșiră și împletește faptele și ce semnificație le dă. Fenomenul trece astfel din domeniul graiului popular în cel al literaturii orale.”

Dacă există două tipuri de povestitor, implicit există și două tipuri de ascultător, prima categorie îl privește pe acel ascultător care lasă veridicitatea celor auzite într-un plan secundar, pledând pentru estetica frumosului, iar cea de-a doua categorie se referă la ascultătorul care apreciază adevărul povestirii, lăsând frumosul în plan secund. Cu toate acestea, povestirea are o configurație bazată mai mult pe exprimarea frumosului decât pe relevarea unui adevăr, chiar dacă aceasta are la bază un adevăr, acest adevăr nu rămâne pur, fiind încărcat de elemente fantastice, care să impresioneze și să-l facă pe ascultător din ce in ce mai interesat de povestea relatată.

1.4 Clasificarea legendelor

Legendele abordează teme diverse, având o bogăție excesivă de subiecte. Această diversitate a subiectelor reprezintă punctul de plecare a unei clasificări a legendelor. Legendele se împart în patru mari categorii, în funcție de preocupările lor:

Legendele etiologice reprezintă categoria ce se ocupă cu crearea lumii, cu dezvăluirea originii a tot ceea ce există pe pământ. Printre acestea este explicată și apariția lui Dumnezeu, în cele mai diverse si cele mai neașteptate înfățișări, de exemplu o variantă a apariției lui Dumnezeu este aceasta: „Dintru-ntîi și ntîi era nu mai apă și întuneric. Pe apă plutea o grămăgioară de sumpă, iar în spuma ceea era un vierme și un fluture. Fluturele a lepădat aripile și s-a făcut om, Dumnezeu, așa de frumos!”

Pentru înțelegerea diferenței între bine și rău este explicată și apariția Diavolului, de aici plecând ideea de luptă continua între aceste doua forțe. Prin intermediul legendelor etiologice se observă necesitatea omului de a înțelege apariția tuturor lucrurilor, ființelor și a întregii lumi. Aceste legende explică apariția Soarelui, a stelelor, a munților, a apelor, a tuturor viețuitoarelor, plantelor etc. Este prezentat și omul cu trăsăturile sale bune sau rele, cu caracteristicile sale fizice sau psihice, cu suferințele și necazurile pe care le întâmpină de-a lungul vieții, până la moartea sa. Cele mai numeroase legende etiologice sunt acelea care vorbesc despre viețuitoare. Luând câteva exemple de legende etiologice putem vorbi despre: „Legenda ciocârliei”, „Legenda rândunicăi”, „Legenda lăcrămioarei” etc.

„Legenda ciocârliei” a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1875 și dezvăluie povestea unei fete de împărat, Lia, care îndrăgostită de soare, pornește într-o călătorie plină de peripeții pentru a ajunge la iubitul său. Aceasta depune mari eforturi pentru a-și îndeplini dorința, însă, ajunsă aproape de cel pe care îl iubește, este blestemată de mama acestuia să se metamorfozeze într-o ciocârlie. „Și motivul acesta, legat de iubirea soarelui de distrugerea echilibrului cosmic pe care o provoacă, ar putea fi ecoul unei legende populare ce explică interdicția soarelui de a se căsători cu luna” afirmă Silviu Angelescu în cartea sa „Legenda”.

Legendele etiologice rămân preponderent fantastice, ele au menirea de a explica și clarifica originea lucrurilor, ființelor și a tot ceea ce se află pe pământ.

Legendele mitologice înfățișează o lume fantastică, cuprinzând lucruri supranaturale. Personajele sunt fabuloase, lumea este populată de către uriași, căpcăuni, personaje veșnic tinere care au băut o licoare miraculoasă. Prin intermediul acestor legende sunt explicate diferite probleme referitoare la aceste personaje, cum ar fi proveniența lor, înfățișarea pe care o au, dar si formele sub care apar. În ajutorul lor vine și natura, pădurea găzduiește propriile spirite, la fel și noaptea când se spune că apar duhuri rele, strigoi care provoacă nenorociri. Legendele mitologice vorbesc și despre diferite popoare străvechi, popoare fantastice, cum ar fi căpcăunii, despre care se spune că aveau un ochi în frunte și unul în ceafă, dar și uriașii, care după cum îi desemnează numele, erau niște personaje imense. Tot în această categorie se încadrează și legendele despre comori, bani ascunși sub diferite motive, uneori indicându-se locul ascunderii lor, dar mai rar motivul. Se spune că aceste comori erau păzite de personaje neobișnuite și că banii aceștia erau blestemați, aducând numai nenorociri.

Lumea înfățișată de către legendele mitologice este una fantastică, cu elemente și personaje supranaturale, dar unele dintre aceste legende au la bază o realitate existentă în trecut.

Legendele istorice sunt acele legende care reflectă trecutul, pe baza unor întâmplări reale sau pe baza unei închipuiri a faptelor descrise. Legendele istorice vorbesc despre anumite figuri istorice, cum ar fi haiducii, domnitorii, personajele feminine sau personajele locale care au avut o contribuție la făurirea unui trecut glorios.

Un loc important în aceste legende îl ocupă personaje precum Alexandru Machidon, cel înzestrat cu puteri deosebite, el se luptă cu diferite personaje neobișnuite, alte personaje care fac parte din această categorie de legende sunt căpeteniile de răscoală ca Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu. Tot aici intră și haiducii care furau bunuri de la cei bogați pentru a le oferi săracilor, dar și diferiți domnitori români precum Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu etc. Prin intermediul acestor legende se scot în evidență anumite trăsături, cum ar fi înțelepciunea, vitejia, cinstea, dragostea pentru popor, dar și trăsături negative ale unor domnitori din pricina cărora a suferit poporul. Ca exemple de legende istorice avem: „Altarul monastirei Putna”, „Dragoș”, „Cuza vodă” etc.

Legendele hagiografice se ocupă cu figura lui Iisus, a Fecioarei și a sfinților, dar și cu studierea vieții acestora. Aceste legende descriu, în special, miracolele pe care oamenii canonizați de către Biserică le-au săvârșit de-a lungul vieții. Ele sunt excesiv de înfrumusețate si reprezintă o sursă istorică foarte valoroasă.

Capitolul 2. Legende ale Plaiului Cloșani

„Județul Gorj se prezintă ca un veritabil muzeu în aer liber, unde străjuiește peste ani vestigiile de existența și continuitatea noastră pe aceste meleaguri.”

Județul Gorj reprezintă o zonă foarte bogată din punct de vedere al povestirilor și al legendelor cu teme diverse, predominante fiind legendele istorice, prin intermediul cărora sunt evocate personaje istorice deosebite.

2.1 Legende de pe Valea Cernei

Valea Cernei reprezintă o zonă deosebită datorită reliefului, aflându-se în Carpații Meridionali și desparte Munții Godeanu și Munții Cernei de Munții Vâlcanului și Munții Mehedințului. Ea are aspectul unui culoar, format din tipuri diferite de roci, cum ar fi granit, calcar sau șisturi cristaline. Valea Cernei reprezintă o impresionantă minune a naturii, o zonă plină de legende, unde astăzi există băi termale renumite, Băile Herculane. Aceste băi au existat încă de pe vremea dacilor si a romanilor, aceștia din urmă amenajând aceste băi pentru tratarea diferitelor boli.

Fig.2.1. Valea Cernei

2.1.1 Legenda lui Iovan Iorgovan

Dacă vorbim despre legendele Cernei, cea mai importantă legendă a acestei zone o reprezintă legenda lui Iovan Iorgovan. Acesta reprezintă un ideal al vremurilor, un bărbat cu o forță fizică fabuloasă, dar si cu o energie spirituală ieșită din comun, ce a devenit un zeu popular foarte iubit, Hercules. Povestea lui Iorgovan este una fantastică, se spune ca pe vremea războaielor dintre daci si romani, în apele termale de pe Valea Cernei a existat un șarpe care, datorită acestor ape a crescut foarte mult până ce a ajuns cât un balaur. Localnicii erau nevoiți

să-l hrănească, de teamă, acesta mâncând zilnic câteva oi sau chiar o vită. Legenda spune că în aceste ape termale se scăldau și trei fete de împărat, rătăcite, dar și un fecior, care deveneau mai puternici pe măsură ce se scăldau în apele Cernei. Legenda acestui viteaz a circulat în diferite variante, atât în proză cât și în versuri.

În ceea ce privește prezentarea în versuri a actelor de vitejie ale lui Iovan Iorgovan avem diferite variante care subliniază forța fabuloasă a acestuia:

Varianta I: Ivan Iorgovan (braț de buzdugan și șiarpele)

Sus la codru verde,

Oare ce se vede?

Sus, la codru Cernei,

La vadu Roșcovei,

Plecat-au plecat

Din oarecare sat

Des de dimineață

Din rouă și ceață

Vreo trei surorele

Fete frumușele:

Sora cea mai mare,

Dreasă-n sărutare,

Mândră Garofină

Se-ntrecea cu-o zână,

De-i cauți albu-i sân

Și paru-i de crin.

Sora mijlocie,

Leliță Mărie,

Plină de trufie

Cu ale sale pene,

Ochișorii și sprincene

Și de-i caut ochișorii

Mori ca de deochi.

Sora cea mai mică

Ana Ciorozana

Ca și Stănioara,

Le-ntrece pe toate

Ca o stea de noapte,

Luceafăr de zori,

Floarea florilor.

Ele petreceau

Și flori culegeau,

Cununi împleteau,

Învârtind, cântând,

Codrul răsunând

Varianta II:

D’apoi mai umblau

Pân’ se așterneau

Pe urmă odihnea

Și mica adormea.

Cele doua mari,

Ce-s surori primari,

Când fu de cu seară

Spre casă plecară

Pe mica lăsară,

Și ea tot dormea

În zori se scula

Și-apoi le striga

Dar nu le-auzea,

Făr’ de cucul mic,

Tânăr și voinic,

Prin paduri zburând

Al său viers cântând,

Codrul răsunând:

– Cucule, cucule!

Auzi, voinicule!

Scoate-mă la tară,

La drumul de cară,

Să dau de surioară.

Ți-aș fi surioară!

Cucu și grăia:

– Ba eu, fată, ba,

Căci eu am surori

Câte-s vara flori!

– Cucule, cucule,

Auzi, voinicule!

Scoate-mă la țară

Să dau de soră iară,

Că-ți voi fi soție

Până voi fi vie!

– Ba, că nu-s fiece om

Ci-s o păsăruță,

Nu știu de drăguță!

Atunci, de pe-o stâncă

Groaznica cumplită

Calcă-ncolăcită.

I-acu se vedea

Spaima cea mai rea,

Un șarpe venind

După ea curând,

După ea tăbăra,

Șarpele o apuca,

Coada îi încăleca,

La brâu și-o aduna,

Dar ea se-ngrozea

Și tare țipa,

Codru răsuna.

Varianta III:

Sus, pe Cerna-s sus,

Mulți voinici s-au dus

Și toți s-au răpus.

Dar a mai rămas

Un român viteaz,

Iorgu Iorgovan

Braț de buzdugan,

Ca un călușel,

Ca și-un vulturel.

Doi câini mititei,

Foarte sprintenei

Și se preumbla

Și se făloșea

Sus, pe Cerna-s sus,

Cam pe sub ascuns

Calul său jucând,

Săgeți aruncând,

Câinii asmuțint

Sulitori strujind;

Și el auzea,

Dar nu pricepea,

De-i glas bărbătesc,

Sau glas femeiesc,

Dacă Cerna mugea

Codru răsuna.

Ș-apoi se-ntorcea

Cerna de-i zicea:

– Înceată, înceată,

Cerna mea curată,

Că-ți voi arunca

În albia ta,

Și-ți voi da cutie,

Mreană argintie

Și-un fular de aur

Cu ochii de balaur.

Singur se va toarce,

Singurel destoarce.

Cerna l-auzea,

De loc înceta.

Ivan Iorgovan,

Braț de buzdugan,

Glasul pricepea

Și ei cunoștea

Că nu-i bărbătesc

Ci e femeiesc,

Apoi se-nfoca,

Căluși pintenea,

Cumplit îl lovea,

De ca leu răcnea,

Aerul frângea;

Șarpele vedea,

De spaimă fugea

Dar el îl găsea,

Cerna mi-o sărea

Și îl ajungea.

Varianta IV:

Șarpele pe loc stătea

Și așa-i grăia:

– Iovan, Iorgovan,

Braț de buzdugan,

Cu ce fel de mine

Vini tu azi la mine?

Ori tu socotești

Să mă prăpădești?

Te rog, viu mă lasă,

Și re’ntorci acasă

Jur pe capu’ meu:

Mort voi fi mai rău;

De m-ai omorî

Capu’ s-o-mpuți,

Muștile or slobozi,

Calul ți-oi mușca

Și-n două o crăpa

Boul voi trânti,

Plugul voi opri!

– Șarpe, afurisite,

Încă ai cuvinte!

Fără a-i învăța

Și ea asculta

Fumuri ca să facă

Și-apoi musca crapă;

Calul a pieri,

Dar tu mort vei fi,

Căci am auzit

Cum ai prăpădit

Ființa femeiască

Cu furcati hoțească!

– Iovan, Iorgovan,

Braț de buzdugan,

Când am auzit

Calul tropotind,

Ca un zmeu răcnind.

Fata am lăsat-o

Și n-am vătămat-o!

Te rog, viu mă lasă

Și te-ntorci acasă,

Jur pe capul meu,

Mort voi fi mai rău;

Iovan, Iorgovan,

Braț de buzdugan,

Sabia-nvârtea,

Pe șarpe îl lovea,

Trupu-i îi zdrobea,

Tot îl mărunțea!

Fata se uita

Până-l dumica,

Apoi se arăta

Și din gură grăia:

– Iovan, Iorgovan,

Braț de buzdugan,

Scoate-mă din țară,

La drumul de cară,

Să dau de surioară,

Că-ți voi fi soție,

Până voi fi vie!

El când o vedea,

Minuni îl prindea

De acea frumusețe

Și de tinerețe.

– Alelei, celoșoară

Ca o zânișoară,

Să-mi fii doar soție

Până voi fi vie!

Și se îmbrățișară

Și se sărutară.

Fata atunci grăia:

– Nu te grăbi cu mine,

Că poate nu e bine,

Poate-o fi păcat

Că m-ai sărutat!

Tare asemănăm,

Deci, să ne-ntrebăm:

De ce viță om ai fi?

Poate c’am greși.

Fată-s de împărat

De la scăpătat!

Iovan se-ntrista

Când o auzea,

Apoi mi-o grăia:

– Am mare păcat

Că te-am sărutat!

Eu-s fiu de împărat

De la scăpătat

Și ne-au blestemat

Ai noștri părinți

În lacrimi fierbinți

Tu sa fii la răsărit,

Ca și cerbul pribegit

Eu să-ntorn la scăpătat

Ca și leul vătămat.

El acum căuta

În bucăți crăpa

Capul cel de șarpe;

Capul tot fugea,

Cerna sângera,

Dunărea-l vedea

Pân’ se ascundea

În peștera rea,

Aici se-mpuțea

Musca slobozea

Și-n veci nu pierea;

Musca ce ieșea

Caii îi mușca,

Boii-i otrăvea,

Plugurile-oprea.

Legenda lui Iovan Iorgovan a circulat in județul Mehedinți și județul Gorj, ajungând și în alte localități din țară, existând numeroase versiuni, toate vorbind despre Iorgovan ca fiind cel care a omorât un balaur care mânca oi, vite și chiar oameni.

Legenda spune că in jurul muntelui Oslea, ce este situat la granița dintre Mehedinți, Gorj și Banat, se afla un balaur cu nouă capete. Acest balaur ocolea muntele de câteva ori, atunci când era înfometat, înghițea turme întregi de oi, vite, căruțe cu cai, pluguri, oameni și a vrut să înghită și pe fata împăratului.

Se spune că Iorgovan trăia în sudul Dunării și era foarte puternic. El și-a propus să omoare balaurul pentru a o scăpa pe fata împăratului. Acesta a trecut Dunărea călare pe calul său, având cu el și ogarii săi, construind un pod peste Dunăre. Când a ajuns la munte, a văzut balaurul odihnindu-se și a scos sabia să o ascută. După ce și-a ascuțit sabia, Iorgovan a încercat să vadă dacă aceasta este bine ascuțită, a tăiat o stâncă in patru părți, care se poate observa și astăzi sub aceeași formă. Această stâncă poartă numele de „Pietrele tăiate.”

Șarpele își făcuse un șanț, iar Iovan Iorgovan și-a făcut și el o groapă în pământ pentru a-și ascunde ogarii și calul. Balaurul a ridicat capul să plece, iar Iovan, dintr-o groapă, a tras cu arcul o săgeată și i-a scos un ochi balaurului. Balaurul se zvârcolea de durere încât tremura tot muntele și scoțând din nou capul, a mai primit o săgeată, care i-a scos și cel de-al doilea ochi. Trasul cu arcul al lui Iorgovan a continuat până ce acesta i-a scos opt ochi balaurului, rămânând numai cu unul.

De frică, balaurul a vrut sa fugă spre Furca Alunului, unde și astăzi se poate vedea dâra rămasă în urma sa, iar Iovan se ținea după el și tăia câte o bucată din acesta.

Ajuns la muntele Gaura Fetii, Iorgovan a auzit cântecul unei zâne, o fată de împărat, însă râul Cerna se auzea prea tare si acoperea vocea fetei. El s-a adresat apei, spunându-i:

„Înceată Cernă, înceată / Să auzi un glas de fată / Că te-oi dărui cu o breană de aramă.”

Apa s-a potolit, însă fata nu a mai cântat.

Iovan Iorgovan s-a logodit cu aceasta, prin schimbul de inele.

Luându-se după balaur, Iovan l-a găsit pe acesta, tăiat și cu un singur ochi, trecuse Dunărea, pe la Cazane. În locul cu pricina se spune că ar fi apărut musca columbacă.

(Păsărescu Gheorghe, 67, sat Dragotești)

2.1.2 Ce a fost musca columbacă?

Despre musca columbacă știu că face parte din legenda lui Iovan Iorgovan, ea fiind musca ce a apărut în urma uciderii balaurului, din trupul mort al acestuia.

Această muscă a fost, totuși, o realitate. Era o musca mica, de culoare roșie, deoarece se hrănea cu sângele animalelor. Se spune ca un animal mare, cum ar fi boul, calul, era ucis de roiul de muște ce se așeza pe el. Muștele introduceau un venin, prin înțepătura lor, animalul se umfla și murea.

Oamenii erau disperați, încercau tot felul de lucruri pentru a scăpa de aceste muște. Gospodarii își apărau vitele de atacul muștelor, închizându-le în grajduri sau făceau focuri pe timp de zi, cu bălegar uscat, ce avea rolul de a alunga roiul de muște.

Alții își duceau animalele la păscut doar pe timp de noapte, deoarece aceasta specie de muscă nu ataca decât pe timp de zi.

Cu toate acestea, oamenii erau nevoiți sa își scoată animalele si ziua, fiind perioada aratului. Pentru a evita moartea animalului, gospodarii atârnau o găleată cu bălegar, ce ardea permanent, sub jugul boilor, pentru a se răspândi fum in zonă.

( Ion Rușeț, 50 ani, sat Corobăi )

2.2 Alte legende din Plaiul Cloșani

Pe Plaiul Cloșani întâlnim și alte tipuri de legende, nu doar cele legate de faptele mărețe ale lui Iovan Iorgovan. Printre acestea amintim legendele unor locuri foarte frumoase, cum ar fi pădurea de liliac de la Ponoarele, legendă care circula și astăzi printre oamenii locului și care este spusă de bătrâni și vizitatorilor. O altă legendă frumoasă este cea despre „Valea Găinii”, unde putem afla de unde i se trage numele acestui loc din Plaiul Cloșani.

2.2.1 „Valea Găinii”

În Plaiul Cloșani întâlnim foarte multe legende pline de frumusețe, este un ținut în care tradiția a rămas vie, fiecare loc are povestea sa minunată. Una dintre frumoasele legende ale acestui loc este și legenda despre “Valea Găinii”.

Localnicii din Baia de Aramă povestesc faptul că, pe vremuri, un călugăr a venit de peste Dunăre, a încercat sa se așeze pe Valea Ponoarelor, cu intenția de a găsi loc pentru a ridica o mănăstire.

Oamenii din acest loc erau buni gospodari, creșteau vite, oi, aveau stupi, iar pământul din zonă era foarte fertil. Acest lucru l-a făcut și pe călugăr să aleagă zona pentru construcția mănăstirii dorite.

Oamenii știau faptul că acolo unde se va ridica o mănăstire, pământul arabil devenea averea lăcașului sfânt, aceștia pierzând pământul de pe urma căruia trăiau. Localnicii s-au decis sa facă în așa fel încât sa-l împiedice pe călugărul cu pricina să-și realizeze visul și au pus la cale un șiretlic.

Pe când dormea la soare, călugărul a avut parte de o mare surpriză, sătenii au luat o găină și i-au băgat-o în traistă. Călugărul a fost acuzat de faptul că umblă cu lucruri necurate și fură din cotețele oamenilor, datorită uneltirii sătenilor. Găina a sărit din traista călugărului, lăsându-l-l să pară un hoț. Acesta a înțeles că oamenii nu sunt de acord cu dorința sa, cu ridicarea unei mănăstiri pe pământul lor și a plecat spre alte locuri pentru a-și îndeplini visul.

De atunci, valea unde a zburat găina din traista călugărului se numește “Valea Găinii” și este cunoscută de toți sătenii.

( Sarcină Maria, 65,sat Isvarna )

2.2.2 Întâlnirea la pădurea de liliac

Într-o duminică frumoasă, pe drumurile care urcă pe “Valea găinii “, treceau căruțele trase de caii împodobiți cu ciucuri si clopoței , îndreptându-se spre pădurea de liliac. Cu ceva timp în urmă, cei mai viteji flăcăi care luptaseră la Plevna, Vidin și în alte locuri de peste Dunăre, au trecut prin toate satele plaiului și i-au chemat pe cei întorși de la război, în prima duminică din mai, în pădurea de liliac de la Ponoare. Acolo au fost așteptați de către sergent, care i-a strigat pe fiecare în parte, fără sa citească de pe o listă. Unii erau fără un picior, alții fără un ochi, dar toți erau fericiți că au scăpat cu viață si s-au întâlnit să povestească întâmplările din război. Au băut țuică din ploști, dar nu înainte să verse o picătură și pentru cei care s-au prăpădit în luptă, apoi au făcut un legământ, ca în fiecare an, în prima duminică din mai, când înflorește pădurea de liliac, să se întâlnească acolo și să-și povestească cum o mai duc, amintindu-și și de câte au îndurat în luptă. Cântecele lăutarilor au început să răsune în pădure, flăcăii și fetele au făcut o horă mare, iar mâncare și băutură era din belșug. Așa au petrecut până ce s-a lăsat seara si oamenii s-au întors la casele lor. Și în anul următor, când a înflorit liliacul, în prima duminică din mai, oamenii s-au întors să petreacă în pădurea de liliac, păstrând acest obicei în fiecare an de atunci.

( Stoican Veronica, 54, Baia de Aramă )

Chiar și astăzi, în prima duminică din mai, oameni din toată Oltenia, chiar și din alte locuri, vin în pădurea de liliac, un loc superb, o rezervație botanică ce se întinde pe o suprafață de aproximativ douăzeci de hectare, unde admiră frumusețile naturii, printre acestea numărându-se și lacul Zaton, dar și podul natural denumit “Podul lui Dumnezeu”. Acest pod s-a format într-un mod natural, fiind una dintre cele mai uimitoare formațiuni de relief carstic din Europa.

La Ponoare, oamenii se întâlnesc și petrec în fiecare an, cu cântece, jocuri și voie bună, la fel ca în vremurile de demult, au loc diferite manifestări folclorice, cu toții simțindu-se bine, fiind plini de bucurie. Cei care locuiesc pe aceste plaiuri ies cu flori de liliac să își întâmpine oaspeții veniți la această sărbătoare a cântecului, portului popular și a veseliei.

În ceea ce privește domeniul culinar, la această sărbătoare oamenii se ospătează cu friptură de miel, dar și cu o specialitate a locului, păstrăv învelit în cetină de brad.

Unii folcloriști din Plaiul Cloșani au scris despre această sărbătoare:

Mult în lume-mi este drag

Pădurea verde de fag,

Dar, îmi este mult pe plac

Pădurea de liliac.

Hai mândruțo la Ponoare

Că liliacu-i în floare

Acolo să ne întâlnim

Și voioși să-l sărbătorim.

-Hai că vin acum neicuță,

Să pun caii la căruță,

Tu, să-mi ieși în întâmpinare

La podul de la Ponoare.

În dealul de la Ponoare

Se întinde horă mare

Joacă fete și flăcăi

De răsună munți și văi.

Hai să jucăm împreună

Sârba, sau hora de mână,

C-așa-I hora oltenească

Cine-o joacă să trăiască.

Cât e liliacu-n floare

Noi ne ducem la Ponoare

Florile le mirosim

Și-amândoi să ne iubim.

( Stoican Veronica, 54, Baia de Aramă )

Capitolul 3. Legende haiducești

Printre numeroasele legende pe care le are folclorul, întâlnim și foarte multe legende haiducești.

Haiducul este acel personaj despre care legenda spune că îi jefuia pe cei bogați, în special pe boieri, oferind o parte din pradă celor săraci, țăranilor ce aveau multe lipsuri. Pentru popor, haiducii au reprezentat niște eroi adevărați, chiar dacă pentru ceilalți aceștia reprezentau doar un element al dezordinii. Cu toate acestea, haiducii erau oameni viteji, sătui de nedreptate și sărăcie, care și-au părasit casa și au plecat în pădure. Haiducii hoinăreau singuri sau în cete, îi jefuiau pe cei care se îmbogățeau pe spinarea săracilor

Oltenia este un adevărat ținut al haiducilor, ținând cont de numărul acestora dar și de vitejia de care aceștia au dat dovadă.

3.1 Legenda haiducului Baba Novac

Stând de vorba cu un localnic din Novaci, în vârstă de 83 de ani, am aflat o altă legendă foarte frumoasă care a circulat în zona Gorjului. Este vorba despre legenda haiducului Baba Novac.

Haiducul Baba Novac ar fi fost originar de pe insula Poreci, de pe Dunăre, fiind un mare viteaz, o căpetenie de haiduci de care se temea întreaga lume, chiar și sultanul. Acest haiduc nu primea în ceata sa decât haiduci viteji, capabili să treacă peste orice încercare. Se spune că Baba Novac era atât de puternic încât se hrănea doar la nevoie, călătorea mai mult noaptea, deoarece era mereu urmărit de potere și bea apă de pe frunze.

Fig.3.1 Baba Novac

Așa cum spune legenda, Baba Novac a luptat împotriva otomanilor. El a avut în subordinea sa aproximativ patru mii de haiduci, luând parte și la campaniile lui Mihai Viteazul.

Baba Novac avea un fiu pe nume Gruia, iar oamenii îi iubeau foarte mult pe amândoi, îi considerau ca fiind oameni ai dreptății. Cei doi împărțeau veselie pe unde umblau, Baba Novac cânta la fluier, iar fiul său din frunză.

D’apoi se spune că o mare ispravă a acestui haiduc a fost salvarea unei mirese , fata baciului Vintilă, care fusese răpită de turci și dusă în târgul de la Jiu.

Haiducul Baba Novac și fiul său, Gruia, au plecat în căutarea turcilor, le-au dat de urmă lângă râul Blahnița și au luptat cu ei. Numai ei doi au învins turcii și au salvat mireasa.

(Inf. Bolozan Dumitru, 83, sat Novaci)

Localnicul ne-a mai povestit, de asemenea, faptul că localitatea sa, Novaci, a fost întemeiată de acest viteaz, de unde i se trage și numele.

Sfârșitul haiducului nu a fost unul fericit, acesta a fost ucis prin arderea pe rug, în Piața Clujului de cei care erau împotriva sa, nobilii care se simțeau amenințați de faptele acestuia.

Baba Novac a rămas un haiduc important, numeroase legende vorbesc despre vitejia și integritatea acestuia. El a săvârșit multe fapte haiducești împotriva bogătașilor, dar a luptat și în slujba poporului, în războiul împotriva otomanilor.

Despre acest haiduc aflăm și în baladele populare românești:

I

Fost-a, cică, un Novac,

Un Novac, Baba Novac,

Un viteaz de-al lui Mihai

Ce sărea pe șapte cai

De striga Craiova vai!

El un fecioraș avea

Și tot astfel îi zicea:

“Fecioraș, Gruiuțul meu!

Ascultă de ce-ți zic eu,

Să nu cazi la vreun loc rău,

La loc rău și mult departe

În neagra străinătate.

Dacă sorții te-or purta

Țările de-a vântura

Și-n Stambul de a intra,

Tu de asta nu uita:

Vamă dreaptă să plătești,

Armele să-ți oțelești,

Hainele să-ți primenești

Ca să pari un biet sărac,

Să nu semeni a Novac,

Că nu-i turcilor pe plac."

Grue-n Țarigrad intra,

Vamă dreaptă el nu da,

De haine nu se schimba,

Ci pe uliți se primbla

Tot în haine novăcești

Cum e drag ca să-l privești!

Turcii toți cât îl zăreau,

Între dânșii se grăiau:

„Ista-i Gruia lui Novac,

Lui Novac Cara-Iflac!"

Și pe loc ei s-adunau,

Și de Grue s-aninau,

Și cu Grue se luptau

Și pe Grue mi-l legau

Cu trei funii de mătasă,

Din ele să nu mai iasă!

Cât un braț voinic de groasă!

Dar când Grue se-ntindea,

Două funii se rupea,

Numai una rămânea,

Una lungă noduroasă,

Cât un braț voinic de groasă!

Turcii iute-l cuprindeau

Și-ntr-un beci îl închideau,

Lumea să n-o mai privească,

Soare să nu mai zărească!

II

Grue zace la-nchisoare

De trei ani lipsiți de soare

Și prin gratii lung privește

Cerul care strălucește

Și de dânsul nu-ngrijește!

Dor cumplit inima-i seacă,

Plâns de jale mi-l îneacă,

Când zărește despre soare

Cârduri, cârduri de cocoare,

Călătoare zburătoare

Și de el nepăsătoare.

Iată, mări, cum plângea

Că departe, sus zărea

Un corb negru, corbișor

Ce zbura încetișor

Și din aripi tot bătea

Și cu jale croncănea.

Iar Grue se amăra

Și din gură-amar zicea:

„Căci n-am durdă, pui de corb,

Zilele să ți le sorb!

Ce tot țipi și croncănești,

Ori de mine te gătești?"

Corbul se apropia,

Pe fereastră se punea

Și din pliscu-i răspundea:

„Gruișor, drăguțul meu!

Ce mă blestemi așa rău

Când umblu de rândul tău?"

„Alei! corbe, corbișor,

De vrei tu să-mi faci pe dor,

Ține inelușul meu

Și du-l unde voiesc eu,

În munții Catrinului,

În pădurea Pinului

La condacul lui Novac,

Lui Novac, Baba-Novac.

Și mă jur că de-oi scăpa,

Pe tine te-oi adăpa

Nu cu sânge păsăresc,

Dar cu sânge păgânesc!”

Corbul vessel croncănea,

Inelul în plisc punea,

Aripile-și întindea,

Și pe cer el se zărea,

Întâi ca un porumbaș,

Apoi ca un lăstunaș,

Apoi ca un bondăraș

Și-n zare dacă-ajungea,

El din zare se ștergea.

III

În munții Catrinului,

În pădurea Pinului

Odihnea Baba-Novac

La umbra unui copac,

Și prin vis el tot vedea

Pe feciorul său Gruia.

Iată-un corb că se ivea

Și pe-o creangă se punea

Chiar deasupra capului,

Capului Novacului:

Corbulețul ușurel

Avea-n pliscu-i un inel

Care jos cădea din el

Chiar în barba lui Novac,

Lui Novac, Baba-Novac.

Adormitul se trezea,

Și inelul cât vedea,

Scotea haine novăcești,

De punea călugărești,

Scotea cuca de Novac

Și punea un comănac,

Și-ncăleca voinicește,

Și purcedea vulturește,

Cu desagi, cu buzdugele

Pline de mahmudele.

El mergea și iar mergea,

În Țarigrad ajungea,

La divan că se ducea

Și din gură-așa zicea:

„Auzit-am, auzit

De-un voinic ce mi-ați robit,

Iată-mă-s că am sosit

Să vi-l plătesc îndoit".

El desagii deșerta,

Turcii toți năvală da,

Și pe jos se tăvălea,

Unul pe-altul se-mpingea.

Iar Novac că alerga,

Pe Grue mi-l dezlega,

Un paloș în mână-i da

Și din gură cuvânta:

„Bate tu marginile,

Eu să bat mijloacele,

Că le știu soroacele."

El tăia la turci, tăia

Pân' ce bine ostenea,

Apoi iute purcedea

Amândoi de se ducea

În codrii Catrinului,

În pădurea Pinului,

Unde corbii locuiesc

Și ca frunza se-nmulțesc

Și bine hălăduiesc!

( Novac și corbul, poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri )

3.2 Legenda haiducului Iancu Jianu

Iancu Jianu a fost un haiduc vestit din Oltenia, care s-a făcut remarcat prin mânuirea armelor și prin faptul că a fost un foarte bun călăreț. Deși nu avea un fizic impresionant, fiind scund și îndesat, Iancu Jianu era neînvins în luptă.

Acest haiduc s-a născut în anul 1787, la Caracal, într-o familie destul de înstărită, însă acesta nu punea prea mult preț pe acest lucru, luptând mereu împotriva nedreptăților.

Fig. 3.2 Iancu Jianu

S-a auzit că Iancu Jianu a decis să fugă în codru pentru că îl omorâse pe arendașul moșiei Brâncoveni deoarece săvârșise o fărădelege. La început a fost urmat de șase haiduci, apoi ceata s-a înmulțit, ajungând undeva la patruzeci de haiduci.

Iancu Jianu a săvârșit numeroase fapte mărețe, i-a ajutat pe săraci, a luptat împotriva turcilor, ba chiar l-a lăsat pe unul dintre aceștia, pe Mehmet, fără moșia „Ceaura Padinii”, punând stăpânire pe aceasta.

(Inf. Mindoiu Marin, 53, sat Isvarna)

După asocierea cu o altă căpetenie a haiducilor, Nicolae Abras, Jianu își sporește semnificativ numărul haiducilor din ceată, ajungând la un număr impresionant de aproximativ trei mii de oameni, alături de care va săvârși multe fapte haiducești. Abras este însă prins, iar acest lucru amenința și libertatea lui Iancu Jianu. Acestuia i se promite faptul că va fi scutit de pedeapsă, dacă se va preda. Haiducul se va preda și va fi trimis la Telega, la osândă în ocnă, acolo unde se afla și prietenul său, Abras.

Frații lui Jianu au oferit bani pentru o viață mai blândă a acestuia, el profitând de situație și evadând. După ce scapă, Iancu Jianu strânge patruzeci de haiduci cu ajutorul cărora va ataca ocna pentru a-l scăpa pe prietenul său, Nicolae Abras. Cei doi și-au reluat faptele haiducești cu și mai multă vitejie, până ce Abras s-a predat autorităților, din dorința de a renunța la haiducie. Acesta a fost înșelat și ucis.

Odată cu venirea iernii, Iancu Jianu se va retrage împreună cu haiducii săi, însă va fi prins și adus în lanțuri la București. Aici va fi condamnat la moarte prin spânzurătoare, datorită faptelor de haiducie săvârșite, însă este salvat de către sultana Găleșescu, fiica domnitorului Ioan Caragea. Potrivit legii, dacă o fată de neam dorea să ia de soț un om osândit, acesta era iertat.

După această întâmplare, Iancu Jianu se va retrage la moșia sa din Fălcoi.

Iancu Jianu moare în anul 1842 și este înmormântat la Caracal.

În Oltenia au circulat foarte multe cântece care vorbesc despre vitejia acestui haiduc, acestea păstrându-se și astăzi. Astfel, în folclorul gorjenesc întâlnim numeroase cântece care glorifică haiducia lui Iancu Jianu.

Cântecul I

Foaie verde-un dedițel,

Colo-n vale-n cornățel

S-a iscat de-un voinicel

Cu cizmele de vițel

Și cu cojocu’ de miel.

…………………….

Ăla e Iancu Jianu,

Care-a-nspăimântat

Ardealul

Și ține pizma cu anu’!

Mai sta Iancu ce mai sta,

…………………….

El în crâșmă că intra.

Căpitanu ce-mi făcea?

La potere se ducea

Și crâșma mi-o-nconjura.

Căpitanu ce-mi făcea?

Înăuntru că-mi intra:

-Măi, Iancule, dumneata,

Te dai, Iancule, legat,

Ori de nu, mori împușcat,

De baionete ‘junghiat,

Și e mai mare păcat!

-Căpitane, dumneata,

Eu îmi beau băutura;

Nu-s femeie cu năframă

Să mă dau de bună seamă,

Și-s voinic cu pălărie,

N-am grijă de voi o mie!

Mai bea Iancu ce mai bea,

Băutura termina

Și-nspre ușă se trăgea,

D-un fluieraș fluiera,

Calul se apropia,

Pân’ la ușă că venea,

Iancu pe el s-arunca,

Pinteni calului că da,

Peste garduri îmi sărea

Și de poteră-mi scăpa.

Mergea calu-mbuiestrând,

Din copite foc ieșind.

El la Olt s-apropia

Și la podar că-mi striga:

-Măi podare, dumneata,

Trage podul mai de-a drept

Că-ți răcesc un glonț-n piept!

Iar podaru’ce-mi făcea?

Se făcea că n-auzea.

Iară Iancu ce făcea?

Când așa că el vedea

Cu calu-n Olt s-arunca,

Mergea calu-mbuiestrând

Și frumușel înotând.

Când fu la mijloc de Olt

Trage Iancu câte-un foc,

Potera stătea pe loc

Mergea Iancu ce mergea

Și la margine-mi ieșea,

Și la mal că s-arunca,

Toți băieții mi-i strângea

Și cartușe le-mpărțea,

Salvă de foc că-mi trăgea

Cântecul II ( La biserică-n pridvor)

Foaie verde fir mohor,

La biserică-n pridvor

Stă Jianu frățior

Cu mâinile-n lănțișor,

Cu butucul la picior

Popa pravilă-i citea,

Dar Jianu, ce-mi spunea:

-Părinte, sfinția-ta,

Dezleagă-mi mâna, dreapta,

Ca să-mi fac cruce cu ea.

Popa ruga-i asculta,

Mâna dreaptă dezlega.

Iataganul mi-l scotea,

Capul popii mi-l tăia

Și în codri apuca.

Codrii mult s-au bucurat

Că Jianu a scăpat.

Cântecul III ( Jiene, de unde vii? )

-Jiene, de unde vii?

-Vin din târgu’ de la Jii.

-Jiene, ce-ai târguit?

-Numai aur și argint,

Șapte-opt oca de plumb

Să duc la băieți, în crâng,

Că băieții-s fără minte

Și-mi prăpădesc gloanțe multe,

Toarnă iarba cu mâna,

Gloanțele cu chivăra.

Aceste cântece au circulat în folclorul gorjenesc, ele au fost culese de către Constantin Morega de la Nicolae Popescu, un învățător din satul Văieni, fiind menite să elogieze faptele mărețe ale haiducului Iancu Jianu.

3.3 Haiducul Ilie Haită

Haiducul Ilie Haită s-a născut în comuna Sovarna, în județul Mehedinți. El a fost un haiduc renumit în Plaiul Cloșani și a făcut parte din oastea lui Tudor Vladimirescu.

Ilie Haită, alături de alți țărani de-ai săi , a făcut multe fapte bune, a luat prada locuitorilor greci și a dat-o oamenilor săraci, atât în județul Mehedinți, cât și în județul Gorj.

Acest haiduc a fost foarte curajos, multă lume vorbind despre faptele sale haiducești, dar și despre sfârșitul său tragic, el fiind înșelat de oamenii săi și predat. Ilie Haită a fost spânzurat de creanga unui nuc, chiar în marginea drumului, fiind o avertizare pentru cei care vor să mai săvârșească asemenea fapte.

( Cornea Angela, 50, Tismana )

Acestui haiduc măreț, care a fost apreciat de către oamenii locului, i-au fost dedicate unele cântece haiducești, unele dintre acestea surprinzând moartea haiducului, ceea ce demonstrează faptul că oamenii l-au iubit și au vrut să păstreze amintirea acestuia vie.

O primă creație despre haiducul Ilie Haită se referă la sfârșitul tragic pe care l-a avut acesta:

Foaie verde colelie,

Ce voinic era Ilie

Când umbla în haiducie,

Dar ciocoii-l înșelară,

La Baia îl spânzurară,

De crenguța nucului

Stă capul haiducului,

La poala codrului,

La marginea drumului.

Cea de-a doua creație, dedicată lui Ilie Haită, vorbește despre locul unde a fost omorât, prin spânzurare:

Foaie verde bob negară,

Ilie, cum te-nșelară,

La Craiova te predară,

La Baia te spânzurară.

Frunzuliță de pelin,

Zău, de nucul lui Turcin,

De crenguța nucului,

La marginea drumului,

La poalele codrului.

Aceste legende în versuri au fost culese de către Vasile Cărăbiș, un gorjean din Câmpofeni. Ele au fost publicate în volumul “Șireaguri mărgăritare”, la Craiova, în 1967.

3.4 Haiducul Mantu

Despre haiducul Mantu, locuitorii știu că a fost fiul unui cioban de la munte și a făcut parte din ceata de haiduci a lui Iancu Jianu, iar mai târziu a devenit un pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu.

Faptele haiducești ale lui Mantu au devenit cunoscute de către oameni, aceștia considerându-l un haiduc viteaz, fără frică, dispus să îi ajute pe cei săraci și luptând împotriva lăcomiei boierilor. Moartea lui Mantu a fost una tragică, fiind împușcat de către vărul său.

Fig. 3.3 Haiducul Mantu

Mantu o fost ficior de cioban cu oi multe. O fost un haiduc bun, o ajutat mult oamenii sărmani și n-o avut frică de niminea.

(Inf. Gruescu Ana, 92, sat Isvarna)

Haiducul Mantu și-a desfășurat activitatea pe Valea Cernei, dar și pe Valea Motrului.

Datorită vitejiei sale, lui Mantu i-au fost dedicate anumite cântece populare, unul dintre cele mai cunoscute fiind acesta:

Foaie verde-a bobului,

Pe sub poala muntelui,

La marginea codrului,

Paște calul Mantului.

Calul paște, rânchezește,

Dar pe Mantu nu-l găsește.

Vai, săracu’ Pătru Mantu,

Cum îi fu moartea în șanțu’,

Cum îl plâng pădureli

Și toate mândruțeli.

Spune-mi, cruce, spune-mi tu,

Nu l-ai văzut pe Mantu?

-Nu e Mantu, nu-i și nu-i,

L-a-mpușcat un văr de-al lui.

Vinerea mi l-a-mpușcat,

Când sta toată lumea-n sat,

Duminică, la amiază,

Când e toată lumea-acasă,

Duminică, la doisprezăce,

Cu Mantu la groapă trăce.

Cântă cucu sus, pe cruce,

Pe Mantu la groapă-l duce;

Cântă cucu pe fântână,

Pe Mantu trage țărână.

Scoală, Petre, din mormânt,

Să vezi haiducii ce zâc,

Că de când tu ai murit

Boierii s-au boierit.

Cât e țara și Banatu’

Nu e om ca Pătru Mantu;

Nu-i ca Pătru nimenea

În toată România.

3.5 Haiducul Mărunțelu

Haiducul Mărunțelu a fost un om drept, viteaz, el a haiducit pe văile Jiului, Amaradiei, dar și Gilortului. A rămas un personaj de legendă, oamenii cunoscându-l ca fiind cel care lua de la cel bogat și oferea celui sărac.

Despre haiducul Mărunțelu s-au spus multe povești, care au circulat din gură în gură, păstrându-se până în zilele noastre. Câteva povești semnificative sunt cele ale bătrânilor din satele gorjene Florești, Isvarna, Poiana, Aninoasa, povești menite să surprindă faptele mărețe ale haiducilor.

Fig. 3.4 Haiducul Mărunțelu

Haiducul Mărunțelu era din Tălpașu, om vrednic și drept. Se spune că avea nevastă și copii, dar i-a lăsat și a plecat în codru. Se mai spune și că a suferit mult la moartea tatălui său și că i-a promis acestuia că va fi un om cinstit și îi va ajuta pe cei năcăjiți.

(Inf. Safta Vasile, 73, sat Aninoasa)

Mărunțelu a prădat mulți boieri, alături de ai săi. Banii i-au îngropat în pădurea Stoina, aproape de un lac. Haiducul și oamenii săi au făcut mare jurământ, că dacă vreunul din ei se prăpădește, banii să rămâie acolo. Astăzi, la lacul cu pricina, ies flăcări. Localnicii l-au numit „Lacul înfierat”, ei cred ca datorită banilor se întâmplă acest lucru. Nimenea nu se încumetă să caute banii, de teama blestemului.

(Inf. Marin Mihai, 68, sat Florești)

Mărunțelu era un om prietenos, toată lumea îl iubea. El a scăpat de poteră cu ajutorul prietenului său, un cârciumar la Hanul din Mărăcini, din Poiana, ascunzându-se în butoaie. Tot acel cârciumar le oferea mâncare și băutură oamenilor lui Mărunțelu, care îl răsplăteau cu galbeni.

(Inf. Stoican Mihai, 70, Poiana)

Odată, Mărunțelu și ai săi erau urmăriți de poteră, iar unul dintre ei a rămas fără armăsar. Mărunțelu i-a dat acestuia calul său, pentru a putea fugi. Rămas fără cal, haiducul, care era foarte inteligent, a tăiat burta armăsarului mort și s-a ascuns acolo. Așa a reușit Mărunțelu să scape de poteră.

(Inf. Safta Tudor, 50, Aninoasa)

Mărunțelu a fost om iubit tare, avea alături doisprezece oameni, care îl respectau și nu l-au trădat niciodată. Sfârșitul său a venit din pricina unei muieri, care l-a trădat. El a fost prins la Craiova, la “Crama Viilor”, fiind condamnat pentru întreaga viață.

(Inf. Petre Liliana, 49, sat Florești)

Am consemnat în această lucrare faptele mărețe ale haiducilor gorjeni, cei care au fost împotriva nedreptății și au luptat pentru oamenii săraci. Rolul haiducilor a fost unul foarte important, însă, cu trecerea timpului, acesta s-a diminuat, astăzi epuizându-se definitiv.

Cu toate acestea, numele haiducilor, poveștile lor și faptele curajoase ale acestora au rămas în memoria locuitorilor gorjeni, ele reprezentând o sursă foarte bogată a folclorului gorjenesc.

Capitolul 4. Valea Oltețului, zonă de legendă

Valea Oltețului a rămas foarte multă vreme o legendă, datorită sălbăticiei acestui loc, accesul fiind unul cu dificultate. Aici s-au format unele chei, datorită pârâului Olteț, care separă masivul muntos, curgând limpede la vale. Aproape de Valea Oltețului se află intrarea în peștera Polovragi, dar și mănăstirea cu același nume. Această zonă este cunoscută ca fiind martora numeroaselor legende ale poporului din această parte a țării.

4.1 Lacrimile zeului Zamolxis

Localnicii comunei Polovragi vorbesc despre peștera de la Polovragi ca fiind un loc minunat, ce desparte două șiruri de munți, unde există numeroase capcane și ascunzători.

O legendă a locului vorbește despre Zamolxis, cel care era zeul suprem al geto-dacilor și care, supărat după înfrângerea dacilor, a hotărât să se ascundă pentru totdeauna în aceasta peșteră. Acesta nu dorea să mai vadă pe nimeni, deoarece poporul său pierduse Dacia, iar asta l-a făcut să devină foarte trist.

Fig. 4.1 Peștera de la Polovragi

Zeul Zamolxis s-a retras în peștera de la Polovragi să își plângă durerea, după pierderea războiului cu romanii. Era dezamăgit și credea că zeii romanilor au fost mai norocoși decât el.

Cu trecerea timpului, trupul lui Zamolxis s-a preschimbat în lacrimi reci, care se preling și în ziua de astăzi din tavanul peșterii. De aceea, noi, locuitorii, numim aceste picături “Lacrimile lui Zamolxis”, pentru a ne aminti de acest zeu.

(Inf. Lungu Mirela, 52, Polovragi)

Astăzi, oamenii vorbesc despre această legendă, semn că ea a rămas în memoria localnicilor și s-a transmis, prin viu grai, de la generație la generație. Deși este o legendă foarte veche, ea rămâne și în zilele noastre o legendă frumoasă, o mândrie a locuitorilor gorjeni.

4.2 Întâlnirea lui Tudor Vladimirescu și Iancu Jianu

Această legendă relevă prietenia dintre Tudor Vladimirescu și haiducul Iancu Jianu, cei doi având o legătură foarte puternică, nu doar pentru faptul că Jianu trebuia să o ia de soție pe sora lui Tudor, ci și pentru faptul că ei luptau pentru aceleași idealuri, fiind împotriva nedreptăților sociale din acele timpuri. Cei doi s-au întâlnit de foarte multe ori la peștera de la Polovragi, fiind un loc ferit de dușmani, o ascunzătoare foarte bună pentru a pune la cale planul lor măreț.

Din nefericire, cei doi prieteni nu s-au mai întâlnit niciodată de la Revoluția din 1821, deoarece Tudor a fost ucis la Târgoviște.

Fig. 4.2 Tudor Vladimirescu

Iancu Jianu a fost prieten cu Tudor Vladimirescu. Haiducul Jianu a vrut să o ia de nevastă pe sora lui Tudor, însă la nunta acestora, mireasa a fost răpită de către greci. Fata plecase să ia apă de la o fântână, grecii au urmărit-o și au răpit-o, semn de răzbunare. Tudor Vladimirescu și Iancu Jianu i-au urmărit pe greci, s-au luptat cu aceștia, însă unul dintre răpitori a rănit-o cu sabia pe sora lui Tudor. Fata a murit, iar Tudor și Iancu au jurat că vor rămâne prieteni toată viața.

Într-o iarnă, Tudor l-a trimis pe unul de-al său, pe Talaman, la Polovragi, cu un bilet în care îl anunța faptul că peste o lună de zile vor ieși la înfăptuirea Revoluției de la 1821.

Iancu Jianu și Tudor Vladimirescu se înțeleseseră că, dacă Tudor va merge cu pandurii din Gorj și Mehedinți, Jianu va aduna oamenii săi și vor merge împreună să lupte.

După ce a trecut luna cu pricina, Tudor și Jianu s-au întâlnit la Slatina, în plină revoluție, iar oamenii lui Iancu Jianu s-au alăturat pandurilor și au pornit împreună spre capitală, pentru a face dreptate.

(Lungu Lavinia, 42, Polovragi)

Capitolul 5. Legendele florilor

Florile au fost întotdeauna admirate și iubite de către oameni. Aceștia le-au folosit pentru a înfrumuseța mediul înconjurător, dar și pentru diferite domenii, cum ar fi medicina.

Oamenii folosesc florile în toate momentele importante ale vieții, cum ar fi botezul, nunta, înmormântarea, ceea ce ne arată faptul că aceste flori au și o funcție ritualică.

De asemenea, florile sunt reprezentantele romantismului, ele se oferă persoanelor pentru a arăta dragostea, respectul, prețuirea și prietenia.

Printre nenumăratele legende care au circulat în zona Gorjului, întâlnim și legendele despre flori, despre apariția lor, despre aspectul pe care acestea îl dețin, dar și despre semnificația aparte pe care o are fiecare floare.

5.1 Legenda trandafirului

Legenda spune că, pe marginea drumului, a apărut o floare deosebită, cu un parfum incredibil. Această floare nu mai fusese văzută niciodată, ceea ce a stârnit curiozitatea oamenilor , care veneau să admire frumusețea naturii. Pe lângă oameni, la locul cu pricina, veneau păsările și fluturii. Aceștia erau atrași de parfumul trandafirului, fapt ce le-a determinat pe restul florilor să îl declare regele lor.

Din păcate, unii dintre oamenii care veneau să admire minunata floare, îi rupeau florile, fără să se gândească la suferința plantei. Atunci, trandafirul, supărat că oamenii nu îl iubesc și îi fac rău, s-a rugat să fie și el ca scaiul, cel de care nu se atingea nimeni, să îi înțepe și el pe cei care vor să îi rupă minunatele flori. Ruga i-a fost ascultată, trandafirului apărându-i ghimpi, meniți să îl protejeze. Cu toate acestea, oamenii tot încercau să rupă florile înmiresmate, însă, de fiecare dată când rupeau o floare, ghimpii îi înțepau, iar sângele rămas pe ghimpi pătrundea în tulpina trandafirului și ajungea la florile acestuia. De atunci, floarea trandafirului a devenit roșie, o culoare foarte aprinsă, precum sângele oamenilor care se înțepau în ghimpii acestuia.

Trandafirul roșu este simbolul dragostei , al pasiunii. Se spune că dragostea adevărată este mai puternică decât spinii acestuia. Bobocul trandafirului semnifică puritate, gingășie, iar trandafirul roșu înflorit semnifică pasiunea și dragostea eternă. Pe timpuri, trandafirul roșu era folosit cu o semnificație aparte, el era simbolul curajului și al puterii.

(Avramescu Silvia, 65, Alimpești)

5.2 Floarea soarelui

Odată, o nimfă s-a îndrăgostit de Apollo, zeul soarelui. Toată ziua, nimfa nu făcea nimic altceva decât să privească spre Soare de la momentul când acesta răsărea, până la apusul său.

Cu toate acestea, dragostea nu i-a fost împărtășită nimfei, însă aceasta nu a renunțat niciodată să privească spre cer, cu o admirație și o dragoste uluitoare.

Într-o zi, ca printr-o minune, trupul nimfei a început să se transforme. În locul picioarelor, nimfei i-a apărut o tulpina înaltă și subțire, iar fața ei s-a transformat într-o floare cu petale galbene, la fel ca părul ei bălai.

(Miron Veronica, 37, Târgu-Jiu)

5.3 Legenda ghiocelului

Ghiocelul este acea floare gingașă, care răsare primăvara, ca simbol al fragilității. Oamenii îl mai numesc și “vestitorul primăverii” deoarece este prima floare ce apare după iarna grea.

În județul Gorj au circulat numeroase legende cu privire la această floare, iar oamenii cunosc mai multe variante ale acestei povești.

Se spune că ghiocelul a fost cea mai firavă floare din grădină, iar în momentul în care o prințesă a vrut să își aleagă o floare pentru a o pune la ureche, a rupt cu trena lungă a rochiei sale codița ghiocelului. Prințesei i-a părut foarte rău de ghiocel, l-a vindecat și i-a promis acestuia că îi va îndeplini o dorință. Ghiocelul și-a dorit să răsară primul dintre toate florile, de sub plapuma zăpezii, devenind astfel vestitorul primăverii.

(Corici Cecilia, 38, Târgu-Jiu)

Ghiocelul este o floare frumoasă, foarte firavă, pe care oamenii o îndrăgesc mult. El a fost singurul care s-a îndurat de zăpadă și i-a oferit culoarea lui. Aceasta era foarte supărată pentru că nu avea culoare și nimeni nu dorea să îi ofere culoarea sa, nici trandafirul, nici iarba, nici alte flori. De aceea, zăpada îl răsplătește pe ghiocel pentru bunătatea sa, îl ocrotește și îi oferă privilegiul de a răsări primul, fiind menit să arate sosirea primăverii.

(Dan Alina, 34, Motru)

5.4 Legenda narcisei

Legenda spune că a existat un băiat foarte frumos, pe nume Narcis, care era foarte indiferent la dragostea pe care nimfele i-o arătau. De aceea, drept pedeapsă, Narcis a fost blestemat să se îndrăgostească de el însuși.

Într-o zi, când Narcis a ieșit la plimbare, acesta a trecut pe lângă un lac și a început să își admire frumusețea in oglindirea apei. Din prea multă dragoste față de propria persoană, Narcis a încercat să cuprindă în brațe trupul ce se oglindea in lac, de aceea a căzut în apă și s-a înecat.

După ce au aflat această veste cumplită, nimfele au venit sa îl plângă și au decis să îl transforme într-o floare galbenă, cu capul în jos. Forma florii amintește de modul în care se privea Narcis în apă și își admira frumusețea. Această floare îi poartă numele, numindu-se narcisă, fiind o floare la fel de frumoasă pe cât era și Narcis.

5.5 Legenda brebenelului

Brebenelul a fost fiul ghiocelului și a avut doi frați, rugul și cocoșelul și două surori, micșuneaua și vioreaua. Ei trăiau foarte fericiți până când mama lor a murit, iar mama vitregă i-a alungat din casa unde stăteau alături de tatăl lor. Din nefericire, ei s-au împrăștiat în întreaga lume și nu s-au mai întâlnit. Tatăl lor îi iubea și a plecat în căutarea lor , însă nu le-a dat de urmă niciodată.

Din cauza supărării, brebenelul s-a făcut roșu de furie, apoi a devenit alb, iar în cele din urmă s-a făcut galben și s-a ascuns în pădure. De atunci, brebenelul apare primăvara și are diverse culori, roșu, alb și galben.

(Mituică Loredana, 33, Dragotești)

5.6 Mărgăritarul

Mărgăritarul este cunoscut și sub numele de lăcrămioare, datorită legendelor cu privire la proveniența sa.

Într-o împărăție trăiau doi frați, un băiat și o fată, care se iubeau foarte mult și se jucau mereu pe câmpiile din jur. Toată fericirea celor doi frați s-a terminat când s-a abătut o boală incurabilă asupra întregii împărății, iar oamenii mureau rând pe rând. Din nefericire, fata a fost victima bolii cumplite și a murit. Fratele său a vărsat lacrimi amare după surioara sa, iar în locurile unde au căzut lacrimile sale, au apărut aceste flori frumoase. De aici vine termenul de lăcrămioare.

(Maria Alina, 32, Târgu-Jiu)

Capitolul 6. Legende despre comori

În categoria legendelor mitologice se încadrează și legendele despre comori, bani ascunși sub diferite motive, uneori indicându-se locul ascunderii lor, dar mai rar motivul. Se spune că aceste comori erau păzite de personaje neobișnuite și banii aceștia erau blestemați, aducând numai necazuri. Poporul român a fost nevoit să își ascundă de foarte multe ori avuția în pământ, ori în munți, ori sub ape sau alte locuri pentru a evita ca alte popoare migratoare să le ia bogăția. Tot aurul și obiectele de valoare ale oamenilor au fost îngropate în sol, alături de numeroase blesteme, care să-l păzească de cei care îl doreau. De aceea, oamenii care încercau să dezgroape o comoară aveau parte numai de nenorociri, ori nu scăpau cu viață, ori necazul îi urmărea mereu. Un loc foarte sigur pentru a ascunde o comoară era peștera. În România sunt foarte multe peșteri, iar acest lucru a facilitat îngroparea a cât mai mult aur. Aceste comori există și astăzi, dar nu se știe cu precizie locul exact. În diferite zone ale țării, mai ales printre bătrâni, circulă anumite legende despre comorile ascunse, iar oamenii caută și astăzi în locurile cu pricina. S-au găsit unele dintre acestea, ceea ce arată faptul că aceste legende sunt adevărate .

De-a lungul timpului au circulat numeroase legende despre comori, dar cele mai multe sunt cele legate de aurul pe care l-au ascuns dacii în munți sau peșteri. Acestea erau semnalate prin inscripționarea stâncilor, pentru a fi găsite de cei care îl ascundeau. In zona Gorjului se folosea semnul șarpelui pentru a indica existența unei comori, acest semn fiind inscripționat la Tismana și Isvarna, în peșterile aferente zonei. Cu toate acestea, unele semne erau inscripționate și pentru a-i deruta pe căutători, ca aceștia să nu reușească să ajungă la ascunzătoarea tezaurului.

Un alt loc unde se spune că ar exista o mare comoară este Peștera de la Polovragi, unde s-a retras zeul suprem al dacilor, Zamolxis. Nimeni nu a reușit să găsească acest tezaur până astăzi, peștera este foarte mare, are mai multe nivele, iar sub ea curge o apă. Localnicii spun că aurul ar fi protejat de însuși Zamolxis. Nu doar în Peștera de la Polovragi există aur, ci și în peșterile de la Cheile Oltețului.

Alte comori nedescoperite din județul Gorj se află în zona Sohodol. Localnicii povestesc ceea ce au aflat de la strămoșii lor, faptul că aici ar fi ascuns o comoară însuși Matei Basarab.

Cu toate acestea, nimeni nu a dat de urma acestui tezaur, însă oamenii nu au renunțat la dorința de a căuta aurul pentru a se îmbogăți.

În județul Gorj circulă și astăzi o serie de legende despre comorile ascunse de către strămoșii noștri. Oamenii au transmis povestirile de la o generație la alta, astfel încât, chiar și astăzi există căutători de comori. Acest lucru ne demonstrează faptul că localnicii valorifică înțelepciunea bătrânilor și nu au încetat să creadă legendele care circulă în satele gorjenești.

6.1 Comoara de la Tehomir

Tehomir este un deal situat între satul Văieni și Sohodol. Acest deal este încadrat de pâraie, iar localnicii povestesc faptul că aici s-ar afla una dintre cele mai mari comori, aurul vistierului Stoica, dar și topitoria de aramă. Aceasta provine de la austrieci, care ar fi ascuns în peșteră o sută de care cu aramă, iar apoi au închis această grotă cu tot cu utilaje și muncitori. S-au făcut săpături în timpul domniei regelui Mihai, la care a participat și acesta. Săpăturile au durat în jur de două săptămâni, dar nu s-a găsit decât un schelet uman, ceea ce întărește credința conform căreia acolo au fost îngropați de vii muncitorii, pentru a nu împărtăși secretul.

6.2 Comoara de la Salca Pocruii

Există o serie de variante referitoare la această comoară. Un lucru este sigur: comoara a fost găsită. Cu toate că au fost puse sub semnul întrebării o serie de legende cu privire la comorile ascunse în trecut, această legendă ne arată faptul că povestirile bătrânilor sunt cât se poate de adevărate. Ele au fost păstrate cu sfințenie de către bătrâni, care, înainte să moară, divulgau secretul copiilor, pentru a-l duce mai departe. Așa au circulat legendele până în ziua de astăzi.

Locuitorii satului Pocruia vorbesc despre comoara de la Salca Pocruii, unde se află o troiță. Sub această troiță s-a găsit un cazan cu aur, care a fost luat într-o noapte.

Nimeni nu știe cu certitudine cine a fost cel care a găsit aurul, dar oamenii bănuiesc că ar fi fost regele Mihai, atunci când a vizitat Mănăstirea Tismana.

Fig. 6.1 Troița de la Salca Pocruii

M-am adăpostit de multe ori sub troița de la Salca Pocruii când ploua. Nu am bănuit niciodată că acolo se afla o comoară, chiar sub picioarele mele. Nu a fost îngropată, era acoperită cu un capac de ciment. Cel care a găsit-o, doar a ridicat capacul și a luat cazanul cu aur. Noi, localnicii, credeam că a fost regele Mihai cel care a luat aceasta comoară.

(Frățilescu Gheorghe, 55, sat Pocruia)

6.3 Comoara de la Mănăstirea Tismana

Mănăstirea Tismana a fost locul de adăpost al tezaurului României timp de trei ani. Se spune că acolo s-ar fi ascuns în jur de două sute de tone de aur. El a fost păstrat în pivnița mănăstirii, iar apoi a fost mutat în peștera de lângă mănăstire. Oamenii spun că accesul la mănăstire era restricționat în acea perioadă și se făcea doar cu un bilet de voie.

6.4 Comoara din dealul Prigoroiu

Dealul Prigoroiu se află în Ploștina, o localitate din județul Gorj, care face parte din orașul Motru. La coborârea din culmea acestui deal se află trei pomi, un nuc și doi peri, unde se spune că ar fi îngropate trei comori.

Dealul Prigoroiu este foarte bogat. Eu știu povestea de la tatăl meu. Mergeam des cu el la hotarul Lupoii să îmi arate pomii la rădăcinile cărora este îngropat aurul. La nuc este o căldare cu aur și argint, iar la peri este un cazan cu aur și un burduf de bivol umplut cu bani de aur.

( Negrea Cosmin, 40, Motru)

6.5 Comorile de la Padeș

În comuna Padeș au circulat numeroase legende conform cărora aici ar exista multe comori. Localnicii spun că însuși Tudor Vladimirescu și-a ascuns averea acolo, în locul de unde au plecat pandurii la Revoluția de la 1821 și unde astăzi se află un monument.

Un alt loc unde se presupune că ar exista o comoară este peștera de unde izvorăște Călugărul. Acesta este un izvor cu apă limpede și o adâncime de câțiva metri. Ceea ce îi face pe oameni să creadă că acolo se ascunde o comoară este faptul că intrarea în peșteră este înfundată cu bolovani.

Fig. 6.2 Monumentul de la Padeș

Deși nu știe cu siguranță locul unde sunt ascunse comorile din județul Gorj, există multe legende care par să conducă la aurul strămoșesc. Oamenii s-au lăsat ghidați de aceste povestiri și au căutat locul din care și-ar putea spori avuția. Au fost găsite unele dintre comori, sau măcar părți din acestea, ceea ce îi încurajează pe căutători să urmărească firul legendelor care circulă prin viu grai.

Concluzii

În această lucrare am încercat să descriu cele mai reprezentative legende ale județului Gorj, însă, în aceste locuri sunt mult mai multe legende frumoase, care nu au fost valorificate îndeajuns.

Cele mai frumoase legende le-am găsit în partea de nord a Olteniei, la Baia de Aramă și Tismana. Locurile îmi sunt foarte cunoscute, deoarece am copilărit în această zonă încărcată de legendă și cunosc frumusețea locurilor, dar și misterul ce le învăluie.

Pentru mine, a scrie despre meleagurile copilărie mele este un semn de iubire și credință în datini, în oameni, în povestirile bătrânilor, dar, mai ales, este o întâlnire cu tărâmul fascinant al copilăriei și poveștile care nu se uită niciodată.

Din păcate, foarte puțini oameni scriu despre minunatele legende ale poporului nostru, fără a conștientiza faptul că ele reprezintă un tezaur și trebuie păstrat cu sfințenie. Legendele sunt un mijloc de comunicare, ele trebuie să fie cercetate, culese, prelucrate și puse în circulație de către oameni. Legendele cuprinse în această lucrare sunt culese de la bătrâni, dar și de la diferite persoane din zona Gorjului. Aceștia au fost încântați să povestească și să împărtășească bogăția lor culturală, fiind uimiți de faptul că și astăzi sunt tineri interesați de partea folclorică.

După părerea mea, cele mai frumoase legende sunt cele despre haiduci. Este o mare mândrie pentru noi, gorjenii, faptul că am adăpostit un număr foarte mare de haiduci, care au luptat împotriva boierilor și i-au ajutat pe cei săraci. Printre aceștia amintim pe haiducul Baba Novac, haiducul Iancu Jianu, haiducul Ilie Haită, haiducul Mantu și haiducul Mărunțelu.

În concluzie, despre legende și importanța lor se poate scrie mult mai mult, exista numeroase legende pe care oamenii le-au transmis de la o generație la alta, dar nu au fost fructificate suficient. Atât legendele cat și alte forme ale folclorului românesc au un farmec aparte, fiind foarte iubite de către locuitorii județului Gorj.

Bibliografie

Corpus de texte:

Alecsandri, Vasile: Poezii populare ale romanilor. Sibiu: Editura "Asociațiunii", 1914.

Angelescu, Silviu, Legenda. București: Editura Valahia, Colecția Rânduiala, 2002.

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, volumul I. București: Editura Minerva, 1981.

Brill, Tony, Legende populare românești, volumul I. București: Editura Minerva, 1981.

Cărabiș ,Vasile, Șireaguri mărgăritare, folclor poetic. Craiova: Casa regională a creației populare, 1967.

Coteanu, Ion , Stilistica funcțională a limbii române. București: Editura Academiei, 1973.

Hașdeu, B. P, Pagini alese. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Mihai Drăgan. București: Editura Tineretului, 1968.

Morega, Constantin, Zonă etnografică Gorj. Tg-Jiu: Editura Măiastra, 2006.

Morega, Constantin, Legende de pe plaiurile Gorjului. Tg-Jiu: Editura Măiastra, 2005.

Papadima,Ovidiu, Literatura populară română. București: EPL, 1968.

Dicționare și enciclopedii

Dicționarul explicativ al limbii române, 1998.

Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei, 1976.

Surse web

Fig.2.1: http://cetatidintrecut.blogspot.ro/

Fig.3.1: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Novac

Fig.3.2: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_Jianu

Fig.3.3: http://www.7-zile.com

Fig.3.4: http://www.frontpress.ro

Fig.4.1: http://cultural.bzi.ro

Fig.4.2: http://istoriiregasite.wordpress.com

Fig.6.1: http://www.gorjeanul.ro

Fig.6.2: http://photos.wikimapia.org

Bibliografie

Corpus de texte:

Alecsandri, Vasile: Poezii populare ale romanilor. Sibiu: Editura "Asociațiunii", 1914.

Angelescu, Silviu, Legenda. București: Editura Valahia, Colecția Rânduiala, 2002.

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, volumul I. București: Editura Minerva, 1981.

Brill, Tony, Legende populare românești, volumul I. București: Editura Minerva, 1981.

Cărabiș ,Vasile, Șireaguri mărgăritare, folclor poetic. Craiova: Casa regională a creației populare, 1967.

Coteanu, Ion , Stilistica funcțională a limbii române. București: Editura Academiei, 1973.

Hașdeu, B. P, Pagini alese. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Mihai Drăgan. București: Editura Tineretului, 1968.

Morega, Constantin, Zonă etnografică Gorj. Tg-Jiu: Editura Măiastra, 2006.

Morega, Constantin, Legende de pe plaiurile Gorjului. Tg-Jiu: Editura Măiastra, 2005.

Papadima,Ovidiu, Literatura populară română. București: EPL, 1968.

Dicționare și enciclopedii

Dicționarul explicativ al limbii române, 1998.

Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei, 1976.

Surse web

Fig.2.1: http://cetatidintrecut.blogspot.ro/

Fig.3.1: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Novac

Fig.3.2: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_Jianu

Fig.3.3: http://www.7-zile.com

Fig.3.4: http://www.frontpress.ro

Fig.4.1: http://cultural.bzi.ro

Fig.4.2: http://istoriiregasite.wordpress.com

Fig.6.1: http://www.gorjeanul.ro

Fig.6.2: http://photos.wikimapia.org