Legea Tarii Si Institutiile Ei
LUCRARE DE LICENȚĂ
LEGEA ȚĂRII ȘI INSTITUȚIILE EI
Cuprins
ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – LEGEA ȚĂRII
Secțiunea I – Legea țării și dreptatea
1. Conceptul de legea țării
2. Conceptul de dreptate
Secțiunea a II-a – Caracterizarea legii țării
1. Terminologie
2. Legea țării, creație românească
3. Jus Valachicum
3.1.Natura și conținutul lui Jus Valachicum
3.2.Acceptarea lui „jus valachicum" în Țara Românească și Moldova
3.3. Vechile structuri juridice agro-pastorale în dreptul românesc
Secțiunea a III-a – Dezvoltarea normelor juridice în legea țării
1 .Vechiul sistem de norme juridice
2. Norme noi feudale
3. Schimbări ale vechilor norme
CAPITOLUL II – Legea țării cu privire la procedura de judecată
SECȚIUNEA I – Procedura de judecată
1. Considerații generale
SECȚIUNEA a II-a – Pricina. Părțile în proces și reprezentarea lor în justiție
SECȚIUNEA a III-a – Chemarea în judecată
1. Plângerea penală și civilă
2. Punerea sorocului, a zilei de judecată
CAPITOLUL III – Judecata
SECȚIUNEA I – Desfășurarea dezbaterilor
SECȚIUNEA a II-a – Probele
1. Generalități
2. Administrarea probelor
3. Cercetarea la fața locului
4. Expertizele
5. Mărturisirea și jurământul
6. Martorii
7. Prezumțiile
8. Cunoștința personală a judecătorului
9. Înscrisurile
10. Blestemul și cartea de blestem
CAPITOLUL IV. Hotărârea și executarea ei
SECȚIUNEA I Pronunțarea, structura și comunicarea hotărârii
SECȚIUNEA a II-a Autoritatea lucrului judecat și căile de atac
1. Apelul și recursul
2. Autoritatea lucrului judecat
4. Gloaba
5. Prada
6. Feria
SECȚIUNEA A III-A Executarea hotărârii
Executarea hotărârii civile și penale
CAPITOLUL V – Proceduri speciale
SECȚIUNEA I Ordalia sau judecata lui Dumnezeu
SECȚIUNEA a II-a – Cojurătoria și jurătoria
1.Considerații generale
2. Cojurătorii adeveritori
3. Jurătorii tocmelnici sau de așezare
SECȚIUNEA a III-a Hotărnicia
1. Considerații generale
2. Desfășurarea procedurii de hotărnicie
3. Jurământul cu brazda în cap sau cu traista pe umeri
Concluzi
Bibliografie
ABREVIERI
î.e.n. – înaintea erei noastre
e.n. – era noastră
op. cit. – opera citată
p. – pagina
vol. – volum
INTRODUCERE
Vechiul drept românesc, așa cum precizează și Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după întemeiere, țările române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit într-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată în mod continuu și timp îndelungat capătă forță juridică obligatorie.
Existența dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută și de către vecinii noștri. Astfel obiceiul juridic românsc a fost denumnit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domnești ale țărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Țării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înțelesul de “țară”. Expresia de “Legea țării” desemnează cel mai bine conținutul obiceiului juridic românesc. Dovadă în acest sens este și faptul că sintagma “Legea țării” nu este însoțită de un alt determinativ. În toate țările române dispozițiile Legii țării au fost aceleași.
În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii țării.
Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de origine romană. Acesta susține că, așa cum am preluat limba latină, tot așa am preluat și dispozițiile dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei Rădulescu într-o comunicare susținută în anul 1938 , în care a căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituțiilor Legii țării cu cele ale dreptului roman.
Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susținut că Legea țării ar fi de origine tracă. A fost formulată și o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin Dissescu a afirmat că Legea țării a fost de origine slavă.
Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii țării într-un singur sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt și exclusiviste, deoarece pleacă de la presupunerea că strămoșii noștri ar fi renunțat la tradițiile lor juridice și au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.
În contrast cu aceste susțineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii țării, arătând că aceasta este o creație românească, izvorâtă din modul de viață al strămoșilor noștri. Această aserțiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea țării s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, în epoca Daciei Romane, populația daco-romană a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituțiile juridice romane au dobândit funcții și finalități noi. După retragerea aureliană, instituțiile juridice daco-romane au fost preluate în obștea sătească și adaptate noilor realități. Dar în obștea sătească și-au pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forța de constrângere a acestuia.
După formarea statelor feudale, aceste norme și-au redobândit valoarea juridică, adică și-au redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancționate de către stat. Totodată, în procesul cristalizării relațiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a îmbogățit cu noi reglementări determinate de realitățile social-economice ale acelor vremuri.
Doctrina juridică românească a dezbătut și problema sferei de aplicare a Legii țării.
Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea țării a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliară.
Nicolae Iorga a susținut că Legea țării a reglementat toate realitățile sociale cu caracter agrar și pastoral.
A. D. Xenopol a afirmat că Legea țării a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formațiuni politice de tip statal.
În definirea sferei de aplicare a Legii țării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Bălcescu conform cărora multă vreme la români Legea țării “a ținut loc și de constituțiune politică și de condică civilă și de condică criminală”.
Sintetizând aceste susțineri, putem defini Legea țării ca fiind un sistem de drept atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea statelor feudale la nivel central și local, regimul juridic al proprietății, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală și fiscală, reprimarea faptelor infracționale și judecarea proceselor.
CAPITOLUL I – LEGEA ȚĂRII
Secțiunea I – Legea țării și dreptatea
1. Conceptul de legea țării
Existența obștilor în cadrul țărilor a dominat și menținerea normelor tradiționale după care ele au funcționat, întărite prin autoritatea aparatului politic al țărilor. Lor li s-au adăugat noi norme juridice create în condițiile noi, apărute odată cu țările.
Românii au numit aceste norme „lege" cu înțelesul de normă nescrisă.
Această caracteristică a legii românești s-a format în timpul îndelungat în care normele formate în cadrul obștilor sătești au fost respectate datorită consensului unanim al întregii colectivități.
La romani „lex" însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la lat. „legere" = a citi, fiind impusă colectivității printr-o constrângere exterioară, aceea a aparatului politic.
Deși aplicarea legilor scrise a fost mult mai restrânsă decât a dreptului nescris, totuși importanța lor nu trebuie subestimată datorită conținutului lor precis, sistematic și inspirat din dreptul romano-bizantin " . Legea scrisă a început să fie numită lege, odată cu apariția pravilelor -coduri de lege scrisă- apărute în sec. XVII, când românii au trebuit să deosebească dreptul scris de cel nescris.
Cuvântul latin „lege" și cuvântul slav „obicei" se regăsesc laolaltă și cu același înțeles în vechile documente. Legea în concepția populară este datina (datina colacului și a vedrei de vin ce trebuiesc date colindătorilor Crăciunului), credința sau tradițiunea nescrisă, moștenită din tată în fiu, care opun totdeauna „legea din bătrâni", „din bătrâni din oameni buni". Sensul general, însă este acela de „obicei" .
Slav, roman sau român, această „lege a țării", acest „obicei al pământului" nu a încetat niciodată să trăiască și chiar în zilele noastre domnește încă la țară și regenerează actele vieții sociale mai bine și mai sigur adesea decât legiuirea scrisă, impusă de puterea socială, dar străină de mintea și de conștiința poporului.
Normele juridice care în timpurile trecute ale istoriei noastre au fost elemente principale ale dreptului și care formează „obiceiul pământului" au existat până în sec. XVII. „Obiceiul pământului" era format din principii de drept nehotărâte și plutitoare, norme juridice nescrise, care se transmiteau din neam în neam și create după ideea dreptului firesc la fiecare nouă împrejurare .
„Obiceiul pământului" nu este creația unui moment oarecare din trecut, ci produsul unui îndelungat proces istoric. Acest sistem normativ a căpătat caracter de „formațiune juridică", transformându-se din drept pozitiv în obicei juridic . Nerespectarea obiceiului juridic însemna în același timp nesocotirea voinței întregii comunități, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat și fară drept de apel din mijlocul ei.
Obiceiurile juridice sunt reguli care s-au format încetul cu încetul printr-o aplicare îndelungată. Pentru a fi socotite norme de drept trebuie să aibă un caracter obligatoriu, o sancțiune, adică să existe un mijloc de constrângere față de acei care nu le respectă .
Istoria românilor va fi un adevărat mozaic, din cele mai felurite inspirații, a căror origine însă, în cele mai multe cazuri, nu se mai poate determina. Adeseori însă prescrierile sale sunt izvorâte din bunul simț și din înțelepciunea poporului și dacă ele se întâlnesc chiar în aceeași cuprindere și la alte popoare, aceasta nu înseamnă numai decât că românii le-au împrumutat de la normele lor, ci ele au același caracter numai fiindcă sunt izvorâte dintr-un fond comun .
Acest drept nescris se poate găsi pentru trecut în:
hrisoave, care sunt acte, cărți prevăzute cu pecete de aur și se deosebesc de simplele cărți domnești. Cartea mai poartă denumirea și de foaie sau de poruncă;
urice, care înseamnă „dare", „donațiune";
porunci domnești;
hotărâri judecătorești. Cărțile de judecată sunt hotărârile date în diferite pricini de la instanțele inferioare și până la divanul gospod.
cărțile de blestem, care sunt date de capul bisericii pentru stabilirea adevărului prin martori sau cojurători;
zapise, care este termenul generic pentru actele de învoială;
pitac, care este o adresă a Domnitorului către Divan, dregători, etc, mai purtând denumirea și de bilet, scrisoare;
hotărnicii, care sunt actele în care boierii hotărnici stabilesc limitele proprietății și dimensiunile lor;
Copiile acestor acte se numesc „izvoade" sau „ispisoace" sau „surete".
sineturi;
sau în comoara folclorului român: în legende, în basme, în snoave, în zicători, în proverbe, în poezii populare;
anaforale; k) jalbe; 1) răvașe; m) diate;
n) foi de zestre. O altă sursă sunt: cronicile, operele geografice-istorice, descrierile călătoriilor sau literatura populară4.
Un alt sens pe care legea îl are la români este acela de credință religioasă, creștin-ortodoxă. Legea creștină a influențat conținutul moral al conștiinței românilor încă din perioada etnogenezei sale. Când au apărut legile bisericești -nomocanoanele- românii le-au numit „legea dumnezeiască" sau „legea lui Dumnezeu".
2. Conceptul de dreptate
Dreptul luat adjectival este conform cu morala, iar dreptul luat substantival este analog cu dreptatea. „Drept", „dreptate", „lege", „obicei", „datină", „pravilă", toate sunt pomenit sunt izvorâte din bunul simț și din înțelepciunea poporului și dacă ele se întâlnesc chiar în aceeași cuprindere și la alte popoare, aceasta nu înseamnă numai decât că românii le-au împrumutat de la normele lor, ci ele au același caracter numai fiindcă sunt izvorâte dintr-un fond comun .
Acest drept nescris se poate găsi pentru trecut în:
hrisoave, care sunt acte, cărți prevăzute cu pecete de aur și se deosebesc de simplele cărți domnești. Cartea mai poartă denumirea și de foaie sau de poruncă;
urice, care înseamnă „dare", „donațiune";
porunci domnești;
hotărâri judecătorești. Cărțile de judecată sunt hotărârile date în diferite pricini de la instanțele inferioare și până la divanul gospod.
cărțile de blestem, care sunt date de capul bisericii pentru stabilirea adevărului prin martori sau cojurători;
zapise, care este termenul generic pentru actele de învoială;
pitac, care este o adresă a Domnitorului către Divan, dregători, etc, mai purtând denumirea și de bilet, scrisoare;
hotărnicii, care sunt actele în care boierii hotărnici stabilesc limitele proprietății și dimensiunile lor;
Copiile acestor acte se numesc „izvoade" sau „ispisoace" sau „surete".
sineturi;
sau în comoara folclorului român: în legende, în basme, în snoave, în zicători, în proverbe, în poezii populare;
anaforale; k) jalbe; 1) răvașe; m) diate;
n) foi de zestre. O altă sursă sunt: cronicile, operele geografice-istorice, descrierile călătoriilor sau literatura populară4.
Un alt sens pe care legea îl are la români este acela de credință religioasă, creștin-ortodoxă. Legea creștină a influențat conținutul moral al conștiinței românilor încă din perioada etnogenezei sale. Când au apărut legile bisericești -nomocanoanele- românii le-au numit „legea dumnezeiască" sau „legea lui Dumnezeu".
2. Conceptul de dreptate
Dreptul luat adjectival este conform cu morala, iar dreptul luat substantival este analog cu dreptatea. „Drept", „dreptate", „lege", „obicei", „datină", „pravilă", toate sunt pomenite în proverbele românești. In basme este înrădăcinată ideea populară de dreptate și de răsplătire a binelui și a răului. Dreptatea ia uneori și forma egalității în fața sorții.Cuvintele „drept", „dreptate", „judecător", „domn", indică o continuitate romană în domeniul dreptului.
Un decret al împăratului Alexios I al Bizanțului, dat în 1094 prevedea în legătură cu unii vlahi din sudul Dunării ca, pentru plata datorată în schimbul pășunilor folosite de turmele lor, să fie judecați „după lege și dreptate". Formula aceasta se întâlnește în mod curent în actele judecății domnești din perioada feudalismului dezvoltat. Ea are o veche tradiție în practica judiciară a poporului român. într-adevăr, s-a conturat o definiție dominantă în dreptul roman, datorită lui Celsus, care concepea dreptul ca „ars boni et aequi". Binele (bonus) este binele social, el se referă la apărarea valorilor sociale principale, iar aequi trebuia pus în legătură cu „aequitas" echitate. Cu alte cuvinte, normele de drept trebuie interpretate și aplicate în conformitate și cu principiile echității.
Românii, care au păstrat instituția „oamenilor buni și bătrâni", aveau aceeași concepție cu privire la binele social, iar „oamenii buni și bătrâni" erau tocmai aceia care erau chemați să aprecieze conduita semenilor lor. In concepția românească dreptatea este și echitate, adică este conformă cu principiile etice unanim acceptate înperioada țărilor feudalismului timpuriu. Conștiința juridică a timpului cuprindea pe lângă moștenirea daco-romană și unele principii datorită influenței bizantine și moralei creștine.
Recunoașterea ca organ jurisdicțional a „oamenilor buni și bătrâni" era tocmai un omagiu adus unei instituții ce avea la bază perfecta concordanță dintre drept și dreptate, dintre faptă și acordul comun7.
Secțiunea a II-a – Caracterizarea legii țării
1. Terminologie
Denumirea de „ legea țării" are totodată și o deosebită semnificație, anume că, fiind legea unei țări, deci a unui teritoriu locuit de o populație politicește organizată, ea are implicit un caracter teritorial, iar nu personal, cum erau normele popoarelor migratoare.
Această caracteristică a legii țării este întărită și de atenția cu care este reglementată proprietatea imobiliară, în primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea este precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale pentru stabilirea și apărarea hotarelor și rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populației românești, cu proprietăți stabile, agrare, ce se transmiteau din generație în generație .
2. Legea țării, creație românească
Normele juridice obișnuielnice care s-au cristalizat în perioada feudalismului timpuriu au format un ansamblu unitar care s-a numit de către români „legea țării" , cu sensul de drept al unei societăți organizate politic în țări cu condiții asemănătoare de viață, tot așa normele juridice din fiecare țară erau asemănătoare. Dacă țările purtau denumiri diferite spre a putea fi localizate, în schimb legea era aceeași în fiecare țară românească și de aceea nu a avut alt determinativ decât acela de „lege a țării", chiar și mai târziu, în cadrul statelor feudale românești. Ca și limba vorbită, aceeași în fiecare țară, legea țării reflectă, la rândul său, puternica unitate etnică a românilor din orice tară românească.
Legea țării este o creație românească, izvorâtă din modul de viață al strămoșilor, dezvoltată de români în condițiile organizării lor în obști și în formațiuni politice cu caracter feudal.
Originalitatea obștii sătești față de cea hindusă și slavă a fost subliniată cu pregnanță. Tot așa de clară este și originalitatea instituțiilor cnezatului și voievodatului la români. Normele juridice cu privire la cnezat și voievodat alcătuiesc începutul dreptului
public al țărilor române.
Din pricina tăcerii istoricilor nu se știe ce legi au fost în vremurile vechi în Dacia. După asemănarea obiceiurilor la alte noroade barbare, putem să credem că voia domnilor și dreptul firesc au avut putere ca și legile scrise. Dar când Dacia a fost schimbată în provincie romană și împăratul Ulpiu Traian a așezat aici romani, după ce 1-a biruit pe Decebal și s-a stârpit norodul din locurile acestea, Dacia a luat legile romane de la locuitorii ei cei noi.
Acestea ținură atâta vreme cât a stat țara sub stăpânirea împăraților romani și bizantini, iar după ce a fost deșertată de locuitori din pricina năvălirilor barbarilor, împărații bizantini s-au văzut siliți să părăsească această provincie, cugetând numai la scăparea lor, legile romane începând atunci să se strice și să se schimbe de către daci, până într-atâta încât la întemeierea cea nouă a Moldovei, cu norocoasa descălecare a lui Dragoș, judecătorii abia mai știau cum să împartă dreptatea.
În Moldova s-au ivit două feluri de legi: una scrisă, întemeiată pe legile împăraților romani și pe hotărârile soboarelor bisericești, și una nescrisă, care ar putea fi numită datina norodului, cum se numește și limba noastră cu vorba slavonească „obicei", care înseamnă datină, obicei.
3. Jus Valachicum
3.1.Natura și conținutul lui Jus Valachicum
Jus Valachicum (drept valah, drept românesc) reunește totalitatea normelor juridice nescrise ale neamului românesc din cea mai îndepărtată istorie. Românii l-au numit „obiceiul pământului".
Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat de către statul feudal o serie de dispoziții și obiceiuri noi, menite să-i asigure o netă funcție feudală. Același sistem a constituit, sub o altă denumire și cu adânci transformări, o treaptă de trecere spre dreptul feudal (legea țării, obiceiul pământului) al fiecăruia din cele două state românești (Țara Românească și Moldova)
Dimpotrivă, în regiunile învecinate, Jus Valachicum, a intrat în lichidare după o perioadă de „încercuire".
Expresia de „Jus Valachicum" este punctul de ajungere al unei îndelungate dezvoltări și unele procese istorice sau aspecte izolate o presupun în mod necesar.
Expresia tehnică de „Jus Valachicum" apare după ce documentele încep să oglindească aplicarea regimului respectiv. Era un semn al consolidării relațiilor feudale, într-un cadru de relativă centralizare a statului în cauză, sub egida regalității și cu sprijinul direct al bisericii. Jus valachicum s-a născut ca obicei al pământului la români în obștea sătească.
Echivalența admisă curent în istoriografia română și combătută tendențios de o serie de istorici străini, poate fi înțeleasă sub o întreită modalitate:
a) termenul de „vlah", „valah" se poate referi la elementele unei populații române (respectiv străromâne) decât în mod limitat, pe de-o parte, cu un sens concret, dar variabil, pe fondul unei accepțiuni generale, iar pe de altă parte, cu un sens care a accentuat legătura între „valah", „ Valahia" și statul feudal al Țării Românești;
b) la elemente ale poporului român;
c) la poporul unui stat român organizat .
Formarea poporului român este un proces îndelungat, care s-a desăvârșit la o dată când termenul de „vlah", „valah" se găsea în circulație. Dualitatea vlah-român în Țara Românească dovedește că în interior populația valahă avea o străveche denumire proprie independentă de cea de vlah și legată în mod continuu de originea ei istorică, în funcție de care dealtfel apăruse, la slavi, denumirea de vlah, voloch.
Cuvântul „vlah" putea desemna și categorii sociale sau simpli refugiați. Sensul mai larg al cuvântului pare a indica în general populația romanică, fapt ce poate explica și desemnarea prin același termen și a romanității de la Nord și Sud de Dunăre.
Sistemul vechilor obiceiuri juridice românești a constituit astfel nu numai un mod de organizare juridică proprie, ci și o armă de apărare împotriva abuzurilor stăpânirilor și a tendințelor de asimilare din partea altor state.
Expresia de „jus valachicum " apare înglobată într-o serie de noțiuni care nu pot fi considerate izolat, deoarece alcătuiesc, împreună, însuși sistemul care poate fi numit „jus valachicum ".
Dreptul cnezial este o componentă fundamentală a lui jus valachicum, fiind definit ca: dreptul de obște cristalizat în jurul rolului și privilegiilor unui cneaz, căruia i se suprapune un drept ce poate tl numit „voievodal" sau „de voievod"'. Acceptarea caracterului teritorial al lui jus valachicum nu va fi decât o treaptă pentru înlocuirea lui prin obiceiul și legea general teritorială a statului feudal. Acest lucru este foarte prețios nu numai pentru interpretarea procesului de destrămare a lui jus valachicum, dar și pentru problema legăturii lui istorice cu „obiceiul", „dreptatea și obiceiul", „ legea țării" sau „ obiceiul pământului".
3.2.Acceptarea lui „jus valachicum" în Țara Românească și Moldova
Termenul de „vlah", ca substantiv sau adjectiv, desemnează o categorie socială („vlahii") greu de determinat cu precizie sau se referă la bunuri și persoane cărora li se aplicau normele de drept valah (românesc).
În documentel din Moldova din sec. al XV-lea, legea valahă este legea oamenilor liberi(nerobi), fără însă ca termenul de valah să se refere sigur la toată populația liberă a țării. Un dezrobit nici n-ar fi putut fi supus legii boierilor. Vlahii erau treapta de jos a populației, în afară de boieri și cneji, deci siromahii.
În Țara Românească, la sfârșitul sec. al XVI-lea și de-a lungul sec. al XVII-lea, „vlah" sau „rumân" au desemnat în principal pe vecin, pe țăranul aservit și apoi legat de glie, iar „legea rumânească" sau „a rumânilor", acea parte a dreptului feudal, care i se aplica acestuia în mod diferențiat .
În amândouă țările au existat de la început sau vor apărea cu vremea unele reglementări particulare (în raport cu criteriul personal sau material sau chiar teritorial), denumite și afirmate ca atare: legea rumânilor (acolo unde se poate admite sigur că se limita la vecini); legea robilor (tătarilor), legea sau pravila bisericii. Alteori, regula de drept este simțită sau chiar înfățișată ca privind un drept al siromahilor, cnejilor, târgoveților sau boierilor .
Legea vlahilor era prezentată ca o „ lege bătrână ".
3.3. Vechile structuri juridice agro-pastorale în dreptul românesc
Jus valachicum (legea românească) sau jus olahorum (legea românilor) a fost un drept agrar-funciar, care s-a format în etapa nașterii și dezvoltării relațiilor feudale, ca reglementare obișnuielnică în obștile sătești (teritoriale sau vicinale) și a constituit dreptul aplicat în etapa monarhiei fărâmițării feudale, cu prelungire și în etapa următoare, a monarhiei centralizate tară absolutism, constituind nucleul dreptului cutumiar din această etapă .
Structurile juridice agro-pastorale sunt atestate, pe lângă documentele scrise, de arhivă sau de literatura comparată, și de documentele orale, folclorice din arhiva nescrisă a poporului român, păstrate sub formă de datini, cutume și tradiții juridice interne. Unele documente orale provin probabil din comuna primitivă în descompunere.
În ansamblul lor, datinile, cutumele și tradițiile juridice alcătuiesc un sistem juridic primar, din care, pe de-o parte, se formează „legea țării" sau „obiceiul juridic", iar pe de altă parte se naște subsistemul secundar de norme juridice senioriale (domnești, boierești și mănăstirești), care sunt, în ansamblul lor, mai consistente și mai elaborate. Ambele subsisteme, cel primar și cel secundar, alcătuiesc în fond sistemul jurisdicției feudale generale românești.
Dreptul cutumiar pastoral, în feudalismul timpuriu, nu este diferențiat de dreptul cutumiar agricol; ambele se întrepătrund și alcătuiesc o formă mixtă de drept, totodată pastorală și agricolă. Dreptul cutumiar pastoral-agricol exprimă, în același timp, și corelația juridică pe plan etnoistoric dintre obștile sătești libere și senioriale.
Sursele (subiective și obiective) ale dreptului cutumiar feudal sunt relevate de:
caracterul proprietății reale a turmelor, pășunilor, instalațiilor și produselor pastorale, atât în păstoritul secundar, cât și în păstoritul transhumant;
relațiile sociale promovate de păstoritul sedentar și cele promovate de păstoritul transhumant;
influența directă și operațională, subsidiară sau accesorie a cutumelor juridice pastorale și a paralelismelor lor cu rânduieli juridice; dependența lor tacită și sistematică în vederea stabilirii dreptății și justiției comunitare feudale cu mijloace comunitare și de stat.
În epoca feudală, păstoritul sedentar a promovat un drept cutumiar mixt pastoral-agricol; iar păstoritul transhumant, un drept cutumiar pastoral propriu-zis, care în majoritatea lui se identifică cu „dreptul vlah" pentru statele vecine, străine sau apropiate în care se practica „transhumanta românească".
Cele mai multe datini, cutume și tradiții juridice pastorale se referă la fondul comun al ambelor categorii de păstorit românesc, iar cele mai puține se referă la modificările survenite în procesul transhumantizării păstoritului sedentar sau sedentarizării păstoritului transhumant.
Satul devălmaș era organizat ierarhic, în piramidă.
În vârful piramidei se afla ceata de bătrâni (numiți și „oameni buni"), după care urma ceata de oameni vrednici (agro-păstorii și păstorii propriu-ziși), apoi ceata de feciori (numiți si „flăcăi") și în cele din urmă masa celorlalți săteni (bătrâni, femei și copii) sau, cum li se mai spunea „mulțimea satului" sau „gloata".
Fiecare ceată îndeplinea un rol precis: ceata de bătrâni era dătătoare și păstrătoare de datini, cutume și tradiții juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obișnuielnică a obștii și totodată de judecată tară apel.
Peste hotărârile și rânduielile ei nu îndrăznea nimeni, nici o vecinătate, nici boierul și nici domnul țării. Dintre membrii cetei de bătrâni se alegeau cei mai ageri și mai faloși la înfățișare ca să discute cu organele senioriale neînțelegerile ivite între obști și seniorie, invocând de cele mai multe ori dreptul de autonomie justițiară internă în spiritul vechii legi a țării.
Ceata de oameni vrednici era alcătuită din cei ce erau în puterea vârstei, capabili de o muncă și de o judecată sănătoasă. Ea compunea instanța de judecată obișnuielnică a satului, urmărea executarea sancțiunilor date de oamenii buni și chiar de ei. Ceata de flăcăi sau feciori era alcătuită din tineretul satului. Feciorii pregăteau opinia sătească pentru judecata oamenilor buni sau a oamenilor vrednici, vestind locul și timpul judecății, precum și a celor împricinați în judecată, îndeplineau rolul de judecători satirici ai opiniei publice sătești, supravegheau sentințele juridice ușoare și paralel, unele activități paramilitare de ordine în vreme de război.
În activitatea juridică a cetelor de obște, un rol activ a jucat și opinia publică sătească, mobilizată de cetele de feciori prin strigări în sat sau peste sat.
Stânele în comunitățile devălmașe, nu se organizau și funcționau la voia întâmplării. Erau întocmite după legea stârni de către oamenii vrednici sau de către împuterniciții cetei spiței de neam.
Legea stânii prevedea locul, timpul, structura și modul de funcționare a stânii. în păstoritul sedentar stâna se organiza la munte pentru vărat și la poalele muntelui sau în luncă pentru iernat. în zona fânețelor stâna avea un caracter permanent, era situată la conace, în crânguri, la odăi, la sălașe, etc.
În funcție de structura lor juridică existau două feluri de rânduieli ale stânii: unele materiale și altele spirituale. în conformitate cu rândurile materiale stâna era organizată pentru autogospodărire: cu rândul (la muncă egală sau inegală și la distribuția corespunzătoare a roadelor), cu baciu (conducătorul de vârstă al cetei de păstori vrednici), cu simbrie (cu ciobani străini de comunitate plătiți după muncă).
În păstoritul transhumant stâna se organiza la munte pentru vărat, iar pentru iernat sub o poală de pădure, în lunca sau în Delta Dunării.
Cea mai consecventă reglementare obișnuielnică a stânei de obște și uneori a stânei pe spiță de neam, era aceea cu rândul. Rânduiala în acest caz avea în vedere numărul animalelor pe cap de rândași, munca depusă și ameliorarea fâneței naturale, a celei artificiale sau a terenului arabil.
În păstoritul transhumant reglementările obișnuielnice urmăreau de asemenea autogospodărirea stânei pe spițe de neam sau pe familii restrânse. Căpetenia spiței de neam respecta tradiția juridică pastorală, dar o interpreta de la caz la caz, în spiritul nevoilor lui. El crea propria lui jurisprudență după cerințele impuse de mișcarea turmelor la pășune, de drumul oilor, mai ales printre străini și de situații imprevizibile. De multe ori era obligat să invoce stăvechiul drept pastoral valah în transhumantă.
Tot dreptul cutumiar pastoral reglementa și participarea femeii la activitatea de la stâna din perimetrul satului, de la imaș sau de la munte. In general, prezența femeii la stână era interzisă de norme magico-juridice, atât de rânduielile spirituale ale păstoritului sedentar, cât mai ales de rânduielile păstoritului transhumant. în păstoritul sedentar femeile locuiau în zona fânețelor îndeplinind uneori munci asemănătoare baciului.
În păstoritul transhumant erau acceptate numai în zilele marilor sărbători pastorale pentru a petrece până se însera alături de părinți, soți sau copiii lor, când erau obligate să coboare în sat.
Văduvele, care nu aveau ajutoare bărbătești în familie, preluau muncile și obligațiile contractate de soții lor. în acest caz obștea sătească le acorda statutul pastoral al bărbatului și titlul de „femei bărbate". In turma de obște intrau ovinele și caprinele satului devălmaș, ca și ale satului alcătuit pe spițe de neam. Turma mare se împărțea în turme mici sau ciopoare, care în cazul păstoritului transhumant pășteau pe muntele propriu sau închiriat .
Legea turmei reglementa, la rândul ei, cum se închiria, îngrijea și preda muntele după expirarea termenului de închiriere, reglementa obligațiile ierarhice între păstori: baci, ciobani, mânzărari, strungari, etc, ca și relațiile între rândașii la stână, când se întorcea stâna, cât funcționa stâna și când se spărgea stâna.
Reglementarea cutumiară a instanțelor de judecată de obște ca și a celor de moșie mișcătoare a turmelor s-a păstrat mai bine în zona de munte, intra și extramontană, unde atât păstoritul sedentar cât și cel transhumant s-au conservat mult timp în formele lor feudale.
Instanțele de judecată în această perioadă au fost: comunitare și noncomunitare.
Cele comunitare se întâlneau în satele devălmașe. Ele se organizau pe cete și corespundeau structurii ierarhice a cetelor de obște: instanța cetei de bătrâni sau oameni buni, care judecau abaterile foarte grave; instanța cetei de oameni vrednici care judeca abaterile obișnuite și instanța cetei de feciori, care judeca satiric abaterile morale, în spiritul opiniei publice sătești. Din instanțele de judecată ale cetei de bătrâni făceau parte: judecata la hotare și scaunele de judecată; din instanțele oamenilor vrednici făceau parte județul păcurarilor, județul plugarilor, etc; și din instanțele cetei de feciori făceau parte strigările peste sat.
Abaterile de la legea țării, prin diferitele legi ale ocupațiilor în sat, erau urmărite după gravitatea lor, întâi prin organele de preîntâmpinare etico-juridică, prin strigările prin sat, de satirizare opiniatră prin strigările peste sat; apoi prin judecăți ce puteau duce la apel, în judecățile la hotare sau scaunele de judecată.
Aceste două ultime forme de judecată erau definitive. Ele se încadrau în riturile de trecere ale magiei populare, ca și în riturile judecății, deoarece în acest ultim caz, recurgeau la un fel de ordalie. Hotarele și pragul bisericilor erau considerate sacre, iar justiția efectuată la ele ținea de străvechile rituri legate de stabilirea dreptății .
Paralel cu instanțele de judecată comunitare ale păstoritului sedentar, existau și instanțe de judecată noncomunitare ale păstoritului transhumant. Ele judecau pe teritoriul țărilor românești prin Baciu și ajutoarele lui, iar pe teritoriul țărilor vecine sau apropiate pe care se desfășurau transhumanta, prin reprezentanții aleși ai păstoritului în mișcare, prin cneji, celnici sau voievozi.
Păstorul sedentar își apăra dreptatea jurând în fața completului de judecată la hotare sau în scaunul de judecată, pe stâna lui familială sau personală, pe pământul lui agro-pastoral, pe soarele care-i îmbelșuga pășunea. Păstorul transhumant își apăra dreptatea jurând în fața cneazului, celnicului sau voievodului, ca și a judelui străin, pe capul unui berbec de prăsilă, adus în fața completului de judecată, ce simboliza puterea „moșiei mișcătoare" sau a turmei lui și a productivității ei. Jurământul aparent caracteristic fiecărei categorii de păstorit marchează studiul de diferențiere și de totală trecere de al păstoritul agricol prefeudal la cel de prelucrare feudal.
Întreaga activitate a păstoritului sedentar a fost reglementată obișnuieInie prin obște și a păstoritului transhumant prin spițele de neam în legi sau rânduieli anume, ambele integrate în legea țării.
Aceste legi sau rânduieli pastorale păstrate prin viul grai, în datini, cutume și tradiții juridice nu sunt ample, ci laconice, sub formă de precepte și norme de comportament: legea pășunii, legea imașului, legea fâneții, legea „porților" muntelui, imașului și satidui, legea stânei, legea împărțirii produselor pastorale între coproprietari sau întovărășiți, legea judecății de obște sau în ceata spiței de neam, legea pedepselor, etc.
Toate aceste legi acordau circumstanțe atenuante după condițiile infractorilor și consecințele pentru comunitate.
Dreptul cutumiar pastoral sedentar apare nediferențiat de ideologia de clasă socială; iar dreptul cutumiar pastoral transhumant apare diferențiat de păturile și clase sociale.
Normele și instituțiile de drept cutumiar pastoral sedentar în nordul Dunării ne apar mai vechi și mai nealterate decât cele similare din sudul Dunării. Judecata la hotare este în fond o cutumă juridică tabuistică.
Secțiunea a III-a – Dezvoltarea normelor juridice în legea țării
1 .Vechiul sistem de norme juridice
Normele de conviețuire aplicate în vechime în relațiile materiale dintre membrii comunităților vicinale de pe teritoriul țării noastre au îmbrăcat forme multiple având caracterul de sistem normativ ce corespundea, în conținut și formă, nevoilor concrete ale acestor comunități, stadiului lor de dezvoltare .
Persistența obștei teritoriale încă din vremea dacilor și păstrarea nealterată a structurilor ei caracteristice presupune existența, în continuare, și a unui sistem corespunzător, propriu populației autohtone.
Menținerea obștilor sătești în feudalismul timpuriu a determinat și păstrarea normelor lor juridice care formaseră ceea ce Nicolae Iorga numea dreptul "popular", propriu unor comunități sătești libere, dar care „n-a rămas niciodată tară perspective
de noi dezvoltări…" .
În ceea ce privește forma de organizare, în fruntea comunităților vicinale se afla un cneaz sau jude, cu atribuții multiple, păstrate și după constituirea statelor medievale. Fiecare sat avea un jude propriu pe lângă care sunt jurați aleși de obște. În exercitarea atribuțiilor sale, conducătorul comunității sătești era ajutat de un Sfat alcătuit din fruntași, de obicei cei mai în vârstă.
Sfatul obștei era convocat de către voievod și era alcătuit din bătrânii satului și șefii de cete, care erau uneori mai tineri; femeile nu erau admise în sfat. Adunarea era convocată când era necesar sau în stare de pericol asupra satului, de obicei era convocată pentru duminica sau după amiaza la casa voievodului, primul nemeș sau la una din bisericile din sat și nu aveau zile de opreliște .
În ceea ce privește organizarea administrativă, satul avea un hotar delimitat, marcat cu semne speciale, de obicei naturale, iar căile de acces spre ogoare se îngrădeau pentru a nu pătrunde vitele pe recolte și aveau porți de trecere.
În ceea ce privește organizarea financiară, la aceste porți se instalau „jitari" care preluau pentru nevoile comune o parte din recoltă de la carele care o transportau în sat. Ca unități de măsură se foloseau pentru lungime: pasul, șchioapa, palma, degetul, cotul; pentru greutate: funtul(0,5 kg), chila, ferdela, banița; pentru capacitate: cofa, litra, bota, ștandul, putineul, oala, felea, iar laptele la stână se măsura cu „carâmbul"; timpul se calcula după poziția soarelui, lungimea umbrei sapei, cântatul cocoșilor, mersul astrelor. Pentru ținerea evidenței, cine nu știa să scrie răcea o dungă pe răboj ca un baston, făcea crestături pentru zilele de muncă, pentru oile la stână, poștă, prestație, cu munca obștească, drepturile pentru moară .
Apărarea comunităților sătești se făcea, într-o fază inițială, prin mijloace proprii, participând toți cei ce puteau purta arme, iar mobilizarea avea loc prin mijloace sonore sau optice, cu strigăte de luptă.
Rudenia era nu numai cea naturală și prin alianță, ci și spirituală, creată prin anumite practici. Solidaritatea dintre rude era puternică, ceata de neam intervenind în diferite ocazii, dar iară a știrbi autonomia șefului familiei. Familia tradițională românească a fost nucleară, de tip butuc, copii plecând la propria lor gospodărie după căsătorie, cu excepția celui mai mic ce moștenea și casa părintească.
Căsătoria se făcea în ordinea vârstei, ceea ce atrăgea după sine poziția avantajată a celui mai mic dintre copii. Bunurile erau împărțite copiilor în principal la căsătorie, iar restul la moartea părinților, fetele având și ele vocație succesorală după reducțiunea zestrei .
Proprietatea asupra bunurilor imobiliare în cadrul obștei sătești avea un dublu caracter: individuală asupra terenurilor de cultură și comun asupra celorlalte terenuri.
Obligațiile reciproce se stabileau cu ocazia unor ceremonii, cu care prilej se schimbau daruri și contra-daruri. In anumite situații strângerea recoltei, construirea unei case se făcea prin muncă în comun, participând toate rudele și chiar întreaga comunitate, ca și în situațiile de „criză de trecere" cu ritualuri străvechi.
Pentru vânzare, oferta se făcea cu un semn special pe obiect sau expunere la poarta casei unde se punea o „ciuhă". Pentru bunurile imobiliare era nevoie de acordul rudelor sau vecinilor, care aveau un drept de preferință la cumpărare. Arvuna se dădea uneori într-o proporție prestabilită din preț, alteori după învoială. Pentru garanție se dădeau bunuri sau angajamentul terților".
Âldămașul se făcea după plata prețului și pentru publicitate „trebuie să fie de față cel ce taie mâna". Âldămașul este vinul băut la concluzionarea unui contract3D. Ceremonia se făcea astfel: cumpărătorul oferă âldămașul și vânzătorul îi urează ca lucrul cumpărat să-i rămână în familia lui și copiilor lui, rugând pe Dumnezeu pentru aceasta. Apoi vine rândul vânzătorului și cumpărătorul îi urează la rândul său să se folosească de banii primiți, invocând de asemenea pe Dumnezeu. Uneori însă, unul dintre aldămașari îndeplinește sarcina de a ruga pe Dumnezeu să binecuvânteze învoiala și rezultatele ei in viitor.
La români, părțile își urează câștig și folos și invocă protecția dumnezeiască, dar aldămașul rămâne un punct important al vânzării, mai cu seamă actele ne dau numele aldămașarilor și uneori sumele cheltuite la aldămaș.
În materie penală, infracțiunile priveau în general familia și proprietatea, primele atrăgând de obicei sancțiuni morale, celelalte și materiale. Pedeapsa cu moartea este evitată în sistemul popular, cea mai gravă fiind excluderea din comunitate care, atrăgând moartea civilă, obliga pe vinovat să plece în altă parte.
Folosirea ca probe a „jurământului cu brazda în cap" și lipsa ordaliei, de factură barbară, ca și prezența cojurătorilor în procedura juridică cu roluri multiple, constituie tot atât argumente instituționale ale constituirii pe baze proprii, autohtone, a vechiului sistem juridic popular românesc .
Vechile norme s-au putut însă adapta noilor situații politice, fiind capabile de dezvoltare în două direcții:
a)crearea de noi norme;
b)modificarea și completarea unor norme vechi.
2. Norme noi feudale
Ansamblul de norme care compun instituția cnezatului în feudalismul timpuriu prezintă un aspect nou. La început cneazul sau judele era ales din obștea sătească. Unirea mai multor obști sătești în uniuni de obști a necesitat alegerea unui cneaz în calitate de conducător al uniunii devenite „cnezat". Noul cneaz a avut o situație deosebită, superioară cneazului sătesc.
Prin realegeri repetate ale cnezilor uniunilor și prin tendința de a transmite în familia proprie funcția lor, instituția cnezatului a devenit ereditară .
Vechea normă a electivității este înlocuită cu norma nouă a eredității. Când mai multe asemenea cnezate sunt unite în țări mai mari, în voievodate, poziția cneazului este și mai mult desprinsă de obștea sătească, al cărei reprezentant era, întrucât devine un organ politic subordonat autorității superioare a voievodului.
Instituție mai nouă decât cnezatul, voievodatul a apărut în timpul descompunerii puterii avarilor, iar denumirea a fost luată de la slavii cu care românii au conviețuit in sec. VI-IX. Norma fundamentală a voievodatului este alegerea voievodului din rândul cnezilor, de către adunarea acestora. Ea a fost recunoscută și în Transilvania ca o străveche normă românească, în urma luptei românilor împotriva autorității maghiare de a li se respecta „dreptul de a-și alege voievod" așa precum se bucură de acest drept și ceilalți români care sălășluiesc în Maramureș și în alte părți ale țării.
Voievozii aveau și ei tendința, însă de a permanentiza funcția lor în cadrul familiei proprii, iar examinarea genealogiei voievozilor români confirmă practica alegerii voievodului urmaș dintre frații și descendenții unui fost voievod, cuvinte un sistem electo-ereditar .
3. Schimbări ale vechilor norme
Ca urmare a perfecționării uneltelor agricole, a extinderii suprafețelor cultivate prin defrișări și desțeleniri, se constată o creștere a proprietății personale. Multe terenuri sunt puse în valoare prin munca unei singure familii, care caută să scoată aceste proprietăți de sub regimul devălmaș.
Obștea continuă să-și păstreze dreptul ei superior asupra întregului teritoriu al obștei, dar posesiunea terenurilor aparține familiei celor care le-au amenajat prin muncă proprie. Totodată, în locul normei care interzice cu desăvârșire membrilor obștei înstrăinarea unor părți din teritoriul obștei, intervine o modificare sub forma dreptului de preferință, care, în caz de înstrăinare, acorda rudelor celui ce înstrăina și celorlalți membri ai obștei preferința de cumpărare și facultatea de răscumpărare a înstrăinărilor făcute cu nerespectarea regulilor preferinței, spre a evita trecerea terenurilor în stăpânirea unor persoane din afara obștei.
Inegalitățile de avere ce se conturează în această perioadă, pozițiile diferențiate pe care membrii societății le ocupă, au avut ca efect o stratificare socială caracteristică feudalismului timpuriu:
pătură superioară – cu drepturi de distribuire a justiției și de exercitare a șefiei militare, cu privilegiul de a fi judecați la rândul lor cu o procedură specială și de a beneficia de anumite terenuri și venituri de la populație, ea constituind începutul unei aristocrații feudale;
țărănimea liberă – care forma marea masă a societății;
țărănimea aflată în relațiile de aservire feudală;
robii – care apar încă din sec. XI, înainte de invazia tătarilor, ei sunt cunoscuți însă în țările române ca provenind din tătari și țigani;
o categorie socială în dezvoltare este populația târgurilor și începuturilor de așezări orășenești.
Cu privire la aceste categorii sociale iau naștere norme de drept care precizează privilegiile, drepturile și îndatoririle fiecăruia, formând sistemul statutar caracteristic stărilor feudale .
Firesc este ca dezvoltarea proprietății private, producția sporită, dezvoltarea meșteșugurilor la târguri și centre orășenești să fi dus la o practică mai intensă a relațiilor contractuale, conform unor reguli juridice care indică începuturile unui drept comercial. Așa se explică circulația monetară mai intensă ce se constată în această perioadă.
În general se mențin normele tradiționale privind instanța oamenilor buni și bătrâni și probele cu jurători, jurământ și mărturii. Elementul nou este competența de judecată a cnezilor și voievozilor, a juzilor.
Toate aceste norme se vor păstra și vor avea o largă aplicabilitate în condițiile feudalismului dezvoltat, când vor suferi și alte modificări spre a se adapta noilor situații
CAPITOLUL II – Legea țării cu privire la procedura de judecată
SECȚIUNEA I – Procedura de judecată
1. Considerații generale
Caracteristicile procedurii de judecată în feudalism erau: formalismul încadrat în anumite ritualuri religioase și prerogativele largi ale judecătorului întru apărarea intereselor stăpânilor feudali.
Procesul s-a desfășurat în fața instanței competente, după concepția feudală. In fața domnului țării, judecata a avut loc la un moment dat în divan și spre deosebire de judecata în fața celorlalte instanțe, aici a avut un caracter de solemnitate. Consultarea sfatului (mai târziu a divanului) și părerea acestuia nu au fost obligatorii pentru domn.
Instanțele de judecată erau aceleași pentru cauzele civile sau penale și de aceea nu au existat instanțe speciale de judecată4"". În Țara Românească și în Moldova se recurgea în materie civilă la procedura pentru apărarea unui drept încălcat sau chiar numai amenințat de o vătămare. Ea era în general „contencioasă" în cadrul unui litigiu, dar uneori era „grațioasă", dreptul fiind valorificat necontencios. În vechiul drept nu se făcea teoretic această distincție, dar în practică existau cele două feluri de proceduri.
În puține cazuri penale legea prevedea pornirea din oficiu a procesului; de aceea, de regulă deschiderea acestuia avea loc numai pe baza reclamației părții lezate.
Din chestiunile de judecată sunt de menționat: judecata trebuia să se termine cât mai repede și să nu se facă în lipsă. Pentru a nu se judeca în lipsă, pârâtul trebuia chemat și la nevoie adus cu mumbașir (slujbaș însărcinat cu încasări și execuții fiscale).
Mult mai târziu a început să fie judecat în lipsă după ce fusese chemat. Judecata se făcea relativ tară multe întârzieri, iar amânări pentru alt termen nu se concepeau43. Prezența la judecată nu era suficientă pentru a obține dreptatea.
Dreptul și procedura penală se regăsesc și în basme, iar cele mai obișnuite crime și delicte sunt: furturile, trădările, mutilările și omorurile
După formarea statului feudal, domnia, în tendința ei de centralizare a puterii, a dat în competența dregătorilor domnești rezidând în teritoriu pricinile penale, rezervând însă domnului, marelui vornic și marelui ban judecarea vinilor mari. înlocuirea obștii cu judecata domnească s-a tăcut treptat. Domnia a păstrat și a continuat să folosească organele obștii sătești, cu dreptul de a judeca pricini penale, hotărârile lor fiind supuse apelului la domnie, până în sec. al XVIII-lea, deci peste jumătatea obștii s-a suprapus judecata domnească, dar competența „oamenilor buni și bătrâni" a continuat să se păstreze.
Dată fiind întinderea teritoriului supus autorității sale, numărul locuitorilor și mulțimea pricinilor, domnul nu putea judeca întotdeauna în persoană. Prin delegație domnul dădea acest drept dregătorilor săi. Competența jurisdicției lor varia.
În Muntenia cea mai mare putere o aveau banul și vornicul, iar in Moldova vornicul. Aceștia puteau să pronunțe și sentințe capitale. Pe lângă acești dregători și alți demnitari feudali aveau dreptul de a judeca fiecare într-un anumit domeniu și în anumite limite.
Drept de a judeca aveau și cârmuitorii ținuturilor sau județelor, adică pârcălabii, precum și dregătorii domnești din târguri și orașe și conducătorii aleși ai târgurilor, adică șoltuzii și pârgarii, pentru anumite pricini.
Drept de a judeca aveau totodată și subalternii marilor dregători, banii de județ sau bănișorii, vornicii mici, armășeii și ceilalți. Subalternii, cuprinși de obicei sub denumirea generică de slugi ale domniei, aveau cu toții dreptul de a judeca anumite pricini. Fiecare agent administrativ era totodată și judecător care pronunța pedepse și le executa, de aici atâtea abuzuri împotriva celor slabi și neapărați.
Caracteristicile sistemului de procedură penală din această perioadă sunt:
normele juridice după care se desfășoară procesul penal, atât în cadrul obștei, cât și la judecata domnească sunt, în mare măsură, nescrise, ele fiind stabilite prin obiceiuri, în general neredactate;
chiar actele de procedură penală pot fi nescrise, până la reforma lui Constantin Mavrocordat;
domnul și dregătorii judecau deopotrivă pricini penale și civile, neexistând instanțe penale speciale, nici deosebire între jurisdicția civilă și penală. Astfel, judecând un proces civil, domnul ia documentele false din mâna împricinaților care pierd și „pentru strâmbătate îi bagă în temniță";
d) un început de diferențiere între materia civilă și cea penală se observă în ceea ce privește executarea. Armașii execută hotărârile penale, iar aprozii pe cele civile. De asemenea, condamnații execută pedepsele penale în: ocnă, temniță, grosuri; din contră pentru datorii civile, debitorii sunt închiși la vatră sau la vătaful de aprozi;
acuzația se putea ridica fie de către cei vătămați, fie din oficiu: dregătorul competent e putea sesiza singur;
cercetarea se făcea de obicei de cel care judeca;
mijloacele de probă erau mai ales martorii și jurătorii;
procedura de judecată era publică, dar publicitatea în feudalism era relativă:
accesul la locul judecății era strict reglementat: nu oricine putea asista.
SECȚIUNEA a II-a – Pricina. Părțile în proces și reprezentarea lor în justiție
Pentru începerea, desfășurarea și încheierea unei proceduri de judecată este necesar să existe un litigiu, adică un conflict de interese sub formă de conflict susceptibil să fie adus în fața judecății și să fie rezolvat de aceasta. Judecata apărea în documente și sub denumirile de pricină, gâlceava, treabă: Reclamantul se chema pârâș, jăluitor, prigonitor, iar pârâtul se mai chema și prigonit, iar în materie penală, învinuit sau învinovățit.
În dreptul feudal, toți oamenii liberi și persoanele juridice (bisericile, mănăstirile, breslele și chiar satele) aveau capacitatea să stea în justiție. Oamenii dependenți (rumâni sau vecini) puteau sta în justiție numai în procesele în care se punea în discuție chiar starea lor de dependență. Procesele legate de îndeplinirea obligațiilor derivând din această stare erau rezolvate însă pe domenii de stăpânul țăranului îndatorat, căruia acesta din urmă îi datora ascultare și supunere.
Robul țigan rară stăpân avea o personalitate juridică redusă, putând sta injustiție în procesele care priveau persoana sa, cel ce avea stăpân era reprezentat de acesta.
În materie penală, stăpânul vecinului sau al țiganului infractor putea alege între a-i răscumpăra capul, plătind gloaba și despăgubirea, și a-1 abandona statului și părții vătămate.
Femeia necăsătorită sau văduvă putea sta în justiție. Femeia căsătorită stătea în instanță asistată de soțul ei sau chiar nu apărea deloc, fiind reprezentată de acesta. Ea era capabilă să stea singură în instanță numai în acțiunea de divorț sau în altă acțiune în legătură cu persoana ei .
„îndreptarea legii" și „Cartea românească de învățătură" îndrituiau pe bărbați, tați, socri, gineri, logodnici „să pârască la judecătorii" pe cel ce le „va fi suduit" soția, fiica, nora, soacra, logodnica, întrucât „sudalma ei… trece și până la dânșii…". împricinații se prezentau de obicei în instanță în persoană, dar încă din sec. al XVI-lea documentele încep să ateste prezentarea prin reprezentant, folosindu-se pentru acesta termeni ca J: omul unui împricinat, cel care a fost în locul acestuia, vătaf, ispravnic sau chiar fară nici o denumire.
Până în sec. al XlX-lea se admitea în mod curent reprezentarea unei cete prin șeful acesteia sau prin „cetașii lui", „satul", „sătenii", respectiv „egumenul" sau „călugării mănăstirii", „târgoveții din…", etc.
SECȚIUNEA a III-a – Chemarea în judecată
1. Plângerea penală și civilă
Valorificarea în justiție a unui drept de natură civilă sau cererea de reparare a unei pagube pricinuite printr-un fapt penal și de condamnare a făptașului se adresau în general domnului țării, printr-o plângere orală sau scrisă (pâră, jalbă, jalobă), înmânată uneori domnului chiar într-un proțap când trecea cu alaiul. In Moldova plângerea era luată de al treilea spătar, care la ajungerea la curte o punea pe masa domnului. Din sec. al XVIII-lea forma scrisă devine obișnuită la plângerile adresate domnului. In fața celorlalte instanțe și în special în materie penală, atât plângerea cât și procedura continuă să fie, în general, orale.
Aceleași norme se aplicau și în procesul penal și în cel civil, în afară de ceea ce este specific penalului, precum folosirea torturii în timpul cercetărilor ca mijloc de aflare a adevărului și sancțiunile cu caracter represiv. însăși răscumpărarea morții este un semn al confuziei ce se făcea între civil și penal, concepția epocii asupra pedepsei permițând ca moartea unui om să fie plătită în bani, în afară de cazuri excepționale, cum ar fi hiclenia. Pe de altă parte, faptele civile erau sancționate uneori penalicește.
În afară de cazurile penale pentru care legea a prevăzut pornirea din oficiu a procesului, deschiderea procesului avea loc numai pe baza reclamației părții lezate sau păgubite prin fapta pârâtului. Reclamantul în proces de numea în dreptul transilvănean actor.
Condițiile pe care trebuia să le îndeplinească o persoană pentru a fi reclamant erau: vârsta legitimă și starea de om liber. Pentru cei care nu îndeplineau condiția de vârstă, acțiunea se exercita de către deținătorul puterii părintești; pentru femeile măritate, de către soț. Atât timp cât a existat robia, robii nu au putut fi reclamanți în proces.
Nu puteau fi reclamanți nici cei pedepsiți pentru anumite crime grave ori cu pierderea onoarei. Reclamantul putea începe și susține acțiunea direct, fie prin reprezentant, în cazul când legea nu impunea prezența personală. Pârâtul se numea reus și era obligat să se prezinte la judecată în fața instanței personal sau prin împuternicit.
Procedura chemării în judecată cunoștea în dreptul feudal transilvănean două momente:
înaintarea de către reclamant la instanța competentă a acțiunii, în care se formula pretenția contra pârâtului, expunându-se împrejurările de fapt și argumentele de drept pe care ea se întemeia;
trimiterea citației către pârât, formă prin care acesta era chemat să se prezinte; purta nume diferite, după categoria instanței, și era făcută în diferite feluri.
2. Punerea sorocului, a zilei de judecată
Divanul fiind sesizat printr-o plângere, fixa și el termen de judecată pentru soluționarea litigiului („punea soroc", „da zi", „sorocea pricina", „sorocea părțile"). La termenul fixat sau la cele următoare asculta susținerile părților, administra probele și apoi proceda la judecată. Se mai lua putea „lua zi" la divan, însă, și ca urmare a unei proceduri grațioase urgente și provizorii, declanșate de domn la cererea unui reclamant de a interveni pentru menținerea unui drept al său amenințat sau chiar pentru restabilirea unui drept vătămat.
Domnul încredința chiar părții vătămate „cartea de volnic ie", spre a-și putea exercita dreptul pe baza ei sau trimitea porunca unui dregător spre executare, uneori cu indicația de a chema părțile în fața lui în acest scop. Câteodată porunca era înaintată direct tulburătorului dreptului, cu arătarea și a pericolului la care se expunea dacă nu i se supunea de îndată. Această procedură tradițională, înrudită cu interdictele romane, se asemăna, în același timp, cu aceea a ordonanțelor prezidențiale modeme, prin grabnica intervenție a organului judiciar și caracterul provizoriu al măsurii.
Cărțile de volnicie erau de aplicație generală, ele au fost însă foarte mult folosite în materie agrară. Tot prin carte de volnicie domnul învestea adesea pe un dregător să cerceteze și să judece o pricină, după indicațiile date în porunca domnească.
Ziua de judecată putea fi pusă de domn sau de către dregătorul chemat să judece, iar „cartea de soroc" era înmânată pârâtului sau martorilor, printr-un slujbaș domnesc (aprod, vătaf, ureadnic) ori chiar prin reclamant, cu amenințarea, adesea, pentru pârât, că de nu va veni la zi, va fi trimis un aprod să-1 aducă „și cu ciubote".
Ziua la care urma să se prezinte părțile pentru judecată, pentru facerea unei plăți sau pentru îndeplinirea unei executări era determinată precis prin arătarea datei calendaristice sau prin menționarea unei sărbători ca zi judecată ori de îndeplinire a evenimentului sau ca punct de plecare pentru calcularea termenului.
Deși ziua judecății era determinată cu precizie, în cazul în care una dintre părți nu se prezenta, procesul nu se soluționa neapărat imediat, ci se aștepta, de obicei o săptămână, și dacă partea lipsă tot nu venea la alt termen la care aceasta era chemată din nou, se soluționa în favoarea părții prezente.
Dacă un împricinat nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus prin intermediul forței publice la noul termen ce se fixa: domnul da cartea unui aprod sau altui slujbaș domnesc „să fie tare și puternic" a aduce la domnie pe împricinatul care lipsea, cu toate înscrisurile ce era, spre a le înfățișa instanței.
Cei aduși la judecată prin intermediul unui slujbaș domnesc ce se deplasa în acest scop suportau cheltuielile lui – numite treapăd în Țara Românească și ciubote în Moldova- cheltuieli care uneori erau destul de ridicate .
CAPITOLUL III – Judecata
SECȚIUNEA I – Desfășurarea dezbaterilor
După administrarea probelor și a contraprobelor cerute de părți, se dezbătea procesul în fond, părțile putându-se prezenta personal sau prin vechili. După dezbateri se pronunța hotărârea, care, în cazul unei soluții afirmative, ori de câte ori era vorba de pretenții valorificabile în bani, urma să se execute asupra averii pârâtului, dacă acesta nu-1 îndestula pe;reclamant de bunăvoie.
Partea care invoca un clrept trebuie să-1 dovedească, dând judecătorului suficiente elemente de convingere în sprijinul afirmațiilor sale. Prin probe se stabilește temeinicia unei afirmații sau realitatea unui fapt, dar nu se urmărește atât stabilirea adevărului, cât crearea convingerii judecătorului asupra acestuia; proba este un „mijloc de creare a unei convingeri".
SECȚIUNEA a II-a – Probele
1. Generalități
Probele au găsit temeiul în trecut într-un sistem mistico-religios folosind tehnici iraționale (judecata lui Dumnezeu, ordalia). Dreptul feudal din Țara Românească și Moldova, spre deosebire de dreptul altor țări, nu a cunoscut nici duelul judiciar și, în mod direct, nici ordaliile. Elementele ordalice se pot recunoaște totuși, în jurământ, blestem și jurământul cu brazda în cap.
În procedura hotărniciei persistau unele credințe magice, iar în procedura cojurătorilor penali subzista ideea veche a dezvinovățirii subiective, iraționale, prin solidarizarea cojurătorilor cu învinuitul.
Pentru dovedirea înțelegerilor și a contractelor, dreptul feudal prevedea o serie de probe, în principal de ordin testimonial.
În special la vânzare-cumpărare exista procedeul aldămașului, adică a unei mici petreceri cu băutură la care participau cei aflați întâmplător de față, pentru ca în felul acesta să se păstreze mai bine amintirea contractului și să fie asigurați eventualii martori în caz de neînțelegere. Âldămașul a devenit un obicei juridic popular care a servit ca procedeu utilizat potrivit condițiilor perioadei feudalismului. „Datul mâinii" avea nu numai o valoare simbolică, ci și una magică, iar nesocotirea ei era asociată cu încălcarea jurământului.
Exista un principiu în dreptul roman, potrivit căruia cel ce formulează o pretenție sau o acuzație în justiție este ținut să o dovedească. Acest principiu s-a aplicat în țările române în acea epocă, cu excepția unor instituții cu origine feudală timpurie și chiar prestatală, cum este cojurătoria.
Unele probe fundamentale păstrate timp de secole în practica juridică românească sunt semnalate în perioada sec. IV-IX-lea. Astfel este jurământul cu brazda, pentru rezolvarea diferendelor privitoare la hotare, și cojurători, care depuneau mărturii pentru stabilirea faptelor și uneori dădea și hotărâri. Ambele au avut o largă aplicare în țările române
Mijloacele de probațiune erau: mărturisirea împricinatului, mărturiile martorilor, (co)jurătorii, jurământul împricinatului, blestemul și cartea de blestem pentru împricinat sau martori, înscrisurile, prezumțiile, expertiza, cercetarea la fața locului, cunoștința personală a judecătorului. Aceste probe au evoluat ca structură și importanță: (co)jurătorii dispar spre sfârșitul perioadei, blestemul este utilizat mai rar, înscrisurile se întocmesc din ce în ce mai des la încheierea contractelor, martorii se apropie tot mai mult de tipul modern instrumental .
Expunându-și interesele în fața instanței, unde, după dreptul scris, au fost chemate prin „țidulă", părțile au trebuit să le dovedească. Probele în procesul feudal erau: orale, scrise, urme materiale și probe preconstituite.
În rândul probelor orale locul principal 1-a ocupat mărturia. Dreptul feudal cunoștea în rândul probelor orale și cojurătoria. Cojurătoria se deosebea de mărturie. A mai fost cunoscut ca probă orală jurământul (cu brazda în cap, cu pământ în opincă și în alte forme), utilizat mai ales în procesele ce aveau ca obiect proprietatea.
Dovezile scrise au constat din actele scrise, având un raport cu obiectul litigiului și pe care părțile le prezentau în instanță în sprijinul afirmațiilor lor; ele erau fie de caracter public, fie de caracter privat și purtau denumirea generală de litterae, de chartae, precum și denumirea de instrumente.
Între diferitele categorii de acte, se tăcea deosebire; originalele și în special cele prevăzute cu sigiliul autentic, aveau putere doveditoare mai mare decât copiile. Prezentarea de acte false în proces era considerată ca o crimă gravă, făcând parte din grupa infracțiunilor intitulate nota infidelitatis, a căror consecință era sentința capitală și confiscarea averii. Din grupa dovezilor orale, proba care putea conduce, ca și actele scrise, la stabilirea adevărului material era mărturia.
Influența religioasă asupra probelor s-a manifestat prin acele cărți de blestem, care însoțeau mărturiile și jurământul, pentru a timora pe cei ce mărturiseau. Probele preconstituite erau fapte care au avut loc anterior, pentru a fi utilizate la nevoie ca în Țara Românească și Moldova dacă chemarea în judecată se dovedea prin probe preconstituite sau prin mărturia pârâtului și împricinații se prezentau la ziua fixată, pricina se putea soluționa la primul termen. în cazul, însă, când era necesar să se administreze probe ordonate de instanță (jurământ, proba cu martori, cercetarea la fața locului, expertiză), pricina se amâna în acest scop. Neprezentarea la judecată echivala cu pierderea procesului, cel neprezentat fiind considerat că a fugit de judecată.
2. Administrarea probelor
3. Cercetarea la fața locului
Cercetarea la fața locului era ancheta care se tăcea la fața locului, ca și astăzi, de către instanța de judecată sau un delegat al ei. Dregătorul delegat, deplasându-se la locul indicat, făcea cercetarea ordonată și trimitea instanței lucrările de constatare întocmite. Uneori după cercetare judeca el însuși și își executa tot el hotărârea, referind domnului. Orice constatare materială privitoare la starea unui imobil și în special la hotărnicii, putea fi făcută prin cercetarea la fața locului .
Tot o formă de îndeplinire a acestei proceduri era și cea pe care o iniția domnul dând poruncă unui dregător sau fost dregător să se deplaseze la fața locului și acolo „să strângă oameni bătrâni și megiașii dimprejur", pe care să-i întrebe asupra faptelor. Pe baza referatului constatator al boierului delegat, domnul dădea hotărârea. Delegatul domnesc era ținut, în general, ca, luând în seamă constatările făcute, să procedeze la executare, sub rezerva, pentru partea nemulțumită, de a se plânge domnului și a-i cere să fie judecat în divan.
4. Expertizele
Se recurgea la expertiză când, pentru lămurirea chestiunilor de ordin tehnic aduse în dezbatere, erau necesare cunoștințe de specialitate . Experții aveau de constatat mai mult niște stări de fapt sau valoarea obiectelor în litigiu. De exemplu, domnul trimitea în acest scop un dregător care să strângă „boieri și oameni buni" și chiar oameni de specialitate („meșteri"), care să adeverească „cu sufletele lor" dacă morile unei mănăstiri sunt „necate" de „morile megiașilor" sau delega mai mulți „boieri de la curte" să meargă la fața locului să constate și să aprecieze valoarea cheltuielilor tăcute pentru construirea unei case și a unui răgaz pe un teren ce trebuia restituit în urma exercitării dreptului de preferință de către rudele vânzătorului.
5. Mărturisirea și jurământul
Mărturisirea este recunoașterea de către un împricinat a afirmațiilor celuilalt împricinat. Dacă emană de la o persoană capabilă, ea constituie o dovadă completă împotriva celui ce a facut-o și este irevocabilă . Hotărâri din trecut își sprijină soluția pe mărturisirea pârâtului.
Mărturisirea în civil scutea de alte probe; în penal, scutea de tortură. Tortura a fost atât o metodă folosită în procesele penale pentru lămurirea adevărului, cât și o formă de agravare a pedepsei principale. Tortura se putea folosi în cazul când pârâtul era bănuit, fiind dovedit și cu alte probe, însă lipsea recunoașterea lui.
În lipsa unei recunoașteri spontane a împricinatului se recurgea adesea la jurământul lui, creându-se astfel o dublă responsabilitate în caz de sperjur: față de divinitate, în „viața de apoi", și față de autoritatea constituită care sancționa penal faptul. Pretenția uneia dintre părți era definitiv dovedită prin recunoașterea de jurământ a celeilalte părți sau era iremediabil compromisă prin negarea de jurământ a acesteia.
În procesul civil jurământul putea fi prestat de un împricinat ca urmare a declarației celuilalt împricinat că înțelege să lege soluția litigiului de acest jurământ (decizoriu) sau din cauză că judecătorul a recurs la el pentru a completa probele existente pe care le găsește insuficiente (jurământ supletoriu).
Jurământul decizoriu, este o supraviețuire a probelor legale. Se întâmplă ca judecata să supună la jurământ din oficiu pe partea împotriva căreia se afirmase o pretenție sau să îl defere ambelor părți. împricinatul căruia se deferea jurământul avea alegerea uneia din următoarele trei atitudini: să îl accepte, să îl refere celeilalte părți sau să refuze să-1 depună. De cele mai multe ori jurământul este ordonat de domn în divan și se lua în biserică, pe evanghelie, de unul sau mai mulți preoți ori înalți ierarhi români sau chiar străini. Uneori era întărit prin blestem. Prin jurământ se putea dovedi orice fel de pretenție .
Jurământul mincinos consta în vina de a mărturisi fapte neadevărate și de a le întări prin jurământ ca adevărate. Această infracțiune apare sub următoarele denumiri: jurământ mincinos, jurământ strâmb, mărturie strâmbă, limbă strâmbă.
Această infracțiune este pedepsită cu tăierea limbii văcarului care jură strâmb sau cu o pedeapsă mai ușoară pentru femei și minori. Această infracțiune a mai fost pedepsită cu gloaba. Aceasta se plătea de obicei în boi. Gloaba se aplica nu numai jurătorilor, ci și oricărui martor mincinos .
6. Martorii
Martorii depuneau în fața instanței în legătură cu obiectul procesului. În obștea străveche apare o structură probatorie „de tip colectiv arhaic": mărturia dată în grupul împricinatului. Acest fel de mărturie este întâlnită mai târziu în obștile teritorializate. Faptele unei pricini nu erau stabilite în obștea țărănească sau orășenească ori în ceata boierească prin martori izolați, ci prin grupe (cete) de megieși, de mahalagii sau de boieri egali sau superiori împricinatului. Această procedură este primită și lărgită de statul feudal. Megieșii care mărturisesc ajung uneori la cifre impresionante ca: 150 de persoane, 100 de oameni din 6 sate, oameni din 12 sate. Acești megieși nu erau (co)jurători, ci martori, pentru că ei atestau faptele, iar prin numărul lor aduceau un gir moral și social. Ei devin martori de tip roman și modern, adică martori individuali, care nu mai formează un grup organic și mărturisesc ca indivizi. Din documente nu rezultă că grupul organic mărturisea totdeauna sub jurământ. Asemenea martori puteau apărea în orice fel de pricini, dar îi întâlnim mai ales în hotărnicii.
Se recurgea la proba cu martori, ca și astăzi, când nici prin înscrisuri, nici prin mărturisirea părții adverse nu putea fi dovedită o pretenție în justiție, dar în trecut proba cu martori era de aplicație mai mare decât astăzi, ea fiind folosită în mod curent pentru dovedirea nașterii, căsătoriei sau decesului, în lipsa unor registre în care să fie trecute asemenea evenimente, precum și pentru dovedirea proprietății imobiliare; ea era admisibilă, în general, pentru stabilirea oricăror fapte și acte juridice, nefiind limitată, potrivit obiceiului pământului .
În afară de martorii din proces, mai erau și cei care participau la confecționarea actelor juridice particulare. De cele mai multe ori vânzările, zălogirile, înzestrările și în special testamentele erau făcute în prezența unor martori. Aceștia, în caz de proces, erau chemați să dea mărturie cu privire la cele știute, uneori sub prestarea de jurământ în biserică, pe evanghelie, cheia bisericii sau lacătul ei. Puteau fi martori domnul I » …..însuși și boierii care judecau procesul în divan pentru cea ce știu cu privire la acestea. Femeile, de asemenea, puteau fi martore.
Modul ascultării relatărilor martorilor a variat după categoria instanțelor. In procesele judecate de instanțele feudale, se practicau două modalități:
ascultarea martorilor reclamantului înainte de începerea procesului, în prezența reclamantului;
ascultarea martorilor reclamantului și pârâtului în decursul procesului, în prezența ambelor părți.
La judecățile ținute în fața instanțelor orășenești, martorii ambelor părți erau audiați de către înseși instanțele, în timpul procesului. In general, dacă toți martorii depuneau în favoarea unei părți, nu se mai recurgea la proba cu jurământ; se cunosc insă cazuri când era decisivă și mărturia majorității covârșitoare a martorilor .
7. Prezumțiile
Prezumțiile erau și ele folosite, în vechiul nostru drept, ca mijloc de probă. In virtutea unei prezumții, un sat răspundea pentru o moarte de om sau un furt săvârșite pe teritoriul său80.
Prezumția putea fi combătută însă prin proba contrară și satul era exonerat de răspundere dacă se descopereau răufăcătorii sau chiar și dacă „doi oameni" jurau „că nu știu ei să fie oameni tâlhari în satul lor".
8. Cunoștința personală a judecătorului
În vechiul nostru drept se admitea că judecătorul își poate întemeia soluția pe cunoștința lui proprie, adică pe ceea ce el știa cu privire la faptele pricinii dinainte de desfășurarea ei, socotindu-se că nu poate fi mărturie mai demnă de crezare decât acestea.
Pronunțarea hotărârii trebuia să se facă „după descoperirea adevărului lucrului". Sunt principii juridice fundamentale, principii permanente de justiție, care își au germenul în nevoile vieții materiale, dar și în morală și în natura umană. Aceste principii urmăresc dovedirea realității exacte, „descoperirea adevărului material", după expresiva formulă a dreptului modern.
Prezintă importanță atât din punctul de vedere al fondului, pentru precizarea conținutului faptelor, cât și din punctul de vedere al formei procedurale, pentru impunerea utilizării tuturor mijloacelor și metodelor apte a conduce la aflarea adevărului material, care permite o concluzie juridică adecvată asupra fondului.
9. Înscrisurile
Înscrisurile erau prezentate de împricinați ca mijloace de probațiune și examinate de judecată pentru soluționarea pricinii. Asemenea probe preconstituite erau invocate în special pentru dovedirea stăpânirii imobiliare. în dorința ca actul să fie cât mai eficace, părțile participante cereau adesea întărirea domnească, iar dacă aceasta era prea veche, reînnoirea ei, mai ales dacă actul se și deteriorase.
Înscrisurile au fost folosite mai ales de membrii clasei stăpânitoare și de cei ce puteau plăti autorităților de stat competente pentru redactarea, autentificarea și eliberarea lor.
În caz de dispariție a înscrisurilor prin ardere, putrezire, pierdere, distrugere, cea ce se întâmpla destul de des din cauza „relelor" care se abăteau asupra țării, partea interesată cerea divanului reconstituirea lor.
În cărțile de soroc, domnul punea în vederea împricinaților să aducă la judecată înscrisurile pe care își întemeia pretențiile. Dacă numai unul dintre ei prezenta asemenea probe, iar celălalt nu le combătea cu nimic, pretenția era considerată dovedită pe baza lor. Dacă însă ambii aduceau înscrisuri care se combăteau, judecata se pronunța după ce le compara și analiza, stabilind astfel care dintre ele este mai demn de crezare. în general se punea mai mult temei pe cele mai vechi, afară numai dacă din împrejurările cauzei ar fi reieșit netemeinicia acestora.
Când totuși, din actele prezentate judecata nu reușea să-și formeze convingerea, ea putea, prin apreciere, să oblige pe oricare dintre împricinați să-și completeze dovada, după indicațiile pe care i le dădea. Actul scris, deși găsit valabil, era de cele mai multe ori întărit cu martori, ori combătut printr-o asemenea probă și confirmat prin jurământ. Nu se poate vorbi de o atotputernicie a actului scris. Nici practica lui nu era generală.
10. Blestemul și cartea de blestem
Jurămintele luate împricinaților, martorilor, (co)jurătorilor păreau de multe ori că nu sunt destul de convingătoare pentru a-i determina pe aceștia să spună adevărul.
Se încerca atunci un mijloc de presiune suprem: blestemul, prezentat în procese, adesea, sub forma cărții de blestem sau de afurisenie din oficiu, la cererea uneia dintre părțile litigiului sau la porunca domnului. Unii împricinați aduceau cărți de blestem chiar de la patriarhi din lumea creștin-ortodoxă.
Această procedură era folosită în orice fel de pricini, dar mai ales în hotărnicii, cartea fiind dată direct în fața divanului sau trimisă pentru aflarea adevărului dregătorilor care făceau cercetări sau audiau martori la fața locului. Cartea de blestem era trimisă, de obicei, prin ispravnic protopopului respectiv, care o încredința preotului local. Acesta chema în biserică pe cei care trebuia să jure și le-o citea, punându-le în vedere consecințele sperjurului; apoi le lua jurământul și întocmea un act semnat de martori, pe care îl înainta judecății, care îl lua în considerare cu ocazia dezbaterii pricinii.
La întărirea unor acte juridice particulare, domnul obișnuia să pună blesteme groaznice care să cadă asupra celor ce le-ar ataca; testatorii amenințau cu blestem pe cei care nu respectau dispozițiile lor de ultimă voință. Mitropolitul însuși pronunța blestemul când testamentul era făcut în fața lui. întâlnim blesteme chiar și în cărțile de judecată penală, date împotriva judecătorilor care ar reveni asupra condamnării;
CAPITOLUL IV. Hotărârea și executarea ei
SECȚIUNEA I Pronunțarea, structura și comunicarea hotărârii
În baza probelor administrate, instanța pronunța hotărârea în proces. întreaga desfășurare a procesului era consemnată în hotărâre (carte de judecată) sau anafora. Instanța își încheia activitatea printr-o hotărâre apelabilă în anumite condiții la un for superior86. Aici erau arătate: numele împricinaților, dacă au fost ambii prezenți la judecată în persoană sau prin avocați (vechili); obiectul plângerii; susținerile părților; probele administrate, cu analiza lor; soluția la care s-a ajuns; întărirea domnească.
Asemenea întăriri erau necesare la anaforalele divanului, cât și la acelea date de dregătorii care judecau în virtutea calității lor sau fiind delegați de domn, pentru ca ele să capete valoarea unor hotărâri definitive, cu putere executorie.
Dacă anaforalele divanului condus de mitropolit erau atacate de unul dintre împricinați, procesul era judecat de divan sub conducerea domnului.
Dacă erau atacate anaforale de-ale dregătorilor, rejudecarea o făcea divanul condus sau nu de domn, în acest ultim caz, anafora divanului fiind atacabilă în fața divanului condus de domn. Soluția dată de divanul condus de domn era executorie, în sensul că putea fi executată de îndată.
Inițial hotărârea nu se făcea în scris, ca și actele de procedură care o precedau. Soluțiile divanului apar în formă scrisă, la început mai sumar, căpătând în timp o redactare cât mai amplă. Dregătorii delegați recurg la forma scrisă, ei fiind ținuți să se refere domnului asupra celor constatate și stabilite de ei. Soluțiile instanțelor obștești erau exprimate însă tot în forma orală inițială.
Judecarea după pravilă în unele cazuri mai complicate, iar nu după obiceiul pământului, a adus după sine invocarea acesteia în considerentele hotărârii.
SECȚIUNEA a II-a Autoritatea lucrului judecat și căile de atac
1. Apelul și recursul
Apelul apare ca o plângere în fața unui organ superior împotriva judecății organului inferior, plângere care nu avea nici caracterul suspensiv propriu apelului. Instituția apelului s-a cristalizat începând cu secolul al XlV-lea în legătură cu activitatea instanțelor orășenești și a celor domeniale și s-a perfecționat datorită activității instanțelor de comitat, ultima instanță de apel fiind chiar regele.
Recursul nu a fost reglementat în vechea noastră procedură judiciară, el fiind creat de dreptul procesual modern.
2. Autoritatea lucrului judecat
Principiul autorității lucrului judecat își face apariția în Principate la începutul secolului al XlX-lea. Hotărârile judecătorești pronunțate de un domn, chiar rămase definitive, puteau fi declarate Iară valoare de domnul următor, procedând la o nouă judecată.
Deși la finele hotărârii se menționa adesea: „și să nu să părască de această pară niciodăniăoară în viaci", judecata era reluată în mod obișnuit de mai multa ori, ajungându-se și la zece judecăți, cu ocazia unei hotărnicii. Se întâmpla ca același domn, chiar în cursul aceleiași domnii, să rejudece aceeași pricină, pe motiv că se aduc probe noi.
Această nestabilitate a dreptului avea consecințe grave în special în materie de proprietate imobiliară, creând o stare de nesiguranță în ceea ce privește apartenența pământului. De aceea, s-au căutat oarecare remedii în instituții, ca: blestemul, zavesca, prada, gloaba, care se înscriau în hotărâri ca amenințare pentru partea nemulțumită care ar voi să redeschidă procesul definitiv soluționat. Efectul lor nu a fost cel așteptat.
Aplicată numai în Moldova, consta în obligația pusă părții participante la un act juridic sau la un proces de a plăti domnului o sumă de bani stabilită prin act sau prin hotărâre, în cazul când nu ar respecta actul juridic sau hotărârea în care figura clauza potrivit căreia depunerea unei sume de bani la vistierie era condiția prealabilă a atacării actului sau a reluării judecății. Se putea ajunge astfel, pe cale indirectă, la o suplinire a neaplicării principiului autorității lucrului judecat.
Zavesca a constituit o sursă de venit pentru visteria statului, iar dreptul de judecată s-a transformat într-o dare de fapte ilicite și ca venit „se cedează uneori mănăstirile împreună cu ocina, cu vama oilor și porcilor și alte venituri de același fel. ªi aceasta datorită faptului că autoritatea judecătorească supremă, hotăra reluarea sau nu a judecății, neexistând nici o limitare în această problemă.
Scurta viață a instituției ar putea fi însăși o indicație a ineficacității ei. Dealtfel, chiar în timpul aplicării ei, zavesca nu apare în toate hotărârile, iar pe de altă parte, funcțiunea ei era aceeași cu a unei instituții cu caracter mai general: gloaba.
4. Gloaba
Gloaba este sancțiunea patrimonială aplicabilă persoanei care nu respecta propriul său angajament sau ordinul autorității. Gloaba asigură funcțiunea zavescăi și a prăzii de a îngreuna reluarea judecății, atât în Moldova, cât și în Țara Românească și Transilvania. Se aplică din a doua jumătate a secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. în Moldova se dădea mai ales boi, iar în Țara Românească și Transilvania, totdeauna în numerar.
5. Prada
Prada a avut în Țara Românească aceeași funcția ca zavesca în Moldova. Se realiza prin inserarea unei clauze într-un act care cuprindea înțelegerea intervenită între părți sau într-o hotărâre judecătorească, constând în obligația părților de a da o sumă de bani domniei, în cazul când nu și-ar respecta angajamentul sau ar redeschide procesul.
Prada își găsește aplicația între începutul sec. al XVII-lea și mijlocul sec. al XVIII-lea. Termenul, care în vorbirea obișnuită avea sensul de distrugere materială, are în această perioadă și înțelesul de executare.
6. Feria
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și până spre finalul secolului al XVII-lea, în Moldova, se obișnuia ca, după arătarea soluției, să se prevadă în hotărâre că cel ce a câștigat procesul „s-a îndreptat înaintea noastră și și-a pus ferie, ca să fie de la noi carte de mărturie și de îndreptare precum și de întărire".
Feria este o taxă plătită de partea câștigătoare pentru obținerea titlului de proprietate și în același timp o răsplătire a judecătorului și împiedicarea oricărei contestații în viitor. Funcțiunea ei este deci cu totul deosebită de aceea a zavescăi și instituția nu are nici o legătură cu principiul autorității lucrului judecat. Este amintită totuși aici, din cauza confuziei care s-a făcut adesea între ferie și zavesca, fiind privită prima ca o continuare a ultimei.
Feria este desemnată și cu numele de legătură. Domnul, ca să taie pofta de a reîncepe procesul celor rămași de judecată, fixa o taxă mare pe care reclamantul va fi obligat să o plătească în cazul în care ar porni din nou acțiunea .
SECȚIUNEA A III-A Executarea hotărârii
Executarea hotărârii civile și penale
Hotărârea civilă se putea executa în trecut asupra bunurilor debitorului sau chiar asupra persoanei lui, posibilitate care prilejuia mari abuzuri și pentru cărei abolire s-a dus o luptă îndelungată. în sec. al XVIII-lea, debitorul putea fi închis până se recunoștea dator sau până plătea datoria, nu numai a sa personală, dar și a autorului său sau aducea chezași care garantau pentru el.
Procedura executării silite începea cu o somație făcută debitorului, la care domnul adăuga, pentru cazul când acesta nu s-ar supune de bunăvoie98. în general ordinul de executare era trimis de domn mitropolitului sau boierul care a judecat, spre a-i da curs.
În afară de hotărârile rămase definitive, domnul mai ordona executarea poruncilor sale, care erau hotărâri luate de el în cazuri urgente, la cererea uneia dintre părți, iară citarea celeilalte. Partea însăși putea fi delegată să efectueze executarea, mai ales ea era o mănăstire.
Organul de judecată putea face și executarea.
Se întâmpla adesea ca divanul să dea o hotărâre cu soluții alternative: el punea în vedere unui dregător să facă cercetări la fața locului, audiind și martori, și eventual examinând și actele prezentate de părți. Apoi urma să procedeze într-un fel sau altul, după cum rezulta din aceste probatorii. Spre sfârșitul perioadei întâlnim documente din care rezultă că se lua și măsuri asigurătorii în scopul păstrării situației existente până la terminarea procesului.
În sistemul transilvănean, procesul se putea încheia uneori, atât în materie civilă, cât și în materie penală, printr-o tranzacție între părți, intervenită în cursul procesului, după începerea acestuia, dar înainte de pronunțarea sentinței: „însă între timp oricare din părți ar voi, poate să se împace".
În strânsă legătură cu aceasta se află judecata prin arbitraj. Aceștia, pe baza probelor aduse de părți, puteau să judece ei în cauză în locul instanței oficiale. Sentința adusă în acest mod era obligatorie pentru părți, asigurarea executării sentinței arbitrale revenind instanței oficiale în fața căreia începuse procesul.
În legătură cu judecata străinilor, ei cădeau sub incidența legii locului, pentru faptele comise, erau judecați numai de domn și s-a cunoscut instituția despăgubirii de la altul. Un autohton păgubit de un străin, în cazul în care nu putea să-și refacă prejudiciul cauzat din averea păgubitorului, se adresa domnului.
Constatând că plângerea autohtonului era justă, domnul dădea un act prin care-1 autoriza să se despăgubească de la orice străin din localitate sau țara debitorului lui, cu obligația de a-i da acestuia acte justificative, ca al rândul său să poată în țara sa să-1 urmărească pe adevăratul debitor și să se despăgubească pentru suma reținută de creditor .
CAPITOLUL V – Proceduri speciale
SECȚIUNEA I Ordalia sau judecata lui Dumnezeu
Una din cele mai specifice proceduri feudale era aceea a ordaliilor sau judecata lui Dumnezeu, care avea mai multe forme. O primă formă era aceea a fierului roșu. Potrivit acestei ordalii dacă judecătorul nu dispunea de probele necesare pentru a-și forma o părere, atunci, fie una din părți, fie unul din martori erau trimiși la episcopia de la Oradea în vederea administrării probei cu fierul roșu.
La episcopie se invoca divinitatea după care, partea sau martorul erau puși să poarte în mână un fier înroșit în foc pe o distanță de 8-10 pași după care mâna era bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile, partea venea la Episcopie unde bandajul era desfăcut. Dacă rana era vindecată, partea avea dreptate și câștiga procesul.
Cazurile sunt în special penale, privind infracțiuni îndreptate contra vieții și integrității, dar și civile, privind probleme de proprietate, de datorii, etc. Altă formă de ordalie era aceea a apei, prezentând două variante: a apei fierbinți și a apei reci. Duelul judiciar era utilizat mai ales în pricini penale, dar și în pricini civile, însă nu s-a practicat în procese judecate în fața instanțelor ecleziastice, ci numai în fața instanțelor laice.
Instanța hotăra și locul duelului prin al cărui rezultat trebuia să se exprime „voința divină". Părțile luptau personal sau prin reprezentanți, potrivit hotărârii instanței. Clericii și femeile nu luptau personal, ci prin reprezentanți. De obicei nu luptau personal nici marii feudali. In toate aceste forme de probe (fierul ] roșu, apa ,duelul), rezultatul probei decidea soluția în proces (acesta era câștigat de către partea care se vindecase de arsuri, care învinsese în luptă, etc.).
Nici una dintre acestea, precum nici duelul judiciar nu sunt atestate în dreptul oficial al Țării Românești și al Moldovei. Chiar pentru apărarea intereselor în interiorul propriilor ranguri, boierii au ignorat complet duelul judiciar. Totuși, societatea feudală română, în special obștile agrare și păstorești, nu au fost străine de orice urme ordalice. Jurământul și blestemul nu erau decât o tehnică de aceeași natură cu ordalia. Jurământul prestat cu brazda în cap (sau cu traista cu pământ în spinare) de către bătrânii locului, când li se cerea să indice urmele contestate ale hotarului unei moșii, presupune o tradiție ordalică precreștină.
Este subliniat interesul tradiției unei judecății sătești constând în legarea prevenitului sau acuzatului de trunchiul unui arbore (de preferință un brad), timp de trei zile și trei nopți. Dacă nu a fost sfâșiat sau devorat de fiare, lovit de trăznet saudoborât de o ploaie torențială, învingătorul acestei experiențe era considerat că a fost dezvinovățit de forțele supranaturale rezidând în arborele „judecății ordalice".
Tot o structură ordalică, amestecată cu un ritual magic, se găsește și în obiceiul stâlpilor judecății. Pentru o nedreptate pe care a comis-o el însuși în timpul vieții sau o rudă a sa, mortul, în cursul celei de-a treia nopți după înmormântare, era constrâns să compare în fața tribunalului „de dincolo de mormânt". Reclamantul înfigea la picioarele mormântului coloana funerară răsturnată. Cu concursul unui preot, rudele mortului puteau să paralizeze această procedură, întorcând blestemul contra reclamantului. Stâlpii supliciului se legau de asemenea, ca reziduuri semnificative, de justiția ordalică.
Ordalia populară românească nu seamănă nici cu formele dreptului ungar oficial, nici cu cele clasice ale dreptului slav sau occidental.
SECȚIUNEA a II-a – Cojurătoria și jurătoria
1.Considerații generale
A fost folosită denumirea de jurători pentru persoanele care participau la procedura jurătoriei și cojurătoriei, depunând jurământ. Sunt folosiți termenii de I jurător (jurătorie) pentru jurătorii tocmelnici și de cojurător (cojurătorie) pentru cojurătorii adeveritori) .
Ambele instituții își găsesc originea în organizarea străveche și continuă să existe în societatea feudală, atât în țările române, cât și în țările vecine.
În Moldova se întâlnește de la primele atestări și se dezvoltă până în secolul al XVII-lea aplicarea | cojurătoriei adeveritoare și mai ales a jurătoriei tocmelnice la procesele civile și la | hotărnicii.
Aceste proceduri sunt de largă aplicație în lumea medievală, atât la popoarele migratoare, cât și la populație sătească din unele provincii ale fostului Imperiu roman.
Instituția jurătorilor este fie de sorginte romană, fie de sorginte slavă. In vechiul drept românesc nu exista nici o deosebire între jurători și martori. In aprecierea acestor mijloace de probă se săvârșea un amestec continuu atât în ceea ce
privește termenii, cât și valoarea lor doveditoare înaintea instanțelor de judecată.
Pentru trecutul românesc exista o singură instituție cu întrebuințare ca mijloc deprobă orală, aceea a jurătorilor, instituție care nu numai că împrumuta caracterele martorilor, dar le și depășea.
Rădăcinile probei cu jurători se află într-un vechi obicei al sciților și geților, obicei denumit jurământul pe vetrele regale. Dacă regele dacilor sau al sciților se îmbolnăvea se presupunea că unul dintre supușii săi ajurat strâmb, motiv pentru care regele s-a îmbolnăvit. Intr-un asemenea caz erau chemați 3 ghicitori care îl indicau pe cel vinovat.
Cel indicat putea contesta ipoteza, caz în care era chemat un număr dublu de ghicitori. Dacă cei 6 confirmau afirmațiile primilor 3, cel indicat ca vinovat era ucis, iar dacă cei 6 dădeau o soluție opusă se chema un număr dublu de ghicitori (12) până când două rânduri de ghicitori dădeau aceeași soluție, iar dacă soluția celor două rânduri era negativă, erau uciși primii 3 ghicitori.
2. Cojurătorii adeveritori
Inițial o învinuire penală individuală provoca o ciocnire între rudele de sânge ale acuzatului și ale victimei, manifestându-se prin răzbunarea sângelui, ca aspecte ale solidarității familiale. Acuzatul era sprijinit de rudele sale prin jurământul lor solemn, invocând divinitatea, care urma să sancționeze pe sperjur.
În obștea vicinală, jurământul purgator al neamului este înlocuit cu acela al vecinilor și megieșilor-prieteni. In țările române, domnul intervine spre a înlătura rudele din rândul jurătorilor, impunând principiul aplicat de dreptul roman și cel romano-bizantin martorilor propriu-ziși. Persoanele din apropierea acuzatului, având cunoștință de faptul ce i se impută, puteau deveni astfel cojurătorii lui, înlocuind rudele.
Cojurătorii erau, de obicei, parte aduși de acuzat și parte desemnați de obște, pentru ca mai târziu să fie numiți de feudali și de domnie.
Cojurătorii adeveritori adevereau dreptatea acuzatului , în procesul penal, la început, mai târziu a părților în procesul civil și în special a reclamantului. In orânduirea feudală, domnul se substituie obștii în exercitarea dreptului ei de judecată, dar nu renunță la concursul acesteia prin fruntașii ei: oamenii buni și bătrâni.
Cojurătoria ajunge să se integreze în judecata domnească, ea subordonându-se în același timp structurilor de obște. Se ajunge astfel la o feudalizare a cojurătoriei prin folosirea boierilor numiți de feudal și de domn drept cojurători. Se generalizează judecata prin boierii din divan, cu eventuala înlocuire a acestora prin boieri desemnați de domn, chiar dintre ei și prin adevărate instanțe de judecată.
Cojurătoria nu s-a aplicat în materie religioasă în Țara Românească și Moldova. Nu puteau fi (co)jurători: „robii, nevârstnicii și smintiții și, cu rare excepții, în caz de cojurătorie, țăranii dependenți". Cu totul excepțional se întâlnesc cojurători clerici acordați unui preot sau cojurătoare acordate unei femei. Principiul egalității de stare între (co)j urători și împricinați este privit, în general, ca o trăsătură esențială a celor două instituții, dar cojurătorii aleși dintr-o stare superioară puteau fi dați unorîmpricinați aparținând unei stări inferioare. Puteau fi dați (co)jurători tuturor claselor sociale, inclusiv rumânii (vecinii).
Se putea recurge la (co)jurători la cererea părții interesate care îi și alegea sau la inițiativa grupului solidar cu acuzatul ori puteau fi propuși de parte și confirmați de autoritatea judiciară și chiar impuși de aceasta, dar desemnați fie de parte, fie de aceeași autoritate.
3. Jurătorii tocmelnici sau de așezare
Primele manifestări ale instituției jurătorilor a fost în cetele teritoriale. Acești martori jurători sunt diferiți de martorii ordinari de astăzi. In locul martorilor, încep a
fi întrebuințați jurători.
Jurătoria tocmelnică nu urmărește să decidă un conflict contencios, ci o tocmeală, o împăciuire, firească pentru relațiile neindividualizate de obște. Jurătorii tocmelnici nu mai erau ai unei singure părți și nu mai jurau cu aceasta în calitate de cojurători, ci erau chiar judecători . Fiind cunoscători ai faptelor, ei îndeplineau însă și un rol probator, erau „un fel de martori", dar se mai puteau sprijini pe orice alte probe, inclusiv mărturiile altor megieși, pe care îi puteau audia chiar sub prestare de jurământ, ceea ce demonstrează că ei nu erau martori și că jurătoria nu avea caracter subsidiar . Și această formă de judecată de obște a fost preluată de dreptul domnesc feudal. Jurătoria tocmelnică s-a aplicat intens în hotărnicii.
Jurământul depus de jurători este un jurământ de credulitate, ei dovedind subiectiv dreptatea celui alături de care jură, spre deosebire de martori, care constituie o dovadă obiectivă. Raportul dintre instituția jurământului și instituția jurătorilor este un raport dintre o instituție principală și una specializată. Dispariția organizării pe clan și a proprietății familiale, marchează transformarea jurământului jurătorilor dintr-un jurământ de veritate într-un jurământ de credulitate.
Mărturia lor este în esență o dovadă obiectivă, iar nu subiectivă. Se pășește de la obiectul procesului la garantarea onorabilității acuzatului . Jurătorii temători de Dumnezeu refuzau să jure alături de partea care îi luase dacă știau că dreptatea nu era cu ea.
De multe ori, pârâtul era acela care trebuia să facă proba cu jurători, pentru a respinge încă de la începutul procedurii afirmațiile reclamantului. Dovada în vechiul drept românesc era afirmativă sau negativă, incumba reclamantului sau pârâtului, după cum hotărau împrejurările, situația socială a părților și mai ales, voința domnului-judecător suprem al țării sale .
De multe ori, în vechile timpuri, în locul martorilor se întrebuințau jurători și aceasta, din documente rezultă că se făcea:
a) când nu se putea proba cu martori, nefiind competență;
b)când este vorba de îndreptarea unei bănuieli;
c)când proba era imposibilă;
d)când este de susținut un lucru ce nu se poate dovedi altfel.
Ei sunt întrebuințați, astfel, ca cel din urmă ajutor de lumină în aflarea adevărului .
Cei care erau luați ca jurători, trebuiau să îndeplinească diferite condiții:
să fie de aceeași poziție socială cu împricinatul (dacă era preot, jurătorii erau tot preoți). Această condiție se verifică numai în penal pentru delictele care privesc buna reputație a cuiva, în civil nefiind observată cu strictețe. Boierii și preoții puteau fi jurători unii pentru alții sau puteau să se folosească de oameni din popor după cum aceștia din urmă puteau aduce la jurământ persoane dintr-un strat social superior lor.
în procesele dintre țărani să jure oameni bătrâni, excluzându-se vecinii, ereticii, surzii, minorii și rumânii. Oamenii în semilibertate puteau fi jurători.
jurătorii să nu aibă legături de familie cu împricinații. Jurătorii între ei puteau fi rude.
să se observe sexul. Această condiție se respecta cu unele excepții numai în penal. Pentru celelalte procese ar fi fost imposibil deoarece, în dreptul civil vechi nu se admitea ca femeile să îndeplinească funcția de jurători, fiind folosiți întotdeauna bărbații.
să fie oameni buni, cinstiți, de omenie, să nu fi jurat strâmb;
să depună jurământ în biserică, față de un preot, pe sfânta evanghelie;să fie într-un număr fixat de: 2, 4, 6, 12, 24, 48-jurătorii se dădeau întotdeauna într-un număr fix, după importanța procesului ș i stadiul în care se găsea procedura. La pricinile mici sau la începutul procedurii, însă nu întotdeauna, se întrebuințau 6 jurători, la procesele teritoriale, mai ales, se utilizau 12 jurători, pentru procesele mai mari numărul era de 24 și chiar 48 de jurători. Dacă domnul dorea ca una din părți să aibă câștig de cauză, fixa încă de la început un număr de 48 de jurători, situație în care partea adversă nu mai putea cere lege peste lege.
Pentru pricini de valoare egală, se dădeau numere diferite de jurători, iar prima lege putea fi în multe cazuri de 24 și chiar 48 de jurători . Jurătorii erau dați atât de domn, în divan, cât și de orice dregător al său care avea atribuții judecătorești. Erau cazuri când se putea refuza acordarea lor. Judecătorul avea libertatea de a decide într-un fel sau altul, în baza cunoștințelor sale personale despre faptele din proces și nu întotdeauna după dovezile aduse de părți în lupta ce se da între ele .
Când reclamantul venea la domn, se zicea că „cerea legea" și domnul „îi acorda sau îi da legea", ceea ce însemna că trebuia să aducă un număr de jurători, număr hotărât de domn. Contraproba se putea face acordându-se un număr îndoit, ceea ce forma lege peste lege. Domnul, când venea reclamantul, îi da voie „să ia legea să jure". Dacă dreptatea era de partea lui, după ce pricina era „căutată și judecată cu toți onorabilii consilieri" după dreptate și după lege, câștiga procesul.
Dacă dreptatea nu era de partea lui sau nu aducea jurători „la zi și soroc", „la zi și la termen", atunci rămânea de lege sau rămânea de divan. Pierdea, de asemenea, când nu se găsea numărul depus de jurători megieși sau când nu vroiau să jure. Când de exemplu, adversarul cerea lege peste lege și i se acorda, trebuia să câștige pentru că avea un număr mai mare de jurători .
După plecarea de la divan, procedura trecea în supravegherea ispravnicului de la domiciliul împricinaților. Partea interesată avea îndatorirea să prezinte acestuia răvașul de pe care trebuiau adunați jurătorii și, dacă era cazul, scrisoarea domnească cu explicații complementare. Cu câteva zile înainte de soroc, se adunau la casa ispravnicului pentru a se statui cu privire la faptele asupra cărora urma să li se ia jurământul.
După această pregătire venea luarea jurământului, care avea loc de obicei în biserica satului din imediata apropiere, câteodată însă, însoțiți de părțile din proces și de ispravnic, ei se înfățișau domnului care le făcea rânduirea după răvașe, trimițându-i să jure. Se jura totdeauna în biserică, aceasta fiind una dintre deosebirile dintre jurătorii-martori și martorii de astăzi. Se arăta localitatea unde trebuia să li se ia jurământul, dar în acea localitate, jurământul era dat numai în biserică.
Jura întâi partea interesată, după aceea jurătorii începând cu cel mai bătrân, cu mâinile pe Evanghelie, pe cruce, în fața preotului îmbrăcat în odăjdii și în prezența delegatului domnesc. Nu era nici o împiedicare dacă la jurământ lipsea partea împotriva căreia se luaseră jurători. Câteodată, solemnitatea începea cu citirea de către preot a unei cărți de blestem sau de afurisenie dată de înalții ierarhi din țară sau de bisericile ortodoxe de peste hotar. Dacă erau preoți, jurau pe darul preoției.
Când jurătorii aveau rolul de hotărnici, jurământul obișnuit era înlocuit cu o ceremonie simbolică pe teren. Jurătorii își puneau un bulgăre de pământ pe cap sau pe umeri și cartea de blestem pe piept, purtându-și pașii prin locurile pe unde știau că trecea hotarul între moșiile în litigiu. Se putea jura cu privire la întreg obiectul procesului sau numai la o parte din el, tară ca valoarea să i se micșoreze, una din condițiile esențiale instituției jurământului colectiv fiind însă acela ca între declarațiile tuturor jurătorilor să fie un consens deplin.
În urma unei încuviințări speciale dată de domn, aceia care nu veneau puteau fi înlocuiți sau se dădea un alt termen pentru aducerea lor. După depunerea jurământului, delegatul domnesc făcea un raport către divan, descriind în amănunt tot ce se lucrase.
Cu cartea de jurământ și cu cele două răvașe, cel care îndeplinise legea venea din nou la divan, unde procesul reîncepea rară să mai dureze mult, deoarece domnul dădea aproape întotdeauna o hotărâre favorabilă lui. Domnul, când elibera un hrisov de întărire al unei „hotărâri" dată de jurători, nu făcea decât să confirme drepturile câștigate de o parte în proces. înainte de redactarea hotărârii, câștigătorul punea ferie în visteria domnească, o sumă de bani care putea să meargă de la 12 până la 100 de zloți și a cărei plată, când avea loc, se menționa întotdeauna la sfârșitul hrisovului de întărire. Același lucru se petrecea și în procesele care se dezbăteau tară să seîntrebuințeze jurători.
Dacă la jurământ nu luau parte toți jurătorii, dovedindu-se acest lucru, se repeta jurământul. Mituirea îndreptățea cererile de revizuire a proceselor, cei care obținuseră câștig trebuind să participe la o a doua judecată.
Luarea de lege peste lege este o creație proprie vechiului nostru drept. De obicei luarea de lege peste lege se făcea sub un alt domn, de obicei sub urmașul lui căci trebuia ca cel ce pierduse procesul să-și caute dovezi mai bune și cu baze mai sigure, iar acest lucru cerea timp și termenul chiar nu era hotărât. Rezultă că puteau trece mai mulți ani până ce împricinatul se folosea de acest drept și mai aproape la fiecare pricină se acorda lege peste lege. Dacă unul dintre jurători nu jura, partea care invoca jurământul rămânea de lege .
O bună definiție a legii peste lege ar fi: învingerea adversarului, ce câștigase cu un număr mai mare de jurători, deci o cerere de reîncepere a procesului pe temeiul de dovezi mai bune. Legea peste lege este legată inseparabil de instituția jurătorilor. Prin luarea de lege peste lege, un împricinat care pierduse procesul la prima judecată avea posibilitatea ca, revenind în justiție, să scoată o sentință favorabilă lui, prezentând un număr îndoit de jurători .
Prima lege era dată atât de domn, cât și de orice alt dregător cu atribuțiuni judecătorești, în vreme ce legea peste lege era dată întotdeauna numai de către domn, în divanul său.
La instituția jurătorilor, jurământul joacă un rol important, căci recurgerea la divinitate este cel mai puternic mod al credinței. Celor ce jurau strâmb li se lua gloabă 6 boi, li se rădea părul de pe cap și barbă. Jurătorul mai pierdea dreptul de a fi martor sau jurător în viitor.
Jurământul, care este făcut de jurător, face parte din probele negative, la care se recurge întotdeauna când proba pozitivă a faptului este greu de stabilit. Jurământul (co)jurătorilor nu avea putere decât dacă era întărit de domn.
Se putea da două feluri de jurători: liberi și numiți, în acest din urmă caz, legea putând fi împlinită cu mai mare greutate.
Instituția jurătorilor a trecut prin mai multe faze:
a) jurători în penal;
b) jurători în civil, care sunt și ei: -hotărnici, aleși pe o perioadă de un an;
-propriu-ziși;
-martorii, care fac acte de cercetare, văd cărțile și zapisele; -judecătorii. Jurătorii întrebuințați se luau:
a) din clasa boierilor mari;
b) cum vroia domnul să dea legea .
SECȚIUNEA a III-a Hotărnicia
1. Considerații generale
Problema hotarelor se punea inițial sub două aspecte:
a) așezarea hotarelor sătești;
b) parcelarea ulterioară a hotarelor fiecărui sat.
Se satisfăceau aceste nevoi la început printr-o procedură de partaj și de așezare a unor hotare, iar mai târziu, în caz de încălcare a acestor hotare, printr-o procedură de restabilire sau recunoaștere a lor. Amploarea și importanța hotărniciilor în materie politică, economică și social-juridică au făcut ca organizarea lor procedurală să aibă caractere proprii în ambele țări române, iar hotărnicii, care depun jurământ înainte de a-și îndeplini sarcina, să fie priviți ca formând o categorie proprie, diferită de celelalte categorii de „jurători" .
Obștea sătească este mare hotarnic la început. Hotărnicia rămâne o formă originală a vechiului drept românesc. Cele mai multe hotărnicii erau provocate de încălcarea hotarelor sătești sau ale unor proprietăți particulare, de nevoia de refacere a unor hotărnicii mai vechi sau ca urmare a unor împărțeli. Se hotărniceau mai ales terenuri rurale sau din jurul orașelor, dar și terenuri urbane, case, pivnițe, cu unele adaptări simplificatoare .
2. Desfășurarea procedurii de hotărnicie
În Țara Românească, părțile interesate prezentându-se în fața domnului sau ispravnicului, luau cele două răvașe și un număr egal de "boieri hotărnici", de obicei între 6 și 24. Domnul sau ispravnicul desemna și el un dregător care să asiste la hotărnicie și apoi comunica hotarnicilor măsura luată. In Moldova, domnul, primind cererea, scria unuia sau mai multor dregători ori foști dregători sau chiar unor persoane din localitate tară dregătorie, poruncindu-le să facă hotărnicirea cerută sau însărcina pe unul sau mai mulți înalți dregători să pună în mișcare procedura și aceștia porunceau unor subalterni să o efectueze.
Domnul comunica și părților interesate numele hotarnicului numit. Domnul sau ispravnicul ordona hotarnicilor să meargă la fața locului să-i strângă pe toți împricinații și să stabilească partea fiecăruia prin semne de hotar și apoi să redacteze un raport constatator pe care să-1 semneze împreună cu omul domnesc sau cu megieșii și să-1 înainteze.
Hotărnicia se făcea în prezența părților și a „oamenilor buni și bătrâni" sau a omului domnesc. Dacă părțile aduceau înscrisuri, acestea se citeau și interpretau, operația durând uneori mai multe zile. În lipsa înscrisurilor sau dacă acestea erau insuficiente, hotărnicii recurgeau la alte probe.
În unele cazuri, din cauza importanței împricinaților, se deplasau la fața locului, pentru hotărnicire, chiar domnul cu divanul. Uneori erau aduși să asiste la hotărnicie și copii, unii meniți să devină călugări. Ei erau purtați de-a lungul hotarului și trași puternic de păr, pentru ca la o viitoare hotărnicire să-și aducă bine aminte pe unde trece hotarul.
După efectuarea hotărnicirii, hotărnicii își întocmeau raportul constatator și îl încredințau părții interesate, care îl ducea domnului sau ispravnicului. Dacă acestuia nu i se părea suficientă proba administrată de hotărnici, poruncea să fie refăcută în fața lui. In caz contrar și dacă hotărnicia nu era atacată de vreuna din părți, domnul o confirma printr-o carte de hotărnicie, în care arăta cum a decurs procedura, menționând eventualele incidente și întărea stăpânirea, așa cum fusese stabilită de hotărnici.
Procesele de hotărnicie erau reluate de nenumărate ori. O hotărnicie anterioară se putea completa, dar de cele mai multe ori se luau „hotărnici peste hotărnici", un număr dublu fată de cei care o făcuseră pe cea anterioară și se judeca din nou pricina.
3. Jurământul cu brazda în cap sau cu traista pe umeri
Jurământul cu brazda în cap se regăsea în Moldova, iar cel cu traista de pământ pe umeri în Țara Românească. Aceste forme de jurământ erau o agravare a formalismului obișnuit al hotărniciei, menită să asigure mai buna cunoaștere a adevărului, prin folosirea unei practici străvechi și o mai justă soluționare a pricinii.
Pământul ca divinitate a fecundității, îl judeca și condamna pe cel ce jura strâmb. Dacă martorul jura strâmb, urma să fie aruncat afară din mormânt de către divinitatea pământului, iar dacă martorul a fost cinstit, urma să îi fie țărâna ușoară . De obicei, se recurgea la această procedură cu caracter probatoriu, în lipsa altor dovezi cu care să se poată stabili genealogia părților, hotarul sau vecinătățile.
Cel ce jura cu brazda în cap sau cu traista cu pământ pe umeri, după jurământ umbla cu acest pământ pe unde era hotarul. Atât jurământul cu brazda în cap, cât și cel cu traista pe umeri nu se dădeau tuturor persoanelor prezente sau având interese comune în proces, ci numai unora aleși din cei prezenți sau care se ofereau. Atestarea documentară a acestui obicei persistă până în sec. al XlX-lea.
Concluzii
„Justiția este voința statornică și tară sfârșit de a da fiecăruia dreptul său" (Ulpian).
Concepția care stă la baza procedurii judiciare este ca judecata să se realizeze „după lege și dreptate", concepție care s-a transformat în principiul legalității, pe care se întemeiază desfășurarea procedurii de judecată în epoca modernă.
Prin această transpunere este evidențiată valabilitatea și corectitudinea unor concepte formulate cu atâția ani în urmă și care își găsesc aplicabilitatea până în ziua de astăzi. Acesta este și motivul pentru care studiul legii țării are o importanță deosebită în formarea unei concepții inițiale asupra sistemului de drept românesc.
În dreptul roman exista principiul, care mai există și astăzi, potrivit căruia cel ce formula o pretenție sau o acuzație în justiție era obligat să o și dovedească. Acest principiu nu a fost cunoscut în perioada feudală altor țări străine de influența dreptului roman. Principiul a fost aplicat în țările române în acea epocă cu excepția unor instituții cu origine feudală timpurie și chiar prestatală (cojurătoria).
Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul feudal părțile erau cele care trebuiau să prezinte probele.
Dintre toate mijloacele de probă folosite în perioada feudală: mărturisirea împricinatului, mărturiile martorilor, (co)jurătorii, jurământul împricinatului, blestemul și cartea de blestem pentru împricinat sau martori, înscrisurile, prezumțiile, expertiza, cercetarea la fața locului, cunoștința personală a judecătorului, doar o parte s-a păstrat până în prezent.
Aceste probe au evoluat atât ca structură, cât și ca importanță. Dintre cele care nu s-au păstrat fac parte: (co)jurătorii și blestemul. (Co)jurătorii dispar spre sfârșitul perioadei medievale, iar blestemul cu semnificații magico-religioase este folosit din ce în ce mai rar, întrucât invocarea divinității devenea un fapt inexplicabil pentru evoluția actuală a societății. Normele juridice sub forma legii, din perioada feudală, și-au găsit consacrarea prin intervenția directă a divinității.
În categoria probelor care s-au păstrat pot fi incluse: înscrisurile, mărturisirea, martorii, cercetarea la fața locului, expertizele. înscrisurile încep să fie folosite tot mai des la încheierea contractelor, iar martorii se apropie tot mai mult de tipul modern. Atât martorul, cât și judecătorul de tip modern, cu originea în dreptul roman și romano-bizantin, s-au substituit procedurii (co)jurătorilor treptat, ajungând să-i înlocuiască. Cercetarea la fața locului, ca și astăzi, era ancheta care se făcea la fața locului de către instanța de judecată sau de un delegat. Expertiza care se realiza în perioada feudală era utilizată, în special pentru constatarea unor stări de fapt sau a valorii unor obiecte făcând parte din litigiu.
Spre deosebire de perioada dreptului modern, în dreptul feudal nu exista principiul autorității lucrului judecat, aceeași pricină putând fi judecată de mai multe ori, această instabilitate a dreptului având consecințe grave în special în materia proprietății imobiliare.
Hotărârea civilă se putea executa în trecut, ca și astăzi, atât asupra bunurilor debitorului, cât și asupra persoanei. In perioada feudală domnul putea ordona executarea hotărârilor sale, hotărâri echivalente cu ordonanțele prezidențiale din dreptul modern, iar organul de judecată putea face și executarea.
Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul feudal nu se făcea o distincție clară între procesele penale și cele civile, aplicându-se norme comune, aceste norme guvernând desfășurarea proceselor civile și penale.
La acea epocă nu exista o separație a puterilor în stat, dimpotrivă, activitatea organelor statului se caracteriza prin confuzia de atribuții, în sensul că aceleași organe ale statului exercitau și atribuții de ordin administrativ-judiciar, la nivelul obștei sătești. Boierii investiți cu imunități puteau exercita atribuții judiciare. Domnul era cel care avea o deplină competență judiciară, el putând judeca orice proces penal sau civil, în primă instanță sau în ultimă instanță.
Bibliografie
ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;
C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., București, 1907-1940;
COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creștinism și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, București, 2000;
COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., București, 1980-1984;
COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, București, 2001.
DAICOVICIU și colectiv, “Din istoria Transilvaniei”, București, 1963;
EMIL CERNEA, EMIL MOLCUȚ, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;
FIROIU, “Istoria statului și dreptului românesc”, București, 1976;
G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1940;
GH. CRONȚ, “Pravila de din , București, 1961;
GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, București, 1985;
GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, București, 1999;
giurescu, “Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, București, 1962;
iorga, “Istoria poporului românesc”, 1985;
LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, București, 1997;
MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri și sud-estul Europei” (1800-1830), București, 2002;
MURARU, “Constituțiile române”, București, 1980;
N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, București, 1953;
n. iorga, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;
PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1970;
RĂDULESCU, “Viața juridică și administrativă a satelor”, București, 1927;
ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;
ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc”, 3 vol., București, 1955-1963;
VARTA, “Revoluția de la 1848 în Țările Române. Documente inedite din arhivele rusești”, Editura ARC, Chișinău, 1998;
*** – “Cartea românească de învățătură”, București, 1961;
*** – “Codul Calimah”, București, 1958;
*** – “Îndreptarea legii”, București, 1962;
*** – “Pravilniceasca condică”, București, 1957;
Bibliografie
ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;
C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., București, 1907-1940;
COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creștinism și cultură în spațiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria neamului”, București, 2000;
COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., București, 1980-1984;
COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”, București, 2001.
DAICOVICIU și colectiv, “Din istoria Transilvaniei”, București, 1963;
EMIL CERNEA, EMIL MOLCUȚ, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Press Mihaela, București, 2001;
FIROIU, “Istoria statului și dreptului românesc”, București, 1976;
G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1940;
GH. CRONȚ, “Pravila de din , București, 1961;
GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, București, 1985;
GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul XVIII-XX”, București, 1999;
giurescu, “Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, București, 1962;
iorga, “Istoria poporului românesc”, 1985;
LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, București, 1997;
MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri și sud-estul Europei” (1800-1830), București, 2002;
MURARU, “Constituțiile române”, București, 1980;
N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, București, 1953;
n. iorga, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;
PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, București, 1926;
RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, București, 1970;
RĂDULESCU, “Viața juridică și administrativă a satelor”, București, 1927;
ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;
ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului românesc”, 3 vol., București, 1955-1963;
VARTA, “Revoluția de la 1848 în Țările Române. Documente inedite din arhivele rusești”, Editura ARC, Chișinău, 1998;
*** – “Cartea românească de învățătură”, București, 1961;
*** – “Codul Calimah”, București, 1958;
*** – “Îndreptarea legii”, București, 1962;
*** – “Pravilniceasca condică”, București, 1957;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legea Tarii Si Institutiile Ei (ID: 121971)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.