Legenda . Clasificari Tipologice
=== 414c17a0e68b3edcc1d91bd16329d5bda3189695_398093_1 ===
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
Specializarea: Engleză-Română
LUCRARE DE LICENȚĂ
Craiova
2016
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
Specializarea: Engleză -Română
Legenda. Conținut
și clasificări tipologice.
Craiova
2016
CUPRINS:
CAPITOLUL 1. LEGENDA. COORDONATE GENERALE.
1.1. Definirea legendei și funcția ei.
1.2. Structura și evoluția legendei.
1.3. Tipologia legendei.
CAPITOLUL 2. LEGENDA ETIOLOGICĂ.
2.1. Conținut și particularități ale legendelor etiologice.
2.2. Legende etiologice.
CAPITOLUL 3. LEGENDA MITOLOGICĂ.
3.1. Conținut și particularități ale legendelor mitologice.
3.2. Legende mitologice.
CAPITOLUL 4. LEGENDA ISTORICĂ ȘI RELIGIOASĂ.
4.1. Particularitățile legendelor istorice.
4.2. Legende istorice românești.
4.3. Particularitățile legendelor religioase.
4.4. Legende religioase.
BIBLIOGRAFIE.
CAPITOLUL 1. LEGENDA. COORDONATE GENERALE.
1.1. Definirea legendei și funcția ei.
Din timpuri imemoriale, omenirea a iubit poveștile și elementele care țin de neobișnuit și magic. Fie că acestea se refereau la relatări obiective ale unor fapte care s-au întâmplat în mod real, erau evadări în imaginație, într-o lume feerică, ideală, supranaturală sau reprezentau doar transpuneri născute din necesitatea de a exprima în mod simbolic o realitate mai greu de cuantificat, poveștile, în diferite lor variante, au însoțit permanent societatea umană și evoluția ei, înflăcărând deopotrivă imaginația și logica. În acest context aparte s-au născut și legendele.
Conform definiției uzuale extrase din Dicționarul Explicativ al Limbii Române precum și din Marele Dicționar de Neologisme, legenda(1) reprezintă o „povestire în proză sau în versuri, care conține elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe, caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen.“
Originile acestui cuvânt vin din vremuri foarte îndepărtate – din latinescul legere, legenda (a citi sau poveste care trebuie citită) dar include și unele rădăcini mai apropiate de zilele noastre, provenind de la cuvântul francez legende (mit, tradiție).
Semnificația legendelor și izvoarele originilor lor, modul în care au apărut și s-au perpetuat de-a lungul timpului, diferențierea și clasificarea lor, simbolistica adâncă pe care acestea o implică, modul în care se integrează în zestrea culturală a popoarelor, gradul în care un popor se poate defini în mod unic, pornind de la legendele și miturile sale esențiale, studiul comparativ al legendelor diferitelor popoare și analiza elementelor similare, precum și multe alte asemenea aspecte legate de legende au constituit de-a lungul timpului un amplu material de studiu pentru mulți gânditori, cercetători lingviști, atenți păstrători ai folclorului și mari filozofi ai omenirii.
Conform Dicționarului de termeni literari, legenda reprezintă o „specie a literaturii populare, în versuri dar mai ales în proză, redusă ca dimensiune, în care prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicație genetică și în general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului etc.“ (2)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (1) Definiția legendei, cf. Marelui Dicționar de Neologisme, ediția 2000 și cf. dexonline.ro.
(2) Cf. Dicționar de termeni literari, Ed. Academiei Române, București, 1976, pg. 233.
Povestire tradițională, ce s-a transmis îndeosebi pe cale orală, legenda este așadar, la originea sa, o specie de bază a foclorului popular, care a fost culeasă inițial din acest mediu.
În intenția de a se păstra nealterat suflul viu, specific creativității populare și pentru a putea fi accesată mult mai ușor, legenda a fost ulterior adaptată și prelucrată și în literatura cultă, în cadrul unor lucrări deosebit de valoroase, aparținând unor autori consacrați din patrimoniul cultural românesc și universal.
Legenda se focusează pe explicitarea succintă a unor evenimente multiple, unele foarte îndepărtate, aflate la originea unor lucruri binecunoscute (cum este, de exemplu, apariția vieții pe pământ, apariția omului, a diverselor fenomene ale naturii, a plantelor sau animalelor, modalitatea în care au apărut unele credințe, obiceiuri, ritualuri etc.), exprimând în mod mai mult sau mai puțin simbolic convingerile și chiar superstițiile unor popoare, folosind un limbaj expresiv și acțiunea nemijlocită a unor personaje cu trăsături aparte (spirite, ființe fabuloase sau fenomene fantastice), care întruchipează deseori aspecte specifice care corespund condiției umane.
Așa cum preciza și marele nostru gânditor Lucian Blaga, un atent cercetător al folclorului popular și al concepțiilor mitice ale poporului român, prin legendă „spiritul mitic operează cu cunoscutul lumii concrete, cu date sensibile, fără a le diminua în vreo privință ca atare. Focul este ceea ce pare că este și în plus încă ceva, e o ființă, un demon, o zeitate, cu obiceiuri închipuite în analogie cu ale omului.“(3)
Fără nici o îndoială, legendele poartă amprenta caracteristică a fiecărei civilizații. Pornind de la originea lor folclorică, ele s-au integrat în zestrea spirituală a fiecărui popor, fiind prelucrate la un moment dat la un alt nivel și transformate în adevărate epopei eroice, expresie a vechilor culturi și parte integrantă din tezaurul culturii universale (cum este, de exemplu, cazul legendei cetății Troia, a legendei Turnului Babel sau a descrierii controversate a potopului din Biblie).
Simbolul este expresia unei atitudini sau a unui lucru care nu poate fi definit inițial în mod clar și care transmite astfel în sens alegoric o anumită stare sau idee, ce poate fi ulterior reinterpretată. Simbolul transformă astfel realitatea în ceva mai mult decât cea existentă la momentul original, îi insuflă o viață proprie superioară sensului inițial.
Unul din principalele medii in care simbolul se manisfestă plenar este legendarul. Legenda devine astfel aproape o metaforă, al cărui sens merită descoperit și care transmite un mesaj puternic educativ, care dă un sens adânc elementului pe care îl explică prin însăși conținutul ei.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (3) Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, 2013, în capitolul Despre mituri, pg. 374-376.
Noțiunea de legendă s-a contopit de multe ori până la identificare cu cea de mit, structura și semnificațiile lor fiind extrem de asemănătoare.
Încă din Antichitate, celebrul Homer utiliza termenul de mit, pentru a se referi la poveștile născocite și la ficțiune, iar înțeleptul Platon susținea la vremea sa că poetul nu cântă despre întâmplări adevărate, ci pur și simplu le născocește. Această discrepanță dintre real și imaginar provoacă diverse controverse la vremea respectivă, problemă pe care o rezolvă ulterior Aristotel, care creează o punte de legătură între povestea născocită și povestea reală, ca abordare rațională.
Acesta precizează că filozoful este în esență un iubitor de mituri, pentru că până la urmă „mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate, pentru explicarea lor“(4). Din această suprapunere de sensuri, a realului cu supranaturalul, își extrage rădăcina și legenda, aceasta fiind creată tocmai pentru a da un sens existenței unor fapte și fenomene reale, concrete.
De-a lungul timpului, interesul pentru legende și zestrea mitică populară a fost păstrat mereu în actualitate, acestea fiind privite ca o parte esențială a identității si spiritualității unui popor. Perioada romantismului, în special, se caracterizează printr-un apetit aparte pentru legende, magie și povești cu caracter supranatural.
Independent însă de perioada istorică, mulți gânditori ai lumii își concentrează atenția și studiile filozofice în direcția elementelor mitice, încercând să descifreze simbolistica prezentă aici.
În lucrările sale, Blaga considera că „miturile vor să fie într-un anume fel revelări ale misterului“(5) iar binecunoscutul scriitor Umberto Ecco afirma că legendele și elementele de mit sunt „opera cea mai deschisă interpretării libere“(6).
Prin intermediul elementelor de mit, lumea înconjurătoare pare să își găsească o interpretare necesară, simplă și satisfăcătoare, în mentalitatea omului simplu.
Deși greu de cuantificat doar prin intermediul unor argumente logice, caracteristicile revelatoare și explicative ale dimensiunii legendare a poveștilor umanității nu pot fi însă contestate.
Mergând pe calea descifrării simbolisticii și elementelor mitice, întâlnim direcții de interpretare extrem de interesante și din partea altor mari gânditori.
În cadrul studiilor sale, cunoscutul cercetător al istoriei și religiilor, Mircea Eliade a precizat faptul că miturile au la origine o sămânță de adevăr și sunt o expresie simbolică a sacralității, care constituie însuși fundamentul lumii, așa cum arată ea astăzi.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (4) Aristotel – Metafizica, Ed. Humanitas, 2007, capitolul 2, pg. 60.
(5) Lucian Blaga – Trilogia culturii, Ed. Humanitas, 1994, pg. 370.
(6) Concepția lui Umberto Ecco, preluată în lucrarea lui Victor Kernbach, Mituri esențiale, 1996, pg.15.
Așa cu sublinia și Mircea Eliade, „miturile povestesc istorii adevărate, referindu-se la lucruri reale. În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticele izbucniri în lume ale sacrului (sau a supranaturalului)“(7). Din nefericire însă, omul modern, supus din ce în ce mai mult mirajului științei, a respins din ce în ce mai vehement ideea de sacru. De aici și renunțarea sa la neobișnuit și miraculos, la mituri și legende, adică eliminarea unei părți importante din moștenirea sa culturală, producând astfel anxietățile lumii contemporane.(8)
Diversitatea elementelor mitice este reliefată atât prin structură cât și prin tematica abordată:
Elemente teogonice – prezente în povestiri despre despre zei și divinități, despre apariția lor,
despre aspectele diverse ale lumii în care trăiesc aceștia, împrumutând unele elemente specifice ale comportamentului uman;
Elemente etiologice – povestiri care relevă originea unor fenomene ale naturii, apariția unor animale sau plante, obiceiuri sau ritualuri (ex. Cutia Pandorei – originea răului, Prometeu – tema sacrificiului, Adam și Eva – păcatul original);
Elemente cosmogonice – povestiri care caută să exprime cât mai simplu și sugestiv modul în care a luat naștere lumea (ex. relatarea Genezei din Biblie);
Elemente escatiologice – povești care zugrăvesc evenimente catastrofale care au ca rezultat sfârșitul omenirii sau al Universului (ex. potopul, dispariția Atlantidei);
Cercetătorul român Victor Kernbach, în cunoscuta sa lucrare „Mituri esențiale“, menționa că mitul este o „stare culturală veche (dacă nu cea mai veche) a minții omenești“(9), în timp ce antropologul și etnograful Bronislaw Malinovski, întemeietorul școlii funcționale în antropologie, afirma că, la origini, într-o comunitate arhaică, „mitul nu este o simplă istorie povestită, ci o realitate trăită“(10) și îi recunoaște acestuia funcția sa indispensabilă.
Deși toate aceste aspecte ale structurii mitului arătate mai sus se aplică și în cazul legendei, termenul de „legendă” a fost folosit pentru a defini realități diverse, aflate în contexte diferite, similare cu mitul, fără însă a i se fixa în mod clar delimitările și sensul propriu. Ca atare, o lungă perioadă de timp, această abordare a dus la numeroase confuzii și îndelungi discuții contradictorii
între specialiștii din domeniu.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (7) Mircea Eliade – Aspecte ale mitului, Ed. Univers, 1978, cap.I, pg.6.
(8) Mircea Eliade – Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999.
(9) Victor Kernbach – Mituri esențiale, Ed. Univers Enciclopedic, 1996, pg. 5.
(10) Curs de semiotică, 2015 (în cap. 2.7) și în lucrarea lui Eliade, Aspecte ale mitului, pg 10.
Și totuși, ținând cont de surse mai recente, există o diferență semnificativă între mit și legendă.
Referitor la conexiunea existentă între legendă și mit, prestigiosul etnolog și folclorist francez Arnold van Gennep, afirma în cartea sa publicată în 1910, „Formarea legendelor“, că legenda este de fapt narativizarea mitului sau a unor evenimente care sunt asociate cu acesta, fiind din aceasta cauză confundată frecvent cu mitul însuși.
Legenda este văzută de Van Gennep ca o povestire individualizată, puternic localizată, în timp ce mitul este o poveste axată pe o dimensiune supranaturală, care devine o modalitate de înțelegere a ritualurilor și credințelor. În aceeași lucrare se precizează că, în cazul legendei, locul este bine delimitat, din punct de vedere istoric, spre deosebire de mit unde majoritatea acțiunilor se petrec în vremuri imemoriale, departe de atingerea umană, iar personajele sunt de natură divină.(11)
Adițional, în vreme ce mitul este o povestire fabuloasă care exprimă credințele unui popor despre originea universului și fenomenele naturii, despre eroi legendari și zei, putând atinge și originea unor elemente supranaturale care nu au fost dovedite că există efectiv până în prezent (spre exemplu calul Pegas, pasărea Phoenix, cutia Pandorei etc.), legenda este o povestire care cuprinde elemente fantastice sau de natură miraculoasă prin care se dorește explicația apariției unui fenomen precis, obicei, ființă sau locație.
Ea se bazează parțial pe unele izvoare și documente istorice, adică se referă la elemente concrete care au existat în trecut sau care există încă în prezent (plante, animale, locații, fenomene ale naturii, aștri cerești, obiceiuri, eroi a căror existență fizică este atestată în izvoarele istorice).
Pe scurt, legenda utilizează unele aspecte miraculoase, neobișnuite, pentru a explica niște fenomene concrete, reale, dovedite.
Mitul prezintă mai degrabă o lume imaginară, fantastică, bazată pe simboluri, dimensiune care nu își găsește, de cele mai multe ori, un corespondent fidel în realitatea înconjurătoare.
Cele două noțiuni prezintă diferențe și din punct de vedere al formei și al dimensiunii, deoarece miturile sunt narațiuni puternic simbolistice, mult mai ample, mai complexe, în timp ce legendele pot fi regăsite și ca structuri de o simplitate dezarmantă, fără prea multă expresivitate artistică și de dimensiuni mult mai reduse.
În continuare vom puncta câteva aspecte legate de modul în care termenul de legendă și-a căpătat locul său de sine stătător, fiind delimitat clar atât de noțiunea de mit cât și de alte specii ale
culturii populare și vom aminti detaliile semnificative legate de evoluția în timp a acestui termen.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––Note: (11) Extras din Arnold van Gennep, Formarea legendelor, preluat de Carmen Banța în cartea sa,
Identitatea locurilor de la legendă la toponim – Ed. Universitaria, Craiova, 2003.
1.2. Structura și evoluția legendei.
Dacă denumirea de mit este prezentă încă din Antichitate, termenul de legendă apare mult mai târziu, fiind amintit pentru prima dată abia în secolul al XIII-lea, în lucrarea „Legendae Sanctorum“(Legenda aurea), alcătuită de Jacobus de Voragine, un cronicar italian desprins din rândul prelaților, care deținea și funcția de arhiepiscop de Geneva.
Documentul cuprindea povestiri despre viețile sfinților iar „în timpul meselor de obște din mănăstiri sau la unele servicii religioase, acestea erau lecturile preferate, uneori obligatorii.“(12)
Prin urmare, primul sens al legendei avea profunde conotații religioase și se referea la o poveste
legată de viața unui sfânt, martir sau un alt personaj important din istoria religioasă. Denumirea din limba latină, legende a fost interpretată și tradusă în consecință, încă de la începutul Evului Mediu, ca „povestire a unui sfânt sau martir“, aceasta capătând mult mai târziu sensul de mit sau de poveste fabuloasă care explică un lucru real, sens pe care îl deține și în prezent.
În țările germanice însă, denumirea de legendă își păstrează în mod exclusiv conexiunea cu textele de natură religioasă, în vreme ce alte specii ale culturii populare – basmul sau snoava – sunt consemnate cu termenul generic sage, care are un corespondent etimologic și în limba română, în termenul poveste.(13)
Inițial, legendele propriu-zise nu au generat un interes deosebit cercetătorilor, datorită scurtării extreme a conținutului unora dintre ele și a modalității extrem de concise și lipsite complet de orice
înfrumusețare artistică în exprimare, prezentă în structura altora. În plus, la început legendele au fost considerate parte a folclorului național și au fost culese fără a fi delimitate în mod clar de basme, ca specie de sine stătătoare a prozei populare epice, mult timp creându-se o confuzie între conținutul acestora și noțiunea de basm, mai ales cea de basm fantastic.
O dată cu studiul aprofundat al legendelor, în prima jumatate a secolului al XIX-lea, cercetătorii lingviști și etnografi au făcut primele distincții între cele două noțiuni.
Astfel, primele explicații pertinente privind diferențierea între legendă și basmul fantastic le oferă filologul și mitologul german Jacob Grimm (coautor împreună cu fratele său al celebrelor povești cu conținut fantastic ale fraților Grimm), în valoroasa și impresionanta lucrare „Deutsche Mithologie“, publicată în anul 1844, alături de fratele său, Wilhelm.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (12) Sabina Ispas – Legenda populară românească tradițională între "canonic" și "apocrif", în
„Memoriile comisiei de folclor”, Tomul VIII – 1994-1996, București, 1997, pg. 8.
(13) Carmen Banța – Identitatea locurilor de la legendă la toponim, Ed.Universitaria, 2003, pg. 73.
În această direcție, Jacob Grimm precizează că „basmul este mai poetic, legenda este mai istorică; basmul subzistă aproape de la sine, în eflorescența și expansiunea-i proprie; legenda, de un colorit mai puțin variat, are încă particularitatea că se ține de ceva cunoscut și știut, de o localitate sau de un nume istoric.“(14) Adițional, în basm eroul se mișcă între coordonate de natură fantastică, în universuri imaginare, în timp ce în legendă coordonatele eroului aparțin realității.
Spre deosebire de basm, legenda este conectată precis cu un element cheie pe care îl explică, concentrându-se ca atare pe un anume obiect, o locație, o persoană, originea unui fenomen distinct sau apariția unei ființe, desfășurarea unor evenimente cu caracter istoric clar sau asupra faptelor specifice ale unor eroi cu caracter legendar.
Legendele realizează astfel o combinație de fapte reale cu întâmplări imaginare, de evenimente care sunt posibile cu unele ireale, spre deosebire de basm care narează doar povești care au la bază elemente complet imaginare.
O dată cu delimitarea acesteia, legenda începe să intre din ce în ce mai frecvent în sfera de interes a cercetătorilor și primește diverse definiri și interpretări.
Astfel, conform precizării filologului german Theodor Benfey, legenda ne informează despre fapte și evenimente într-o formă simplă și ușor de reținut, având, un caracter didactic.(15) Andre Jolles, un cunoscut cercetător preocupat de estetică, etnologie și folclor, definește legenda ca o entitate bine definită, cu o formă simplă și spontană, care își are originea în limba vorbită. În lucrarea sa intitulată „Einfache Formen“, apărută în anul 1930, el vorbește despre forma religioasă pe care o ia legenda în biserica catolică, ca singura formă de raportare existentă „într-un mediu în care ea este aproape singura lectură, în care validitatea sa este un element esențial.“(16)
La noi în țară, termenul de legendă este legat de atestările documentare prezente în secolul XVI, care ne relatează despre scrierile apocrife. Textele apocrife aveau legătură fie cu evenimente descrise în Vechiul Testament fie fapte și personaje aparținând Noului Testament. Aceste texte religioase erau cunoscute mai mult de către cărturari, preoți și călugari, boieri și funcționari ai cancelariilor domenești sau familia domnitoare, fiind mai puțin accesibile publicului larg.
O dată cu răspândirea pe scară largă a textelor în formă scrisă și a influenței culturale exterioare, cunoașterea conținutului acestor scrieri a fost extins și către alte pături sociale, o dată cu traducerile
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (14) Lazăr Șăineanu – Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu
basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice, București, 1978, pg.139-140.
(15) Octav Păun, Silviu Agelescu – „Legende populare românești“, București, 1983, pg. 30-31.
(16) Octav Păun, Silviu Angelescu – Opera citată, pg. 272-273.
efectuate după alte scrieri de natură religioasă, preluate îndeosebi din limba slavonă.
Primele legende apocrife traduse au fost cele de natură religioasă, care se refereau îndeosebi la simbolistica și tainele lumii de dincolo, fiind denumite legende apocaliptice.
Ulterior, prin copierea manuscriselor și extinderea tipăriturilor, acestea au fost grupate în codice, devenind astfel cea mai veche formă de carte din țara noastră.
Cel mai vechi document de acest tip cunoscut la noi este „Codicele Sturdzan“, în care găsim o grupare de texte pestrițe, din diferite categorii, printre ele regăsindu-se și unele legende de natură religioasă („Legenda Duminicii“, „Legenda Sfintei Vineri“, „Călătoria Maicii Domnului în iad“, „Cuvânt despre ieșirea sufletului din trup“).
Primul cronicar în limba română, Grigore Ureche, în al său celebru „Letopiseț al Țării Moldovei“, inserează și el o legendă, atribuind victoria lui Ștefan cel Mare de la Codrii Cosminului ajutorului pe care domnitorul îl primește de la Sfântul Dumitru.
Însă prima culegere efectivă de legende românești este considerată a fi „O samă de cuvinte“ a cronicarului Ion Neculce, care cuprinde 42 de legende românești.
Secolul XIX marchează un salt important, al schimbărilor în mentalitate. Pe acest fond, interesul pentru legendă se accentuează, deși încă mai persistă confuzii legate de semnificațiile atribuite diferitelor specii epice populare. Un exemplu pentru o astfel de confuzie este culegerea de basme românești a lui Petre Ispirescu, din 1872, intitulată sugestiv „Legende sau basmele românilor“.
Dacă facem abstracție de legendele existente în cronicile vechile, mai puțin accesibile publicului larg și de lucrarea lui Artur und Adalbert Schott, „Walachische Märchen“, editată în limbă germană, în anul 1845 (în care apar și câteva legende etiologice și religioase), după considerentele prolificului cercetător etnolog Tony Brill, prima legendă apărută în limba română este „Piatra Teiului“, editată în „Calendarul“ din Iași, în anul 1851.
Termenul de legendă se impune treptat în limbajul de specialitate, în special datorită eforturilor lui B.P. Hașdeu, care este considerat și primul cercetător important al foclorului și legendei românești. Savantul depune o considerabilă muncă de cercetare, pentru realizarea și sistematizarea chestionarelor lingvistico-mitologice, oferind multe referințe foarte interesante legate de numeroasele legende religioase, mitologice, istorice sau etiologice studiate.
Aceste studii deosebit de valoroase vor fi centralizate și publicate ulterior, în 1970, sub îndrumarea lui Ion Mușlea și a lui Ovidiu Bîrlea, în lucrarea „Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu“, lucrare care ordonează legendele românești și oferă lămuriri suplimentare privind structura și particularitățile lor.
Prin clarificările aduse semnificației și rolului său în folclorul național, legenda își câștigă astfel locul binemeritat în cultura populară și își impune funcțiile sale specifice:
Funcṭia cognitivă – legenda transmite în mod suficient de simplu informații și cunoștințe multiple, prin intermediul cărora un eveniment sau obiect care aparține realității își găsește o explicație, folosind un simbol narativ sau unele elemente de ordin supranatural;
Funcṭia educativă – datorită modului sau simplist de exprimare a mesajului, legenda are un puternic caracter de inițiere în procesul de învățare și de înțelegere a valorilor care aparțin unei comunități, de conștientizare a concepțiilor morale sau a unor norme comportamentale, vizând binele și răul, frumosul și urâtul, elementul de justiție prezentat la finalul narațiunii;
Funcṭia formativă – datorită mesajului său puternic emoțional, legenda exercită o acțiune de modelare a personalității individului care intră în contact cu conținutul acesteia;
Funcṭia interogativă – în urma modului de prezentare a povestirii și a influenței exercitate de aceasta asupra individului, legenda împărtășește o anumită mentalitate și filozofie de viață a personajelor din conținutul ei precum și valorile pe care acestea le reprezintă).
Datorită provocărilor ridicate de dimensiunea resurselor de cercetare, a diversității variantelor, a extinderii lor teritoriale și a diverselor forme creative în care este prezentă legenda pe teritoriul țării, studiul acesteia devine din ce în ce mai mult un subiect preferat pentru culegătorii de folclor.
Astfel, un prolific cercetător al legendei se dovedește a fi etnograful și profesorul român Simion Florea Marian, considerat cel mai perseverent cercetător al fenomenului și unul din cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, autorul unei opere în domeniu încă neegalate până în prezent.
Prestigiosul folclorist și istoric a scris numeroase volume de legende istorice („Legende istorice din Bucovina“), geografice, religioase („Legendele Maicii Domnului“), precum și legende despre plante („Botanica poporană română“), viețuitoare („Ornitologia poporană română“) și insecte („Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor“).
Pe lângă acestea autorul a scris și culegeri vaste de folclor, folosind surse deosebite, selectate cu atenție din toate ținuturile locuite de români, monografii complexe despre sărbători, tradiții și datini ale poporului nostru („Sărbătorile la români“, „Nunta la români“, „Înmormântarea la români“, ,,Tradițiuni poporale române“, „Nașterea la români“), despre cromatică („Cromatica la români“) și diverse locașuri de cult („Biserica din Părhăuți în Bucovina“,„Sântul Ioan cel Nou de la Suceava“).
Prin opera sa valoroasă, el a pus bazele cercetării științifice a folclorului și a stimulării culegerii ample a creațiilor populare de către alți cercetători.(17)
Printre cei mai populari cercetători ai folclorului românesc din secolul XIX se numără și Ion Pop Reteganu, considerat cel mai mare folclorist al Ardealului, care scrie, printre altele, în anul 1943, volumul „Legende, povestiri și obiceiuri românești“, dedicat legendelor românești.
De-a lungul timpului, mulți prestigioși cercetători români ai culturii populare s-au aplecat cu mare atenție asupra particularităților folclorului popular și ale legendelor românești. Deși lista este una foarte lungă, vom aminti aici doar câteva nume relevante: (18)
Tudor Pamfile („Văzduhul“, „Pământul“, „Comorile“)
Simion Teodorescu-Kirileanu („Ștefan cel Mare și Sfânt. Cântece și istorisiri populare“)
Adolf Schullerus (catalog selectiv al legendelor românești, anexă la catalogul basmelor)
N.I. Dumitrașcu („Vorbe de demult. Povestiri și legende“)
C-tin Rădulescu-Codin („Din trecutul nostru. Legende, tradiții și amintiri istorice“)
Maria Botiș-Ciobanu („Țara Moților. Legende și credințe“)
Titus Cergău („Legende dobrogene“)
Grigore Botezatu („Legende istorice moldovenești“, „Legendele Dochiei“)
Romulus Felea („Legende și povestiri din Munții Apuseni“)
Silviu Angelescu („Legende populare românești“)
Ștefan Stan Tuțescu („Din văi și vâlcele, glume, legende, snoave și povești“).
Poate cea mai proeminentă figură din folcloristica românească după profesorul B.P. Hașdeu, filologul și istoricul Ovid Densușianu, publică prin cartea sa din anul 1910, „Tradiții și legende populare“, o vastă antologie a legendelor românești, care a oferit și continuă să ofere un bogat material de studiu etnologilor contemporani.
Tony Brill este un alt mare specialist al prozei populare românesti, preocuparea sa principală îndreptându-se către structurarea și sistematizarea materialului referitor la creațiile populare precum
și către tipologia legendei populare românești.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (17) Detalii despre Simion Florea Marian, conf. enciclopediei online Wikipedia.
(18) Relevanța numelor este stabilită de Carmen Banța în lucrarea sa, Cultura populară, specii ale prozei
populare epice: basmul, legenda, snoava (note de curs universitar la distanță)
În urma cercetării unor surse variate, de dimensiuni impresionante, cercetătorul publică în anul 1970 volumul „Legende populare românești. Legende istorice“, iar în 1974, „Legende geografice românești“. O altă amplă lucrare originală, realizată sub forrma unui index tipologic și bibliografic bilingv, (român-francez), „Catalogul tipologic al legendelor populare românești“, a rămas doar sub forma sa de manuscris, fiind păstrată în arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu”.
Materialul deosebit de vast, aflat în prezent sub îngrijirea Institutului de Etnografie și Folclor, a necesitat multă analiză și sistematizare, până să fie adus într-o formă coerentă în care să poată vedea lumina tiparului (este vorba despre peste 204 colecții ale folcloriștilor specialiști și amatori, colecții anonime sau colecții traduse din alte limbi, 268 de periodice – din domeniul folclorului, filologiei, literaturii, arheologiei, manuscrise care aparțin Academiei Române, ale Institutului de Etnografie și Folclor din București, ale Bibliotecii Centrale de Stat din Sibiu, culegeri de folclor realizate pe teren până în anul 1957, de către cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor din București precum și selecțiile de folclor realizate până în anul 1962 de către cercetătorii etnografi din Cluj)(19).
Păstrătoare atentă a valorilor naționale, cercetător și important promotor al culturii populare, folclorista Carmen Banța, lector universitar doctor al Universității din Craiova, s-a ocupat îndeaproape, împreună cu alți specialiști ai Institutului de Etnografie și Folclor, de impresionanta colecție culturala lăsată moștenire de către Tony Brill.
În urma ordonării unei părți a acestui material valoros, folosind cercetările, referințele și modul de clasificare al lui Tony Brill, ea reușește să publice ulterior mai multe volume referitoare la legendele din țara noastră:
„Legende populare românești“(1981)
„Legendele Cosmosului“(1994)
„Legendele faunei“(1994)
„Tipologia legendei populare românești. Legenda etiologică“(2005)
“Tipologia legendei populare românești. Legenda mitologică, legenda religioasă, legenda istorică“(2006)
Aportul personal în domeniu al cercetătoarei se manifestă prin apariția a două cărți de critică și istorie literară, prin care promovează speciile prozei epice populare: „Identitatea locurilor de la legendă la toponim“(2003) și „Epica populară. Basmul. Legenda: clasificări structurale“(2014).
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (19) Carmen Banța – Cultura populară, specii ale prozei epice (note de curs), Legenda populară, pg. 47
și în cartea Epica populară. Basmul. Legenda: clasificări structurale, Ed. Aius, Craiova, 2014.
Tot Carmen Banța centralizează în materialele sale de critică de specialitate extrase și concepții preluate din diverși autori relevanți ai domeniului, cu referire la speciile epice populare și îndeosebi la legendă. Vom aminti, în continuarea lucrării, doar pe câțiva dintre aceștia precum și câteva detalii despre contribuția semnificativă a acestora la definirea și promovarea legendei românești.
Pe baza unor cercetări ample, realizate în mod concret, direct pe teren, și prin prelucrarea unui material diversificat, obținut din surse multiple, Nicoleta Coatu analizează raportul dintre tradiție și inovație în cultura populară și supune sistematizării un conținut deosebit de valoros al legendelor românești, axându-se pe componenta lor de natură mitologică.
Acesta consideră că, în esență, legenda „tinde să comenteze și să explice, din perspectiva unei mentalități populare, fenomene naturale și sociale, originea și însușirile particulare ale unor ființe și lucruri“(20). Prin urmare, legendele selectate de către autoare și incluse în cărțile sale, oferă explicații pentru originea și apariția unor elemente care țin de natura și geografia țării noastre.
Etnologul Pamfil Bilțiu adună în colecția sa din 1994, intitulată „Făt Frumos cel înțelept. O sută de basme, legende, snoave și povești din Maramureș“, mai multe povestiri, basme, snoave și diverse tipuri de legende populare culese din zona Maramureșului. Autorul folosește pentru clasificarea legendelor din cartea sa aceleași principii directoare concepute de către Tony Brill, grupându-le în legende religioase, mitologice și etiologice.
Unul dintre puținii colecționari ai folclorului bucovinean, Dumitru Covalciuc, istoric, prozator și folclorist de renume al acestui spațiu geografic, selectează în lucrarea sa din anul 1995, „Legende populare din Bucovina“, numeroase legende importante ale aceastei zone.
Tot în anul 1995 vede lumina tiparului și volumul „Basme și legende populare românești“, prin care profesorul Mihail M. Robea aduce în atenția publicului larg multe variante de legende (etiologice, istorice, toponimice) și prezintă unele narațiuni cu caracter inedit.
Profesorul Nicolae Constantinescu publică mai multe lucrari dedicate speciilor epice populare. Studiul intitulat „Legenda contemporană sau urbană“ impune o viziune modernă, de actualitate asupra legendei, autorul său considerând că aceasta specie a culturii populare aparține societății la fel de firesc precum bancurile sau anecdotele. Acceptarea legendei într-o comunitate este văzută ca o condiție a existenței sale pe termen lung, a supraviețuirii operei folclorice, în general, întrucât „folclorul conservă numai acele forme care sunt funcționale pentru o comunitate dată.“(21)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (20) Nicoleta Coatu – referințe istorico-literare la antologia Legende populare românești, Ed. Litera, 2011,
citat preluat și de Carmen Banța, în lucrarea sa, Cultura populară (note de curs).
(21) N. Constantinescu – Lectura textului folcloric, Ed. Univ. Buc, pg. 8, preluat de C.Banța în op. citată.
Un loc de frunte între folcloriștii români îl ocupă și Sabina Ispas, director al Institutului de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu“. Studiul său amănunțit, deosebit de bine documentat, cu privire la legendă aduce lămuriri suplimentare cu privire la conținutul și funcțiile specifice ale acesteia, amplasând legenda între canonic și apocrif.
Aportul lui Silviu Angelescu, profesor universitar de etnologie și folclor la Universitatea din Bucuresti, vizavi de noțiunea de legendă este legat în special de partea teoretică, prin lucrările sale de critică de specialitate. În cartea „Legende populare românești“, apărută în anul 1983, unde este coator împreună cu Octav Păun, profesorul Angelescu definește mult mai precis legenda, diferențiind-o clar de specia epică populară a basmului, printr-o dimensiune mult mai mică, un caracter imprecis atribuit evenimentelor prezentate și un spațiu temporal nedefinit în mod clar dar cu coordonate reale. În funcție de structura estetică și de conținutul său de natură solemnă, autorul integrează legenda într-o categorie mediană, undeva între basm și povestirea populară.(22)
Într-o altă lucrare ulterioară a sa, „Legenda“, apărută în anul 1995, profesorul Angelescu se concentrează asupra paralelei dintre legenda populară și legenda cultă, prezentă atât la cronicarii români (Ion Neculce) cât și la alți autori (Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei, Iacob Negruzzi).
Conform opiniei lui Carmen Banța, etnologul Paul Leu este recunoscut ca un exeget al operei lui Simion Florea Marian. Prin cărțile sale („Legende istorice din Bucovina“ (1981) și „Basmele populare românești“, ultima publicată în 4 volume), istoricul Paul Leu aduce publicului larg o selecție valoroasă de legende cosmogonice, din lumea vegetală și animală.
În 1998, Gheorghe Vlăduțescu lansează cartea intitulată „Filosofia legendelor cosmogonice românești“. Prin intermediul acesteia, filozoful român demonstrează că toate tipurile de legendele sunt semnatare ale unei experiențe specifice, care se transformă într-o mod de a explica o realitate.
Anul 2001 marchează apariția lucrării „Zeii de asfalt, antropologie a urbanului“, o analiză profundă a societății contemporane aparținând profesorului universitar Nicolae Panea. Autorul dedică în cartea sa un întreg capitol legendei, oprindu-se asupra fenomenului legendelor urbane. Conform afirmațiilor lui Nicolae Panea, legenda urbană construiește un spațiu specific care contribuie la definirea identității, ea reprezentând „o modalitate naturală prin spontaneitatea ei, și mai ales, prin anonimat și colectiv, care amintesc de legile produsului folcloric“.(23)
Ne vom concentra în continuare pe tipologia legendei, îndeosebi după clasificarea lui T. Brill.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (22) Octav Păun, Silviu Angelescu – Legende populare românești, Ed. Albatros, București, 1983, pg. 254,
referință preluată de Carmen Banța în opera citată.
(23) Preluare de C. Banța din N. Panea – Zeii de asfalt, antropologie a urbanului, Ed. Cartea Rom., pg. 220.
1.3. Tipologia legendei.
Identitatea culturală a unui popor nu poate fi conturată fără legendele sale. Fiind poate cea mai veche exprimare culturală a gândirii omenești, care acoperă astfel, în cele mai diverse moduri, aproape toate formele de evoluție ale acesteia, legendele unui popor funcționează ca un sistem de coduri culturale, care definesc în mod unic un spațiu geografic.
După părerea cercetătorului Ovidiu Bârlea, din prelucrarea folclorului românesc, efectuată până în prezent, se evidențiază circa 5000 de tipuri de legendă, însă acest număr absolut impresionant de surse nu atinge nici pe departe repertoriul real, care este considerabil mai mare, mai ales dacă ținem seama de faptul că aproape fiecare loc considerat mai deosebit din țara noastră (fie că este vorba de un munte, o vâlcea, un râu, o dumbravă, o mănăstire etc.) are o legendă explicativă atașată, unele legende nereușind să treacă însă de granițele locale, fiind din acest motiv mai puțin sau chiar deloc cunoscute pe scară largă marelui public.(24)
În mod destul de frecvent, mitul se suprapune cu legenda, datorită nedelimitării exacte a noțiunii de legendă, pentru o lungă perioadă de timp, dar și a faptului că același element constituie, simultan, fie sâmburele unui mit, fie un punct de plecare al unei legende. Spre exemplu, aceleași narațiuni care zugrăvesc apariția lumii (elementele cosmogonice), în concepțiile spiritualității românești sunt încadrate fie ca mituri (cum o face etnologul Romulus Vulcănescu în lucrarea sa publicată în 1985, „Mitologie română“), fie ca legende (ca în „Tipologia legendei populare românești“, realizată conform delimitărilor structurale ale lui Tony Brill).
Urmând aceeași direcție, cele patru mituri culturale esențiale din mitologia românească, consemnate și de marele nostru istoric literar, George Călinescu, se împletesc foarte strâns cu legendele. Astfel, mitul etnogenezei românilor (povestea lui Traian și a Dochiei) apare și ca legendă, la fel și mitul estetic, „indicând concepția noastră despre creație, care este rod al suferinței“ (legenda Meșterului Manole)(25). Același lucru se întâmplă și cu mitul erotic (legenda Zburătorului) și mitul existenței pastorale, care semnifică comuniunea dintre om și natură (Miorița).
Aceste legende sau mituri fundamentale definesc concepția milenară a poporului român despre originile sale, depre existență, istorie și evoluție, despre iubire, obiceiuri, muncă și activitatea de creație. Deoarece elementele acestora sunt adânc înfipte în sistemul de credințe populare românești,
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (24) Ovidiu Bârlea – Istoria folcloristicii românești, EER, București, 1974, pg. 45, statistică preluată și de
Carmen Banța, în Cultura populară (note de curs).
(25) George Călinescu – Istoria Literaturii Române, Edit. Litera Internațional, 2001.
ele au fost preluate, în mod firesc, și în literatură cultă, fiind cultivate intens de diferiți autori romani, atât în sfera literară cât și în sfera dramatică.
Poetul Mihai Eminescu (în amplul său poem „Luceafărul“ și „Povestea Dochiei și ursitorile“), Mihail Sadoveanu (în „Baltagul“), Lucian Blaga (în piesa dramatică „Meșterul Manole“), Ion Heliade Rădulescu (în poezia „Zburătorul“) sau Horia Lovinescu (în piesa „Moartea unui artist“) sunt doar câțiva scriitori români care au folosit ca sursă de inspirație elemente ale folclorului și ale legendelor populare românești.
Datorită multitudinii de elemente descrise cât și a specificului folcloric și cultural al fiecărui popor, precum și a diversității de variante rezultate în urma transmiterii lor doar pe cale orală, pentru o perioadă îndelungată de timp, simbolistica prezentă în structura legendelor capătă și ea o multitudine de forme:
Zei (Dumnezeu, Zeus, Zamolxis)
Ființe fabuloase (căpcăuni, uriași, pitici)
Personaje magice (zâne, iele, sânziene, ursitoare, vrăjitoare)
Eroi si personaje legendare (Hercule, Dochia, regele Solomon, Ulise)
Obiecte, locuri miraculoase (blana leului ucis de Hercule, călcâiul lui Ahile)
Tărâmuri deosebite (grădina Eden/Paradisul, Infernul/Iadul, Purgatoriul).
Ținând cont și de structura lor diversificată, modul de clasificare a legendelor a dat naștere în timp la tot atâtea diferențieri, ca și în cazul discuțiilor legate de definirea noțiunii de legendă.
Spre exemplu, frații Grimm considerau la vremea lor că legendele (mai exact, narațiunile grupate sub denumirea de sage) ar putea fi împărțite în trei mari grupe: etiologice, istorice și locale, neluând însă în considerare categoria destul de consistentă a celor cu conținut religios, care circulau în acele vremuri chiar sub termenul generic de legendă.
Prestigiosul etnolog și folclorist francez Arnold van Gennep, cunoscut ca fondatorul studiilor academice asupra folclorului din Franța, a depus eforturi susținute pentru schimbarea viziunii asupra folclorului, urmărind să îl prezinte ca un domeniu de sine stătător, cu instrumente de studiere, clasificare și abordare autonome. În cadrul acestui demers s-a ocupat și de clasificarea legendelor. În lucrările sale, van Gennep a structurat legendele după un tipar nou, folosind nivelele realității în care se desfășoară acțiunea acestora, astfel: legende care vizează lumea supranaturală, cele care zugrăvesc lumea naturală și legendele istorice.
Această clasificare este însă una destul de general, care nu ia în considerare particulăritățile care definesc unele tipuri de legende și nici diversitatea copleșitoare a conținutului acestora.
În anul 1961, în sesiunile științifice desfășurate în Antwerp și în 1963, în sesiunea desfășurată la Budapesta, „Comisia pentru studiul legendelor” , din cadrul „Societății Internaționale a studiului
narațiunilor populare” (International Society for Folk-Narative Research) dezbate modalitatea de împărțire a materialului cultural referitor la legende și dacă este relevant pentru moment să existe o catalogare a lor la nivel internațional sau doar una la nivel național.
În urma discuțiilor purtate cu numeroși specialiști din întreaga lume, comisia recomandă catalogarea legendelor după patru tipologii distincte:
legende etiologice sau escatologice – cele care se ocupă de originile pământului, ale unor obiecte, ființe sau fenomene sau legate de anumite evenimente cu efect catastrofal;
legende istorice sau despre istoria civilizației – cele care urmăresc evenimente și personaje certificate de izvoare istorice concrete;
legende mitologice – cele care zugrăvesc existența unor ființe cu puteri supranaturale;
legende religioase – care tintesc evenimente sau personaje aflate în conexiune cu religia, cu credințele religioase sau cu Dumnezeu.
Deși, după cum s-a putut vedea, a existat un interes susținut pentru materialul folcloric dedicat legendei, mai ales de la mijlocul secolului XX, delimitarea sa specifică și o structurare coerentă a fondului cultural popular existent nu a putut fi realizată în țara noastră decât abia către finalul anilor ‘60. În această direcție, cea mai importantă contribuție în clasificarea materialului referitor la legendele românești îi aparține, fără nici o îndoială, cercetătorului Tony Brill.
„Catalogul tipologic al legendelor populare românești“, ampla sa lucrare documentară existentă sub formă de manuscris în Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, este realizată după un sistem absolut original, specific coordonatelor spațiului românesc.
Sistematizarea materialului a fost realizată extrem de amănunțit de către Tony Brill. Fiecare secțiune a catalogului a fost organizată pe domenii, după tematică, iar domeniile au fost divizate în mai multe capitole. La rândul lor, capitolele au fost structurate după obiectivele fiecărei teme principale, pe subcapitole tematice. Fiecare subcapitol a fost subdivizat în funcție de personajele existente, care sunt clasate în ordine alfabetică. Materialul dedicat fiecărui personaj în parte este structurat apoi în funcție de problematica și subiectele atinse.
În mod clar, catalogul a presupus o muncă enormă de cercetare și organizare a unui imens material de studiu, și așa se explică și de ce nu a fost finalizat de autorul său. Această muncă de organizare și ordonare continuă și în prezent, catalogul aflându-se sub îngrijirea lui Mihai Canciovici, care se ocupă de actualizarea și completarea sa permanentă.
După părerea lui Carmen Banța, datorită caracterului extrem de divers al legendelor românești selecționate precum și din dorința de a efectua o clasificare cât mai completă, Tony Brill a împărțit sursele despre legende în patru grupuri mari, pe criterii tematice largi, cuprinzătoare, astfel: (26)
Legende despre apele României;
Primele așezări omenești oglindite în legende;
Povestirile privind configurația solului țării noastre (și toponimia acestora);
Alte aspecte ale naturii țării noastre și ctitorii (deși ctitoriile nu sunt elemente care țin neaparat de geografie, ele au fost asimilate totuși elementelor naturii)
Deși catalogul nu a apărut în mod public (în mare parte, datorită complexității sale dar și greutăților datorate elementelor de cenzură impuse de regimul politic existent la acea vreme în România), câteva aspecte prezente în acest manuscris, referitoare la tipologia legendelor românești, sunt dezvăluite totuși de Tony Brill în articolul intitulat „Principiile clasificării legendelor populare românești“, publicat în „Revista de etnografie și folclor“, nr. 3, în anul 1966.(27)
Conform clasificării din catalogul său bilingv, legendele sunt împartite în patru mari categorii, în funcție de sfera preocupărilor predominante din conținutul lor:
Legende etiologice – acestea povestesc și caută să explice unele aspecte care țin de crearea și modul de organizare a lumii sau care relevă originea unor fenomene ale naturii, apariția unor animale, insecte sau plante, obiceiuri sau ritualuri; pe lângă originea în sine a ființtelor sau lucrurilor descrise precum și a particularităților lor organice, în acest tip de legende ni se dezvăluie și elementele care țin de cauzele inițiale și întregul context al apariției acestora, plasând acțiunea în timpuri foarte îndepărtate, nedefinite în mod clar.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (26) Carmen Banța – Epica populară. Basmul. Legenda: clasificări structurale, Ed. Aius, Craiova, 2014 și
în lucrarea Cultura populara- capitolul Legenda (note de curs universitar la distanta), pg.47.
(27) Tony Brill – Principiile clasificării legendelor populare românești, articol în „Revista de etnografie și
folclor”, tomul 11, nr. 3, București,1966, pg. 260, preluat de Carmen Banța în opera citată.
Legende mitologice – sunt narațiuni care zugrăvesc originea sau existența unor elemente supranaturale, manifestarea unor credințe îndepărtate care au un caracter precreștin.
Legende religioase – acestea povestesc evenimente referitoare la personaje, sărbători și obiceiuri care sunt în conexiune cu religia creștină sau cu alte sărbători și practici de natură traditională.
Legende istorice – sunt povești legate de eroii naționali sau locali, unele personaje istorice sau care descriu evenimente istorice cu caracter național sau local.
Conform precizărilor lui Carmen Banța, tipologia legendelor după Tony Brill nu se oprește aici. Ea este mult mai amplă, incluzând și secțiuni mitologice, religioase, istorice, toponimice sau onomastice, însă acestea sunt detaliate doar în manuscrisul amintit și încă nu au fost date publicității într-un format coerent.
Dincolo de strădaniile admirabile în directia clasificării legendei românești, ce-i aparțin lui Tony Brill, și alți cercetători români prestigioși s-au ocupat de studiul aprofundat al materalului folcloric legat de legende si de tipologia acestora de pe teritoriul țării noastre.
Materialul cules si prelucrat de doamna Nicoleta Coatu urmărește și el îndeaproape direcțiile concepute de binecunoscutul Tony Brill, concentrându-se asupra apelor României și a diferitelor aspecte specifice ale naturii patriei noastre.
Autoarea a cules multe legende valoroase, în urma unei munci asidue de teren, si a dovedit fara tagada caracterul extraordinar de diversificat al acestei specii literare; prin urmare, sistematizarea lor, în vederea publicării, a impus o clasificare cât mai relevantă și mult mai detaliată a acestora.
Acest material deosebit de bogat este clasificat după elementele care fac obiectul conținutului legendelor și a fost publicat succesiv de autoarea amintită în mai multe volume de legende de sine stătătoare, atingand urmatoarele aspecte:
geografie („Legende populare geografice“ – 1986, „Legende despre munți și dealuri“, Legende despre ape“ – 2015)
floră (Legende despre flori și arbori“, ,„Flori de primavără în legende“ – culegeri de legende editate in anul 2015)
faună („Legende despre păsări“,“,„Legende despre animale sălbatice, domestice și de fermă“,Legendele insectelor“)
CAPITOLUL 2. LEGENDA ETIOLOGICĂ.
2.1. Conținut și particularități ale legendelor etiologice.
Cunoașterea și dorința de a știi au urmat dintotdeauna omenirea. Nevoia de a înțelege un fenomen, de a obține neapărat o explicație a existenței sale sau a cauzei care l-a generat, a determinat omul simplu să-și pună mereu întrebări și să caute răspunsuri la acestea, prin orice mijloace. Urmărind același tipar, curiozitatea populară din toate timpurile a condus la apariția legendelor, din necesitatea de a explica lucrurile importante care definesc o anume comunitate.
Legendele se constituie astfel într-un metalimbaj popular, într-o știință a explicațiilor prin care se realizează prelucrarea unor vechi credințe primitive ale unui popor. Autorul anonim popular este un observator atent al lumii înconjurătoare, care se poziționează și într-un cercetător activ al acesteia, oferind lămuriri de natură pseudo-științifică pentru diverse evenimente și personaje.
Așa cum sublinia și Tony Brill, „faptele care se înlănțuiesc în narațiuni sunt de domeniul fanteziei. Amănuntele și impulsul lor însă dovedesc adânca cunoaștere a realității, privită cu surpriză, cu înțelegere, cu uimire și de multe ori cu umor nedezmințit, care țâșnește din însăși viața și concepțiile populare.“(28)
Realitatea neobișnuită, aspectele stranii sunt cel mai intens cercetate de curiozitatea populară și de aici putem înțelege și tenta magică prin care se încearcă explicarea unor elemente distincte.
În cazul legendelor etiologice, sacrul este elementul central. Acest tip de legende sunt narațiuni care povestesc modul în care s-a creat lumea, care relatează despre modalitatea în care au apărut plantele, animalele, insectele, fenomenele naturii sau care vorbesc despre Cosmos și despre zeii conducători. Prin raportarea la sacru și la manifestările sale din realitatea încojurătoare, omul simplu își explorează, prin intermediul legendelor etiologice, rădăcinile spirituale, conexiunea cu lumea și cu tradițiile comunității și caută să își înțeleagă originea divină intrinsecă.
În lucrarea sa de critică literară dedicată foclorului românesc, „O viziune românească a lumii“, Ovidiu Papadima accentuează faptul că modalitatea în care este văzută lumea de către poporul român are adânci rădăcini creștine. Aceste rădăcini sunt împletite cu formele de viață spirituală anonimă, determinând ca folclorul, creația populară să fie cea mai potrivită formă de manifestare a credințelor străvechi ale poporului român.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (28) T. Brill- Legende populare românești – vol.1, referințe din studiul introductiv, Ed. Minerva, 1981.
Acest aspect se răsfrânge și asupra raportării omului simplu la sacru. Elementele mitice prezente în narațiunile din folclor par a căpăta valențe noi, prin care divinul nu dispare complet ci se transformă permanent, legendele care povestesc începuturile lumii asociind elementele legate de originea lucrurilor cu atitudini care reflectă o anumită morală. De altfel, prin legendă facem cunoștință cu un sistem complet de mentalități populare, vizând codul normelor de conduită într-o anume comunitate. Ca atare, aceste povestiri populare devin „cosmologie doar în mod secundar, și etică în modul principal.”(29)
Considerate a fi subspecia cea mai întinsă a legendelor, legendele etiologice însumează circa 3000 de tipuri, cele mai multe dintre ele fiind locale, așa cum apreciază cercetătorul român Ovidiu Bîrlea, într-una din lucrările sale dedicate folclorului românesc.(30)
Potrivit unei structurări mai detaliate a legendelor etiologice, acestea ar putea fi împărțite, mai departe, în câteva subcategorii, astfel:
Legende cosmogonice – acestea zugrăvesc facerea lumii, pornind de la transformarea unui porțiuni din ceea ce se consideră a fi nimic (Haos) în creație (Cosmos);
Legendele escatologice – povestesc unele evenimente catastrofice care au ca rezultat modificarea lumii și reconstrucția ei;
Legende ale florei și faunei – explică originea plantelor, animalelor sau a insectelor;
Legende toponimice – explică originea unei locații sau a unui element geografic;
Legende de întemeiere – se referă la întemeierea unei comunități, țări, ctitorii etc.
Conform studiilor efectuate asupra legendelor și a concluziilor formulate de diverși culegători de folclor și etnologi români – de la Simion Florea Marian și Tudor Pamfile, la Simeon Mangiuca, Ovidiu Papadima și Romulus Vulcănescu – povestea cosmogonică a începuturilor lumii e puternic influențată de mitologia populară, fiind direcționată de existența mai multor credințe populare.
Potrivit acestor credințe populare, se consideră că Dumnezeu, Creatorul absolut, nu a construit lumea din nimic, ci a avut totuși un punct de pornire, a plecat de la ceva anume, o materie întunecată pe care a modelat-o ulterior; în plus, el a fost ajutat de cineva în acest demers. Pe această credință străveche se suprapune viziunea creștină asupra creației și sentimentul puternic al religiozității, prezent la poporul român de-a lungul timpului.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (29) Ovidiu Papadima – O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum, 1995.
(30) Ovidiu Bîrlea – Folclorul românesc, vol. I, Ed. Minerva, București, 1981.
Conform altor resurse populare, la facerea lumii a contribuit și dracul, alături de Dumnezeu, ele fiind singurele ființe existente înainte de crearea lumii.
Conform altor credințe și legende, prezente la unele popoare din vechime, lumea a fost creată de către zei (legendele Olimpului de la greci sau romani). Indiferent însă de proveniența creatorului său, lumea pare a se naște în mod absolut miraculos iar actul său de creație cuprinde, în mod firesc, elemente asociate cu supranaturalul și miracolul. Pornind de aici se explică și plasarea acestor narațiuni în timpuri nedefinite precis, imemoriale.
În continuare, vom analiza și exemplifica, pe rând, fiecare subcategorie de legende etiologice, într-o încercare de investigare amplă a universului material, conform clasificării expuse anterior.
2.2. Legende etiologice.
Componenta cosmogonică a legendelor surprinde diverse variante de reprezentare a procesului de creație. Ea se referă atât la creația lumii și a elementelor ei componente, prin intermediul voinței lui Dumnezeu cât și la momentul apariției în sine a lui Dumnezeu Creatorul.
Astfel, potrivit unor legende ce aparțin etapei precosmogonice, „Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vârtej de spumă și din acela s-a făcut Dumnezeu.”(31) După alte legende, într-o lume primordială în care nu era decât apă și întuneric, în spuma mării exista doar un fluture și un vierme. Dumnezeu s-a născut din acest fluture, iar viermele s-a transformat în drac. Aceste legende poartă și mesajul simbolic al transformării universale, pornind de la urât /întuneric/neant la frumos/lumină/creație, prin metafora reprezentată de către fluture.
Referitor la crearea lumii și a elementelor ei constitutive, actul de creație este atribuit în mod preponderent lui Dumnezeu și puterilor sale de ordin supranatural: „când a vrut bunul Dumnezeu să zidească lumea și să prăsească oamenii, a făcut pământul. Pe urmă Dumnezeu a făcut pe Adam și Eva, cu toate viețuitoarele mari și mici.” (32)
În mod similar viziunii Genezei, așa cum este descrisă și în Biblie, în Vechiul Testament, unele legende zugrăvesc facerea lumii de către atotputernicul Dumnezeu, ca pe un proces care a durat doar șase zile: în prima zi de creație a apărut lumina, care este separată de întunericul primordial, dând
naștere la zi și la noapte; a doua zi este dedicată creării cerului; a treia zi, bunul Dumnezeu creează
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (31) Legende populare românești, culegere de legende editată de Ed. Litera, București, 2002, pg.3.
(32) Op. citată – culegere de legende, din legenda La început, pg. 5.
pământul și îl separă de ape; a patra zi el făurește aștrii cerești iar a cincea zi creează păsările cerului și peștii precum și alte viețuitoare ale apelor; în cea de-a șasea zi, Dumnezeu își completează creația prin apariția pe pământ a animalelor și a oamenilor.
Dumnezeu este un personaj cu capacități incredibile însă, referitor la oameni, nu are puteri supreme, viața acestora fiind dictatată de ursitoare și neputând fi schimbată din acest motiv după dorința divină. Acest fapt pare să susțină teoria existenței liberului arbitru, a alegerilor pe care oamenii le pot face, independent de voința divină și pe care trebuie să și le asume corespunzător.
Majoritatea legendelor cosmogonice prezintă lumea ca un proces de creație duală, datorat lui Dumnezeu dar și diavolului. Acest aspect pare să explice cumva și dualitatea permanentă existentă în majoritatea povestirilor populare, percepută în special în basme (bine/rău sau lumină/întuneric).
Sectorul folcloristicii care se ocupă de personajul reprezentat de către diavol, ca un atribut al întunericului, este unul extrem de bogat. În legend, el este prezentat de multe ori fie ca slujitor al lui Dumnezeu, care își pierde locul în cer și cade astfel în dizgrație, fie ca un rival al lui Dumnezeu, uneori având atribute egale sau chiar mai importante decât însuși Dumnezeu. După unele legende, el este un bun slujitor al lui Dumnezeu însă ulterior, după ce citește din cartea cu înțelepciune a Creatorului este alungat de acesta din Rai și, ca să se răzbune, îi păcălește pe Adam și Eva cu mărul și obține astfel alungarea acestora din Grădina Raiului. Legenda are elemente similare cu povestea șarpelui biblic care îi păcălește pe Adam și Eva și a mărului fermecat din Eden, din care omul mănâncă și dobândește darul înțelepciunii, fiind în urma acestui fapt alungat din grădina paradisului.
După alte surse, dracul este prezentat ca un frate (sau fârtat) al lui Dumnezeu, în faza pământului primordial, unde nimic altceva nu mai există, ajungând ulterior la o rivalitate pe termen lung.
Există și legende în care procesul de creare al oamenilor îi aparține direct dracului, Dumnezeu fiind doar factorul final, de însuflețire a materiei: „diavolul a făcut pe oameni din lut, frământând lut din toate patru părți ale lumii…cu gândul că Dumnezeu le va da duh.” (33)
După o altă legendă, într-o lume în care exista doar el și Dumnezeu, dracul reușește să îl păcălească pe puternicul Atotcreator să îi dea lui în grijă pământul, ca să nu se plictisească și așa s-ar explica de ce oamenii sunt atrași către păcate, considerându-se că, încă de la facerea lumii, acestea sunt lucrarea dracului. Când Dumnezeu își dă seama de tertipul dracului, îl pedepsește pe acesta iar
diavolul este aruncat în întunericul veșnic din adâncul pământului.(34)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (33) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Încă o versiune despre facerea lumii, pg. 7.
(34) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Povestea cu nefârtate, pg.20-27.
Apariția elementelor componente ale universului și modul în care se prezintă ele în prezent sunt reprezentate prin tablouri diversificate. Astfel, conform unei vechi legende, la început cerul și pământul erau foarte aproape unul de celalalt însă datorită răutății oamenilor care populau pământul și a lipsei lor de respect pentru divinitate, Dumnezeu a ridicat cerul mult mai sus, sprijinindu-l pe 3 stâlpi de argint, astfel încât oamenii să nu îl poată atinge iar el să se poată odihni în pace, departe de aceștia și de răutățile lor.(35)
Alte izvoare populare explică modul în care este constituit pământul într-un mod simplist și de-a dreptul naiv: Dumnezeu a zămislit pământul drept ca un șes, fără dealuri și văi, iar acesta plutea pe ape și era susținut de doi pești mari, ca să nu se scufunde; tot pe apă este susținută și bolta cerului. Conform aceleiași surse, formele de relief diverse și izvoarele ar fi rezultat din zbaterea celor doi pești care susțin pământul în spinare, care au cutremurat puternic pământul de deasupra lor. Confom acestor legende s-ar explica și de ce omul găsește mereu apă atunci când sapă adânc în interiorul pământului, oferind o explicație cu iz fantastic pentru existența izvoarelor subterane.
După unele surse, aștrii cerești principali, Soarele și Luna, sunt întruchipați cu caracteristici umane, și apar din scânteile care răsar dintr-o cremene lovită de o piatră scumpă, mânuite de către Dumnezeu. Fiecare astru este susținut de un element specific: Luna, ca simbol al întunericului, e ridicată de către șapte draci iar Soarele, ca simbol al luminii, de către însuși Dumnezeu.(36) Spre deosebire de acestea, stelele ar fi apărut în funcție de numărul oamenilor care se nășteau pe pământ, „câți oameni se nășteau, Dumnezeu le punea la fiecare câte o stea pe cer.” (37)
Existența unor fenomene specifice ale naturii este clarificată în legenda populară printr-o îmbinare simplistă a elementelor de basm și poveste. Așa este cazul curcubeului, care la origine ar fi fost un brâu colorat pe care îl purta frumoasa Ileana Cosânzeana, un personaj binecunoscut al basmelor românești. Brâul a fost ridicat spre cer de către soare, deoarece fata nu s-a purtat cuviincios și s-a însoțit cu un băiat de împărat, care a pus mâna pe brâul ei, intinându-l.
Când Ileana Cosânzeana descoperă că și-a pierdut brâul ei cel frumos, începe să plângă iar lacrimile sale se transformă în picături de ploaie care încep să cadă din cer; soarele îi arată atunci fetei brâul, spunându-i că nu i-l mai dă înapoi, deoarece a fost atins de băiatul de împărat. Astfel apare în mentalitatea populară explicarea fenomenului de curcubeu după ploaie.
Se observă aici și atingerea subtilă a unor aspecte cu caracter moral, deoarece fata este pedepsită
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (35) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Depărtarea cerului de pământ, pg. 27.
(36) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Sabia, Soarele, legea, pg. 28.
(37) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Stelele, anul, Dumnezeu, pg. 52.
pentru însoțirea frivolă și superficială cu un băiat, prin pierderea brâului său, simbol al frumuseții și al purității sale inițiale, al pierderii virginității.(38)
Ca o componentă aparte a legendelor etiologice, legendele escatologice se ocupă de evenimente cu caracter catastrofal, care produc modificări majore în structura lumii. Ele imprimă un accent tragic acestui tip de legende și au în mare parte un final similar, care se încheie cu un anunț sau o proclamare caracteristică de tipul „de atunci…” Faptele care au precedat apariția unui anume fenomen sunt rezultatul unui cataclism sau a unei mari nenorociri, așa cum este, de exemplu, cazul potopului, existent și în povestirile din Biblie, din Vechiul Testament. Elemente asemănătoare sunt prezente într-o multitudine de legende, care explică potopul ca pe o pedeapsă pe care Dumnezeu o acordă oamenilor pentru păcatele prelungite săvârșite de aceștia, pentru injuriile aduse cerului și pentru nesocotirea poruncilor divine.
Conform opiniei cercetătorului Ovidiu Bârlea, în cazul acestui tip aparte de legendă, „chiar de la începutul ei, se simte că pulsează în ea o dramă care creează o continuă încordare printre ascultători.”(39) Această tensiune este cauzată în special de ciocnirea ce are loc între cele două lumi, cea pământească și cea stăpânită de Demiurg sau de o altă ființă cu caracter fantastic, datorită unei încălcării flagrante a legilor firescului. Autorul consideră că, în comparație cu basmul, unde transformările eroului și trecerea de la un tărâm la altul se face foarte ușor, aproape în mod familiar, în cazul legendei escatologice trecerea într-un alt plan sau apariția unor ființe neobișnuite din alte tărâmuri nu înseamnă decât un preludiu al unor evenimente cu tentă catastrofică.
Tot în categoria legendelor escatologice sunt cuprinse și legendele care descriu sfârșitul pământului, imprumutând multe elemente care sunt prezente și în capitolul Apocalipsei din Biblie, însă acestea sunt descrise mult mai simplist și cu mai puține simboluri decât în documentele cu caracter religios amintite. Conform unor legende de acest gen, sfârșitul pământului ar fi prevestit de unele semne specifice precum foamete și secetă mare, iar oamenii vor fi împărțiți între Antichrist și îngeri. Cei care îl vor alege pe Antichrist, păcătoșii, vor fi ademeniți de către acesta cu merinde bogate, un car cu pâine și un butoi cu vin, iar cei care vor prefera o masă mult mai modestă, doar cu o prescură și un pahar de vin, vor fi cei care sunt aleși de îngeri și salvați. După cum se poate observa, legenda include și multe aspecte moralizatoare, în conformitate cu credințele religioase ale poporului român: „cum se alege grâul de neghină așa o să se aleagă oamenii buni de cei răi.”(40)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (38) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Curcubeul, brâul Ilenei Cosânzeana, pg. 70.
(39) Ovidiu Bârlea – Mică enciclopedie a poveștilor românești, 1976, pg. 218.
(40) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Sfârșitul pământului, pg.86.
Legendele despre floră și faună ocupă un loc foarte important printre povestirile care descriu apariția elementelor constitutive ale lumii. Datorită diversității plantelor, animalelor și insectelor și forma acestor legende este una deosebit de variată.
Folclorista Nicoleta Coatu s-a ocupat pe larg de această categorie, editând în decursul timpului mai multe volume de legende valoroase care detaliază originile elementelor geografice de relief, a plantelor, animalelor sau ale altor viețuitoare, împărțindu-le pe categorii distincte: munți și dealuri, ape, păsări, animale sălbatice, domestice și de fermă, insecte, flori și arbori etc.
Un loc aparte în cadrul acestei categorii îl ocupă structura vegetală reprezentată de lemnul copacilor. După opinia prestigiosului cercetător al legendei românești, Tony Brill, „în context ritualic și ceremonial, lemnul funcționează, în multe situații, ca substitut al corpului omenesc, ca, de altfel, majoritatea formelor de existență ale vegetalului.” (41)
Copacul are semnificații mitologice încă din primele momente ale creației, prin existența sa în grădina primordială a Edenului și prin rolul pe care î joacă vizavi de om, ca simbol al cunoașterii. Așa cum mentionează și folclorista Sabina Ispas, „copacul este purtătorul simbolic al experiențelor fundamentale ale omului: viața, moartea, și prin acestea, dobândirea vieții veșnice.”(42)
De altfel, padurea este un element care a însoțit permanent poporul român de-a lungul istoriei sale, deopotrivă primitor dar și periculos, fie că este vorba de detaliile binecunoscute din basme și povestiri (unde eroul întotdeauna călătorește printr-un codru des, este supus la încercări în interiorul acestuia, se ascunde sau vânează tot aici), de fapte cu caracter istoric (haiducii se ascundeau în codrii, oștirile domnitorilor găseau adăpost împotriva cotropitorilor sub cetina pădurii și tot aici creau adevărate capcane pentru aceștia) ori de creațiile populare care zugrăvesc viața de zi cu zi a omului simplu, în versuri sau în cântece (doine, balade, cântece de oștire etc).
Pădurea are în multe locuri și funcțiuni de hotar natural, care separă printr-o barieră vegetală diferite comunități umane. În basme sau în unele mituri străvechi pădurea are de asemeni un caracter sacru, marcând un teritoriu care separă lumea muritorilor de rând de tărâmuri magice, neobișnuite, populate de ființe supranaturale. Atunci când muritorii le străbăteau erau în mare pericol să își piardă viața sau să fie supuși acțiunii unor elemente deosebite, precum arborii sacri, care cereau ofrande de sânge sau îi țineau captivi, care acționau pe post de oracole sau de gazde vegetale pentru vrăjitoare rele (Muma Pădurii) și alte ființe ale întunericului (Iele, vârcolaci).
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (41) Tony Brill- Tipologia legendei populare romanești. Legenda etiologică, Buc, Ed. Saeculum, 2005
si în articolul Ipostaze ale vegetalului în spiritualitatea românească, de Sabina Ispas.
(42) Extras din articolul amintit, semnat de Sabina Ispas.
Caracterul sacru al lemnului este evidențiat și prin utilizarea sa masivă în toate aspectele vieții umane, atât pentru întreținerea vieții (drept combustibil pentru încălzire sau prepararea hranei sau la construirea caselor în care locuiesc oamenii) cât și la construcția și decorarea unor spații cu funcțiuni speciale, având un conținut sacru: biserici, lăcașuri de cult, schituri sau spații pentru rugăciuni.
Caracteristicile rituale sau practice ale fiecărei esențe lemnoase precum și utilitatea acestora pentru comunitatea umană este relatată în detaliu în foarte multe legende populare. De exemplu, bradul este denumit și pieptenele lui Sfântu Petru deoarece își are originile, conform unei legende, într-o scândură crestată pe margini cu care Sfântul Petru s-a pieptănat la un moment dat. Datorită caracterului său sacru și apropierii de natura divină, a devenit pomul lui Dumnezeu și de aceea este folosit ca pom de Crăciun, numindu-se pomul darurilor și marcând o festivitate specială închinată Domnului. Prin comparație cu acesta, paltinul are origini mai modeste, la care a contribuit și dracul însă Dumnezeu l-a luat în cele din urmă sub protecția sa și l-a însemnat cu semnul crucii.
Și în povestirile care explică apariția diferiților copaci apar elemente specifice basmului. De exemplu, povestea plopului tremurător, legendă atestată în Muntenia, seamănă izbitor cu un basm. Legenda debutează cu formule tipice basmului, care plasează povestea în planuri imemoriale: „se povesteṣte din bătrâni că într-un mare palat trăia o mândrețe de zână, cum nu se mai dovedise. De peste nouă mări și nouă țări veneau la ea crai și feți-frumoși ca să îi ceară mâna.”(43)
Prezența zânei cu părul de aur și a fiului de împărat, care o pândește în pădure spre a o admira și pentru a nu fi transformat într-o stană de piatră ca și ceilalți pretendenți de dinaintea lui, descrierea palatului zânei aflat într-o poiana mare și frumoasă, lângă un pârâu limpede amintesc din nou de descrierile specifice basmului. Întrucât feciorul de împărat este absolut copleșit de frumusețea femeii, atunci când este descoperit de aceasta amuțește și nu se poate opri din tremurat iar zâna este mișcată de frumusețea feciorului și îl preface într-un copac, dând naștere unui plop cu frunzele mereu tremurătoare. Acest copac e considerat până azi un simbol al nehotărârii și temerilor umane.
Și animalele cu care omul din popor este obișnuit capătă cu ajutorul legendelor o explicație supranaturală, cu iz de basm. Astfel, câinele a apărut din necesitatea de a păzi turmele de oi, atacate de lupi și prin bunăvoința Sfântului Petru, care recompensează astfel ajutorul unui cioban milostiv.
Oaia a rămas un animal blând și supus deoarece, după ce s-a dus la Dumnezeu să îi ceară să fie
altfel, și-a dat seama că nu vrea să fie nici otrăvitoare precum șerpii, nici fioroasă precum animalele
de pradă, nici încornorată precum țapii și și-a acceptat astfel soarta inițială.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (43) Tony Brill – Legendele florei, Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională, Buc, 1994, pg. 167-168.
Cerbul s-a dorit stăpân peste toată pădurea și, în trufia sa, a vrut să poarte și o coroană pe cap. Dumnezeu i-a îndeplinit rugămintea și i-a infipt două crengi verzi de stejar în frunte. Pentru că acesta s-a dovedit însă nevrednic să stăpânească peste întreaga pădure, fugind înfricoșat din calea lupului, Dumnezeu i-a păstrat coroana de pe cap, drept pedeapsă (acele crengi verzi, care s-au transformat ulterior în două coarne) dar l-a inzestrat și cu frica aferentă, rămânând până în zilele noastre un animal falnic dar foarte sensibil și temător.
Povestea apariției păunului, pe cât este de naivă, pe atât de sugestivă este, și cu o subtilă tentă umoristică. Într-o lume în care Dumnezeu a făcut toate păsările albe, era greu să le diferențieze și a însărcinat păunul să adune toate păsările lângă tronul său, ca să le vopsească în diferite culori, pentru a le individualiza. Păunul și-a îndeplinit cu succes misiunea, țipând cu toată gura și rotindu-și mândru coada, fălindu-se cu sarcina importantă primită de la Dumnezeu. Pentru a-l recompensa Dumnezeu l-a vopsit în culori foarte frumoase, accentuându-le îndeosebi în coada sa mândră. Și pentru că țipătul păunului s-a dovedit foarte eficient l-a înzestrat doar cu acesta, un strigăt ascuțit și prelung.(44) Aceasta este explicația simplă pe care omul din popor a găsit-o pentru lipsa darului cântecului la această pasăre minunat colorată.
Varietatea definițiilor și a explicațiilor oferite multiplelor aspecte ale alcătuirii morfologice a corpului sau ale activității unor viețuitoare este absolut fascinantă, existând mari diferențieri de conținut și structură de la o zonă a țării la alta, așa cum se poate observa și în cazul legendei albinei. Spre exemplu, conform unor legende din regiunea Moldovei, albinele s-ar fi născut din lacrimile vărsate de Maica Domnului, atunci când aceasta îl plângea pe Isus Christos. După alte surse, culese din zona Olteniei, mierea și ceara produse de către albină provin de la sudoarea și sângele acesteia, apărute în urma trudei permanente a acestei insecte harnice. Legendele bănățene consideră că numele acesteia vine de la faptul că inițial albina era albă, fiind la origini o fată ascultătoare și silitoare iar corpul său subțire ar proveni de la fulgerul cu care a lovit-o Sfântul Petru, pentru a o pedepsi că nu și-a mai ascultat părinții(45).
În aceste legende, albina este descrisă în opoziție cu păianjenul, care este prezentat chiar ca fratele ei, aceasta fiind o altă reprezentare a dualității binecunoscute din povestirile populare. În timp ce albina este binecuvântată de mama sa, fiindu-i hărăzit să stea în lumină, să producă mereu miere dulce și să aibă neamul câtă frunză și câtă iarbă, păianjenului îi e destinat să stea singurel toată ziua,
fără noroc în viață, țesând permanent la pânza sa subțire, în întuneric.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (44) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Păunul, pg. 101.
(45) Ovidiu Bârlea – Op citată, despre albină, pg. 5.
O altă subspecie a legendelor etiologice, legendele toponimice și de întemeiere ne oferă detalii despre originile diverselor zone sau elemente geografice. Acest tip de legende ilustrează cel mai bine pluridimensionalitatea acestei specii a literaturii populare și gradul înalt de creativitate al poporului român. Începând cu denumirea unor izvoare plasate în calea celor însetati și botezate cu nume cu rezonanță, la diferite proprietăți pe munți și dealuri, așezări omenești, văi și coline pitorești, ctitorii întemeiate de domnitori sau de eroi localnici, conștiința populară nu lasă deloc goluri explicative.
Majoritatea dintre ele folosesc multiple aspecte specifice basmului, narațiunea îmbinându-se cu dialogul și descrierea, imprimându-se un caracter nedefinit timpului în care are loc povestirea. De multe ori însă sunt prezente și elemente atestate clar prin diverse surse istorice, îmbinarea dintre acestea realizându-se într-un mod simplu, natural și foarte eficient.
Spre exemplu, în legenda Crișului și a Someșului, narațiunea este plasată într-un timp nedefinit, „în vremurile de demult, de când sunt și povestile.”(46) Se descrie simplu viața a doi frați gemeni care pleacă de acasă și devin ciobani, căutându-și un loc cât mai roditor pentru pășunat. Astfel nimeresc pe un munte aflat în stăpânirea unei vrăjitoare și intră în conflict cu aceasta. Deși sunt ajutați inițial de fata vrăjitoarei, cei doi ciobănei sunt răpuși de acțiunile vrăjitoarei cea rea. În povestire întâlnim elemente specifice basmului: crai, vrăjitoare, zmei, animale fantastice și obiecte vrajite (cerbul unicorn care îi atacă și cornul său, pe care, atunci când îl ating, îi transformă pe frați în două izvoare).
În legenda despre originea zonei Vrancea, întâlnim oameni din popor, prin cei șapte fii ai bătrânei Vrâncioaia, precum și personaje istorice renumite, prin domnitorul Ștefan cel Mare. După o mare bătălie, în care ostașii domnitorului sunt înfrânți de turci, acesta ajunge în Valea Putnei și o întâlnete pe bătrână. Fiii acesteia reușesc să strângă în timp record o nouă oaste de viteji pentru domnitor, oștire cu care acesta reușește să îi învingă definitiv pe turci. Ca răsplată pentru ajutorul primit, domnitorul le dăruiește voinicilor câte un munte al Vrancei, iar de atunci satele întemeiate de aceștia la poalele celor șapte munți ai zonei Vrancei poartă numele acestora: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsăști, Spulber, Păulești și Nistorești.(47)
Tot prin asociere cu același personaj istoric este relevată și originea unui cunoscut izvor din zona Moldovei, izvorul lui Ștefan cel Mare. Legenda ne povestește cum, după o lupta îndelungata între oastea domnitorului și leși, conducătorii celor două armate decid să se înfrunte singuri, într-o unică luptă unul la unul, care să decidă soarta întregului război.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (46) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Someșul și Crisul, pg. 298-302.
(47) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Povestea Vrancei, pg. 292-295.
După o primă trântă voinicească, ambii luptători cad răpuși de oboseală și se opresc să bea apă și să se odihnească puțin. Puternic revigorat de apa băută dintr-un izvor din apropiere, domnitorul Ștefan cel Mare reușește să îl învingă pe conducătorul leșilor și îl alungă, împreună cu oastea sa, din Țara Moldovei. Pentru că izvorul l-a ajutat pe domnitor să își recapete forțele, dovedind astfel că deține proprietățti vindecătoare, este denumit după numele lui Ștefan cel Mare și este considerat și astăzi benefic pentru sănătatea tuturor celor însetați care beau din el.(48)
Se poate observa în mod evident că, în cazul asocierii legendei cu personaje reale, cu figuri istorice, respectul acordat memoriei acestora este subliniat subtil pe tot parcursul narațiunii, prin multiple elemente, ca o mărturie suplimentară a credințelor populare, a stimei și considerației nutrite pentru înaintași și transmise din generație în generație, ca parte importantă a valorilor naționale.
Conform unei alte legende culese din Oltenia de către folcloristul Constantin Rădulescu Codin, denumirea unui cunoscut râu din zona Câmpulungului, Râul Doamnei, ar proveni în urma unui eveniment nefericit, întâmplat cu mult timp în urmă.
Astfel, o tânără domniță bogată fuge de acasă, fiind urmărită de tătari, care intenționează să îi fure averile și să o omoare. Ajunsă în aceste părți ale Muscelului, ea încearcă sa scape de urmăritori trecând râul înot însă pe la mijlocul apei tânara obosește și se îneacă, râul purtându-i la mal corpul neînsuflețit. Din respect pentru tânăra domniță nefericită, satenii au numit râul respectiv după ea. (49)
Și alte locații sau ctitorii poartă urmele unui sacrificiu uman, dând naștere la nenumărate povești care descriu evenimentul nefericit. Cea mai cunoscută dintre ele este, fără nici o îndoială, legenda Meșterului Manole, care povestește întemeierea cetății de scaun de la Curtea de Argeș. Ea se constituie în acelasi timp și într-un mit fundamental al românilor, care vizează actul de creație. Conform acestuia, nici o mare creație nu poate dăinui fără un sacrificiu important, în acest caz specific sacrificiul fiind reprezentat de tânăra soție a Meșterului Manole, Ana, care este zidită de vie în pereții mănăstirii Curtea de Argeș, pentru a preveni surparea viitoare a acestora. Sacrificiul pentru creație este unul dublu în această legendă deoarece Meșterul Manole, după ce termină construcția clădirii, se aruncă cuprins de durere de pe zidurile cetății, murind la rândul său.
Legenda are și un profund substrat simbolistic, lucru mai puțin obișnuit pentru o legendă, care este de regulă o narațiune simplă și cu puține artificii lingvistice și stilistice. Conform acesteia, creatorul nu supraviețuieste de regulă creației sale, însă trăiește vesnic prin intermediul creației sale.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (48) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Izvorul lui Ștefan cel Mare, pg. 296.
(49) C-tin Rădulescu Codin – Legende, tradiții și amintiri istorice, legenda Râul Doamnei, pg. 49.
CAPITOLUL 3. LEGENDA MITOLOGICĂ.
3.1. Conținut și particularități ale legendelor mitologice
Acest tip de legende își propune să ne ofere explicații pertinente ale originii sau existenței unor ființe sau evenimente supranaturale sau pentru manifestarea unor credințe îndepărtate cu caracter precreștin. Deși ele au fost confundate și asimilate cu miturile o bună perioda de timp, fiind supuse de multe ori scepticismului, în perioda modernă din ce in ce mai multi istorici sunt înclinați să le considere ca având o bază reală pentru adevărul istoric. Chiar și cele mai improbabile dintre ele, de exemplu legendele care zugrăvesc potopul, prin evenimentele pe care le descriu, par să capete în urma cercetărilor contemporante o aură de veridicitate din ce în ce mai accentuată, chiar dacă cauzele reale ale evenimentelor istorice relatate nu sunt chiar cele descrise în legendele aferente.
După cum afirma și cercetătorul și folcloristul Ovidiu Bârlea, într-una din lucrările sale, „memoria populară are în genere limite mici, 150-250 ani (cam 5-6 generații). După trecerea acestui interval, faptul petrecut începe să se estompeze în amintirea populară și concomitent i se altoiesc atribute și proporții miraculoase, făurite de imaginația populară în concordanță cu clișeele din sistemul de gândire arhaică.”(50)
La aceasta se adaugă în mod firesc și modalitatea de transmitere a creațiilor populare, aproape exclusiv pe cale orală, caracteristică pentru întregul folclor popular.
Acest fapt determină ca, în timp, povestirea să capete unele dimensiuni fantastice din ce în ce mai pronunțate iar legenda în sine să fie privită cu o neîncredere sporită, din punctul de vedere al istoricilor, sfârșind prin a fi considerată în totalitate o plăsmuire a imaginației populare efervescente.
În folclorul mitologic românesc sunt destul de frecvente referirile la ființe miraculoase, cu puteri supranaturale, care apar aleatoriu sau în anumite momente ale anului, fiind legate sau nu de anumite cicluri ale Pământului și ale Universului. Amintim aici doar câteva:
Sânzienele/Drăgaicele
Rusaliile
Paparuda
Ursitoarele
Solomonarii
Capcăunii
Strigoii/vampirii
O mare parte din aceste ființe fantastice sunt asociate cu diverse obiceiuri, mai mult sau mai puțin de factură creștinească, împământenite în tradiția populară românească.
De altfel, nu ar fi prima dată când se preiau anumite elemente ale unor festivități păgâne, care se împletesc apoi armonios cu unele tradiții religioase creștinești, respectivul obicei căpătând roluri și semnificații noi, prin adaptarea la credințele locale.
Alte asemenea personaje neobișnuite țin de conceptiile și superstitiile populare privind viața și moartea, trecerea dintre tărâmul vieții și al mortii și păzitorii acestor tărâmuri. În general, aceste povestiri au mai mult scop de cunoaștere și protecție, pentru a păstra un anumit echilibru universal și pentru a preveni încălcarea din neștiință a barierei firești care exista între aceste lumi.
3.2. Legende mitologice.
Rusaliile – la noi în țară, după a patra săptămână de la Paștele religios, se sărbătoresc Rusaliile. În această perioadă se considera că cerurile sunt deschise, interacțiunea cu tărâmurile magice este mult mai accentuată iar oamenii ar trebui să respecte anumite reguli pentru a nu atrage furia Rusaliilor, zâne puternice dar destul de capricioase. De aceea în cadrul acestei festivități casele și gospodăriile de la sate se împodobesc cu ramuri verzi, țăranii poartă pelin la brâu și usturoi în sân, ca un simbol al protecției divine, oferind totodată și unele ofrande alimentare (pomeni), pentru a îmbuna spiritele capricioaselor Rusalii.
Festivitatea are la origini personaje mitologice, Rusaliile fiind fiicele împaratului Rusalim, care au murit ca fecioare. Sunt divinități care stau sub semnul generic al Ielelor, femei tinere foarte frumoase, cu părul despletit, extreme de seducătoare dar și foarte periculoase, care se pot transforma
foarte ușor în spirite răutacioase și foarte răzbunătoare.
Sărbătoarea de Rusalii se regăsește de altfel și în vechea mitologie romană, unde reprezintă o zi dedicată cultului celor morți, în care se aduc ofrande florale, în special trandafiri, în cinstea sufletelor celor plecați dintre cei vii.(51)
Sânzienele – sărbătoarea cu același nume are loc pe data de 24 iunie a fiecărui an și reprezintă în tradiția populara din Bucovina momentul în care tinerele fecioare își visează ursitul și se pregătesc pentru întâlnirea cu el. În partea de sud a țării noastre acestei sărbători i se mai spune și Drăgaica iar
fetele la care se referă poartă denumirea de Drăgaice.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (50) Ovidiu Bârlea – Op citată, București, 1976, pg. 217.
(51) Cf. detaliilor prezente în articolul online Săptămâna Rusaliilor, ielele.
Conform legendei, Sânzienele sunt fete frumoase și bune, preotese tinere care aparțin unui vechi cult al soarelui care pregătesc trecerea către un nou prag al transformarilor, specific ciclurilor solare,
moment în care cerurile sunt deschise și granițele dintre lumi sunt mult mai accesibile, comunicând
atât energetic cât și vibrațional. Cultul solar se îmbină astfel în mod firesc cu procesul evoluției umane, viața omului ca și a astrului ceresc, fiind într-o continuă transformare.
Prin venerarea soarelui se sărbătorește viața și transformarea cu caracter benefic.
Încă de pe vremea lui Cantemir, Sânzienele erau considerate atât divinități antropomorfe cât și reprezentări fitomorfe ale unor flori mici, galbene și parfumate (denumite tot sânziene), care se întâlneau să efectueze ritualuri dedicate astrului solar, prin aprinderea de faclii și purificarea în rouă.
Aceste practici nu par a fi atât de departe de adevăr, atâta timp cât noi vestigii arheologice au scos la iveală în Munții Călimani însemne solare și mărturii ale unor ritualuri închinate Soarelui, care demonstrează că activitățile de acest tip erau destul de frecvente în zonă, în vechime.(52)
Conform legendelor, Sâzienele sunt considerate ființe benefice, care dansează libere în poienițe și sporesc calitățile florilor, efectele tămăduitoare ale plantelor și bogația spicului de grâu, înmulțesc păsările și animalele pământului și au grijă de copii, ferindu-i de boli.
Ursitoarele – ciclul evoluției umane este urmărit îndeaproape și prin prezența Ursitoarelor, ființe magice care apar chiar de la naștere și care înzestrează puiul de om cu diverse calităi sau defecte. În conformitate cu legendele mitologice grecești, ursitoarele ar fi fost fiicele lui Zeus și ale zeiței Themis, fiind niște babe urâte și neiertatoare care controlau destinul oamenilor și viața acestora.
Ursitoarele au fost preluate și în mitologia populară românească, prezență dovedită și prin intermediul mai multor basme și legende românești în care sunt frecvent amintite. Sunt de regulă în număr de trei, fiind denumite și zâne ale destinului, fiecare având rolul ei specific în trasarea parcursului vieții umane. Credința în ursitori este prezentă pe tot teritoriul țării noastre.
Pentru a îmbuna ursitoarele și a obține pentru copilul lor numai daruri benefice, părinții nou născutului trebuie să le aștepte pe acestea cu veselie în suflet, cu casa curată și masa întinsă.(53)
Paparuda – este cunoscută la noi mai mult ca un obicei popular, un dans ritual care are rolul de a atrage ploaia în anii secetoși și de a proteja astfel recoltele aflate în pericol.
La originea sa însă, Paparuda este un personaj mitologic, fiind întruchipat de o femeie care este îmbrăcată în haine zdrențuite și care dansează pe străzi, urmând regulile unui ritual păgân, pentru a
îndupleca cerurile și a aduce ploaia.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (52) Cf. detaliilor prezente în articolul online Sânzienele, Noaptea de sânziene.
(53) Cf. detaliilor prezente în articolul online Legende mitologice. Ursitoarele.
Conform obiceiului de la noi, Paparuda poate să fie o femeie sau un copil, care este îmbrăcat într-o cămașă confecționată din frunze și din buruieni și care colindă prin sat însoțit de ceilalți copii, dansând și cântând o anumită melodie menită să aducă ploaia („Paparudă udă, vino de ne udă”). Toate femeile din sat o întâmpină pe Paparudă și o udă cu apă, rugându-se împreuna cu ea pentru venirea ploii mult dorite și pentru belșug la recolte.(54)
Solomonarii – sunt personaje neobișnuite, întruchipate ca niște uriași cu părul roșcat, cu corpul păros, îmbracămintea zdrențuită și ochii roșii, ieșiți din orbite. Ei călătoresc în vazduh pe nori sau pe balauri și aduc furtuni și ploi năpraznice.
Aceste personaje nu aparțin în mod direct mitologiei românesti ci sunt noțiuni împrumutate din cultura universală. Există de altfel o tendință permanentă a poporului român de a adapta și localiza anumite elemente mitologice care nu aparțin în totalitate acestui areal, acestea fiind preluate din cultura mitologică a altor popoare și adaptate credințelor specifice zonei.
În peisajul românesc, Solomonarii sunt transpuși ca personaje învățate, care dețin cunoștințe avansate cu care pot mânui unele fenomene meteorologice, oprind sau declanșând ploi periculoase cu piatră sau avănd capacitatea să le direcționeze acolo unde doresc.
După opinia prestigiosului cercetător Tony Brill, „Solomonarii sunt moștenitorii regelui Solomon”. Tot după opinia aceluiași autor, „regele Solomon a fost un mare vrăjitor, care știa să închidă și să deschidă cerul, să înghețe apele, și să facă să cadă roua și grindina. Cei care au moștenit darurile lui, se numesc Solomonari.”(55)
Căpcăunii – aceștia sunt personaje care aparțin unor popoare mitice, alături de uriași sau pitici, așa cum precizează și Tony Brill în cadrul lucrării sale, „Tipologia legendei populare românești”.
Aceștia erau înalți și voinici, cu un ochi în frunte și unul în ceafă și cu atribute vampirice. Aceste personaje se regăsesc frecvent și în narațiunile basmelor populare, unde se ocupă cu prinderea copiilor mici și neascultători care fug de acasă, îi pun la îngrășat și îi mănâncă ulterior.
Strigoii – aceștia sunt personaje controversate, care sunt captive între cele două lumi, lumea oamenilor și lumea morților sau sunt foarte sensibile la granițele dintre acestea.
Sunt de cele mai multe ori ființe periculoase, rele, care aparțin întunericului. Acestea pot deochia, pot produce boli oamenilor sau animalelor și pot infesta locul în care se află, având putere și asupra unor fenomele meteorologice din natură.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (54) Cf. detaliilor prezente în articolul online Legende mitologice. Paparuda.
(55) Tony Brill- Tipologia legendei populare românești, Vol.2, Ed.Saecului, București, 2006, pg. 69.
În folclorul românesc se consemnează două tipuri de strigoi: strigoii vii, care sunt de fapt niște vrăjitori, care pot fi atât de sex feminin cât și de sex masculin și strigoii morți, care sunt fantome ale
defuncților și au comportamente similare cu vampirii (așa cum este și legendarul Dracula). Ca și aceștia nu suportă usturoiul, de aici și capacitățile protective ale usturoiului în tradiția populară.
Strigoii vii sunt asimilați categoriei generale a vrăjitoarelor și se pot transforma în animale sau insecte, folosind descântece și poțiuni magice. Atributele acestor personaje sunt similare cu cele ale vrăjitoarelor existente și la alte popoare din Europa Occidentală, dovedind exportul cultural existent între diferite zone geografice apropiate, de-a lungul timpului.
Strigoii morți sunt cei care, în urma decesului, din diferite motive, nu li s-a descompus corpul în mormânt. Ei supraviețuiesc astfel într-o stare de semitransă și pentru a continua să trăiască pe pământ, trebuie să se hrănească cu sânge uman sau animal, atacând astfel oamenii și animalele, la adăpostul nopții și al întunericului. Uneori ei iau chiar forma unor animale, pentru a se putea apropia mai bine de prada lor. Lumina zilei îi irită, la fel și apa sfințită din biserici și din nou proverbialul usturoi îi ține departe de oameni, deoarece nu îi suportă mirosul înțepător.
Și despre corpurile cereși din natură, în special despre soare și lună, întâlnim numeroase legende cu caracter mitologic. Acestea sunt reprezentate ca personaje vii, foarte asemănătoare cu oamenii, care au în plus și unele capacităti miraculoase, legate de proprietățile lor originale.
Soarele este descris astfel ca un tânăr frumos și cuminte, care în fiecare zi, de dimineață și până seara, călărește neobosit când pe un leu, când pe un bivol, pe un cal sau pe un iepure.
Luna este prezentată ca fiind sora sa și este considerată stăpâna absolută a întunericului și a nopții, cu atribuții fantastice care privesc confortul oamenilor pe acest pământ.
Însă poate cele mai cunoscute legende mitologice, cu care suntem și noi destul de familiarizați, le aparțin fără nici o îndoială grecilor și romanilor, prin intermediul unei multitudini de povestiri care urmăresc originea și viața diverselor zeități care trăiesc pe muntele vrăjit Olimp precum și a unor personaje cu caracter de semizei, născute în diferite împrejurări prin împreunarea autorizată sau neautorizată a oamenilor cu zeii.
În cazul acestor narațiuni mitologice, care zugrăvesc tărâmuri fantastice, personaje fabuloase și evenimente deosebite, situate dincolo de lumea obișnuită a oamenilor și de înțelegerea cotidiană, granițele dintre legendă și mit sunt foarte ușor de trecut, aceste surse fiind prezente și recunoscute în patrimoniul cultural universal atât ca legende mitologice cât și ca mituri. De aici și confuzia care a persistat mult timp, între notiunea generală de legendă și cea de mit.
Mare parte din ele au devenit sursa unor simboluri universale pentru diferite calități și atribute ale personalității umane:
speranța din Cutia Pandorei (ultimul lucru care mai rămâne în cutie și în posesia oamenilor, după ce toate celelalte atribute de la zei, atât cele pozitive cât mai ales cele negative, au fost eliberate accidental în lume, prin deschiderea cutiei);
asumarea – prin Prometeu (care este pedepsit deoarece a susținut și protejat oamenii și le-a oferit acestora focul, furându-l din Olimp; pentru fapta sa, el este înlănțuit de o stâncă, iar un vultur îi devorează în fiecare zi ficatul, însă acesta se regenerează miraculos zilnic și astfel tortura sa devine una veșnică);
frumusețea – prin zeița Afrodita (ca simbol al feminității și idealului feminin) sau prin zeul Apollo (ca simbol al frumuseții și al perfecțiunii masculine);
vitejia și curajul – prin eroul semizeu Hercule (născut pe jumătate zeu, cu capacități fizice deosebite, erou legendar care înfăptuiește 12 munci titanice și iese învingător din toate acestea, indiferent câte obstacole întâmpină în drumurile sale);
libertatea și dorinta de a zbura – prin Icar (eroul ambițios și creativ care dorește să atingă cerul și își construiește o pereche de aripi cu care reușește să zboare; deoarece se apropie însă prea mult de soare, ceara cu care sunt lipite aripile sale se topește și eroul se prăbușeste din înaltul cerului, găsindu-și astfel sfârșitul);
creativitatea și inovaia – prin Dedal (tatăl lui Icar, un mare architect și sculptor, care contribuie la construirea labirintului din Creta, la cererea regelui Minos, labirint în care este închisă ființa fabuloasă reprezentată de Minotaur);
sacrificiul – prin Atlas (care este osândit să poarte veșnic pe umerii săi bolta cerească, deoarece a îndrăznit să se revolte împotriva lui Zeus).
Creativitatea populară plantează prin intermediul acestor legende mitologice o multitudine de simboluri care aduc explicatii simple pentru diferite fenomene și pentru originea unor personaje extraordinare dar și pentru zugrăvirea obiceiurilor specifice vremii și a credințelor străvechi legate de lumea înconjurătoare și de destinul uman.
Zeii împrumută astfel multe din atributele umane și relevă prin acțiunile lor o mulțime de aspecte specifice personalității umane. Personalitatea lor include însa și multe elemente care definesc în mod clar puterile extraordinare ale Universului, pe care omul simplu din popor le recunoaște ca atare.
Prin urmare, fiecare dintre zeii principali ai Olimpului au astfel de caracteristici duale:
Zeus este stăpânul întregului Olimp și al pământului, este trufaș, necruțător și răzbunător, pedepsind pe toți cei care vor să îi fure puterea;
Hera este soția lui Zeus, și se dovedește a fi la fel de răzbunătoare ca acesta; este protectoarea familiei, a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate;
Afrodita reprezintă iubirea, viața și frumusețea absolută, este simbolul idealului feminin;
Eros este zeul dragostei și fiul Afroditei, reprezentat ca un copil vesel și capricios, mereu pus pe șotii, care răspândește iubirea în lume, săgetând inimile oamenilor cu arcul său magic;
Poseidon este stăpânul apelor, al tuturor mărilor și oceanelor și își dovedește de multe ori furia prin dezlănțuirea unor furtuni teribile sau a unor cutremure devastatoare;
Hades este stăpânul Infernului, al morților, al umbrelor și al sufletelor condamnate, este mereu posac și nesuferit, la fel ca lumea pe care o conduce;
Atena este zeița înțelepciunii, patroana artelor și a meșteșugurilor și ocrotitoarea eroilor;
Ares este zeul războiului, este chipeș, curajos dar și răzbunător și ticălos, este patronul soldaților și al luptătorilor și susținătorul înfocat al războaielor;
Bachus este zeul petrecerilor, al plăcerilor, extazului și al vinului; este o fire frivolă, relaxată însă și iubitoare de artă, fiind patronul teatrului;
Hefaistos este zeul meștesugurilor și mare meșter fierar, care are în grijă focul primordial; este urât din punct de vedere fizic și de aceea este destul de retras, dar dovedește multă înțelepciune, fiind și creatorul multor obiecte miraculoase folosite de diferiți eroi legendari.
Referitor la aura mitologică prezentă într-o multitudine de creații populare (mituri, legende, basme), se observă că pe parcursul timpului, o dată cu acumularea unei experiențe de viață, a unei cunoașteri mai aprofundate a naturii și a fenomenelor care o caracterizează, a înțelegerii aspectelor enigmatice ale acesteia, fantasticul începe să fie separat din ce în ce mai mult de realitate, miraculosul capăta alte explicații iar perceperea supranaturalului rămâne mai degrabă la nivelul aprecierii zestrei folclorice, ca niște relicve prețioase care au fost dobândite de la generațiile din vechime și care trebuie păstrate și valorizate ca atare.
Izvoarele mitologice cuprinse în legende capăta astfel o valoare de vestigii inestimabile ale artei populare străvechi iar modelele mitologice devin doar niște exemple ale creativității populare și ale credințelor și mentalităților care au urmat parcursul istoric al poporului român, contribuind alături de celelalte creații populare la formarea patrimoniului cultural național.
CAPITOLUL 4. LEGENDA ISTORICĂ ȘI RELIGIOASĂ.
4.1. Particularitățile legendelor istorice.
Legendele istorice transpun evenimente istorice diverse și fapte ale unor eroi cunoscuți, cu impact local sau chiar național. Ele exprimă și o anume atitudine populară, plină de admirație și respect față de aceste personalități istorice și de actiunile lor precum și confirmarea valorii unor personaje mai puțin recunoscute oficial, cum sunt de exemplu haiducii.
Deși încearcă să ofere o anumită explicație pentru un eveniment istoric, ele cuprind de multe ori elemente vagi, care nu sunt în strictă concordanță cu cronologia adevărului istoric sau includ amplificări intenționate ale calităților personajelor care apar în aceste legende, pentru a puncta o anumită credință populară sau un set de valori naționale reprezentate de un anume erou.
Astfel, legendele istorice legate de o anumită personalitate scot în evidență însușirile deosebite cu care aceasta a rămas în memoria populară, chiar dacă faptele eroului sunt expuse printr-o îmbinare între imaginație și realitate. Exemplificând, haiducii erau văzuți ca oameni cu însușiri deosebite, aproape invincibili deoarece, încă de la vârste fragede ar fi fost protejați de descântecele unor babe atotștiutoare, pentru a fi feriți de răni și pericole. Marile căpetenii de oști erau mereu călăuziți în lupte de ființe nevăzute care le asigurau protecția și victoria în luptă.
Prin urmare, în legendele istorice realul este „îmbunătățit” cu elemente miraculoase, care sunt menite să sporească aura glorioasă a personajului central. După cum foarte bine punctează și folcloristul Ovidiu Bârlea, într-o sinteză dedicată folclorului românesc, „faptele istorice primesc în narațiunile orale o seamă de ingrediente mitice care le asigură viabilitatea și cu cât acestea se îndepărtează în timp, cu atâta elementele fantastice le invadează, constituind în cele din urmă unicul suport care le mai menține în amintirea populară.”(56)
Deși legendele istorice sunt în strânsă legătură cu evenimente certe care au aparținut realității și
care s-au întâmplat în trecutul istoric mai îndepărtat, spre deosebire de celelalte tipuri de legende, ele
caută să ofere mai mult o semnificație, un anume mesaj și mai puțin o explicație a originii acestora. În acest context, maestrul popular anonim începe să își abandoneze rolul de observator și îl preia pe cel de moralizator și propovăduitor al valorilor naționale.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (56) Ovidiu Bârlea – Folclorul românesc: Momente și sinteze, Ed. Minerva, 1981, pg. 130.
Intenția sa este de a oferi niște pilde, de a puncta tipare negative care nu trebuie urmate sau de a accentua dimensiunea eroică a personajului, chiar și prin denaturarea realității istorice. Emoțiile și sentimentele câștiga teren în fața realității, care cunoaște multiple deformări, ajustări, înfrumusețări sau urâțiri, în funcție de mesajul pe care autorul anonim dorește să îl transmită mai departe.
Prin urmare, legenda devine „o formă poetică de asumare a vieții”(57), după cum concluzionează și profesorul de etnografie și folclor Silviu Angelescu.
Existența legendelor istorice a fost consemnată din cele mai vechi timpuri, o dată cu primele scrieri de natură istorică, din perioada Greciei Antice și din vremea lui Herodot.
Considerat părintele istoriei, Herodot a cuprins în lucrările sale, în special în „Istorii”, o serie importantă de narațiuni care pot fi incluse în categoria legendelor istorice.
Legendele sale sunt o împletire de elemente reale și fictive, delimitarea acestora fiind destul de imprecisă, însă cu toate acestea ele creează un impact puternic asupra cititorului, creând impresia că sunt în totalitate veridice. Dincolo de acest fapt, ele rămân însă la fel de valoroase.
Anumite motive și teme se repetă ca niște clișee, subliniind credințe și atitudini care aparțin societății acelei vremi, unele dintre ele existând în mai multe culturi (cum este de exemplu motivul potopului, existent sub diverse forme la mai toate popoarele pământului, inclusiv în cartea sfântă reprezentată de Biblie).
Chiar și prin repetiția acestora la scară universală, aceste legende care zugrăvesc evenimente aparținând istoriei universale ne pun oarecum pe gânduri și ne determină să abandonăm puțin din scepticismul cu care le-am putea privi inițial, dacă ar fi să le comparăm cu datele disponibile ale adevărului istoric. Până la urmă un grăunte de adevăr există în multe astfel de texte, așa cum s-a dovedit și în cazul cetății Troia, despre care nu se mai consideră deja că este doar o legendă, ea chiar a existat în realitate, zidurile cetății fiind descoperite recent în urma unor descoperiri arheologice.
La noi în țară, legendele istorice apar mai întâi în scrierile cronicarilor, la Ion Neculce (în „O samă de cuvinte”) și se continuă mult mai tarziu, prin lucrările fraților Schott, în 1845, printre cele 43 de narațiuni existente în lucrare fiind prezente și 11 legende, majoritatea cu caracter etiologic.
„Mai multe variante românești vor apare în colecția lui FI. Miiller, Siebenbiirgische Sagen (1857), între cele 444 1egende, cele mai multe germane, fiind incluse și 26 1egende românești, sporite la ediția a 2-a din 1885 la 42, în Walachischer Sagenkrei”, după opinia lui Ovidiu Bârlea.(58)
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Note: (57) Silviu Angelescu – în postfața la Legendele populare românești, Ed. Albatros, 1983, pg. 251.
(58) Ovidiu Bârlea – Mica enciclopedie a poveștilor românești, pg. 214-215.
4.2. Legende istorice românești.
În peisajul românesc, legenda istorică reprezintă o sursă extrem de bogată pentru înțelegerea istoriei naționale dar și pentru a delimita credințele înpământenite în conștiinta poporului român. Poporul nostru și-a slăvit ntotdeauna eroii, i-a admirat și i-a respectat iar acest fapt reiese foarte clar
și prin intermediul mesajelor cuprinse în legendele istorice de pe tot teritoriul țării noastre.
În legendele românești, o figură destul de des întâlnită este cea a împăratului roman Traian. De altfel, prin folclorul românesc întâlnim singurul izvor folcloric de origine latină care a păstrat vie, pe cale orală, imaginea marelui împărat, transformându-l prin intermediul narațiunilor diverse din cadrul legendelor într-un personaj complex și într-un erou aproape demn de o epopee, fapt care nu se regăsește deloc în scrierile istorice oficiale care îl privesc pe acesta.
Până și astrele cerului, constelațiile nopții poartă amintirea acestui personaj, de o importanță deosebită în memoria populară româneasca. Astfel, potrivit unor legende locale, constelația „Carul Mare” își trage denumirea de la mijlocul de transport cu care căpeteniile romane au fost transportate către Roma, iar „Carul Mic” ar fi avut ca sursă de inspirație carul roman destinat oamenilor simpli, folosit pentru același scop, de transport către orașul Roma.
După părerea folcloristului Ovidiu Bârlea, tradiția despre împăratul Traian s-ar fi menținut pe
meleagurile noastre de aproape 2000 de ani, prin mijloace exclusiv orale.
Cea mai cunoscută legendă care îl are în prim plan pe împăratul roman Traian, este, fără îndoială, legenda lui Traian și a Dochiei, considerată de marele nostru critic literar George Călinescu mitul etnogenezei românilor. Conform acesteia, frumoasa Dochia nu vrea să se supună voinței împăratului Traian și preferă să se transforme împreună cu oile sale în stânci, ca un simbol al stabilității și rezistentei naționale în fața tuturor vicisitudinilor. Legenda are o mare circulație în Moldova, mai ales în zona Ceahlăului, unde astfel de formațiuni stâncoase se găsesc din abundență.
Legenda aceasta a fost un important izvor de inspirațtie și pentru numeroase opere culte, care aparțin mai multor autori români, Gheorghe Asachi fiind unul dintre aceștia. În binecunoscutul său poem „Dochia și Traian”, apărut în 1839, autorul folosește surse provenind din legendele din zona Moldovei și completeaza povestea și cu unele detalii extrase din viața legendară a sfintei Evdochia, după considerațiile folcloristului și filologului Lazăr Șăineanu.
Există însă și numeroase alte legende care îl plasează în mod direct pe Traian în procesul de constituire a poporului român, legende care sunt amintite în studiile lor de specialitate de critici și cercetători apreciați precum Romulus Vulcănescu sau Tony Brill. Conform unei astfel de legende, culeasă sub denumirea de „Dacița din Ceahlău”, împăratul Traian întâlneste pe muntele Ceahlău o tânără daciță foarte frumoasă și bogată, la origine o crăiasă care se retrăsese pe munte, și care avea o mulțime de turme de oi și de capre.
Traian merge să o pețească cu mare alai însă fata, deși impresionată de măreția și frumusețea împăatului, fuge inițial de el. După ce acesta o urmărește neîncetat trei zile și trei nopti (încă un element specific basmelor populare), fata obosește și Traian reușește să o prinda și o ia de soție.(58) În acest mod, inteligența populară explică modalitatea în care a apărut poporul român și accentuează subtil și atributele care definesc fiecare națiune în parte (romanii: falnici, biruitori, cuceritori, bogați; dacii: frumoși, mândri, bogați, liberi și nesupuși).
Este important de menționat și accentul deosebit de important care se pune în mentalitatea populară pe meseria de cioban, care apare într-o mulțime de legende, fie că este vorba direct de un om simplu care își câștigă în acest mod traiul de zi cu zi, fie că vorbim de oameni de viță nobilă – fii și fiice de împărați, crai și craiese – care își abandonează dintr-un motiv sau altul viața îndestulată din palate și se retrag în munti, ocupându-se de pășunatul oilor și vitelor. În gândirea omului simplu, ciobanul și păstoritul oilor sunt simboluri ale obiceiurilor românești fundamentale (transhumanța), ale existenței simple a locuitorilor și ale originilor nobile ale poporului român.
Actul de transhumanță poate fi interpretat și ca un proces care simbolizează transformarea perpetuă la care a fost martor poporul român, sub impactul cotropitorilor diverși și a provocărilor la care a fost supus de-a lungul istoriei sale zbuciumate.
Conform unei alte legende istorice, Traian, după ce a cucerit Dacia, ar fi ascultat de plânsetele și nevoile femeilor dace rămase fără soți și ar fi adus de la Roma bărbați chipeși, „toți unul și unul, pe care să-i de-a de bărbați nevestelor în locul dacilor uciși.”(59)
Modalitatea în care este prezentat împăratul Traian, deși apare ca un cuceritor la teritoriului Daciei, nu este însă una tipică unui cotropitor ci denotă un respect adânc al omului simplu pentru faptele și măreția cunoscutului strateg și comandant de oști roman.
Acest lucru se poate vedea și prin intermediul altor legende culese de pe teritoriul românesc, unde împăratul Traian este văzut chiar ca un erou legendar, demn de o epopee, asemeni voinicilor viteji din basmele populare, care scapă ținuturile de amenințarea unui balaur periculos, care pune în pericol viața locuitorilri, mănâncă vitele și pârjolește toate pășunile.(60)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (58) Legende populare românești – culegere de legende, cf. legendei Dăcița din Ceahlău, pg. 209-210.
(59) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Traian, pg. 210.
(60) Op. citată – culegere de legende, cf. legendei Brazda lui Traian, pg. 211.
O alta figură proeminentă a legendelor istorice românești este Ștefan cel Mare. Multitudinea de narațiuni cu caracter legendar care îl au ca erou principal nu fac decât să ne confirme, dacă mai era nevoie, faptul că acest domnitor a fost unul foarte iubit de către popor.
Personalitatea domnitorului e prezentată în multiple ipostaze, începând chiar de la o vârstă destul de fragedă, la 10 ani. Conform unei astfel de legende, copilul Ștefan se ascunde în convoiul de marfă
al unor căruțași, pentru a scăpa de ostașii lui Aron Vodă, care îi omorâseră tatăl și îl vanau intens ca să îl omoare și pe el. Deși ranit, copilul își dovedeste curajul și tenacitatea în fața primejdiei și scapă în cele din urmă de aceștia, fiind îngrijit de către drumeții respectivi. Peste timp, ca răsplată pentru bunăvoința lor, atunci cănd ajunge voievod, Ștefan îi recompensează pe acești drumeți omenoși, dăruindu-le ținuturi bogate și ranguri boierești.
O alta ipostază mai puțin obișnuită îl înfățișează pe domnitor în postură de vânător. Povestirea are puternice accente de basm, care au menirea să sublinieze conspirația universală de bun augur care a dus la domnia îmbelșugată a domnitorului. Conform acestei legende, domnitorul aleargă după o căprioară însa nu o prinde, oricât de meșter este în treburile vânătorești. Căprioara se dovedește a fi o făptură absolut miraculoasă, care se transformă într-un tânără deosebit de frumoasă și care îi mărturisește ca este norocul acestuia și al țării sale. Această ființă neasemuită îl pune să îi făgăduiască că va cladi câte o mănăstire la fiecare bătălie câștigată, pe parcursul domniei sale.
Fireste că cea mai importantă parte din legendele care îl zugrăvesc pe domnitor abundă în detalii care privesc faptele sale de vitejie și înțelepciunea de care dă dovadă, pe parcursul diferitelor lupte cu dușmanii țării sale. Aura miraculoasă care îl înconjoară și îl protejeaza pe domnitor și care îl determină să se ridice chiar și după cea mai grea înfrângere și să biruie, este relevată de prezența susținerii divine, obținută fie prin rugăciunile directe ale domnitorului îndreptate către Dumnezeu (element prezentat în legenda „Războiul de la Podu Inalt”), fie prin intermediul unor personaje misterioase, de basm (pasărea măiastră de aur din legenda „Ștefan cel Mare și îngerii”), fie prin susținerea morală și prin înțelepciunea familiei (mama sa, în legenda „Mama lui Ștefan cel Mare”, preluată și de Dimitrie Bolintineanu, în culegerea sa dedicată legendelor istorice) sau prin susținerea și sfaturile altor bătrâni înțelepti (sihastrul bătrân din legenda „Bătălia de la Războieni -Valea Albă” sau Daniil Sihastrul din legenda „Bătălia de la Varnița”, aceasta din urmă narațiune fiind de asemeni preluată de către Dimitrie Bolintineanu în culegerea sa binecunoscută de legende istorice, fiind publicată sub denumirea de „Daniil Sihastru”). (61)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (61) Op. citată – culegere de legende, cf. legendelor amintite, pg. 234-246.
Această susținere divină este și o dovada suplimentară a credințele religioase creștine ale poporului român, conform cărora bunii creștini sunt ocrotiți și au parte de noroc și belșug. Aura miraculoasă se întinde nu doar asupra domnitorului și a domniei sale ci și asupra ctitoriilor clădite de acesta în urma războaielor câștigate, în semn de mulțumire pentru tot sprijinul acordat de divinitate.
După o astfel de bătălie câștigată de marele domnitor, Ștefan clădește o bisericuță de lemn la marginea satului Borzești, lângă un stejar tânăr, la umbra căruia s-a odihnit îndelung după aceste lupte. Proprietățile miraculoase ale esenței vegetale a lemnului sunt prezente și aici, deoarece ctitoria este făurită din lemn iar aura sacră a lăcășului de rugăciune se transfera cumva și asupra copacului, care începe să crească în mod neobișnuit, viguros și falnic, asemeni faimei domnitorului.
Copacul oferă umbra și odihnă sub ramurile sale iar în vremuri de restriște devine un adevărat sipet pentru comorile țării, pe care le păstreaza în scorbura sa, ascunse în siguranță, departe de privirile și poftele dușmanilor țării. Acest aspect punctează un alt element simbolic, tipic folclorului românesc, care exprima comuniunea milenară dintre natură și poporul român.
Legenda despre întemeierea Moldovei prin intermediul lui Dragoș Vodă este o altă mostră binecunoscută a originalității și creativitatii populare românești. Dragoș pleacă cu oastea sa de viteji din Maramureș, ca să ajute românii de la răsărit de munții Carpați, care erau supuși atacurilor tătarilor. În drumul său întâlnește un zimbru aprig cu care se luptă și pe care îl răpune, însă cățelul său credincios piere în această luptă, înecându-se într-un râu din apropiere. Dragoș reușește apoi să respingă atacurile tătarilor și pentru biruința sa este ales domnitor al acestei părți a țării. În cinstea câinelui său, Dragos Vodă denumește apa în care a pierit animalul Moldova iar țara prin care trece râul devine astfel țara Moldovei. Prin intermediul acestei legende obținem și o lămurire simplă și elegantă pentru alegerea blazonului țării Moldovei, reprezentat de un bour cu stea în frunte.
Legendele istorice sunt și argumente vii ale înțelepciunii și umorului poporului român. Spre exemplu, în legendele care îl au ca personaj central pe Cuza, modul în care se împarte dreptatea este, pe cât de întelept și cu tente puternic acide, pe atât de hilar. În legenda „Dreptatea lui Cuza”, acesta povățuiește pe un biet țăran care își cauta dreptatea de ani de zile, să își răsplătească judecătorul care îi tot amâna procesul dându-i palme, însă când judecătorul dorește să îl pedepsească imediat pe țăran, Cuza intervine și cere aceeași amânare a judecății ca și în cazul procesului bietului om, amuțind întreaga sală de judecată. Același tip de dreptate amuzantă o regăsim și în alte legende care îl privesc pe Cuza („Cuza și judecătorul”, „Ocaua lui Cuza”, „Cuza și soldatul”)(62).
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Note: (62) Op. citată – culegere de legende, cf. legendelor amintite, pg. 274-279.
4.3. Particularitățile legendelor religioase.
Legendele religioase sau hagiologice, cum mai sunt denumite, înfățișează diferite evenimente sau aspecte ale vieții unor personaje sfinte, figuri biblice, obiceiuri și sărbatori corelate cu acestea sau de anumite zile precise din calendar sau legate de zilele săptămânii.
Ele au fost primele forme de legende recunoscute și promovate de sine stătător, circulând mai întâi ca texte aprocrife, în corelație cu alte texte religioase, pentru ca mai apoi, o dată cu delimitarea clara a noțiunii de legendă și a eforturilor susținute de clasificare unitară a tuturor resurselor creației populare, efectuate de numeroși folcloriști români, să își găsească locul binemeritat în tipologia generală a legendelor românești.
Diversitatea acestei subspecii e dovedită de cele aproximativ 600 de tipuri distincte de legende care se referă numai la personajele biblice și la sărbatorile aferente acestora.
Conform opiniei folcloristului francez Arnold Van Gennep, această categorie specifică de legende are un puternic rol educativ și practic: „nu pentru plăcere se enumeră suferințele, faptele și eroismul sfinților, ci în scop de educare. Acestuia i se adaugă și scopul precis și local: să convingă auditoriul de puterea Sfântului și să se asigure astfel cultul său cu credincioși și resurse.”(63)
Acest tip de legende nu se referă doar la temele și elementele legate strict de figura Sfinților ci și la riturile care rezultă din credința populară dezvoltata în jurul cultului acestora. Din acest punct de vedere, Van Gennep consideră că legendele și riturile hagiologice formează un tot unitar, care trebuie tratat și studiat ca atare, datorită conexiunilor și interacțiunilor inerente dintre acestea.
Spre deosebire însă de celalalte tipuri de legende, în cazul legendelor religioase trebuie subliniat modul specific în care este prezentat Sfântul și felul în care acesta este definit ca personaj.
Lămuriri suplimentare în această directie obținem tot de la cercetătorul francez amintit anterior: „prin Sfânt trebuie să se înțeleaga în special orice personaj creștin care reprezintă obiectul unui cult și care locuiește în Paradis, alături de Dumnezeu și de îngeri. Sfântul se deosebește de eroul civilizator prin aceea ca nu este niciodată considerat strămoș al unui grup uman. Chiar și acest lucru este suficient pentru a diferenția cultul sfinților de cel al eroilor.”(64)
În plus, imaginea pe care Sfântul o dobândește în cadrul legendei religioase nu coincide neapărat cu cea dogmatică, cu care suntem poate obișnuiți.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––Note: (63) Arnold van Gennep – Formarea legendelor, Ed. Polirom, Iași, 1997, pg. 102.
(64) Arnold van Gennep – Op. citată, pg. 102.
Mentalitatea populară produce translatări și transformări asupra acestei imagini, provocând o integrare a portretului acestuia în cadrul deosebit de specific al credințelor autohtone ale poporului respectiv, adaugând inclusiv nuanțe satirice și de umor.
În acest context, fiecare sfânt în parte este exponentul unui anume atribut, pe care gândirea populară dorește să îl accentueze și să il prezinte ca element educativ și moralizator, iar legenda devine astfel doar o interpretare a acestui atribut specific.
Prin intermediul acestor atribute de natura divină, Sfântul este situat dincolo de sfera controlului uman însă, în același timp, devine un apropiat, un prieten și un ocrotitor al oamenilor și al gospodăriilor acestora, asigurând acel echilibru universal atât de necesar, fără de care orice societate umană nu ar putea funcționa în mod adecvat.
De exemplu, Sfântul Dumitru și Sfântul Gheorghe dețin cheile vremii, fiind deschizătorii ușilor către un anotimp important pentru ciclul general al transformărilor, primăvara și iarna.
Sfântul Ilie deține controlul asupra ploilor, al norilor și trăznetelor, fiind și proprietarul a două instrumente miraculoase: un fluier cu care adună dracii și un bici, din care troznește și adună norii pentru ploaie sau cu care îi lovește pe drăcușori.
Sfântul Haralambie ține în frâu bolile și îi ocrotește pe oameni împotriva acestora.
Sfântul Petru este cel mai apropiat de Dumnezeu dintre toți sfinții, fiind considerat mâna sa dreaptă. El este supraveghetorul porților Raiului și ocrotitorul copiilor. Și el deține un bici din care, atunci când troznește, sar scântei care se transformă în licurici, atunci când ajung pe pământ.
Sfântul Nicolae este patronul apelor și al armatei, fiind ocrotitorul corabiilor care navighează pe mare și al marinarilor, precum și al negustorilor.
Ca și cazul legendelor mitologice, în portretul general al Sfântului intervin multe elemente care țin de specificul personalității umane, în intenția de a ușura întelesul pe scară largă al narațiunii respective, dar include și diverse aspecte divine, care îl diferențiază pe Sfânt de oamenii obișnuiți și îl postează undeva deasupra acestora.
Prin caracteristicile sale umane, Sfântul interacționează însă cu oamenii și le poate veni în ajutor, atunci când aceștia au nevoie de susținerea sa.
De asemenea, ca și în cazul altor tipuri de legende, existența de lungă durată a legendelor în memoria colectivă, adaugă unele valențe suplimentare aupra lipsei lor de rigurozitate și asupra ambiguității detaliilor prezentate, mai ales vizavi de componenta de timp și de spațiu.
Faptele reținute și povestite sunt cele care au relevanță pentru comunitatea respectivă sau pentru mesajul educativ care se dorește a fi transmis generațiilor viitoare.
4.4. Legende religioase.
Diversitatea subiectelor tratate de legendele religioase au impus necesitatea unei clasificări adecvate. Astfel, conform tipologiei legendelor românești, pusă la punct de Tony Brill, categoria largă a legendelor religioase a fost împărțită la rândul ei în mai multe subcategorii(65), astfel:
Legende biblice
Sfinții și sărbatorile lor
Alte sărbatori
Zilele sfinte al săptămânii.
Legendele religioase biblice ating o gamă largă de motive și teme tratate, atât din Vechiul Testament (despre legenda originii oamenilor, prin Adam și Eva, legende despre draci, legenda lui Moise, a lui Avraam sau Solomon, legenda fraților Cain și Abel și a rivalității dintre ei, legenda lui Melhisedec), cât și din Noul Testament (despre Isus Hristos și răstignirea sa, despre Pilat, narațiunile din Apocalipsa după Apostolul Pavel, narațiunile despre nașterea și viața Maicii Domnului, legendele despre minunile Sfântului Sisoe sau ale Sfântului Vasile cel Nou).
O categorie amplă în cadrul legendelor hagiologice este reprezentată de legendele care o au în prim plan persnalitatea Maicii Domnului. Figura maternă, blajină și iertătoare a acesteia, simbolizând pământul și fertilitatea, aceasta veghează asupra tuturor făpturilor vii, oferind alinare și protecție divină. Totodată ea oferă un ajutor special eroinelor și voinicilor aflați în primejdie.
Maica Domnului este considerată a fi și patroana femeilor care fac descântece, fiind evocată frecvent în rugaciunile și descantecele acestora, pentru a le spori eficiența.
Multe legende religioase povestesc despre momentul nașterii Maicii Domnului, situând originea acesteia într-un miracol divin, care este vestit părinților săi de către un înger.
Inițial, părinții săi naturali, Ioachim și Ana, care sunt foarte bătrâni, nu pot avea un copil, însă rugăciunile lor sunt ascultate de un înger care înfăptuiește o minune iar femeia rămâne însărcinată și naște ulterior o fetița, pe data de 8 septembrie.
În diferite părti ale Europei, acest moment al nașterii Maicii Domnului este asociat cu obiceiuri mai vechi, prin care se manifestă recunoștința față de roadele bogate ale pământului și sosirea unei
toamne roditoare, fiind și un moment deosebit de prielnic pentru binecuvântarea semințelor pregătite
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-Note: (65) Ovidiu Bârlea, conform clasificării din Mică enciplopedie a poveștilor românești, pg. 137.
pentru o nouă recoltă. Este și un prag al schimbărilor benefice, care marchează în succesiunea anotimpurilor sfârșitul unui ciclu important al evoluției și începutul altuia.
O importantă contribuție la culegerea, prelucrarea și selecția unor valoroase legende românești care povestesc despre Maica Domnului a avut-o folcloristul Simion Florea Marian, care a publicat în 1904 culegerea de legende intitulată sugestiv „Legendele Maicii Domnului”.
Destul de cunoscută este și legenda Sfintei Vineri, culeasă în regiunea Brasovului, cea mai veche formă a acesteia fiind publicată la vremea sa de BP. Hașeu. Conform acestei legende, Sfânta Vineri sau Sfânta Parascheva este născută tot în urma unui miracol, părinții săi neavând inițial urmași, însă li se prevestește prin intermediul îngerilor nașterea apropiată a unui copil. Devenind adult, Sfânta Vineri pleacă din casa părinteasca și pornește în lume pentru a propovădui creștinismul.(66)
Când ajunge însă la un împărat păgân, credința sa este pusă la îndoială, este aruncată în temniță și supusă unor chinuri inimaginabile, pentru a renunța la credința sa. Sfânta Vineri scapă însă nevătămată din toate aceste încercăi teribile și produce o impresie puternică asupra tuturor, contribuind ulterior la botezarea acelui ținut în rit creștinesc. Conform acestei legende, din respect pentru amintirea sfintei, ziua de vineri a săptămânii trebuie petrecută în post și rugaciuni.
În „Apocalipsul după Apostolul Pavel” întalnim multe detalii interesante despre trecerea omului în viața urmatoare. Preocuparea omului simplu pentru ceea ce se întâmplă dincolo de această viață și despre moarte nu poate scăpa neobservată, fiind deja unanim cunoscut faptul că cea mai mare frică umană este, până la urmă, frica de moarte.
Conform acestei legende, Apostolul Pavel are o vedenie și vizualizează astfel detalii despre lăcasul sfinților și modul în care sufletul părăsește corpul omului la moarte. Potrivit viziunii sale, un înger ar sta la capul omului muribund și i-ar colecta sufletul, luând decizii diferite în funcție de calitatea acestuia. Dacă sufletul e bun este dus în Rai și este așezat sub un copac ca să aștepte momentul judecății divine iar dacă este rău, sufletul ajunge în Iad și este supus caznelor veșnice.(67)
Și totuși, principala resursă generatoare de legende religioase pare a fi prezența miracolului. Fie ca acesta este direct conectat cu viețile Sfinților sau cu diversele acțiuni ale acestora pe Pământ, narațiunile care au în prim plan miracolele înfăptuite prin puterea credinței și a rugăciunilor au dat naștere în mod permanent unor legende, inclusiv în perioada contemporană (prin intermediul fenomenului de la Maglavit, prin vindecările miraculoase din diverse locații, proprietățile icoanelor făcătoare de minuni sau prin efectele vindecătoare ale moaștelor diverșilor sfinți).
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––Note: (66), (67) Cf. articolului online, Literatura religioasă (http://biblior.net/)
BIBLIOGRAFIE:
1. IONELA CARMEN BANȚA – „Cultură populară: specii ale prozei populare epice: basmul, legenda, snoava (note de curs): curs universitar pentru învățământul la distanță“, Editura Universitaria, Craiova, 2011.
2. OVIDIU BÂRLEA – „Istoria folcloristicii românești“, Editura EER, București, 1974.
3. OCTAV PĂUN, SILVIU ANGELESCU – „Legende populare românești“, Editura Albatros, București, 1983.
4. OVIDIU BÂRLEA – „Mică enciclopedie a poveștilor românești“, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
5. TONY BRILL – „Tipologia legendei populare romanești. Legenda etiologică“, prefață de Sabina Ispas, editie ingrijita și studiu introductiv de I. Oprișan, București, Editura Saeculum, 2005.
6. TONY BRILL – „Legendele florei“, ediție critică și studiu introductiv, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1994.
7. IONELA CARMEN BANȚA – „Epica populară. Basmul. Legenda: clasificări structurale“,
Editura Universitaria, Craiova, 2014.
8. IONELA CARMEN BANȚA – „Identitatea locurilor de la legendă la toponim“, Craiova, Editura Universitaria, 2003.
9. „Legende populare românești“, selecție de legende întocmită de Constantin Dragomir, Editura Litera International, București, 2002.
10. CONSTANTIN RĂDULESCU CODIN – „Legende, tradiţii şi amintiri istorice: adunate din Oltenia şi din Muscel“, Editura Socec, București, 1910.
11. SILVIU ANGELESCU – postfață la culegerea de legende „Legendele populare românești“, Editura Albatros, București, 1983.
12. DIMITRIE BOLINTINEANU – „Legende istorice“, Editura Litera Internațional, București, 2001.
13. ARNOLD VAN GENNEP – „Formarea legendelor“, Editura Polirom, Iași, 1997.
14. TONY BRILL – „Legende populare românești – vol.1“, referințe din studiul introductiv, Editura Minerva, 1981.
15. „Dicționar de termeni literari, Editura Academiei Române, București, 1976.
16. LUCIAN BLAGA – „Trilogia culturii“, Editura Humanitas, București, 2013.
17. ARISTOTEL – „Metafizica“, Editura Humanitas, București, 2007.
18. VICTOR KERNBACH – „Mituri esențiale“, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
19. MIRCEA ELIADE – „Aspecte ale mitului“, Editura Univers, București, 1978.
20. MIRCEA ELIADE – „Mitul eternei reîntoarceri“, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
21.LAZAR ȘĂINEANU – „Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice“, Editura Minerva, București, 1978.
22. NICOLAE CONSTANTINESCU – „Lectura textului folcloric“, Editura Minerva, București, 1986.
23. GEORGE CĂLINESCU – „Istoria Literaturii Române“, Editura Litera Internațional, 2001.
24. OVIDIU PAPADIMA – „O viziune românească a lumii“, Editura Saeculum, 1995.
25. TONY BRILL – „Legendele florei“, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 1994
26. OVIDIU BÂRLEA – „Folclorul românesc: Momente și sinteze“, Editura Minerva, București, 1981.
BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ:
1. SABINA ISPAS – articolul online „Ipostaze ale vegetalului în spiritualitatea românească“, accesat in 10.05.16, ora 20.00 (http://www.cntdr.ro/sites/default/files/cs2013/cs2013a22.pdf)
2. IULIAN FILIP – „Registrul elementelor de patrimoniu cultural imaterial“, document electronic accesat in 9.05.16, ora 16.40 (www.patrimoniuimaterial.md/ro/pagini/registrul-fi%C8%99ele-elementelor-de-patrimoniu-cultural-imaterial-tradi%C8%9Bii-%C8%99i-expresii-culturale-ale/legenda)
3. Articolul online „Legende cosmogonice“, accesat pe 11.06.16, ora 10.30 (http://webshop.feraru.eu/Legende-cosmogonice)
4. Articolul online „Legende mitologice“, accesat pe 11.06.16, ora 12.50 (http://www.funchild.ro/legende-mitologice/)
5. Articolul online „Saptamana Rusaliilor, ielele“, accesat pe 12.06.16, ora 19.10 (http://legendeleromanilor.ro/2013/06/saptamana-rusaliilor-ielele/)
6. Articolul online „Noaptea de sanziene“, accesat pe 12.06.16, ora 17.20 (http://legendeleromanilor.ro/2013/06/sanzienele-noaptea-de-sanziene/)
7. „Legende istorice“ , arhiva online, accesata pe 13.06.16, ora 12.30 (https://istoriiregasite.wordpress.com/category/legende-istorice/)
8. „Legenda lui Dragos Voda. Intemeierea Moldovei“, arhiva online, accesat pe 14.06.16, ora 11.00 (https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/01/21/legenda-lui-dragos-voda-intemeierea-moldovei/)
9. Articolul online „Cultul miturilor“, despre strigoi, accesat pe 22.05.16, ora 14.32 (http://www.ecreator.ro/eseistica/2373-cultul-miturilor.html)
10. Articolul online „Legendele religioase“, accesat în 13.06.16, ora 17.30 (https://naratiunicontemporane.wordpress.com/2010/04/10/legendele-religioase/)
11. Articolul online „Nasterea Maicii Domnului“, accesat în data de 14.06.16, ora 13.15 (http://www.diane.ro/2013/09/legende-nasterea-maicii-domnului.html)
12. Articolul online „Literatura religioasă“, accesat pe 13.06.16, ora 19.20 (http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/literatura-religioasa.html)
13. DEX online (definiția legendei)
14. SABINA ISPAS – Legenda populară românească tradițională între "canonic" și "apocrif", în
„Memoriile comisiei de folclor”, Tomul VIII – 1994-1996, București, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legenda . Clasificari Tipologice (ID: 121972)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.