Legalitatea Si Oportunitatea In Legiferarea Prin Ordonanta de Urgenta

=== 5172af75de9620c2ab04ad9d2c7353402df5a00b_635472_1 ===

Introducere

Lucrarea este structurată pe trei capitole și prezintă noțiuni teoretice și practice cu privire la două dintre principiile fundamentale ale administrației publice, legalitatea și oportunitatea și în special, modul în care acestea sunt aplicabile în cazul legiferării prin ordonanță de urgență. Scopul lucrării este acela de a analiza modul în care legiferarea prin ordonanță de urgență respectă principiile fundamentale ale administrației publice, dar și limitele care ar trebui să fie impuse delegării legislative în vederea existenței unui cadrul juridic legislativ la nivel local, în conformitate cu dispozițiile constituționale.

În cadrul primului capitol am prezentat aspecte teoretice cu privire la modul în care activitatea publică își desfășoară activitatea având la baza aceste două principii. Principiul legalității din cadrul administrației publice apare în strânsă legătură cu faptul că principalul obiectiv al acesteia este acela de a raspunde cerințelor ce apar la nivelul statului, cerințe de interes național, prin punerea concretă în aplicare a legilor, fiind astfel considerată purtătoare de putere publică. Cadrul juridic legislativ care stă la baza acestuia este reprezentat de articolul 1, alin.5 din Constituției României, în conformitate cu care respectarea acesteia, dar și a celorlaltor legi care alcătuiesc cadrul legislația din țara noastră este obligatorie pentru organele administrației publice.

Tot în cadrul primului capitol am prezentat principiul oportunității, care se afla în strânsă legătură cu cel al legalității, unii dintre autorii literaturii de specialitate analizându-se chiar împreună.

În cel de-al doilea capitol am prezentat pe larg noțiunea de delegare legislativă și impliict de ordonanță de urgență, modul în care sunt respectate și aplicate principiile legalității și al oportunității prin aceasta modalitate de legiferare, dar și limitele pe care le prezintă delegarea legislativă la nivel național.

Ultimul capitol este preponderent practic și are în vedere analiza unor decizii ale Curții Constituționale a Romaniei cu privire la legalitatea și oportunitatea ordonanțelor de urgență.

Capitolul 1. Legalitatea și oportunitatea în administrația publică

Aspecte generale privind administrația publică

Instituțiile publice sunt reprezentate de acele organizații prin intermediul cărora se asigura o bună dispunere a veniturilor bugetului de stat, atât la nivel central cât și la nivel local deoarece aceste organisme cu personalitate juridică aparțin atât administrației publice locale cât și centrale.

O definiție a instituțiilor publice este dată de Legea 500/2002 privind finanțele publice publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002 le definește prin intermediul enumerării celor mai importante dintre acestea. Astfel, instituțiile publice sunt reprezentat de Parlament, de Administrația prezidențială și de ministere precum și de celelalte organe de specialitate ale administrației publice și autorități publice. De asemenea conform legii, în cadrul noțiunii de instituție publică le includem și pe cele autonome precum și pe cele din subordinea acestora. Important de precizat este faptul că intră în această categorie toate organismele menționate anterior, fără a se face diferența în funcție de modul în care sunt finanțate.

Structura unei organizații publice poate fi împărțită în funcție de atribuțiile pe care le au persoanele în: structura de conducere care cuprinde totalitatea indivizilor care dețin funcții de conducere și structura de execuție care se referă la persoanele care au rolul de executa toate sarcinile care le sunt atribuite de persoanele cu rol decizional din cadrul instituției.

În ceea ce privește structura unei autorității administrative regăsim mai multe elemente. Primul dintre acestea este biroul, care este un compartiment simplu deoarece între șeful de birou și celelalte persoane din cadrul acestuia există o relației fără a fi nevoie de interpunerea altor persoane, iar persoanele care alcătuiesc un birou au responsabilități omogene. Pe lângă birou, un alt element al instituțiilor publice este reprezentat de serviciu care este reprezentat de ansamblul persoanelor care au de realizat activități similare au de realizat o serie de sarcini care se completează una pe cealalata, persoane care trebuie să se afle în raport de subordonare ierarhică față de aceeași conducere.

În cadrul instituțiilor publice, persoanele ale căror posturi prezintă activități, sarcini și responsabilități similare sunt încadrate pe aceeași funcție . Tipul funcțiilor, în acest caz, dau și denumirile celor două structuri în care se împarte structura organziationala a instituției publice și anume: structura de managerială și structura de execuție, în funcție de cum funcționarii au funcții de conducere sau de execuție.

Funcția publică este îndeplinită de către acele persoane care respectă condițiile impuse de lege pentru ocuparea acestei funcții și care desfășoară activitățile specifice fise postului în vederea asigurării unei bune desfășurări a serviciului public. În ceea ce privește condițiile impuse de lege pentru ocuparea funcțiilor publice acestea sunt prevăzute în Legea Nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, lege în care sunt precizate și principalele categorii de funcționari publici precum și funcțiile pe care le pot ocupa fiecare dintre aceștia.

1.2.Legalitatea-principiu fundament al administrației publice

Datorită rolului foarte important pe care îl are în cadrul societății, administrația publică trebuie să își desfășoare activitatea și să își îndeplinească atribuțiile, având la bază și respectând în mod strict niste principii fundamentale. Așadar, activitatea desfășurată de către autoritățile publice, fie ca ele fac parte din cadrul administrației publice centrale sau din cadrul administrației publice locale, trebuie să fie în conformitate cu principiile prevăzute de legislația în vigoare, principii de natură a duce la respectarea drepturilor și a cetățenilor, dar și la apărarea ordinii de drept. Principiile fundamentale ale administrației publice sunt:

principiul legalității;

principiul oportunității;

principiul transparenței decizionale;

principiul proporționalității;

principiul subsidiarității;

principiul bune administrări.

Principiul legalității și principul oportunității sunt două dintre cele mai importante astfel de principii ce stau la baza administrației publice și le vom analiza pe larg în cadrul acestui capitol.

Cadrul juridic legislativ care stă la baza principiului legalității este reprezentat de alineatul 5 al articolului 1 din cadrul Constituției României, în conformitate cu care respectarea acesteia, dar și a celorlaltor legi care alcătuiesc cadrul legislația din țara noastră este obligatorie. Principiul legalității din cadrul administrației publice apare în strânsă legătură cu faptul că principalul obiect al acesteia este acela de a raspunde cerințelor ce apar la nivelul statului, cerințe de interes național, prin punerea concretă în aplicare a legilor, fiind astfel considerată purtătoare de putere publică.

Așadar, principiul legalității este cel care stă la baza administrației publice, alături de cel al oportunității indiferent dacă activitatea acesteia are ca rezultat elaborarea sau nu de acte administrative, altfel spus, în raport cu aceastatoată activitatea administrației publice trebuia să fie îndeplinită având ca temei legea. Pe de altă parte, legalitatea poate fi privită ca fiind un concept similar cu cel de regularitate juridică, deoarece acesta din urmă este de natură să redea acea acțiune a administrației publice prin intermediul căreia să pun în evidență și se respectă două linii fundamentale, respectiv obligativitatea de inițiativa în ceea ce privește respectarea legii și obligativitatea de conformare la dispozițiile legislative.

Administrația publică, prin intermediul tuturor acțiunilor pe care le desfășoară cei încadrați în cadrul funcțiilor publice, nu poate să se abată de la punerea în aplicare a dispozițiilor legislative care o vizează în mod concret, altfel spus, administrația nu poate face decât ceea ce legea îi permite. Totodată, important de menționat este faptul că administrația publică este cea căreia i se permite să aleagă între mai multe decizii sau linii de acțiune, ca urmare a puterii discreționare pe care o prezintă, ceea ce duce la necesitatea ca în funcție de această putere de opțiune pe care o decide să își fundamentele toate deciziile în limitele prevăzute de legislație.

Administrația publică, implică, așa cum era de așteptat încă din cadrul definirii acesteia, relații care se nasc între ea și cetățeni, deoarece toate acțiunile pe care le îndeplinește sunt de natură a răspunde cerințelor cetățenilor și a societății, în ansamblu. Între cetățeni, pe de o parte, și administrația publică, de cealaltă parte, apare astfel regimul de putere publică, care de cele mai multe ori naște o inegalitate juridică între cele două părți, însă aceasta nu este de natură să ducă la nașterea ideii că administrația publică nu trebuie să respecte dispozițiile legislative care stau la baza acestor raporturi ce se nasc cu cetățenii.

De asemenea, orice persoană căreia îi sunt vătămate drepturile sau interesele prin intermediul unei acțiuni venite din partea administrației publice sau a unui act întocmit de către această, se pot apăra împotriva acestor nereguli, prin intermediul modalităților prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, În sprijinul acestei idei vine și articolul 52 din Constituția României, în conformitate cu care orice cetățean care suferă o vătămare ca urmare a întocmirii unui act de către persoanele din cadrul administrației publice, are dreptul atât la anularea actului neconform cu dispozițiile legislative, cât și la acoperirea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a întocmirii acestuia. Pe baza acestor idei se poate trage o altă concluzie cu privire la principiul legalității în administrația publică și anume că aceasta vine să desemneze și obligația pe care o au organele publice de a respecta ierarhia normelor juridice.

Principiul legalității a fost studiat și prezentat pe larg în cadrul literaturii de specialitate ca urmare a importanței pe care acesta o prezintă, și astfel s-a ajuns la concluzia că în conformitate cu acest principiu, toate formele sub care se prezintă sistemul administatiei publice, precum și activitățile pe care acesta le duce la îndeplinire trebuie să se întemeieze pe lege, astfel subliniindu-se ideea că legalitatea este punctul de sprijin al întregului sistem administrativ din cadrul unui stat de drept.

Având la baza aceasta definire a principiului legalității din cadrul literaturii de specialitate se poate spune faptul că un stat de drept, cum este România, trebuie să stabilească un cadrul legislativ complet și eficient, cadru care să fie respectat în totalitate atât de el, cât și de către cetățeni. Această obligație a statului de a respecta în totalitate normele pe care însuși el le crează și le impune, apare din cadrul unui al principiul fundamental al statului de drept și anume obligația de protejare a drepturilor și a intereselor fundamentale ale cetățenilor și eliminarea oricăror abuzuri ar putea să apară din cadrul celor care exercita puterea publică.

Principiul legalității este unul complex și, așa cum am menționat anterior, este fundament în conduita administrație publice, de aceea este important să prezentăm care sunt sursele legalității în ceea ce privește această administrație. Este vorba în primul rând de Constituția România, astfel că, așa cum am prezentat și anterior, toate autoritățile publice și tooate persoanele care desfășoară o funcție din cadrul administrație publice, trebuie să o facă aplicând în mod prioritar dispozitiile constituționale, fiind astfel prevăzute sancțiuni pentru orice acte întocmite în neconcordanță cu aceste dispoziții. Ulterior, pe scara ierarhică a normelor care trebuie respectate de către administrația publică sunt cele de tip internațional, care sunt superioare din punct de vedere juridic, celor adoptate la nivel național.

Un alt aspect important de analizat în legătură cu principiul legalității este reprezentat de legătură care există între acesta și ale principii cum ar fi : principiul constituționalității sau principiul juridicității. Este important de făcut distincția între acestea, în special în raport cu principiul juridicității deoarece acesta din urmă este de natură să aducă în prim plan obligația care se naste în sarcina administrației publice de a respecta și de a-și desfășura activitatea în conformitate atât cu actele pe care le adoptă chiar ea, cât și cu cele adoptate de către Parlament și organul legiuitor. Așadar, observăm faptul că principiul juridicității este mult mai amplu din punct de vedere al conținutului, comparativ cu cel al legalității care prezintă un conținut mai restrâns, respectiv cel al respectării legii, așa cum este ea prevăzută ca act adoptat de către Parlamentul României.

Revenind la sursele principiului legalității, am menționat faptul că, administrația publică trebuie să respecte întâi Constituția și de asemenea, dispozițiile internaționale, din cadrul tratatelor, însă pe lângă acestea în vederea unei aplicării corecte a principiul organele administrației trebuie să își defasoare activitatea în conformitate cu atât cu legile și cu ordonanțele emise de Guvern, cât și cu actele emise de însăși administrația în desfășurarea activității sale.

Ca urmare a acestor lucruri, putem observa foarte ușor faptul că activitatea administrației publice trebuie să respecte în mod strict dispozițiile legale, însă acesta nu trebuie să ducă la desfășurarea activității în mod rigid, care să nu îi permită să ia nicio inițiativa în desfăsuarea activității, deoarece însuși scopul fundamental este acela de a-și îndeplini atribuțiile în conformitate cu dispozițiile legislative printr-o apreciere proprie dată acestora, în cazul în care este permis. Așa cum se întâmplă în toate cazurile, nu doar în cel al administrației publice, dispozitile normative în vigoare nu vor putea fi puse în aplicare în toate cazurile într-un mod mecanic, ceea ce înseamnă că există situații în care acestea trebuie aplicate printr-o apreciere proprie dată, în acest caz de către organele administrației publice, apreciere care însă trebuie să fie de natură să nu ducă la vătămarea drepturilor și a intereselor cetățenilor în raport cu care sunt aplicate.

Multe dintre normele care stau la baza administrației publice și care trebuie respectate sub imperiul principiului legalității sunt cu caracter specific în sensul că acestea descriu în mod clar direcția de acțiune pe care trebuie să o respecte organele specializate, însă există și situații în care direcțiile instituite prin dispoziții prezintă un caracter general ceea ce impune în sarcina organelor administrației publice obligativitatea de interpretare a acestora în mod corect și eficient și în interesul cetățenilor.

În acest sens, intervine ideea de putere discreționară care este recunoscută în sarcina autorităților din cadrul administrației publice, în sensul că aceste au libertatea de a alege dintre mai multe soluții posibile ca urmare a normei aplicabile, pe cea mai eficientă, în raport cu realitatea administrativă la care se aplică, dar și cu drepturile și interesele ce trebuie protejate. Așadar, în conformitate cu această putere care se afla la îndemână administrației publice, se poate spune faptul că administrația publică nu trebuie privită doar ca un instrument prin intermediul căruia trebuie s afie puse în aplicare dispozițiile legislative, lucru impus de competenta legală a acesteia, ci ea trebuie să poate apreciază aceste dispoziții în vederea atingerii scopului final pe care îl are și anume acela de a a-și îndeplini atribuțiile cu respectarea drepturilor și a intereselor cetățenilor. Așadar, este important de menționat faptul că aprecierea pe care o pot oferi organele administrației publice în anumite situații concrete, normelor juridice, nu este de natură a încălca principiul legalității, ci vine să sublinieze încă odată rolul pe care îl are acesta și anume acela de organ de legătură între cei care decid din punct de vedere politic și legislativ, pe de o parte, și cetățenii, de cealalaltă parte.

Și acest concept de putere discreționară a fost îndelung studiat în cadrul literaturii de specialitate, în conformitate cu care tot legea este cea care stabilește care sunt limitere în care administrația publică poarte să aprecieze normele pe care le pune în aplicare. Astfel că, organele administrației îți poate exercita diferit puterea discreționară în funcție de cuantumul elementelor ce sunt lăsat la dispoziția acestora în vederea aprecierii.

Principiul legalității stă la baza controlului de legalitate al administrației publice, incluzând și posibilitatea celui nemulțumit să se adreseze justiției pentru verificarea legalității actelor administrative.

1.3.Oportunitatea-principiu fundament al administrației publice

Cel de-al doilea principiu fundamental din cadrul administrației publice, pe care îl vom prezenta pe larg în prezenta lucrare este reprezentat de principiul oportunității.

Acest principiu apare în strânsă legătura cu principiul legalității și implicit cu puterea discreționară pe care o au organele administrației publice în aplicarea dispozițiilor legale. Așadar, în baza puterii discreționare pe care o au cei ce îndeplinesc activitatea administrației publice, se poate stabili oportunitatea pe care o prezintă adoptarea anumitor acte administrative în funcție de situația la care acestea se referă. Acest principiu nu vine să contrazică principiul legalității conform căruia administrația publică trebuie să respecte întocmai legea, ci vine să îl completeze pentru o soluționare cât mai eficientă a situațiilor în care dispozițiile legale permit alegerea celor mai eficiente soluții.

Majoritatea actelor administrative sunt emise de organele administrației publice utilizând de dreptul lor de a aprecia oportunitatea acestor acte, dar aceste limite aprecierea sunt determinate de normele juridice în aplicarea cărora sunt emise actele administrative, ceea ce subliniază încă odată raportul de coordonare dintre cele două principii și nicidecum de contradicție între ele.

Așadar, se poate spune faptul că principiul oportunității vine să scoată în evidență prerogativa ce este oferită organelor administrației publice, formată pe de o parte din dreptul de a aprecia dispozițiile legale în cel mai potrivit mod, atunci când este permis, și de cealaltă parte, de obligația de a face aprecierea în raport cu situația de fapt și cu scopul fundamental de respectare a drepturilor și a intereselor cetățenilor. În cadrul literaturii de specialitate au apărut numeroase definiții în ceea ce privește acest principiu una dintre ele prezentându-l ca fiind modul prin intermediul căruia sunt duse la îndeplinire atribuțiile administrației publice prin alegerea celor mai potrivite mijloace de realizarea a scopului final al acestora și totodată a celor mai eficiente, ceea ce implică cheltuieli mai mici atât din punct de vedere material, dar și din punctul de vedere al resurselor umane.

În analiza celor două principii, trebuie să menționăm faptul că au apărut două curente diferite în cadrul literaturii de specialitate, în conformitate cu care cele două fie pot fi văzute ca două principii distincte care stau la baza administrație publice, fie principiul oportunității este absorbit de cel al legalității. Astfel că, școala de drept public de la București, considera că principiul oportunității trebuie să fie văzut că un element al principiul legalității și nu poate fi analizat distinct de acesta, în timp ce Școală de drept public de la Cluj, are în vedere faptul că cele două principii sunt strâns corelate între ele, însă prezintă conținut diferit și trebuie analizate separat. Așadar, în opinia membrilor școlii de drept public de la București, principiul legalității este cel care include în cadrul acestuia toate cerințele ce trebuie îndeplinite pentru a se adopta un act administrativ valid și implicit și condiția de oportunitate, în timp ce membrii celeilalte școli are în vedere faptul că orice act administrativ trebuie emis în concordanță cu dispozițiile legale, dar și în vederea îndeplinirii scopului administrației publice și respectarea drepturilor cetățenilor, ceea ce implică faptul că trebuie să existe și principiul oportunității în adoptarea acestuia, distinc de cel al legalității.

Așadar, principiul oportunității are în vedere faptul că administrația publică are posibilitatea de a alege cele mai optime soluții în funcție de normele aplicabile și de realitatea administrativă, însă puterea pe care o au acestea de a interpreta normele trebuie să fie limitată, în sensul că orice mod de aplicare trebuie să nu fie de natură a duce la încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale membrilor societății, la discriminarea acestora ori la aplicarea unor soluții care nu sunt proporționale cu situația la care se raportează.

Concluzionând, putem spune faptul că autoritățile administrației publice au posibilitatea de a-și exercita puterea discreționară în măsura în care dispozițiile legislative permit acest lucru, dar ținându-se cont de faptul ca puterea nu trebuie sa devina una abuzivă.

CAPITOLUL 2. Delegarea legislativă

2.1. Aspecte generale privind ordonanța de urgență și delegarea legislativă-cadrul juridic care stă la baza acestora

Cadrul juridic legislativ care stă la baza delegării legislative este reprezentat de articolului 115 din Constituția României.

Una dintre cele mai mari probleme din cadrul sistemului constituțional, atât la nivel European, cât și la nivel românesc este reprezentat de principiul separării puterilor în stat și totodată de instituția delegării legislative. România este un stat de drept care funcționează pe bază principiul separării puterilor în stat. Astfel că, în conformitate cu acest principiul în cadrul statului există trei mari puteri:

puterea legislativă;

puterea executivă;

puterea judecătorească.

Puterea legislativă este reprezentată de către Parlament în conformitate cu dispozițiile constituționale, acesta fiind singurul organ reprezentativ suprem care stă la baza poporului român și totodată, Parlamentul este singurul organ legiuitor din țară, în conformitate cu articolul 61 din Constituția României. În cadrul acestuia sunt prezentate doua structuri: Camera Deputaților și Senatul.

Pe lângă puterea legislativă, ca urmare a principiului separației puterilor în stat, întâlnim puterea executivă, care, așa cum reiese și din cadrul denumirii are rolul fundamental de a pune în executare legile adoptate de către puterea legislativă a statului, în timp ce puterea judecătorească vine să stabilească modul în care acestea sunt respectate de către cetațeni și de către instituțiile publice.

Așadar, așa cum am menționat, singura autoritate legiuitoare a statului român este reprezentată de către Parlament, însă pentru o bună funcționare este necesar ca între aceste puteri să există o strânsă legătură, de aceea între legislativul și executivul din țara noastră se stabilesc numeroase raporturi în cadrul activităților desfășurate de către acestea.

Așadar, așa acum am menționat anterior, ca urmare a atribuțiilor prevăzute de către legea fundamentală a statului, legiferarea îi apare ca atribuției unei singure instituții și anume Parlamentului, însă ca urmare a complexității acestui domeniu, în diferite sisteme de drept, precum și în sistemul de drept românesc, a apărut noțiunea de delegare legislativa adică instituția prin care, fie direct Constituția, fie Parlamentul prin lege, în baza unui text din Constituție, acordă executivului prerogative de a adopta acte normative cu caracter primar. Această afirmație are în vedere constituțiile clasice care au consacrat și consacră monarhii parlamentare, după modelul Constituției Belgiei din anul 1831, așa cum a fost Constituția României de la 1866, Constituții în care se menționa expres că puterea legislativă se exercită în comun de către rege și Parlament, ci Constituțiile moderne.

Astfel, dintre Constituțiile care consacră forme de guvernare republicane pentru instituția delegării legislative sunt articolul 38 din Constituția Franței, aticolele 76-77 din Constituția Italiei, sau articolul 201 din Constituția Portugaliei. Dintre Constituțiile care reglementează monarhii parlamentare sunt articolele 82-86 din Constituția Spaniei, și articolul 7 al Capitolului VIII din Constituția Suediei.

În cadrul Constituției României din 1991, prin intermediul alineatului 1 al articolului 2 legiuitorul a introdus ideea potrivit căreia suveranitatea națională, respectiv puterea poporului aparține în mod exclusiv numai acestuia cu condiția ca ea trebuie să fie dusă la îndeplinire prin intermediul organelor sale. Așadar, o primă idee cu privire la delegarea legislativă apare în sensul ca în conformitate cu principiul separării puterilor în stat, aceasta este o modalitate prin care puterea legislativă și puterea executivă lucrează împreună.

Important de menționat este faptul ca prin intermediul delegării legislative Guvernul nu are posibilitatea de a îndeplini o funcție de legiferare absolută deoarece atribuțiile esențiale ale acestuia rămân tot cele din materia executivului, astfel ca prin această atribuție dată în sarcina sa, acest organ al statului poate doar să beneficieze de anumite puterii de reglementare care însă își găsesc fundament în cadrul unor serii de limite și condiții, atât spațiale cât și temporare.

În vederea întăririi acestei idei, Curtea Constituțională este cea care a stabilit ca Guvernul are o competență normativă derivată, fie dintr-o lege de abilitare, fie din însăși legea fundamentală, cu un caracter special și limitat, specific unei competențe de atribuire. Această abilitare dă posibilitatea Guvernului de a emite acte, deci este un surogat legiuitor.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile constituționale care stau la baza formării și funcționarii statului român, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament în vederea transferării celui dintâi a unora dintre atribuțiile pe care le presupune puterea legislativă, transfer car enu presupune doar atribuții ci poate face referire și la o serie de funcții, însă odată cu transferul acesta este evident faptul că prin intermediul drepturile pe care le deține cu privire la legiferare Guvernul va dobândi și o serie de rapunderii și obligații, strâns corelate cu acestea dintâi.

Prin urmare, ca urmare a acestei posibilități prevăzută de catre Constituția României, în materia legiferării se poate trage concluzia că Guvernul Roman este cel care, pe de o parte exercita puterea dispusă de către legiuitor, dar pe de cealaltă parte, ajunge ca el însuși să emane puterea prin intermediul legiferării. Privită din punct de vedere etimologic, noțiunea de legiferare poate fi definită ca fiind sinonimă cu cea de împuternicire. Prin urmare, instituția statului prevăzută ca unica unitate de legiferare în cadrul statului este o instituție ce a ajuns la putere ca urmare a împuternicii pe care aceasta a primit-o din partea poporului român, ajung ca ea să împuternicească o altă autoritate în vederea îndeplinirii unora dintre atribuțiile pe care legea și poporului le-a lăsat în sarcina sa, prin transferul acestora către Guvern.

Așadar, în cadrul statului român, prin intermediul legislației în vigoare sunt prevăzute mai multe tipuri de astfel de împuterniciri, dar cea mai importantă din punctul nostru de vedere, pe care o vom prezenta pe larg în cadrul acestui capitol este cea prevăzută din cadrul primelor trei alineate ale articolului 115 din Constituția României. Aceste trei alineate sunt cele care stau la baza noțiunii de delegare legislativă. În cadrul primului alineat al articolului 115, este prevăzută în mod expres moditatea prin intermeidul căreia Parlamentul, poate să transfere o parte din atribuțiile sale din domeniul legiferării unei alte instituții ale statului și anume Guvernului. Condițiile esențiale care trebuie îndeplinite sunt următoare:

în vederea delegării legislative, Parlamentul trebuie să adopte o lege specială de abilitare;

Guvernul poate emite ordonanțe doar în acele domenii în care nu sunt aplicabile legile organice.

Așadar, primul pas în vederea transferului în sarcina Guvernului a acestei atribuții este adoptarea unei legi speciale de abilitare de către Parlament. Următorul alineat al articolului, vine în completarea acestuia și instituie regulă potrivit căreia prin intermdiul acestei legi de abilitare, Parlamentul României are obligația de a stabili în mod clar care sunt domenii în care Guvernul poate legifera și totodată care este perioada de timp în cadrul căreia se poate face acest lucru.

Prin urmare, alineatul 2 este de natură să introducă cele două limite menționate anterior pe care se bazează posibilitatea de legiferare a Guvernului și anume o limită materială sau teritoriala în sensul că acesta poate să își îndeplinească atribuțiile prin legiferare doar în acele domenii strict menționate prin intermediul legii de abilitare și, de asemenea, o limită temporară, în sensul că perioada de timp în care Guvernul poate să își manifeste atribuțiile de legiferare în domeniul specificat de legea specială este una limitată, tot prin intermediul dispozițiilor acesteia. Făcând o paranteză aici, est eimportant de menționat faptul că odată cu instituirea în sarcina Guvernului a acestor atribuții de legiferare, acest lucru nu trebui a să conducă la ideea că Guvernul nu își va mai îndeplini în aceeași modlaitate sarcinile pe care le presupune funcția sa de executiv în cadrul statului Român. În acest sens, practica constituțională a demonstrat că, abilitarea Guvernului nu modifică funcțiile acestuia de executiv, ci realizează o derogare temporară cu efecte limitate. În consecință, delegarea legislativă, trebuie percepută ca o favoare pe care se poate extinde activitatea executivului.

Acest domeniu a fost amplu dezbătut în cadrul literaturii de specialitate prin intermeiul căreia s-a stabilit că, atribuțiile pe care Parlamentul le transfera Guvernului prin intermediul delegării legislative, pot fi duse la îndeplinire de către acesta din urmă, numai prin intermediul emiterii de ordonanțe, care pot fi percepute din două puncte de vedere, atât ca act juridic al Guvernului României, cât și ca rezultat al competenta pe care aceasta autoritatea le-a dobândit prin legea de abilitare în domeniul legiferării. Este lesne de observat faptul că, odată cu dobândirea de competentă și în domeniul legislativ, Guvernul că avea două mari responsabilității:

răspunde pentru activitatea legislativă pe care o îndeplinește, în sensul că prin intermediul noilor competente trebuie să sprijine Parlamentul în acest domeniu;

răspunde în fata Parlamentului în ceea ce privește atribuțiile pe care le are de inplinit ca urmare a dispozitiilor constitutionale, atribuții ce fac referie in principal la răspunderea de realizare și de ducere la îndeplinire a unor politicii interne și externe a statului, eficiente.

Așadar, prin intermediul aceste două tipuri de activități fundamentale pe care le are de îndeplinit, atât ca urmare a dispozițiilor legislative cât și ca urmare a delegării de la Parlament, Guvernul trebuie să își desfășoare activitatea doar în urma acceptării programului său de către instituția menționată anterior. Așa cum am precizat, această procedură prin intermediul căreia se asigura delegarea unor atribuții legislative în sarcina Guvernului se realizată în mod obligatoriu doar de către Parlament, lucru care face ca aceasta să mai poarte și denumirea de delegare parlamentară.

În conformitate cu alineatul 3 al articolului 115 din Constituția României, se precizează că urmare a procedurii de delegare, actele emise de către Guvern vor fi purta denumirea de ordonanțe. În acest sens, trebuie menționat în mod expres faptul că delegarea legislativă da posibilitatea Guvernului de a adopta, în primul rând, și ca regulă geenrala ordonanțe simple, nicidecum ordonanțe de urgență, regulile privind aodptarea orodnantelor de urgență fiind prevăzute în cadurl următoarelor alienate ale aceluasi articol. Așadar, pus în postura de a exercita putere legislativă, regulă generală este aceea că Guvernul va emite ordonanțe, denumite ordonanțe simple, care nu au nici o legătură cu ordonanțele de urgență. Același alineat prevede și procedura prin intermediul căreia, sunt adoptate ordonanțele simple de Guvern, astfel că, acesta vor fi adoptate doar în măsura în care ele au fost aprobate de ctare Parlament în conformitate cu procedura legislativă și numai în măsura în care acestta aprobare a avut loc înainte de expirarea termenului de abilitate dat de ctare Parlament la dispoziția Guvernului prin intermediul legii de abilitare.

Tot în cadrul alineatului 3 din articolul 115 al Constituției României este prevăzută și sancțiunea aplicabilă ordonanțelor în cazul în care acestea nu sunt adoptate de către Guvern și aprobate în termenul menționat, aceasta constând în încetarea producerii de efecte de către ordonanța în cauză.

Așa cum am precizat, regulă generală în domeniul delegării legislative vizează faptul că, Guvernul va emite ordonanțe, însă ceea ce ne intereseza în mod special în cadrul lucrării este porcedura de emitere și condițiile ordonatelor de urgență în cadrul delegării legislative, Totodată articolul 115 este cel care stă la baza acestora, astfel că, începând cu alineatul 4 legiuitorul constituant prevedere cazurile speciale în care Guvernul este abilitat să adopte ordonanțe de urgență. În primul rând, ideea de bază este aceea că delegarea legislativă privind adoptarea ordonanțelor de urgență, reiese direct din cadrul dispozițiilor constituționale și nu poate fi privită ca o delegare porpriu zisa deoarece nu îndeplinește criteriile cu privire la cele două organisme ce trebuie să stea la baza acestora și anume una care deleagă, pe de o parte, și una prin intermediul căreia se pune în executare delegarea, de cealaltă parte.

Așadar, în conformitate cu alineatul 4, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situațiile extraordinare, a căror reglementare nu poate invoca amânarea, sens în care, trebuie precizată situația de excepție de invocare a actului normativ, prin existența unei situații de urgență. Constituția, în esență, nu face precizări la termenul de situație extraordinară. Guvernul, în această situație, va fi în măsură să aprecieze dacă sunt întrunite condițiile existenței unei asemenea situații. Dar, cu toate activitățile Guvernului, Parlamentul va avea întotdeauna opțiunea finală, dacă executivul întrunește condițiile de a accede la activitatea legislativă.

Așadar, așa cum reiese din mod clar din dispozițiile articolului 115, ordonanțele de urgență pot fi adoptate de către Guvern numai în măsura în care domenii cu privire la care se legiferarea prezintă un caracter urgent, iar amânarea legiferării în ideea de a fi efectuată de către instituia prevăzută de drept prin legea fundamentală a țării, respectiv de către Parlament, nu poate fi dispusă. Este foarte importantă așadar, noțiunea de caracter urgent pe care trebuie să îl prezintă legiferarea în domeniul repectiv dar și celelalte condiții. Astfel că le vom analiza pe larg.

În primul rând, legiuitorul constituant prevede faptul că pentru posibilitatea adoptării unei ordonanțe de urgență, este necesar ca în domeniul în care se dorește această intervenție din partea Guvernului să existe o situație extraordinară, ce trebuie reglementată prin intermediul acestor norme speciale adoptate. Situația extraordinară cerută de lege poate fi înțeleasă ca reprezentand acea situație a existenței unei stări de fapt, care nu are legătură cu voință Guvernului, ci apare indiferent de aceasta și are în vedere naștere unei stări de pericol care vizează interesul public. Noțiunea de situație extraordinară, așa cum este ea definită de legiuitor, a provocat numeroase discuții la nivel practic, ajungându-se la ideea că trebuie să existe anumite stări cuantificabile ce pun în pericol interesul public, stări care nu pot fi influențate sau generate de instituția Guvernului.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție fundamentală, respectiv existenta urgentei și a motivație, legiuitorul constituant precizează în mod clar faptul că urgența reglementarii situației prin delegare legislativă trebuie motivată în mod expres în cadrul actului adoptat, dar și prin necesitatea pentru care trebuie realizat acest lucru.

Așadar, așa cum am menționat, probleme cu privire la necesitatea și la urgență reglementării, care să ducă la adoptarea situațiilor de urgență, s-au pus mereu în practică, practica în conformitate cu care s-a ajuns la următoarele concluzii și la următoarele tipuri de ordonanțe care pot fi adoptate în baza delegării legislative:

ordonanțe simple, adoptate în urmă intră în vigoare a unei legi de abilitare, data de către Parlament;

ordonanțe de urgente, adoptate în cazul extraordinare care nu pot suferi amânare, ca urmare a urgentei domeniului la crae se referă,

Totodată, Curtea Constituțională a decis că ordonanțele de urgență nu sunt o varietate a ordonanței pe baza unei legi de abilitare, ci constituie o măsură de ordin constituțional, ce permite Guvernului, sub supravegherea Parlamentului, să se impună față de un caz excepțional și care se justifică de necesitatea și urgența reglementării unei situații, care datorită circumstanțelor sale excepționale impun adoptarea soluțiilor imediate pentru evitarea unei atingeri grave aduse interesului public.

Nu trebuie uitat faptul că, aceasta atribuție a Guvernului, de legiferare în anumite domenii strict prevăzute, se face sub atenta supraveghere și sub controlul Parlamentului deoarece, ca urmare a funcțiilor pe care legea fundamentală i le prevede în cadrul statului de drept, Parlamentul are dreptul de a impune anumite restricții în ceea ce privește cererile executivului și totodată are drepturi de dispoziție asupra acestora. Parlamentului trebuie să stabilească în mod clar care sunt domeniile în care principalul organ al puterii executive poate să își manifeste competentele legislative, stabilind totodată și obiectivele pe care acesta le are de atins în urma adoptării actelor ce fac obiectul delegării.

Important de menționat este faptul că, prin intermediul dispozițiilor constituționale cu privire la delegarea legislativă nu s-a stabilit un aspect foarte important și anume momentul încetării efectelor ordonanțelor de abilitare, în privința cărora Parlamentul și-a exprimat voința de a le dezbate. Cu toate acestea, efectul ordonanței își găsește suportul juridic în Constituție.

În continuare vom prezenta ordonanța de urgență și modul în care ea este prevăzută în Constituția României în articolul 115, dar și criterii pentru adoptatea și intrarea în vigoare a acesteia. Așadar, în conformitate cu alineatul 5 al articolului 115, o primă condițăe pentru ca ordonanțele de urgență să poată intra în vigoare esye aceea ca ele să fie supuse dezbaterii din cadrul camerei competente prin intermediul unei proceduri de urgență.

Este prevăzută și situația în care camerele nu se afla în sesiune în momentul în care urmează să fie sesizate cu dezbaterea ordonanței de urgență, caz în care ele vor fi convocate într-un termen de cel mult cinci zile de la momentul în care se depune sau se trimite sesizarea. Legiuitor constituant prevede, de asemenea, și termen în care camera trebuie să se pronunțe cu privire la actul cu care este sesizat, acest termen fiind instituit ca urmare a urgentei adoptării actului respectiv și este de 30 zile, calculat de la momentul în care se depune sesizarea la camera respectivă. În situația în care camera se pronunță asupra sesizării, în sensul adoptării actului, atunci ea va fi transmită spre dezbatere celeilalte camere, iar în cazul în care camera nu se pronunță în termenul menționat, actul va fi considerat adoptat și transmis de asemenea, celeilalte camere care va dezbate și se pronunță prin procedura de urgență.

Cea de-a doua condiție care trebuie sa fie îndeplinită ulterior adoptarii ordonantei de urgență de către cele două camere este că aceasta trebuie să fie publicată în Monitorul Oficial al României, în caz contrar ea nu este considerată în vigoare.

Adoptarea ordonanței de urgență în urma dezbaterii din cadrul camerei se face utilizându-se regulile privind adoptarea legilor organice și a hotărârilor atunci când acestea conțin dispoziții din domeniul legilor organice. Astfel că, în conformitate cu articolul 76 din Constituția României, ordonanțele menționate anterior, vor fi adoptate doar în urma votului majorității membrilor celor două camere în fața cărora sunt prezentate în vedere dezbaterii și a aprobării.

Necesitatea delegării legislative a apărut ca urmare a cerințelor și a exigentelor mari pe care le prevede guvernarea și implicit ca urmare a unui program de lucru greu din partea Parlamentului, care este de natură să ducă la necesitatea completării acestuia în materia legiferării de către un alt organism care să fie de natură sa prezintă competente în vederea adoptării unor acte legislative atunci când domeniul și societatea necesita aceasta măsura urgentă. Așadar, prin intermediul instituirii în cadrul legii fundamentale a statului român a acestei posibilități ce se prezintă în sarcina Guvernului, legiuitorul nu a vrut decât să completeze în anumite situații expres prevăzute organele din domeniul legislativ în vederea unei bune și complete reglementări în orice domeniu și în orice situație. Acest lucru nu este însă de natură să ducă la pierderea sau scutirea Guvernului de vreuna dintre atribuțiile care îi sunt prevăzute de legislație ca putere executivă, ci doar îi completează competentele executive cu unele legislative, ce pot fi folosite doar cu respectarea unor condiții strict prevăzute de către normele constituționale și strict controlate și supravegheate de către Parlamentul României.

La nivelul societății, posibilitatea legisferarii Guvernului prin adoptarea ordonanțelor de urgență poate produce efecte privire din mai multe puncte de vedere, care odată apărute vor fi sancționate de către Parlament.

Prin delegarea legislativă, Guvernul primește competente care aparent sunt egale cu puterea legislativă parlamentara, însa nu se substituie  Parlamentului, lipsindu-i calitatea acestuia de a reprezenta națiunea, calitate care nu poate fi transmisă prin nici un fel de delegare. În timp ce legea este oper suverana a voinței generale, ordonanța este produsul actvitatii funcționale a Guvernului, activitate care este reglementată prin legi.

Un alt aspect important de menționat este că, Guvernul României, are prevăzută ca către legea fundamentală a statului o competentă normativă și constituitonala generală și primară, ca urmare a dispozițiilor normative introduse prin articolul 107 din cadrul acesteia. Articolul 114 însă, îi acordă o competentă normativă derivată ca urmare a faptului că va putea adopta ordonanțe de urgență. Totodată, nu trebuie ignorat faptul că, aceste competente ale Guvernului sunt stabilite prin intermediul unei legi de abilitare, ceea ce subliniază încă odată, faptul că Guvernul este cel care deține sfera executivului, deoarece exercitarea competentelor prevăzute în legea de abilitare sunt astfel incluse tot în această sfera, ceea ce înseamnă că, Guvernul prin emiterea de ordonanțe   duce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce privește dreptul său de apreciere în limitele abilității acordate.

În concluzie, ca urmare a dispozițiilor constituționale menționate și prezentate pe larg în cadrul acestei secțiuni, delegarea legislativă poate îmbrăca două forme fundamentale, respectiv delegare legislativă legală și delegare legislativă constituționala. Delegarea legislativă constituțională este cea prin intermediul cărora sunt adoptate ordonanțele de urgență deoarece aceatsa apare în cazul exisetntei unor situații extraordinare care nu permit adoptarea unei legi de abilitare, în timp de delegarea legislativă este atunci când Parlamentul emite o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe.

O altă concluzie la care am ajuns cu privire la delegarea legislativă este legată de tipul ordonanțelor care pot fi emise ca urmare a acestei proceduri.

Astfel că, este lesne de observat din cadrul textului de lege constituțional, ca atunci când ordonatele apar ca urmare a unei situații extraordinare, a cărei urgență și necesitare nu permite adoptarea unei legi speciale de abilitare, poate numele de ordonanțe de urgență, în timp ce ordonatele ce au la baza legile de abilitare adoptate anterior de către Parlament sunt odonante simple.

Aceste reglementări pe care le-am analizat sunt prevăzute , așa cum am mentionat, în cadrul legii fundamentale a statului, însă ca urmare a complexității domeniului la care se face referire, trebuie să menționat că, face parte din cadrul legislativ care stă la baza ordonanțelor de urgență și Legea Nr.24/2000 privind normel de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În cadrul articolului 11 din Legea 24/2000 sunt prevăzute aspecte generale care fie sunt prezentate în mod concret și în cadrul textului constituțional, fie reies din cadrul acestuia. Astfel că, se prevede faptul că ordonanțele pentru a intra în vigoare este necesar să fie anterior publicate în Monitorul Oficial și de asemenea, aspecte cu privire la condițiile de adoptare, în sensul că pentru a putea fi adoptate în cadrul camerelor este necesar ca acestea să fie semnate de primul ministru și totodată contrasemnate de miniștrii, care au și obligația de a le pune în executare.

Articolul 12 din aceeași lege menționată stabilește momentul în care actele adoptate ca urmare a procedurii de delegare legislativă intra în vigoare. Așadar, în ceea ce privește ordonatele de urgență emise în baza legii de abilitare, acestea intra în vigoare în termen de trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial, sau la dată care este prevăzută în cadrul acestora, însă aceasta nu trebuie să fie anteriorara termenul de 3 zile de la publicare.

În ceea ce privește ordonanțele de urgență, așa cum am menționat și din analiza dispozițiilor constituționale, ca urmare a urgentei pe care o prezintă, acestea intra în vigoare din momentul în care sunt publicate în Monitorul Oficial al României, cu mențiunea că trebuie să fie îndeplinite celelalte condiții privind adoptarea în prealabil de camera sesizată. Și în cazul acestora, ca și în cazul ordonanțelor simple este prevăzută regulă că pot intra în vigoare la o data prevăzută în conținutul actului respectiv, însă ca urmare a urgentei, ordonanțele de urgență de cele mai multe ori intra în vigoare la momentul publicării lor, legiuitorul neprevazand o dată ulterioară.

2.2.Limite ale delegării legislative

Delegarea legislativă, așa cum am menționat anterior, apare în situații anume prevăzute de lege, atunci când se considera necesară ainetrventia Guvernului în domeniul legiferării, intervenție care este însă strict reglementata de dispoziții constituționale și de asemenea, se supravegherea și de controlul pe care le manifestă Parlamentul cu privire la aceste atribuții pe care le primește executivul.

În primul rând, trebuie menționat faptul că delegarea legislativă prevede anumite limite speciale. Este vorba în primul rând de delegarea legislativă pe baza unei legi de abilitare, alineatul 1 din articolul 115 al legii fundamentale fiind cel care introduce prima limita impună delegării legislative și anume aceea că legea de abilitare adoptată poate da posibilitatea Guvernului să emită ordonanțe doar în acele domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Tot cu privire la ordonanțele adoptate prin legea de abilitate sunt prevăzute alte limite în cadurl alinetelor următoare, limite de natura temporară și materială, astfel ca aceste ordonanțe pot fi adoptate doar în legătură cu ceea ce este prevăzut în legea de abilitate și numai până la data menționată.

Ordonanțele de urgență însă, prevăd cele mai multe limite stabilite prin normele constituționale.

În primul rând, competenta Guvernului de legiferare prin intermediul ordonanțelor de urgență poate fi exercitată numai dacă este cauzată de existența unor situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.Este vorba deci de o cauză circumstanțiata constituțional care poate conduce la exercitarea acestei competente. 

Pe de altă parte, în cazul în care existența unei situații extraordinare impune o reglementare din partea Guvernului care nu poate fi amânată, această reglementare, sub aspect procedural, trebuie să întrunească în mod cumulativ mai multe condiții:

să existe o motivare formală a urgentei reglementarii în conținutul normativ al ordonanței de urgență;

ordonanța de urgență să fie depusă spre aprobare la Parlament, autoritatea de drept competența să legifereze;

să fie publicată în Monitorul Oficial al României în vederea asigurării caracterului de publicitate în raport cu destinatarii acesteia. 

Depunerea spre aprobare la Parlament a ordonanțelor de urgență îi permite forului legislativ să decidă imediat invalidarea ordonanței dacă o consideră nejustificată. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune la momentul emiterii ordonanței de urgență, acesta se convoacă în sesiune extraordinară. Nu se consideră necesară convocarea ambelor Camere în același timp, ci numai a Camerei unde a fost depusă ordonanța, urmând ca cealaltă Cameră să fie convocată după ce procedură legislativă din Camera inițial convocată s-a epuizat. O asemenea interpretare este contrară textului Constituției și contravine logicii și sensului ordonanțelor de urgență. Discutarea ordonanței de urgență simultan în ambele Camere ale Parlamentului nu contravine bicameralismului egalitar și permite Parlamentului să reacționeze imediat în raport cu situația excepțională creată.

Nu în ele din urmă, trebuie precizat că legiferarea prin adoptarea ordonanțelor de urgență nu prezintă un caracter absolut doearece mai sunt prevăzute și alte limite tot în cadrul articolului 115 din Constituția România.

În acest sens menționăm, alineatul 7 al articolului menționat anterior, în conformitate cu care nu pot fi adoptate acele ordonanțe care prezintă dispoziții legislative din cadrul domeniului legilor constituționale. Totodată Guvernul nu are dreptul, ca prin delegarea legislativă oferită să adopte ordonanțe de urgență care să fie de natură să ducă la punerea în pericol a modului în care își desfășoară activitățile instituțiile fundamentale ale statului și a nici cele care sunt de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale catatenilor.

Mai este instituita o altă limita specială cu privire la ordonanțele de urgență și anume aceea că nu pot fi adoptate aceste tipuri de acte atâta timp cât ele vizează măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

În raportul cu modul în care actele adoptate de care Guvern respecta aceste limite impuse la nivelul dispozițiilor constituționale, Parlamentul României este cel care se pronunță asupra lor, fie în sensul adoptării, fie în sensul respingerii.

CAPITOLUL 3. Aspecte de drept comparat și practice privind legalitatea și oportunitatea legiferării prin ordonanță de urgență

În continuare, în cadrul acestui capitol, vom prezenta câteva aspecte de drept comparat, dar și de ordin practic. Așadar, vom analiza dispozițiile legislative din cadrul câtorva state de drept, pentru a vedea modul în care acestea reglementează instituția delegării legislative prin ordonanța de urgență și implicit care sunt diferențele, comparativ cu procedura aplicabilă în România.

Unul dintre statele pe care îl vom analiza din acest punct de vedere este Italia. În conformitate cu dispozițiile legale din cadrul legii fundamentale a statului, Italia include în cadrul constituției sale două articole fundamentale care stau la baza delegării legislative. Este vorba despre articolele 76 și 77 în conformitate cu care este posibilă delegarea către Guvern a unor funcții și atribuții în domeniul legislativ numai în măsura în care sunt respectate anumite principii și condiții. Condițiile esențiale care trebuie respectate în ceea ce privește delegarea legislativă vizează limite temporare și materiale, lucru care se întâmplă și în cazul delegării legislative din România. Astfel că, legiuitorul Italian constituent prevede faptul că nu pot fi delegate atribuții în domeniul legislativ către Guvern, decât pe anumite periaode determinate de timp și bine stabilite de către organul suprem legislativ, și de asemenea, doar în vederea atingerii anumitor obiective bine determinate.

Această situație este cea în care Guvernul adoptă acte legislative ca urmare a unei legi de abilitare, respectiv este situația prevăzută în cadrul constituției noastre în care Guvernul adopta ordonanțe simple de urgență, numai că în cazul Italiei, actele adoptate de executiv îmbracă forma decretelor cu forță de lege. Constituția Italia prevede și situația în care Guvernul poate adopta acte legislative ca urmare a existenței unor cazuri excepționale în care nu mai este timp pentru adoptarea unei legi de abilitare.

Așadar, în conformitate cu alineatul 2 din cadrul articolului 77, Guvernului i se dă posibilitatea prin constituție să adopte acte cu putere de lege atunci când sunt îndeplinite anumite condiții esențiale și anume: există o situație extraordinară care prezintă urgență în vederea soluționării și adoptarea acestora este posibilă numai în cazul ele sunt supuse spre aprobare în fața camerelor. Spre deosebire de Constituția României care prevede faptul că aprobarea ordonanțelor de urgență se face de ambele camere, însă nu împreună, ci una în urma celeilalte, în cazul constituției Italiei, situația sta diferit deoarece legiuitorul prevede că este esențial ca cele două camere să se întrunească în urma unei convocări speciale, indiferent dacă acestea sunt dizolvate. Totodată este prevăzut în termen diferit pentru convocarea lor, acesta fiind de cinci zile. O altă condiție esențială pentru validitatea și intrarea în vigoare a actelor date de către Guvernul Italiei în domeniul legislativ este reprezentată de faptul că acestea vor fi supuse abrogării în cazul în care ele nu vor fi transformate în legi în termen de cel mult 60 de zile de la publicarea lor . Prin urmare reglmentările sunt atât în privința procedurilor a termenelor sunt mai stricte mai explicite ce subliniază caracterul subsidiar al delegării legislative față de monopolul legislativ al Parlamentului.

O altă constituție European în cadrul căreia sunt reprementale aspecte cu privire la delegarea legislativă este constituția Franței. În cazul acesteia, ca și în cazul României, delegarea legislative este prevăzută în mod expres prin intermediul normelor constituționale în conformitate cu care Guvernul este în măsură să primească atribuții în domeniul legislativ ca urmare a transferării acestora de la Parlamentul francez prin intermediul unei legi de abilitare.

Așadar, și prin intermediul delegării legislative, guvernul în primul rând își exercita atribuțiile pentru care este consacrat în mod expres la nivelul statului și anume cele din domeniul executiv ca urmare a punerii în executare a legii de abilitare adoptate de Parlament. Cadrul juridic care stă la baza delegării legislative este reprezentat de articolul 38 în conformitate cu care executivul are posibilitatea de a detine atribuții în domeniul legiferării, materializate în ordonanțe, însă, așa cum era de așteptat, în urma îndeplinirii anumitor condiții. Este vorba în primul rând de faptul că adoptarea ordonanțelor se poate doar atunci când Guvernul solicita în mod expres Parlamentului delegarea acestei atribuții. Celelalte condiții, sunt ca și în cazul constituțiilor menționate anterior, de ordin material și temporar. Așadar, emitere de ordonanțe poate fi dispusă pe o anumită perioadă limitată de timp și totodată prin acestea pot fi adoptate doar măsuri care aparțin domeniului legii.

Referitor la restricțiile privind modul de adoptare și de intrare în vigoare, menționăm faptul că legiuitorul francez prevede adoptarea ordonanțelor după ce sunt supuse dezbaterii în fața consiliului de miniștrii și totodată după obținerea avizului în urma consultării Consiliului de Stat. Ca urmare a urgenței și a necesității adoptării acestor tipuri de acte legiuitorul francez prevede ca ele intră în vigoare chiar în momentul în care sunt publicate, însă cu toate acestea devin caduce în situațiile în care proiectul legii de ratificare nu este dus în fata Parlamentului anterior termenul stabilit de legea de abilitare.

În concluzie, în constituția franceză sunt câteva diferența în ceea ce privește delegarea legislativă, astfel că așa cum am precizat, legea fundamentală franceză reglementează, pe de o parte posibilitatea Guvernului să ceară Parlamentului, în vederea executării programului său autorizarea de a lua măsuri care sunt de domeniul legii prin ordonanțe. Pe de altă parte, delegarea legislativă este legată și de ivirea unor situații excepționale, astfel că Guvernul, în asigurarea interimatul Președintelui, poate să se substituie Parlamentului în domeniul legislativ și poate să facă uz de puterile de criză.

Prezintă de asemenea, relevanță pentru aceasta instituție a delegării legislative și constituția din Spania, în cadrul căreia sunt prezentate o serie de patru articole care să reglementeze acest domeniu important. Este vorba este articolele 82-86. În conformitate cu acestea, este prevăzută o dispoziție similară cu cea din cadrul Constituției Românie și anume aceea că, Guvernul poate primi atribuții de tip legislativ doar în acele domenii în care nu guvernează legile organice.

Așadar, una dintre condițiile esențiale ale delegării legislative prevăzută în cadrul legislației spaniole, vizează domeniul în care pot fi aplicate actele adoptate de către executivul cu atribuții de legiferare. Pe lângă această însă, sunt prevăzute și alte restricții, legislația spanionala făcând distincția între două tipuri de legiferări. Această distincție se face în funtie de obiectul sau, astfel ca atunci când obiectul dleegarii este reprezentat de prezentate textelor pe articole sau prin intermediul unei legi ordinare, atunci delegarea tegislativa nu poate fi acordată decât în baza unei legi cadrul, în timp ce delegarea ce are ca obiect comas area mai multe dispoziții legislative în cadrul unui singur text, poate fi acordată ca urnare a adoptării unei legi ordinare de către Parlament.

Legea de abilitare a Guvernului va cuprinde dispoziții exprese referitoare la materiile în care Guvernul poate interveni cu reglementări juridice primare și la perioada de timp în care în care poate face acest lucru. Delegarea legislativă nu se presupune, ea nu poate fi făcută pentru o durată nedeterminată și nu admite transmiterea acestei competențe către alte autorități publice, prin subdelegare.

Constituția Spaniei admite și delegarea legislativă de ordin constituțional, în virtutea căreia, Guvernul, în caz de necesitate extraordinară și de urgență poate emite dispoziții legislative provizorii, care îmbracă forma decretelor-lege, dar care nu pot afecta organizarea instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile și libertățile cetățenilor, regimul comunităților autonome și dreptul electoral general. Este de remarcat faptul că legea fundamentală spaniolă reglementează două aspecte lipsite la celelalte Constituții și anume interzicerea expresă a subdelegării respectiv ceea ce este mai important circumscrierea anumitor coordonate ale conținutului cazurilor extraordinare.

În cadrul Germaniei, constituția reglementează, de asemenea, în mod expres instituția delegării legislative. Cadrul juridic legislativ care stă la baza acestei instituții este reprezentat de articolul 80 în cadrul căruia legiuitorul constituent prevede faptul că guvernul poate să beneficieze de atribuții în domeniul legiferării în măsura în care acesteia îi sunt delegate de care Parlament. De asemenea, constituția din Germanul prevede o noutate legislativă în acest domeniu comparativ cu statele menționate anterior, astfel ca articolul 80 din cadrul constituției prevede faptul că Parlamentul care este organul legiuitor suprem poate să delege atribuții în domeniul legiferării atât Guvernului cât și unui ministru sau a guvernelor landurilor, acest lucru întâmplându-se, de asemenea, în urma respectării unor condiții. Astfel că, pot primi atribuții în domeniul legiferării guvernul sau miniștrii numai în măsura în care este adoptată o lege prin intermediul căreia să se stabilească perioada de timp pentru care cei menționați anterior au aceste atribuții precum și domeniul strict cu privire la care guvernul și miniștrii pot adopta acte legislative, dar și necesitatea care a dus la o asemenea delegare. Putem astfel spune că, constituția statului german instituie delegarea legislativă, impunând anumite restricții. Cu alte cuvinte, atât miniștrii cât și Guvernul, pot să adopte orodnanțe regulamentare, însă numai în măsura în care actele adoptate respectă cele trei condiții stricte, menționate anterior.

Un alt aspect cu titlu de noutate de o foarte mare importanță prevăzut în cadrul legislației constituționale din Germania, pe care însă nu l-am întâlnit în ceea ce privește constituțiile menționate anterior este reprezentat de faptul că împuternicirea în ceea ce privește atribuțiile în domeniul legiferării, pot fi transmite mai departe, ceea ce înseamnă că legislația acestui stat prevede posibilitatea unei subdelegari. Subdelegarea presupune faptul că în cazul și în condițiile expres prevăzute de legislatia în vigoare delegarea pe care un ministru sau Guvernul a primit-o din partea Parlamentului în ceea ce privește legiferarea poate fi transmisă ca urmare a adoptarii unei ordonanțe regulamentare.

Așadar, având în vedere aceste dispoziții constituționale cu privire la statele din cadrul Uniunii Europene, putem spune faptul că în cadrul tuturor în cee ace privește delegarea legislativă apar anumite dificultății care sunt de natură să ducă la ingreunarea acestei procedure ca urmare a existenței situațiilor de generalitate cu privire la conceptul de excepțional sau de urgent, concept care pot căpăta valente diferite și care pot duce la diferite intrpretari în ceea ce privește adopatrea actelor de are executivul statelor.

Pe de altă parte, trebuie menționat ca de cele mi multe ori necesitatea unei intervenții legislative din partea Guvenrnului statelor apare ca urmare a unor situații extreme cum ar fi pace său război, situații în care de clee mai mule ori apar în cadurl societății factorii care duc la crearea unei stări de pericol în ceea ce privește securitatea la nivel național, dar și securitatea la nivel social. De aceea, legea fundamentală a majorității țărilor prevede această posibilitate acordată Guvernului în cazurile extraordinare, în vederea existente în cadrul oricărei situații a uunui cadrul legislativ bine definit și stabil care să permită siguranța statului și a cetățenilor. Dar, aceste atribuții de legiferare nu trebuie să fie exercitate într-un mod abuziv de către executiv, ca urmare a faptului că anumite concepte din domeniul pot fi interpretate în moduri diferite.

În concluzie, în funcție de cele menționate anterior, în vederea comparării delegării legislative din diferite state membre ale Uniunii Europene, punem spune că am identificat cele mai importante elemente comune care stau la baza acestei instituții în toate statele, diferențele fiind cele menționate anterior:

în cadrul oricăruia dintre state Guvernul poate dobândi puterii și atribuții în materia legiferării numai în măsura în care acestea îi sunt atribuite în mod exprex de către Parlamentul prin intermediul unei legi de abilitare, sau în lipsa unei legii de abilitare atunci când Constituția prevede în mod exclusiv aceasta delegare;

legea de abilitare sau Constituția după caz, trebuie să precizeze în mod clar care este domeniul în care executivul își poate manifesta atribuțiile legislative, fără a-i permite acestuia posibilitatea de a desfășura într-un mod abuziv această activitate;

perioada de timp pentru care sunt prevăzute delegările legislative este una limitată și stabilită în mod expres de către Parlamentul;

actele adoptate de către Guvern nu pot ntra în vigoare decât dacă sunt aprobate de către Parlament și de asemenea sunt supuse publicității;

nu în cele din urmă, delegarea legislativă nu este posibilă decât în cazuri în care apar în cadrul societății situații extraordinare, care, ca urmare a urgentei și a importante impun necesitatea adoptării unor astfel de acte de către executivul statului.

În continuare vom prezenta unul dintre cele mai importante cazuri practice cu privire la delegarea legislativă și anume decizia Curții Constituționale cu privire la anularea Ordonanței de urgență nr.13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal și a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, care a fost adoptat de Guvern în exercitarea unei competențe constituționale proprii. Așadar, în urma adoptării acestei ordonanței de urgență, s-a introdus o cerere la Curtea Constituțională de către Președintele Senatului în vederea determinării de aceasta dintâi a existenței unui conflict de tip constituțional între Ministerul Public, pe de o parte, și Guvernul României, de celalaltă parte.

Așadar, așa cum am menționat conflictul care este adus în fața Curții Constituționale are ca părții Ministerul Public și Guvernul, însă ordonanța de urgență de modificare a celor două conduri, respectiv a codului penal și a codului de procedură penală a fost adoptată de către Guvernul României ca urmare a delegării legislative pe care a primit-o din partea Parlamentului României, lucru adus în fața Curții în vederea susținerii faptului că președintele Senatului este îndreptățit să introducă această cerere ca urmare a relațiilor ce există între Parlament și Guvern în special cele apărute în urma delegării legislative oferite de Parlament.

Președintele Senatului este cel care sesizează Curtea în vederea stabilirii de către acestea a existenței unui conflict între cele două instituții fundamentale ale statului menționate anterior, conflict care a luat naștere ca urmare a modalității prin care Direcția Națională Anticorupție a desfășurat prin intermediul procurorilor anume desemnați, procedura de anchetare a modalității prin care a fost adoptată aceasta ordonanță de urgență.

Prin intermediul cererii sale de sesizare, Președintele senatului își fundamenteaza ideea potrivit căreia Guvernul Roman care prin intermediul procedurii delegării legislative a dobândit calitatea de legiuitor delegat, poate să adopte acte în conformitate cu dispozițiile legislative constituționale din acest domeniu, fără a încălca vreuna dintre cerințele sau limitele pe care legiuitorul constituant le-a impus în ceea ce privește posibilitate de legiferare de către executiv. În motivarea cererii sale de sesizare, autorul aduce în prim plan faptul că ordonanța la care face referire, respectiv OUG 13/2017 este una ce prezintă un caracter politic, iar dispozițiile constituționale prevăd faptul că acest domeniu se afla în atât în competența Parlamentului cât și a Guvernului însă, nu este posibilă intervenția altor organisme alte statului în ceea ce privește legiferarea din domeniu politic, lucru care nu se respectă în ceea ce privește această ordonanța.

Nu este respectată imposibilitate intervențiilor externe ca urmare a faptului că Direcția națională Anticorupție prin procurori anume desemnați a anchetat modalitatea în care a fost emisă acesta ordonanța precum și dacă acesta respecta principiile fundamentale din domeniul administrației publice și anume legalitate și oportunitatea. În conformitate cu dispozițiile din cadrul Legii 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, autorul sesizării Curții Constituționale susține afirmația potrivit căreia Direcția Națională Anticorupție nu prezintă competență în a verifica oportunitatea adoptării acestei ordonanțe de urgență.

În concluzie, Președintele Senatului solicită Curții Constituționale că, prin decizia pe care o va pronunța, să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvernul României, pe de o parte, și Ministerul Public, prin Direcția Națională Anticorupție, componentă a autorității judecătorești, pe de altă parte, conflict generat de acțiunea procurorilor de verificare a oportunității și circumstanțelor elaborării proiectului de act normativ. De asemenea, solicită Curții să decidă cu privire la deblocarea acestui conflict, statuând că, pe viitor, organele de urmărire penală să nu poată ancheta oportunitatea elaborării actelor normative.

Având în vedere aceste aspecte Ministerul Public a susținut faptul că nu exista un conflict de competență ca urmare a faptului că în conformitate cu codul de procedură penală în vigoare în România organele de urmărire penală au obligația ca în cadrul funcției judiciare de urmărire penală să realizeaze desfășurarea investigației faptei după momentul sesizării și al începerii urmăririi penale, supravegherea de către procuror a urmăririi penale efectuate de organele de cercetare penală, strângerea de probe, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au comis infracțiuni, susținând totodată faptul că principiul aflării adevărului este unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal și de aceea organele de urmărire penală au efectuat controlul în vederea stabilirii oportunitatatii emiterii ordonanței de urgență.

Pe de altă parte Ministerul Public aduce în fața Curții Constituționale elemente din jurisprudența acesteia în conformitate cu care poate să apară conflict intre organismele și instituțiile publice, conflict de tip constituțional, doar în măsura în care una dintre aceste își însușește competentei și puterile celeilalte, lucru care nu se întâmplă și în cazul de față deoarece Direcția Națională Anticorupție a acționat în baza competențelor proprii constituționale pe care le are. Ca urmare a acestor elemente sintetizare, dar și a altora aduse în fața curții de către Ministerul Public, acesta susține că nu exista niciun conflict de tip constituțional în raport cu Guvernul deoarece activitățile de cercetare penală pe care le-a efectuat prin intermediul Direcției Națională Anticorupție, în ceea ce privește faptele de corupție, au fost îndeplinite în baza propriilor competente constituționale de care beneficiază.

În continuare vom prezenta soluția curții în ceea ce privește acest conflict de de natura constituțională adus în fața sa, referitor cele două instituții, respectiv Ministerul Public, pe de o parte și Guvernul României, de cealaltă parte.

Așadar, pentru început s-a analizat cererea din punctul de vedere al admisibilității sesizării și instanță, în conformitate cu dispozițiile legislative prevăzute în cadrul aticolului 146 din Constituția România a constatat că atât Guvernul României cât și Ministrul Public pot să fie părți în cadrul unui conflict de tip constituțional, ceea ce înseamnă că aceasta este competența să soluționeze și se pronunța în sensul admisibilității sesizării. În vederea stabilirii admisibilității sesizării atâta timp cât aceasta este făcută de către Președintele Senatului care nu are calitatea de parte în cadrul procesului, curtea a reținut în conformitate cu dispozițiile constituționale, dar și cu propria jurisprudența că deși autorul sesizării nu este parte în cadrul procesului și nu prezintă un interes propriu în ceea ce privește soluționarea cauzei, este în măsură să introducă această cerere și implicit se declară adminisibilitatea ei în ceea în raport cu autorul.

Important de menționat este faptul că prin intermediul ordonanței de urgență adoptată de către Guvern aceasta a urmărit să pună în concordanță prevederile din cadrul codului penal și cele din cadrul codului de procedura penală în conformitate cu anumite decizii pronunțate de către Curtea Constituțională în vederea unei aplicării unitare a legii, iar această necesitate de punere în confordanta a dispozițiilor normative a fost apreciată de către Parlament și de ctre Guvern ca fiind o situație extraordinară, așa cum este ea prevăzută în cadrul articolului 115 din Constituția României, și această reglementare nu poate fi amânată ca urmare a urgentei și a repercursiunilor pe care ar putea să le prezinte aplicarea neuniformă a legilor ori existența dispozițiilor contradictorii.

În vederea soluționării cauzei, Curtea Constituțională trebuie să se pronunțe în raport de cerințele și limitele stabilite de dispozițiile constituționale cu privire la posibilitatea delegării legislative. Astfel că, în conformitate cu acestea în ceea ce privește competența Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență, Curtea observă că art.1 alin.(4) din Constituție a instituit principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte.

Totodată, Curtea reține faptul că competenta de bază a Guvernului este aceea de executare a legilor, nu de adoptare a acestora, lucru care se poate face prin emiterea diverselor hotărâri sau a actelor normative de tip secundar. Cu toate acestea, Constituția instituie prin art.108 alin.(3) și art.115 alin.(1)-(3), competența Guvernului de a emite ordonanțe, deci o competență normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, prin care unica autoritate legiuitoare din România deleagă, pentru un interval limitat de timp, competența de legiferare în domenii strict delimitate de Constituție și de legea de abilitare. Exercitarea acestei competențe se include tot în sfera puterii executive, deoarece prin emiterea de ordonanțe, Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce privește aprecierea limitelor abilitării acordate.

Așadar, în raport cu aceste dispoziții constituționale etse lesne de observat faptul că odată cu abilitatea data de către Parlament, Guvernul poate emite act, însă acestea rămâne văzute ca acte administrative ale autorității executive. Ca urmare a acestor lucru, Curtea Constituțională reține două aspecte importante:

din punct de vedere formal, toate actele emise de către Guvern intra în categria actelor amdinistrative, indiferent ca acestea fac obiectul legislației primare, respectiv sunt ordonanțe simple sau de urgență, sau a legislației derivate fiind hotărâri de guvern;

privire din punct de vedere material, ordonanțele emise de Guvern indiferent că sunt simple sau de urgență au putere de lege.

Un alt aspect important reținut de Curte care trebuie menționat vizează aspectul oportunității ordonanței de urgență. Astfel că, Curtea reține că ordonanța simplă și cea de urgență a Guvernului, ca act juridic de putere, este expresia exclusivă a voinței legiuitorului, care decide să legifereze în funcție de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relații sociale și de specificul acestuia, Curtea reținând totodată faptul că niciun organ al statului, cu excepția celui legislativ, nu poate să analizeze oportunitatea ordonanțelor de urgență emise de către Guvern.

Ca urmare a tuturor aspectelor menționate și a altora, Curtea Constituțională a soluționat cauza și a decis că există un conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public, respectiv Direcția Națională Anticorupție și Guvernul României, conflict apărut ca urmare a acțiunii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, exercitată prin intermediul Direcției Națională Anticorupție de a-și aroga atribuția de a verifica legalitatea și oportunitatea unui act normativ, respectiv OUG nr.13/2017, cu încălcarea competențelor constituționale ale Guvernului și Parlamentului, prevăzute de art.115 alin.(4) și (5) din Constituție, respectiv ale Curții Constituționale, prevăzute de art.146 lit.d) din Constituție.

Concluzii

Lucrarea, structurată pe trei capitole cuprinde aspecte teoretice și practice cu privire la delegarea legislativă și la legalitatea și oportunitatea legiferării prin intermediul ordonanței de urgență.

Principiul legalității a fost studiat și prezentat pe larg în cadrul literaturii de specialitate ca urmare a importanței pe care acesta o prezintă, și astfel s-a ajuns la concluzia că în conformitate cu acest principiu, toate formele sub care se prezintă sistemul administrației publice, precum și activitățile pe care acesta le duce la îndeplinire trebuie să se întemeieze pe lege, astfel subliniindu-se ideea că legalitatea este punctul de sprijin al întregului sistem administrativ din cadrul unui stat de drept.

Având la baza aceasta definire a principiului legalității din cadrul literaturii de specialitate se poate spune faptul că un stat de drept, cum este România, trebuie să stabilească un cadrul legislativ complet și eficient, cadru care să fie respectat în totalitate atât de el, cât și de către cetățeni.

Principiul oportunității apare în strânsă legătură cu principiul legalității și implicit cu puterea discreționară pe care o au organele administrației publice în aplicarea dispozițiilor legale. Așadar, în baza puterii discreționare pe care o au cei ce îndeplinesc activitatea administrației publice, se poate stabili oportunitatea pe care o prezintă adoptarea anumitor acte administrative în funcție de situația la care acestea se referă. Acest principiu nu vine să contrazică principiul legalității conform căruia administrația publică trebuie să respecte întocmai legea, ci vine să îl completeze pentru o soluționare cât mai eficientă a situațiilor în care dispozițiile legale permit alegerea celor mai eficiente soluții.

Lucrarea de fata urmărește să analizeze modul în care aceste două principii fundamentale ale administrației publice sunt respectate ca urmare a posibilității de legiferare prin ordonanța de urgență, prevăzută în cadrul articolului 115 din Constituția România.

Oportunitatea ordonanței de urgență a constituit o problemă fundamentală în cadrul societății românești, de aceea curtea constituțională s-a pronunțat în acest sens, reținând ca aprecierea oportunității unei astfel de ordonanțe este o competență ce aparține în mod exclusiv celui care este delegat să adopte acest tip de act, însă cu toate acestea Parlamentul prin puterea de control pe care o are asupra ordonanțelor de urgență poate să cenzureze aceste aprecieri lăsate la îndemâna executivului cu privire la oportunitate.

În opinia mea, consider că oportunitate unei ordonanțe de urgență trebuie apreciată strict în raport cu condițiile prevăzute de legea fundamentală a statului, dar și cu circumstanțele existente în cadrul situații pe care ar urma să o reglementeze adoptarea unei astfel de ordonanțe. Așadar, cu toate că dispozițiile constituționale, dar și jurisprudența Curții Constituționale prevăd în mod clar faptul că oportunitatea unei ordonanțe de urgență nu poate fi urmăribila sau controlată de către instanță de judecată ori de către Ministerul Public prin intermediul organelor competente, acest drept de apreciere pe care îl are Guvernul nu trebuie exercitat într-un mod abuziv.

Bibliografie

Alina Nicu Livia, Știința Administrației, Editura Universitaria, Craiova, 2007;

Dan Claudiu Danisor, Drept constituțional și instituții publice. Tratat, Editura C.H.Beck, București, 2007;

Ioan Șantai, Vasile Tabăra, Administrație Publică, Editura Techo Media, Sibiu, 2011

Alexandru Ciobanu, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008,

Ioan Alexandru, Mihaela Carausan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2009,

Ion Muraru, Elena Simona Tanasescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București 2008

Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Volumul IV, Editura Actami, București, 1994

Dana Apostol Tofan, Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Editura All Beck, București, 1999, p.45

Octavia Maria Chilibiu, Principiile fundamentale ale administrației publice, Analele Universității Constantin Brâncuși Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2015

Simina Tanasescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, București, 2016

Constituția României

Noul Cod de procedura Penală

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor;

Ordonanța de urgență nr.13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal și a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală;

Decizia Nr. 16 din 27 februarie 2013 referitoare la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvernul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție,

Decizia Nr.1008 din 7 iulie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României;

=== 5172af75de9620c2ab04ad9d2c7353402df5a00b_635472_2 ===

Facultatea de Drept

Specializare Administrație Publică

Lucrare de licență

cu titlul

Legalitatea și oportunitatea legiferării prin Ordonanță de Urgență

Coordonator științific:

Absolvent:

Cuprins

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL 1. Legalitatea și oportunitatea în administrația

publică 5

1.1.Aspecte generale privind administrația publică 5

1.2.Legalitatea-principiu fundament al administrației

publice 7

1.3.Oportunitatea-principiu fundament al administrației

publice 13

CAPITOLUL 2. Delegarea legislativă 16

2.1.Aspecte generale privind ordonanța de urgență și

delegarea legislativă-cadrul juridic care stă la baza

acestora 16

2.2.Limite ale delegării legislative 29

CAPITOLUL 3. Aspecte de drept comparat și practice privind

legalitatea și oportunitatea legiferării prin

ordonanță de urgență 32

CONCLUZII 45

BIBLIOGRAFIE