Legătură Dintre Vizionarea Tv și Deficitul de Atenție și Hiperactivitate la Copii

=== f82eb3263fa77ba871b10513f3706e870822d11b_467562_1 ===

Capitolul 2

Impactul tv-ului asupra copiilor

EFECTELE (Briggs, Burke, 2005)

Herbert Marcuse avea o viziune sumbra în privința efectelor sociale ale televiziunii, pentru el comunicarea electronică de masă avea ca efect crearea și satisfacerea unor false nevoi spirituale, turtirea și uniformizarea personalității, opiniilor, gesturilor artistice. Acesta susținea că televiziunea contribuie decisiv la formarea „ omului unidimensional”, titlul unei cărți al acestuia, dar și că impune forme de gândire și comportament alienate.

În schimb Marshal McLuhan este mai puțin extrem, el atrage atenția asupra faptului că televiziunea formează felul și determină scara relațiilor și activităților dintre oameni, de unde rezultă o seamă de pericole. Acesta susținea că principala disfuncționalitate socială a televiziunii este tocmai puterea ei.

Minorii și adolescenții sunt mereu obiectul unei atenții speciale în planulprotecției față de mesaje cu procent ridicat de violență și sexualitate. Departajarea și împărțirea publicului după anumite criterii a determinat apariția în programe a unor emisiuni cu adresă directă, dar mai restrânsă cu totalitatea publicului potențial. Conceptul și realitatea de public țintă a dus la conceptul și realitatea de emisiune specializată.

„Este simplu să spui că toți copiii trebuie protejați în fața intruziunii televiziunii, dar felul în care aceștia trebuie protejați poate diviza o familie”.Dezbaterii despre influența televiziunii asupra copiilor au fost multe, Hilde Himmelweit a publicat în cartea sa „ Television and the Child”(Televiziunea și Copilul), în anul 1958, despre impactul televiziunii asupra compotramentului social și politic al adolescenților, dar și al adulților, în legătură cu protestele violente. De obicei atenția oferită copiilor în acest caz este aceea de ai proteja, decât ai educa. Au apărut introducerea de sisteme de etichetare a conținutului și de diferențiere a programelor, spațiile orare în care nu se difuzaeză un anumit gen e programe, iar mai recent au apărut modalitățile tehnice de filtrare. Aceleași dezbateri au avut loc și în cazul filmelor. În anul 1919, un periodic de la acea vreme numit „Education”, susținea cu ardoare că „ tendința copiilor de a imita faptele îndrăznețe văzute pe ecran”, iar această tendința a ajuns să se extindă chiar la adolescenți și la adulți. Reacțiile erau diferite, apariția așa numitului Violnce-Chip ( V-Chip), unde dispozitiv electronic inventat în Canada, care putea fi instalat în interiorul televizoarelor, pentru a identifica programele televiziunii inadecvate. O perioadă acesta a fost interzis de către politicieni pentru propriile lor scopuri, iar în anul 1996 printr- o „Lege a decenței în comunicații”, Congresul a permis instalarea acestui V- Chip în fiecare televizor nou- vândut în S.U.A.

Un exemplu american de încercare de a folosi televizorul într-un mod pozitiv asupra copiilor, apare în „Atelierul de Televiziune a Copiilor”, realizat cu ajutorul Fundației Nuffield, care a realizat începând cu anul 1969, serialul „Sesame Street”. Acest nou serial era un produs comercial conceput cu scopul de a distra, dar și de a educa , învățându-i pe copiii preșcolari să citească sau alte activități educative. Pe parcursul întregii „vieții” a serialului, acesta a fost difuzat în peste 140 de țării din întreaga lume, devenind” probabil cel mai studiat serial din istoria televiziunii” (Briggs, Bruke,2005, p. 223).

Britanicul Maire Messenger Davies, în cartea sa ” Television is Good for your Kids” ( „Televiziunea este bună pentru copiii tăi” ), scrisă în anul 1989, se bazează pe cercetări realizate pe 600 de copii între 5 și 12 ani, acesta concluzionează că adevărata „ bête noire a grupărilor de lobby, desenele animate, se demonstrează a fi … o formă sănătoasă, adaptată în mod ideal capacităților în creștere ale copiilor”.

Educația și nu doar divertismentul a rămas punctul prioritar al televiziunii pentru unii dintre primii ei apărători, care se luptă cu acuzațiile că televiziunea corupe inevitabil cultura și societatea, această activitate ocupandu-le mai mult timp telespectatorilor, decâat orice alte activități.

„Televiziunea ne însoțește când ne trezim, când ne luăm micul dejun, când servim o gustare acasă sau când bem ceva într-un bar. Ne ține de urât când suntem singuri. Ne ajută să adormim. Ne oferă plăcere, ne plictisește și câteodată, ne provoacă. Ne dă ocazia să fim și sociabili, și solitari”( Spigel, 1990, 1992).

Mijloacele de comunicare, televiziunea, ocupă spațiul eliberat de pături, jucării și sânul mamei, acestea devin vulnerabile în fața exigențelor educației pe care o primim fiecare, dar și în față echilibrului dintre patologie și sănătate.

Televizorul este un mijloc complex de comunicare, format din imagini și sunete, devine o realitatea puternică și cu pretenții emoționale. Ong afirma că televizorul este narcisist, dar partcipativ și denumea televizorul un fenomen sui genesis, care are propria lui natură(Ong, 1977, 315).

Copilul parcurge etape, primul pas este legătura acestuia cu televizorul, apoi descoperirea lui și apoi distrugerea lui în cazuri de fantzie. Atâta vreme cât acesta nu este distrus, televizorul poate fi utilizat, adorat și creează dependență. În multe familii s-ar putea zice ca televizorul are un rol important, înlocuiește imaginea mamei cu mașinăria pe post de baby-sitter, pentru o anumită perioadă de timp.

Palmer atrage atenția asupra procesului creativ la care iau parte copiii în relația lor cu mijlocul de comunicare. Observațile lui Palmer demonstrează că copiilor le place să-l deschidă și să se joace cu el, le oferă siguranța că pot manevra televizorul, să-și aleagă programele și rareori îl închid. Palmer susține ca televizorul este important în viața copilului, deoarece aceste este ca un mijlocitor între realitate și iluzie, este o resursă pentru activitățile prin care copilul testează realitatea, atât în sens pozitiv, cât și negativ.(1986, 133, 67)

William Gibson în romanul lui „Neuromanar” din anul 1984, propune o nouă sintagmă și anume „viață virtuală”, o experiență care nu poate înlocui realitatea, în schimb o poate afecta în mod negativ.

Efectul (impactul) se referă și la consecințele intenționate pe care le induc receptarea „mesajului”. Maletzke consideră „efect mediatic” acele modificări care se produc la nivel individual sau social, sub influența mass-mediei, acesta fiind studiat din perspectiva a patru aspecte: obiectul său, natura, durata și intenționalitate.

„Voi stați acolo, în fiecare seară. Începeți să credeți că ecranul este realitatea, iar propriile noastre vieți sunt ireale. Asta-i nebunie în masă!”

(Prezentatorul Howard Beale de la Network)

Singer și Rapaczynski (1985) au demonstrat prezența sindromului nociv și alarmant la copiii care petrec multe ore în fața televizorului. Alte studii au arătat, că nu doar expunerea îndelungată în fața programelor violente îl pot face pe copil sa fie mai tolerant la violență, iar urmărirea îndelungată poate favoriza chiar folosirea violenței de aceștia.

Televiziunea este un mediu puternic, iar copii și tinerii sunt influențați în mod special. Aceasta poate să le ofere copiilor prima privire asupra altei lumi adulte a sexului, drogurilor, alcoolului și a altor lucruri înainte ca ei să poată să afle în mod direct.

În anul 1963 prihologul Albert Bandura, de la Universitatea Stanford s-a distanțat de ideea psihanalitică care arăta că personalitatea unui copil se dezvoltă ca rezultat al conflictelor sexuale și a susținut că copiii în general învață unele comportamente observându-i pe alții în mod direct, în viața reală, iar în mod indirect prin mass-media.

Multe vedete, cântăreți sau sportivi, apar în diverse reclame la televizor la băuturi alcoolice ca berea, iar mesajele subliminale sunt destul de clare: „Bărbații adevărați, beau bere; cei care beau bere se distrează, au mai mulți prieteni și sunt mai sexy; consumul de alcool este ceva normal, nu o excepție”.(Straburger, 1993)

Aș mai aminti cele trei teorii care pot fi aplicate la copii: teoria excitației a lui Zillmann (1971), teoria nonasociației a lui Berkowitz (1984) și teoria scenariului cognitiv a lui Huesmann (1986).

Teoria lui Zillmann este destinată copiilor mici, acesta susținea că excitația cauzată de influența televiziunii se poate transfera altor acțiuni, crescând și modificând intensitatea emoțiilor acestora. Cea de-a doua teorie arată că experiențele asimilate în urma consumului televizorului pot favoriza sau inhiba comportamentele copiilor prin evocarea unor imagini sau gânduri. Ultima teorie cea a lui Huesmann, unde acesta propune ca programele TV să le ofere copiilor niște scenarii comportamentale care să pot fi recuperate oricând. Recuperarea din perspectiva acestuia presupune similaritățile dintre lumea reală și cea imaginară.

Diverși specialiști au afirmat că tinerii care petrec zilnic un timp indelungat in fata televizorului este posibil să aibă creierul dezvoltat în mod diferit spre deosebire de cei care se implica in activitati fizice, interpersonale si cognitive(Silverstone, 1999).

Un cercetator, dr. Richard M. Lerner, care este profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania, fiind specialist in dezvoltarea mentala a copiilor si tinerilor, a confirmat ipoteza enunțată mai sus: "Din moment ce tinerii sunt atrași de un alt tip de activitate (privitul la TV), decât cei apartinand altor generatii, atunci si functia, și structura creierului vor fi alterate".

Astfel se explică de ce le este diminuată capacitatea de învățare și le sunt slăbite abilitățile mentale la tot mai mulți dintre tinerii de astăzi.

S-a constatat că în ultimii ani au survenit modificări în comportamentul copiilor și al tinerilor, și se poate vorbi de creșterea atitudinilor violente, lucru în care implicarea televizorului este evidentă, la fel și mesajele mass-mediei, care au, în general, o mare influență asupra dezvoltării abilităților mentale, a mentalităților și a comportamentelor tinerilor noii generații.

Virgiliu Gheorghe, autorul cărții “Efectele televiziunii asupra minții umane” vorbește despre creșterea copiilor în lumea de azi, despre dificultățile ce apar. De asemenea ne este adus în atenție o gamă variată de studii referitoare la transformările pe care vizionarea TV-ului le poate avea în procesul de dezvoltarea structurală a creierului și în funcționarea acestuia.

Lucrarea lui Virgiliu Gheorghe ne pune pe tapet câteva repere necesare în cunoașterea efectelor televiziunii.

Efectul hipnotic

Atracția pe care programele TV o exercită asupra tuturor și mai cu seamă asupra copiilor este demonstrată de neuropsihologi prin efectul hipnotic pe care o au aceste mijloace de comunicare, respectiv introducerea cortexului telespectatorului într-o stare semihipnotica. Așezați în fața televizorului copiii sunt liniștiți și imobilizați pe o perioadă lungă de timp. Acesta este motivul pentru care părinții și în unele cazuri educatorii, folosesc televizorul ca sedativ (Gheorghe, 2005,36).

Dependența de televizor

Împreună cu efectul hipnotic, apare și comportamentul de dependență. Psihologii americani R. Kubey și M. Csikszentmihalyi au dovedit că atât televiziunea, cât și jocurile video și internetul au capacitatea de a genera o puternică legătură de dependentă. La cei la care s-a instalat dependență, privarea de aceste mijloace produc aceleași simptome ca și în cazul substanțelor și al comportamentelor care dau dependență.

Problemele de atenție și hiperactivitate.

Studiile neouropsihologice arată că în ceea ce privește dezvoltarea structurală a creierului, în funcție de timpul acordat vizionării și a vârstei de la care debutează aceasta, televiziunea și calculatorul aduc importante prejudicii dezvoltării corticale. Vizionarea, inhibă dezvoltarea cortexului prefrontal, a emisferei cerebrale stângi și a comunicării interemisferice, realizate prin puntea corpului calos.

Afecțiunile produse cortexului prefrontal în urma vizionării excesive au ca rezultat slabirea până la nivel patologic a unor capacități mentale fundamentale cum sunt: concentrarea atenției, memoria de scurtă durată, imaginația creativă, motivația de a întreprinde o acțiune care cere efort.

Obișnuindu-se de mici cu astfel de experiențe care îi agresează și le acaparează atenția aduși în lumea reala, în viața de zi cu zi diferitele activități zilnice care nu șochează în niciun fel, nu le mai trezesc interesul și atenția. Un simptom al acestei tendințe este faptul că ei nu mai găsesc nimic interesant din tot ceea ce presupune efort, totul îi plictisește.

Deși televiziunea generează o atitudine mentală pasivă, o întârziere în procesarea informației, în gândire, vizionarea TV este un factor principal în inducerea hiperactivității. Agitația extremă, incapacitatea de „a sta locului", impulsivitatea excesivă sunt stări ce apar în urma vizionării repetate. Neuropsihologii demonstrează că, proporțional cu creșterea timpului dedicat vizionării, crește hiperactivitatea(Gheorghe, 2005,42-44).

Incapacități de învățare

Vizionarea TV excesivă conduce și înspre apariția unor problemele de învățare denumit LD (Learning disabilities), sindrom de care suferă în multe dintre statele occidentale peste 50% dintre copii. Copiii pot răspunde tot mai greu cerințelor școlare din cauza motivației scăzute, incapacității de concentrare, agitației din cauza hiperactivității. Emisfera cerebrală stangă care guvernează gândirea logica și analitica, construirea sintaxei și discursivitatea este puternic dezechilibrată de către vizionarea televizorul excesivă și astfel copiii se confruntă cu dificultăți în deprinderea limbii, în dezvoltarea capacității de citire și în stăpânirea raționamentului matematic.

Elevilor care de-a lungul anilor au acumulat multe ore în fața televizorului le-a slăbit capacitatea de a asculta, au dificultăți în a fi atenți, de a înțelege și de a-și aminti un material prezentat oral. Ei pierd abilitatea de a reflecta într-o formă coerentă, atât în scris, cât și oral, dobândesc tendința de a comunica mai mult prin gesturi din cauza scăderii cunoștințelor de vocabular la nivelul claselor primare. Ticurile verbale, cuvintele de umplutura proliferează în exprimarea lor, iar lecturarea unui text cu un grad crescut de dificultate le creează adevarate probleme în întelegerea lui .

Preșcolarii generațiilor crescute cu televizorul, în comparație cu cei de acum câteva generații, întâmpină dificultăți mari în a sta liniștiți și a asculta povestiri sau scurte discuții. Problemele de înțelegere și de folosire a limbii devin tot mai evidente, cu cât copiii avansează de la o clasă la alta, când, în mod firesc, li se solicită un nivel mai ridicat al capacității de gândire și de organizare, o înțelegere a cărților mai dificile și un volum sporit de scriere. La începutul ciclului gimnazial, îngrijorează tot mai mult capacitatea scăzută de concentrare, cunoștințele reduse de vocabular, capacitatea de înțelegere a lecturii și abilitatea de a folosi limba, de a exprima efectiv idei, de a se exprima corect în scris. Dupa mulți ani de vizionare excesivă se observă o slăbire a capacității de procesare rapidă a informației și în consecință, a performanțelor intelectuale.

Problemele de înțelegere și de folosire a limbii devin tot mai evidente cu cât copiii avansează de la o clasă la alta, când, în mod firesc, li se solicită un nivel mai ridicat al capacității de gândire și de organizare, o înțelegere a cărților mai dificile și un volum sporit de scriere. La începutul ciclului gimnazial, îngrijorează tot mai mult capacitatea scăzută de concentrare, cunoștințele reduse de vocabular, capacitatea de înțelegere a lecturii și abilitatea de a folosi limba, de a exprima efectiv idei, de a se exprima corect în scris.

În perioada liceală, pot apărea dificultăți de limbă în situații subtile precum: planificarea, succesiunea și organizarea ideilor, clasificarea, diferențierea nuanțată a conceptelor, înțelegerea raporturilor dintre cauză și efect, raționamentul matematic și științific, înțelegerea relațiilor dintre idei în timpul citirii, exprimarea directă și cu acuratețe a ideilor, reflecția interioară( Gheorghe, 2005,35).

Educația cu televizorul

Rezultatele studiilor vorbesc despre un efect de cultivare, o adevărată condiționare a unor comportamente care, de cele mai multe ori, nu sunt dintre cele mai sănătoase predominanța pe micul ecran a mesajului violent și a celui erotic, a comportamentului răzvrătit și a celui de consumator avand efecte deosebit de puternice în modelarea conștiinței și a comportamentului tinerilor. Televiziunea activează mecanismele psihologice de imitație, prin impunerea propriilor modele în mentalul individual și în cel colectiv( Gheorghe, 2005,46).

Violența naște violență

Toate studiile sociologice dovedesc că violența de pe micul ecran naște violență în lumea reală. Cum se întampla acest lucru? Este evident că oamenii ajung să creadă că ritmicitatea și frecvența violențelor din filme sau știri, este la fel și în lumea reală. Cazurile izolate prezentate în știri și personajele filmelor, fie ele pozitive sau negative găsesc un singur mod de a rezolva problemele, un singur mod de a elimina răul, prin violența a supraestimarea de către oameni a prezenței violenței în lumea reală crește sentimentul fricii, al nesiguranței și insecurității, iar pericolul este văzut ca și iminent(Gheorghe, 2005,56).

Sentimentul unei agresiuni potențiale inoculat abuziv în viața de zi cu zi îi pregătește pe oameni să răspundă cu violență, să presupună că posibila cale de legitimă apărare este o atitudine agresivă insinuându-și în imaginație comportamentul violent și îndreptățindu-se să-l folosească pentru a preîntâmpina riscul. Chiar și instituțiilor sociale le este atribuită violența ca și componentă legitimă. Făurindu-ne o lume violentă, agresivitatea, violența devin mijloace. Oamenii sunt desensibilizați în fața violenței, a durerii și a suferinței și nu își mai oferă timp de judecată, devin egoiști, iar violența pătrunde ca necesitate în dobândirea confortului dorit, în rezolvarea problemelor și în impunerea intereselor (Bucheru, 1997, 33).

Apare o desensibilizare a oamenilor în fața violenței, a durerii și suferinței, violența devine, tot mai mult, un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor și impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit, comportamentul violent devinind o constantă a comportamentului generațiilor crescute cu televizorul.

Conform AAP (American Academy of Pediatrics), există o legatură între privitul excesiv la televizor și obezitate, ce e o problemă semnificativă în zilele noastre. Copiii sunt inactivi și tind să mănânce snacks-uri în timp ce privesc la televizor și sunt bombardați cu reclame ce îi îndeamnă să mănânce alimente nesănătoase, precum chips-uri, prăjituri, bomboane care deseori devin hrana lor preferată. Prea multe emisiuni educaționale au indirect același efect asupra sănătatii copilului. Chiar dacă copiii privesc multe ore diferite emisiuni, ei nu fac exerciții, mișcare, citesc sau nu sunt afară la joacă cu prietenii. Părinții, în postura de avocați ai copiilor, sunt împărțiți când e vorba de soluții. Deși mulți dintre ei cer mai multe ore pe săptămâna cu programe educaționale, alții afirmă că cea mai bună soluție este fără televizor. Iar unii susțin că este mai bine ca parinții să controleze consumul de televiziune și să-i învețe pe copii că televizorul este pentru distracția ocazională, nu pentru o evadare constantă.

Efectele erotismului TV

Erotismul exagerat incită imaginația copiilor și provoacă, în mod esențial, la o maturizare precoce din punct de vedere sexual. Consumul de materiale erotice favorizează apariția unor grave tulburări din punct de vedere psihologic și comportamental la copii și tineri. Aceștia își formează o imagine falsă referitor la ceea ce înseamnă dragostea, la ceea ce e omenește să așteptăm unul de la celălalt și mai cu seamă, la ceea ce trebuie să dăruim noi înșine. Scade vârsta primelor relații sexuale prin considerarea lor ca pe un sport ce poate fi practicat cu oricine și cu orice oportunitate, de a-l trata pe celălalt ca pe un obiect de satisfacere a plăcerilor egoiste. Totodată scade și dorința de a întemeia o familie și de a avea copii. Standardele de frumusețe și seducție propuse de cei de pe micul ecran sau performanțele erotice ale actorilor nasc sentimente de frustrare, care conduc la un comportamentul răzvrătit și tiranic, atitudine ironică și limbaj impertinent care dezvaluie în cele din urmă o generație de tineri egoiști, incapabili să socializeze în limite normale(Bucheru, 1997, 42).

Cercetătorii din domeniul educației au constatat că acei copii care dedică cel mai mult timp vizionării au cele mai slabe rezultate școlare, cel mai redus interes față de școală, cu alte cuvinte, insuccesul școlar este direct proporțional cu timpul alocat vizionării. Cunoșterea și informarea despre aceste pericole la care sunt supuși copiii, pentru a-i putea proteja în mod rațional de ele, este imperios necesară( Gheorghe, 2005,51).

Efecte ale televiziunii asupra copiilor (nocive/educative).

Media – punte de legatura între Corporații și copii

Media exercită o manipulare subliminală și își găsește cele mai mari surse de venit exploatând societatea bazată pe consum până la absurd.

Sistemul capitalist consumerist este bazat pe frustrare și competiție extremă. În perioada actuală apartenența la grup se face în baza consumului de branduri și din ce în ce mai puțin pe criterii ideologice sau intelectuale. Transformați de media după „chipul și asemanarea” papușilor din reclame, copiii cad pradă depresiei și complexului de inferioritate, acumulează frustrări, iar copilaria de azi are tot mai puține puncte comune cu universul în care se formau copiii în urma cu douăzeci de ani. Noile generații se încolonează involuntar în tendințele societății de consum, datorită influenței pe care o au reclamele, moda și stilurile de viață promovate de media și grație transformării în consumatori de mici.

Loialitatea față de branduri începe de la 2 ani, iar la 3 ani copiii pot recunoaște 100 de mărci dar abia de la vârsta de 8 ani copiii pot realiza că publicitatea poate fi neadevărată.

Transformarea lor ireversibilă în workoholici consumeriști este favorizată de obligativitatea gradiniței de la 3 ani .

Un studiu britanic despre copilăria modernă, „Good Childhood “, realizat de The Children’s Society, confirmă că dorința copiilor de a avea mereu haine la modă și cele mai noi jocuri de computer îi face pe aceștia să se simtă nefericiți datorită modului imatur de a trăi și înțelege rostul vieții. Ei trăiesc pentru a avea…

Marile corporații schimbă la nivel global și în mod intenționat scara de valori inoculând indivizilor umani, de la cele mai fragede vârste, părerea că propria persoană nu este valoroasă în sine, ci numai cu branduri asociate. Astfel lipsa respectului de sine duce la promiscuitate și compromisuri, face ca mulți oameni să nu aibă suficientă încredere în ei oferindu-le falsa protecție a hainelor și mașinilor luxoase ca supapă a imaginii și conștiinței. În mod frecvent, în ultimul timp oamenii sunt valorizați de către ceilalți după o serie de indicatori externi: bunurile pe care le au, modul în care se îmbracă, alegerile pe care le fac. Oamenii ajung să aparțină unui grup prin ce consumă și ce afisează.

Copiii cu vârste cuprinse între cinci și opt ani sunt responsabili pentru aproximativ 41% dintre vânzările din SUA și Canada. Astfel motorul economiei vestice este dat de catre copii. Sunt promovate vedetele cu burta la gura, iar nașterile sunt foarte mediatizate.

Chiar daca acest fenomen este relativ nou, este doar o altă modalitate de creștere a vânzărilor pe termen lung, corporațiile au nevoie de copiii consumeriști. Reclamele se bazează pe mimetism, monkeys see, monkeys do…

În 1990, în SUA se investeau o suta de milioane de dolari în publicitatea adresată copiilor. În 2000, suma ajunsese la două miliarde de dolari, deci de 20 de ori mai mult. În 1997, un copil american cu vârsta sub 12 ani avea, în medie, 24 de dolari bani de buzunar pe săptămână. În 2001, copiii de 12-19 ani cheltuiau săptămânal 104 dolari.

Când copiii fac presiuni, adulții se simt direct învinovățiți de adevărul că lipsesc din viața propriilor odrasle, datorită muncii și obsesiei achitării creditelor. Ei cedează la insistențele micutilor neglijati. Firmele de marketing și advertising exploatează la maxim acest fenomen(www.hotnews.ro).

Legătura dintre vizionare si atentie/hiperactivitate

In funcție de timpul acordat vizionării și a vârstei la care debuteaza aceasta, TV poate aduce prejudicii grave dezvoltarii corticale. Studiile arata ca afectiunile produse cortexului in urma vizionarii excessive au ca rezultat aparitia sindromului ADHD, adica slabirea pana la nivelul pathologic a unor capacitate mentale fundamentale: concentrarea atentiei, memoria de scurtadurata, imaginatia creativa, motivatia de a intreprinde o actiune care cere efort.Obisnuindu-se de mici cu astfel de experiente care ii bruscheaza, cand sunt pusi in fata realitatii-care nu socheaza in nici un fel nu-și maipot concentra atentia. La școală, de expemplu, ei vor astepta ca prezentarea dascalului sa aiba aceeasi dinamica, sa îi surprinda, sa fie un spectacol. Asteptarea nefiindu-le satisfacuta, atentia este dezactivata, si totul îi plictiseste.Desi calculatorul generează o atitudine mental pasiva si o intarziere in procesarea informatiei si in gandire, acesta este un factor principal in inducerea hiperactivitatii.Neuropsihologii demonstreazaca agitatia extrema, in capacitatea de a stal inistit, toleranță scazuta la frustrare, impulsivitatea excesiva sunt stari ce apar in urma vizionarii repetate, acestea crescand proportional cu cresterea timpului dedicate vizionarii.

Cu o motivatie scazuta pentru invatarea de cunostinte noi, incapabili sa se concentreze, cu o hiperactivitate excesiva, copiii raspund tot mai greu cerintelor scolare. Dezechilibrele pe care atenția monitorului le induce in functionarea emisferei stangi si lipsa dezvoltarii normale a rețelelor neuronale, afecteaza gandirea logica si analitica, construirea sintaxei si discursivitatea.

Probleme de invatare ale copilului din ziua de azi

Ca urmare a vizionării excessive a programelor TV apar dereglări precum:

*Slaba capacitate de a asculta, de a intelege si a-si aminti materialul prezent

*Abilitate scazuta de reflectare coerenta in vorbire si in scrisa faptelor si ideilor;

*Dificultatea de a intelege fraze mai lungi sau structure gramaticale mai complexe;

*Tendinta de a comunica prin gesture odata cu cuvintele sau in locul acestora;

*Intelegerea nesigura si confuza a lecturii;

Dificultatea de a trecede la limbajul colocvial la forma scrisa;

*Performante scazute in planificarea, succesiunea si organizarea ideilor, clasificare, intelegerea raporturilor de tip cauza-efect, rationament mathematic si stiintific .

Un alt fenomen datorat consumului in exces de TV este modelarea mentalitatilor si a comportamentului prin activarea mecanismelor psihologice de imitatie Și prin impunerea de modele in mentalul Individual si colectiv. Sunt cultivate si, uneori, conditionateastfelanumiteconduite cu efecte deosebitde puternice in modelarea orizontului de constiinta si comportament al tinerilor.Toate studiile dovedesc ca violent de pe micul ecran si jocurile video aduc violent in lumea reala, aceasta devenind tot mai mult un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor si impunerea intereselor, pentru dobândirea confortului dorit.

Tinerii devin tot mai impulsivi, mai puțin capabili să-și controleze impulsurile violente, comportamentul violent -în detrimental celui prosocial-devenind o constanta a comportamentului generatiilor crescute TV in exces.Totodata, consumul excesiv de TV are efecte repressive asupra climatului afectival familiei, pierzându-se functia de support emotional si moral al acesteia pentru buna dezvoltare a copilului.Utilizarea indelungata a calculatorului deterioreaza si stemul de valori si functionarea sociala la tineri, interactiunea cu cei din jur, ducand la tulburari de comportament, retragere sociala, introversie. De asemenea, sunt influentate trasaturile de personalitate, dinamica familiei si modul de comunicare intre membrii familiei.

Pentru a dezbate pe larg tema propusă trebuie să rezum câteva aspecte legate de adolescență .

*Debutul și durata adolescenței variază de la un individ la altul sub influența mediului socio-cultural;

*La fete apare mai devreme decât la baieți fiind marcată de o intensificare a dezvoltării personalității, mari progrese în dobândirea conștiinței de sine;

*Apare dorința de afirmare;

* Dobândirea independenței față de autoritatea parentală .

*Pe plan afectiv sunt posibile accente pasionale ;

*Apar mari inconsecvente și o explozie a fanteziei;

*Apare dezvoltarea memoriei și diversificarea inteligentei ;

*Apar interesele orientate spre moralitate;

*Momente de revoltă și chiar sancționare pe plan moral a celor care încalcă normele (Gheorghe, 2009, 46-48).

=== f82eb3263fa77ba871b10513f3706e870822d11b_467562_2 ===

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoasterea omului, Editura stiintifica, Bucuresti, 1991.

Ajuriaguerra, J., Manual de psihiatrie infantila, Masson, Paris, 1974, reeditată , la editura All, București , 2003

Cosmovici, A., Psihologie generala, Polirom, Iasi, 1996.

Dobrescu, I., Copilul neacultător, agitat și neatent, Editura Info Medica, 2005;

Eibel-Eibesfeldt, I., Agresivitatea umana: studiu etologic, Editura Trei, Bucuresti, 1995.

Floru, R., Psihofiziologia atenției, Editura Științifică, București, 1967;

Foss, R. M., Orizonturi noi în psihologie, Editura Enciclopedică Română, București, 1973;

Gheorghe, V., Efectele micului ecran asupra copilului, Editura Prodromos, 2005

Gheorghe, V., Efectele televiziunii asupra minții umane, Editura Evanghelismos, 2005

Gheorghe, V., Stiinta si razboiul sfarsitului de civilizatie. Despre armele mediatice care ne pun in pericol viata, Editura Prodromos, 2005

Hunt, R., Attention defficit disorder and hiperactivity, New York University, USA, 1988;

Ion Bucheru, Fenomenul televiziune, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1997

Mihaela Sterian, Agresivitatea mediatică și personalitatea, Editura Paideia, București, 2004

Mihai, G., Psihologie Generală , Editura Politrom , 2010

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Elemente de psihologia copilului, București, 1996;

Roger Silverstone, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 1999

Ruxandra, Rășcanu, Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Polirom, Iasi, 2002.

www.hotnews.ro

Zlate, M., Ce este atenția?, Editura științifică, București, 1965;

Zorgo, B., Atenția și activitatea de orientare, în Al. Roșca, Tratat de psihologie experimentală, Editura Academiei Române, București, 1965.

=== f82eb3263fa77ba871b10513f3706e870822d11b_469778_1 ===

INTRODUCERE

Motivația alegerii temei de cercetare, a pornit de la deosebita importanță pe care atenția o are în relație cu alte procese psihice, în cadrul activităților cotidiene ale omului și în eficientizarea limbajului scris-citit.

În prezenta lucrare, prin relevarea unor argumente teoretice, s-a urmărit evidențierea unor aspecte legate de atenție și tulburările atenției și amprenta pe care acestea o au în formarea deprinderilor de scris-citit.

Atenția este procesul psihofiziologic prin care înțelegem orientarea și concentrarea selectivă a activității psihice asupra unor stimuli sau sarcini, pentru a putea obține o percepție optimă, pentru a rezolva adecvat sarcinile și situațiile problemă și pentru adaptarea comportamentului senzorio-motor, cognitiv și afectiv la situațiile de viață și la scopurile persoanei. Atenția apare ca o conditie primară, de fond, pentru desfășurarea proceselor de cunoaștere, a celor de autoanaliză și autoevaluare, precum și a comportamentelor motorii.

Trebuie să tratăm cu seriozitate problemele și tulburările atenției pentru că pot reprezenta o cauză a neadaptării profesionale pentru cei care o manifestă, dar și o cauză a inadaptării în relațiile sociale.

Tulburările de atenție îngreunează, împiedică acumularea de cunoștințe și informații făcând astfel imposibilă atingerea unor performanțe școlare însemnate. Atenția este un proces fundamental într-o invățare elementară. Este imposibilă desfășurarea eficientă a actului de învățare fără o focalizare a conștiinței elevului, fără câștigarea atenției sale.

Tulburările de atenție apar atât la copiii normali cât și la cei cu deficințe mintale; la cei cu deficiențe mintale, tulburările sunt mult mai accentuate. Dacă la elevii cu intelect normal tulburările atenției se datorează situației noi la care ei trebuie să facă față și datorită faptului că nu sunt obișnuiți să fie atenți, la elevii cu deficiență mintală, tulburările de atenție apar în strânsă legătură cu trăsăturile specifice ale acestora, în urma cărora apar instabilitatea, labilitatea atenției care însă se mențin și pe viitor.

Capitolul 1

Caracteristici generale ale atenției

1.1. Definiția, specificul psihologic și funcțiile atenției

Atenția este considerată procesul psihic prin care activitatea unei persoane este orientată spontan sau voluntar, asupra unui obiect sau fenomen din lumea exterioară, sau asupra propriilor sale idei, reprezentări sau activități. Din aceste considerente, atenția are un rol deosebit de important în procesul de orientare și de adaptare la realitate.

Este foarte greu de dat o definiție exactă a ceea ce numim noi atenție. Atenția este un fenomen deosebit de complex, greu de descifrat. Greutatea provine din faptul ca atenția insoțește permanent celelalte procese si activițăti psihice, manifestându-se o data cu ele. De-a lungul timpului acest fenomen psihic a avut o evoluție cu multe oscilații, fiind considerată proces psihic, activitate psihică, stare psihică și chiar condiție facilitatoare sau perurbatoare a celorlalte procese psihice. Unii psihologi au redus atenția la alte fenomene psihice, confundând-o în cele din urmă cu acestea, în timp ce alți specialiști au încercat să găsească anumite elemente psihologice proprii, pentru a individualiza atenția.

În Europa, Wundt si Ebbinghaus considerau că atenția s-ar datora așa numitei „priviri interioare” fiind dependentă de claritatea și puritatea stărilor de conștiință, îngustării câmpului conștiinței care ar asigura astfel ridicarea nivelului gândirii și al reprezentărilor. Funcționalismul, reprezentat în America prin James, se axează pe natura selectivă a atenției ca o funcție activă a organismului bazat pe starea lui motivațională. Structuralismul, reprezentat de Tichener, considera atenția ca o stare a conștiinței caracterizată prin creșterea concentrării și a clarității senzoriale. Apariția si dezvoltarea behaviorismului, face ca atenția să fie trecută cu vederea, ignorată sau chiar eliminată din psihologie. Psihologii au oscilat mult între a considera atenția ca fiind proces psihic, activitate psihică, stare psihică, condiție facilitatoare sau perturbatoare a celorlalte fenomene psihice. Atunci cănd nici unul dintre aceste atribute nu ii satisfăceau au declarat atenția ca fiind un proces psihofiziologic, domeniu de graniță între psihologie și fiziologie. Indiferent ce este atenția, ceea ce contează este specificul ei psihologic, care multă vreme a rămas o enigma. În depistarea unui specific psihologic al atenței, s-au manifestat mai multe tendinte. Unii psihologi au redus atenția la alte fenomene psihologice, confundân-o cu acestea. Pentru Ribot atenția era un act motor. Faptul că atenția este însoțită de o serie de mișcări (vasomotorii, respiratorii) este incontestabil. Aceste mișcări întrețin și intensifică atenția, iar când sunt suspendate sau împiedicate, acestea se perturbă. Considerând că aceste mișcări sunt elementele constitutive ale atenției, Ribot pierde din vedere tocmai specificul ei psihologic. Un alt autor, Oswald, definește atenția ca „fenomen ce dispune de o calitate selectivă și orientativă” (M. Zlate,1994, pag.27-29)

În asemenea condiții separarea conținutului specific al atenției de conținutul specific al celorlalte procese si activități psihice devine deosebit de dificilă.

Atentia nu are un continut reflectoriu de sine stătător. Ea nu reflecta nici esenta obiectelor, nici experienta trecuta a oamenilor. Asadar continutul specific al atentiei nu trebuie cautat in acele caracteristici care definesc procesul psihic.
Atentia este o modalitate deosebita de organizare a activitatii psihice. Ea se exprima in orientarea si concentrarea activitatii psihice asupra obiectelor si fenomenelor ce ne inconjoară. Omul trăiește și își deșfășoară activitatea într-un mediu natural și social hipercomplex, deosebit de bogat în informații căruia nu i-ar putea face față fără această capacitate de orientare și selecție. Din această avalanșă de informații este important să receptăm cu claritate și să prelucrăm doar acele informații care sunt indispensabile pentru adaptarea la cerințele concrete ale unei anumite situații.

Putem spune că atenția este procesul psihic de orientare selectivă, de concentrare a energiei psihonervoase asupra unor obiecte, însușiri sau procese, menite să conducă la sporirea eficienței activității psihice, cu deosebire a proceselor cognitive.

Funcțiile atenției sunt:

funcția de explorare in câmpul perceptiv extern, care se finalizează cu detecția stimulului ținta.

funcția de explorare in memoria de lunga durata, care se finalizează cu identificarea elementelor ce urmează a fi actualizate.

funcția de accentuare a contrastelor, care se finalizează prin focalizarea asupra obiectului sau ideii date

funcția de filtrare-selecție, care se finalizează prin centrarea activitații optime, doar pe elementele specifice activității si ignorarea celor exterioare

funcția de orientare-direcționare, care se finalizează prin crearea montajelor interne adecvate desfasurarii acțiunilor propuse

funcția de potențare – reglarea efortului pe durata activitatii.

funcția de avertizare si alertare – concretizata in momente de accentuare a vigilentei in situații critice.

În plan subiectiv, atenția se manifestă ca o stare de încordare, rezultată din concentrarea activităților psihice asupra unui obict, fenomen, proces sau eveniment, asupra unor idei, acțiuni, stări psihice etc. În plan comportamental (sensorial, motor, intelectual) atenția se obiectivează prin selectivitate, orientare și activare. Selecția informațiilor depinde în esență de motivația, emoțiile și sentimentele persoanei respective.

Dinamica procesului atenției cuprinde trecerea de la orienterea neselectivă la atitudinea pregătitoare și la atenția efectoare focalizată, selectivă, determinată de semnificația obiectului pentru o anumită persoană. Starea de pregătire este foarte importantă în acest proces și nu trebuie confundată cu atenția efectivă, fiind o etapă, cu caracter anticipativ, predictiv în raport cu stimulii probabili.

„Trezirea atenției se poate traduce mai întâi printr-o reacție generală de alertă, o facilitare generalizată a receptorilor șia efectorilor. Dar, totul se petrece astfel că această reacție de alertă, atunci când situația o cere, nu este decât pregătirea pentru o focalizare rapidă a capacităților organismului asupra unei categorii anume de informații pertinente, ce vin direct din mediu sau care privesc efectele unui răspuns al organismului. Această informație pertinentă devine prioritară și este mai pregnantă decât alte informații nepertinente, care sunt puțin acceptate sau chiar respinse” (M. Reuchlin, 1999, pag. 482).

Atenția trebuie diferențiată de starea de vigilență deoarece, spre deosebire de aceasta, atenția constă în orientarea selectivă a percepției, în direcționarea spre ceva anume (obiect, fenomen, idee). Această orientare este selectivă, adică numai pe anumiți stimuli care sunt în centrul ei, concomitent cu inhibarea relativă a altor zone corticale și limitarea acțiunii stimulilor colaterali. Nivelul de vigilență poate fi foarte variabil și presupune explorarea generală a mediului, așteptare și căutare a ceva încă nedefinit, deci nu are o orientare anume, nu se oprește asupra a ceva, ci explorează orice.

Starea clară a conștiinței poate fi influențată de procesul care se desfășoară, intensitatea tensiunilor, forța stimulărilor. Atenția nu însemnă, cu necesitate, mobilizare voliționlă. Ea poate fi și spontană, jucând un rol important în actele gândirii, pentru că, în absența tensiunilor interioare, nu poate evea loc un proces orientat. Dacă acest proces nu are forța necesară, poate fi întărit prin alte surse de energie cu ar fi team de eșec, ambiția, care pot suplini lipsa de interes.

Atenția voluntară este necesară chiar când este vorba de o muncă interesantă, dar care durează timp îndelungat, pentru a menține tensiunea necesară și a se îmoptrivi altor stimulări sau excitări posibile. Datele experimentale nu justifică însă considerarea unei dependențe totale între atenția bună și o voință puternică. De exemplu, poate fi dificil pentru un individ cu o voință puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală abstractă, dacă natură sa este predominant practică.

Atenția este considerată ca un atribut al celorlalte procese psihice: dacă se asociază cu percepția, atunci aceasta va fi mai clară, precisă și completă, dacă se asociază cu memoria, atunci aceasta va fi mai bogată, fidelă, trainică, dacă se asociază cu gândirea și imaginația, atunci acestea vor fi mai eficiente, profunde și creatoare. Atenția este un proces psihic necesar și în același timp un proces de cunoaștere, un factor activ al investigării mediului înconjurător, cu efecte favorabile asupra activității de cunoaștere.

1.2. Caracteristicile (calitățile) atenției

Însușirile pozitive ale atenției, care facilitează desfășurarea optimală a activității sunt urmatoarele:

Stabilitatea atenției – se referă la menținerea un timp mai lung a orientării și concentrării psihonervoase asupra aceluiași fapt sau aceleiași activități. Această caracteristică a atenției este influențată de proprietățile stimulului, de complexitatea și natura activității și nu în ultimul rând de motivația subiectului. Când o anumită acțiune, activitate, fenomen sau obiect prezintă un interes deosebit pentru persoană, acest lucru favorizează stabilitatea atenției(M. Zlate,1994, pag.34)

.

S-a observat că omul nu poate fi atent un timp îndelungat asupra unuia și aceluiași obiect dacă acesta se mișcă sau se modifică. În acest caz este implicată succesiv activitatea diferiților centrii nervoși, ceea ce implică evitarea inhibiției de protecție. Spre exemplu, dacă începem să privim fix un punct, un obiect, observăm că după doar câteva secunde atenția scade, se abate de la obiectul atenției pentru ca apoi să revină și acesta să fie perceput cu mai multă claritate. „Procesele de excitație și inhibiție, prezente în anumite celule nervoase necesare perceperii alternează, dar cănd figură este foarte simplă apare rapid inhibiția de protecție în celulele respective și nu ne mai putem concentra” (R. Rășcanu, 2003, pag. 43).

Atenția se poate menține concentrată asupra unui obiect aproximativ 15-20 de minute, dar cu condiția ca acesta să fie observat, examinat și nu doar privit pasiv deoarece, în acest caz, intervine oboseală. După această perioadă de fixare a atenției sunt necesare câteva secunde de distragere a atenției pentru a se realiza odihna necesară.

Stabilitatea atenției nu trebuie înțeleasă totuși ca „o încremenire a acesteia, în cadrul ei se menține direcția și orientarea de bază a atenției, dar mici variații ale gradului de concentrare sunt posibile și necesare” (R. Rășcanu, 2003, pag. 44).

Concentrarea atenției – presupune mobilizarea intereselor și eforturilor într-o anumită direcție în funcție de semnificațiile stimulilor, paralel cu inhibarea acțiunii unor factori perturbatori. În cadrul unei activități atenția se manifestă în diferite grade de intensitate, iar aceast intensitate a atenșiei este în strănsă legătură și depinde de intensificarea yonei de excitație a focarului dominant. Când excitația este puternică inducția negativă se manifestă la fel de puternic, și drept urmare stimulii care nu au legătură cu activitatea respectivă, vor atrege mia puțin atenția.

Gradul de concentrare este dependent de mulți factori dintre care amintim: interesul subiectului pentru activitatea pe care o desfășoară, importanța acelei activități, antrenamentul în menținerea atenției și rezistența lui la factorii perturbatori. În activitatea școlară, didactică educatorii trebuie să țină cont de acești factori și de variațiile concentrării atenției elevilor, fiind necesară asigurarea, prin procedee diferite, a unei concentrări maxime a atenției la aspectele importante legate de învățare.

Capacitatea de concentrare a atenției condiționează eficiența percepției, gândirii, memoriei, activităților de învățare și celor cu caracter practic, asigurând precizia în desfășurarea acestora.

Volumul atenției – se referă la cantitatea de date ce poate fi cuprinsă, simultan și suficient de clar în planul reflectării conștiente. În mod obișnuit omul nu poate percepe sau recepționa cu maximă claritate și concomitent un număr nelimitat de obiecte. De obicei volumul atenției este limitat, cuprinzând în medie 5-7 elemente. Prin exersare acest volum se poate mări permițând cuprinderea mai mulor elemente în câmpul conștiinței, cerință absolut necesară în exercitatea anumitor acțiuni, cum ar fi conducerea automobilului, pilotarea avioanelor etc.

Această caracteristică a atenției este necesară în orice acțiune sau activitate deoarece prin deplasarea rapidă a atenției de la un obiect sau fenomen la altul, de la o acțiune la altă, reușim să cuprindem simultan mai multe aspecte pentrua obține cât mai multe informații necesare.

R. Rășcanu (2003) consideră că de caracterul limitat al volumului atenției trebuie să se țină cont în procesulde predare, când va trebui să se insiste alternativ pe scheme intuitive și explicații teoretice, această trecere având la bază tocmai alternarea focarului de excitație optimă și deplasarea lui de la un element la altul.

Flexibilitatea sau mobilitatea atenției – constă în capacitatea subiectului de a-și deplasa și reorienta atenția de la un obiect la altul în intervale cât mai scurte de timp, în funcție de cerințele activității desfășurate. Pentru ca activitatea să se desfășoare eficient, se consideră că pragul minim de deplasare a atenției trebuie să fie de 1/6 dintr-o secundă. Dacă acest prag este mai mare, apare fenomenul de inerție a atenției care poate îngreuna realizarea activităților.

Din punct de vedere neurofiziologic, mobilitatea atenției constă în posibilitatea deplasării rapide pe scoarța emisferelor cerebrale a focarului de excitație optimă, care depinde de mobilitatea proceselor nervoase.

Flexibilitatea atenției reprezintă o deplasare voluntară a atenției, conformă cu necesitățile activității desfășurate și de aceea nu trebuie confundată cu oscilațiile atenției care se produc involuntar. Deplasarea atenției se realizează mai greu în situațile când activitățile spre care trebuie să se îndrepte sunt mai puțin plăcute și mai puțin interesante decât cele precedente sau foarte diferite de acestea.

Distributivitatea atenției – reprezintă acea însușire care vizează amplitudinea unghiului de cuprindere simultană, în planul conștiinței clare a unei diversități de fapte, procese, manifestări. Distributivitatea atenției presupune menținerea unui câmp psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. De exemplu, când fie în stare de pasivitate totală, fie în timpul executării unei activități mai puțin intense, atenția este îndreptată spre ceva care apare (conducerea auto, controlul unui panou de comandă).

Această însușire permite unei persoane să desfășoare concomitent mai multe activități cu condiția ca unele dintre acestea să fie automatizate. Așa se explică faptul că elevii pot lua notițe, pot asculta explicațiile profesorului, pot privi schemele de pe tablă, în același timp. De altfel, activitatea școlară solicită permanent această caracteristică a atenției. S-a constatat faptul că distributivitatea este posibilă când mișcările sunt puternic automatizate și informațiile foarte familiare. Această însușire este cerută în activitățile complexe, cu un larg câmp al percepției sau al problematicii de gândire și acțiune practică(M. Zlate,1994, pag.54)

.

“Posibilitatea executării simultane a două activități, când una dintre ele este automată se explică prin aceea că activitatea involuntară este dirijată către regiuni corticale parțial inhibate, iar atenția se poate îndrepta spre celelalte activități. Distribuția atenției se caracterizează prin numărul de acțiuni pa care omul le poate îndeplini simultan, fără ca una să interfereze cu celelalte. Nu există două focare de excitabilitate optică, ci una din activități fiind automată nu solicită controlul conștiinței. În fond, are loc ori alternarea rapidă a atenției de la o activitate la alta, ori includerea acțiunilor într-o singură activitate coordonată prin extinderea focarului de excitabilitate optim” (R. Rășcanu, 2003, pag. 45).

Deși aceste calități ale atenției sunt comune pentru toți oamenii, ele se manifestă diferit de la individ la individ. Sunt persoane care au mai bine dezvoltată capacitatea de concentrare, alții distributivitatea atenției, fiind capabili să realizeze cu ușurință mai multe activități, în același timp, sunt oameni care își fixează și mențin atenția pe o perioadă mai lungă de timp decât alții, de asemenea unii indivizi sunt mai atenți la stimulii vizuali, alții la cei auditivi etc. Cunoașterea acestor diferențe individuale reprezintă o condiție esențială pentru organizarea procesului instructiv-educațional, astfel încât să se adapteze posibilităților fiecărei categorii de indivizi.

1.3. Formele atenției

Clasificarea atenției este foarte vastă și se poate face după numeraose criterii. Cea mai uzuală clasificare este după natura reglajului. Astfel distingem atenția involuntară și atenția voluntară.

Atenția involuntară este declanșată de stimuli interni și externi și constă în orientarea, concentrarea neintenționată, declanșată spontan și fără efort voluntar. Atenția involuntară poate fi atrasă de mediul exterior, ca urmare a organizării particulare a câmpului perceptiv în care apare un obiect detașat din ansamblu. Această formă a atenției o întalnim și la animale. Există câteva calități ale stimulilor care pot provoca, pot capta atenția involuntară: intensitatea stimulilor, contrastul, noutatea, apariția sau dispariția bruscă, complexitatea, proprietatea stimulilor de a se adapta interesului etc. Această formă de atenție este în general de scurtă durată menținându-se atâta vreme cât durează acțiunea stimulilor care o provoacă.

Atenția involuntară este, în general, de scurtă durată și este necesară în procesul de cinoaștere și adaptare, dar nu este suficientă pentru buna desfășurare a activității umane. În situațiile când tebuie să fim atenți la anumite obiecte sau fenomene pentru un timp îndelungat, este necesar un efort de voință. În acest caz se instalează atenția voluntară, un construct care se instalează doar ca urmare a existenței intenției și efortului voluntar(M. Zlate,1994, pag 45).

Atenția voluntară se caracterizează prin prezența intenției de a fi atent și a efortului voluntar de a-l menține. Deci această formă de atenție depinde în mare măsură de individ și de motivațiile sale. Fiind autoreglată în mod conștient atenția voluntară este superioară atât prin mecanismele verbale de producere, cât și prin implicațiile ei pentru activitatea omului. Autoreglajul voluntar se realizează prin orientarea intenționată spre obiectul atenției, selectivitate în funcție de scop și creșterea efortului psihic. Atenția voluntară este esențială pentru desfășurarea activității, dar datorită consumului energetic sporit, a intervenției oboselii se poate menține pe o perioadă relativ scurtă de timp.

Este necesar ca atenția voluntară să fie antrenată în așa fel încât să poată fi menținută cât mai mult timp, întrucât în procesul muncii, al activității există momente dificile, plictisitoare, care prin ele însele nu atrag atenția. Pentru atengerea unui scop, pentru obținerea anumitor rezultate, omul trebuie să se concentreze și să depună un anumit efotr pentru a trece peste ceea ce îl distrage de la activitatea respectivă. Mobilizarea și concentrarea atenției voluntare se poate menține cu ajutorul cuvântului care mărește valoarea semnalizării unor stimuli, orientând atenția. În acest caz, sarcina formulată cu ajutorul cuvântului, deci conștient, este aceea care “realizează orientarea activității de reflectare, mărind valoarea de semnalizare a unor stimuli, actualizând anumite conexiuni și inhibând alte legături care nu sunt conexe cu sarcina dată. De asemenea efortul de orientare a activității în direcția necesară se poate realiza și prin limbajul interior, în sensul că omul singur își propune să fie atent, săfie conștient, la un moment dat(M. Zlate,1994, pag.32)

.

Aceste două forme ale atenției sunt legate între ele, existând grade de trecere a uneia în cealaltă. De exemplu învățarea începe cu atenția voluntară, apoi apare interesul, plăcerea de a învăța, atenția treptat devenind involuntară.

Atenția postvoluntară este o formă superioară de manifestare a atenției, fiind o atenție specializată, bazată pe obișniunțe și se formează prin educație, pentru că atenția se poate educa.

Psihologul francez Theodule Ribot deosebește două tipuri de atenție, cu totul distincte una de alta, dar care în mare corespund celor două forme ale atenției mai sus amintite, și anume atenția involuntară și cea voluntară. Acestea sunt: atenția spontană (naturală) și atenția voluntară (artificială). Cea dintâi formă, neglijată de majoritatea psihologilor, este forma naturală, primitivă, veritabilă a atenției. Cea de-a doua este un rezultat al educației, al antrenamentului.Th. Ribot susține că atenția spontană este singura care există atât timp cât educația nu intră în acțiune. Atenția este un dar al naturii, repartizată inegal de la un individ la altul.

Omul nu dă atenție în mod spontan, decât lucrurilor care îl interesează, îi produc o stare plăcută, neplăcuta ori mixtă. Natura atenției spontane, la o persoană, relevă caracterul acesteia sau cel putin tendințele sale fundamentale. Ne arată dacă avem de-a face cu un spirit frivol, banal, mărginit, deschis, profund. Ribot dă exemplul unei portărese care în mod spontan dă atenție bârfelor; pictorul este atras de un frumos răsărit de soare; geologului îi atrag atenția niște roci, în care omul obișnuit nu vede decât niște pietre.

Atenția voluntară sau artificială în opinia lui Th. Ribot este un produs al trebuinței, apărut odată cu progresul civilizației, artei, al educatiei, al antrenamentului. Îsi găsește condițiile de existență în atenția spontană. Atenția voluntară s-a născut sub presiunea trebuinței și odată cu progresul inteligenței. Ea este un aparat de perfecționare și un produs al civilizației.

Subliniind faptul că atenția voluntară este rezultatul educației, Ribot propune ca mijloc de formare trei direcții: prima, în care educatorul, profesor și părinte, se bazează pe sentimente (teamă sau tandrețe și simpatie, curiozitate, interes și atracție față de recompensă); cea de-a doua se referă la ambiție, interes practic și datorie, iar cea de-a treia se referă la faptul că atenția se dezvoltă și se întreține prin deprinderi și exercițiu impus.

După locul obiectului aflat în centrul atenției, atenția poate fi externă și interioară.

Vorbim de atenție externă atunci când obiectul atenției este exterior subiectului și de atenția interioară în cazul în care obiectul atenției se află în planul conștiinței, al vieții psihice. Atenția interioară este strâns legată de noțiunea de privire interioară, care de fapt înseamnă o serie de imagini conexe care mută atenția noastră în planul conștiinței, o serie de amintiri(M. Zlate,1994, pag.12-13)

.

1. 4. Modele explicative ale atenției

Datorita naturii și structurii sale eterogene, precum și datorită implicării ei in reglarea desfășurării proceselor psihice specifice și a activităților integrate, atenția în literatura de specialitate a fost abordată și explicată teoretic pe baza a trei mari direcții de interpretare sau a unor modele explicative diferite– fiziologice, psihologice (motivaționale si cognitive), psihofiziologice.

a) Modelele fiziologice ale atenției sunt de departe cele mai numeroase, acestea accentuând mecanismele fiziologice și neurologice in explicarea atenției.

Multă vreme, o serie de cercetători, începând cu I.P. Pavlov, au interpretat și au considerat că atenția, mai ales cea involuntară, s-ar putea foarte bine explica prin intermediul reflexului de orientare, descoperit de Pavlov în 1910. Reflexul de orientare semnalizează organismului prezența și acțiunea unui excitant, și totodată, ajută la precizarea naturii lui pregătind reacția adecvată. În explicarea mecanismelor corticale ale atenției, cercetătorii au acordat o mare importanță dominanței care se formează pe baza însumării excitanților de pe scoarța cerebrală, și pe baza informațiilor primite de la formațiunea reticulară.

Pentru a putea explica mecanismele corticale ale atenției, savantul rus A.A. Uhtomski în 1923, vorbea de principiul dominantei, ca o zonă corticală cu o excitabilitate crescuta. Dominanta nu se formează numai pe baza excitațiilor de pe scoarța cerebrală, ci și pe baza informațiilor primite de la formațiunea reticulară.

Au fost definitivate mai multe teorii dintre care cele mai cunoscute sunt: “teoria activării (Hebb, 1966) potrivit căreia impulsurile aferente în drumul lor către cortexul cerebral îndeplinesc două funcții diferite: funcția informatoare, semnalizatoare și funcția activatoare, aceasta din urmă având rol tonigen și corespunzând atenției” si “teoria filtrului (Broadbent, 1958), conform căreia există o selecție a informațiilor senzoriale, o parte din ele (cele relevante) fiind lăsate să treacă spre sistemul perceptual, în timp ce altele (cele irelevante) sunt blocate, eliminate” (M. Zlate, 1994, pag. 33)

b) Modele psihologice ale atenției se inspiră din psihologia cognitivistă, in urma căreia omul este considerat ca un “sistem de tratare a informațiilor”. Atentia este una dintre functiile psihice ce intervine in tratarea informatiilor, care la randul ei presupune o desfasurare procesuala si o structurare relationala. Astfel cercetările au relevant că ceea ce are semnificație pentru subiect este reținut mult mai ușor, deoarece omul acordă o mai mare atenție nevoilor personale și aspectelor ce ce îl interesează in mod direct.

Teoria operatorilor constructivi, elaborată de J. Pascual-Leone (1982), constă în faptul că tratarea informațiilor se derulează secvențial, în cadrul fiecărei secvențe atenția având atât funcții generale, cât și funcții speciale (M. Zlate, 1994, pag. 33-35).

c) Modelele psihofiziologice ale atenției, incercând să furnizeze o explicație cât mai complexă privind atenția, iau in considerare atât mecanismele fiziologice, cât și cele psihologice. Teoria filtrului-teorie fiziologică- a fost completată cu informații aparținând psihologiei cognitive, astfel în urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că datorită filtrării informațiilor, individul poate căpăta informații despre noi stimuli care acționează simultan asupra lui.

N. Moray consideră că un individ poate capta “mostre” de informație, la un interval optim de timp, din mulțimea mesajelor la care este atent tot timpul, în condiția deplasării rapide a atenției (spre exemplu în cazul a două mesaje A și B, individul fiind atent la mesajul A, poate în momente redundante să își îndrepte atenția asupra unor informații, care îi sunt necesare, din mesajul B).

1.5. Mecanismul neurofiziologic al atenției

Mecanismul neurofiziologic al atenției este complex, interferându-se cu majoritatea proceselor ce constituie activitatea nervoasă superioară:

starea de veghe constituie condiția necesară a procesului atentiv și pe acest fond se impune un anumit nivel de activare corticală, alert, dar în același timp capabil să își urmărească performanțele (la un nivel scazut de activitate corticala, individul este neatent sau distrat, iar la un nivel foarte crescut de activitate, este agitat sau/si anxios).

procesul de orientare-preambulul atenției, pune creierul în stare de disponibilitate activă, pregătindu-l pentru selecția ulterioară a informației.

selecția informatională prin fenomenul de filaj, alegându-se permanent și competitiv din varietatea stimulilor senzoriali pe cei adecvați. Probabilitatea stimulilor de a trece prin filtru depinde atât de calitatea lor, cât și de receptivitatea organismului în momentul respectiv.

Principala formațiune implicată în realizarea atenției este sistemul reticulat. Ceea ce se știe despre formațiunea reticulară ne face să credem că poate juca un rol central în reglarea atenției. Formațiunea reticulară primește mesaje care excită sau inhibă, provenind de le toți receptorii și de la creier. Aceasta este bine plasată pentru susținerea anumitor percepții, a anumitor acțiuni și pentru inhibarea altora, adică pentru realizarea selecției care caracterizează atenția la nivelul conduitelor.

Există corelări între observațiile făcute la nivelul conduitelor de atenție și observațiile fiziologice făcute asupra formațiunii reticulate sau asupra efectelor activității sale. Lezarea accidentala sau experimentala a acestei formatiuni duce la coma profunda. Invers, o serie de cercetari experimentale au aratat ca stimularea acestei zone duce la trezire în cazul in care animalul (ex. pisica) sau subiectul uman ce participa la experiment se afla in stare de somn. Stimularea formațiunii reticulate atunci cand subiectul se afla in stare de veghe duce la apariția reflexului de orientare. Așadar, contribuția formațiunii reticulate la realizarea atenției nu mai poate fi pusa la îndoiala. Aceasta formațiune se află în strânse conexiuni cu cortexul. Pe baza sistemului reticulat activator ascendent, formațiunea reticulata activează cortexul, facându-l disponibil pentru recepționarea și procesarea semnalelor de la analizator. Formațiunea reticulata din trunchiul cerebral genereaza o reacție tonică, ce alertează cortexul, în vreme ce proiecțiile talamice ale sistemului reticulat genereaza o reacție fazică, implicata in concentrarea si comutarea atenției. La rândul său, cortexul, acționand descendent, are o acțiune excitatoare sau inhibitoare asupra formațiunii reticulare.

Datorită faptului că formațiunea reticulară dispune de două structuri morfofuncționale distincte – sistemul reticulat ascendent activator (SRAA) și sistemul reticulat difuz de proiecție (SRDP), ea îndeplinește roluri diferite. Prin primul sistem (localizat în trunchiul cerebral, bulb, protuberanță și mezencefal) produce efecte tonice, de lungă durată, care se prelungesc și după încetarea stimulării senzoriale, ceea ce în plan psihologic însemnă declanșarea și menținerea atenției. Prin cel de-al doilea sistem al formațiunii reticulare (localizat în diencefal), ea produce efecte de scurtă durată, egale cu stimularea senzorială, astfel explicându-se, în plan psihologic, capacitatea de comutare și mobilitate a atenției (M. Zlate, 1994, pag. 33).

Formațiunea reticulară pregătește cortexul și căile senzoriale pentru a răspunde adecvat la un stimul. Conform lui Sokolov (1963), reflexul de orientare este un conglomerat de modificări neurofiziologice și comportamentale, care apar când organismul este confruntat cu un stimul nou și semnificativ din punct de vedere motivațional. Constă într-o redirecționare a atenței asupra acestui stimul, a locației sale sau a canalului senzorial care l-a receptat. Dupa 10-15 reprezentări ale stimulului, se instalează obișnuința, intensitatea reflexului de orientare scăzând. Această mobilizare are componente somato-motrice (reflexul pupilar, sau în cazul perceperii unui stimul auditiv, îndreptarea capului spre sursa sonoră), componente vegetative (modificări ale pulsului, respiratorii si reacții cardiace), componente senzoriale (creștere a sensibilității analizatorilor), componente electro-encefalografice, componente biochimice, atât la nivel celular cât și cortical.

Tulburările de atenție

Stările morbide ale atenției

Patologia atenției se îndreaptă în două direcții și anume: cazul hipertrofiei atenției, adică predominarea absolută a unei stări sau a unui grup de stări, care devine stabilă, neputând fi expulzată din conștiință și cazul atrofiei atentiei când atenția nu se poate menține și uneori nici constitui. Există și un al treilea caz, o a treia varianta, cea a indivizii cu infirmități congenitale. Formele atenției la idioți, imbecili, demenți, apar sporadic sau nu se constituie.

Din categoria hipertrofiei atenției fac parte ideile fixe. Oricare dintre noi s-a aflat în situația de a fi urmarit de un pasaj dintr-o melodie, poezie sau de o simpla frază care ce reactualizează fără un motiv anume. La orice om sănătos există aproape întotdeauna o idee dominantă, care îi reglează conduita: plăcerea, banul, ambiția. Aceasta idee fixă care dureaza toată viața, cu exceptia cazului în care este substituită de o alta, se transformă în final într-o pasiune fixă. Transformara atenției spontane într-o idee fixă, in mod hotărât patologică, este pe cât se poate de clară la ipohondrii.

Th. Ribot imparte ideile fixe in trei categorii:

-ideile fixe simple, de natură pur intelectuală, care rămân cel mai adesea închise în conștiință sau care se manifestă prin acte insignificante.

-ideile fixe acompaniate de emoții, cum sunt groaza și angoasa (agorafobia, nebunia îndoielii etc.)

-ideile fixe cu forma impulsiva, tendințe irezistibile, care se manifestă prin acte de violență sau criminale (furt, omucidere, sinucidere).

La polul opus se află mania. În manie se regăsesc toate condițiile contrare stării de atenție. Aici nu poate fi vorba nici de concentrare, nici de adaptare, nici de durată. Aici putem observa triumful automatismului cerebral, lăsat în voie. Așadar, maniacii manifestă uneori o exaltare extrema a memoriei, își pot aduce aminte și recita poeme lungi, de mult uitate.

Distragerea atenției și cauzele acesteia

Opusul concentrării este distragerea atenției. Distragerea atenției este rezultatul acțiunii diferiților stimuli, care determină interesle persoanei într-o altă direcție, exemplu fiind apariția și instalarea oboselii, diminuarea interesului și apariția plictiselii.

R. Rășcanu (2003) consideră că distragerea atenției se produce în două situații:

a) ea poate să apară ca urmare a labilității excesive a proceselor nervoase, a apariției unei ușoare inhibiții externe sau ca urmare a instalării stării de oboseală, ca un efect al acesteia. Odată cu instalarea treptată a oboselii, omul este confruntat cu o stare de apatie, de disconfort, mergând până la somnolență. Aceasta se explică prin faptul că “inhibiția supraliminară s-a extins și asupra semalizării de tip senzorial-perceptiv”(R. Rășcanu, 2003, pag.45). Aici, distragerea atenției se manifestă prin lipsa de concentrare și stabilitate a atenției, individul în cauză trece cu mare ușurință de la o activitate, preocupare la alta sau de la un obiect la altul.

Distragerea atenției se mainifestă și sub forma unei imposibilități de concentrare stabilă asupra unei sarcini date. De exemplu, școlarii mici, care nu au antrenament în ceea ce privește atenția voluntară, lasă se manifeste liber atenția involuntară, aceștia fiind mai degraba atrași de factorii exteriori și nu de cei legați de ceea ce predă profesorul, în cadrul lecției.

În cea de a doua situație b) distragerea atenției poate să apară și în urma concentrării foarte mari și pe o perioadă mai mare de timp asupra unei activități. “Inducția foarte puterincă provenită de la focarul dominant produce o absență față de tot ceea ce se întâmplă în afara procupării importante”(R. Rășcanu, 2003, pag. 45).

"Distrați”, sunt oamenii a căror inteligență este incapabilă să se fixeze într-un mod cât de cât stabil, oameni care trec fără încetare de la o idee la alta, care depend și sunt sclavii schimbărilor celor mai fugitive ale dispoziției lor sau ale evenimentelor celor mai insignificante din ambianță. Este starea de continuă mișcare, agitație aflata la polul opus al atenției.

Au fost elaborate importante studii și cercetări științifice pentru a fi identificați factorii care intervin în scăderea vigilenței concentrației și în descoperirea mijloacelor ce pot întreține atenția concentrată la un nivel cât mai înalt. În urma acestor cercetări, rezultatele au arătat că mai ales în cazul unor operații monotone, atenția scade rapid, dincolo de o durată de 20 de minute se instalează oboseala. Stările afective au un rol important în stabilirea atenției și că ecasta este un act adaptiv ce poate fi dezvoltat prin procedeul de învățare. Interesul este tendința de a da atenție unor obiecte, persoane sau situații, de care suntem atrași și în care găsim satisfacții. Tot intersul stimulează dorința de a continua o experiență începută, în timp ce aversiunea duce la abandonare și respingere (R. Rășcanu, 2003, pag. 42).

Cercetările psihologice experimentale analizează, pe lângă stabilitatea atenției, și fenomenele de distragere, distribuție și comutare a acesteia. Pentru a înțelege capacitatea de menținere a atenției în condiții perturbatoare, (zgomot, surse de lumină, monotonie, oboseală, stări emoționale etc.), trebuie să știm că orice act de atenție constă în forma unei dominante prin concentrarea excitației într-un anumit focar și inhibării altor centri subdominanți.

Astfel, dacă în timpul desfășurării unei activități unilaterale, monotone, procesele mobilizatoare se sting, un excitant colateral le poate dezhiba, periodic intensificând concentrarea atenției. De aici recomandarea psihologilor ca în anumite situații să nu se lucreze în liniște absolută: o muzică în surdină melodioasă (stimulent complementar) nu stânjenește munca, ci o favorizează. Dar stimulii complementari puternici sunt inhibitori și perturbatori în menținerea atenției, ei reduc energia activității dominante și determină apariția unei noi reacții de orientare, a unei noi dominante (muzica puternică, stridentă, însoțită de un text care ne antrenează emoțional distrage atenția).

Atenția concentrată poate fi menținută și în cazul în care activitatea este automatizată, deprinderile sunt bine consolidate sau când suntem obișnuiți, adaptați să lucrăm în prezența unor excitanți perturbatori specifici locului de muncă.

Cauze ale tulburărilor de atenție

Sunt multe teoriile referitoare la etilogia tulburărilor de atenție, dar studiile de biologie moleculară și neurochimie, aduc în prim plan problema esențială care pare a fi legată de o anumită dereglare sau disfuncție a creierului. Pot fi afectate diferite părți ale creierului și pot fi implicate diferite substanțe chimice. Se consideră că scăderea sau excesul de dopamină, serotonină pot determina apariția unor tulburări de atenție. Dopamina este neurotransmițătorul cheie în reglarea învățării, hiopfuncția acesteia dă naștere la impulsivitate. Serotonina este responsabilă, cel puțin parțial, de medierea comportamentelor hiperactiove și impulsive (R. Rășcanu, 2003, pag.31).

Afecțiunile glandei tiroide pot fi o cauză pentru tulburările de atenție; astfel că o glandă tiroidă cu un grad ridicat de activitate, va determina accelerarea funcțiilor mecanusmelor din organism.

O altă cauză a tulburărilor de atenție o constituie factorii genetici. Cercetările făcute arătând că tulburarea de atenție este mai frecventă la copiii ai căror membrii de familie au prezentat simptomele afecțiunii în copilărie.

Anumite alimente sau substanțe din alimente pot de asemenea duce la tulburări de atenție. Abuzul de alcool și de nicotină, în timpul sarcinii pot de asemenea constitui factori favorizanți ai tulburărilor de atenție.

Cei care comportă tulburări de atenție manifestă următoarele:

Dificultăți de memorare și învățare, împiedicându-se astfel progresul educațional; greutăți în a păstra relațiile sociale; dezvoltarea altor boli precum depresia, anxietatea.

Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție

ADHD a fost pentru prima dată descris de Dr. Heinrich Hoffman în anul 1845. Un copil cu ADHD, înfruntă sarcini dificile dar nu de netrecut, de neînvins. Pentru a ajunge la capacitatea maximă a potențialului sau, un copil trebuie să primească ajutor, îndrumare și înțelegere din partea părinților, îndrumare și dăruire din partea terapeutului și să beneficieze de un bun sistem educațional public.

Deficitul de atenție cu hiperactivitate (ADHD) este o condiție, o stare ce devine vizibilă la anumiți copii în perioada preșcolară și în primii ani de școală. Pentru acești copii este greu să își controleze comportamentul și/sau să se concentreze și să fie atenți. Se estimează ca între 3 și 5% dintre copii au ADHD (Gheorghiu, 2005, pag.45).

„Deficitul de atenție cu hiperactivitate constă într-un deficit de atenție cu comportamente impulsive și hipercative, debutând înainte de vârsta de șapte ani. Dintre copiii de vârstă școlară 3-5% suferă de această tulburare, și este de trei ori mai frecvent la băieți decât la fete. Simptomele includ agitația, răsucirea, incapacitatea de a completa un lucru, un debit verbal excesiv cu întreruperi și dificultatea de a asculta sau urmări instrucțiuni…..labilitatea afectivă, dezorganizarea, temperamentul coleric, impulsivitatea și diminuarea toleranței la stres” (M. I. Botez, 1996, pag. 520).

Această tulburare se asociază și cu dificultăți de învățare și este de trei- patru ori mai frecventă la copiii cu deficiență mintală.

I. M. Botez (1996, pag. 521) apreciază că „deficitele de atenție survin la copiii cu leziuni ale emisferei drepte și la caei care prezintă leziuni ale nucleilor cenușii centrali cu interesări prefrontale sau agenezii ale corpului calos”.

Unii copii au probleme în a fi atenți în clasă și a îndeplini sarcinile impuse de mediul școlar, mai mult decât alții. S-a estimat că 3-10% din populație suferă de deficit de atenție sau deficit de atenție cu hiperactivitate (ADHD). Această tulburare se pare că a fost identificată mai frecvent la băieți decăt la fete.

Nu orice elev întâmpină dificultăți în rezolvarea sarcinilor sau care este neatent și neastâmpărat în clasă are deficit de atenție. Acest lucrueste valabil mai ales la clasele mici, când foatre mulți elevi nu au atins încă un nivel suficient de maturitate pentru a face față cerințelor școlare, la clasă.

De fapt, atenția normală se pare că se dezvoltă în trei etape. Mai întâi atenția copilului pare a fi mai mult exclusivă. Acesta este un termen folosit de psihologi pentru a descrie atenția care este centrată pe un singur obiect pentru o perioadă lungă de timp, în vreme ce alți stimuli sunt total ignorați. Un copil a cărui atenție rămâne blocată în acest stadiu de dezvoltare poate fi diagnosticat cu autism.

În al doilea stadiu de dezvoltare a atenției, aceast pare mult mai inclusivă. Acest lucru se referă la intervalul foarte mare în care atenția trece rapid și constant de la un obiect la altul. Un copil care care se blochează la al doilea nivel al dezvoltării atenției poate fi diagnosticat ca având deficit de atenție.

În al treilea stadiu, copilul dezvoltă o atenție selectivă în cadrul căreia este capabil să schimbe focalizarea, astfel încât atenția este fie exclusivă, fie inclusivă. Acesta reprezintă un model de atenție și concentrare dezvoltată, maturizată, necesară pentru a înregistra succese la învățat, în clasă.

Conform (DSM-IV-TR), simptomele ADHD se împart în trei categorii: inatenție, hiperactivitate și impulsivitate, putând surveni și în formă combinată.

Inatenția se manifestă prin incapacitatea menținerii unei reactivități adecvate la diferite solicitări, dificultăți în rememorarea și respectarea regulilor și imposibilitatea concentrării, fiind distrași de diverse evenimente sau obiecte exterioare.

Neatenția se mai poate manifesta și în situații școlare, profesionale și sociale. Activitatea este dezordonată, neglijent efectuată, fără planificare anterioara. Există treceri frecvente de la o activitate la alta fără o finalitate. Evită sarcini ce necesită autocontrol și efort mintal susținut.

In cazul hiperactivității, copilul nu poate rămâne așezat atunci când trebuie, aleargă în situații nepotrivite și are dificultăți în a se juca liniștit. Copii par a fi în continuă mișcare și vorbesc excesiv. La școlari se manifestă prin incapacitatea de a rămâne așezat în bancă, mișcări ale mâinior și picioarelor.

Impulsivitatea apare frecvent sub forma “nerăbdării”, a incapacității de a amâna reacția imediată, a gândi înainte de a acționa. Copiii cu impulsivitate nu își așteaptă rândul la un joc, își întrerup și deranjează colegii la activitățile din clasă.

Cauzele tulburării hiperkinetice cu deficit de atenție

Există o varietate de cauze ale atenției slabe, concentrării slabe și controlului slab al impulsurilor. O listă parțială ar include: imaturitate și dezvoltare psihică slabă, încetinită, tulburări de învățare (dislexia, de exemplu), anxietate, depresie, motivație scăzută, lipsa de somn, nutriție deficitară.

Simptomele deficitului de atenție sunt cauzate de o disfuncție neurologică a creierului. Cercetările au arătat că există o diferență de funcționare a creierului, între grupurile de indivizi normali și cei diagnosticați cu deficit de atenție. Mecanismul psihologic care stă la baza deficitului de atenție nu este pe deplin înțeles și rămâne neelucidat. Se presupune că reacțiile chimice ale creierului nu mai sunt în echilibru și că substanțele chimice specifice, neurotransmițătorii, pot lipsi la indivizii cu deficit de atenție. Aceasta întrucât, în cadrul unui experiment, când subiecților li s-au administrat medicamente și după aceasta au fost scanați, s-a constatat că activitatea lor cerebrală apărea ca fiind apropiată de cea a grupului normal. O altă descoperire interesantă a acestui experiment este aceea că ariile creierului, la grupul de indivizi cu deficit de atenție, când activitatea cerebrală era mai scăzută decât în grupul indivizilor normali, sunt asociate cu funcții asemănătoare cu atenția și concentrarea cum ar fi planificarea și organizarea.

Ereditar/Genetic. Cauza ADHD rămâne necunoscută, dar cercetările și teoriile din acest domeniu s-au intesificat in ultimul timp. Astfel, în momentul de față, se consideră ca ADHD este cel mai probabil de natură genetică. Cauzele cele mai justificate par să facă parte din domeniul neurobiologiei și geneticii; asta nu înseamnă că factorii de mediu nu influențează gravitatea bolii și mai ales gradul de deteriorare și suferință pe care îl simt copiii.

Ereditar înseamna că boala se transmite direct de la părinte la copil. Prin cauz genetice se înțlege modificare a genomului uman. Genomul unui părinte cu ADHD ( foarte bine controlat, dar care totuși se observă datorită agitației părintelui) transmite informație copilului iar acesta, manifesta clinic boala.

Deficitul de atenție poate fi atât înnăscut cât și dobândit. Studii recente de genetică au demonstrat că deficitul de atenție este moștenit din familie. Cromozomii specifici, care sunt implicați, nu au fost pe deplin identificați, deși tot mai multe indicii sunt descoperite, pe măsură ce cercetările progresează. Ca și în cazul multor altor tulburări, un copil poate avea simptome ale deficitului de atenție, în timp ce părinții nu; de obicei există mătuși, unchi, bunici sau alte rude cu această tulburare.

Deficitul de atenție poate fi dobândit prin variate condiții care cauzează vătămări ale creierului. Accidente în timpul sarcini sau în timpul nașterii, folosirea unor medicamente în timpul sarcinii, toxicomania, bolile infecțioase, expunerea la radiații, nașterea prematură sunt cauze care pot produce aceste tulburări. După naștere aceste cauze pot fi: meningita, encefalita, febra, intoxicații.

Factoriide mediu au și ei o importanță deosebită în apariția ADHD: consumul de alcool și de tutun (pasiv sau activ) de către mamă atât în timpul nașterii cât și după prezintă riscul dezvoltării ADHD.

Stresul mamei se reflectă asupra creierului copilului, care se formează în primele săptămâni de viață, iar informația chimică pe care o primește copilul este reprezentată de hormonii mamei și substanțele care se descarcă în sângele mamei în momentele ei de stres, acesta din urmă fiind o descărcare de neurotransmițători-adrenalină, noradrenalină, amfetamină.

Există ipoteza, conform căreia existența mamei într-un mediu de viață expus la metale grele (aluminiu, plumb, mercur) și consumul anumitor alimente de către aceasta, modifică metilarea ADN-ului, în primele săptămâni de viață când creierul copilului este în formare. (Dobrescu I., 2005, pag. 59-61)

Această tulburare poate fi considerată și ca o tulburare de dezvoltare. Unii copii se pare că își dezvoltă abilitatea de a fi atenți și a se concentra mai târziu decât alții, la fel cum poate exista o întârziere în dezvoltarea abilității (deprinderii) de a merge, de a vorbi.. În trecut copiii cu deficit de atenție și cu alte tulburări de învățare erau etichetați ca „subdezvoltați”, în copilăria mică și apoi clasificați ca „întârziați”.

La o parte din copiii cu deficit de atenție, normali sau handicapați, apar simptome secundare legate de tulburările de învațare. Aceste tulburări de învațare (cu excepția situațiilor care se explica prin instaurarea unor deficiențe vizuale, auditive, mintale) sunt implicate prin instalarea unei stari de impulsivitate, frustrare si slăbire a cenzurii, ce însoțesc deficitul de atenție. Aceste aspecte se pot manifesta în situații variate. Acești subiecți se manifestă adesea prin adoptarea unor conduite nonconformiste, opuse autoritatii, negativiste. Uneori își asumă riscuri inutile si in dese cazuri manifestă un comportament agresiv (tulburări de comportament).Copiii cu tulburări de atenție pot căpăta o imagine de sine deformată, datorita deselor insuccese școlare ce duc la instalarea sentimentelor de inferioritate. Pot fi periclitate relațiile sociale ale acestor copii, iar dintre activități sportul si activitațiile academice au cel mai mult de suferit (D. V. Popovoci, note de curs).

Multe persoane realizează abia la maturitate că au avut tulburări de atenție sau de învățare în copilărie, pe care au reușit sau nu să le depășească. Unii copii cu tulburăride atenție reușesc să le depășească, obținând succese în activitatea școlară și mai târziu în cea socială, profesională. Dar, există și foarte multe cazuri când simptomele acestei tulburări se mențin și la vârsta adultă. Unii dintre ei nu sunt capabili să se adapteze sau să compenseze deficitul prin forțe proprii și nu primesc nici un ajutor de la educatori, părinți sau alți specialiști. De cele mai multe ori aceștia abandonează școala și devin inadaptați social. Fluctuațiile atenției devin ulterior serioase piedici în integrarea sociala si profesională. Variația performanțelor conduce la explicații confuze din partea profesorilor, parintilor si copiilor. Aceasta deoarece impulsivitatea, distractibilitatea si hiperactivitatea sunt caracteristici comune tuturor copiilor atunci cand se manifesta intr-un anumit grad.

Din acest motiv, copiii care prezintă semne ale tulburării de atenție sau tulburări de învățare ar trebui să primească tot ajutorul necesar și disponibil pentru fi feriți de frustrarea și angoasa asociate foarte des cu aceste tulburări.