Legea Tarii Si Proprietatea Feudala
Cuprins
INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………………………..2
CAPITOLUL I CARACTERISTICILE PROPRIETĂȚII
FEUDALE ASUPRA PĂMÂNTULUI…………………………………10
CAPITOLUL II DOMINIUM EMINES……………………………………………………….23
CAPITOLUL III DOMINIUM UTILE…………………………………………………………..28
Secțiunea I Imunitățile feudale………………………………………………………….28
Secțiunea a II-a Lupta boierimii pentru desființarea
caracterului condiționat al proprietății feudale………….35
Secțiunea a III-a Titularii dreptului de proprietate………………………………….38
1. Proprietatea domnească………………………………………………………………………………………..38
2. Proprietatea feudalilor laici…………………………………………………………………………………..41
3. Proprietatea bisericească………………………………………………………………………………………44
4. Proprietatea țărănească………………………………………………………………………………………..45
5. Proprietatea funciară urbană……………………………………………………………………………….47
Secțiunea a IV-a Forma și modalitățile de dobândire
a dreptului de proprietate………………………………………………52
Secțiunea a V-a Precumpărarea, răscumpărarea și formele lor……………57
Secțiunea a VI-a Dania de închinare și dreptul de ctitorie……………………….61
Secțiunea a VII-a Hotărnicia și evidența proprietăților funciare…………….65
Secțiunea a VIII-a Nobilii feudali………………………………………………………………….67
Secțiunea a IX-a Clerul…………………………………………………………………………………68
Secțiunea a X-a Orășenii…………………………………………………………………………….68
Secțiunea a XI-a Țăranii liberi…………………………………………………………………….69
Secțiunea a XII-a Țăranii dependenți………………………………………………………….69
Secțiunea a XIII-a Robii………………………………………………………………………………….70
Secțiunea a XIV-a Străinii………………………………………………………………………………71
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………..72
INTRODUCERE
Această perioadă este denumită, în mod greșit, de regulă, epoca migrațiunii popoarelor. Termenul este greșit pentru că epocile istorice nu se definesc în raport cu factorii externi, ci în funcție de formele definitorii ale organizării interne în acea perioadă. Iată de ce această perioadă nu este epoca migrațiunii popoarelor, ci a obștii sătești, întrucât obștea sătească a fost unica formă de organizare cunoscută de poporul nostru, aflat atunci în plin proces de etnogeneză.
Obștea sătească a fost leagănul poporului nostru, în sensul că poporul nostru, cu psihologia sa de obște („popor generos”), s-a format și creștinat în cadrul obștii sătești, obștea fiind cadrul social în care s-au format și desăvârșit etnogeneză și procesul creștinării. După retragerea aureliană, administrația centrală din Dacia s-a desființat, altă administrație centrală nemailuând locul celei anterioare. În aceste condiții, au rămas numai formele locale de organizare. Astfel orașele au continuat să existe, dar se constată decăderea treptată a acestora. După invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e.n., pe ruinele orașelor s-a întins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat să se dezvolte, rămânând forma predominantă de organizare administrativă. Săpăturile arheologice au confirmat că 80% din satele existente în secolul al XlV-lea datau încă din epoca Daciei romane.
În perioada la care ne referim influența romană a continuat să se manifeste prin schimburi comerciale prin capetele de pod construite de către romani, unde staționau trupe romane. De asemenea, chiar și în Oltenia de astăzi, până la brazda Iui Novac, erau cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbește despre recucerirea Daciei în vremea împăratului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunăre. S-a intensificat propaganda creștină dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmăm că procesul de desăvârșire a etnogenezei are loc în cadrul obștii sătești.
Caracterul teritorial al obștii sătești, în această perioadă, este atestat prin diverse argumente. Două dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic și documentele scrise.
Pe plan lingvistic, constatăm că în Dacia romană localitățile rurale erau desemnate prin termenii generici și nejuridici de „sat” și „cătun”. Termenul de „sat” vine de la latinescul fossatum. În schimb, cuvântul „cătun” este de origine tracă. Cei doi termeni – „sat” și „cătun” – sunt folosiți și în epoca feudală cu același înțeles, chiar și în zilele noastre. De aici rezultă că și în epoca istorică dintre cele două sisteme – sclavagist și feudal – localitățile rurale românești au supraviețuit, pentru că altfel cei doi termeni ar fi dispărut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectivă, conform căreia o instituție care este menționată în două momente distanțate în timp a existat și în intervalul de timp cuprins între cele două momente. în acest sens este de menționat situația denumirii orașelor din Dacia traiană, care au fost distruse de către barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel încât orașele noastre medievale poartă noi denumiri, lucru ce nu s-a întâmplat cu apele și munții, elemente ce s-au bucurat de continuitate și care și-au păstrat denumirile originare.
Pe de altă parte, în Dacia Traiană, cuvântul „moș”, de origine tracă, desemnează proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosință asupra unui teren din hotarul satului. Același înțeles îl avea și cuvântul „bătrân”, care se trăgea din latinescul veteranus. Cuvintele „moș” și „bătrân” sunt utilizate în Evul Mediu românesc cu același înțeles, de unde rezultă că proprietatea colectivă asupra hotarului satului, proprietatea și folosința individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat să existe și în epoca obștii sătești, pentru că, altminteri, acești termeni ar fi dispărut.
Dar caracterul teritorial al obștii sătești este atestat și de documente scrise. Menționăm, în acest sens, o scrisoare expediată de către o comunitate creștină din Dacia gotică, în secolul al IV-lea e.n., unei comunități creștine din Cappadocia. În această scrisoare sunt înfățișate pătimirile Sf. Sava Gotul, care a trăit într-un sat din zona Buzăului de astăzi și, totodată, se fac referiri la faptul că la nordul Dunării trăiește o populație statornică, ce practica agricultura și păstoritul în localități rurale așezate pe văile râurilor și constituite în obști, și la un început de diferențiere socială între bogați și săraci. Un alt document scris ce atestă acest lucru este o lucrare numită Strategikonul, redactată de către împăratul bizantin Mauricius, în care este menționată populația romanică din nordul Dunării, care vorbea limba latină, cu sate așezate de-a lungul râurilor, având ca ocupație agricultura și creșterea vitelor, iar ca mod de organizare, obștile agricole.
Aceste izvoare ne arată că după retragerea autorităților romane populația autohtonă a continuat să trăiască în sate pe baza unor puternice relații de solidaritate între membrii acestora.
Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor săi și ca teritoriu aparținând acestora, a format încă înainte de cucerirea romană o obște sătească. Prin obștea sătească înțelegem o formă de organizare socială în vederea desfășurării în cele mai bune condiții a muncii și a vieții. Obștea sătească avea un caracter teritorial. Obștea sătească se deosebește de obștea gentilică prin aceea că obștea gentilică era organizată pe criteriul rudeniei de sânge, în sensul că tăceau parte din obștea gentilică toți cei care erau rude de sânge, pe când din obștea sătească fac parte toți cei care locuiesc pe același teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge. Membrii obștii sătești se numesc megieși (vecini), adică persoane care locuiesc pe același teritoriu cu vecinii lor. Dar obștea sătească prezintă și o trăsătură comună cu obștea gentilică. pentru că nici una, nici cealaltă nu cunosc stratificarea socială.
În al doilea rând, obștea sătească prezintă un element comun cu statul, pentru că și obștea sătească, și statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebește, în raport cu statul, prin aceea că statul cunoaște stratificarea socială, pe când obștea sătească, nu.
Modul de organizare a obștii sătești a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe această cale s-a observat că instituțiile proprii obștii sătești existau atât în vremea dacilor, cât și în țările române în Evul Mediu. Din această constatare rezultă că obștea sătească a continuat să existe și în intervalul de timp dintre retragerea aureliană și formarea statelor feudale. Dimitrie Guști, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, a constatat, împreună cu studenții săi, într-o serie de sate din sudul Moldovei, existența unor instituții specifice obștilor sătești.
Din datele obținute rezultă că obștea sătească avea o organizare proprie, caracterizată prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megieșilor, Sfatul oamenilor buni și bătrâni și judele satului.
Adunarea megieșilor hotăra în toate problemele importante privind destinul comunității, prin vot deschis. La lucrările ei participau fie doar bărbații, fie doar femeile, fie bărbații și femeile. Adunarea era convocată prin viu grai, de regulă duminica la biserică, după slujbă, sau în zilele de târg. Această adunare alegea un consiliu cu activitate permanentă – Sfatul oamenilor buni și bătrâni, ce exercita, în principal, atribuțiuni jurisdicționale în sens metaforic, deoarece normele de conduită ce reglementau viața obștii sătești nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita și atribuțiuni de ordin administrativ. Lucrările sfatului erau conduse de către un jude, ales de către Adunarea megieșilor, care exercita, pe lângă atribuțiuni jurisdicționale, și atribuțiuni militare și administrative. Cuvântul „Jude” vine de la judex, iudicis, adică judecată – etimologie de natură a sublinia încă o dată faptul că cele mai importante atribuții ale judelui erau de ordin judiciar. Mai târziu, în feudalismul timpuriu, cuvântul „jude" desemna conducătorul unei formațiuni statale de tip începător. în feudalismul dezvoltat (adică dacă întemeiere) Jude îmbracă forma judec, ce avea înțelesul de proprietar și om liber. De aceea, proprietatea privată asupra pământului, asupra căruia nu se exercitau imunități, se numea judecie. Tot în feudalismul dezvoltat a apărut de la „jude” și cuvântul județ, care îl desemnează fie pe conducătorul unei unități administrativ-teritoriale din Țara Românească, fie unitatea administrativ-teritorială ca atare. De asemenea, având în vedere că toți membrii obștii erau egali în drepturi, oricare dintre aceștia putea primi anumite sarcini din partea Adunării megieșilor.
Totodată, obștile sătești erau organizate, mai ales după secolele al Vll-lea și al VIII-lea e.n., în uniuni de obști (obști de obști), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obștii de obști, format din reprezentanții obștilor componente.
Viața socială din cadrul obștii sătești era reglementată prin norme de conduită tară caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forța de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau respectate de bunăvoie, întrucât ele exprimau interese comune.
În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană normele dreptului daco-roman și-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat și au pierit din conștiința poporului nostru, pentru că normele de drept public reglementează organizarea de stat, relațiile dintre stat și cetățeni, or după retragerea aureliană statul s-a descompus și, o dată cu el, și normele juridice care îl organizau, pe când normele dreptului privat, adică cele din obștea sătească aflătoare pe teritoriul Daciei Traiane, s-au păstrat, dar și-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au păstrat normele privind stăpânirea pământului, normele de muncă, cele cu privire la relațiile dintre persoane, cu privire la încheierea convențiilor, cele ce reglementau reprimare. De asemenea, având în vedere că toți membrii obștii erau egali în drepturi, oricare dintre aceștia putea primi anumite sarcini din partea Adunării megieșilor.
Totodată, obștile sătești erau organizate, mai ales după secolele al Vll-lea și al VIII-lea e.n., în uniuni de obști (obști de obști), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obștii de obști, format din reprezentanții obștilor componente.
Viața socială din cadrul obștii sătești era reglementată prin norme de conduită tară caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin forța de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau respectate de bunăvoie, întrucât ele exprimau interese comune.
În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană normele dreptului daco-roman și-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat și au pierit din conștiința poporului nostru, pentru că normele de drept public reglementează organizarea de stat, relațiile dintre stat și cetățeni, or după retragerea aureliană statul s-a descompus și, o dată cu el, și normele juridice care îl organizau, pe când normele dreptului privat, adică cele din obștea sătească aflătoare pe teritoriul Daciei Traiane, s-au păstrat, dar și-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au păstrat normele privind stăpânirea pământului, normele de muncă, cele cu privire la relațiile dintre persoane, cu privire la încheierea convențiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obștii sătești, precum și acele norme ce reglementau sistemul de soluționare a litigiilor. Ele au fost preluate o dată cu apariția primelor formațiuni politice de tip feudal, au fost sancționate de către statul feudal și, pe această cale, și-au redobândit caracterul juridic. Iată deci că obștea sătească este vehiculul istoriei prin care toate normele de conduită ce au reglementat viața din cadrul acesteia în Dacia Traiană au fost transportate în societatea feudală.
În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moșia obștii sătești, care era stăpânită în devălmășie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra pământului obștii purta un drept de proprietate colectivă („stăpânire de-a valma”). Din această stăpânire devălmașă s-a desprins, încă din epoca statului geto-dac, stăpânirea individuală asupra terenurilor destinate agriculturii. În perioada cuprinsă între secolele IV și VIII e.n., prima desprindere din fondul devălmaș a fost locul pe care membrii obștii și-au întemeiat casa și curtea. Ulterior, din câmpul de cultură obștea a atribuit pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ denumit sorț, care își are originea în latinescul sortis, ce desemnează o parte atribuită cuiva. Lotul aflat în stăpânirea individuală purta și denumirea de raclă (lot-matcă), deoarece doar aceia care stăpâneau un lot-matcă, adică practicau agricultura în sat, aveau acces și la bunurile aflate în stăpânire devălmașă. Stăpânirea individuală putea fi extinsă prin desțeleniri și defrișări, ce puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieșilor. Acele stăpâniri dobândite prin muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locurești. De asemenea, tot Adunarea megieșilor se pronunța cu privire la trecerea unor loturi de pământ în stăpânirea și folosința personală, obștea păstrând asupra acestora un drept superior de supraveghere și control. Cu timpul, această stăpânire dobândește caracter permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietății private asupra pământului. Tot cu titlu de folosință individuală erau exploatate terenurile din vatra satului, pe când pădurile, pășunile, apele și subsolul, din care se exploatau minereuri, au rămas în stăpânirea devălmașă.
Pentru că obștea era, în principal, o comunitate de muncă, multe dintre normele de conduită reglementau relațiile de muncă. Obștea sătească avea un caracter agrar și pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura și păstoritul. Existau însă și norme care reglementau vânătoarea în comun, mineritul, precum și desfășurarea unor activități meșteșugărești de către membrii obștii.
În legătură cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultură, destinația loturilor de cultură, începerea lucrărilor agricole, strângerea recoltelor, formarea rezervelor obștii pentru anii cu recolte slabe.
În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de pășunat, servitutea de pășunat moștenită, în sensul că după strângerea recoltelor turmele individuale puteau fi păscute pe terenurile din hotarul obștii, ca o rămășiță a proprietății colective. Existau și norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta întrucât se practica și păstoritul transhumant.
În ceea ce privește practicarea unor meșteșuguri de către membrii obștii sătești, normele de conduită recunoșteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari etc, dreptul asupra bunurilor produse, precum și posibilitatea de a lucra pentru alții contra plată.
Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe principiul egalității, egalitate ce rezulta din stăpânirea devălmașă a terenurilor și din munca în comun. Conducătorii obștii sătești erau aleși doar în funcție de calitățile individuale, dovadă că sfatul obștii era format din oameni buni și bătrâni; de asemenea, așa cum am mai arătat, Adunarea megieșilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obștii.
Aceeași egalitate se manifesta și în relațiile din cadrul familiei, în sensul că între soți, pe de o parte, părinți și copii, pe de altă parte, exista obligația reciprocă de întreținere. Această obligație izvora din faptul că patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Căsătoria se realiza prin consimțământul viitorilor soți, urmat de binecuvântarea părinților și a bisericii. Divorțul putea fi obținut în condiții egale de ambele părți, deoarece, în obștea sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot, divorțul putea fi obținut prin repudiere (se afirma de față cu martori fie că femeia nu se mai reîntoarce Ia domiciliul conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul conjugal).
Exista egalitate și pe plan succesoral, în sensul că descendenții, fii sau fiice, aveau vocație succesorală egală la moștenirea defunctului, după cum vocație succesorală la moștenirea defunctului avea și soțul supraviețuitor.
În materia convențiilor, operațiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor convenții de mult practicate, cunoscute încă din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea că acele convenții nu mai presupuneau forme solemne laice, ca în dreptul daco-roman, ci erau îmbrăcate în forma jurământului religios. În cadrul obștii sătești exista o sinonimie între sintagmele „lege creștinească” și „lege românească” . Vânzarea era contractul cel mai răspândit și avea ca efect transmiterea proprietății prin simplul consimțământ al părților. Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atât în interior, cât și în târgurile de graniță de pe linia Dunării.
Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul obștii sătești. Ca o reminiscență a practicilor prestatale, constatăm că se mai aplica legea talionului. însă, în paralel cu aceasta, se aplica și sistemul compozițiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului răzbunării private. În sistemul compozițiunii voluntare, victima delictului putea renunța la dreptul de răzbunare în schimbul unei sume de bani pe care o plătea delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită victimei reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare și se stabilea prin convenția părților. Acest sistem a evoluat după apariția primelor formațiuni statale, valoarea răscumpărării dreptului de răzbunare nemaifiind stabilită de către părți, ci de către stat. Acest sistem purta numele de compozițiune voluntară (secolele XI și XII e.n.). Altminteri, litigiul este soluționat fie prin dreptul de răzbunare, fie prin compozițiunea voluntară, fie prin hotărârea Sfatului oamenilor buni și bătrâni, fie pe baza solidarității rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obștii sătești a vinovatului.
Sfatul oamenilor buni și bătrâni soluționa litigiile din toate domeniile vieții sociale (cu privire Ia patrimoniu, la integritatea și onoarea persoanelor etc), ocazie cu care părțile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori și jurămintele.
În paralel cu acestea se aplicau și ordaliile, ca o reminiscență a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regulă, are loc o slujbă religioasă în vederea invocării voinței divine, pentru ca divinitatea să intervină și să arate de partea cui este dreptatea în acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform căreia, dacă o femeie căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era cufundată în apele râului, numărându-se până la 100. Catolicii practicau ordalia fierului roșu. La daci și la români s-a aplicat ordalia pământului, în procesele de hotărnicie. Conform acestei ordalii, una dintre părți sau o terță persoană își presăra pământ pe cap sau pe umeri, invocând divinitatea pământului, străbătea hotarul terenului în litigiu și jura că acela este adevăratul hotar. În Oltenia, pământul era purtat în traistă. După moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunța în legătură cu jurământul făcut. Celui ce jurase drept urma „a-i fi țărâna ușoară”. Dacă jurătorul mințise, zeitatea pământului se răzbuna, aruncându-l afară din mormânt – „cum de te ține pământul”.
CAPITOLUL I
CARACTERISTICILE PROPRIETĂȚII
FEUDALE ASUPRA PĂMÂNTULUI
În orânduirea feudală, baza raporturilor de producție a format-o proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producție, în primul rând asupra pământului, și proprietatea necompletă asupra producătorului, asupra țăranului dependent, pe care stăpânul, în anumite condiții, îl poate vinde și cumpăra. Alături de proprietatea feudală, exista și proprietatea individuală a țăranului și a meseriașului asupra uneltelor de producție și asupra gospodăriei lor, bazată pe munca proprie.
Dreptul de proprietate prezenta ca atare, în feudalism, un caracter complex, cuprinzând două aspecte principale: proprietatea feudalilor (fie laici, fie bisericești) și proprietatea țărănească, al cărei titular era fie țăranul liber, fie cel dependent. În acest din urmă caz, trebuie făcută o deosebire: proprietatea țăranilor liberi avea ca obiect și pământul, care de cele mai multe ori a fost dobândit prin moștenire, iar proprietatea țăranului dependent purta numai asupra mijloacelor sale de producție și de consum, căci asupra lotului de pământ pe care-l lucra nu avea, în concepția feudală, decât un drept de folosință, combinat cu un drept limitat de dispoziție asupra curaturilor (săcăturilor, lăzuirilor, – terenuri defrișate și puse în valoare de țăran).
„Structura ierarhică" a proprietății funciare, deținută de nobilime, prin monopolul funciar instituit în favoarea ei, îi permitea să-și exercite stăpânirea economică și politică asupra țăranilor dependenți ce locuiau. Îi lucrau pe domeniile ei. Dreptul de proprietate feudală asupra pământului este indisolubil legat de dreptul de proprietate „incompletă" al stăpânului feudal, în anumite condiții, asupra țăranului dependent. Acesta din urmă era adesea legat de pământ, pentru a se asigura stăpânului brațele de muncă de care avea nevoie, deoarece, „dacă moșierul n-ar avea putere directă asupra persoanei țăranului, el n-ar putea obliga să muncească pentru el pe un om înzestrat cu pământ și care își are gospodăria proprie”.
Proprietatea feudală nu era condiționată numai de dreptul pe care-l avea producătorul direct asupra pământului (A.B. Venediktov), ci și de raporturile beneficiarului ei cu șeful statului, în calitatea acestuia de suzeran și de stăpân eminent. Trecerea de la beneficiu la feud în țările românii a prezentat o serie de particularități. În manuscrisul său „Perioada francă" P. Engels a definit instituția beneficiului (beneficium) ca fiind „în forma lui pură clasică" o posesiune viageră și condiționată asupra pământului, acordat de către rege unui magnat agrar; nerespectarea unor condiții speciale atrăgea după sine confiscarea beneficiului. La început beneficiul a fost o pură liberalitate făcută de rege oamenilor săi, liberalitate ce nu atrăgea după sine nici o îndatorire specială, el încetând prin moartea fie a donatorului, fie a donatarului. Cu timpul, beneficiul devine câmpul de acțiune al unei puternice contradicții: interesul regelui de a-i menține caracterul viager și interesele beneficiarului de a impune caracterul ereditar atunci când beneficiul era tot mai mult dat pentru slujbe; nevoia unei stabilități se impunea treptat, într-o mare măsură chiar pentru donator. Într-adevăr regii și seniorii aveau tot interesul să aibă în jurul lor vasali credincioși, fapt ce putea fi asigurat prin ereditarea beneficiului ce lega și mai mult familia vasalului de a seniorului, recompensând avantajele revocabilității absolute de la început.
Acest proces de transformare lentă a beneficiului în feudă s-a desăvârșit în Occident în decursul a câtorva secole: în Franța, mai există beneficii viagere în secolul al Xl-lea, abia în secolul al Xlll-lea desăvârșindu-se transformarea acestora în feude ereditare; în Italia -după cum ne informează Libri feudorum – acest proces se termină în secolul al Xl-lea.
În Moldova, din mai multe documente rezultă că, curând după întemeiere, feuda ereditară exista; într-adevăr, daniile sau confirmările făcute stăpânilor de moșie sau acordarea imunităților se făceau și pe vecie, așa cum reiese din cuprinsul unor acte ieșite din cancelariile domnești; din câteva documente rezultă totuși și existența unui beneficiu care nu era ereditar, în unele cazuri posibilitatea revocării beneficiului fiind expres prevăzută, iar alteori acordarea beneficiului făcându-se numai „cât va fi în viață donatarul".
Și în Țara Românească, din unele documente reiese că beneficiile se acordau pe viață. Cu toate acestea, sunt destul de numeroase documentele ce atestă că beneficiile se dăruiau și pe timp limitat. Astfel, unele domenii erau dăruite pentru slujba aceleiași persoane, în chip succesiv, la mai mulți domni; uneori se prevede expres că dania va avea tărie „cât timp va trăi domnia mea și fiii domniei mele", deci pe un timp limitat.
Din cele de mai sus, se poate vedea că în Moldova și Țara Românească trecerea de la beneficiu la feuda ereditară începuse încă din epoca întemeierii, continuând și în primele două secole după aceea. Potrivit principiilor generale ale dreptului feudal, în cadrul ierarhiei feudale vasalul avea de îndeplinit față de senior anumite obligații sau servicii (seruitia), din care cel mai important era serviciul militar. La acesta se adăugau unele îndatoriri cu caracter personal (obligațiunea slujbei la curte, îndatorirea de a intra în alcătuirea instanțelor judecătorești ale seniorului), altele cu caracter patrimonial ( de pildă obligația de a pune la dispoziția seniorului și a oamenilor săi locuință și întreținere); în sfârșit, putem aminti că vasalul, prestând seniorului său omagiul cuvenit, jura acestuia credință (iuramentum fidelitatis); și în temeiul acestui legământ orice act de trădare (felonia) ducea la pierderea feudei.
Situația se prezenta într-un chip analog, dar nu identic, și în dreptul nostru feudal; din documente rezultă că dania se făcea în unele cazuri pentru credincioasele slujbe prestate domnului și pentru altele viitoare. Există chiar și un termen tehnic pentru a desemna în astfel de cazuri proprietatea dobândită pentru slujbe; în Moldova purta numele de „slujbă", iar în documentele provenite din Țara Românească, „dobândită pentru slujbă", deși termenii aveau un sens mult mai larg. Uneori documentele arată că aceste slujbe constau în îndeplinirea unor îndatoriri militare, a unor misiuni diplomatice etc. Demn de amintit este și faptul că uneori, prin actul de danie, domnul amintind de slujbe din trecut, punea noi îndatoriri beneficiarului, ca spre pildă obligația de a întemeia sate, mai ales în regiunile pustiite de năvala dușmanilor țării.
Atâta vreme cit beneficiarul își îndeplinea îndatoririle (modus) față de domn, dania nu putea fi revocată: „Iar când, oricare domn le va strica <dania> fără vina lor adică a donatarilor), acela să fie blestemat…", spune un document de la Alexandru cel Bun, care ilustrează astfel atât principiul că domeniul dăruit este irevocabil, atâta vreme cât beneficiarul își îndeplinește îndatoririle față de domn, cât și legătura între valabilitatea daniei și fidela executare a sarcinii ce generează donația sub modo făcută de domn. Ca și în dreptul feudal apusean, trădarea suzeranului de către vasal atrăgea pierderea feudei; In documentele timpului, trădarea era denumită „hiclenie și aducea confiscarea domeniului de către domn, cu titlul de pedeapsă pentru călcarea credinței datorate domniei.
În calitatea sa de suveran all întregului pământ al țării, domnul în Țara Românească și Moldova avea un drept de proprietate eminentă (dominium eminens), adică un drept real asupra întregii proprietăți private funciare din țară, suprapus celorlalte forme de proprietate feudală, subordonate și existente asupra aceleiași porțiuni de pământ.
În Europa feudală, drepturile suzeranului se manifestau prin mai multe prerogative, bine caracterizate din punct de vedere juridic, și în primul rând prin aceea că vasalul nu putea înstrăina – în principiu -feuda fără consimțământul suzeranului. Acest lucru era prevăzut de -Marea Chartă a Libertăților din Anglia (în redactarea din 1217), de dreptul cutumiar francez (în secolul al Xll-lea); vasalul putea însă să vândă feuda cu condiția să plătească suzeranului 1/5 din prețul ei -quint denier. Dacă suzeranul nu era mulțumit de persoana cumpărătorului putea – restituind cheltuielile vasalului – să păstreze feuda pentru el; este așa-numitul retract feudal. Dreptul cutumiar german proceda la fel și tot așa și dreptul feudal rus (ucazul din 1562) care interzicea cnejilor slujbași să înstrăineze ocinele lor cneziale etc.
Această prerogativă a suzeranului era cunoscută și de dreptul nostru feudal, care dădea domnului țării anumite drepturi când era vorba de înstrăinarea domeniilor, și anume: confirmarea prin hrisov domnesc, darea calului și retractul.
Hrisovul domnesc se întâlnește la mutațiunile de proprietate, cum ar fi de pildă vânzările-cumpărările, donațiile etc. Prin confirmarea sa își dădea încuviințarea la actul de transferare a proprietății, așa cum suzeranul încuviința vasalului să-și înstrăineze feuda către o altă persoană, în general, domnul nu refuza confirmarea unor asemenea acte translative de proprietate; totuși, dintr-un document moldovean din a doua jumătate a secolului al XV-lea, rezultă că domnul putea în anumite cazuri sili pe vânzător să-și răscumpere pământul vândut pentru a-l trece pe seama domniei, ceea ce ar echivala cu un refuz de confirmare. Uneori întâlnim acordându-se confirmarea domnească și stăpânirii proprietăților de moștenire, alodiale. Această confirmare era cerută de proprietarii alodiali când doreau să obțină privilegiul imunității pentru pământul lor, care devenea astfel „ohabnic". Dobândind imunitatea, proprietarii alodiali deveneau proprietari feudali în sensul strict al cuvântului, legați de stăpânirea feudală prin avantajele pe care le primeau. În virtutea acelorași prerogative, domnul țării confirma stăpânirea pământului proprietarilor ale căror acte de proprietate fuseseră furate, pierdute sau distruse.
O altă instituție ce se încadrează în aceleași prerogative ale suzeranității este darea calului ce constă în dania unui cal făcută domnului de către părțile ce încheiau unele acte judiciare privitoare la o proprietate: vânzări, înfrățiri etc. Darea calului întâlnită în Tara Românească și Moldova poate fi comparată cu suma de bani pe care vasalul era îndatorat s-o plătească suzeranului pentru a putea să-și vândă feuda (așa-zisul quint denier din dreptul feudal francez), cu deosebirea că această dare nu se percepe în bani, ci în natură. Exploatarea feudală fiind exercitată în țările române de domn și de stăpânii feudali, întăririle date de primul pentru a înlătura starea de incertitudine a celor din urmă implica o răscumpărare, o taxă „pentru pecetluirea cărții" domnești sau o taxă de „stăpânire".
Potrivit dispozițiilor dreptului feudal, feuda revenea în anumite cazuri în patrimoniul suzeranului, cu excepția aceluia când nobilul feudal n-ar fi avut la rândul său un suzeran deasupra sa. în asemenea situații, textele juridice vorbesc de o „consolidare (consolidatio)" a celor două drepturi de proprietate asupra capului sau în patrimoniul unei singure persoane. Dacă vasalul murea fără de moștenitori, feuda revenea suzeranului principal în virtutea drepturilor sale de proprietar suprem. Această stare de lucruri o regăsi – într-o formă specifică – și în dreptul feudal românesc. Astfel, domnul devenea proprietar al pământurilor supușilor săi morți fără urmași, indiferent dacă moșia căzută în desherență fusese alodială sau donativă. Cât privește succesiunea proprietății donative avem de semnalat, în Țara Românească, existența unei instituții specifice, numite prădalica.
Am văzut că beneficiul nu era un dar gratuit, ci reprezenta răsplata unor slujbe, în general de natură ostășească; aceste îndatoriri erau inerente, în principiu, titularului beneficiului, indiferentă fiind persoana sa fizică, căci obligația slujbei trecea la succesori, o dată cu moștenirea beneficiului. În cazul în care beneficiul rămânea fără moștenitori în linie bărbătească directă, îndatoririle militare nu mai puteau fi îndeplinite potrivit pactului inițial și atunci beneficiul trebuia să se întoarcă la domn pentru a fi reatribuit altei persoane în vederea aceluiași scop. În epoca în care beneficiul nu devenise ereditar ideea reîntoarcerii acestuia la donator în momentul morții donatarului apărea ca foarte firească, dar când acesta devine ereditar, și în consecință transmisibil din generație în generație, familia beneficiarului caută prin orice mijloace să păstreze moșia în familie. în cadrul acestui proces, clauza „prădalica să nu fie" reprezintă tocmai renunțarea din partea domnului – în cazul acela, nu ca o normă generală de drept obișnuielnic – la dreptul său de retract, renunțare acordată de domn fie cu titlu oneros – și până la urmă simbolic – în schimbul unui cal („și domniei mele i-au dat un cal"), fie cu titlu gratuit („și domnia mea le-am iertat calul").
În temeiul acestei clauze, beneficiul trece în stăpânirea „celor rămași", adică altora decât moștenitorilor în linie directă bărbătească, care lipsesc defunctului. Așa bunăoară, beneficiul poate trece celor cu care defunctul s-a înfrățit (printr-un act anume încheiat în acest scop), fetelor (care adesea sunt printr-un act juridic „făcute .. .să fie în loc de fii") sau, în ultimă instanță, colateralilor acestuia. În cazul în care cu toată existența acestei clauze nu există cine să culeagă succesiunea, moșia devine „prădalnică" și, în consecință, luată pe seama domniei.
În Moldova, o instituție care să poarte această denumire nu există, dar un document din timpul domniei lui Alexandru cel Bun dovedește că în caz de deces – fără descendenți – al titularului de beneficiu era nevoie de încuviințarea domnului pentru ca bunul să treacă la alte persoane. Cu alte cuvinte, exista și în Moldova – cu o elaborare tehnica-juridică rudimentară – o instituție asemănătoare „prădalicei", fără a fi însă denumită cu această expresie. Dacă instituția apare atât de rar, se datorește fiilor și fiicelor, nefiind cunoscut privilegiul masculinității, așa încât pentru succesiunea fetelor nu mai era nevoie de încuviințare specială, ca în Țara Românească.
Tot în calitatea sa de stăpân eminent al întregului pământ al tării domnul putea dispune de pământurile fără de stăpân, pustii sau părăsite. Sub acest raport, în Franța regulile de drept cutumiar aplicau principiul nulle terre sans seigneur („nici un pământ fără senior"), ceea ce ducea la concluzia – aplicată în practică de dregătorii fiscali – că orice posesiune funciară care nu era subordonată unui senior se găsea în dependență feudală față de rege, în temeiul dreptului său de proprietate asupra întregului teritoriu al Franței. În Anglia, regele era la fel socotit un universal lord and original protector („stăpân universal și protector originar") și în consecință stăpân al tuturor pământurilor din țară.
Spre deosebire de procesul formării proprietății feudale la populația autohtonă, în cadrul tradițiilor romano-bizantine, formele proprietății
funciare introduse în Transilvania de cuceritorii unguri ar fi avut – după
unii autori – o structură de drept public, derivând din așa-zisele
raporturi dintre „sacra Coroană" reprezentată de stat, pe de o parte, și
posesorii de pământ, pe de altă parte, cu alte cuvinte din „instituția comunității de pământ a populațiilor nomade", deoarece „ocuparea
locurilor destinate așezării triburilor s-a făcut pe clanuri". În realitate, proprietatea funciară feudală din Transilvania a apărut în urma cotropirii pământurilor obștilor sătești autohtone – cu mult mai vechi și cu o structură specifică – urmată de donații regale (donatio regia). Adesea acestea din urmă confirmau, în drept, vechi acaparări de fonduri de la populația autohtonă; pe măsura înmulțirii acestor donațiuni se constituie și proprietatea feudală, consolidată în formele clasice cunoscute și în Europa occidentală. O dată cu consolidarea proprietății feudale, apar pentru deținătorii ei și obligații exclusiv personale, așa cum au fost obligația de fidelitate față de rege, serviciile militar și de justiție, contribuții fiscale ordinare (cursus regaiis, census regaiis, coilecta regaiis, seruitium regis etc.) plătite tezaurului regal (fisco regio), precum darea pentru recunoașterea libertății (libertini denarii, fumării), dările agrare (teragim, maturina), pentru gospodărie (tributum porcorom, tributum boorum, cibiones, acones ș.a.), contribuțiile fiscale extraordinare ce cuprindeau impozitele cu caracter militar, contribuția excepțională percepută la căsătoria fiului celui mai mare, obligațiunea de cartiruire a regelui, obligațiunea de a face daruri personal regelui etc.
Dobândirea bunului se făcea în cadrul unei proceduri speciale („introducerea în drepturi" statatio, introductio) făcută în numele regelui și, fără îndeplinirea acestei condiții cu valoare de contract feudal în termen de un an de zile de la data donației (statutione legitima firmari debent-), actul nu producea efecte juridice. Legătura astfel stabilită avea un caracter personal, fapt pentru care beneficiarul era denumit seruiens regis sau seruiens regaiis, ca într-un document din 1267 (Nobiles Ungariae uniuersi qui serutentes regales dicuntur). În sfârșit, o serie întreagă de documente privitoare la donațiile regale vorbesc în mod expres de o donatio in feudum sau infeudatio (sibi in feudum et in perpetuum contulimus… praedicta bona seu reditus titulo contulimus feudali), terminologie juridică ce confirmă evoluția proprietății ungare feudale spre un sistem european occidental.
Totuși, regele ungar dobândește și un drept de proprietate supremă (dominium eminens) asupra întregului pământ al țării, drept ce se va manifesta printr-o serie întreagă de prerogative. Așa de pildă – ca și în Germania feudală – vasalul nu putea să-și înstrăineze feuda decât cu consimțământul regelui; iată de ce pentru vânzarea unei moșii donative era nevoie de încuviințare regească (consensus regius). De o asemenea încuviințare era nevoie și în caz de praefectio, cât și la înfrățiri. în primul caz, proprietarul unei moșii -lipsit de urmași bărbătești – cerea regelui să îngăduie ca fiica sau fiicele sale să fie „schimbate (praeficere)" în băieți, pentru a putea moșteni averea dobândită prin danie regească de către tatăl lor, iar în cel de-al doilea caz, cineva – înfrățindu-se cu o altă persoană – cerea regelui să îngăduie această înfrățire (fraternalis adoptio) și să consfințească dreptul de succesiune reciprocă între ei. Aceste dispozițiuni ale dreptului obișnuielnic sunt identice cu cele pe care le-am văzut în Moldova și Țara Românească, încuviințarea de care era vorba în astfel de cazuri nu reprezenta decât renunțarea regelui la dreptul său de retract succesoral, deoarece domeniul, în lipsă de moștenitor, ar fi revenit regelui în calitatea sa de proprietar suprem (dominus eminens) al pământului țării. încuviințarea sa reprezintă tocmai renunțarea la acest drept.
Legislația scrisă sancționează de asemenea aceste reguli. Tripartitul formulează regula generală ca orice convenție (fassio) privitoare la înstrăinarea bunurilor făcută de proprietarii de moșii, care sunt lipsiți de urmași, trebuie încuviințată de rege; întrucât moartea lor fără de moștenitori ar aduce regelui proprietatea unor asemenea moșii, este firesc ca orice convenție, ce ar urmări înstrăinarea acestor bunuri în dauna drepturilor regaliene, să nu poată fi valabilă fără încuviințarea regelui. Apoi Tripartitul prevede încuviințarea regească la înfrățiri, praefectio, asemenea regulilor dreptului obișnuielnic din Moldova și Țara Românească, precum și la vânzarea, schimbul, zălogirea – numai ultra communem aestimationem, adică peste suma ce reprezintă valoarea reală a acestor bunuri – și dania bunurilor donative, dacă cel ce încheie asemenea acte este lipsit de moștenitori legali și astfel bunurile ar fi trecut – în lipsa unei asemenea convenții – în proprietatea regelui.
Tot în calitatea sa de proprietar suprem regele avea dreptul să intre în stăpânirea domeniilor vacante, adică rămase fără stăpân prin decesul fără de urmași legitimi al proprietarului lor; de aceste domenii, regele putea să dispună, dăruindu-le oamenilor săi de credință. Dreptul obișnuielnic rânduiește în legătură cu aceasta o anumită procedură: regele cerea unui capitlu să cerceteze dacă domeniul intra în categoria celor rămase fără moștenitor și, în caz afirmativ, să pună în stăpânirea ei pe donatarul regesc. Capitlul era dator să facă cercetarea cuvenită și să pună în posesie pe donatar după care regele obișnuia să confirme, printr-un nou act al său, dania pe care o făcuse anterior.
Legiuirea scrisă menținea aceleași reguli cu privire la succesiunea vacantă, rânduind totodată că și dreptul de a face testament era supus încuviințării regești, dacă persoana ce-și face testamentul n-avea moștenitori legitimi. în același timp, legea încerca – potrivit concepției timpului – să dea și o explicație acestui drept al regelui și stabilea că regele putea renunța la dreptul său de retract. În virtutea acelorași prerogative, regele putea dispune și de pământurile pustii sau părăsite, dăruindu-le oamenilor săi de încredere. Și în asemenea cazuri, regele poruncea unui capitlu să facă o cercetare pentru a se stabili dacă pământul pe care vrea să-l dăruiască este pustiu și, în caz afirmativ, să pună în stăpânire pe donatar.
Rezultă din cele de mai sus că, și în Transilvania, proprietatea funciară capătă toate atributele proprietății de tip feudal: proprietatea eminentă a șefului statului (rege, principe etc), proprietatea utilă a nobilului vasal și posesiunile precare ale celor de jos. Dreptul de proprietate clasic roman se dezmembra în dreptul de uz (usus), de fructe (fructus) și de dispoziție (abusus) pe care le-am putea situa într-o reprezentare orizontală. Titularii acestor dezmembrăminte se găseau la același nivel juridic și exercitau un drept real și asupra atributelor dezmembrate din dreptul deplin. În corelație cu ideile romane preluate de evul mediu, dreptul feudal de proprietate se dezmembra și el în dreptul eminent (eminens), util (utile) și precar (precarium). Aceste drepturi dezmembrate le putem situa numai într-o reprezentare pe verticală.
În exercitarea și apărarea dreptului de proprietate feudal, titularii nu se aflau în raporturi de coordonare, adică situați la același nivel, ci în raporturi de subordonare, de dependență. Structura proprietății feudale era strâns legată și determinată de structura societății. Pentru exercitarea dreptului eminent trebuia să existe un senior suveran; pentru a exercita dreptul util, trebuia să existe un vasal al acestuia, iar pentru exercitarea dreptului precar, de muncă, o clasă aservită.
În ordinea dezvoltării istorice a feudalizării occidentale, apar numeroși suzerani ce exercitau dreptul eminent de proprietate, până la consolidarea suzeranității regale ca putere centrală, unică. În Transilvania, feudalitatea s-a format și suzeranitatea s-a cristalizat într-o formă specifică, cu un singur suzeran: regele. Acesta avea un număr de vasali, între care se numărau, și voievozii transilvăneni. Această vasalitate avea unele atribute caracteristice desprinse din suzeranitatea centrală, unică: vasalii mai mari subînfeudau pe vasalii mai mici. Exercitarea atributelor suverane era condiționată, suzeranii locali se subînfeudau suzeranului unic, care era regele. Încercările de recâștigare a independenței voievodatelor implicau și încercările voievozilor de a rupe lanțul legăturilor vasale, manifestate prin repetatele conflicte sau războaie ale suzeranilor locali cu suzeranul central.
Noul raport de drept dintre principe și nobilii din timpul autonomiei Transilvaniei, caracterizând juridic această epocă istorică, se adaugă la celelalte temeiuri juridice ale autonomiei transilvane: alegerea principilor de către dietele Transilvaniei, prerogativele lor condiționate etc. Baza de drept este feudală, iar raporturile de drept aparțin formelor specifice ale feudalismului transilvan.
CAPITOLUL II
DOMINIUM EMINES
Legea Țării consacră în țările feudale românești un drept de folosință recunoscut țăranilor aserviți asupra delnițe-lor pe care le lucrau, un domimum utile aparținând stăpânilor feudali asupra pământului satelor aservite și un dominium eminens, un drept de stăpânire superioară asupra întregului teritoriu al țării, care revenea domnului ca vârf al ierarhiei feudale și ca reprezentant al statului.
Așa cum obștea sătească avea un drept de supraveghere asupra întregului hotar al satului, atribuind unora dintre membrii săi desprinderea din devălmășie a unor porțiuni de teren și trecerea lor în stăpânire personală, tot așa terenurile și bunurile ce nu aparțin din punct de vedere juridic anumitor persoane constituie un fel de devălmășie a întregului popor, aflată sub supravegherea domnului țării care, la rândul său, are prerogativa de a dispune scoaterea din acest fond comun a unor părți și să le transforme în stăpâniri personale.
Prin natura lor ele sunt păduri, terenuri și ape, de dimensiuni care depășeau formele organizate de stăpânirea existentă – sate, orașe, județe, ținuturi – pădurile fiind „codri merei" acoperind mari regiuni, apele erau râurile care străbăteau țara, iar terenurile, fiind cele necultivate. Toate acestea erau socotite „pe seama domnească" și numai domnul avea dreptul de a lua măsurile necesare pentru păstrarea lor în folosul întregii colectivități, pentru protejarea lor împotriva încălcărilor samavolnice ca și asupra unor porțiuni din ele. Întrucât aceste bunuri nu erau și nici nu puteau fi în întregime proprietatea unor persoane particulare, ele erau denumite pustii, pustiite sau ale nimănui și de aceea intrau în patrimoniul țării sub forma de proprietate domnească.
a) Pustii sunt denumite pădurile și terenurile ce nu au fost niciodată în stăpânire individuală. Marile ape curgătoare și bălțile întinse nu sunt socotite pustii, deoarece asupra lor s-a exercitat întotdeauna dreptul de navigație și pescuit al locuitorilor. Dar și pentru pustiile propriu-zise denumirea este relativă – are doar o semnificație pur juridică – întrucât în documentele ce se referă la ele găsim mereu dovezi ale prezenței oamenilor. Astfel, sunt case izolate locuite, fântâni, prisăci, seliști pentru sate etc, întemeiate din inițiativă particulară: „din pădure verde" sau din „pajiști". În pustie se menționează ca s-au întemeiat Jocul lui Oancea și al lui Piatră", prisaca lui Chiprian și a lui Detelea, fântâna Peducelului, o vie Cădită de Ștefan cel Mare și dăruită m-rii Voroneț, poieni , mori locuitori izolați: „unde este Iurie care are și prisacă". Seliștele de case curățite prin muncă grea sunt întărite de domn în persoana titularilor, în suprafață de „cât vor putea să folosească 20 de case". Suprafețele dăruite de domn din pustie sunt hotărnicite de către un slujitor domnesc cu „oameni buni și bătrâni", iar nu printr-o „fugă de cal" cum se afirmă fără temei și pe care Legea Țării nu o consacră.
Aceste întemeieri izolate se dezvoltă cu timpul și de obicei sunt integrate în satele care se vor organiza pe seliștele respective. Atât satele cât și diversele amenajări individuale din pustie sunt întărite de domn ca stăpâniri ale autorilor lor.
O evoluție aparte au avut desprinderile din marile păduri ale braniștilor, a unor porțiuni de păduri „rezervate", „oprite" oricăror persoane altele decât titularii lor, cărora le erau atribuite prin hrisov domnesc: domn, boier, mănăstiri, sate. În baza cărții domnești cei hărăziți le puteau „apăra", conform Legii braniștii, de intrarea fără autorizație a persoanelor străine, care ar voi să vâneze animale mari și mici, pește sau albine sălbatice (bărcuitul), să culeagă fructe de pădure să facă steliști, curaturi etc., să cosească fânul. Spre sfârșitul feudalismului statul a preluat sub directă administrație întregul , fond forestier. Legile și codurile silvice care au urmat au desființat drepturile de folosință devălmașă ale particularilor asupra tuturor pădurilor statului.
b) Pustiile sunt denumite terenurile care au aparținut unui stăpân,
dar care, prin dispariția acestuia au rămas părăsite, abandonate. Așa
este cazul satelor ce s-au pustiit din cauza năvălirii tătarilor, a birurilor
insuportabile , a sărăciei, a abuzurilor și silniciilor unor boieri.
Alteori, proprietăți individuale sunt considerate pustiite, pentru că titularul a dispărut: „moșie far de om, ci moșie pustie"; un loc în București, care a avut și o biserică dar s-a năruit și „a rămas numai locul pustiu"; dar chiar și o parte din moșie al cărei proprietar era în robie peste granița țării este socotită de către ceilalți coproprietari ca „să fie moșie pustie, până vor veni rudeniile lor din robie".
Dispunând de seliștele satelor pustiite, domnii le dăruiesc boierilor și mănăstirilor pentru înființarea de slobozii „în hotarele lor vechi" și în același mod procedează și cu micile terenuri pustiite, pe care le dăruiesc noilor titulari în hotarele „pe unde au folosit vechii proprietari". Locurile, deși necultivate, dar ai căror proprietari sunt prezenți, nu sunt socotite „pustii": așa, este cazul viilor „paragina" și al vadurilor pe care s-au construit mori, ca atare nu fac parte din dominium eminens. Aceeași situație au și munții care au proprietari, dar sunt denumiți „pustii" numai în sensul că pe ei nu se găsesc stâne de oi așa cum au de obicei munții.
c) Apele curgătoare mari și bălțile mari fac parte din dominium
eminens, în folosință comună pentru pescuit, adăpat și navigație. În
acest scop domnia supraveghea libera lor folosire, iar Legea Țării interzicea particularilor să facă pe maluri orice fel de construcții care ar stingheri interesele comune. Numai domnul le putea autoriza prin cărți domnești cu respectarea anumitor condițiuni. De aceea apele aveau un regim juridic special.
Astfel, construirea podurilor peste marile ape curgătoare era un „drept regalian al domnului", care se manifesta prin taxele de trecere, dar totodată și o datorie, după cum sublinia mitropolitul Matei al Mirelor: „domnul să facă poduri și fântâne pentru oameni și vite pe unde sunt ape și noroaie. Pentru întreținerea lor domnul scutea pe unii țărani de plata dărilor, în schimbul obligației de a face lucrări de reparații. În mod excepțional domnul permitea unor sate, boieri sau mănăstiri de a construi poduri fixe sau „umblătoare". Interese strategice, cum era de exemplu, împiedicarea năvălirii dușmanilor din afară, erau avute în vedere cu prilejul acordării și refuzului domnitorului de a construi poduri proprietate particulară, lată de ce afirmația că „podurile nu aparțineau nimănui" și că ele erau „proprietatea duhurilor" este străină de regimul lor juridic.
În privința fântânilor, nu atât domnul, cât țăranii le construiau în pustie, la drumurile mari, pe seliștile care ulterior deveneau sate, mânați de anumite credințe pioase, din care cauză ele purtau de obicei numele autorilor: fântâna lui Ilieș, Ghcrman, Drăgan, Spravin, Borea.
Podurile, chiar particulare și fântânile rămâneau în folosință comună, cu deosebire că pentru poduri se puteau încasa taxe de trecere.
Legea Țării conținea numeroase norme juridice cu privire și la vadurile (la moară, la mori, ce constituiau „Obiceiul Morilor". Ele erau în legătură și cu folosirea apelor și bălților mari, aliate sub regimul de dominium eminens. Apele curgătoare mari sunt menționate deseori ca hotare ale terenurilor dar vecinătatea cu malul apei nu dădea și dreptul de acces la apă pentru vaduri și poduri. Acesta era acordat numai de domn prin hrisov. La fel se proceda și pentru dreptul de a se săpa un iaz sau o gârlă, prin care să se aducă din râu sau baltă. Munca era depusă în acest scop de către țărani, pentru amenajările proprietății lor, și tot de ei și în cazul când erau plătiți de marii latifundiari pentru ca asemenea amenajări, poduri și vaduri, să le revină acestora. Beneficiarii trebuiau să se conformeze întocmai cărții domnești: să nu schimbe cursul apelor și al gârlelor, să nu stânjenească pe vecin, să respecte normele de construire a instalațiilor de folosire a apelor (zăgazuri etc). Domnia controla respectarea regulilor și intervenea în cazul conflictelor de interese cu privire la dreptul asupra vadului de moară și cerea „vătafului de gârlă" să facă cercetări , iar în caz de cotropire a vadului trimitea o slugă domnească să restabilească situația exactă; alteori domnul însărcina pe marele vornic, pe postelnic, pe vătafii și pârcălabii de ținut să facă cercetări la fața locului, chemând și localnici – „megieși" – ca martori străini de loc, meșteri de mori „cu praxis", cu ordin de a i se raporta cele constatate și cu sancțiuni pentru cei în culpă.
d) Terenurile confiscate pentru trădarea domnului (hiclenie) sunt trecute „pe seama domnească" în cazuri ca: răscoală pentru răsturnarea domnului, fuga din țară fără încuviințarea domnului, însușirea banilor din vistierie sau a altor bunuri domnești etc. De aceste bunuri trecute sub regimul de dominium eminens domnul dispunea prin donații către boierii care dovediseră „credincioasă slujbă" sau prin danii către biserică. Este semnificativ că donatorii socoteau bunurile primite ca o îmbogățire fără justă cauză și ca o deposedare injustă a foștilor proprietari și a familiilor lor, astfel că ei căutau să încheie diverse învoieli cu cei deposedați, de obicei acte de vânzare-cumpărare – „ca să nu fie păcat" – spre a avea în modul acesta și consimțământul lor de bună voie, spre a nu fi expuși la eventuale cereri de revendicare, în fața altor domni ulteriori.
e) Bunurile vacante, adică rămase de la cei decedați fără moștenitori intrau și ele pe seama domnească, sub regimul de dominium eminens.
CAPITOLUL III
DOMINIUM UTILE
Secțiunea I
Imunitățile feudale
Prin imunitate se înțelege un privilegiu acordat de domn sau rege unui nobil local sau unui for bisericesc, prin care se interzice slujbașilor domniei să-și exercite atribuțiile lor administrative, fiscale și judecătorești, asupra domeniilor ce aparțin acestora; în acest chip, proprietarul imunitar dobândește dreptul de a-și însuși în întregime plusprodusul realizat prin munca țăranilor dependenți.
Imunitățile feudale au apărut într-o epocă foarte veche; ele își trag originea din scutirile de impozite (immunitas), acordate domeniilor imperiale în epoca Imperiului de Jos, și din prerogativele (potestas) pe care marele proprietar roman le exercita asupra sclavilor și colonilor de pe domeniile sale. Aceste prerogative erau un simptom al feudalizării forțelor de producție din perioada de descompunere a sclavagismului.
În Europa prefeudală după cucerirea Galliei de către franci, domeniile imperiale de odinioară au devenit domenii ale regelui franc, iar când regele le dăruia oamenilor din jurul său le dăruia – de obicei – cu privilegiile lor specifice.
Prin dobândirea imunității, proprietarul feudal căpăta dreptul de a strânge impozite, de a cere slujbe în plus de la locuitorii domeniului său, de a judeca diferite pricini (în afara de causae maiores, care rămâneau în competența comiților regali) și de a încasa amenzile. Actul de imunitate consacra într-o formă juridică, legală, dreptul marelui proprietar feudal de a exploata pe țărani și de a-i sili să lucreze pe domeniile lui, substituindu-se suveranului în drepturile lui fiscale, administrative și judecătorești.
Această situație a dus la o aservire tot mai accentuată a țărănimii, care treptat se transformă în producători legați de glie.
După formarea statelor feudale de sine-stătătoare, al Moldovei și al Țării Românești, domnii obișnuiau – pentru a-și consolida poziția lor – să facă tot mai multe danii de pământ; aceste danii erau uneori
însoțite de imunitate, în temeiul căreia proprietarul donatar avea asupra
domeniului primit prerogative economice, judecătorești și administrative.
Imunitatea se acorda uneori și boierilor cu proprietate alodială, ce
dobândeau și ei, în acest chip, tot plusprodusul de la țărani, care – în
lipsa unui act de imunitate – trebuia să fie împărțit cu domnul.
Imunitățile se acordau și bisericilor sau mănăstirilor, care la fel urmăreau
să-și mărească veniturile din exploatarea țăranilor de pe moșiile lor.
În temeiul actului de imunitate, beneficiarul dobândea anumite privilegii; cele mai multe acte de imunitate acordau privilegii de natură administrativ-fiscală, adică scutiri de dări și de slujbe, stabilindu-se totodată și opreliștea pentru dregătorii domniei de a pătrunde pe asemenea moșii, pentru a strânge birurile sau a sili pe țărani la munci în folosul domniei. Este o clauză similară cu cele pe care le întâlnim în documente apusene, care la fel opresc introitus iudicum pe moșiile înzestrate cu imunități. Alte privilegii ce se acordau prin actele de imunitate erau cele judecătorești; existența dreptului de a judeca rezultă din interdicția adresată slujbașilor domniei de a intra pe moșiile – ale căror stăpâni au dobândit imunitatea – spre a exercita atribuțiile lor judecătorești și administrative, care sunt lăsate în competența stăpânului feudal.
Uneori competenta judecătorească acordată proprietarului putea fi foarte cuprinzătoare; din unele documente din Țara Românească se vede că domnul interzice accesul, pe moșia unui boier imunitar, nu numai a strângătorilor de amenzi, dar și a armașilor care aplicau și pedeapsa capitală, ceea ce – implicit – dovedește dreptul acestui boier de a judeca chiar pricinile grave cărora trebuia să li se aplice pedepse aspre.
În unele acte din diplomatica din Moldova întâlnim și alte aspecte ale imunității judecătorești: domnul țârii sustrage pe unii boieri de la jurisdicția de drept comun, supunându-i cu exclusivitate jurisdicției domnești. Acest privilegiu (numit în actele latine medievale defensio sau mun-deburnium) urmărea să asigure ocrotirea intereselor judiciare ale boierilor credincioși domnului, prin instituirea unei instanțe speciale de judecată privitoare la persoana și bunurile lor. Cât privește obligațiile militare, nu cunoaștem – în această epocă -privilegii acordate în această privință boierilor, dimpotrivă, în unele acte de imunitate obligațiile militare sunt prevăzute în chip expres, dar de cele mai multe ori sunt numai subînțelese. Pericolul extern impunea domnilor să aibă o putere armată cit mai mare pentru a putea rezista primejdiei comune, în fine, trebuie să mai amintim că unele acte de imunitate confereau boierilor dreptul de a strânge în întregime veniturile, vămile morilor la care trebuiau să macine toți locuitorii moșiei sau ale diferitelor mici ateliere ridicate cu încuviințarea domnească pe pământul lor. Aceste imunități dând drept boierilor de a strânge veniturile de la mori, din vămi sau de la atelierele de pe moșiile lor, fără a plăti sau a da ceva domniei -consacrau adevărate monopoluri senioriale în folosul stăpânului feudal.
Dobândind asemenea imunități, boierii își organizează domeniile lor în unități independente din punct de vedere administrativ-fiscal și judecătoresc, având dregătorii lor proprii, curteni, prin care își exercitau atribuțiile lor și care formau o „curte", oarecum asemănătoare celei domnești.
Imunitățile acordate lăcașurilor bisericești au aceeași structură ca și cele acordate boierilor; cele mai multe acte de imunitate se refereau -ca și în cazul boierilor laici – la privilegii de natură administrativ-fiscală, adică scutiri de dări și slujbe, stabilindu-se totodată că dregătorii domnești nu au dreptul de a intra pe asemenea moșii, pentru a cere dăjdii și slujbe de la țăranii ce locuiau acolo.
Alte privilegii ce se atribuiau prin actele de imunitate erau cele judecătorești, acestea fiind hărăzite bisericii într-o măsură mai mare decât laicilor. Documentele din Tara Românească sunt redactate laconic și de aceea întinderea acestor privilegii judecătorești nu pot fi reconstituite decât aproximativ; autoritățile bisericești puteau judeca pe moșiile lor contravențiile – pedepsite cu amenzi (gloabe) – și uneori și infracțiunile mai grave („fie orice de la mic la mare"), cum ar fi omorul, pedepsit uneori cu amenda denumită dușegubina etc.
Cât privește redactarea diplomelor de imunitate, atât cele hărăzite boierilor laici, cât și lăcașurilor bisericești, acestea erau întocmite în chip analitic, adică prevedeau de la caz la caz numărul și întinderea privilegiilor acordate. Acest fel de redactare este conform cu caracterul juridic al acestor acte: diplomele de imunitate sunt o excepție de la ordinea juridică de drept comun și în consecință trebuie întocmite cât mai precis și amănunțit, ca orice act privilegiu care statornicește anumite derogări de la ordinea juridică existentă. De o formulă tip, care să fi fost folosită în cancelariile noastre pentru acordarea în bloc a tuturor privilegiilor ,de imunitate nu poate fi vorba. Formulele stereotipe de „să-i fie ocină și ohabă" și ,,să-i fie uric cu tot venitul" sunt folosite aproape fără excepție în redactarea oricărui act întocmit în cancelaria Moldovei și a Țării Românești și în consecință nu pot statornici o excepție de la o anumită regulă, ci consacră un principiu juridic general și anume încuviințarea pe care domnul țării – în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate eminentă – o dă la orice convențiune care are ca obiect proprietatea funciară.
Practica acordării de imunități – consacrată atât în Europa feudală apuseană și răsăriteană – ne arată că diplomele de imunitate cuprindeau în mod analitic și concret privilegiile acordate bisericii sau nobilului, întrucât numai un asemenea act astfel redactat putea fi o oglindă fidelă a drepturilor pe care proprietarul putea să le opună dregătorilor regali, care ar fi încercat să pătrundă pe astfel de domenii cu scopul de a strânge dări și alte contribuții. În temeiul unui asemenea act împotrivirea proprietarului imunitar față de oamenii regelui capătă un caracter legal, fiind recunoscută ca valabilă de ordinea juridică.
Documentele din Moldova sunt redactate într-o formă mai completă, stabilindu-se cu mai multă precizie limitele dreptului de a judeca, multe biserici și mănăstiri având o jurisdicție deplină în această privință. În cazul când imunitatea nu acorda o astfel de jurisdicție, rămânea în competența domnului judecata cazurilor penale mai grave (omor, rapt etc), totuși, și în caz de imunitate deplină locuitorii aveau un drept de apel înaintea domnului. Deși, în general, prin actul de imunitate nu se acordau nici laicilor și nici bisericilor scutiri de obligațiunile militare, totuși câteva documente ne fac cunoscute asemenea scutiri, desigur, cu totul excepționale, întrucât alte documente n-o mai amintesc; explicația lipsei imunităților militare rezidă în pericolul extern, pericolul turcesc, care amenința independența țărilor noastre.
O altă categorie de privilegii date prin actele de imunitate erau cele de natură comercială. Călugării făceau comerț în Țara Românească și mai ales în Moldova, vânzând produsele lor ca: animale, stofe, fier, ceară etc. și cumpărând sare, pește, vin etc. Imunitățile pe care domnul le acorda în această privință constau în scutirea de taxele ce se percepeau pentru asemenea vânzări și cumpărări (imunitate negativă); o altă formă a acestor privilegii consta în a se acorda mănăstirilor dreptul de a încasa, în folosul lor, vămile de la anumite târguri, poduri, vaduri etc., precum și dreptul de a-și face pive de sumane, sladnițe (pentru preparat berea) etc, ceea ce ducea la stabilirea unor adevărate monopoluri senioriale (imunitate pozitivă).
Sistemul imunității în Țara Românească și Moldova prezenta unele particularități. De el beneficiază mai larg biserica decât boierii. Numărul satelor sau părților de sate ce formau obiectul de imunitate nu depășea 12-15% din așezările rurale din Țara Românească. Imunitatea judecătorească se acorda mai greu și întotdeauna limitat la „mica justiție", deși formularea actelor este vagă și trebuie completată cu modul lor de aplicare în fapt. Imunitățile judecătorești apar în folosul mănăstirilor; la ele pare să se refere obligația de „ascultare", de a primi sau cere „povața" impusă țăranilor și dreptul de „cercetare" acordat imunitarului.
În Transilvania imunitățile feudale apar ca având aceeași structură juridică și același scop politic, ca și în Moldova și Țara Românească. Regii unguri au fost siliți și ei să dea nobililor și bisericii îngăduința să-și organizeze marile lor latifundii, într-un chip independent și să le înzestreze cu un aparat administrativ, judecătoresc și de constrângere, care să suplinească lipsurile statului feudal. Cele mai multe privilegii acordate nobililor erau de natură administrativ-fiscală: scutiri de biruri, slujbe și alte îndatoriri feudale. Adesea se prevedea în mod expres opreliștea pentru slujbașii regelui de a intra pe respectivele domenii pentru a ridica dăjdiile, pentru care proprietarul feudal primise scutire. Alte privilegii ce se acordau fie odată cu cele administrativ-fiscale, fie printr-un act separat, în chip exclusiv, erau cele judecătorești: aceste privilegii constau fie în dreptul imunitarului de a-și organiza instanțele pe moșiile lor, așa cum credeau de cuviință, fie în sustragerea nobilului de la jurisdicția de drept comun, pentru a fi judecat de rege sau de alte instanțe speciale (defensio din documentele latine din Europa apuseană), în fine, prin actul de imunitate se puteau conferi unele privilegii comerciale, de pildă dreptul de a strânge unele venituri feudale, fapt ce constituia o sursă de îmbogățire foarte căutată de nobilii feudali.
Legiuirea scrisă amintește adesea de imunitățile date nobililor, fără a trata această chestiune în amănunt, întrucât întinderea privilegiului era stabilit – de la caz la caz – prin actul de imunitate dat de rege sau principe. Dreptul scris stabilește, în această privință, câteva dispoziții cu caracter general: de pildă, decretul regelui Carol Bobert din 21 decembrie 1324 conferă unele scutiri tuturor nobililor din Transilvania.
Imunități se acordau și bisericii ca și nobililor laici, stabilindu-se astfel în general o egalitate de tratament pentru clasa dominantă, dar fără a se înlătura prin aceasta multiple alte rivalități și oscilații in rolul predominant al fiecăreia. Prin actul de imunitate, lăcașurile bisericești dobândeau mai întâi privilegii administrativ-fiscale, adică scutiri de dări și slujbe pentru moșiile lor, apoi privilegii judecătorești – acordate odată cu cele administrativ-fiscale sau deosebit – și în fine, unele comerciale, care îngroșau veniturile bisericii feudale.
În esența ei, imunitatea funciară și judecătorească îndeplinește o triplă funcțiune: a) este o formă de asociere a clasei dominante la exercițiul direct al puterii politice; b) este o cale feudală de redistribuire a unei părți din supramuncă, între elementele clasei dominante; c) este o formă feudală de a rezolva unele probleme de administrare a statului, în condițiile lui de organizare rudimentară. În același timp, în mâinile regelui sau ale domnului, imunitătile sunt o puternică armă de acțiune în raporturile lui cu diversele pături ale clasei dominante.
Germenii imunității apar deci pe teritoriul țării noastre în epoca anterioară formării statelor feudale de sine-stătătoare Moldova și Țara Românească și înaintea pătrunderii unor forme ale feudalismului ungar în Transilvania, adică în epoca feudalismului timpuriu: acest proces este strâns legat de destrămarea obștilor agrare și de migratia popoarelor. Imunitățile erau consacrate în diplome, redactate analitic și detaliat, pentru asigurarea privilegiilor celui ce dobândise imunitatea și pentru înlăturarea oricărui conflict dintre aceștia și slujbașii domnului sau ai regelui. Cuprinsul actelor de imunitate atestă privilegii variabile ca număr și întindere: ele erau determinate de raportul de forțe dintre autoritatea centrală și forțele nobilimii.
Formulele stereotipe ale cancelariilor din Moldova și Țara Românească („uric cu tot venitul" și „ocină și ohabă") erau menite să dea expresie juridică întăririi domnului, acordată – în temeiul dreptului său de proprietate eminentă – actelor juridice privitoare la mutațiile de proprietate și prin urmare nu consacră scutiri sau privilegii, ceea ce dealtfel ar fi împotriva stereotipismului însuși al acestor formule. Totodată, aceste formule dau și publicitatea cuvenită unor asemenea acte, garantând dreptul de proprietate al dobânditorului împotriva oricăror pretenții pe care ar putea să le ridice terții. Cu alte cuvinte, în temeiul acestor formule, actul devine opozabil erga omnes.
Secțiunea a II-a
Lupta boierimii pentru desființarea caracterului
condiționat al proprietăți feudale
Principalul efect al centralizării statului a fost acela al patrimonialității, în sensul că întregul teritoriu al țării a trecut în stăpânirea eminentă a șefului statului. Astfel se explică afirmația lui Dimitrie Cantemir că țara a fost patrimoniul domnului", că nici un locuitor al Moldovei nu putea deveni proprietar funciar decât prin donație domnească și numai după ce se distingea „prin acte de vitejie" și alte calități. Deci, consecința imediată a luării „în stăpânire" a teritoriului statului de domnitor a fost constituirea proprietății private prin donațiuni domnești. Primii cărora li s-a conferit o asemenea proprietate au fost șefii formațiunilor politice locale, foști cneji sau voievozi. De fapt și de drept, acestora li s-a recunoscut proprietatea pe care o deținuseră și li s-a mai adăugat chiar. În al doilea rând, voievodul a căutat să răsplătească pe cei care l-au sprijinit în acțiunea de constituire și centralizare a statului și cărora a trebuit să le confere proprietăți din terenurile nelocuite, „pustii", cum sunt denumite în documentele interne, evident cu dreptul de a întemeia sate pe ele. Nu toți foștii maiores terme din teritoriul noului stat au devenit beneficiari ai actelor domnești de donațiune, fiindcă unii din ei s-au opus procesului de unificare. Deci și din acest punct de vedere proprietatea de bunuri funciare trebuie înțeleasă ca o concesiune a șefului statului, a domnului care-i indică un caracter contractual. Fiecare proprietate funciară a fost delimitată, hotărnicită prin acte speciale ce au constituit titlul documentar de proprietate. Același regim al proprietății funciare se constată nu numai în Moldova, ci și în Țara Românească. Documentele interne indică proprietatea funciară sub denumirile de ocină, dedină, vislujenie și uric, termeni ce atestă originea ei, adică de moștenire sau de răsplătire a serviciilor aduse șefului statului.
Documentele păstrate, din secolul al XlV-lea, foarte puține ca număr, arată însă că tacă din timpul domniei lui Roman I (1392 – 1394) proprietatea funciară boierească tindea să devină și în mare parte devenise ereditară, garantată și apărată de stat. Existența unei asemenea proprietăți vechi o demonstrează și precizarea din actul de donație sau confirmare că acolo beneficiarul își are casa sau după expresia documentelor „unde este casa lui. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) se constată nu numai existența și extinderea proprietății funciare boierești, dar și a celei ecleziastice. Dezvoltarea acestor proprietăți a luat o amploare deosebită în timpul urmașilor lui Alexandru cel Bun, mai precis intre anii 1432 și 1457. Spre deosebire de înaintașii săi, Ștefan cel Mare a dus o politică de limitare a extinderii proprietății funciare boierești, care reducea puterea economică, baza materială a domniei.
Se înțelege deci că în țările române, în evul mediu, nu a existat o proprietate funciară absolută, fiindcă orice asemenea document, deși emis sau confirmat de un domn, nu cuprindea în sine dreptul exclusiv de liberă dispunere, care era limitat de obligațiile pretinse de șeful statului. Expresiile de „credincioasă slugă" menționată pentru prima dată la 30 martie 1392 sau cu „dreaptă credință", sau „cu slujbă dreaptă și credincioasă", care se întâlnesc aproape continuu în orice document de proprietate funciară emis de fiecare cancelarie domnească și deci confirmat de domn, fac cunoscute condiționarea proprietății donate sau transferate. Domnul putea prelua proprietatea funciară a beneficiarului ce nu respecta prevederile documentului de donație. Primul asemenea caz cunoscut este menționat în Moldova la 18 octombrie 1435. Datorită comportării boierimii, manifestărilor ei, Ștefan cel Mare i-a limitat posibilitățile de a-și însuși un mai mare număr de proprietăți funciare, deci de a se întări prin extinderea bazei economice ; urmașii lui Ștefan cel Mare, până la sfârșitul secolului al XVI-lea, cu puține excepții, au urmat aceeași politică. O nouă etapă în lupta boierimii moldovene pentru desființarea caracterului condiționat al proprietății funciare începe în anul 1574, după asasinarea de către turci a lui loan vodă cel Viteaz.
În general, domnitorii moldoveni din a doua jumătate a secolului al XVII-lea au aplicat, eu anumite excepții, prevederile așezămintelor din 17 iunie 1619 și 25 februarie 1627. Constantin Cantemir (1685-1693) a confiscat doar proprietățile acelor care, angajându-se ca mercenari în Polonia, au atacat Moldova și pe care i-a calificat ca „oameni răi și fără credință", pentru că, deși erau „oameni de țară", din „acest pământ", au jefuit și supărat locuitorii „asupriți de mult greu și porunci împărătești", Constantin Cantemir a precizat totuși că a trecut la asemenea măsuri numai după ce unii ca aceștia, deși au fost iertați pentru faptele lor, au refuzat totuși să se întoarcă în țară. Totodată, trebuie reținut că proprietățile celor care săvârșiseră asemenea acțiuni nu au fost preluate pe seama domniei, cum se obișnuise, ci donate celor care suferiseră daune.
Efectele acestor sforțări ale boierilor nu au întârziat deci să se facă simțite: „Pe măsură ce clasa boierească, dintr-o clasă de stăpâni exploatând sate devălmașe prin dijmă și munci, în cadrul unei gospodării proprii de consum, se transformă într-o clasă de proprietari feudali deplini, având adică propria lor exploatație producătoare de marfă, folosind munca gratuită a țăranilor în cadrul unei exploatări, adică în sânul unui proces de producție organizat de boier pe seama și în folosul lui exclusiv, incertitudinea inițială a stăpânirilor boierești încetează. Rolul domniei, ca dispunătoare de favoruri și miluiri, sub forma cedărilor de drepturi regaliene de-a lungul întregii game care merge de la obrocul de tip I, la obrocul scutire de tip IV, precum și rolul ei de garantatoare prin mijloace de stat a stăpânirilor boierești, încetează și el.
Secțiunea a III-a
Titularii dreptului de proprietate
1. Proprietatea domnească.
Proprietatea domnească în Țara Românească si Moldova sau regală, în Transilvania, întâia categorie de proprietate feudală după titular, a cuprins inițial: terenurile neintrate în proprietate individuală, categorie ce s-a restrâns, pe măsura dezvoltării feudalismului și a intrării succesive a pământurilor în stăpânirea particularilor, la: pământurile pustii (fie că fuseseră totdeauna pustii sau deveniseră pustii din anumite cauze); pământurile făcând parte din moșteniri vacante (lipsite de moștenitori); pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare; cetățile și minele.
Din acest ansamblu al pământurilor, monarhul a făcut donații particularilor și unor persoane morale, donații prin care domeniul său s-a diminuat treptat, fapt care a determinat la un moment dat revizuirea actelor de donație anterioare, spre a li se constata temeinicia, încuviințarea sa la anumite acte juridice importante: vânzări, schimburi și donații de moșii donative, zălogirea lor ultra communem aeslimationem, înfrățiri, adopțiuni, praefectio („așezarea" fiicelor în loc de fii), – era necesară datorită dreptului de dominium eminens, de stăpânire superioară, renunțarea la dreptul de retract pe care el îl poseda.
Domeniul domnesc este bine cunoscut în structura lui economică și cadastrală în Țara Românească, datorită studiilor publicate, iar fluiditatea lui a fost mare, prin jocul confiscărilor pentru hiclenie care fac imediat obiect de danie către boieri, pe lângă daniile obișnuite către boieri și mănăstiri; circulația constantă a satelor confiscate pentru hielenie este cu totul caracteristică.
Deși încă din secolul al XVI-lea se vorbește de treburile sau banii țării, se susține în general că o netă distincție între domeniile statului și cele personale ale domnului n-ar fi existat până în secolul al XVIII-lea. Desigur, o anumită confuzie între cele două mase de bunuri a existat totdeauna. Totuși, cercetări mai recente au arătat că încă din prima treime a secolului al XV-lea o „cămară" personală a domnului începe să se separe de visteria domnească a țării. Alexandru Aldea vorbește de ,,cămara părintească și visteria Țării Românești". Cămărașii administrau veniturile domnului de pe moșiile proprii, iar vistierul administra banii vistieriei, ai țării. Cu toată confuzia, moșiile boierești pe care domnul le avea la suirea pe tron, nu-și pierd cu totul individualitatea, deși exista și tendința ea ele să devină moșii domnești și să treacă la domnii următori.
În secolul al XVIII-lea, după mărturia lui Dimitrie Cantemir, începe să se facă distincția – obișnuită în dreptul bizantin – între bunurile personale și cele ale coroanei, respectiv ale statului. La această dată însă condițiile de ordin extern făceau ca interesele domnilor – sub continuă amenințare otomană de mazilire, mulți dintre ei cu interese în afară și, finalmente, fanarioți – să nu reclame un întins domeniu funciar în țară.
Ca și boierii și mănăstirile, domnia era scutită de dări funciare. Moșiile erau lucrate cu țărani dependenți domnești până la transformarea acestora în „lăcuitori" sau clăcași prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1746, 1749).
Existau unele particularități specifice românești. Cea mai importantă era în Moldova stăpânirea domnească asupra hotarelor orașelor și târgurilor, cu dreptul de a dona și, până la urmă (secolul al XVIII-lea), prin abuz chiar din zonele locuite ale hotarului. În al doilea rând prin dreptul domnului asupra tuturor robilor intrați într-un fel în țară, fără monopol domnesc permanent asupra acestei categorii, fiindcă o parte trecea în stăpânirea boierilor și a mănăstirilor. Bunurile fără stăpâni, care la Bizanț reveneau statului, în Țara Românească ajungeau pe seama domniei, iar locurile pustii și braniștile aparțineau, de asemenea, domniei. Era o formă de acumulare primitivă de stăpânire, de tip feudal, care avea unele corespondente, nu directe, la Bizanț, încorporarea malurilor și bălților Dunării în domeniul domnesc, la începuturile organizării statului, se aseamănă cu operația bizantină de acumulare imperială privind unele teritorii nou dobândite. încă din secolul al XlV-lea, cetățile românești au avut un rol foarte însemnat în apărarea țării, iar pentru întreținerea fiecăreia s-a constituit un așa-zis ocol, format din terenuri întinse și sate ce aparțineau domniei. Locuitorii unor asemenea sate au avut obligația de a lucra pentru continua întărire a zidurilor etc. și aprovizionarea garnizoanelor cu alimente. Părți din domeniul aflat la dispoziția domnului au fost afectate și curților domnești, din venitul cărora se întreținea garnizoana, personalul care le administra, precum și anturajul domnului când se afla prezent la curtea respectivă.
Din domeniul aflat la dispoziția lor domnii Moldovei au constituit și alte unități teritoriale, ca cele ale târgurilor și orașelor de pe lingă morile domnești sau ocoale de sate, ca al Șipotelor, Kohatinului și Străuleștilor. Asemenea unități teritoriale au avut o organizare și administrație separată de a ținuturilor, fiind conduse de vornici care în numele domnului judecau, încasau dări, controlau prestarea obligațiilor în muncă ale locuitorilor și strângerea dijmelor.
Domnii au putut dispune de domeniul aflat la dispoziția lor, donând sau vânzând părți din el. Datorită unei asemenea practici, către mijlocul secolului al XVII-lea, s-a ajuns la situația ca domeniul public să fie aproape lichidat. Totuși părți reduse din domeniul public, făcând parte în Moldova din ocoalele unor orașe ca Botoșani și lași, au rămas încă la dispoziția domniei până în secolul al XVIII-lea. Pe măsură ce întinderea domeniului public se reducea prin acte de donație sau prin vânzări, domnii au trecut asupra locuitorilor din satele proprietate boierească și mănăstirească toate obligațiile în bani și munci cu caracter public.
2. Proprietatea feudalilor laici.
Proprietatea feudalilor laici consta din bunuri imobile și bunuri mobile. în ce privește modurile de dobândire, ea putea fi dobândită originar: prin luarea în stăpânire a bunurilor mobile fără stăpân sau ocupațiune și prin defrișarea (lăzuirea) pământurilor; dar în cele mai multe cazuri era dobândită derivat: prin moștenire, donație domnească sau regală, uzucapiune, acte între vii (cumpărare, donații de la persoane private, schimb) și acte mortis causa (testamente).
Deși mai puțin concentrate și întinse decât cele din Bizanț, satele boierești din Moldova și Țara Românească urmau în bună parte structura acestora. Existau însă și diferențe, mai ales în perioada de slabă dezvoltare a rezervei boierești (pi. XXXVIII). Regimul imunitar este fundamental același, cu abuzurile și excesele cunoscute; cvasiinexistenta imunității judiciare în favoarea boierilor spre deosebire de imunitățile date mănăstirilor este identică; producătorul direct are calea deschisă spre judecată domnească, dar ascultarea și supunerea, datorate de el boierului și apărate de domn prin drastice cărți de volnicie, asigura boierului o justiție minoră „de fapt", eficace și mai largă decât se poate închipui. Vecinii (rumânii) datorează aceleași dări și prestații ca și paricii bizantini cu o multiplicare și agravare a strângerii lor, impusă de dominația otomană. Plata în două rate se multiplică în sferturi, mai mult de patru pe an. Deosebirea între vecinii (rumânii) de baștină și de așezare, pe de o parte, și oamenii cu învoială este fundamentală, dar așezarea acestora este diferită, la marginea domeniului. Regăsim și aici categoria țăranilor străini de domeniu și liberi de orice dări, singurii ce puteau fi aduși pentru noua așezare și mai ales pentru noile sate de colonizare pe locuri pustii sau săliști de repopulat.
O distincție esențială și caracteristică dreptului feudal a fost în Transilvania pentru imobilele nobiliare, aceea între bunurile avitice (bona auitica) și bunurile dobândite (bona acquisita), distincțiune în temeiul căreia se acordau drepturi diverse, pe de o parte proprietarului, pe de altă parte familiei acestuia. Tendința dreptului feudal a fost să mențină integritatea patrimoniului familial și să garanteze transmiterea lui intactă din tată în fiu prin interzicerea liberei înstrăinări a bunurilor avitice, asupra cărora drepturile rezervate familiei erau deosibit de accentuate, creând o adevărată indisponibilitate pentru titularul momentan al dreptului de proprietate.
Cea mai caracteristică și mai importantă categorie de bunuri imobile nobiliare în feudalism au constituit-o moșiile donative (inițial beneficii temporare, apoi feude ereditare), cu care regele (ulterior principele Transilvaniei) răsplătea serviciile de natură, în special, militară prestate de supuși. Această formă de proprietate a prezentat în feudalismul ungar și transilvănean o mare importanță
Asupra acestei categorii de bunuri, regele avea diverse prerogative, derivate din dreptul său de dominium eminens. În virtutea acestui drept și a corolarului acestuia – retractul succesoral -, înstrăinarea moșiilor donative nu se putea efectua decât cu consimțământul regelui (consensus regius), la fel și adopțiunile, înfrățirile, precum și „prefacerea" juridică a fetelor în băieți (praefectio). De asemenea, dreptul eminent regal legitima reîntoarcerea bunurilor imobiliare donative la rege în caz de lipsă de urmași (defeclus seminis), sau în caz de trădare a donatarului.
O procedură specifică în legătură cu donațiunile regale (generală în primele veacuri, căzută în desuetudine în ultima parte a perioadei feudalismului) era punerea în posesia pământului a donatarului (introduclio in corporalem possessionem), care se numea stalutio și trebuia să se facă în termen de un an de la data actului de donație, la fața locului, de către un om ai regelui (homo regius) asistat de un delegat al unui capitlu și de un reprezentant al comitatului, în prezența donatarului și a vecinilor.
Tendința stăpânilor de pământuri alodiale – care nu fuseseră dobândite prin dăruire regală, ci erau stăpânite fără diplomă donațională, prin moștenire de la strămoșii stăpâni ai moșiilor încă dinainte de întemeierea, statului feudal – a fost de a-și transforma proprietățile în donative, prin obținerea unor diplome regale donaționale confirmatorii ale stăpânirii ancestrale anterioare, pentru a-și asigura în acest mod drepturile și a se bucura de avantajele care reveneau posesorilor acestei categorii de bunuri.
Asupra bunurilor imobiliare dobândite în alte moduri decât donația regală – de pildă, prin donație particulară, uzucapiune, cumpărare -, titularul actual (dobânditorul) avea dreptul de liberă dispoziție; în cazul acestora nu se aplica dreptul de precumpărare și puteau fi transmise liber prin acte între vii sau mortis causa.
3. Proprietatea bisericească.
Acest tip de proprietate s-a constituit în mari domenii după întemeierea statelor românești, în principal pe calea daniilor din partea credincioșilor – domni, boieri, prelați, orășeni, țărani – făcute pentru scopuri pioase, dar și pentru a fi trecuți în pomelnice și a li se face rugăciuni după moartea lor. Mănăstirile au primit în stăpânire pământuri, sate, munți, braniști, mori, precum și scutiri tic dări pentru bunurile lor. Totodată mănăstirile și înalții pretați obișnuiau să facă cu cheltuiala lor curaturi, vii, grădini, mori etc, care rămâneau în patrimoniul mănăstirilor. Acestea nu aveau dreptul de a înstrăina daniile ctitorilor, ele fiind destinate unor cauze caritabile, iar ctitorii puteau cere întoarcerea lor.
Domnii mai dăruiau mănăstirilor diferite obroace – bani, miere, vin, ceară, sare, parte din birul unor sate – pentru hrana călugărilor și pentru procurarea de fonduri bănești.
Mănăstirile beneficiau, mai mult decât boierii, de drepturi largi de judecată a satelor din domeniul lor și de încasarea amenzilor și a altor venituri de pe urma judecăților. Dar practica închinării mănăstirilor românești către lavrele de la muntele Athos Ie-a lipsit de cea mai mare parte din veniturile lor, care inițial fuseseră donate pentru opere pioase.
4. Proprietatea țărănească.
Această formă a proprietății a prezentat, ca și cea a orășenilor, un caracter special, aparte, în orânduirea feudală, în cadrul căreia forma dominantă și caracteristică de proprietate imobiliară a fost cea nobiliară donativă.
Privitor la distincțiunea între proprietatea mobiliară și cea imobiliară țărănească, menționăm că, în afară de deosebirile între categoriile de drepturi aferente și intre modurile de dobândire și transmitere, deosebiri ce corespundeau întrucâtva cu cele privind aceleași categorii ale proprietății clasei nobiliare, o caracteristica a proprietății imobiliare țărănești în perioada feudală, care a distins-o de aceea a nobililor, a fost că cea dintâi nu era o formă de exploatare, fiind lucrată de țărani, în general, cu forțele de muncă ale propriei familii.
Proprietatea imobiliară a țărănimii libere din Transilvania a fost devălmașe sau individuală. A existat mai întâi, în feudalismul timpuriu, proprietatea obștească a comunităților vicinale de țărani liberi, care fie că a fost progresiv acaparată în perioada feudalismului dezvoltat de nobilimea laică și ecleziastică, țărănimea din obști fiind treptat redusă la starea de iobăgie (același sistem a fost aplicat și de orașe față de satele administrate de ele), fie că s-a transformat în proprietate individuală prin ieșirea din indiviziune. Inițial, devălmășia se extindea nu numai asupra pădurilor și apelor, dar și asupra pământului arabil, cota parte ce se cuvenea din acesta fiecărei familii fiind trasă periodic la sorți; cu timpul ea s-a limitat numai la păduri și ape, terenurile arabile trecând în proprietate individuală.
În Țara Românească și Moldova nu numai țăranii liberi aveau un drept de proprietate în formele pe care le-am văzut, ei și producătorii dependenți. Și vecinul putea fi proprietar în afara veciniei lui și avea un drept consolidat asupra ocinei sau delniței, cu facultate limitată și controlată de a-l înstrăina și a-l trece ca moștenire urmașilor. Treptat, îndeosebi dreptul de înstrăinare va fi tot mai mult limitat sau negat de stăpâni. La 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova, vecinii devin clăcași sau locuitori de sate, așa-zis liberi, dar pierd ocinele în favoarea stăpânilor.
Stăpânirea vecinilor (rumâni) era mai consolidată asupra locurilor desțelenite de ei (curaturi, săcături, lăzuiri). Asupra inventarului de muncă și asupra vitelor, țăranul dependent era stăpân deplin. Asupra casei și locului împrejur (grădină, livadă) dreptul lui de asemenea este mai consolidat. Locuitorii din sat alcătuiesc o obște aservită, care păstrează multe structuri comunitare, preexistente orânduirii feudale, dar stăpânul feudal și agenții săi s-au substituit în multe din atribuțiile obștii libere. Statutul de vecin era ereditar, ca și la Bizanț, iar excluderea femeii din legătura de vecinie era mai mult teoretică; în unele documente, ca și în Apus, apar femei menționate ca vecine.
Posesia și folosirea în devălmășie a pământului a prezentat în Transilvania medievală două forme: a) aceea din partea obștilor sătești (vicinale); b) aceea din partea comoștenitorilor în indiviziune. Prima comporta drepturile și obligațiile obișnuite în cadrul comunităților sătești medievale, cunoscute și în Țara Românească și Moldova; a doua consta în posesia și folosința în comun, de obicei temporară, până la ieșirea din indiviziune voluntară sau judiciară. În ce privește proprietatea individuală (diviza), această formă de proprietate a fost cunoscută atât la țăranii români, cât și la unguri și sași, la ea referindu-se o parte din normele dreptului cutu-miar românesc. Se dobândea, ca și aceea a nobililor, fie originar (prin defrișarea, lăzuirea terenurilor), fie derivat: prin moștenire, uzucapiune, acte între vii (cumpărare, schimb, danii de la persoane private) și acte mortis causa (testamente). Pentru apărarea proprietății-imobiliare țărănești, prin asigurarea rămânerii ei în mâinile membrilor acestei clase, s-a aplicat dreptul de precumpărare și răscumpărare.
În ce privește proprietatea iobagilor, aceștia au avut numai proprietate mobiliară și proprietatea unor imobile (case, curaturi etc.) dobândite prin diferite acte juridice. Asupra sesiilor lucrate de ei aveau numai posesiunea și folosința, nu proprietatea, care aparținea moșierului feudal. Regulile privind dobândirea și transmiterea bunurilor aflate în proprietatea lor difereau de cele privind proprietatea nobiliară, orășenească etc, făcând parte din dreptul iobagilor (ansamblu de norme aparte guvernând relațiile dintre iobagi sau dintre iobagi și membrii altor clase sociale).
Cei prevăzuți cu terenuri însumând ca întindere cel puțin un sfert de sesie se numeau iobbagiones sessionati uel coloni, deci iobagi cu sesii, coloni; cei care aveau mai puțin de un sfert de sesie și o casă se numeau inquilini domos habentes, jeleri cu casă; iar cei care nu aveau nici un fel de teren, nici casă, se numeau subinquilini, inquilini domos non habentes, jeleri fără casă. Proprietatea sesiilor o dețineau domnii de pământ, pe când iobagii (și jelerii posesori ai unui minim de pământ) aveau numai posesiunea, care se concretiza într-un drept nelimitat de folosință. Tendința generală a procesului de evoluție a sesiilor iobăgești a constat pe de o parte în accentuarea fărâmițării, pe de altă parte în ciuntirea suprafeței lor, în scopul trecerii suprafețelor răpite în cadrul rezervei feudale (alodiului).
Deosebit de interesante ca rost și mod de administrare și prezentând în Transilvania diferite aspecte proprii care le diferențiau de sesiile din celelalte părți ale Imperiului habsburgic au fost sesiile grănicerești ce vor exista în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XlX-lea în regimentele de graniță.
5. Proprietatea funciară urbană.
Prin acte speciale, inițial domnii au recunoscut comunităților urbane proprietatea asupra vetrei orașelor, ca și a unui teritoriu din apropiere, ce a fost folosit în comun de către toți membrii comunității pentru agricultură și creșterea vitelor. Membrii obștilor urbane fiind oameni liberi n-au depins de nimeni, n-au fost deci legați de pământ, nu au avut obligații de dijmă decât dacă lucrau pământ domnesc și ca atare nu li s-a limitat în vreo formă libertatea de mișcare. Comunitățile urbane s-au bucurat de privilegii speciale, având astfel posibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate asupra terenurilor primite de la domn, considerându-le ca proprietăți de pe care-și agoniseau „hrana", deoarece chiar până în secolul al XIX-lea o parte din populația orașelor se ocupa și cu agricultura. Terenul aflat la dispoziția unei comunități urbane se numea „hotarul târgului" și pe lingă terenul de agricultură cuprindea loc de pășune, fânaț, prisăci și mori. Terenul folosit pentru agricultură de către comunitățile urbane se numea „țarina târgului" și se lucra după normele fișate de comunități. În fiecare primăvară șoltuzul și pârgarii împărțeau fiecărei familii pământul de cultură, proporțional cu numărul membrilor.
Pe lângă terenurile atribuite comunităților urbane, în apropierea orașelor au fost și altele rămase la dispoziția domnului, cunoscute sub denumirea de „hotare domnești", care cuprindeau uneori și sate. Din hotarele domnești din apropierea orașelor domnitorii au făcut danii boierilor și mănăstirilor.
Donațiile de orașe întregi, care au început la sfârșitul secolului al Xl-lea, se accelerează în secolul al XVIII-lea, în timpul regimului fanariot. Au fost donate orașe ca: Baia, Vaslui, Hîrlău, Tecuci, Tg-Ocna, Tg. Neamț, Huși, Eoman, Dorohoi, Bîrlad ș.a.-. Răscumpărările se făceau greu, pentru că sumele pretinse de „proprietari" erau considerabile, astfel se explică de ce orașe ca Vasluiul, Dorohoiul, Piatra au rămas în proprietate particulară până spre mijlocul secolului al XlX-lea, ceea ce a frânat serios dezvoltarea vieții urbane.
Stăpânirea funciară din orașe și târguri a cunoscut deci forme deosebite, după cum avea ca titulari pe domn, pe feudali, sau pe înșiși târgoveții. Locurile domnești se aflau în stăpânirea nedivizată (aominium utile plus dominium directum, eminens), deplină a domnului, cu excepția dezmembrării precare ce avea loc în ultima categorie de situații. Când este dăruit formal, locul domnesc trecea în stăpânirea utilă, în general bine consolidată a altor elemente din societatea feudală. Noțiunea de „loc domnesc" avea și o accepțiune mai largă: vatra unui târg în care existau stăpâniri boierești, mănăstirești, de târgoveți și locuri „drepte" domnești era în întregul ei privită sau expres calificată ca domnească. Orașul sau târgul putea fi socotit domnesc – „orașul domniei mele numit Rîmnic"; „târgul nostru Șiret" etc.
În categoria locurilor „drepte" (slobode) domnești intrau: a) resturi, încă nedăruite în stăpânire desăvârșită din vechea moșie domnească, pe care, după caz, s-a întemeiat ori s-a extins orașul sau alături de care, la loc întărit, s-a cristalizat așezarea orășenească; b) locuri redevenite drepte prin părăsire de către un titular prin desherență sau confiscare pentru hiclenie; c) locuri dăruite domnului, cumpărate de acesta (la început ca un adevărat retract feudal) sau primite în schimbul altor locuri din categoriile precedente.
Stăpânirile mănăstirești și boierești din orașe, dezvoltate continuu din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu o participare; crescândă la viața economică a orașului, puteau fi dispersate sau comasate prin schimburi, noi achiziții la care se folosea protimisisul de vecinătate, prin extinderi și danii; ele proveneau din danii domnești sau particulare, din schimburi, dar și din înglobarea în perimetrul orașului a unor moșii boierești sau mănăstirești. Făcând din stăpânirea lor asupra fondului orășenesc o sursă de desfacere a produselor de pe domeniile lor, feudalii au căutat să-și facă recunoscută asupra părților de hotar orășenesc pe care puneau mina o stăpânire feudală, privilegiată, de aceeași natură cu cea exercitată asupra propriilor lor domenii, îmbinând-o cu unele particularități legate de viața orașului.
Stăpânirea specific orășenească avea o dublă formă. Pe de o parte, cea colectivă (obștească), exercitată asupra întregului hotar al târgului și asupra locurilor rămase în folosința exclusivă a obștii; pe de altă parte, îmbinată cu cea dintâi, stăpânirea privată a târgoveților și orășenilor. Aceasta din urmă formă era supusă unui dublu proces de individualizare și de consolidare crescândă atât față de târg (proces similar cu cel din obștile țărănești, târgurile fiind și ele mari obști orășenești), cât și față de domn (prin golirea dominiului eminent de cât mai multe din atributele sale; stăpânirea târgului apărea deci ca o stăpânire superioară (față de târgoveți), ca și stăpânirea obștii asupra hotarului ei, dar totuși intermediară între dominiul eminent al domnului și stăpânirea privată a orășenilor.
Asupra moșiei domnești din afara vetrei, obștea avea drept de control și de administrare, drept atestat documentar pentru mijlocul secolului al XVII-lea. înstrăinările de locuri stăpânite privat se făcea cu „voia" orășenilor, redusă treptat la cea a megieșilor – vecini. Stăpânirea obștească a târgului asupra întregului său hotar condiționa deci în mod fundamental stăpânirea eminentă a domniei și invers: ca atare, orice modificare substanțială a rosturilor orășenești ale hotarului constituia o violare a contractului feudal existent între domnie și târg. Stăpânirea breslei era tot așa de consolidată ca și stăpânirea orășenilor, cu avantajul recunoașterii formale ce rezultă din existența statutelor breslei, aprobate de mitropolit și de domnie.
Stăpânirea târgoveților și orășenilor, ca șefi de gospodărie, purta asupra locurilor de casă și de prăvălie, asupra clădirilor de pe aceste locuri și asupra locurilor de hrană din moșia târgului. Asupra locurilor din vatră, târgoveții exercitau o stăpânire consolidată, care a cunoscut o consolidare ascendentă; domnia o va numi „desăvârșită", fără însă ca ea să excludă dominiul eminent al domnului. Ea era ereditară, deci veșnică, și comporta un larg drept de dispoziție (vânzare, danie, schimb, zălogire, înzestrare, legat în afara familiei). Ca o dublă trăsătură esențială, putea fi înstrăinată fără autorizația prealabilă a domniei și nu obliga la plata unei dări recognitive față de domnie. Consolidarea tindea să se extindă și la locurile de locuințe cuprinse în afara vetrei orașului.
În vatra orașelor și asupra locurilor din afară asimilate acesteia, târgoveții aveau, în raport cu domnia, o proprietate condiționată reciproc. Stăpânirea veșnică, liberă de dări funciare, liber alienabilă, recunoscută și garantată în scopul de a permite unui om liber de a trăi și munci ca orășean condiționa și deci limita domeniul eminent al domnului și invers. Asupra locurilor de hrană de pe moșie, târgoveții aveau o stăpânire mai precară, în curs de consolidare și ea. Nu trebuie însă uitat că raportul de condiționare dintre obștea târgului și domnie garanta temeinic afectarea moșiei la nevoile de hrană ale obștii, și sub forma acestor stăpâniri cu caracter mai precar.
În Transilvan la, proprietatea orășenilor asupra bunurilor imobile (case și terenuri intravilane ori extravilane) a fost reglementată de un drept ce s-a apropiat de concepția dreptului roman (cf. mai ales Statutele municipale săsești); în legătură cu aceasta s-au dezvoltat și norme aparte privind evidențele funciare. Se remarcă, la acest fel de proprietate, reguli aparte și în legătură cu modurile ei de dobândire, în special în materie de uzucapiune, cumpărare, schimb, donațiuni și testamente.
Secțiunea a IV-a
Forma și modalitățile de dobândire a
dreptului de proprietate
Diferitele moduri de stăpânire, posesie sau deținere a pământului, cu restricțiile în folosință și transmisiune, cu interdependența diferitelor categorii de stăpânitori, posesori sau deținători ai acestuia, formează un aspect fundamental și caracteristic pentru proprietatea feudală. Situația atât de diversă a multiplelor categorii de posesori sub un titlu sau altul de bunuri imobile, suprapunerea unor drepturi, complicata scară a poziției persoanelor față de bunuri a dus la diferențierea unor noțiuni juridice față de accepțiunea celor clasice, din dreptul roman, așa cum a fost, de pildă, cazul cu posesiunea.
La începutul epocii feudale, în Moldova și Țara Românească, regula de stăpânire în cadrul proprietății alodiale (baștină, ocină) era cea în indiviziune de către cei ce coboară din același strămoș comun; fiecare familie simplă avea o cotă parte din întreaga moșie. Acest element familial ce stăruie în proprietatea feudală se explică prin faptul că vechea obște s-a transformat într-o obște teritorială, în cadrul căreia s-a produs diferențierea de clasă. Astfel se impune proprietatea privată familială ce se va transforma într-o proprietate feudală adevărată pe care va lucra un număr tot mai mare de țărani dependenți.
Această proprietate familială a rămas o perioadă de timp în indiviziune între membrii familiei, descendenții unui autor comun. Documentele ne vorbesc de nenumărate asemenea cazuri, în care proprietarii alcătuiesc grupuri legate de rudenia de sânge, coborâtori din același strămoș. Partea ce se cuvenea fiecăruia era o cotă parte aritmetică, în raport cu gradul de rudenie, din hotarul indiviz. Descendenții direcți aveau părți egale indivize într-un hotar, iar urmașii lor formari tot atâtea ramuri (cete) de frați cetași la moșie.
Aceste părți se consideră din întreaga proprietate si pot face obiectul oricărei tranzacții (vânzări, zălogiri, donații). De aici expresia din documente „jumătate din șes", „a șaptea parte din ocină", ..jumătate din moară", sau „vericât este partea" cutăruia, „toată a treia parte de peste tot hotarul, din câmp, din pădure, din apă și din toată siliștea satului" etc. În acest chip se ajunge ca să existe cincizeci – șaizeci sau chiar o sută de familii în indiviziune, unde „au fost toți cneji pe ocinile lor".
În cursul dezvoltării feudale, proprietatea indiviză și-a îngustat tot mai mult baza. Acei dintre indivizari care reușeau să-și creeze o poziție puternică în cadrul statului feudal ieșeau din indiviziune, își hotărniceau partea lor de moșie și apoi prin bani, prin acte de violență, prin procese și altfel de manopere, își întindeau moșia în dauna vecinilor. Este perioada de formare a marelui domeniu, care se lărgește pe socoteala micii proprietăți devălmașe. Codevălmașii care rămâneau în stăpânirea ocinei lor strămoșești erau asemenea țărănimii libere, ducând ca și aceștia o luptă grea cu marea proprietate ce vroia s-o înghită.
După dezvoltarea și întărirea bazei economice feudale în cadrul statelor feudale românești, apare un nou fel de proprietate și anume proprietatea personală donativă (ohaba, urio), adică proprietatea primită ca danie din partea cârmuitorului țării, de către cei care s-au arătat de folos în treburile dinăuntrul și din afara țării. Înnobilările prin împroprietărire au fost mai numeroase în Moldova decât în Țara Românească, deoarece pământurile aflate la dispoziția domnului moldovean erau mai numeroase. Noua proprietate prezenta interes prin faptul că ea era acordată unei persoane deși în actul întocmit cu acest prilej se vorbește de întreaga familie și de urmașii beneficiarului, și ea corespunde feudei apusene, proniei balcanice sau pomestiei rusești. Acordarea unor astfel de proprietăți era însoțită, de obicei și de un act de imunitate, care conferea beneficiarului depline puteri economice, fiscale, judecătorești și administrative. Astfel de imunități puteau fi acordate și deținătorilor de proprietăți alodiale, producând și aici modificări în natura dreptului de proprietate.
Titlurile juridice de dobândire a proprietății feudale în țările române erau deci moștenirea legală, dania domnească ce putea cuprinde nu numai un fond funciar, ci și un privilegiu asupra unei proprietăți stăpânite deja de titular, diferite acte juridice încheiate între particulari (vânzare -cumpărare, schimb etc), testamentele, precum și desțelenirile sau lăzuirile pământurilor necultivate; primele patru titluri formează categoria mijloacelor derivate de dobândire a proprietății, iar ultimul constituie un mijloc originar de dobândire a dreptului de proprietate.
Proprietatea moștenită din moși-strămoși își trage originea dintr-o epocă anterioară constituirii statelor feudale de sine-stătătoare.
Băniile erau făcute în primul rând boierilor, pentru diferite servicii aduse domnului, dar și altor categorii sociale; țăranilor liberi pentru merite ostășești; mănăstirilor, mitropoliei etc.
Al treilea mod de dobândire a proprietății pe cale derivată erau diferitele acte juridice încheiate între particulari, fie între vii (inter vivos), fie pentru cauză de moarte (mortis causa). Din prima categorie fac parte actele de vânzare-cumpărare, de donație, schimb etc, iar din doua categorie testamentele, orale sau scrise.
Ca titlu originar de dobândire a proprietății, poate fi socotită desțelenirea pământurilor nelucrate și nestăpânite de nimeni.
Din unele documente, se vede că domnul confirmă stăpânirea asupra curaturilor, ceea ce ar putea crea impresia că tot dania domnească ar fi izvorul dreptului de proprietate și în acest caz. Cu toate acestea, accentul ce se pune asupra lăzuirii ca atare ne îndreptățește să credem că desțelenirea formează un titlu autonom de dobândire a proprietății; această concluzie se impune cu atât mai mult, cu cât confirmarea domnească este cerută adesea și pentru stăpânirea pământurilor dobândite prin moștenire, ceea ce, desigur, nu înlătură succesiunii calitatea de titlu achizitiv de proprietate.
Dreptul feudal transilvănean nu a făcut distincție netă și precisă între posesiune și dreptul de proprietate. Totuși, Tripartitul (I, 24) se apropie de justa înțelegere a sensului noțiunii de posesiune, atunci când arată că acest cuvânt indică atât bunurile imobiliare de diferite categorii, cât și stăpânirea, folosirea și administrarea unui lucru mobil sau imobil. Pentru primul sens, el înșiră toate așa-numitele iuta possessionaria, atât de numeroase și diverse : cetățile, castelele, întăriturile, orașele, orășelele, satele, posesiunile (moșiile) sau părțile de posesiuni (portiones possessio-nariae), pământurile, pădurile și pământurile pustii (praedia) precizând că termenul desemnează în special satele, celelalte categorii de bunuri imobile enumerate având numiri separate. Pentru al doilea sens, el precizează că se înțelege prin posesiune un fel de pășire, de punere a piciorului (pedum positio) în uzul și stăpânirea (in usum ac dominium) unui lucru pe care cineva îl deține în mod real (realiter tenet) și îl administrează (gubernat). În altă parte (I, 67), Tripartitul adaugă că unul din modurile prin care se manifestă stăpânirea asupra unui bun este posesiunea (iure possessorio), precizând că această modalitate se realizează atunci când cineva deține stăpânirea (dominium) reală, pașnică și manifestă a unui bun atât în ce privește perceperea fructelor, cât și serviciile iobagiale.
Ca mijloace de apărare a posesiei, Tripartitul permite respingerea cu forța a tulburărilor ei și reluarea cu forța a lucrului ocupat cu forța de către aceștia (I, 68). Cauzele privind posesiunea erau de competența exclusivă a instanțelor laice (II, 52).
Dintre modurile derivate făceau parte în Transilvania moștenirea, dania regească, prescripția achizitivă și diferite acte juridice încheiate fie inter vivos (de pildă vânzările-cumpărările, donațiunile private, schimbările etc), fie mortis causa (testamentele).
Proprietatea moștenită era proprietatea dobândită în temeiul legii de la părinți sau de la alte rude; ea putea fi stăpânită individual sau în devălmășie (indiviziune), dacă proprietarii nu și-au împărțit moșiile după moartea celui pe care l-au moștenit.
Proprietatea feudală moștenită se bucura de o deosebită ocrotire din partea legiuirii feudale, deoarece menținerea patrimoniului familial cât mai intact în cadrul marilor familii de nobili feudali constituia printr-un din principiile de bază ale orânduirii feudale și unul din mijloacele de realizare a scopurilor generale ale acestei orânduiri.
Proprietatea donativă provenea din daniile făcute nobililor pentru faptele de arme și pentru credința arătată stăpânirii feudale, regelui feudal, înainte de a face o danie, regele obișnuia să facă o cercetare – printr-un capitlu, colegiu de canonici, având rolul unei instanțe de cercetare si de autentificare (locus autenticus), ca să se stabilească dacă pământul pe care voia să-l dăruiască aparținea sau nu dreptului de danie al regelui, iar după aceea urma punerea în stăpânire a donatarului.
Punerea în stăpânire (statutio) trebuia să se facă, în termenele im an din ziua donației, de către omul regelui (homo regius), de față fiind omul de mărturie al capitlului și vecinii și megieșii locului (uicini atque commitanei); punerea în stăpânire avea loc chiar pe moșia dăruită (in faciebus ipsorum iurium possessionarium).
În Transilvania un alt mod de dobândire a proprietății este prescripția achizitivă, adică stăpânirea de fapt a unui lucru în decursul unui anumit răstimp. Legile feudale prevăd cu minuțiozitate regulile aplicabile în cadrul prescripțiunii, în raport cu poziția de clasă a acelor ale căror interese trebuie ocrotite.
Al patrulea mod de dobândire a proprietății îl constituie diferitele acte juridice încheiate inter vivos, cum ar fi vânzarea-cum para rea, schimbul, donația privată, sau actele mortis causa, cum ar fi testamentul. Ultimul mod de dobândire a proprietății îl constituie lăzuirea sau desțelenirea, care – ca și în Moldova și Țara Româneaseă – este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.
Secțiunea a V-a
Precumpărarea, răscumpărarea
și formele lor
Precumpărarea și răscumpărarea preferențială era un drept recunoscut unor cercuri de persoane cu privire la bunuri, față de care și față de ai căror stăpâni privilegiații la precumpărare și răscumpărare se găseau într-un raport de solidaritate: rudenie, devălmășie, vecinătate de stat sau de stăpânire, vechea stăpânire a aceluiași lucru etc; dreptul se exercita numai în cazul anumitor înstrăinări ale bunurilor în chestiune.
Privilegiul acesta apare ca un vestigiu rezidual sau ca o supraviețuire reactivată a unei foste participări egale sau inferioare la stăpânirea ce se înstrăinează. Pentru rude, un fel de coproprietate familială inegală. Pentru devălmășie și vecinătate un fel de vocație firească a fiecărui devălmaș sau vecin la stăpânirea întregului bun devălmaș sau vicinal. Pentru stăpânul anterior, persistența unei legături preferențiale necomplet lichidate, cu fosta stăpânire reactivată.
Această viziune a solidarității dintre oameni și bunuri sau dintre stăpâni actuali și stăpânii, reziduali sau participanți pe picior de inegalitate, ai unui bun, se exprimă printr-o adevărată condiționare a stăpânirii actuale în favoarea privilegiaților protimitari și în sarcina stăpânilor actuali și activi. Aceștia, prin înstrăinarea liberă și voluntară a bunului, declanșează mecanismul de condiționare privilegiată. Deoarece, chiar liberă si voluntară, înstrăinarea este un accident și dacă totuși ea trebuie să aibă loc, efectele ei de tulburare sunt reduse prin menținerea bunului în cadrul unuia din cercurile de solidaritate, care sunt chemate la protimisis într-o anumită ordine ierarhizată: rude devălmașe, rude simple, devălmași simpli (cobimici), vecini xoian colț, fostul stăpânitor, satul, satele vecine.
Condiționarea prin protimisis face deci ca societatea respectivă să fie relativ închisă, mai structurată tradițional, mai ierarhizată. Istoricește el se realizează la două niveluri sau sub două modalități diferite: precumpărarea sau protimisisul propriu-zis și răscumpărarea sau retractili.
Și în dreptul feudal, ca și în cel modern, titularul dreptului de protimisis a fost principalul criteriu de clasificare a dreptului de protimisis, alături de criteriul actului si al obiectului supus preemțiunii și răscumpărării. Dar acest important criteriu, care are și un rol istoric, nu poate totuși duce la o justă analiză a instituției decât dacă îl îmbinăm cu criteriul social-economic al apartenenței de clasă, deoarece aceeași categorie de protimitari, rude, devălmași, vecini etc, aparțin fie clasei dominante a feudalilor, fie orășenilor, țăranilor liberi sau dependenți.
Clasele de protimitari pot fi împărțite, nu fără oarecare relativitate, în trei forme principale de protimisis și anume: protimisisul rudeniei, al devălmășiei și al vecinătății. La acestea se mai poate adăuga protimisisul primului stăpânitor și al rudelor sale, care in documente nu este deloc deosebit de cel de rudenie, dar care în realitate este de la început un retract cu răscumpărare. Persoanele juridice, la rândul lor, desfășurau o activitate patrimonială care nu putea rămâne în afara controlului prin protimisis, dar nici nu putea fi supusă acestui control sub toate formele cunoscute.
În sfârșit, nu lipsesc din documentele medievale românești nici protimisisul stăpânului feudal la vânzarea bunurilor unei slugi sau a țăranilor dependenți și protimisisul de tocmeală. Funcția fiscală a protimisisului este ilustrată de o hotărâre a lui Matei Basarab din 29 februarie 1648 când sătenii birnici apar ca o categorie specială de protimitari. Regimul de emfiteuză al viilor, pe diferite tipuri de moșii, îmbinat în Țara Românească mai ales cu regimul de vinărici domnesc, boieresc sau mănăstiresc va duce la aplicarea unui protimisis reciproc între stăpânul locului și stăpânul viei, în cazul în care unul din ei își înstrăina bunul. Actele de înstrăinare ce dădeau loc la protimisis erau în primul rând vânzarea, apoi dania, schimbul, înzestrarea, darea în plată, executarea silită, zălogirea, arendarea. Protimisisul n-a fost numai un rest supraviețuitor al unor forme de stăpânire funciară colectivă; cât timp stăpânirea colectivă există și este inalienabilă, protimisisul n-are nici un rost și nici nu există. Când el își face apariția, nu exprimă o formă veche de stăpânire colectivă (reziduală), ci ceva nou, legat de elementele de incipientă privatizare a stăpânirii, care s-a produs și se adâncește treptat. Numai cine și-a privatizat suficient stăpânirea poate vinde și poate fi împiedicat să vândă unui străin de anumite cercuri solidare. Și numai cine de asemenea și-a privatizat stăpânirea lui, are posibilitatea și interesul să și-o mărească prin precumpărare.
În secolul al XVIII-lea, influența bizantină asupra protimisisului românesc, de-acum bine structurat, nu face decât să crească, mai ales după 1750, adică după limita în timp a cercetărilor noastre. Până la 1750, influenții, impusă de nevoile economice si sociale, este legată de intrarea în circulație a Hexabiblului lui Armenopol.
În sistemul obiceiului, acesta din urmă era lăsat, în mod patriarhal, la aprecierea judecătorilor sub forma noțiunii de multă vreme. Împricinații înțelegeau prin „multă vreme" și câțiva ani, și câteva zeci de ani. Influența bizantină savantă era binevenită și constituia un progres cerut de siguranța tranzacțiilor economice și de interesele legate de privatizarea crescândă a stăpânirii funciare. Chiar după 1750, când receptarea bizantină ia uneori proporții, cu proiectul de receptare a novelei lui C. Porfirogenitul, protimisisul nu-și pierde amplul său caracter românesc și multe reforme se introduc prin îmbinarea împrumuturilor bizantine tehnice, cu noi soluții de ansamblu, izvorâte din necesitățile și tradițiile locale.
Dreptul de precumpărare și răscumpărare (ius praeemptionis) a existat și în Transilvania feudală, în favoarea rudelor, devălmașilor si vecinilor, respectarea lui formând o condiție de valabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare de imobile avitice, precum și a schimburilor, donațiilor și zălogirilor unor asemenea bunuri. Format inițial în cadrul proprietății devălmașe, ca o puternică armă juridică de apărare a obștii vicinale față de intrușii străini de comunitate, acest drept a ajuns să se extindă și aici la proprietatea individuală, după formarea ei, în același scop al evitării trecerii unui bun strămoșesc în mina străinilor.
El a avut drept corolar obligația anunțării prealabile a rudelor, devălmașilor și vecinilor cu privire la înstrăinarea proiectată. Această obligație era satisfăcută prin vestirea (praemonitio, admonitio) celor îndrituiți să-și exercite dreptul. Vestirea se făcea, în mod obișnuit, în trei duminici consecutive, în unele regiuni la trei târguri sau scaune periodice de judecată, în fața sau prin intermediul organelor oficiale competente în piața publică sau înaintea bisericii. Pentru a se asigura despre cunoașterea intenției de înstrăinare de către cei îndrituiți la precumpărare, autoritățile în fața cărora se încheiau contractele (locuri de adeverire, magistrate orășenești etc.) obișnuiau să întocmească actele în prezența celor îndrituiți, înscriind în contract renunțarea lor la acest drept și punându-i să semneze și ei contractul.
În cazul când cei îndrituiți nu-si exercitau dreptul de precumpărare, proprietarul bunului putea să-l înstrăineze oricui. Dacă înstrăinarea era făcută fără să se fi efectuat înștiințarea prealabilă, consecința era că îndrituiții puteau răscumpăra bunul prin depunerea prețului obișnuit al acestuia (oricât de mare ar fi fost suma înscrisă în act); dacă ea era făcută cu înștiințarea prealabilii, ei puteau și în acest caz răscumpăra bunul, însă numai depunând întreaga sumă – oricât de exagerată -înscrisă în contract.
Această instituție s-a practicat în Transilvania atât la români, cât și la maghiari și sași. în perioada feudalismului timpuriu, dreptul de precumpărare s-a aplicat și la vânzarea robilor, imobile prin destinație. Statutele municipale săsești (III, 2 § 12) au prevăzut că la schimbul efectuat fără doi sau fraudă a două bunuri similare acest drept nu se aplică. Aceleași statute au reglementat un drept de precumpărare a bunurilor mobile în favoarea rudelor până la al treilea grad, iar Regulamentul urbarial din 1769 va prevedea la punctul 14 din secț. III dreptul de precumpărare al stăpânilor de moșii în caz de alienare a averilor iobagilor și jelerilor de pe moșia lor.
Secțiunea a VI-a
Dania de închinare și dreptul de ctitorie
Dania de închinare este desemnată în documente, sau numai prin cuvântul de danie, milă sau închinare, sau prin primele două, folosite conjunct sau sinonimic. În secolul al XVIII-lea se întâlnește tot mai mult, chiar în traducerea actelor mai vechi, decalcul grecesc de afierosire, a afierosi. Este o liberalitate care, după edictul de la Milan (313), creează în sânul Bisericii, oficializată și apoi legată de stat, un lăcaș de cult (biserică sau mănăstire), având nemijlocit și fără altă justificare calitatea de subiect de drepturi și obligații (în limbaj modern, conceptualizat, numită și personalitate juriedică) și purtând adesea numele de collegium. În toate celelalte cazuri, liberalitatea realiza, prin mijlocirea persoanei fizice sau a lăcașului de cult care o primea, un obiectiv durabil care, în general, depășea mijloacele personale ale dăruitorului. Îndeobște, un scop pios, cucernic, o pia causa legată de credința creștină și organizată cu o relativă autonomie (drepturi și obligații), rămânând într-o dependență variabilă de lăcașul principal de cult, pus în cauză prin închinare sau prin dreptul obiectiv (episcopie, mitropolie).
La limită, existau și închinări laice, de simplă subordonare patronală sau seniorială: închinarea unei moșii către domn care o întărește în stăpânirea închinatului dăruitor; unui țăran către noul său stăpân care îl vecinește împreună cu ocina pe care locuiește și care poate face parte din închinare etc. Cu toate închinările erau lipsite, în sens absolut, de o contraprestatie (de la slujba credincioasă la o sumă de bani) și nu toate duc la o aplicare simplă a dreptului ctitoricesc. Dar nu exista ctitorie sau ctitorisire fără danie de închinare, fără afierosire, cel puțin transmisă prin moștenire. Chiar închinările cele mai „dezinteresate" se făceau pentru „asigurarea" vieții de dincolo, în general a unei familii cuvioase, formă de do ut des, sau mai exact: do ut mihi reddetur (retro detur.
Dreptul de ctitorie nu era așadar axat nici pe ideea de fundație, ci pe cea de danie închinată, nici pe cea de personalitate juridică, ci pe cea de legătură și de reprezentare cu „ctitorii" și urmașii lor. Numai în dezvoltarea istorică târzie, pe măsură ce creșteau autonomia ei perceptibilă chiar in dreptul lui lustinian, ctitoria a ajuns să fie înțeleasă ca o viitoare fundație și premisele de autonomie i-au fost anacronic interpretate de istorici ca indicii ale unei personalități juridice cel puțin implicită, aspect neeoneeptualizat de bizantini.
Ctitorul avea o serie de drepturi și obligații ctitoricești, care tind să se diferențieze de statutul lui de proprietar privat. Numai un drept credincios neexcomunicat și care n-a suferit vreo gravă pedeapsă putea fi ctitor. Dania de închinare trebuia să asigure întreținerea ctitoriei, întemeietorii și alți dăruitori pentru reînnoirea lăcașului aveau dreptul să fie slăviți prin înscrierea numelui lor la loc de vază (în pisanie) și mântuiți prin înscrierea în pomelnic. Avea și un ius imaginis, și importante și decisive drepturi de administrare a ctitoriilor și de a recomanda personalului bisericii sau așezământului filantropic. Căzuți la mare nevoie, ei aveau drept la alimente și la îngropare în clădirea ctitoriei.
Angajamentul de a ctitori obliga la predarea bunurilor avute în vedere. Acestea trebuiau păstrate și folosite potrivit actului de ctitorie care, în general, prevedeau că titlul de ctitor trece la moștenitori. Răului ctitor i se retrăgea calitatea; altfel, se moștenea. Episcopul a supravegheat la început îndeplinirea actului de ctitorie. Mai târziu chiar ctitorul putea numi epitropi în acest scop. Legislația, de pildă novela lui Manuel Comne-nul, a asigurat sub sancțiunea destituirii, o cât mai bună îndeplinire a epitropiei.
Remedierea unor numeroase abuzuri și conflicte de interese în cadrul larg al Bisericii și asistenței sociale asigurată de ea au dus la îndelungate si dese momente de criză în care aspectul ctitoricesc nu se distingea totdeauna bine de acela al organizării bisericești propriu-zise. Radu cel Mare la începutul secolului al XVI-lea l-a adus pe fostul patriarh Nifon să îndrepteze Biserica, inclusiv aspectul ctitoricesc. Nifon, cerând respectarea riguroasă a pravilei, implica observarea dreptului ctitoricesc bizantin.
De la sinodul de clerici și mireni sau adunarea de stări din 1596, sub Mihai Viteazul, până la secularizarea mănăstirilor închinate (1863), se poate vorbi de o continuă serie de „crize" ale dreptului ctitoricesc și ale instituțiilor lui, fără ca practica daniilor de închinare și a ctitoriilor să sufere. încercarea lui Gr. Ghica în Moldova (1764) de a interveni legislativ în sensul lui Nichifor Focas la Bizanț este un semn de criză (anterioară anului 1750) dar nu o ruptură în practica ctitoricească.
Chestiunea de a ști dacă ctitoria era un contract propriu-zis, dar un contract solemn, în teorie veșnic, prin care neamul ctitorilor devine un fel de „patron" al lăcașului întemeiat, cu drept de amestec în administrare și cu datorie de priveghere la buna lui stare, a fost ridicată în legătură cu ctitoriile boierești. Am văzut că dania nu excludea unele contraprestații de o anumită natură, dar și în astfel de cazuri actul rămâne unilateral, diferit de contractul propriu-zis. Actul de ctitorie apare ca o liberalitate cu contraprestații specifice, ce decurg automat din acceptarea daniei care poate avea sarcini generice sau specifice, acestea explicând de ce unii interpreți se referă la ideea de contract. Este vorba de un statut ctitoricesc, în parte cutumiar, completat de dreptul canonic și laic, statut ale cărui efecte le declanșează, unilateral și ca liberalitate, dania de închinare, și care devine obligatoriu pentru toate părțile prin întărirea domnească, autorizația-acceptare a ierarhiei bisericești și a altor organisme ce pot fi puse în cauză de structura ctitoriei sau a așezământului care primește închinarea. Oricum, se poate spune că prin acceptarea bunurilor de care sunt legate anumite sarcini, acestea devin ctitoricește obligatorii, ca născute oarecum ex re, din primirea daniei.
Dreptul ctitoricesc apare astfel ca unul din cele mai interesante sectoare de contact instituțional româno-bizantin. Receptarea a fost foarte largă, adaptată mentalității și sensibilității locale, lăsându-se câmp liber de manifestare realităților românești. S-a realizat și aici o sinteză, în sensul unei maxime autonomii a ctitoriilor față de întemeietorii lor, al căror rol a fost departe de a fi neglijabil și s-a manifestat atât la nivelul stăpânirii, cât și al patronatului de prestigiu. în felul acesta s-a înfrânt rezistența solidarității de grup familial în favoarea instaurării unei largi libertăți de a dispune între vii și prin testament asupra bunurilor tot mai mult confiscate (însușite) ca un patrimoniu privat, de șeful de familie.
Secțiunea a VII-a
Hotărnicia și evidența proprietăților
funciare
O procedură specifică în legătură cu proprietățile imobiliare a fost hotărnicirea moșiilor, procedură de o deosebită însemnătate în feudalism, când pământul forma principalul mijloc de producție și cea mai importantă categorie a bunurilor ce formau obiectul dreptului de proprietate. Folosite ca și în Țara Românească și Moldova, după cum s-a arătat, fie cu ocazia ieșirilor din indiviziune, fie pentru precizarea limitelor moșiilor divize în caz de controversă, sau cu alte ocazii, hotărniciile se făceau în Transilvania în anumite forme. Pentru efectuarea lor era trimis un om al regelui (homo regius), asistat ca martor de către un delegat al unui loc de adeverire, în unele cazuri se efectuau de comisii constând din anumite persoane oficiale. În cursul procedurii se fixau hotarele prin diferite semne durabile (movile, pietre de hotar). În vederea memorării hotarelor, se aplica metoda preconstituirii de martori, prin bătaia, păruirea, pălmuirea unor copii sau tragerea lor de urechi, în scopul ca ei să nu uite locurile pe unde se află hotarele, și, prin urmare, să poată depune mai târziu ca martori în această privință. Un mijloc important de probă utilizat în procesele pentru hotare ținând de categoria ordaliilor era jurământul cu brazda de pământ pe cap (iuramentum super terram). În urma efectuării procedurii de hotărnicire, se redactau acte, numite litterae metales, în cuprinsul cărora se descriau hotarele și se indicau semnele de hotar fixate.
Importanța, în Transilvania, a procedurii hotărniciilor și frecvența proceselor privind hotarele moșiilor, se reflectă în terminologia juridică privind dreptul procesual – ,,a hotărî" și hotărâre", – datorită numărului covârșitor și însemnătății proceselor privind bunurile agrare în feudalism față de alte categorii de procese – au ajuns să se aplice la toate deciziile autorităților și organelor de caracter jurisdicțional ori extrajurisdicțional ale statului feudal.
O instituție bine dezvoltată în Transilvania, în conexiune cu proprietățile imobiliare, au fost cărțile funciare. Cristalizarea deplină a principiilor fundamentale moderne ale evidenței funciare, realizarea tuturor funcțiilor pe care evidențele funciare de tip avansat le îndeplinesc și formularea adecvată și completă a regulilor prin care se valorifică aceste principii si funcții sunt cuceriri ale perioadei moderne. Însă numeroase documente istorice ne dovedesc că și în perioada feudală, în special în partea ei finală, aceea a destrămării feudalismului, au funcționat aici anumite evidențe, anumite registre în cuprinsul cărora erau înscrise diverse date privind bunurile imobiliare aflate în posesia, dobândită prin diferite titluri juridice, a unor persoane sau colectivități.
Pe teritoriul Transilvaniei (în sens larg, inclusiv Banatul, Crișana și Maramureșul), întâlnim evidențe funciare purtând denumiri multe și variate: apar, astfel, evidențe de două categorii: rurale și urbane. Rurale sunt evidențele denumite urbarii (sing. urbarium; germ. Urbarien ; ele se mai numeau și registra bonorum, censuum, conscriptio bonomm). Constatate din secolele XIII-XIV în Boemia și Moravia, din secolul al XlV-lea în Ungaria, din secolul al XVI-lea în Transilvania, unde devin generale în secolul al XVIII-lea, ele priveau bunurile imobiliare aflate în posesia colonilor și stabileau sarcinile felurite ale acestora. La început evidențe întocmite de „domnii de pământ" respectivi, ele devin cu timpul acte oficiale utilizate drept bază pentru redactarea cărților funciare, a căror necesitate devenise simțită în vederea perfecționării evidențelor fiscale. Sporadic s-au întocmit în unele orașe transilvănene evidențe privind proprietățile imobiliare intra- sau extravilane; în unele din aceste evidențe erau cuprinse date de interes fiscal, privind valoarea imobilelor orășenilor, în altele erau cuprinse înscrieri privind constituiri, înstrăinări, modificări ori stingeri de drepturi (vânzări, partaje, ipotecări, datorii) în legătură cu imobilele acelorași.
Secțiunea a VlII-a
Nobilii feudali
Persoana fizică sau juridică este din punct de vedere juridic un subiect de drepturi și obligațiuni. în acest sens persoana este învestită cu capacitatea juridică încă de la începutul existenței sale, precum și cu capacitatea de exercițiu a drepturilor și obligațiilor, conform normelor legale în vigoare. Orice persoană se identifică prin numele și domiciliul său. Ca persoană fizică, omul în feudalism este încadrat în diverse stări sociale, al căror regim statutar, fățiș inegal, se răsfrânge și asupra sferei capacității sale juridice.
Astfel, boierii aveau o capacitate juridică deplină în ceea ce privește drepturile și obligațiile publice și private, fără deosebire prea mare între ci la începuturile feudalismului. Chiar și în Ardeal, în condițiile infiltrării străine, în sec. XIV erau încă recunoscute boierilor români privilegiile legate de „dreptul boieresc", păstrate mai târziu numai cu condiția maghiarizării și părăsirii religiei ortodoxe. În Moldova și în Țara Românească a avut de asemenea loc o stratificare în rândurile boierimii în legătură cu drepturile publice de care se bucurau: boierii mari și mici, de curte și de țară, cu și fără slujbe.
Secțiunea a IX-a
Clerul
Clerul avea ca și boierii o situație privilegiată, cu atribuții de drept public de participare la treburile țării, în sfatul domnesc, în adunările de stări, cu competența de a judeca anumite procese civile, penale și canonice, conform ierarhiei sale bisericești și monahale. O restrângere a drepturilor sale suferă clerul ortodox, din Ardeal prin dispozițiile legilor Approbatae et compilatae constitutiones, care calificau religia ortodoxă ca „tolerantă". O oarecare ameliorare a adus actul unirii bisericii românilor din Ardeal cu Roma.
Secțiunea a X-a
Orășenii
Orășenii aveau și ci drepturi de a participa la administrarea orașelor și târgurilor, de a dispune de bunurile lor și de a-și rezolva diferendele lor judiciare. Uneori domnia ridica dregători din rândurile orășenilor.
Secțiunea a XI-a
Țăranii liberi
Țăranii liberi, moșneni și răzeși, aveau și ei o situație asemănătoare în ceea ce privește administrarea satelor și dispoziția asupra bunurilor ce la aparțineau. Uneori ei erau denumiți pur și simplu „țărani" spre a fi deosebiți de cei aserviți. Unii domni au ridicat și dintre ei dregători.
Secțiunea a XII-a
Țăranii dependenți
Țăranii aserviți, rumâni și vecini, puteau dispune de bunurile pe care le mai păstrau în proprietatea lor, dar erau excluși de la exercițiul drepturilor publice. Ei puteau reveni la starea de oameni liberi prin răscumpărare și iertare de rumânie. Luat rob în țară străină, țăranul redevenea liber dacă scăpa din robie și se întorcea în țară.
În legătură cu țăranii aserviți se susținea existența unui „drept rumânesc", de către C. Giurescu. El considera că valahii constituiau o categorie socială, inferioară, fiind țărani aserviți, și că prin urmare expresia zakon vlașki din documentele privitoare la robii eliberați avea sensul de drept rumânesc, astfel că ci trebuiau să trăiască sub regim de rumânie. În consecință ci făcea o deosebire între Legea țării care se referea la toți românii ca entitate etnică, indiferent de starea lor socială și zakon vlașki care avea sens social și se referea numai la rumâni ca țărani aserviți.
În realitate, credem că termenul de rumân avea atât înțeles etnic, cât și social, adică rumân, dar și țăran aservit, sensul reieșind din context: într-o poruncă dată de Leon Tomșa și scrisă în limba română (1630) se pune în vederea rumânilor din satul lonești, jud. Vlașca, să lucreze pentru stăpâni „cum este legea și obiceiul rumânesc", iar într-un alt document dat de același domn și tot în limba română (1631) se denunță practica boierilor greci „carii sunt însurați în țară de au luat rumâne", ca și abuzurile călugărilor greci, în contrast cu „călugării rumâni". De aceea și documentul referitor la pășunatul munților Tismanei de către diverse persoane străine arc în vedere sensul etnic al expresiei zakon vlașki, sinonim cu Legea țării.
Secțiunea a XIII-a
Robii
Robii, tătari și țigani, trăiau sub regimul unui „drept al robilor" sau al unui „drept țigănesc". Robia la noi este mai veche decât venirea acestor două etnii, ca datează încă din vremea pecenegilor și cumanilor. Erau lipsiți de libertate, considerați obiecte asupra cărora puteau face diverse tranzacții, dar nu puteau dispune de viața lor. Puteau fi vânduți sau donați. Ei aveau în stăpânire puține bunuri, rezultat al muncii proprii. Existau și țigani liberi, care uneori se vindeau ci înșiși ca robi. După apartenență robii putea fi domnești, boierești sau mănăstirești. Dacă erau luați ca robi în țară străină ori dacă erau iertați de robie de către stăpânii lor și dacă se întorceau în țară, ei deveneau liberi în baza legii țării. Credem că în aceste cazuri ei dobândeau o libertate deplină, că nu deveneau doar vecini, căci altfel nu aveau cum să-și vândă libertatea.
Secțiunea a XIV-a
Străinii
Străinii aveau un regim juridic bine precizat în Legea țării. Era un regim tolerant, mai ales dacă erau creștini. Ei erau îngăduiți să se așeze în târguri și orașe, să facă comerț, să se organizeze în comunități proprii și să aibă bisericile lor. De un asemenea regim s-au bucurat armenii și grecii. Ei se puteau naturaliza -"împământeni" – prin numirea de către domn într-o dregătorie, fie prin căsătoria cu o „pământeancă", așa cum arată voiev. Leon Tomșa. O situație deosebită aveau turcii care, potrivit capitulațiilor, nu se puteau stabili în țară, nici să dobândească moșii și nici să construiască geamii. În general se interzicea străinilor să dobândească pământ în proprietate.
Concluzii
Discuțiile despre tipologia feudalismului au relevat diversitatea în unitate a structurilor economico-sociale și politice ale societății medievale.
în raport cu marile tipuri ale feudalismului european, feudalismul românesc apare ca un subtip al celui bizantin: organizări domaniie de tip seniorial i se suprapune o clasă politică – boierimea – care datorează „Credincioasă slujbă" domnului, o copie în mic a basileului (împăratului) de la Constantinopol.
Cu ocazia realizării prezentului studiu am încercat să facem o prezentare a realităților din acea epocă.
Am observat că încă din acele timpuri societatea era împărțită în mai multe pături și subpături sociale. Pe de o parte erau boierii, care-și datorau poziția superioară dublei lor calități de mari stăpâni de pământ și de dregători domnești.
Pe moșiile lor boierii erau niște mici suverani, mai ales dup ce au primit beneficiul imunități.
Pe de altă partea erau țăranii liberi sau aserviți, care aveau o situație destul de incertă.
Așa cum a subliniat Șerban Papacostea, mergând pe firul unei constatări a lui Nicolae lorga, „statul românesc a fost expresia unei națiuni în devenire, spre deosebire de statele de tip și aspirații imperiale, cum era cele din sudul Dunării. Statul românesc în secolul al XlV-lea, deși în dublă alcătuire, a fost produsul unui singur și aceluiași popor, cel român.
Și autoritățile supreme de la Bizanț, imperiul și patriarhia, au recunoscut această unitate de bază a celor două state românești, care în Maurovlahia"
Contextul geopolitic și geostrategic al consolidării statelor românești extracarpatice a fost modelat în chip precumpănitor de regatele ungar și polon. După urcarea pe tronul polon al marelui cneaz al Lituaniei, Vladislav al ll-lea Jagiello și cucerirea Rusiei Roșii la frontierele de nord ale Moldovei, Petru Mușat a depus omagiu de vasalitate noului suveran, suzeranitatea polonă apărând ca un scut împotriva expansiunii peste Carpați a Regatului ungar.
Bibliografie
Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Ceterchi loan, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Române, București, 1980;
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Universul Enciclopedic, București, 1999;
Firoiu Dumitru V., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Fundației Unirea, lași, 1993;
Giurescu C. Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1971;
Hanga Vladimir, Pascu Ștefan, Crestomație privind Istoria statului și
dreptului românesc, vol. MII, 1963;
Herlea Alexandru, Studii de istorie a dreptului. Dreptul de proprietate, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1985;
Marcu Liviu, Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Molcuț Emil, Topârceanu Nicolae, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2002;
Negoiță Florin, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Ars Docendi, București, 2002.
Stancu R., Aspecte ale dezvoltării legislației de ocrotire a naturii în România, în rev. „Ocrotirea mediului înconjurător", Ed. Academiei Române, nr. 2/1977;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legea Tarii Si Proprietatea Feudala (ID: 126026)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.