Legatura Dintre Suferinta Si Pacat.suferinta Ca Urmare a Pacatului Stramosesc

CAPITOLUL I.

De vreme ce Dumnezeu n-a creat suferința și ea n-a existat în lume la început, atunci de unde vine ea?

Cauza cea dintâi a suferinței a fost păcatul strămoșesc. Toți Sfinții Părinți insistă asupra faptului că Adam a fost creat de Dumnezeu cu totul bun. În rai, în starea firească, omul trăia în întregime întru Bine; nu numai că nu făcea nimic rău, dar nici nu cunoștea răul, ispita dându-i nu cunoașterea răului în sine, ci numai a posibilității lui. Cunoașterea însăși a răului apare ca urmare a păcatului (Gen. 3, 22) iar nu ca principiu al lui. În rai, răul nu exista decât în șarpe, încarnare a lui Satan, iar acesta nu se putea în nici un fel atinge de creație, atâta vreme cât Adam rămânea stăpânitorul ei (Gen. 1, 28-30). Tot așa el nu avea nici o putere asupra primului om, neputând face altceva decât să-l ispitească, ispitirea lui rămânând fără nici o urmare atâta vreme cât omul refuza să i se supună. Diavolul a spus primilor oameni: „veți fi ca Dumnezeu” (Gen. 3, 5) și în aceasta constă ispita. Căci Adam fusese cu adevărat destinat să devină dumnezeu, dar prin participare la Dumnezeu însuși, în El și prin El. Șarpele le-a propus oamenilor să devină „ca Dumnezeu”, adică alți dumnezei, independent de Dumnezeu; să fie dumnezei fără Dumnezeu. Adam, cedând amăgirilor diavolului, a consimțit astfel să devină dumnezeu prin el însuși, să se autoîndumnezeiască, și în aceasta constă păcatul său. Afirmarea absolutei sale autonomii și a voinței de a se lipsi de Dumnezeu și de a-I lua locul, sau de a se înălța înaintea Lui ca un alt dumnezeu constituia negarea, respingerea lui Dumnezeu. Despărțindu-se de Izvorul a tot ce înseamnă viață, omul se prăbușește în moarte: moartea trupului său – care fusese creat ca putând fi nestricăcios -, care avea să survină ulterior, și moartea de îndată a sufletului său.

Iar din această despărțire i-au venit omului toate relele: căci s-a lipsit astfel de bunurile dumnezeiești de care se împărtășise și pe care prin fire le avea în chip desăvârșit.

Așa cum am afirmat, primii oameni n-au ținut seama de porunca dată lor de Dumnezeu și au căzut, iar această cădere i-a adus într-o postură dificilă. De aceea s-au grăbit să-și ascundă greșeala și pe ei înșiși de la fața lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a adus la lumină ceea ce ei se străduiau să țină în ascuns, au alunecat într-o altă greșeală și mai mare: s-au îndreptățit înaintea lui Dumnezeu. Ei ar fi putut să reacționeze în următoarele trei moduri:

Să recunoască că au păcătuit, să se căiască și să-și ceară iertare de la Dumnezeu. Așa cum spun Sfinții Părinți, Dumnezeu cu siguranță i-ar fi iertat, și ar fi rămas în continuare în Rai. N-au făcut însă acest lucr, cel mai bun pentru ei.

Al doilea mod de reacție este exact cel pe care l-au ales ei. Adică, și-au dat seama ce rău au săvârșit și s-au ascuns, dar când Dumnezeu i-a chemat, în loc să se pocăiască, au încercat să se justifice. Așa cum citim în Sfânta Scriptură, Adam s-a îndreptățit pe sine pentru păcatul săvârșit, aruncând vina pe Eva, iar Eva, la rândul ei, a dat vina pe Șarpe (Fac. 3, 1-13).

Al treilea mod de reacție era să rămână indiferenți, să nu le pese cât de mult au căzut, de faptul că nu mai ascultă de Dumnezeu ci de ei înșiși, și să înceapă o nouă viață, adică întocmai cum se întâmplă cu omul de astăzi. Dar ar fi fost, oarecum, cu neputință pentru Adam și Eva să reacționeze astfel, deoarece cunoșteau pentru prima dată starea de păcat.

Așadar, Adam și Eva s-au îndreptățit în fața lui Dumnezeu și au alunecat într-o greșeală și mai mare. Dumnezeu a sosit, hotărât să-i ierte, dacă își mărturiseau păcatul cu pocăință sinceră. Dar aceștia s-au îndreptățit. Și poate că au pierdut Raiul, nu pentru că au greșit, ci pentru că nu s-au pocăit.

Datorită păcatului neascultării, omul a căzut în toate nenorocirile și necazurile, străine de natura sa și care, atâta vreme cât viețuia în conformitate cu această natură, nu-l puteau atinge; ele au apărut ca urmare a păcatului și sunt pedepse ale lui. În principal, această pedeapsă constă în pierderea centrului spiritual al ființei sale, în zdruncinarea sufletului, pierderea puterilor primite la început, în tulburarea, rătăcirea și stricarea tuturor facultăților sale, într-un cuvânt, în starea de boală și de suferință pe care au creat-o toate acestea. Pedeapsa n-a fost dată de Dumnezeu, ea decurge în mod firesc și necesar din cădere. Atunci când Dumnezeu le-a arătat primilor oameni relele care vor veni din călcarea poruncii (Fac. 3, 16-19), El nu face decât să le spună dinainte care vor fi ele, și nu El este Cel care le aduce asupra lor. După cum spune Psalmistul, omul „groapă a săpat și a adâncit-o și va cădea în groapa pe care a făcut-o” (Ps. 7, 15).

Urmările nenorocite ale greșelii lui Adam – între care pătimirea, și deci și îndurarea suferinței – s-au sădit în însăși firea lui. Și pentru că Adam era „rădăcina” firii omenești, prototipul ei, purtând în sine întreaga omenire, starea sa rea s-a transmis tuturor urmașilor săi.

Această moștenire s-a perpetuat prin nașterile după trup, din neam în neam, așa că toți oamenii primesc la naștere firea cea căzută a lui Adam, purtând în ea rănile păcatului lui, adică este supusă patimilor (din care nu lipsește suferința), stricăcioasă și muritoare.

Deci, una dintre urmările păcatului strămoșesc, făcut de Adam și Eva, proto-părinții noștri, este suferința.

Aducem o serie de argumente patristice care să ateste ceea ce am spus mai sus:

Sfântul Teofil al Antiohiei spune că „celui dintâi zidit, neascultarea i-a adus izgonirea din Rai; din pricina neascultării omului a adus asupra sa osteneală, durere, întristare”.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune următoarele: „omul a ajuns să guste răul în urma unui gest liber al voii sale, introducând răul în sângele său și căzând, pentru o clipă de plăcere, din fericirea cuvenită unor ființe lipsite de patimi, suntem de-acum mânați spre rău. De aceea se întoarce însăși omul în pământ, ca un ciob de lut ajuns netrebnic”.

Sfântul Ioan Damaschin scrie și el că numai călcarea poruncii l-a abătut pe om de la Dumnezeu și de la binele ce izvora de la El: „Îndreptându-se mai mult spre materie și-a împropriat coruptibilitatea, a ajuns pătimitor. Și, amăgit prin atacul diavolului, începătorul răutății, nepăzind porunca Creatorului, a fost liber de har, scos din rudenia cu Dumnezeu, acoperit cu asprimea vieții pline de dureri”.

Sfântul Grigorie Palama spune: „De unde slăbiciunile, bolile și toate celelalte rele din care ni se trage moartea? De unde moartea? Din neascultarea poruncii dumnezeiești, din călcarea legii date de Dumnezeu, din păcatul strămoșesc săvârșit în Rai. Bolile, neputințele și povara încercărilor de tot felul păcatul l-a născut. Prin el cu adevărat ne-am îmbrăcat cu tunicile de piele ale acestui trup stricăcios, muritor, covârșit de dureri, și am intrat în lumea aceasta trecătoare și pieritoare, fiind osândiți să ducem o viață pândită de multe rele și nenorociri”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul încununează totul cu următoarea afirmație: „Prin grija de trup săvârșind omul slujirea cea stricăcioasă și umplându-se de iubirea trupească de sine, avea în el într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca prin simțire cunoștința binelui și răului, amestecate în el. Că de-ar zice cineva că pomul cunoștinței binelui și răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtășirea de ea produce în chip natural plăcerea și durerea”.

DESPRE BUNĂSTARE ȘI SUFERINȚĂ LA PRIMII OAMENI

Dumnezeu n-a creat suferința omului

În ce privește suferința s-a vehiculat ipoteza că ea a fost creată de Dumnezeu, tocmai pentru că tot El este creatorul răului. Dogmatiștii mai recenți însă au făcut o distincție clară între ființă și rău și au ajuns la concluzia că răul nu are ființă, deci este impropriu atribuit lui Dumnezeu. El fiind Ființa absolută tot ceea ce emană este rezultatul ființei, al Binelui Absolut, iar răul este neființă pentru că este lipsa binelui care are ființă. Dumnezeu nu a creat nimic rău, dar tot ceea ce a creat era pasibil spre păcat pentru că aducerea din neființă la ființă aduce în discuție procesul de schimbare (un proces care poate fi de natură ascendentă sau descendentă). Deci, spuneam că Dumnezeu a creat toate bune foarte, lucru confirmat de referatul biblic care relatează zilele creației (capitolul 1 al cărții Facerii).

Dumnezeu nu voiește nicidecum suferința, și aceasta se vede limpede din faptul că nici n-a creat-o dintru început și nici n-a pus-o mai apoi în creația Sa. E străină de cele menite omului și celorlalte făpturi prin planul dumnezeiesc, așa cum se arată el de la facere și până la veșnicie.

Că tot ce e făcut de Dumnezeu este în întregime bun și nu are nici urmă de rău o rostește răspicat Cartea Facerii, unde despre fiecare lucru în parte, odată creat, se spune: „Și a văzut Dumnezeu că este bun” (Facere 1, 4, 8, 10, 12, 18, 21); iar la sfârșit, despre toate împreună, iarăși zice: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată, erau bune foarte” (Facere 1,31), întărind astfel că toate cele create de El sunt foarte bune.

Nimeni nu poate spune că e vorba aici de lipsa răului moral, iar nu a relelor fizice; că mai înainte de a fi omul creat și de a-și face cel rău apariția în Rai noțiunea de rău moral nu avea nici un sens.

Când vorbesc de „rău”, Sfinții Părinți se referă la răul de natură morală, dar și la relele de care au parte oamenii, între care suferința stă la loc de frunte. Cel mai adesea ei nu vorbesc anume despre suferință, ci despre boală, stricăciune și moarte, de care ea este însă strâns legată, pentru că nu-i boală ori stricăciune lipsită de suferință, și multe din cele care ne mână spre moarte pricinuiesc chin și durere. Părinții vorbesc încă și despre pătimire, adică despre faptul că omul este supus patimilor firești, între care se numără și suferința.

Or, Sfinții Părinți spun cu toții că acestea toate lipseau din creație la început, pentru că Dumnezeu nu le sădise în zidirea Sa și nici n-avea de gând s-o facă.

Părinții Bisericii afirmă cu insistență că Dumnezeu nu este autorul suferinței mai ales atunci când sunt nevoiți să respingă învățăturile eretice care puneau în primejdie creștinismul, cum erau platonismul, gnosticismul, maniheismul, neoplatonismul, origenismul sau pelagianismul. Platonicienii considerau că nu Dumnezeu este cauza relelor din lume ci credeau că originea răului vine din dezordinea materiei inițiale de care Demiurgul s-a folosit ca să facă lumea. Neoplatonicienii vedeau originea răului într-o degradare în ființă și în bine a materiei ca urmare a îndepărtării ei de Unul. Aceste două curente filozofice consideră că răul vine pentru om din căderea sufletului său în trup, deoarece materia este rea și omul trebuie să se elibereze de materie. Origenismul, care își are sursa în scrierile lui Origene Despre principii și în Capetele gnostice ale lui Evagrie Ponticul, preia această legătură intimă dintre materie și rău. Dionisie Areopagitul respinge această concepție și spune că materia este plină de ordine, frumusețe și formă și Dumnezeu însuși s-a folosit de materie pentru crearea lumii or, Binele nu se poate folosi de ceva rău ca să creeze un lucru. Maniheismul care la origini era legat de gnosticism a fost combătut cu putere de către Sfinții Părinți pentru că avea o puternică influență în sânul creștinismului. Maniheismul afirma coexistența din veșnicie a principiului binelui și al principiului răului și este combătut de Sfântul Vasile cel Mare cu aceste cuvinte: „Răul nu este necreat, după cum susțin ereticii, care acordă răului aceeași valoare ca și naturii binelui, ca și când și binele și răul ar fi fără de început și veșnice și anterioare creației lumii, dar nu-i nici creat de Dumnezeu.” Împotrivindu-se acelei doctrine eretice, Sfântul Grigore de Nyssa conchine; „Nu poate fi învinuit Dumnezeu de răul pe care-l vedem și nu putem spune cu micime de suflet că Dumnezeu e creator al răului.” Pelagianismul nu afirma în mod direct că Dumnezeu este autorul relelor, dar această teză este în mod indirect implicată în afirmația lor că Adam a fost creat supus patimilor, suferinței și deci era muritor. Această erezie a fost combătută de Fericitul Augustin, care afirmă de Dumnezeu nu este autorul suferințelor pe care le îndură neamul omenesc.

1.1.2. Sănătatea primordială a omului

Dumnezeu l-a creat pe om “bine foarte” (Fac. 1, 31), desăvârșit, fără de păcat. Omul nu avea deloc această înclinație spre păcat, nu păstra amintirea păcatului. Înclinația omului era spre Dumnezeu, a fost creat să-L iubească pe Dumnezeu.

Dumnezeu l-a făcut pe om ca specie, dar și ca persoană, ca să rămână lângă El, să devină asemenea lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu îngerii, trebuia să se întâmple și cu oamenii. Acesta a fost scopul pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om. L-a creat mișcat doar de iubire, nicidecum din altă necesitate. L-a plăsmuit întocmai ca omul să devină ceea ce este Dumnezeu. Adică, l-a creat nu doar ca să-i dea ceea ce putea să-i dea, ci să Se dăruiască pe Sine Însuși lui, și astfel omul să fie asemenea lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură citim: “ Și a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul și asemănarea Noastră!” (Fac. 1, 26-27).

Sfinții Părinți asimilează sănătatea omului stării de desăvârșire căreia aceasta îi era sortit prin însăși natura sa. Or, desăvârșirea ființei omenești aceasta este, să fie îndumnezeită, și este sădită în însăși natura sa capacitatea de a deveni dumnezeu prin har. Într-adevăr, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26) și i-a dăruit de la început menirea de a se face asemenea Lui. “Eu am zis: Dumnezei sunteți” (Ps. 81,6).

La crearea sa, omul avea deja o anumită desăvârșire; mai întâi, cea a facultăților sale spirituale, și în special a puterii sale de înțelegere, care o imita pe cea a lui Dumnezeu și care este capabilă să i-L facă cunoscut pe Creatorul său; a voinței sale libere, creată și ea după chipul celei a lui Dumnezeu și care-l face capabil să se îndrepte, cu toată ființa sa, spre Acesta; a tuturor puterilor sale doritoare și iubitoare, trăsături care reproduce în om iubirea dumnezeiască și care îl fac în stare să se unească cu Dumnezeu.

Desăvârșirea acestor facultăți ține, pe de o parte, de faptul că ele sunt create de Dumnezeu după chipul celor care îi sunt proprii Lui, că ele constituie, în om, o icoană a însușirilor dumnezeiești, iar, pe de altă parte, de faptul că ele constituie capacitatea lui de a deveni asemenea lui Dumnezeu, cu condițoa, totuși, ca ele să nu se îndepărteze de El, potrivit libertății primite, ci să se deschidă continuu și cu totul harului Său.

Desăvârșirea relativă pe care omul o avea la crearea sa nu sta numai în simpla capacitate de a se uni cu Dumnezeu, dăruită de facultățile sale: Adam a fost creat având deja într-o oarecare măsură asemănarea cu Dumnezeu, asemănare pe care avea menirea de-a o împlini. De la început, omul era întors spre Dumnezeu și deținea, în însăși natura sa, creată după chipul lui Dumnezeu, toate virtuțile.

Sfinții Părinți, subliniind în mod special faptul că virtuțile sunt sădite în însăși firea omului, nefiind calități care să-i fi fost, într-un fel sau altul, adăugate, au totuși în ceea ce privește acest subiect o concepție dinamică: virtuțile nu i-au fost date omului într-un chip deplin; ele aparțin naturii sale numai întrucât menirea acesteia este de a le pune în practică și numai întrucât ele constituie împlinirea și desăvârșirea acestei nature. Dar realizarea lor presupune participarea activă a omului la planul lui Dumnezeu, colaborarea lui – cu toate facultățile sale – cu voința divină, libera deschidere a întregii sale ființe la harul lui Dumnezeu. Omul a fost creat cu posibilitatea de a realize aceste virtuți și a început chiar să le pună în practică. El avea virtuțile în germene. Dar lui îi revenea sarcina de a le face să sporească până la desăvârșire. Astfel înțeleg Sfinții Părinți porunca divină dată primilor oameni: “Creșteți și vă înmulțiți” (Fac. 1, 28).

Pentru ca asemănarea cu Dumnezeu, dată potențial și sădită în chip, să fie dusă la desăvârșire trebuia ca Adam însuși să voiască s-o împlinească deplin. Rod al conlucrării voinței omenești cu harul lui Dumneze, ea nu putea fi decât o lucrare înfăptuită de Dumnezeu și de omul întors către El. Omul, în virtutea desăvârșirii pe care Dumnezeu o voise pentru el, avea libertatea totală de a se uni cu Dumnezeu, dar și de a refuza să conlucreze cu Acesta pentru împlinirea scopului pentru care a fost creat.

În această stare primordială în care ducea la împlinire scopul pentru care a fost creat, Adam se ruga tot timpul lui Dumnezeu, lăudându-L și slăvindu-L neîncetat, petrecând pururea în contemplarea lui Dumnezeu. Astfel, toți Părinții ni-l arată pe primul om având relații de familiaritate cu Dumnezeu, iar cartea Facerii ni-l arată, de altfel, vorbind în fiecare zi cu Acesta, în rai, cu toată libertatea. Omul, trăia în rai viața cea adevărată, adică cea pentru care fusese creat, cea care este scopul firesc al adevăratei sale nature.

Starea paradisiacă, în care omul trăia potrivit naturii sale primordiale, ne apare astfel ca o stare de sănătate, în care omul nu cunoștea vreo formă de boală, nici a trupului, nici a sufletului, și în care ducea o viață cu totul normală pentru că se conforma adevăratei lui nature și adevăratei lui meniri.

1.1.3. Suferința ca urmare a păcatului

După învățătura Sfintei Biserici, păcatul este călcarea legii dumnezeiești, adică neîmplinirea voii lui Dumnezeu. Așadar, păcatul este neascultarea omului de Dumnezeu, Ziditorul Său. De asemenea este faptul de a trăi autonom, adică în afara spațiului iubirii și ocrotirii lui Dumnezeu.

Pe scurt, cauzele păcatului sunt următoarele: satana și demonii, voința omului și înclinarea de după cădere a omului spre rău și păcat.

După cum am zis mai sus, prima cauză este părintele răului adică diavolul, și împreună cu el, demonii. Aceștia sunt primii care au păcătuit și, desigur, de bună voie, gândindu-se că pot deveni și ei dumnezei. Acțiunile viclene ale satanei și ale demonilor împotriva oamenilor sunt nemăsurate, dar mă voi referi aici doar la câteva: încă din Vechiul Testament, aceștia i-au îndemnat pe Adam și Eva să calce voia lui Dumnezeu. Pe Cain, să-l ucidă pe Abel fratele lui. De asemenea, satana a cerut voie de la Dumnezeu să-l războiască pe dreptul Iov, ca să dovedească că ar fi un fățarnic și nu cucernic cum se arăta.

Satana și demonii îi războiesc pe creștini întrucât îi invidiază și îi urăsc de moarte datorită faptului că pot să se pocăiască și astfel cu harul lui Dumnezeu, să moștenească Împărăția Sa, pe când ei nu se mai pot pocăi și astfel, sunt siguri că la a Doua Venire vor fi închiși veșnic de către Hristos în iad. Diavolul folosește multe căi pentru a-i îndemna pe oameni să păcătuiască, căci Dumnezeu le îngăduie asta, să-i ispitească până în punctul în care oamenii să-i poată birui pe demoni. Omul nu păcătuiește când nu ascultă și nu primește uneltirile diavolului, iar Dumnezeu va socoti împotrivirea lui față de demoni ca lucrare și virtute plăcută Lui.

A doua pricină a păcatului este voința omului, căci Sfânta Scripură învață că omul de la început a fost înzestrat de Dumnezeu și cu darul libertății, încă să fie cu totul liber la fiecare alegere, adică să poată de bunăvoie să se unească cu Dumnezeu sau să-L respingă din viața lui, să trăiască după poruncile Lui sau nu.

Acest lucru a fost observat din vremea lui Adam și a Evei. La început, aceștia au ales să trăiască în rai după poruncile lui Dumnezeu. Însă mai târziu au vrut să făptuiască ceea ce le-a spus satana, adică să devină independenți de Dumnezeu, călcând porunca Lui. Așadar cauza căderii lor n-a fost satana ci libertatea voii lor de a alege între bine și rău.

Satana și demonii au luat încuviințare de la Dumnezeu doar să-i ispitească pe oameni, adică doar să-i îndemne să păcătuiască, folosind tot felul de mijloace: patimile care există în ei, cele cinci simțuri, nălucirile, dorințele păcătoase etc. Însă nu au îngăduința de la Dumnezeu să ne silească să ne oblige, încât să săvârșim vreun păcat fără voia noastră. Dacă ar fi avut acest drept, atunci omul n-ar fi avut nici o vină pentru păcatele făptuite, nici n-ar fi fost pedepsit.

De asemenea, în cazul acesta, nici un om n-ar fi scăpat de nenumăratele curse ale demonilor pe pământ. Satana și demonii lucrează precum pescarul: Aruncă acul dar nu-l pot obliga pe pește să mănânce momeala. Iar momeala este păcatul. Prin urmare, nu e posibil ca vreodată păcatul să ne cucerească sufletul fără voia și încuviințarea noastră.

Dacă suferința are drept prim izvor păcatul strămoșesc, ea poate fi pricinuită și de păcatele personale ale urmașilor lui Adam. Aceștia, fără să fie părtași la greșeala lui (care e numai a lui), se fac părtași responsabilității sale, în măsura în care îl urmează și i se aseamănă, păcătuind ca el; și așa devin în parte împreună-răspunzători pentru urmările păcatului lui Adam, răsfrânte asupra lor și a celorlalți oameni. Prin propriile păcate, oamenii nu doar adeveresc urmările greșelii protopărinților, ci contribuie chiar la răspândirea acestora.

Părinții subliniază faptul că orice păcat și orice patimă vinovată produc suferință celui care le săvârșește, dar și celor din jur.

Nu putem însă spune că orice suferință este rodul unui păcat personal, pentru că, așa cum am văzut, suferința e adusă și de greșelile altora, ale căror urmări le îndurăm fără de voie, de lucrarea diavolului și a duhurilor rele și mai ales de păcatul strămoșesc, ale cărui urmări le moștenește omul fără a fi el însuși răspunzător și vinovat de ele.

Învățătura creștină despre suferință, așa cum o aflăm la Sfinții Părinți răsăriteni, leagă întotdeauna începutul suferinței de păcat și de rău, dar nu-i face pentru aceasta vinovați pe toți, fără deosebire. Dimpotrivă, ea ne pune înaintea ochilor suferința celui nevinovat și drept, prin chipul lui Iov, și mai cu seamă prin Hristos, Care a îndurat cele mai cumplite suferințe fără să fi făcut nici cel mai mic păcat și fără să aibă nici cea mai mică vină.

Este important să remarcăm că rareori aflăm la Părinți afirmația că suferința este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele omului. Aceasta și când e vorba, firește, de suferința celor nevinovați, dar și când e vorba de cei care și-au pricinuit suferințe prin propriile lor păcate, și chiar și când e vorba de protopărinți. În ceea ce-i privește pe urmașii lui Adam, ideea unei suferințe pedepsitoare este încă și mai mult străină de Părinții răsăriteni, care n-au primit învățătura Fericitului Augustin (larg răspândită în Apusul creștin) potrivit căreia toți oamenii ar moșteni la naștere vinovăția și deci, într-o anumită măsură, și responsabilitatea pentru păcatul originar. În ceea ce-i privește pe Adam și Eva – dar și pe urmașii lor care păcătuiesc, ca și ei -, Părinții adoptă mai curând ideea că relele care urmează greșelii lor sunt o urmare așa zicând firească și de neocolit, și numai în acest sens vorbesc uneori de o „judecată” și o „osândire”.

Prin urmare, păcatul înseamnă fărădelege, încălcarea poruncii sau nerespectarea poruncii lui Dumnezeu, care nu este asemenea dispozițiilor unei societăți. Și în societate când se dă o dispoziție, nu se dă ca să-i pună în încurcătură pe cetățeni, ci în aceasta se ascunde rânduiala, siguranța, folosul cetățenilor. De exemplu, se dă dispoziție să traversăm pe trecerea de pietoni. De ce? Pentru că dacă nu traversăm prin acest loc, ne va lovi mașina. Astfel, și pe șofer il vom băga în încurcătură, și noi vom ajunge la spital, dacă nu la cimitir.

Așadar, societatea nu dă poruncile ca să ne îngreuneze viața, cu atât mai mult Dumnezeu! Poruncile nu sunt legi seci, în ele se ascunde întreaga iconomie divină față de om, întreaga iubire a lui Dumnezeu pentru acesta. Prin ținerea poruncilor, se manifestă tot devotamentul omului pentru Dumnezeu, iubirea, ascultarea, dăruirea față de El.

1.2. SUFERINȚA ÎN VECHIUL TESTAMENT. AȘTEPTAREA MÂNTUITORULUI

În sfintele cărți ale Legii Vechi, Dumnezeu este Creatorul lumii și Stăpânul vieții și al morții. În spiritul învățăturilor Vechiului Testament, natura întreagă se bucură de purtarea de grijă și de bunătatea lui Dumnezeu-Creatorul ei, iar omul, creatura Lui cea mai aleasă, e obiectul principal al Providenței. De aceea, nici iadul – cel de care la păgâni se temeau și zeii – nu constituie pentru Iahve Creatorul lumii un obstacol, atunci când este vorba de mântuirea omului. Acest lucru îl face pe Psalmistul David să scrie profeticele cuvinte ce prevesteau și pe Domnul Hristos cel mort și îngropat: „Tu nu vei lăsa Doamne, sufletul meu în împărăția morții și nici nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putreziciunea” (Ps. 16,10). Cuvintele acestea inspirate ale marelui rege David, sunt doar schițarea timidă a marelui adevăr ce va fi dat mai târziu la lumină, anume că omul întreg, suflet și trup, va beneficia de marele dar al Făcătorului său: Învierea.

Ca să întărească și mai mult această speranță îndreptățită a omului Legii Vechi, Dumnezeu ascultă rugăciunile celor doi mari aleși ai săi, proorocul Ilie și Elisei și face să învie din morți pe cei doi copii, ai văduvei din Sarepta Sidonului și Șunamitei din Sunem (I Regi 17, 17-24; II Regi 4, 8-37). Aceste minuni au fost primele semnale date de Domnul în lume, că prin puterea și bunătatea Lui, cumplita moarte va fi și ea biruită definitiv odată cu păcatul care a făcut-o să apară în lume.

Poporul ales trăia sub imperiul păcatului, amenințat în permanență din cauza neascultării, nu numai de moartea fizică, naturală, ci și de moartea morală, colectivă. E deosebit de importantă infiorătoarea priveliște a câmpului acoperit de oase de om uscate, din viziunea proorocului Iezechiel. Purtându-l pe acest teren macabru, Duhul Domnului îl întreabă pe profet dacă vor mai învia vreodată aceste oase uscate, iar Iezechiel răspunde: „Doamne, Dumnezeule, tu știi!” Îi răspunde atunci Duhul: „Proorocește pentru oasele acestea și zi: Oase uscate ascultați cuvântul Domnului! Așa rostește Domnul Dumnezeu către oasele acestea: Iată, voi aduce în voi duh de viață și veți învia și voi face să crească pe voi vine și carne și cu piele vă voi îmbrăca și vă voi da suflare de viață și veți fi vii, ca să știți că Eu sunt Domnul!” Duhul lui Dumnezeu îl pune pe om, pe proorocul Iezechiel, să rostească, repetând cu gura lui, cuvintele acestea, ca omul să apară și el colaborator supus lui Dumnezeu în minunea ce va urma. În timp ce Iezechiel rostea aceste cuvinte: „vuie și zarvă mare se făcea, oasele se încheiau unele cu altele, carnea și vinele se înfiripau și pielea începea să le îmbrace”. Erau acum trupuri întregi, dar lipsea duhul din ele. Iezechiel e pus să repete din nou cuvintele Domnului: „Din cele patru vânturi ale lumii, vino, duhule, și suflă peste acești morți ca să învieze!…” La aceste cuvinte, duhul intră în trupurile morților și le înviază, iar ele se ridică în picioare, ca o oștire mare.

Capitolul acesta din Iezechiel e foarte important pentru înțelegerea Învierii în perioada Legii Vechi. Sensul direct, imediat, urmărit de Sfânta carte este prezentarea aspectului sumbru al morții morale colective, în care alunecase poporul lui Dumnezeu. Dar ar însemna să ciuntim adevărul dacă nu am raporta viziunea aceasta și la destinul final al omenirii întregi. Și sensul ei îndepărtat este acesta: Biruind păcatul, omenirea va birui și moartea!

Cert este un lucru până acum: suferința este urmare a păcatului și am adus și o serie de argumente patristice care atestă acest lucru. Se pune însă întrebarea: Cum a reacționat Dumnezeu? El le-a prezis primilor oameni, după ce a au căzut în păcat, că din această cauză aveau să se trudească și să sufere pe pământ, iar femeia în dureri va naște de acum prunci. Dar tot Dumnezeu le-a făcut promisiune că le va trimite un răscumpărător care să le ușureze suferința, de fapt să dea o raționalitate vieții pământești (Fac. 3, 15).

Toate religiile care au apărut înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume vorbeau despre moarte și suferință ca două elemente negative și care provocă durere în viața omului. Moartea era catalogată ca fiind o poartă prin care omul intră în veșnicie. Spațiul de după moarte era considerat ca fiind împărțit în două: unul era raiul plin de bunătăți și iadul care era impregnat în întregime de ideea de durere. Majoritatea oamenilor, se credea că merg în locul destinat suferinței, tocmai pentru că omul nu reușea să se despartă de păcatul din această viață care provoca o ruptură între el și divinitate.

În iudaism, în schimb, situația a fost destul de clară încă de la început: orice săvârșire a păcatului atrage mânia lui Dumnezeu, detașarea Acestuia de firea umană și pierderea ajutorului divin care cauzează suferință și durere. Ne aducem aminte de drumul evreilor spre Canaan. De câte ori ei păcătuiau, o calamitate sau orice altceva lucru aducător de suferință se abătea asupra lor. În cartea Judecători este evidențiat cel mai bine acest aspect. Ori de câte ori poporul evreu îl părăsea pe Dumnezeu și se închina idolilor, un popor păgân venea și cotropea țara și de aici suferința apărea. Dar de îndată ce poporul se îndrepta un judecător era trimis de Dumnezeu și apărea izbăvirea. În cartea Ecclesiat avem expus cam tot același aspect. Quoheletul spune că toate de sub soare sunt deșertăciune și că înțelepciunea constă într-un respect în fața divinității. Cu alte cuvinte, din tot iudaismul se arată un lucru cert: că păcatul aduce depărtarea de Dumnezeu și, concomitent, suferință asupra omului și orice abatere de la păcat este încununată cu suferință. Cu toate acestea atracția spre păcat era foarte mare și poporul evreu aștepta cu nerăbdare venirea Izbăvitorului, Cel care avea să schimbe radical sensul morții și al suferinței.

1.2.1 Suferința ca și cauză a depărtării de Dumnezeu

1.2.2 Pilda lui Iov

Sinaxarul ortodox din data de 6 mai, aduce în atenția tuturor creștinilor personalitatea lui Iov, un personaj controversat care a rămas celebru până astăzi prin suferințele pe care le-a îndurat. Istoria vieții lui Iov, prezentată în Vechiul Testament, este un adevărat manual al suferinței.. Biblia ne lasă să înțelegem că din cauza unui pariu al lui Dumnezeu cu Satan, acest om foarte bogat (fusese dăruit de Dumnezeu cu mulți copii și cu multă avere) este dat în mâna diavolului care, în afară de a-l omorî, are voie să îi facă orice.

Văzând această stare de lucruri, Satan, dușmanul lui Dumnezeu și pismuitorul oamenilor, intervine în viața dreptului Iov, cauzându-i nefericire și multă suferință. Izbit în tot ce are, Iov are puterea de a nu se descuraja; el nu numai că nu-L blestema pe Dumnezeu, așa cum probabil ar fi făcut-o oricare altul, ci dimpotrivă, Îl binecuvântează ca pe Unul ce are puterea de a lua ceea ce a dat (Iov 1, 21). Nenorocirile nu se opresc aici, iar Iov e lovit de lepră. Dar,cu toate că însăși soția lui îl îndeamnă, sfătuindu-l să-L blesteme pe Dumnezeu și să moară, Iov nu ascultă cuvântul acesteia, spunându-i: ”Oare dacă primim cele bune de la Dumnezeu,nu se cădea să le primim și pe cele rele?”(Iov 2, 10). După o perioadă de timp, trei dintre prietenii săi, auzind cele întâmplate, vin să-l vadă și să-l întărească: Elifaz din Teman, Bildad din Șuah și Țofar din Naamah (Iov 2, 11). Adepți ai înțelepciunii tradiționale, potrivit căreia Dumnezeu îi răsplătește fiecăruia după faptele sale, pe cel drept răsplătindu-l cu viață fericită și moarte senină, iar nedreptului plătindu-i pe măsură nedreptății lui, cei trei sunt departe de a-l consola pe nefericitul lor prieten. Ei se străduiesc să-l convingă că starea lui de acum trebuie să fie consecința unui păcat, pe care el nu-l mărturisește, sau, eventual, nu-l știe (Iov 4, 7). La rândul său, Iov se apăra cu îndârjire, susținându-și nevinovăția (Iov 6, 29; 10,20-22). Iată-ne astfel în plină dramă a conflictului dintre starea ideală și cea reală:prezumția că omul drept e răsplătit cu binele, și viceversa, e contrazis de evidența nenumăratelor cazuri în care dreptul e menit să sufere, în timp ce nelegiuitul, prin propria sa nelegiuire, se bucură de viața îmbelșugată și moarte liniștită. Suferința sa nu e numai fizică, ci și morală, iar în ultimă instanță el nu se plânge de suferință, ci de faptul că nu o înțelege, că ea se consumă sub semnul absurdului în atotputernicia unui Dumnezeu care nu poate fi decât rațional : "Nu mă osândi … lămurește-mă, să știu pentru ce te cerți cu mine … "(lov 10,20-22).

Iov dorea să știe de ce un om ca el, cu o viață exemplară, avea parte de o asemenea soartă, în timp ce unii din jurul său, cu o viață imorală, aveau, în continuare, parte de liniște. După ce Dumnezeu își motivează gestul îi răsplătește statornicia dublându-i averea pe care o avea înaintea marii încercări. Apoi, lui Iov i se nasc alți șapte fii și alte trei fiice, el trăind încă o sută patruzeci de ani.

1.2.3. Profeții Vechiului Testament despre Mesia. Biruirea suferinței prin venirea Mântuitorului

Întreaga teologie creștină își fundamentează învățătura pe Sfânta Scriptură. Personalitățile prezentate de-a lungul timpului de către autorii inspirați au devenit modele de credință, de dragoste, de ascultare, de jertfă, căci prin virtuțile lor ne descoperă existența lui Dumnezeu și experiența lor personală cu divinitatea. Revelația Vechiului Testament ne face cunoscute experiențe și exemple ale întâlnirii divinului cu umanul, întâlnire care este doar începutul unei relații care pornește de la parte la întreg, Dumnezeu manifestându-se și comunicând în lumea noastră prin Duhul Sfânt în cei capabili și dispuși să-I ducă mesajul în lume. Profeții și oamenii aleși de Duhul Sfânt au avut propria experiență cu harul divin, însă omul nu se întoarce niciodată mai instruit în cele ce țin de cunoașterea lui Dumnezeu, ci aduce întotdeauna și exclusiv mesajul ce ține de voia lui Dumnezeu privitoare la planurile Lui față de cei aleși și nicidecum ceva în plus ca să satisfacă oarecum curiozitatea omului.

Trebuie înțeles faptul că Dumnezeu niciodată nu i-a ales la întâmplare pe cei care urmau să le fie încercată credința, ci doar pe aceeia despre care știe că vor ieși învingători. De aceea l-a preferat pe patriarhul Avraam căruia i s-a revelat, i-a ales apoi pe profeți, care au transformat suferința în virtute și au păstrat poporul evreu în credința față de Dumnezeu, l-a ales pe poporul biblic, fiind totuși sigur că deși mulți vor cădea în ispită și se vor întoarce de la fața Sa, El își va realiza integral planurile Sale cu privire la mântuirea lumii.

Majoritatea marilor profeți ai Vechiului Testament au suferit într-un mod reprezentativ pentru poporul lor. Moise a fost părtaș suferinței poporului său astfel încât părea că toată greutatea este pe umerii lui. De asemenea, Osea, Isaia, Ezechiel și Ieremia au suferit pentru poporul lor, simțind asprimea vocației lor profetice.

CAPITOLUL II.

SUFERINȚA ÎN NOUL TESTAMENT

2.1. MÂNTUITORUL HRISTOS ȘI SUFERINȚA

Felul în care creștinismul vede suferința nu poate fi înțeles fără a privi la felul în care Hristos a înfruntat suferința. Și aceasta din doua puncte de vedere: luând aminte mai întâi la felul cum a îndurat-o El Însuși, mai cu seamă în vremea Patimilor, apoi la felul în care a privit El la suferința oamenilor pe care i-a întâlnit pe cale.

Hristos, ca om, ar fi putut să nu aibă parte de suferință. Zămislit fără sămânță bărbătească, El nu era supus legii păcatului, ca ceilalți oameni care îndură urmările păcatului strămoșesc, transmise din generație în generație celor zămisliți prin împreunare trupească. Așa că Lui nu-I erau proprii trăsătura pătimitoare – adică patimile firești și nevinovate, între care simțirea durerii -, stricăciunea și moartea, intrate în firea omenească prin păcatul protopărinților, și nici aplecarea spre păcat.

Însă Hristos, ca să ne mântuiască deplin, din lăuntrul nostru, ia asupra Sa de bunăvoie relele de care voia să ne tămăduiască și să ne izbăvească. Așadar, Hristos, lipsit în principiu – prin nașterea Sa din Fecioară – de trăsătura pătimitoare, de stricăciune și nesupus morții, ca toți ceilalți oameni, le-a luat de bunăvoie asupra Sa, făcându-Se asemenea nouă în toate, în afară de păcat. De-a lungul vieții Sale pământești, Hristos a luat asupra Sa starea omului căzut, și aceasta din prima clipă.

Felul nou și cu totul minunat al venirii Sale pe lume I-a dat în principiu stăpânirea asupra trăsăturii pătimitoare, a stricăciunii și a morții, și puterea de a scoate firea omenească de sub stăpânirea lor, până ce o va izbăvi cu totul de ele. Însă această eliberare se împlinește în fapt atunci când Hristos înfruntă patimile, suferința și moartea.

Hristos a eliberat firea omenească mai întâi din robia în care era ținută de diavoli prin dragostea ei de plăcere, și apoi a izbăvit-o și de cea pe care o pricinuia teama ei de durere și moarte. La vremea ispitirii în pustie, a câștigat pe seama noastră o primă biruință; apoi, răbdând cu tărie Patimile și Crucea, ne-a dăruit-o și pe cea de a doua. În fața ispitelor – atât în pustie, cât și în vremea Patimii – , voința și alegerea Sa au rămas neștirbite, nemișcate, neschimbate, pentru că firea Sa omenească, fiind unită în persoana Sa cu firea dumnezeiască, primea de la aceasta statornicia voinței și dispozițiilor Sale.

În vreme ce Adam, întorcându-și voia și alegerea spre rău, a făcut firea omenească pătimitoare, stricăcioasă și muritoare, Hristos, Noul Adam, prin nemișcarea voinței și alegerii Sale, a izbăvit-o de păcat și i-a redat nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea. În El totți oamenii primesc voința și puterea de a alege cu statornicie binele și de a împlini întotdeauna voia lui Dumnezeu.

Înfruântând suferința , Hristos a biruit-o. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul , “ a scos spinul durerii din latura pătimitoare”. Mai bine zis s-a făcut stăpân al stăpânei și a izbăvit pe rob din silnicia ei, surpându-i , puterea ce-o avea asupra lui și prin care îl mâna întotdeauna la păcat. Așadar El a scăpat firea omenească de tirania păcatului întemeiată pe durere , prin lucrarea diavolească. De-acum se poate spune despre suferință ceea ce Apostolul Pavel a spus despre moarte ( I Corinteni 15, 54-56); cu adevărat, suferința a fost înghițită de biruință , și omul poate striga cu bucurie: Unde îți este, suferință, boldul tău? Unde îți este, suferință , biruința ta ? Biruința lui Hristos asupra suferinței este deci în același timp biruință asupra puterilor demonice și asupra păcatului.

Mântuirea adusă de Hristos se întinde la toți oamenii, din toate timpurile. Lucrarea Lui mântuitoare nu s-a îndreptat numai asupra firii omenești recapitulate în El, ci asupra fiecărui om care vine la El: „ Fiul lui Dumnezeu fiind viu și lucrător (Evr. 9, 12 ) lucrează în fiecare zi: lucrează mântuirea tuturor” , adică îl face pe fiecare om părtaș în mod personal la vindecarea întregii firi pe care El a înfăptuit-o , plecându-Se cu iubire spre fiecare , dând îngrijirea cuvenită fiecărei boli, dăruind fiecărui om harul Său , după nevoile sale și pe măsura dorinței omului de a dobândi ajutorul Lui. Nicolae Cabasila spune: „ Hristos este mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunătățile date nouă de la Dumnezeu sau, mai bine zis , pe care Dumnezeu ni le dă întotdeauna.. Căci El n-a mijolocit numai odată , dăruindu-ne toate pentru care a mijlocit , pentru ca apoi să ne părăsească , ci mijlocește în veci, nu prin oarecare cuvinte sau prin rugăciuni, cum fac mijlocitorii de rând, ci cu fapta. Dar cum mijlocește? Unindu-ne cu Sine și împărtășindu-ne El însuși darurile proprii, după vrednicia și după măsura curăției fiecăruia. Și Cuviosul Ioan Carpatiul zice: Hristos lucrează ca doctor al oamnenilor. „ Marele Doctor este aproape de cei ce se ostenesc. El poartă neputințele noastre și cu rana Sa ne-a tămăduit ( Isaia 53, 5) și ne tămăduiește. De față este și acum punându-și leacurile Sale mântuitoare.

Prin Hristos suferința își pierde intensitatea și poate fi evitată, tocmai pentru că Hristos ne-a învățat cum să evităm păcatul, sursa prin care vine suferința: „La fel și moartea lui Iisus Hristos, deși reală, este asumarea întregii suferințe și sacrificiu absolut pentru că se deosebește de moartea omului obișnuit. Ea nu este o degradare biologică sau încheiere naturală a cursului istoric al ființei ci este asumarea voluntară a unui destin. Iisus Hristos nu cade în moarte, nu este apucat de moarte și nu așteaptă să îl ia moartea. El o cheamă, de bunăvoie, o invocă pentru a se lupta cu ea și a o biruit. Dar acceptarea morții de către El n-are nici o legătură cu acceptarea sinucigașilor sau eroilor, căci prin moarte El condamnă, nu disprețuiește sau refuză ființa, ci vrea tocmai s-o vindece, biruind și desființând boala ei esențială. El nu cade în ghearele morții, nu este apucat de ea și nu intră în ea ca un învins ci ca un biruitor”.

Hristos nu numai că a murit în locul nostru, că a asumat păcatele lumii prin moartea sa, ci mai mult decât atât, El ne-a învățat să murim. Prin Hristos am ajuns la frumusețea de a muri. Cândva, un tânăr a fost întrebat de ce s-a convertit la ortodoxie. Răspunsul său a fost simplu: „Am devenit ortodox ca să învăț să mor”. Biserica, în rugăciunea ei permanentă cere pentru fiecare creștin sfârșit creștinesc vieții, acel sfârșit care te face să spui ca dreptul Simeon: „acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne”. Nici o credință nu îți dă atât optimism în fața morții și suferinței, decât cea în care Dumnezeu a murit împreună cu tine și pentru tine. Dumnezeu te învață să mori și să suferi. Nu este o teorie tanatologică, ci este experiența Fiului Divin, care a murit și prin care am devenit prieteni cu moartea și plini de dorul de a trece prin poarta ei spre marea Lumină.

2.1.1. Apropierea de Dumnezeu și biruința suferinței

2.1.2. Deplina biruință a lui Hristos asupra suferinței prin Patimile și Îniverea Sa

Cuvântul lui Dumnezeu avea să se întrupeze, la plinirea vremii (Gal. 4, 4), din Fecioara Maria, în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos și El avea să fie Mântuitorul, Cel care avea să dea un alt sens vieții noastre. Fiul lui Dumnezeu vine în lume, ia firea noastră cea stricăcioasă și o îndumnezeiește, iar mai apoi o urcă în ceruri și stă și acum în sânul Sfintei Treimi. Ce schimbare a adus Hristos prin Învierea Sa? Prin El porțile raiului s-au deschis și moarte nu mai are putere asupra omului. Demnitatea lui Adam este răscumpărată și de acum omul are capacitatea de a sta alături de Dumnezeu în cer. Cu alte cuvinte, prin Hristos moartea se face poartă spre bucurie și nu spre suferință. Aducem aici trei argumente care arată că suferința este abolită prin învierea lui Hristos din morți, evidențiate în slujba Învierii:

„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte dăruindu-le”. Troparul praznicului arată clar că Hristos a schimbat sensul morții și ea devine din simbol al suferinței, o metodă de a ne uni cu Dumnezeu.

„Cu trupul adormind, ca un muritor, împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzând; Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire”. Deci, „moartea pierzând”, Paștile devin simbol al nestricăciunii și momentul de la care se scrie o nou filă a relației dintre Dumnezeu și om.

„Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieții veșnice; și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel unul bine cuvântat, Dumnezeul părinților noștri, și preaslăvit”. Am lăsat pentru final, poate cel mai reprezentativ și sugestiv argument privind schimbarea sensului morții, abolirea suferinței și umplerea lumii de bucurie prin Învierea lui Iisus.

Biruința lui Hristos asupra morții este așadar biruire a morții și stricăciunii ca fenomene fizice; totodată, ea este și biruire a păcatului și a patimilor pe care le naște și le sporește spectrul morții. De aceea, înțelesul ei nu se va limpezi doar la sfârșitul veacurilor, la învierea de obște; ea luminează încă de acum viața sufletului nostru și-l scoate din robia Celui-rău, a păcatului și a morții. Prin harul Botezului, creștinul moare și învie duhovnicește cu Hristos, adică moare omul cel vechi, al păcatului, și se naște omul cel nou, de sub har.

Biruirea morții de către Hristos apare în Sfintele Scripturi drept o îndoită biruință asupra păcatului, pentru că moartea nu era doar rod și îndemn al păcatului, ci și necurmat izvor de păcătuire și țepușă cu care diavolul îl mâna pe om la păcat și-l supunea legii păcatului. Prin harul lui Hristos, creștinul nu se mai teme de moarte și o primește fără împotrivire, întâmpinând-o cu credință și nădejde în Dumnezeu, Care-Și ține făgăduințele Sale. Moartea e pentru el prilej de a viețui veșnic împreună cu Hristos și de a se uni tot mai mult cu Dumnezeu.

Iisus a trăit frica omenească de moarte cu toată intensitatea. Dar, în același timp, voința i se încorda în hotărârea de-a nu se lăsa doborât de frică și de-a nu căuta să scape de moarte. Îl întărea în aceasta voința de-a împlini voia Tatălui. El cerea să treacă acest pahar de la EL, numai „de este cu putință”. Firește că nu înțelegea prin aceasta că Tatăl n-are putere să-L ferească de moarte. „De este cu putință” însemna numai: de vrea Tatăl să renunțe la mântuirea oamenilor prin moartea Fiului Său ca om; sau de vrea să se folosească de vreun alt mijloc pentru mântuirea lor. Lăsa totul în voia Tatălui. De voiește Tatăl ca să se folosească de moartea Lui pentru mântuirea oamenilor, El primește moartea cu toată frica de ea. Nu voia să se folosească de puterea lui ca Dumnezeu contrar voii Tatălui. Era hotărât să-și pună de acord voia Sa cu voia Tatălui. Era o luptă în El între frica omului, care mergea până la vărsarea unor picături de sânge amestecate cu sudoarea Lui, și hotărârea de a-și pune de acord voia lui dumnezeiască ce voia această moarte și nu accepta să fie evitată.

Nu putea ști Iisus că în starea de păcat în care se găseau oamenii nu puteau fi ridicați decât dându-li-se pilda iubirii Sale de Dumnezeu și de oameni cu prețul răbdării pentru ei și chiar și a morții? Că nu se putea renunța la o astfel de iubire pentru salvarea vieții lor? Ar fi putut Iisus lăsa firea Sa omenească să accepte un astfel de compromis? Nu se putea! Fizic putea scăpa, plecând din Ghetsimani, unde știa că va veni Iuda cu garda arhiereilor, în Galileea, sau dincolo de hotarele ei. Dar acesta era un compromis, care nu putea mântui nici firea Lui omenească, nici pe oameni.

Totuși frica de moarte i-a fost așa de mare, că a putut ruga pe Tatăl de e cu putință să-L scape de ea, deși știa că nu e cu putință fără să renunțe la mântuirea oamenilor. Dar faptul că nu fuge din frica de moarte pur și simplu, ci-L roagă pe Tatăl să-L scape de ea, de e cu putință, arată că e mai tare decât această frică și nu se lasă dus de puterea ei la fuga de moarte, ci se supune voii lui Dumnezeu, de care știe că-I cere să moară.

Prin ascultarea Sa până la moartea pe cruce, Hristos a luat asupra Sa, prin firea umană asumată, în mod real și deplin tot blestemul, făcându-se pentru noi blestem, tot păcatul și neascultarea omului și a recapitulat în Sine întreaga creație, nu numai pe om. Căci toată creația, din cauza omului care adusese asupra ei blestemul, avea nevoie de Cruce, adică de restaurare și înnoire.

Jertfa supremă a lui Hristos pe cruce a fost necesară omului. Sfântul Chiril al Alexandriei reia și dezvoltă această idee a Sfântului Apostol Pavel după care omul nu poate să intre la Tatăl decât în stare de jertfă curată. Dar noi nu eram în stare să aducem o astfel de jertfă curată Tatălui. De aceea Hristos ca om s-a adus Tatălui ca o asemenea jertfă curată. Dar nu pentru a oferi Tatălui un echivalent juridic, ci ca să ne imprime și nouă puterea stării de jertfă, prin unirea Lui cu noi, pentru ca astfel să putem și noi intra cu El la Tatăl. De aceea noi avem aducerea la Tatăl prin Crucea lui Hristos, prin trupul Lui răstignit pe cruce.

Creștinătatea apuseană pune accentul în opera de mântuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mântuit, după ea, pentru că a plătit, prin moarte, prețul de răscumpărare pentru păcatele noastre. Noi suntem mântuiți pentru moartea Lui. Actele ulterioare ale Mântuitorului nu mai contribuie la mântuirea noastră. Ele ne arată cel mult răsplata pe care a primit-o El ca om pentru moartea Lui și pe care o pune la dispoziția noastră sub forma grației.

Dimpotrivă, unii scriitori răsăriteni accentuează atât de mult bucuria învierii, încât nu mai văd în toată importanța ei taina crucii.

În realitate, moartea și învierea Domnului trebuie privite împreună, ca un întreg. Așa le-au privit Sfinții Părinți ai Bisericii, așa le privește Biserica în viața ei ierurgică și de rugăciune. Când pomenește de cruce, ea nu uită de înviere și când se bucură de înviere, se gândește totodată la cruce.

Dar în ce constă această unitate? Ea trebuie văzută nu numai ca o succesiune necesară, dar externă, a celor două momente în opera mântuirii, ci ca o anumită prezență a fiecărui moment în celălalt. Moartea Domnului cuprinde în sine începutul învierii și starea de înviere a Domnului nu e golită de o anumită prezență a crucii. Moartea și învierea Domnului constituie împreună un paradox, nu numai prin aceea că, deși sînt două momente contrare, ele totuși se succed, ci și prin aceea că, deși sînt contrare, ele totuși se cuprind într-un anumit sens una în alta.

Crucea lui Hristos este manifestarea negrăitei și nemărginitei iubiri și puteri a lui Dumnezeu, față de omul supus morții din pricina păcatului, afirmarea vieții împotriva morții care a fost desființată. Pe cruce în modul cel mai deplin, după Întrupare, Hristos întemeiază Biserica, Trupul Său tainic, ca una ce este atrasă în jertfa lui Hristos și care va aduce în veac jertfă Tatălui, prin Duhul Sfânt pe Hristos, dar și pe ea însăși o dată cu Hristos. Pe cruce, firea umană a fost eliberată de sclavia păcatului și a morții, întărită și deschisă lucrării Duhului Sfânt asupra ei prin Sfintele Taine care izvorăsc din Hristos Cel răstignit și înviat.

Moartea pe cruce este strâns legată de Înviere ca și de Întrupare și se desăvârșește în Înviere. Dacă Întruparea este rodul iubirii divine față de umanitatea cu care se unește indisolubil și definitiv, iar această iubire merge mai departe în moarte, care desăvârșește pentru veci, unirea Sa cu noi.

Potrivit învățăturii ortodoxe în crucea însăși e o putere care produce înviere și în înviere e prezentă, într-un anumit sens, în mod etern crucea. Crucea are în ea însăși o forță de biruire a păcatului și a morții, o putere care înaintează spre înviere și se finalizează în înviere. În crucea sau în moartea lui Hristos se cuprinde virtual învierea Lui și în învierea Lui continuă să fie prezenză puterea biruitoare de moarte a crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce. De aceea învierea în sensul creștin nu este lipsită de puterea lui Hristos care s-a manifestat în acceptarea și suportarea crucii, suportarea care este prin ea însăși și biruire a morții.

Prin Învierea Sa din morți, Hristos a înnoit și îndumnezeit firea umană întărită și restaurată prin jertfa de pe cruce. O dată cu ea, Hristos a înnoit întreaga fire cu care omul este în legătură ontologică, și care prin omul înnoit prin Înviere, se ridică iarăși spre Dumnezeu, datorită energiilor divine necreate, care prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, influențează întreaga creație.

Prin același Hristos înviat avem puterea să murim și noi patimilor și poftelor egoiste, să murim npuă înșine și să trăim o viață nouă, biruitoare ăn toată ființa noastră, de dăruire cu Hristos lui Dumnezeu. Puterea de dăruire lui Dumnezeu ne vine de la Hristos care iradiază în noi prin umanitatea Sa, pe Duhul Său.

Învierea este răspunsul Tatălui de primire a jertfei lui Hristos pe cruce, ca jertfă a Lui și a întregii umanități pe care El o aduce împreună cu El în starea Sa de jertfă. Dar și mai mult decât aceasta, Învierea pecetluiește jertfa și desăvârșește opera de răscumpărare a neamului omenesc prin înnoirea și îndumnezeirea firii umane aduse de Înviere. Chipul lui Dumnezeu din om, stricat de păcat, a fost acum, după restaurarea și întărirea lui, prin Întrupare și Cruce, înnoit total și făcut un transparent deplin al Duhului.

Prin Iisus Hristos, timpul a devenit un timp spre înviere și spre viața de veci, „mai bine zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice în lumina descoperită a Învierii.

Învierea lui Hristos este „începătura” vieții celei veșnice (I Cor. 15,20). „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 21-22). Învierea este trecerea spre o altă existență. Acesta este și sensul cuvântului de „Paști”; Învierea lui Hristos este trecerea noastră desăvârșită de la moarte la viață, de la pământ la cer. Și fiindcă moartea adusă de păcat cuprinsese toată crreația, Învierea lui Hristos a însemnat trecerea definitivă și totală a întregii creații de la moarte la viață, la viața și lumina lui Hristos Cel înviat, plin de Duhul Său.

Toată creația tinde spre învierea generală ca spre sensul ei deplin și spre desăvârșirea ei în Dumnezeu. Revelația clară a lui Dumnezeu în creație și revelația sensului creației coincid și ea va atinge deplinătatea în învierea generală.

Învierea noastră se află în strânsă legătură de învierea lui Hristos. „Hristos a înviat din morți și s-a făcut începătură a învierii celor adromiți” (I Cor. 15,20). „El este capul Trupului, adică al Bisericii, Cel ce este începutul, Întâiul născut din morți, ca să fie El, Cel dintâi întru toate” (Col. 1,18; Efes. 1,22; 4,15).

Învierea Domnului precede și demonstrează învierea credincioșilor. Învierea Sa este premisa și garanția învierii morților. „Dacă nu este învierea morților, nici Hristos n-a înviat”(I. Cor. 15, 13, 16). „Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul ne va învia și pe noi prin puterea Sa” (I Cor. 6,14; Rom. 6,5; II Cor. 4,14; II Tes. 4,14).

Unite într-o tainică simbioză, crucea și Învierea lui Hristos se descoperă credincioșilor ca două râuri de apă vie, pornite din același izvor, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul nostru, din care se adapă neîncetat Trupul tainc al Domnului, Biserica Sa cea sfântă.

CAPITOLUL III.

CREȘTINUL CONTEMPORAN ÎN FAȚA SUFERINȚEI

În capitolele de mai sus am văzut care este originea suferinței, cum s-a manifestat ea în mentalitatea popoarelor și ce sens a primit ea în creștinism. Suferința este îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru a ne trezi, de a ne aduce la simțire, fiind o modalitate prin care putem să îl percepem pe Dumnezeu. Cu toate acestea, deși suferința în Hristos zidește, oamenii contemporani sunt tot mai reticenți față de suferință. Dacă aceasta apare în viața lor ajung debusolați și chiar se revoltă împotriva divinității susținând că durerea lor este dată de Dumnezeu, fără să caute sensul acesteia în viața lor dezordonată. Omul actual nu mai percepe suferința pentru că se desprinde tot mai mult de Biserică și uită că prin Hristos suferința poate să devină o binecuvântare.

Iată ce ne spune actorul Dan Puric despre omul modern care nu mai cunoaște suferința: „Omul format de iadul comunist și cel trecut prin pustia secularizării – cei doi mutilați în sfârșit s-au întâlnit și aleargă prin lumea modernă sfărâmată în milioane de sensuri. Acum lumea, săraca de ea, e tare grăbită” spune Sf. Ioan Românul, rucodelia mea nu se îndreaptă aici pe piață. Piața lumii noi cu sensurile ei, mileniul III cu inflația de sensuri ale omului modern și marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creștină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchisește de sensul pierdut, ci este căutare perpetuă de noi sensuri își produce, își fabrică la scară industrială sensuri. A vorbi acestei lumi despre sensul vieții, al morții și al suferinței în sens creștin pare o imensă inutilitate ce frizează absurdul. Și totuși, spune Apostolul Pavel, nădăjduiți! Da ce nădejde este aceea care se vede? Și tocmai de aceea, că la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim și să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu”

Cu alte cuvinte, omul modern nu își mai asumă suferința pentru că nu îi mai cunoaște sensul pe care Hristos i l-a dat. Hristos a venit și a abolit suferința prin activitatea Sa în lume și prin Jertfa pe Cruce, iar după Înălțarea Sa la cer ne-a lăsat nouă pe Duhul Sfânt ca mângâietor al durerii noastre. Biserica, care lucrează permanent cu harul Duhului Sfânt, prin toate elementele sale are ca scop ușurarea durerii umane care vine prin păcat și transformarea suferinței în modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Omul modern nu trebuie să facă altceva decât să se apropie de Biserică și de Hristos, numai așa poate înțelege sensul vieții, al morții și al suferinței din viața sa. În caz contrar, toate acestea îl vor duce la pierzanie, deznădejde și chiar la o negare a lui Dumnezeu, un lucru fatal pentru orice ființă umană.

3.1. DE CE ÎNGĂDUIE ȘI TRIMITE DUMNEZEU SUFERINȚA?

Am evidențiat mai sus faptul că suferința primește o altă dimensiune prin Învierea lui Hristos. Apar, însă, o serie de întrebări precum: De ce mai suferim dacă Iisus a venit să ne alunge suferința? Durerea este un lucru real? De ce chiar dacă avem o viață în Hristos mai suferim în această lume? După cum observăm întrebările sunt legitime tocmai pentru că suferința este o realitate peste care nu se poate trece. Toate acestea vor fi soluționate atunci când vom expune motivul pentru care Dumnezeu îngăduie ca omul să sufere.

Cel mai adesea, suferința este asociată cu boala și de aceea vom vorbi despre cele două aspecte împreună, iar înțelegerea celor prezentate va fi mai facilă. Ne vine greu să credem că Dumnezeu, Cel care este catalogat de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți ca fiind Bunătatea Supremă și Izvorul Binelui, îngăduie bolile și suferința provocată de ele. Aducem din nou două argumente patristice care să ne ajute în elaborarea răspunsului privind îngăduința lui Dumnezeu de a mai exista și acum suferință în lume:

Cuviosul Varsanufie spune următoarele: „Boala este în chip recunoscut certare spre îndreptare. Deci boala ți s-a trimis ca unei sluji rele. Dacă însă îți este greu să primești certarea, încetează să fii rău. Iar dacă ești rău, primește certarea. Dar dacă te bucuri de certare, nu ești rău. Iar cel ce nu e rău, este iubit. Și Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubește (Prov. 3, 12; Evr. 12, 6). Ia seama deci cu adevărat cum ești și alege-ți ție una din cele spuse”. Putem observa de aici două sensuri ale suferinței: suferința pentru păcatele săvârșite și suferința ca mod de întărire a credinței.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, plecând de la învățătura Sfintei Scripturi, învață despre îndoitul chip al ispitelor: unul prin plăcere, iar altul prin durere. Cel dintâi e ales de cienva de bunăvoie, iar celălalt de voie. Primul e născătorul păcatului și de el ni s-a poruncit să ne ferim după învățătura Domnului, care zice: „Și nu ne duce pe noi în ispită” sau „Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Mt. 26, 41). Iar celălalt este pedepsitorul păcatului, chinuind prin dureri și necazuri dispoziția cea iubitoare de păcat. Amândouă ispitele, pe cea de voie și pe cea fără de voie, le uneltește cu vicleșug cel rău: pe cea dintâi, semănându-și neghina și ațâțând sufletul prin plăcerile trupului ca să-l înduplece să-și desfacă dorința de iubirea dumnezeiască; iar pe cea de-a doua, o dorește și o cere cu viclenie, voind să strice firea prin durere, ca să silească sufletul doborât de dureri să pună în mișcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. În urma păcatului, omul suferă și este lipsit de har și de bucurie. Și pentru ca să fie îndreptat acest rău, Dumnezeu îngăduie o durere de o intensitate mai mare sau mai mică, mai scurtă sau mai îndelungată, care este un instrument chirurgical ce alungă patimile, îl îndepărtează pe om de păcat și îl apropie de Dumnezeu, unde este adevărata plăcere și bucurie, adică fericirea sfinților”.

Deci, Dumnezeu îngăduie suferința pentru ca cei care au păcătuit să se curățească, iar cei care nu au păcătuit să se întărească în credință și chiar spre păzirea de anumite păcate pe care le-am putea face dacă suntem sănătoși. Un alt motiv pentru care Dumnezeu îngăduie suferința este faptul că prin durere ne trezim din amorțeala păcatului și reușim să îl percepem și să îl cunoaștem pe Acesta. Dogmatiștii chiar vorbesc despre cunoașterea existențială a lui Dumnezeu, adică prin necazurile vieții și prin suferință. Ei aduc și argumente patristice care confirmă acest lucru. Spre exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că „Dumnezeu folosește mijloace de constrângere și smerire când omul începe să se încredă în sine. Atunci îl aduce la cunoașterea de sine. Uneori îngăduie ca omul să cadă în erori, mai mari sau mai mici, în proporție cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare sau mai mică”. Un argument și mai concludent este adus de Pr. prof. dr. George Remete, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Căci însăși firea ne dă o dovadă nu neînsemnată că cunoștința Proniei a fost semănată în chip natural când împingându-ne, fără să fi învățat înainte, spre Dumnezeu prin rugăciuni, în necazuri venite pe neașteptate, ne face să cerem de la El izbăvirea. Căci cuprinși deodată de o strâmtorare, înainte chiar de a cugeta la ceva, strigăm fără voie pe Dumnezeu de pare că însăși Pronia ne atrage la ea”.

O perioadă de suferință poate face o persoană să devină mai bună, dacă înțelege că Dumnezeu îi trimite aceasta pentru a aduce la suprafață ceva ce altfel ar fi imposibil de adus. Acesta ar fi un mod pozitiv și corect de a vedea lucrurile. De asemenea, suferința ar putea fi percepută și ca fiind îngăduită de Dumnezeu pentru că este expiatoare, sau ca fiind o încercare de la Dumnezeu, pentru a ne da prilejul pentru o credință mai desăvârșită, așa cum afirmă Părinții Bisericii. Pot fi înșiruite multe alte posibile explicații. Se presupune că toate acestea sunt luate în considerare cu seriozitate, altfel ar putea fi aruncate doar cu modalitate de inchidere a conversației: „Ei bine, toate acestea ne sunt trimise spre încercare”, lucru care spus cu o ridicare din umeri poate însemna nimic mai mult decât „sunt plictisit de discuția pe subiectul acesta, iar conversația nu ne duce nicăieri”. Pornind de la premisa că fraza este spusă la modul serios, care sunt sensurile care trebuie explorate? Cele ale dezvoltării și învățării pozitive. Întrebările de sondat sunt: „Ce ai învățat din experiența aceasta? Simți că ești întărit prin această boală? Cum s-au schimbat lucrurile pentru tine?”.

Unii văd suferința ca pe o pedeapsă de care se servește Dumnezeu pentru a-l întoarce pe om la respectarea voinței divine, pentru a-i trezi pocăința. Unii copii învață că dacă sunt buni, totul va fi bine pentru ei. În viața adultă, suferința poate duce la hotărârea de a trece cu vederea dificultățile prezentului, cu încrederea într-un rezultat fericit. Totuși, aceasta ridică probleme acolo unde prognosticul este slab, iar pacientul pare stupefiat că lucrurile nu se îmbunătățesc. Cum rezistă acest ideal al „sfârșitului fericit” în fața realităților bolii și morții?

Nu întotdeauna boala este în mod direct urmarea păcatului (In. 9, 3), ci ea poate fi o tainică pedagogie divină, o frână preventivă pentru cel care dorește să guste din cupa amară a păcatului, un imbold spre desăvârșire, o chemare insistentă la înduhovnicire, la smerenie, la o credință mai fierbinte, altfel spus, o chemare la căutarea mântuirii sufletului. Teama de boală poate fi pentru unii și cel mai bun parapet împotriva oricărei tentații de abuz.

3.1.1. Semnificația necazurilor vieții

3.1.2. Răbdarea în suferință

În primul rând, boala dă prilejul omului de a dobândi virtutea fundamentală a răbdării și chiar de a atinge treapta ei cea mai înaltă, căci „dacă răbdarea în general întrece celelalte virtuți, răbdarea în durere întrece toate celelalte feluri de răbdare”, boala este cea mai de nesuportat dintre toate necazurile, suportând-o dai dovadă mai ales de răbdare, consemnează Sfântul Ioan Gură de Aur.

Într-adevăr, această virtute este izvorul multor altora, și în primul rând al nădejdii cum învață Sfântul Apostol Pavel: „suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare și încercarea nădejde” (Rom. 5,3-4). În fața necazurilor de care este cuprins bolnavul trebuie să dea dovadă, înainte de toate, de răbdare. Dacă această virtute este, într-adevăr un dar al lui Dumnezeu, ea necesită totuși din partea omului un efort pentru a fi dobândită: El trebuie să tindă spre ea, cerându-i lui Dumnezeu să i-o dăruiască. Domnul Hristos a zis: „Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Lc. 21,19).

Mai mult, blândul nostru Învățător Hristos, a zis: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. (Mt. 10,22) Dumnezeu îngăduie bolile trupești incurabile, pentru că „boala este mai necesară pentru mântuire decât sănătatea”.

De aceea, creștinul are puterea de a se ridica cu duhul deasupra suferinței, rămânând neatins de ea, și așa se și cuvine să facă. Creștinul e dator să nu se lase întristat de încercările fără de voie ale durerii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune să ne arătăm „prin cele ce pătimim alipirea lăuntrică de Dumnezeu neslăbită de niciun fel de întâmplări dureroase ce ne întâmăpină”, „încă nu a dobândit dragostea desăvârșită cel ce nu a disprețuit plăcerea și întristarea”. Căci dragostea desăvârșită le disprețuiește pe acestea. Toată lupta creștinului cu harul lui Dumnezeu și nu doar prin singură trăirea sa este sa nu-și plece duhul în fatța suferinței, să nu-și lase duhul stăpânit de ea, adică să nu se lase condus de ea și de diavolii care se folosesc de suferință ca de o unealtă în păcat și patimi care-l despart de Dumnezeu. Culmea nepătimirii în suferință este îndurarea lor cu bucurie.

Se cuvine să știm însă că nu suferința în sine curățește de păcat, ci harul milostivirii lui Dumnezeu, prin care-și arată iubirea mișcându-l spre căință pe cel cuprins în vâltoarea suferinței. De aceea spune Sf. Marcu Ascetul că: „în durerile fără de voie se ascunde mila lui Dumnezeu care atrage la pocăință pe cel care le rabdă”.

Omul care îndură suferința creștinește nu doar se izbăvește de vechile patimi, ci prin aceasta îl și ferește de altele noi, primind-o, nu va cădea în patimile la care duce fuga de durere; apoi, tăinuindu-i cuvântul spre desfătări îl scapă și de patimile prin care-și împlinește pofta de plăcere.

Suferința e mai cu seama prilej de sporire în răbdare până la cea mai înaltă treaptă. În suferință fiți răbdători (Rom. 12,12) iar în altă parte se zice: „Fericit este cel ce poate să rabde, căci se face părtaș răbdării Sf. Iov”. Răbdarea creștinească însă, cerând de la om hotărâre și osteneală, nu e doar tărie omenească, precum răbdarea stoică ci izvorăște „din puterea iubirii lui Hristos”.

Așadar, devreme ce în această lume suferința nu poate fi nicidecum evitată, nu doar marea înțelepciune, ci chiar adevărul lucrurilor și bunul simț ne îndeamnă să ne-o asumăm creștinește. Aceasta care rezulttă nu este doar o pedeapsă, ea poate fi un leac punitiv pe care îl primim chiar de la propriile noastre fapte de mândrie, de la propriile noastre păcate. Consecințele lor ne pot trezi la realitate și ne pot ajuta să ne vindecăm mândria pe măsură ce simțim urmările pe care le are păcatul nostru asupra noastră și asupra altora.

Suferința poate fi o șansă de a ne controla patimile, de a ne învinge mândria, de a căuta iertare și de a privi dincolo de orizontul imanentului. Ea ne poate ajuta să ne întoarcem dincolo de noi înșine spre Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Biserica se roagă pentru un „sfârșit creștinesc al vieții noastre, fără durere, fără rușine, în pace”, cum auzim în liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur. Totuși, dacă suferința nu poate fi evitată trebuie să o înfruntăm cu smerenie ca să avem un „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Într-adevăr, cu înțelegere duhovnicească, durerea și suferința pun înainte o cale care duce de la mândrie la smerenie. Așa cum spunea un bătrân monah: „pentru om boala e o cercetare dumnezeiască”. Singurul lucru pe care omul îl poate da lui Dumnezeu e durerea. Așa cum învață Apostolul Pavel: „dar și în necazuri ne lăudăm bine știind că necazul rodește răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădeje”. Cu alte cuvinte, dacă ne purtăm cu smerenie și răbdăm în suferință, urmarea păcatului, ne vom vindeca patimile și ne vom căi.

După ce suferința, își face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-i este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferință. De aceea , când suferim , când persistă o durere, să gândim așa: ” Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înțeleg, doar mă tânguiesc și mă chinuiesc” .Acest lucru trebuie să-l vadă omul, anume că Dumnezeu vrea să-l facă bine.

Atunci când suferința nu ne mai este necesară Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos.

Dacă suferim din pricina unei greșeli sau chiar din cauza unui păcat, de exemplu săvârșirea unui păcat greu și acesta a avut ca urmare consecințe rușinoase, durerea face ravagi înlăuntrul celui care a păcătuit, și această durere poate fi încadrată în binecuvântarea lui Dumnezeu dacă acesta se căiește pentru păcatul lui, dacă îi pare rău pentru greșala lui și zice: „ Așa-mi trebuie, Dumnezeul meu! Așa sunt , așa m-am purtat, așa să pătimesc! Binecuvântat să fie Numele Tau, binecuvântată fie suferința aceasta pe care Tu mi-o trimiți”. Toate suferințele sunt incluse în această perspectivă, niciuna nu face excepție, niciuna nu rămâne pe dinafară.Toate suferințele sunt la fel!

Atunci când suferim , în loc să ne tăvălim și să ne tânguim sau să ne împtrivim , Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu și Să-L preamărim, spunând în sinea noastră „ Binecuvântat fii, Dumnezeule! ”. De vreme ce a socotit că este bine să vină asupra noastră suferința, ne ste bine, pentru că Dumnezeu știe ce e bine pentru noi.

După ce suferința va trece, vom simți binecuvântarea lui Dumnezeu, vom vedea și vom simți harul Lui și vom spune și noi ca alții: “ Ah, Dumnezeul meu, cât bine mi-a făcut această suferință! Ah, Dumnezeul meu, dacă n-ai fi rânduit astfel lucrurile încât să pătimesc, niciodată n-ar fi venit acest bine asupra sufletului meu, niciodată nu s-ar fi smerit așa cum se smerește acum înaintea Ta!

Problema nu este, așadar că suferim , ci în felul în care reacționăm la suferință .Întai de toate să nu ne împtrivim deloc și să nu ne văităm .

În durerile fără de voie se ascund de mila lui Dumnezeu care atrage la pocăință pe cel ce le rabdă și izbăvește de muncile veșnice. Orice suferință fără voie te învață să-ți aduci aminte de Dumnezeu, în acest caz nu-ți va lipsi prilejul de pocăință.

Oricare ar fi cauza imeditată și natura suferinței noastre, trebuie să ținem minte două lucruri. Pe de o parte, suferința este întotdeauna comunitară, adică eclezială. Ea implică întregul trup al lui Hristos.

Suferința noastră nu numai că ne dă puterea participării la patimile și răstignirea lui Hristos. Ea conferă un mijloc fundamental pentru ca Hristos să participe la realitatea propriei noastre „boli ce duce spre moarte”. Dumnezeu ne însoțește în suferința noastră.

Așadar, suferința poate deveni un mijloc eficient de creare a unei comuniuni intime și profunde cu Hristos și cu membrii suferinzi ai trupului său.

Cel care rabdă până la capat purtând chinul cu curaj și nădejde sau îngăduințele celrlalți să le poarte pentru el, în rugăciune și iubire – acela „se va mântui” (Marcu 13,13).

Și totuși, în Ortodoxie se știe de asemenea că suferința umană poate, fără îndoială, avea ceea ce se numește valoare răscumpărătoare.

Încercările spirituale prin care au trecut părinții pustiei și alți asceți creștini, dovedesc cu claritate realitatea „suferinței răscumpărătoare”. Anumite forme ale suferinței fizice, asociate cu durerea, pot spori creșterea spirituală în numeroase feluri. În primul rând ele întăresc conștiința propriului nostru păcat, a slăbiciunii și succeptibilității în fața ispitei. Spre deosebire de Iov, răbdarea noastră are limite, iar suferința ne ispitește constant „să-L blestemăm pe Dumnezeu și să murim”. Totuși, în măsura în care reușim să acceptăm și să îmbrățișăm neputința noastră de a ne salva, sau chiar să răbdăm durerea intensă și suferința emoțională, putem să ne supunem ca și Iov impulsului dat de către Dumnezeu, de a ne încredința milei Sale, ca singura noastră sursă de nădejde și putere.

Forțându-ne să alegem constant între Dumnezeu și disperare, suferința poate atinge calitatea unei discipline ascetice, biruind pasiunile distrugătoare ale trupului și ale duhului.

Aceste aspecte sunt comune tuturor formelor suferinței, oricare ar fi circumstanțele vieții noastre. În cazul persoanelor ce suferă de boală și în special cele în fază terminală, suferința mentală și fizică poate fi trăită ca „răscumpărătoare”, ca promovând efectiv creșterea duhovnicească, în următoarele cazuri specifice:

– suferința ne poate face conștienți și de nesfârșita dragoste și mila lui Dumnezeu. Ca nici o altă experiență cunoscută nouă, ne atrage atenția auspra slăbiciunii și vulnerabilității noastre și asupra lui Dumnezeu ca unicul izvor al milei, harului și însănătoșirii finale.

– suferința ne poate aduce la o înaltă conștiință de sine și, prin aceasta, la o conștientizare a limitelor noastre personale. Mai mult decât orice altă experiență, durerea și suferința semnalează faptul că nu suntem stăpâni pe noi înșine. Aceasta este o experiență profund umilitoare, una ce poate duce ori la disperare, ori la înălțimi ale credinței și dragostei, necunoscute până atunci

– suferința poate avea și efectul curățirii și purificării de patimi, adică de dorințele și decepțiile ce ne strică legătura cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu noi înșine. În același timp, ne îndreaptă atenția asupra momentului prezent, ne forțează să ne rearanjăm prioritățile și ne invită să căutăm, mai mult decât orice singurul lucru trebuincios.

– de asemenea, suferința trezește conștiința faptului că suntem muritori. În tradiția monastică creștină, călugărul ajunge să își spună în rugăciune: „amintește-ți de moarte!”. Nimic nu e morbid în ce privește amintirea morții. Mai degrabă este o expresie a nădejdii pline de bucurie, bazate pe convingerea că prin moartea Sa, Hristos a distrus odată pentru totdeauna puterea morții.

– suferința mai poate să stabilească legături de comuniune eclezială cu alte persoane, de care noi depindem. În schimb, sporirea lor duhovnicească poate veni din experiența împărtășirii durerii celuilalt, prin rugăciunea și gesturile lor de îngrijire.

– în final, suferința oferă posibilitatea de a fi părtași vieții și misiunii mântuitoare a Domnului Celui răstignit și înviat. Pentru pacientul aflat în boală, aceasta înseamnă luarea crucii sale și urmarea lui Hristos, către propria suferință și moarte. A purta propria suferință întru Hristos, cu certitudinea că vom învia împreună cu El întru deplinătatea vieții.

„În boală să deprindeți smerenia, răbdarea, seninătatea și să dați mulțumită lui Dumnezeu. Că nerăbdarea vine, e omenește. Când vine, trebuie alungată. De asta și este rânduit simțământul că ne e greu, ca să avem ce răbda. Dacă nu se simte greutate, nu este nici răbdare, însă când vine simțământul greutății și este însoțit de dorința de a scăpa de ea, nu e nimic păcătos în asta. Este un simțământ firesc! Păcatul începe atunci când în urma acestui simțământ sufletul se lasă pradă nerăbdării și începe să se încline către cârtire.”

Poate că boala ne este mai potrivită, ca trupul să nu-și facă de cap. Desigur, este mai bine să lăsăm totul în sfânta Lui voie. El este însă cel care l-a făcut pe doctor cu doctoriile lui.

„Rugăciunea e rugăciune, iar doctorii sunt doctori. Și pe doctori tot Dumnezeu i-a lăsat, și să ceri ajutorul lor este voia lui Dumnezeu. Domnul vine cu ajutorul Său atunci când mijloacele firești, pe care tot El ni le-a rânduit, se dovedesc a fi neîndestulătoare.

Adevărul este că bolile, necazurile și amărăciunile creștinilor aduc cu ele curățirea sufletului lor și iertarea păcatelor. Fiecare creștin are sfânta obligație de a accepta cu o inimă simplă și fără de vicleșug orice fel de cruce i-a pus Domnul pe umeri și de a o purta pe slăvita Golgota. Uneori el poate cădea în genunchi din cauza ostenelii și a sarcinii, dar Domnul va trimite un alt bun Simon din Cyrene, adică harul răbdării care va ridica crucea pe Golgota. Când vizităm un cimitir, vedem câte o cruce pe fiecare mormânt – unele din lemn, altele din piatră, altele din fier etc. Tot astfel, Domnul dă fiecărui suflet creștin câte o cruce. Unuia îi dă una de lemn, altuia una de piatră, iar altuia una de fier; fiecărui om îi este dată câte una după înțelepciunea lui Dumnezeu.

Scopul principal al Domnului este de a ne mântui prețiosul nostru suflet, indiferent dacă suferă sau nu în acest timp. El Însuși ne dăruiește răbdare și ne luminează pentru a putea purta crucea până la sfârșit.

Necazurile resimțite în boli sunt trimise de sfânta mână a bunului nostru Dumnezeu. Cel mai eficient medicament pentru sănătatea spirituală este boala trupească. Bolile sunt ca o trezire pentru sufletul adormit de băutura amețitoare a ignoranței, a uitării de Dumnezeu.

Dacă Domnul Însuși fără de păcat a purtat o cruce de dragul omului, pentru mântuirea lui, cu atât mai mult noi trebuie să purtăm crucea bolii.

Răbdându-ți boala cu pace și tu te numeri printre iubiții fii ai Domnului. Povara ta va deveni într-o zi învierea ta, necazurile tale se vor preschimba în bucurie, prin răbdarea ta ți se va dărui viață veșnică.

Dumnezeu pedepsește și apoi vindecă; El înalță și coboară – cine poate oare rezista voinței Domnului? Dacă Dumnezeu voiește ca noi să suferim, El are un scop mântuitor în minte pe care noi, cei pământeni, suntem incapabili să-l prevedem.

Răbdarea, înfrânarea și acceptarea smerită a încercărilor vor aduce întotdeauna un anumit bine mai târziu.

Dar când ești bolnav, poartă cu răbdare pedepsirea dată de Dumnezeu din imensa și nemăsurat de iubitoare inima Sa. El vede cât suferi și cât ești de necăjit. Să știi că El nu te încearcă dincolo de puterile tale, prin necazuri el aduce curățirea sufletului și a trupului tău și veșnica ta mântuire. Așadar, dacă putem îndura cu mulțumire suferințele și ispitele, vom șterge o mare parte din păcatele noastre.

Cunoscând toate acestea, să ridicăm cu bărbăție povara suferințelor care ne cuprind, pentru că Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Când nenorocirile ne lovesc, să nu ne tulburăm, să nu ne împuținăm la sufle, să nu ne văităm. Să le primim ca pe niște daruri cerești, ca pe niște binefaceri dumnezeiești, și să-L slăvim pe Domnul. Astfel și în această viață scurtă vom fi liniștiți și mulțumiți, dar și în viața de dincolo, cea veșnică, ne vom desfăta de bunătățile nestricăcioase, cu harul și cu iubirea de oameni a lui Iisus Hristos.