Lecturi Ultima 2018 [311532]

Lucian Irinel Ilinca

(coordonator)

LECTURI GEOGRAFICE

Ediție revizuită și adăugită

EDITURA TIPARG

2018

REFERENT ȘTIINȚIFIC:

Editor:

DTP: Mirela Florea

Corectură:

Tiparul executat la S.C. TIPARG S.A. – Pitești

Pentru relații și comenzi: 0749 195 777, [anonimizat]

www.tiparg.ro

LECTURI GEOGRAFICE

Nu e [anonimizat].

(Miron Costin)

Lecturile geografice reprezintă un mijloc de învățare activă și de îmbogățire a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], declanșează emoții pozitive și răspunde multitudinii de întrebări care se nasc în mintea elevilor odată cu parcurgerea lecțiilor.

Lucrarea de față a fost concepută pentru a ușura munca profesorilor și a elevilor de a [anonimizat]-evaluare.

[anonimizat].

[anonimizat]!

Lucian Irinel Ilinca

CUPRINS

GEOGRAFIE FIZICĂ

GENEZA UNIVERSULUI ÎN CHINA ANTICĂ / 9

STELELE – FABRICILE DE MATERIE / 10

SCUTURILE PĂMÂNTULUI / 11

VÂRSTA PĂMÂNTULUI / 12

CUTREMURELE / 13

COSTUMELE SPAȚIALE / 14

FAȚA ÎNTUNECATĂ A MESERIEI DE ASTRONAUT / 14

VÂRFUL EVEREST VA FI REMĂSURAT / 15

DIAMANTUL UMAN / 16

ALBASTRU – CULOAREA BOGĂȚIEI / 16

FENOMENUL ROMAN SAU ,,CEARCĂNUL SOARELUI” / 17

MAREELE DIN GOLFUL FUNDY / 18

DEȘERTUL DE PORȚELAN / 19

CLIMA ȘI ISTORIA / 20

AFRICA / 22

TRIBUL MURSI / 22

[anonimizat] / 23

VÂNAREA PRIN STĂRUINȚĂ / 23

PĂSĂRILE ȚESĂTOR / 25

[anonimizat] / 25

CEA MAI MARE CLĂDIRE DIN CHIRPICI DIN LUME / 26

GRASĂ ȘI FRUMOASĂ / 26

PASĂREA DE MIERE / 27

PIRAMIDELE EGIPTENE / 28

AMERICA / 29

CINE A DESCOPERIT AMERICA? / 29

OUL LUI COLUMB / 30

VEVERIȚA CHIRURG / 30

GROELANDA / 31

CUM AU CUMPARAT AMERICANII LOUISIANA DE LA FRANCEZI / 33

ALASKA – CEA MAI BUNĂ AFACERE / 33

NOAPTEA RECHINILOR / 34

SATELE PLUTITOARE DE PE LACUL TITICACA / 35

LUPTĂTOARELE DE WRESTLING DIN BOLIVIA / 36

ANIMALE ALE CANADEI ARCTICE / 37

MUNȚII VOPSIȚI / 38

[anonimizat] / 39

URIAȘII PĂDURILOR AMERICANE / 40

BROSCUȚA DE GHEAȚĂ / 40

DEȘERTUL ATACAMA / 41

ASIA / 42

LA SCHI ÎN DEȘERT / 42

VRĂJITOAREA PĂDURII / 42

HUAXI – SATUL ÎN CARE TOȚI OAMENII SUNT BOGAȚI / 43

TRENUL FĂRĂ ROȚI / 44

FEMEILE GIRAFĂ / 45

MAREA MOARTĂ / 45

AEROPORTUL DE PE MARE / 46

EVEREST – CEL MAI MARE CIMITIR ÎN AER LIBER / 47

PESCUITUL CU CORMORANI / 48

CEA MAI ÎNALTĂ CLĂDIRE DIN LUME / 48

DRAGONUL DE KOMODO / 49

OIMIAKON, CEL MAI FRIGUROS ORAȘ DIN LUME / 49

CEL MAI LUNG POD PESTE APĂ DIN LUME / 50

AGRICULTURĂ ÎN DEȘERT / 51

SPÂNZURAREA TAURULUI / 51

ȘARPELE MOFETELOR / 52

PEȘTERILE DIN SUDUL CHINEI / 52

PĂIANJENUL ALPINIST / 53

ȘCOLILE-BARCĂ DIN BANGLADESH / 53

VULPEA ȘI URSUL / 54

PĂSĂRILE MALEO / 55

RĂZBOIUL ULEIULUI DE PALMIER / 55

EUROPA / 56

REGINA ADUCE BANI /56

CĂPRIOARELE CARNIVORE / 56

[anonimizat] – DUNĂRE / 57

COMPLEXUL MONASTIC METEORA / 58

BALATONUL – MAREA UNGARIEI / 58

VULCANUL VEZUVIU / 60

COVOR DE BEGONII LA BRUXELLES /60

PROCESELE ANIMALELOR / 61

MAREA PUTOARE DIN LONDRA / 62

GRĂDINILE ZOOLOGICE UMANE / 63

MIRODENIILE / 64

PORTUGALIA – PRIMUL IMPERIU COLONIAL / 65

CAMBRIDGE – ORAȘ UNIVERSITAR DE TRADIȚIE / 66

CONSIDERENTE PERSONALE DESPRE BRITANIA ȘI BRITANICI / 67

DISTRICTUL LACURILOR / 68

BIALOWIEZA, LOCUL UNDE ZIMBRII TRĂIESC LIBERI / 69

POLDERELE OLANDEZE / 69

MAREA NEAGRĂ / 70

EUROTUNELUL / 71

VALEA TRANDAFIRILOR / 73

DE CE ESTE MORCOVUL PORTOCALIU? / 74

TURISM EXTREM – CERNOBÎL / 74

CEA MAI FOTOGRAFIATĂ CĂCIULĂ / 75

CURENTUL GOLFULUI / 76

UCIS DE O BROASCĂ ȚESTOASĂ / 77

MONSTRUL DIN LOCH NESS / 77

DRUMUL ATLANTICULUI / 78

MUNTELE OLIMP / 78

SAGRADA FAMILIA / 80

GEOGRAFIE UMANĂ / 81

MOARTEA NEAGRĂ / 81

CEA MAI NUMEROASĂ FAMILIE / 82

GRIPA SPANIOLĂ / 82

PERLELE DE CULTURĂ / 84

SATUL GEMENILOR / 84

FOAMETEA / 85

UCIDEREA VRĂBIILOR / 86

HARTA LUI PIRI RAIS / 87

INSULA ZEILOR-BORA BORA / 88

BABY BOOM / 88

COLONIALISMUL / 89

ÎNMORMÂNTAREA CERULUI / 91

AGRICULTURA HIDROPONICĂ / 92

CUM AU APĂRUT LIMBILE? / 93

SAREA / 93

AFRICANIZAREA AMERICII / 94

VIAȚA ÎN MAHALALE / 95

Câine la tavă / 95

AUSTRALIA ȘI OCEANIA / 96

AUSTRALIA – DESCRIERE GEOGRAFICĂ / 96

RĂZBOIUL CU PĂSĂRILE EMU / 97

SYDNEY – O COLONIE PENITENCIARĂ / 97

MARELE BAZIN ARTEZIAN / 99

ULURU – INIMA AUSTRALIEI / 100

PAPUA NOUA GUINEE – INSULA CANIBALILOR / 100

COPACII MODELAȚI DE VÂNT / 101

ROMÂNIA / 102

PEȘTERILE GLACIARE DIN MUNȚII APUSENI / 102

PANTERA DIN CARPAȚI / 103

MINELE DIN MUNȚII APUSENI / 104

IAȘUL – ORAȘUL CELOR ȘAPTE COLINE / 104

ÎNCHISOAREA MATRIMONIALĂ / 105

CEL MAI MARE DEFILEU EUROPEAN / 106

MÂNĂSTIREA EROILOR REVOLUTIEI DIN 1989 – VĂLENI / 106

IZBUCURILE / 107

PEȘTERA CĂSOAIA LUI LADAȘ / 108

ȚARA MORILOR DE VÂNT / 109

CASCADA CAILOR / 110

CETATEA FĂGĂRAȘ / 110

PIETROSUL RODNEI / 111

BISERICA DINTR-UN LEMN MĂNĂSTIOARA / 113

HRANA ROMÂNILOR DIN CELE MAI VECHI TIMPURI / 114

CETATEA VALCĂULUI / 114

PRAID – ȚINUTUL SĂRII / 115

OBICEIURI ȘI TRADIȚII DIN COMUNA OITUZ / 116

EVOLUȚIA NUMERICĂ A POPULAȚIEI COMUNEI OITUZ / 117

CETATEA POENARI / 119

LĂCAȘURI DE CULT DIN COMUNA OITUZ /120

CANALUL DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ – Scurt istoric / 120

CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ – Caracteristici generale / 121

CETATEA ANTICĂ SACIDAVA DIN RASOVA / 122

CETATEA DACICĂ DE LA SACALASĂU NOU / 124

POVESTEA FLORII DE COLȚ / 124

PRIMA STAȚIE DE PRODUCERE A ENERGIEI DIN BIOGAZ / 125

ALUN – SATUL DE MARMURĂ CU UN SINGUR LOCUITOR / 125

ȚARA MOȚILOR / 126

DELTA DUNĂRII / 127

LACUL BÂLEA / 128

PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI / 129

PLUTĂRITUL PE BISTRIȚA / 131

PICIORUL COCOȘULUI / 133

DIVERSE / 135

PINGUINUL IMORAL / 135

RÂNDUNICILE DE PE FUNDUL LACURILOR / 135

CEA MAI LUNGĂ MIGRAȚIE / 136

OMUL PĂDURII / 136

DISPARIȚIA DINOZAURILOR / 137

MONȘTRII DIN HĂRȚILE MEDIEVALE / 139

DE CE CÂNTĂ PRIVIGHETORILE? / 139

GÂNDACUL BOMBARDIER / 140

SACRIFICIUL SUPREM / 140

CRIMINALI ÎNAINTE DE NAȘTERE / 141

CIMPANZEII FUMĂTORI / 141

ARIPA FLUTURELUI / 142

EFEMERIDELE – VIAȚA DE O ZI / 142

DE UNDE APAR MUȘTELE? / 143

UNDE DISPAR INSECTELE IARNA? / 143

CURIOZITĂȚI DESPRE FURNICI / 144

O LEGĂTURĂ VITALĂ / 146

PĂRINȚI CIUDAȚI / 147

BROSCUȚA DIN COPAC / 148

ÎNGHEȚATA DE SÂNGE / 148

UN VÂNĂTOR REZISTENT / 149

CEL MAI PERICULOS ANIMAL DE PE TERRA / 149

VIESPEA UCIGAȘĂ / 150

VANILIA – O MIRODENIE CU O ISTORIE LUNGĂ / 151

COPACII UCIGAȘI / 152

LICURICIUL ȘI LUMINA RECE / 152

CICLIDELE / 153

O APĂRARE SÂNGEROASĂ / 153

PEȘTELE ARCAȘ / 154

GÂNDACUL DE BĂLEGAR / 154

NAȘTEREA PRIN GURĂ / 155

NAȘTEREA PRIN PIELE / 155

BROASCA-ORNITORINC / 155

VIESPEA-DE-HÂRTIE / 156

DRAGOSTE ÎN ABIS / 156

EFECTUL FRUCTULUI AMARULA / 158

LORISUL – MAMIFERUL VENINOS / 158

CIUDĂȚENII GASTRONOMICE ALE LUMII / 159

BIBLIOGRAFIE / 160

GEOGRAFIE FIZICĂ

GENEZA UNIVERSULUI ÎN CHINA ANTICĂ

Cea mai cunoscută scriere despre geneza Universului, a lumii în general, este cea biblică, însă, majoritatea popoarelor necreștine au avut propriile povești cosmogonice.

Într-o variantă a mitologiei chineze lumea a fost creată din trupul zeului primordial, aflat în panteonul daoist, numit Pangu, un zeu asemănător unui om, dar gigantic. La începuturi se spune că Universul era doar un Haos în interiorul unui ou cosmic ce plutea în negura timpului. Nimic nu luase formă. Totul era un vârtej întunecat, deasupra și dedesubt, de jur împrejur. Secole de-a rândul acesta a fost Universul, neformat și neluminat, până când din miezul haosului apăru Pangu. Acesta a dormit timp de 18 000 de ani în întunericul din ou timp în care a crescut treptat hrănindu-se din elementele microscopice ale Universului. În cele din urmă se trezi din somn. Își deschise ochii, dar nu vedea nimic, doar întuneric, doar haos. Furios lovi orbește întunericul. Oul se sparse și avu loc nașterea spontană a Universului. Elementele Universului din ou se împrăștiară în toate direcțiile. Cele ușoare, de tip yang, se ridicară formând Cerul, iar toate elementele grele, de tip yin, se cufundară formând Pământul. Pangu stătea cu picioarele pe Pământ și cu mâinile ținea Cerul deasupra, împiedicând apropierea celor două jumătăți ale oului și reunificarea lor. Atâta vreme cât stătea între cele două, nu se mai puteau apropia. Cu fiecare zi care trecea, Pangu creștea tot mai mult, până când trupul său a devenit gigantic, iar Cerul și Pământul au ajuns tot mai îndepărtate unul față de celălalt. Înalt de mii de kilometri stătea ca un stâlp măreț separând Cerul de Pământ pentru totdeauna. Când zeul a înțeles că Cerul nu se va mai lipi de Pământ, s-a așezat ca să se odihnească și a murit. Iar acum, el, care în viață dăduse forma Universului, prin moartea sa își dărui trupul pentru a-l îmbogăți și înfrumuseța. Își dădu suflarea pentru a forma vânturile și norii, vocea pentru a fi tunetul bubuitor, ochii pentru a forma Soarele și Luna, părul și barba aveau să devină stelele, sudoarea frunții urma să se transforme în ploaie și rouă. Pământului i-a dăruit trupul pentru munți, iar mâinile și picioarele pentru cei doi poli și îndepărtații răsărit și apus. Părul de pe față s-a metamorfozat în stele. Din sângele lui s-au format râurile, iar venele sale au devenit drumurile care străbat pământul. Carnea sa a devenit îngrășământul câmpurilor, iar părul său crescu precum florile și copacii. Oasele și dinții au pătruns adânc sub pământ devenind metale prețioase.

Lectură propusă de prof. Teodora Ceti – Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Constanța

Stelele – fabricile de materie

Stelele nu fabrică doar energie. În universul primordial nu existau decât hidrogenul, heliul și litiul. Restul elementelor chimice au fost fabricate în stele. Să vedem cum a ajuns știința la această concluzie.

Hidrogenul este combustibilul dintr-o stea. Însă, cantitatea de hidrogen a unei stele nu este infinită. O stea nu poate trăi la nesfârșit. Pe măsură ce o stea îmbătrânește, cantitatea de hidrogen scade, energia produsă fiind tot mai puțină. Gravitația devine mai slabă decât presiunea internă și astfel steaua se dilată (se mărește) devenind o gigantă roșie. În interiorul acestor stele gigante metabolismul se desfășoară cu o intensitate enormă ceea ce conduce la epuizarea combustibilului stelar (hidrogenul) cu rapiditate. Heliul fuzionează rezultând elemente mai grele precum carbonul, fierul și oxigenul. În urma exploziilor acestor stele gigantice elementele sunt aruncate în spațiul cosmic. Presiunea internă scade făcând ca steaua gigantică să înceapă să se micșoreze, temperatura crescând extrem de mult. Steaua se contractă devenind un alt tip de stea, numită pitică albă. Aceasta este un corp în care nu mai au loc reacții nucleare (deoarece combustibilul nuclear s-a terminat). Stelele pitice albe se răcesc lent, ireversibil. Răcindu-se, piticile albe dispar din ochii noștri căci nu mai luminează. Dar, nu toate piticile mor în felul acesta. Sunt unele care mor printr-o mare explozie numită supernovă. Sunt acele pitice care au o stea pereche de la care câștigă masă. Pitica albă atrage continuu materie de la steaua normală vecină, sporindu-și masa proprie. Are loc o creștere a masei care atunci când va depăși o limită face ca pitica să explodeze. Supernova este o explozie uriașă, lumina și strălucirea degajate fiind imense, cât intensitatea a câteva miliarde de stele obișnuite. Acestea sunt considerate printre cele mai violente evenimente din Univers. Dacă ar izbucni o supernovă la o distanță mai mică de 100 de ani-lumină de Pământ, radiația emisă din explozie l-ar prăji pur și simplu. În supernove s-au format metalele grele, cum ar fi cobaltul, uraniul, nichelul, aurul, etc. În concluzie, atunci când s-a format Universul singurele elemente apărute erau hidrogenul și heliul, adică cele mai simple. Stelele s-au format doar din cele două elemente. Condițiile existente în miezul lor au permis formarea și altor atomi: carbon, azot, oxigen și siliciu, fier etc. Când are loc explozia unei supernove toți atomii sunt împrăștiați în spațiu intrând în alcătuirea norilor de gaze. Din acești nori se formează o nouă generație de stele care conțin de la început atomi diverși. Soarele și planetele s-au format dintr-un astfel de nor plin de praf, fiind o stea de generația a doua. Noi oamenii suntem formați din elemente care s-au format în interiorul stelelor și prin moartea acestora.

Lectură realizată de prof. Diana – Adriana Anghel – Colegiul Național Al. Odobescu, Pitești, Argeș

Scuturile Pământului

Universul este un loc periculos. Tot felul de radiații periculoase (emise de Soare), comete, meteoriți și asteroizi călătoresc prin spațiu cu viteze uimitoare. Și totuși, planeta noastră se deplasează prin acest poligon de tragere fără să aibă prea mult de suferit. Pământul este ocrotit de cel puțin două scuturi: magnetosfera și atmosfera.

Câmpul magnetic al Pământului își are originile în miezul topit al planetei. Acesta se extinde până în spațiu, unde formează un scut invizibil numit magnetosferă. Asemenea unei umbrele, magnetosfera ne ocrotește de radiațiile cosmice deosebit de nocive care provin de la Soare. Între acestea se numără vântul solar (un flux constant de electroni și protoni), erupțiile solare (care eliberează în câteva minute o energie egală cu cea eliberată de miliarde de bombe cu hidrogen) și ejecțiile coronale de masă (care împrăștie în spațiu miliarde de tone de materie din coroana Soarelui). Lupta care se dă între magnetosferă (în alianță cu atmosfera) și radiațiile solare este vizibilă în zonele polare sub forma aurorelor.

Atmosfera Pământului ne ocrotește de meteorițiși de radiațiile solare. Stratosfera conține un gaz numit ozon, care absoarbe până la 99% din radiațiile ultraviolete (UV) provenite de la soare. Datorită stratului de ozon, multe forme de viață, de la plancton până la om, sunt protejate de radiațiile periculoase. Fapt interesant, cantitatea de ozon stratosferic nu este fixă, ci direct proporțională cu intensitatea radiațiilor ultraviolete, stratul de ozon acționând astfel ca un scut deosebit de eficient.

Atmosfera ne ocrotește și de milioanele de meteoriți ce ne bombardează zilnic. Din fericire majoritatea sunt mici și ard în atmosferă.

Scuturile Pământului nu opresc însă radiațiile esențiale vieții, de pildă căldura sau lumina vizibilă. Atmosfera contribuie la distribuirea căldurii pe glob. Iar noaptea, acționează ca o pătură încetinind pierderea de căldură.

Lectura propusă de prof. Natalia Piticar – Școala Gimnazială “Iorgu G. Toma”, Vama, Suceava

Surse: http://wol.jw.org/ro/

VÂRSTA PĂMÂNTULUI

Încă din Antichitate oamenii și-au dat cu părerea în legătură cu vârsta și modul de formare a Pământului. Aristotel credea că Pământul nu are vârstă și că există dintotdeauna. Același lucru era crezut și în secolul al XVIII-lea de către părintele geologiei moderne, englezul James Hutton.

Potrivit tradiției iudeo-creștine și a scrierilor biblice, Pământul a fost creat de Dumnezeu într-un moment precis. În 1650 arhiepiscopul James Ussher (1581-1656) realizează, pe baza scrierilor biblice, prima scară cronologică, perfecționată mai târziu de către John Lighfoot (1602-1675). Conform acestei cronologii, Pământul a fost creat pe 26 octombrie 4004 î.Hr., fiind astfel o planetă foarte tânără, având puțin peste 6 000 de ani. În următoarele două secole, această cronologie a fost tipărită în diferite lucrări sub denumirea de Versiunea Regelui James sau Versiunea Autorizată a Bibliei, cititorii crezând că această datare apare și în Biblie. Charles Darwin, de exemplu, a aflat cu surprindere că vârsta Pământului a fost calculată de câțiva oameni din țara sa și nu este o scriere biblică.

Abia în secolul al XVIII-lea, savantul rus Mihail Lomonosov (1711-1765), în urma unor cercetări geologice, a ajuns la concluzia că Terra are o vârstă de cel puțin câteva sute de mii de ani. Alți oameni de știință au spus că este imposibil de aflat momentul nașterii Pământului și că este mai ușor de estimat vârsta acestuia prin studiul fosilelor și al rocilor.

De-a lungul timpului vârsta Pământului a crescut, de la un om de știință la altul, la mijlocul secolului al XIX-lea, ajungând la uriașa cifră de 100 de milioane de ani.

Problema a fost rezolvată după anul 1896 când a fost descoperită metoda radioactivității, folosită și la determinarea vârstei rocilor. Folosind radioactivitatea, oamenii de știință au analizat cristalele de zirconiu găsite în rocile foarte vechi din Groenlanda, dar și din alte regiuni, ajungând la concluzia că Pâmăntul are o vârstă de peste 4,5 miliarde de ani. Însă și această metodă de datare este destul de controversată, fiind contestată de o parte a oamenilor de știință și de cei ai Bisericii.

Lectură propusă de prof. Elisabeta Nistor – Școala Gimnazială Spermezeu, Bistrița-Năsăud

cutremurele

Cutremurele au răspândit dintotdeauna frica printre oameni care se întrebau ce forță poate să zguduie Pământul și să le dărâme casele. Popoarele antice ne-au lăsat tot felul explicații despre aceste fenomene. În general, anticii interpretau seismul drept o consecință a luptei dintre zei sau prin faptul că niște animale mitice care susțineau Terra își schimbau poziția.

Grecii credeau că au loc cutremure atunci când zeul Poseidon agita marea pe care plutește Pământul. Aristotel, unul dintre cei mai mari gânditori ai Greciei Antice, credea câ în adâncul Pământului sunt peșteri în care se mișca aerul sub forma unor vânturi puternice. Acestea provocau cutremure atunci când încearcau să iasă la suprafață.

O legendă din Africa spune că Pământul, plat ca o pătură, este ținut la un capăt de un uriaș, iar la celălalt de soția lui. Când cei doi se îmbrățișează Terra se zguduie. O legendă asemănătoare provine din America Centrală care spune că Pământul este plat și susținut din cele 4 colțuri de niște zei puternici. Când Pământul se suprapopulează, unul dintre zei dau drumul la un colț și scapă de surplusul de oameni. În Letonia se spune că un zeu, pe nume Drebkuhls, duce în brațe Pământul, prin Rai. Uneori Drebkuhls se mai împiedică și atunci Pământul se clatină.

În Scandinavia, cutremurele sunt cauzate de zvârcolirea într-o peșteră a Zeului Loki care a fost pedepsit pentru uciderea fratelui lui. Loki a fost pedepsit să stea închis în peșteră legat de un bolovan uriaș. Deasupra capului lui se află un șarpe care îi picură în mod constant venin, pe care sora zeilor o adună într-un vas. Când sora pleacă să golească vasul, otrava ajunge pe chipul lui Loki, care se zvârcolește de durere.

Locuitorii din Africa de Vest Vest cred că Pământul este capul unui uriaș, iar plantele care cresc pe Pământ reprezintă părul uriașului. Oamenii și animalele se mișcă prin părul acestui uriaș, acesta mișcându-se din când în când și astfel Pământul se clatină.

Locuitorii kukis, din regiunea indiană Assam, credeau că în pământ locuiesc niște oameni care, din când în când, îl zguduie ca să știe dacă mai locuiește cineva la suprafață. Legenda acesta este similară celei din Peru, potrivit căreia, din când în când, zeii vizitează Pământul și numără oamenii. Pașii lor sunt atât de grei încât zguduie Pământul. Tot în India, oamenii credeau că Pământul stă pe patru elefanți care, la rândul lor, stau pe o broască țeștoasă. Broasca încearcă să își păstreze echilibrul pe capul unei cobre. Când vreunul dintre aceste animale se mișcă, apar cutremurele. În Japonia, o pisică de mare uriașă trebuia potolită de un zeu care o ținea sub un bolovan. Când zeul slăbea apăsarea pisica începea să se miște și astfel se mișca pământul.

Lectură propusă de prof. Marinela Carastoian – Liceul Tehnologic “Ion Podaru”, Ovidiu, Constanța

Surse: http://semneletimpului.ro/

COSTUMELE SPAȚIALE

Pentru a explora spațiul, ființele umane trebuie să-și creeze un mediu asemănător cu cel de pe Terra, pentru că în spațiu nu există nici presiune atmosferică și nici oxigenul necesar susținerii vieții. În interiorul navelor spațiale, s-a reușit ca atmosfera să poată fi controlată astfel încât îmbrăcămintea specială, să nu fie necesară. Dar, pentru a lucra în afara navei, oamenii au nevoie de protecția unui costum spațial. Pentru că atmosfera și respectiv oxigenul, se rarefiază odată cu înălțimea, costumul spațial este necesar a fi purtat peste pragul de 19.000 m, costum ce poate furniza oxigen pentru respirație și care să păstreze o presiune în jurul corpului pentru a menține fluidele corpului în stare lichidă. Costumul spațial american este presurizat la 0.30 bari (adică o persoană are cu 20% mai mult oxigen de respirat față de cât este disponibil la 3.000 m altitudine fără costum), iar costumul rusesc este presurizat la 0,56 bari. Aceste valori ale presurizărilor determină timpul de petrecere a astronauților în perioade de prerespirație. Ei trebuie să respire oxigen pur mai multe ore înainte de a efectua activități în spațiu. Această procedură este necesară pentru a elimina azotul dizolvat în fluidele corpului și pentru a preveni eliminarea bulelor de gaz atunci când presiunea este scăzută, ce ar duce în mod obișnuit la o afecțiune numită „încovoiere”. Costumul spațial reprezintă de asemenea, scut pentru bombardamentele de micrometeoriți și apără purtătorul de temperaturile extreme din spațiu. Costumul are și un sistem de eliminare a căldurii și umezelii generate de astronaut în timpul efortului depus de acesta, sistem prin care circulă apa rece sub hainele purtate.

Cercetările pentru costumul perfect continuă și dacă primele costume au fost proiectate în anii 1960 pentru explorările de pe Lună, următorul pas este proiectarea costumelor pentru misiunile de pe Marte.

Surse: http://www.astronautix.com

Fața întunecată a meseriei de astronaut

Stația Spațială Internațională, construcție ce orbitează la circa 300 km distanță de Pământ, găzduiește la bordul ei echipaje umane, din anul 2 000 și până astăzi, neîntrerupt. Fiecare astronaut de pe SSI petrece la bordul stației aproximativ 6 luni. Dar, curând după inaugurarea stației, medicii au început să își dea seama că omul nu este atât de rezistent și adaptabil la existența sa în spațiul cosmic, cum speraseră. Primii factori de agresiune la adresa sănătății sunt lipsa gravitației și radiațiile cosmice. Cele mai dure efecte ale microgravitației se resimt la nivelul aparatului locomotor: mușchii se atrofiază, iar oasele se fragilizează, din cauza reducerii densității țesutului osos – osteopenie – cu peste 1% pentru fiecare lună petrecută în condiții de gravitație aproape zero. Pentru a reduce, pe cât posibil, aceste efecte, astronauții de pe SSI ingerează suplimente de calciu și vitamina D (care ajută la fixarea calciului în oase) și sunt obligați să facă exerciții fizice, timp de câteva ore pe zi. Alte efecte semnificative ale petrecerii unui timp îndelungat în condiții de microgravitație sunt tulburările de echilibru, încetinirea funcționării sistemului cardiovascular, scăderea producției de eritrocite (globule roșii), o slăbire a sistemului imunitar. Printre efectele mai ușoare, se numără congestia nazală, gaze intestinale în exces (din cauza tulburării funcției digestive care și ea, s-a adaptat să se desfășoare în condițiile de gravitație de pe Terra), tulburări de somn și umflarea feței, din cauza modificării circulației fluidelor la nivelul capului. Recent, s-a descoperit că perioadele lungi la bordul SSI duc la afectarea vederii astronauților. O altă problemă investigată recent este cea a durerilor de cap (cefalee) survenite în timpul sejururilor spațiale, o afecțiune a cărei cauză, cred specialiștii, ar putea fi tot microgravitația, dar mecanismul nu este complet elucidat.

Radiația cosmică este un alt pericol pentru astronauți, care suportă permanent asaltul fluxului de radiație cosmică, în ciuda măsurilor de protecție. Primejdia vine din partea particulelor subatomice încărcate electric, în special protonii proveniți din vântul solar. Aceștia pot pătrunde prin țesuturile vii și pot produce deteriorări în structura ADN-ului celular, expunându-i pe astronauți unui risc crescut de cancer.

La fel de importante sunt efectele unei lungi călătorii în Cosmos asupra sănătății psihice a omului. Așadar, în ciuda imenselor progrese realizate, în ciuda speranțelor de colonizare a Planetei Roșii și poate, cândva, a altor "Pământuri", călătoria în Cosmos, în care abia am făcut primii pași, se dovedește o încercare extremă pentru specia umană.

Lectură realizată de prof. Paula Corbu – Școala Gimnazială Poiana Lacului, Argeș

VÂRFUL EVEREST VA FI REMĂSURAT

Autoritățile din Nepal au dispus remăsurarea Muntelui Everest, cel mai înalt de pe Terra, în vederea determinării înălțimii exacte. Prima măsurătoare a acestui vârf a fost realizată în 1856, de către Andrew Waugh, care a anunțat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are 8.840 m înălțime, rezultat aflat după câțiva ani de calcule, pe baza observațiilor efectuate de către Marele Studiu Trigonometric. De câteva decenii însă, înălțimea recunoscută de aproape toată lumea a Vârfului Everest este cea de 8.848 m.

O expediție americană efectuată în anul 1999 a folosit tehnologia GPS pentru a determina înălțimea vârfului și astfel, s-a ajuns la concluzia că de fapt acesta se află la o altitudine de 8.850 m.

În ultimii ani, China și o serie de alpiniști, au pretins că muntele are altă înălțime. La 9 octombrie 2005, după câteva luni de măsurători și calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie și Cartografie din China a anunțat oficial că înălțimea Muntelui Everest este de 8.844,43 m±0,21 m. Instituția a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată. Această înălțime este cea a celui mai înalt punct de piatră și nu a gheții și zăpezii care-l acoperă. Controversa a devenit internațională, hărțile muntelui din diferite state prezentând adeseori cifre diferite. În aceste condiții, guvernul nepalez a hotărât că este absolut necesară remăsurarea celui mai râvnit vârf de pe Terra. Lucrările de măsurare vor consta în montarea unui dispozitiv în vârful muntelui, după care, înălțimea exactă a acestuia va fi determinată folosindu-se tehnologia prin satelit.

Surse: http://www.stirifeldefel.ro

DIAMANTUL UMAN

Oameni își pot purta acum persoanele dragi pe deget. Algordanza este o companie cu sediul în sud-estul Elveției, care folosește cenușa obținută în urma incinerării oamenilor pentru a realiza diamante. Durează între trei săptămâni și trei luni pentru a obține un diamant artificial. Tehnologia de realizare a diamantelor artificiale a fost inventată în anii ˈ50 de compania americană General Electric. Procesul natural este copiat după cel natural, prin supunerea carbonului la presiune și temperatură foarte mare. Doar 2% din cenușa umană conține carbon. Prețurile variază între 3.500 și 20.000 de dolari, în funcție de numărul de karate. Deja metoda a prins în Germania și Elveția unde s-au confecționat peste 1.000 de diamante din cenușă umană. Aproximativ 40% dintre clienți provin din Japonia, unde incinerarea celor dragi este un obicei tradițional. Compania produce și diamante obținute din rămășițele animalelor de companie.

Lectură propusă de prof. Daniela Timofte – Liceul cu Program Sportiv, Piatra Neamț

Sursa: http://m.bizar.caplimpede.ro

ALBASTRU – Culoarea bogăției

Culoarea albastru se întâlnește foarte rar în stare naturală. Există multe minerale care au o culoare albastru spre verde, dar numai lapis lazuli oferă spectacolul inegalabil al unui albastru profund.

Lapis lazuli sau lazuritul, este un amestec de minerale de culoare albastră, cunoscut de mai bine de 7 000 de ani. Numele pietrei de lapis lazuli provine din latinescul lapis (piatră) și din cuvântul arab azul (albastru). Lazuritul a fost extras încă din Antichitate din peșterile din Afghanistan, fiind folosit la producerea biju-teriilor mai ales în Asia. În piramidele egiptene au fost găsite mici obiecte confecționate din lazurit; a fost utilizat de babilionieni, iar pentru chinezii antici era un simbol al puterii.

Europa occidentală a făcut cunoștință cu piatra de lapis lazuli destul de târziu. Europenii îl numeau ultramarin, denumire derivată din latinescul „ultramarines” ce înseamnă „în spatele mării” întrucât mineralul era importat din Asia pe calea mării. Lapis lazuli a stat la baza producerii de vopseluri albastre pentru cele mai frumoase picturi ale Evului Mediu și ale Renașterii. Pictorii pisau mineralul și îl amestecau cu ceară și ulei. Albastru era cea mai scumpă culoare în acele vremuri, mineralul fiind extrem de scump și greu de procurat. Bogăția nobililor se măsura în cantitatea de pigment albastru folosită de pictori în realizarea tablourilor. Cei bogați etalau cu mândrie picturi în care albastrul predomina. Artiștii europeni au folosit pigmentul cu moderație, fiind mai scump decât aurul, păstrând calitatea cea mai înaltă a ultramarinului pentru albastrurile veșmintelor Fecioarei Maria și ale Pruncului Iisus.

Fenomenul roman sau ,,cearcănul Soarelui”

În 1551, orașul Magdeburg era asediat de armata lui Carol Quintul. Asediul dura de multă vreme, orașul abia mai rezista, când deodată au apărut pe cer trei sori. Văzându-i, asediatorii s-au retras în grabă fiind convinși că o putere supranaturală apără orașul. Cu timpul oamenii de știință au explicat modul de formare al acestor fenomene naturale, arătând că este vorba de halo și sori falși.

Astfel, la Roma, în 1637, a fost descrisă prima dată apariția haloului, de atunci rămânându-i numele de fenomen roman. În dimineața zilei de 22 iunie, când oamenii au privit Soarele și-au dat seama că strălucește într-un mod deosebit. Ei au observat un lucru ciudat: în jurul Soarelui se zăreau două cercuri concentrice colorate slab în culorile curcubeului. Atât cercurile, cât și Soarele erau tăiate de o linie albă, strălucitoare, paralelă cu orizontul. La locul de intersecție a acestei linii cu cercul mic se aflau niște pete mari luminoase, asemănătoare Soarelui, iar deasupra și dedesubtul Soarelui două semicercuri luminoase. Văzând acest spectacol neobișnuit, firesc, lumea s-a înspăimântat neputându-și explica apariția mai multor sori. Fenomenul neobișnuit nu era altceva decât haloul, care apare destul de rar în regiunile temperate, fiind mai frecvent în zonele polare. Haloul ia naștere când în fața Soarelui sau a Lunii se găsesc fâșii de nori subțiri cirriformi, formați din cristale fine de gheață. După felul cum sunt situate aceste cristale, haloul poate avea diferite forme. Astfel la o dispunere dezordonată a lor, haloul apare ca un cerc concentric în jurul Soarelui sau al Lunii. Dar cristalele de gheată mai pot fi situate și vertical și atunci cercul din jurul astrului ne va apărea de pe Pământ, sub forma unei linii orizontale, ce trece prin centrul Soarelui sau Lunii. Când se produc două cercuri deodată, la locul lor de intersecție apar sori falși, sub forma unor pete mari, rotunde și luminoase. Când cristalele de gheață sunt așezate orizontal, se observă acele arcuri tangențiale la halou.

Rolul cristalelor de gheață în formarea haloului este important. Razele de lumină ale Soarelui sau ale Lunii, ajungând la cristalele de gheață se refractă pe fețele cristalelor și apoi se reflectă în diferite direcții.Uneori haloul prezintă o coloratură asemănătoare unui curcubeu, având culoarea roșie spre Soare sau spre Lună. Alteori, halourile sunt albe sau incolore, din cauza reflexiei foarte puternice a luminii pe cristalele de gheață. Halourile apar cel mai des în nopțile reci de toamnă sau iarnă.

Lectură propusă de prof. Stoian Dorina, Liceul Tehnologic Ciobanu, Constanța

Surse: Sergiu Ballif și Ioan Stăncescu, Meteorologie…fără formule, Editura Albatros, Colecția Cristal, București 1981

MAREELE DIN GOLFUL FUNDY

Mareele din Golful Fundy sunt considerate o minune naturală alături de alte minuni ale Terrei. Situat pe coasta de est a Americii de Nord, între provinciile New Brunswick, Nova Scoția și statul american Maine, Golful Fundy se află la Oceanul Atlantic și are 280 de km lungime.

Se estimează că aproape 100 de miliarde de tone de apă se retrag din golf către ocean de două ori pe zi, când se creează cele mai mari maree cunoscute până azi în lume. La capătul golfului, în bazinul Minas, apa se retrage 16 metri. Imaginați-vă că vă plimbați cu caiacul pe apă adâncă de înălțimea unei clădiri cu 5 etaje și, în același loc, peste 6 ore vă puteți plimba pe nisipul oceanului. Volumul de apă care se mișcă în golful Fundy este aproximativ egal cu volumul de apă pe care toate râurile lumii îl varsă pe zi în ocean. Mareele sunt definite ca răspunsul oceanului la fluctuațiile forțelor cosmice ale Soarelui și a Lunii precum și ale rotației Pământului. În medie, fluxul și refluxul ridică și coboară nivelul apei în oceanele lumii cu aproximativ 1 metru, iar pe coasta de nord a Oceanului Atlantic, fluxul și refluxul nivelul apei crește si descrește cu aproximativ 1.5-2 m.

De ce însă mareele din Golful Fundy ajung să atingă 16 metri? Se pare că forma de pâlnie a golfului, precum și adâncimea apei face ca apa să se miște în aceeași direcție atât în golf cât și în exteriorul golfului, pe coastă, amplificând forța apei. Cel mai spectaculos fenomen este Reversing Falls (vezi foto) în Saint John. Acolo se află cascade pe râul Saint John înainte de a se revărsa în golf. De două ori pe zi, când vine fluxul, apa golfului este împinsă pe râu cu atâta forță că apele râului își schimbă direcția și curg în direcție opusă peste rocile cascadelor. Un alt fenomen interesant se petrece în bazinul Minas și golful Chignecto, la capătul golfului Fundy. Când fluxul vine cu putere, apa este împinsă înapoi pe albiile râurilor care se varsă în golf, râurile Petitcodiac și Salmon. Pentru că albiile râurilor sunt foarte înguste și înalte, se formează valuri de peste 1 metru înălțime, iar zgomotul produs de înaintarea apei este înspăimântător.

În afară de maree, Golful Fundy este cunoscut și ca un loc unde diferite specii de balene și delfini găsesc destulă hrană. Unele familii de balene locuiesc în golf, iar altele vin în fiecare an să se hranească și să se înmulțească aici.

Lectură propusă de prof. Felicia Gabriela Măieruț – Colegiul N. Pedagogic Andrei Șaguna, Sibiu

Surse: Pinet, P.R. (1998), Invitiation to Oceanogoraphy, web enhanced ed. Jones and Bartlett

DEȘERTUL DE PORȚELAN

În bazinul Tularosa din statul american New Mexico se află o adevărată minune a naturii. Este Deșertul de Poțelan, un ocean de nisip alb, cu o suprafață de 442 de km².

Frumusețea dunelor albe, care par de zăpadă, este dată de faptul că, spre deosebire de nisi-purile celorlalte deșerturi, care sunt alcătuite din quartz, nisipul de aici este format dintr-un amestec de gips și sulfat de calciu. Deși se află într-o zonă extrem de călduroasă, deșertul este rece pe tot parcursul zilei, din cauza ratei mari de evaporare a apei la suprafață și a reflecției puternice a radiației solare. Acest deșert este considerat drept cel mai mare depozit natural de gips din lume.

Deșertul alb a făcut carieră în imagistica americană, fiind evocat în numeroase romane ale secolului XX sau în videoclipuri (printre altele, clipul Frozen al Madonnei a fost filmat aici).

Lectură realizată de prof. Monica Dobre – Școala Gimnazială „Constantin Brâncoveanu”, Ștefănești, Argeș

Surse: http://travel.descopera.ro/

Clima și istoria

Renumiți istorici ai Antichității (Herodot, Tucidide, Polybius și alții) susțineau că există o legătură strânsă între climă și evoluția evenimentelor istorice. Astăzi, istoricii dezbat încă gradul în care climei i s-ar putea atribui un rol determinist sau nu, în desfășurarea evenimentelor majore din istorie.

Revoluția franceză, începută în vara anului 1789, ar fi fost determinată de capriciile vremii din anii anteriori care au adus scumpiri ale cerealelor din cauza recoltelor mici.

A rămas cunoscută în istorie o avalanșă din anul 218 î. Hr., petrecută într-o trecătoare din Alpi, avalanșă care a distrus mare parte din armata lui Hanibal, în drumul spre Roma.

În lupta de la Tapae, dacii ar fi suferit nu numai din cauza romanilor, ci și din cauza unei furtuni. Dacii profitau de scăderea temperaturii, în timpul iernilor trecând Dunărea înghețată pentru a-i hărțui pe romani.

În vara anului 1812, armata condusă de Napoleon invadează Rusia, crezând într-o victorie rapidă. Lupta, prelungindu-se până în iarnă, francezii au fost afectați de lipsa hranei și a hainelor de iarnă. În acel an iarna a fost deosebit de geroasă, temperaturile scăzând până la -30șC. Nasturii din staniu de pe uniforma de vară a soldaților s-au transformat în praf. Soldații sufereau din cauza gerului, având mâinile și picioarele înghețate. Rușii au câștigat războiul fiind mai bine pregătiți și adaptați pentru rigorile iernii. După unele surse (Istoria lumii în date, 1972), s-au mai întors acasă doar 30 000 de soldați, din circa 600 000 de soldați.

În invazia Rusiei de către armata lui Hitler, istoria se repetă. În 22 iunie 1941, peste 3 milioane de soldați germani pornesc să cucerească Rusia. Hitler spera într-o victorie rapidă (Blitz-krieg) așa cum reușise în vestul Europei. Problemele create de climă încep chiar din iunie. Ploile au fost deosebit de bogate, fiind unul dintre cei mai ploioși ani din Rusia. Armata lui Hitler era împotmolită în noroi. Von Kageneck scria: ne confruntăm cu cel mai de temut adversar, ploaia de toamnă și noroiul pe care rușii îl numesc rasputiza. Noroi interminabil, atât de lipicios și cleios, încât se prinde pe orice. Nimic nu se mai mișcă… nici tanc, nici camion nici cal sau oameni. Panzerele, mândria Wehrmachtului, nu se puteau mișca. La 1 noiembrie 1941, armata germană reîncepe înaintarea spre Moscova ajutată de vremea rece care a întărit pământul. Un front atmosferic rece, mătură Rusia începând din luna noiembrie. Odată cu prelungirea războiului în iarnă apar problemele pentru soldații germani îmbrăcați în echipament de vară. Temperaturile scad până la -40șC. Soldații ruși, aduși din Siberia, erau obișnuiți cu astfel de temperaturi. Armamentul și blindatele nemților nu au fost pregătite pentru lupta pe timp de iarnă. Wehrmachtul era conceput pentru blitzkrieg, războiul – fulger, Hitler sperând să îngenuncheze Rusia în 4 luni, până la venirea iernii. Guderian scria în memoriile sale: era trist să vezi soldații înfometați și îmbrăcați subțire… Motoarele nu mai porneau sau crăpau din cauza gerului. În 2 februarie 1943 armata germană pierde războiul, fiind încercuită la Stalingrad. Nu toți cercetătorii sunt de acord că Hitler a pierdut războiul cu Rusia din cauza condițiilor climatice, dar admit că acestea au avut un rol important. Soldații germani au avut de-a face și cu alte probleme: teritorii întinse necunoscute și impracticabile din cauza lipsei drumurilor. Încep să-și de-a seama cât de mare este Rusia. Chiar dacă germanii erau mai bine înarmați decât rușii, aceștia luptau cu multă disperare și își cunoșteau teritoriile. Adesea rușii luptau doar cu o pușcă la patru oameni. Debarcarea aliaților (ziua cea mai lungă) în data de 6 iunie 1944 a fost realizată după o atentă analiză a condițiilor atmosferice necesare pentru succesul operațiunii. Generalul Eisenhower a avut în permanență informații meteorologice. Condițiile atmosferice trebuiau să fie ideale pentru aviație, parașutiști și marină, în caz contrar debarcarea trebuia amânată. Din cauza prognozei care anunța vânturi puternice și valuri mari a fost decalată cu 24 de ore. 13 000 de bombe au aruncat avioanele aliațiilor înainte de ziua Z. Nici una nu a atins buncărele germane din cauza plafonului de nori care a obstrucționat vederea piloților din bombardiere. Astfel, pe cele 5 plaje unde a avut loc debarcarea, au murit mii de soldați uciși de germanii ascunși în buncărele care nu au fost distruse de bombele aruncate de bombardiere.

Lectură propusă de prof. Cătălin Vasile Petcu – Școala Gimnazială „Andrei Șaguna”, Barcani, Covasna

cel mai mare deșert de sare din lume

Salar de Uyuni este cel mai mare deșert de sare din lume, cu o suprafață de peste 10.000 km². Situat în sud-vestul Boliviei, la o altitudine de 3.665 m, Salar de Uyuni este unul dintre cele mai netede locuri de pe Pământ, cu o diferență de nivel de doar un metru. Suprafața extinsă, acoperită de o crustă de sare de câțiva metri grosime, cerul senin și planitatea excepțională a suprafeței, fac din Salar un loc ideal pentru calibrarea altimetrelor sateliților de observare a Pământului. Pentru locuitorii din zonă crusta servește ca sursă de sare. Cerul senin, întinderea uriașă de sare și oglinda care se formează în sezonul ploios atrag mii de turiști și fotografi amatori la Salar de Uyuni în fiecare an.

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Salar_de_Uyuni

AFRICA

TRIBUL MURSI

Oamenii Mursi sunt un trib de crescători de vite din Etiopia, care trăiesc în apropierea graniței cu Sudanul, una dintre cele mai izolate regiuni ale țării. Populația Mursi este estimată la aproximativ 6.000 – 10.000 de indivizi. Locuințele lor sunt primitive, fiind doar un schelet meșteșugit din crengi, cu frunze deasupra. Tribul nu are lideri sau conducatori religioși, iar bărbații sunt egali cu femeile. Membrii acestui trib se remarcă prin numerosele modificări pe care și le fac pe trup. Atât bărbații cât și femeile se torturează făcându-și niște cicatrici pe corp, cu scopul de a atrage sau de a-și demonstra curajul în fața triburilor rivale. Își găuresc lobii urechilor de la vârste fragede cu scopul de a introduce cercuri sau inele din ce în ce mai mari. Acest gen de piercing în urechi a fost preluat și de foarte mulți tineri din lumea modernă.

Cele mai impresionante transformări și le fac în zona gurii și anume la buza inferioară. Majoritatea femeilor din acest trib au buza de jos perforată, în gaura formată purtând un obiect din lut sau lemn, de formă rotundă, asemanator cu o farfurie. Cu cât farfuria este mai mare cu atât femeia este mai respectată în trib. Femeile pot să-și scoată aceste farfurioare numai când mănâncă sau când beau apă și niciodată în prezența unui bărbat. Multe dintre femeile acestui trib preferă chiar să-și scoată dinții din față pentru a introduce o farfurioară cât mai mare. Acest ritual dureros începe de la vârste mici, 15-16 ani, când femeile își găuresc buza inferioară introducând treptat farfurioare din ce în ce mai mari.

Unii specialiști susțin că acesta este idealul de frumusețe pentru mursi, iar alții susțin că, dimpotrivă, femeile se urâțeau conștient pentru a nu fi vânate de negustorii de sclavi – o astfel de sclavă, pe lângă că era ieftină datorită urâțeniei, era și greu de vândut, așa că vânătorii ocoleau triburile mursi.

Lectură propusă de prof. Elena Geamăn – Școala Gimnazială Valea Moldovei, Suceava

Surse: descoperă.ro

TRIBUL DOROBO – CEI MAI CURAJOȘI VÂNĂTORI

Kenya este o țară situată în partea central-estică a Africii. Această țară este considerată a fi „bijuteria Africii de est” având printre cele mai frumoase plaje de pe continent și cea mai magnifică viață sălbatică. Populația este diversă fiind formată din peste 40 de triburi diferite, fiecare cu propria limbă și cultură. Unul dintre acestea este tribul Dorobo, care supraviețuiește de mii de ani numai din ceea ce îi oferă natura. Tribul Dorobo trăiește în câmpiile din sudul țării populate cu numeroase animale ierbivore și carnivore specifice savanei. Viața acestui trib este foarte grea în ceea ce privește obținerea hranei, chiar dacă este înconjurat de numeroase animale sălbatice. Hrana de zi cu zi se obține în primul rând din vânătoare. În perioadele când hrana lipsește aproape cu desăvârșire, bărbații din acest trib trebuie să practice cea mai curajoasă vânătoare din câte se poate imagina. Un grup format din trei bărbați caută și urmăresc prin savană familii de lei care au vânat un animal mare (o zebră, un bivol, antilopă etc.). În momentul în care a fost descoperită o familie de lei chiar la masă, cei trei bărbați se îndreaptă cu mult curaj către aceasta. Scopul este ca grupul de lei să se sperie de înaintarea curajoasă sau nebunească a bărbaților și astfel să renunțe la pradă și să fugă. Dacă leii s-au îndepărtat de animalul ucis, atunci cei trei bărbați au la dispoziție câteva zeci de secunde pentru a tăia o bucată mare de carne din animalul ucis de către aceștia. Totul durează foarte puțin. În corpul celor trei bărbați, inima bate nebunește, frica, emoția, adrenalina ating cote de neimaginat. Bărbații pleacă repede cu bucata de carne tăiată, iar leii se întorc la prada lor imediat ce și-au dat seama că totul a fost o cacealma. În majoritatea cazurilor, povestesc membrii tribului, leii chiar o i-au la fugă speriați, dar au existat și cazuri rare când lei nu au fugit, atunci vânătoarea având un rezultat tragic.

Surse: Documentary Human Planet BBC

VÂNAREA PRIN STĂRUINȚĂ

În Deșertul Kalahari trăiesc boșimanii, sau oamenii San. Ei trăiesc numai din darurile naturii. Bărbații pleacă în fiecare zi la vânătoare, în timp ce femeile sapă prin împrejurimi în căutare de rădacini. Acești oameni fac parte din ultimul trib de pe Pământ care mai folosește ceea ce unii cred că este cea mai veche tehnică de vânătoare, numită vânarea prin stăruință. Încep prin a căuta o pradă de talie mare, așa cum este antilopa kudu. După distanța dintre urme, boșimanii află ritmul mișcărilor animalului. Speriat, grupul de antilope o ia la fugă. Vânătorii se vor concentra doar asupra unui singur animal; de talie mare, un mascul cu coarne grele, care va obosi mult mai repede decât o gazelă sprintenă. Masculul kudu va fi separat de restul turmei, ca urmele lui să nu fie confundate cu ale celorlalte animale. De multe ori urmele sunt pierdute. Urmăritorii încearcă să gândească precum animalul ca să afle drumul pe care a luat-o. Soarele este desupra capului. Arde cu putere. Apa lipsește în totalitate. Condițiile acestea sunt importante pentru ca vânătoarea să reușească. După câteva ore de urmărire, într-o stare asemănătoare cu transa, vânătorii deja simt o schimbare în ritmul de alergare al animalului. Acesta încetinește. Următorul stadiu al vânătorii este goana. Doar un singur alergător va încerca să se întreacă cu rezistența antilopei. Cine se va prăbuși primul? Vânătorul sau kudu? Acesta era modul în care strămoșii noștri vânau înainte de a avea arme cu proiectile, când nu aveau altceva decât foamea și rezistența fizică. Alergatul omului pe două picioare este mai eficient decât cel pe patru al animalului. Omul transpiră prin glandele de pe suprafața întregului corp și se răcorește. Un kudu trebuie să se adăpostească la umbră. Un om are mâini cu care să care apa, așa că în timpul vânătorii își poate reface lichidul pierdut prin transpirație. Animalul suferă de sete. Goana durează mai mult de 8 ore. Amândoi sunt la capătul puterilor. Kudu se prăbușește pur și simplu de epuizare. E aproape de moarte. Vânătorul ajunge la 2 m de animalul care gâfâie. Înfigerea suliței în inima antilopei este mai mult un gest simbolic. În acest moment vânătorul este cuprins de milă dar și de admirație față de lupta animalului pentru viață. Nu are ce face. Ucide animalul ca familia care îl așteaptă acasă să aibă hrană. Își freacă picioarele cu saliva animalului pentru a-și ușura durerile musculare. Seara, lângă foc, vânătorii povestesc tribului etapele vânătorii prin stăruință.

În Kalahari trăiesc circa 90 000 de boșimani, dintre care doar 2 000 mai continuă această tradiție milenară.

Lectură propusă de prof. dr. Constantin Cocerhan – Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Suceava

Păsările țesător

Păsările țesător construiesc cele mai mari cuiburi din lume. Pasările fac parte din familia Ploceidae ordinul Passeriformes. Păsările din această familie trăiesc în general în regiuni de pădure, sau tufișuri din savanele Africii, la sud de Sahara. Cuiburile sunt unite prin labirinturi, având forma unor colonii, găzduind mii de păsări. Un astfel de cuib ajunge la o tonă greutate și 3 m circumferință. El este construit în comun ca să găzduiască sute de perechi. Fiecare pereche de păsări-țesător are propriul compartiment în cuib. Uneori, cuiburile devin atât de grele încât copacii se prăbușesc sub greutatea lor. Păsările sunt foarte sociabile și își împart cuibul și cu alte înaripate. Șoimul pitic depinde exclusiv de aceste cuiburi. La fel și o specie de cinteză care-și găsește confortul în cuib. Micile păsări, de mărimea unei vrabii, și-au însușit dreptul de proprietate asupra stâlpilor de curent sau de telefon pe care au construit cuiburi uriașe în care locuiesc circa 10.000 de păsări. În Africa de Sud există o echipă de muncitori plătiți numai să dărâme cuiburile uriașe construite pe stâlpii de curent.

Surse: http://www.national.ro/.

CIVILIZAȚII MISTERIOASE – DOGONII

Țara dogonilor se află în statul Mali. Acest teritoriu este clasat drept patrimoniu mondial de către UNESCO, încă din 1981, pentru cultura și siturile sale arheologice.

Oamenii aparținând etniei Dogon au o tradiție care le permite ca anual să poată pescui în lacul sacru Antogo din Mali. Este vorba de o formă de pescuit unică pe glob. Sute de oameni, înarmați cu coșuri de pescuit, încearcă să prindă cât mai mulți pești. Practic lacul este umplut cu oameni până la refuz, peștii nemaiavând unde să fugă. Lacul este golit de toți peștii mari în doar câteva minute, în urmă rămânând doar apele tulburi ale acestuia și puietul. În orice altă zi a anului, pescuitul este interzis în lacul Antogo, cei care fac asta fiind aspru pedepsiți.

Cea mai mare clădire din chirpici din lume

Mali este o țară din vestul Africii, cu capitala la Bamako. Orașul cel mai cunoscut din Mali este Djenne, unul dintre cele mai vechi orașe ale țării, fondat în jurul anului 200 î.Hr. În acest oraș se află Marea Moschee din Djené, cea mai mare clădire din chirpici din lume, înscrisă în 1988 pe lista monumentelor din Patrimoniul Mondial UNESCO. A fost construită în anul 1907, pe locul unei moschei mai vechi. Sala de rugăciune a moscheei poate să cuprindă peste 3 000 de persoane. Pereții moscheii groși de 50-60 cm, sunt făcuți din cărămizi de noroi uscate la soare. Au fost folosite și lemne, numite toron, ale căror capete ies din zid fiind folosite drept schele în perioadele de restaurare. Moscheea trebuie să fie reparată în fiecare an după sezonul ploios, când părți din clădire se distrug în ploaie. De fapt, ploile sezoniere reprezintă principala problemă a acestui oraș unde majoritatea clădirilor sunt făcute din nămol, cel mai la îndemână material de construcție.

GRASĂ ȘI FRUMOASĂ

Obezitatea este caracteristica principală a unei femei atrăgătoare. Acest lucru este valabil și astăzi în Mauritania. Tradiția în Mauritania presupune că femeia trebuie să fie obeză. Acest lucru este privit ca normal în societatea din această țară. Se pare că originile acestei tradiții sunt vechi. Maurii veniți aici în urmă cu secole au împământenit idealul acesta de frumusețe întrucât, pentru ei, o soție obeză era mărturie a prosperității bărbatului. În timp ce restul populației murea de foame într-o țară deșertică, cei care-și permiteau să mănânce erau admirați și respectați. Bărbații de aici găsesc că straturile adipoase care se revarsă sunt atragătoare.

La micul dejun, fetele servesc cantități imense de mâncare. Ele sunt supravegheate și bătute dacă refuză să mănânce atât cât li se cere. Practica aceasta sinistră a mâncatului forțat poartă numele de leblouh.

Într-un cort din Kiffa, în deșertul Sahara, o femeie nomadă pe nume Braika demonstrează cum cere tradiția să se ocupe de fiica sa: aceasta trebuie imobilizată cu ajutorul unor frânghii, după care i se toarnă efectiv pe gât litri de lapte și mormane de mâncare timp de mai multe zile. O unealtă din lemn asemănătoare cu un clește este folosită pentru a presa degetele de la picioare ale fetei până ce aceasta, de durere, deschide gura ca să mânânce. Traumatizantul proces nu se încheie până ce victima nu dă semne de obezitate. “Mănâncă ce mănâncă, beau și iarași beau, și când nu mai pot mânca, le obligăm, iar dacă vomită sunt chinuite foarte rău”, a povestit Braika. Femeia arată cu mândrie reporterului de la BBC propriile sale semne de frumusețe, vergeturile și brațele foarte groase. Nu se simte vinovată că-și îndoapă forțat fiica, pentru că o face pentru binele ei, mai ales că o tânără suficient de grasă își găsește mult mai ușor un soț cumsecade. Femeia spune că după ce chinurile îndopării se sfârșesc, fetele sunt recunoscătoare, pentru că viața lor va fi mai ușoară. “Pe o fată slabă o ia vântul, oamenii vor crede că e bolnavă și astfel nimeni nu o ia de soție”.

În 2003, o campanie finanțată de guvern, milita împotriva abuzurilor asupra fetițelor din această țară și avertiza în legatură cu riscurile pe care obezitatea le reprezenta pentru sănatate, dar fără prea mare succes din cauza tradiției puternice din rândul populației. Asociațiile non-guvernamentale dau niște cifre amețitoare: 50-60% dintre fetele din mediul rural și 20-30% din mediul urban sunt hrănite forțat în această țară. Un specialist din Ministerul Sănătății din Mauritania încearcă să scoată în afara legii aceste tradiții. Însă fără succes într-o țară în care grăsanele sunt considerate a fi cele mai frumoase femei.

Surse:http://news.bbc.co.uk

PASĂREA DE MIERE

Masaii sunt un popor care se ocupă cu creșterea vitelor în Africa de Est. Ei trăiesc la poalele masivului Kilimanjaro în sudul Keniei și nordul Tanzaniei. Hrana masailor provine aproape exclusiv din creșterea vacilor. Din când în când, masaii simt nevoia de a mânca ceva dulce. De-a lungul timpului, aceștia au învățat cum să colaboreze cu o pasăre sălbatică, pentru găsirea cuiburilor de albine sălbatice africane și implicit a mierii. Conform echipei BBC, cea care a realizat documentarul, doi sau trei masai pleacă în căutarea păsării prin savană, fluierând într-un mod specific, transmis din generație în generație, ca să o atragă în colaborare. Pasărea de miere, așa cum o numesc masaii, răspunde la chemarea sau fluieratul masailor, poposind din zbor cât mai aproape de aceștia. Ea începe un joc numit urmărește-mă, vă duc la miere. Numai ea știe unde sunt cuiburile cu albine sălbatice. Pasărea zboară, pe distanțe scurte, ciripește, iar masaii o urmăresc încrezători. În final, pasărea îi duce până la copacul unde se află stupul. Treaba păsării este gata. Masaii folosesc fum pentru calmarea albinelor și rup o bucată mare din fagurele cu miere. Aceștia știu că trebuie să-i plătească păsării și pun jos o bucățică de fagure pentru aceasta. Este un parteneriat perfect. Fiecare masai știe că dacă nu recompensează pasărea cu miere, data viitoare îi va duce direct în gura leului.

Surse: www. documentare arena

PIRAMIDELE EGIPTENE

Civilizațiile egipteană, aztecă și mayașă sunt doar trei dintre marile civilizații ale Antichității, care au avut ca numitor comun piramidele. În timp ce aztecii și mayașii construiau piramide în trepte, cu acoperiș plat, egiptenii erau adepții piramidei clasice, cu bază pătrată și vârf ascuțit.

Din multitudinea teoriilor ce explică scopul construirii piramidelor, cea mai acceptată este aceea că impresionantele construcții serveau drept morminte. În Egiptul Antic, Ra, Zeul Soarelui, era cel mai important zeu, fiind considerat tatăl faraonilor. Conform scrierilor egiptene, Ra s-a autocreat dintr-o movilă de pământ care avea forma unei piramide, după care i-a creat și pe ceilalți zei. Numai îngropați în interiorul piramidelor, faraonii puteau ajunge cu bine în lumea de dincolo. Faraonii aveau credința că vor învia și trebuia să aibă tot ce le trebuie în mormânt. Camera mortuară a faraonului se afla chiar în mijlocul piramidei. Lângă faraonul decedat și îmbălsămat, erau puse numeroase obiecte folosite de acesta în timpul vieții (animale împăiate, mobilier, mâncare, bijuterii, arme, unelte etc.), necesare acestuia în viața de dincolo.

Conform istoricilor, faraonii începeau construcția unei piramide din momentul urcării pe tron, construcția durând în general peste 20 de ani. Dovezile actuale arată că piramidele au fost construite de lucrători plini de îndemânare, conduși de specialiști în astrologie, zidărie, geometrie etc. Estimările sugerează că pentru construcția celei mai mari piramide, cea de la Giza, au fost folosiți între 20 000 și 30 000 de muncitori. Una dintre cele mai răspândite teorii, lansate de istoricul grec Herodot, susține că la construcția piramidelor au fost folosiți numeroși sclavi. O altă teorie susține că cea mai mare parte a forței de muncă venea din partea agricultorilor, care erau disponibili în timpul revărsărilor Nilului când terenurile agricole erau inundate. Ar fi fost, de asemenea, momentul oportun pentru transportarea pe apă a blocurilor de piatră, de la cariere și până la locul de ridicare a piramidelor.

Pe teritoriul Egiptului există peste 100 de piramide, dar cea mai renumită este Marea Piramidă din Giza, cunoscută și ca Piramida lui Khufu sau Cheops, construită între anii 2 700-2 500 î.Hr. Piramida lui Keops este cel mai mare monument de piatră de pe Terra și singura minune a lumii antice (dintre cele șapte) păstrate până astăzi după mai bine de 4 000 de ani. Cu o înălțime de 137 de metri (inițial avea 145 m), Marea Piramidă din Giza a fost construită din 2.300.000 de blocuri de piatră, fiecare bloc cântărind în medie 2,5 tone. Până în 1889, când a fost construit Turnul Eiffel, Piramida lui Keops a fost cea mai înaltă construcție din lume. În anul 1979, piramida a fost inclusă în Patrimoniul Mondial al UNESCO. În prezent, piramidele, Sfinxul, templele constituie principala atracție turistică Egiptului, cu peste 3 milioane de turiști pe an.

Lectură propusă de prof. Nicoleta Beliciu – Școala Gimnazială Orizont, București

AMERICA

CINE A DESCOPERIT AMERICA?

Probabil că majoritatea celor întrebați ar răspunde Columb; vikingul Leif Erikson ar putea argumenta alții. Dar dacă primul om care a descoperit Lumea Nouă nu este nici unul dintre cei doi?

Atunci când Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, atingea pentru prima dată țărmurile Lumii Noi a fost convins că a descoperit drumul către Indii, ruta atât de râvnită de către curțile regale europene ale vremii. De fapt, Columb a murit cu convingerea că a fost primul european ce a acostat în estul Asiei și care a deschis o altă cale către Tărâmul Mirodeniilor. Ca o crudă ironie a sorții, la doar un an după moartea sa, în 1507, cartografii germani Martin Waldseemuller și Matthias Ringmann numeau continentul nou descoperit… America, în cinstea unui alt italian, Amerigo Vespucci, cel al cărui merit a fost de a demonstra că genovezul descoperise nu Asia, ci un continent complet necunoscut până în acel moment.

Cristofor Columb este acceptat de marea majoritate a istoricilor drept europeanul care a pășit pentru prima oară pe țărmul Lumii Noi. Paradoxal, în rândul acelorași oameni de știință există o unanimitate în a-l recunoaște pe islandezul Leif Erikson, fiul nu mai puțin celebrului Erik cel Roșu, întemeietorul primelor colonii în Groenlanda, drept descoperitorul Americii de Nord, cu aproape cinci secole înaintea genovezului. Dacă ne-am lăsa influențați de cele două zile de sărbatoare ale descoperirii Americii, cea de 12 octombrie dedicată lui Columb și cea de 9 octombrie – Ziua Oficială a lui Leif Erikson – concluzia nu ar putea fi decât una singură, aceea că America de Nord are doi descoperitori oficiali. Una dintre cele mai longevive teorii științifice referitoare la popularea celor două Americi susține că populațiile siberiene au pătruns acum circa 10.000-13.000 de ani, odată cu încheierea ultimei mari glaciațiuni, prin strâmtoarea Bering (la acea vreme fâșia de uscat cunoscută sub numele de Beringia), pe continentul nord american, avansând treptat către America de Sud.

Cum a fost, însă, posibil ca omul cavernelor să fie adevăratul descoperitor al Americii? Date fiind temperaturile extrem de scăzute din timpul ultimei glaciațiuni, nordul Oceanului Atlantic era acoperit de o imensă pătură de gheață ce lega Europa de America de Nord. Astfel, pare suficient de credibil ca oamenii preistorici să fi străbătut întinderea de gheață în căutarea hranei.

Lectură propusă de prof. Ionela Gălbău – Școala Nr. 3 Marginea, Suceava

Surse: Revista Connect, revista tehnologiilor moderne, februarie 2010; www.descopera.ro

OUL LUI COLUMB

Oul lui Columb se referă la o descoperire sau idee genială care pare a fi simplă după înfăptuire. Expresia provine dintr-o poveste populară în care criticii lui Columb nu considerau descoperirea Americii un lucru complicat, odată ce continentul exista.

Pentru a-l umili, un nobil spaniol îl invită într-o zi pe Columb la un ospăț, unde pe lângă mâncărurile și vinurile bune, ia servit și vorbe rele. Nobilul ia spus: Nu ai făcut nicio descoperire. A fost simplu, să traversezi un ocean și să descoperi continentul. Columb și-a păstrat calmul și luând un ou de pe masă, i-a întrebat pe nobilii de la masă dacă îl poat așeza drept într-unul din vârfuri. După multe încercări sortite eșecului nimeni nu a reușit. Columb a luat oul și lovindu-l puțin de masă ca să-l aplatizeze, îl așează vertical în poziție de echilibru. Această soluție simplă naște indignările acelor nobili spanioli, care au exclamat: Asta puteam și noi! Columb răspunse râzând: Trebuia numai să vă vină în gând. Atât. Așa s-a descoperit America.

Sursa: ro.wikipedia.org

VEVERIȚA CHIRURG

În pădurile din estul Virginiei (SUA), trăiesc veverițele cenușii. În meniul lor, pe primul loc sunt ghindele, produse toamna în cantități mari de stejari. Veverițele trebuie să mânânce multe pentru ca să se îngrașe pentru iarnă. De asemenea trebuie să îngroape multe ghinde și pentru vremurile grele. În aceste păduri sunt două feluri de stejari: roșii și albi. Ghindele lor sunt foarte asemănătoare. Ghinda stejarului alb este gălbuie, iar cea a stejarului roșu este brună. Ambele au aceiași mărime. Numai că, ghindele stejarului alb, germinează imediat după ce au căzut pe sol. Ghindele de la stejarii roșii nu germinează decât în primăvară. Veverițele cunosc acest lucru și le tratează în mod diferit. Când o veveriță găsește o ghindă albă, o mânâncă imediat, pentru că altfel ea ar germina dacă ar rămâne pe sol. Ghindele roșii sunt aproape întotdeauna îngropate ca rezervă de hrană pentru iarnă.

În unii ani, stejarii albi produc ghindă multă, în timp ce cei roșii produc foarte puține. Când se întâmplă așa, veverițele schimbă tactica. Veverița adună ghindele albe, care sunt din abundență, și după ce le aplică o mică operație chirurgicală cu ajutorul dinților, le îngroapă la fel cum ar proceda cu cele roșii. Vârful sub care se află embrionul seminței e tăiat cu grijă și mâncat. Odată îndepărtat acest embrion, ghinda nu va mai germina, veverița având astfel hrană în sol pentru iarnă. Oamenii de știință sunt uimiți de inteligența acestor rozătoare, întreabându-se cum de știu veverițele că dacă procedează astfel, ghindele nu vor mai germina.

Sursa: Documentare BBC

GROENLANDA – INSULA DE GHEAȚĂ

Groenlanda, cea mai mare insulă din lume, este acoperită aproape în totalitate de gheață, iar interiorul ei nu a fost în întregime explorat.

Eschimoșii numesc Groenlanda Kalaallit Nunaat, adică pământul oamenilor. Atât doar, că în Groenlanda cea acoperită de ghețuri locuiesc numai 56.000 de oameni. De aici rezultă o densitate a populației șocantă: 0,1 loc./km².

Miezul insulei este scufundat în mare, până la o adâncime de 250 m, iar la suprafață este înconjurat din toate părțile de munți înalți: Mt. Petermann, 2.940 m; Mt. Forrel, 3.360 m; Mt. Gunnbjorn, 3.700 m (cel mai înalt vârf). În ultima perioadă a epocii de gheață, ghețarii de aici au rămas închiși ca într-un frigider uriaș care nu le-a permis să se topească, așa cum s-a întâmplat în regiunile Canadei, Norvegiei și Rusiei de astăzi. Interiorul insulei este acoperit de o calotă de gheață ce atinge 3.000 de metri grosime și o suprafață de 1.726.000 km². În consecință, omul poate supraviețui aici doar în zona de coastă. Majoritatea așezărilor se află pe țărmul vestic, unde clima este mai blândă.

Istoricul Groenlandei este cel al supraviețuirii și al adaptării omului la condițiile climatice extreme. Insula a devenit cunoscută europenilor în sec. al X-lea, când a fost descoperită de vikingi, care au rezistat aici 4 secole. Vikingii se stabiliseră în partea de sud-est a insulei. Descoperitorul a fost Erik cel Roșu, despre care nu se știe mai nimic, în afară de faptul că s-a născut undeva în Norvegia și că avea părul roșu, de la care i s-a tras și numele. Izgonit din Islanda pentru crimă și navigând spre vest, a descoperit în 982 acest pământ. În sudul Groenlandei, ruinele vikingilor datează de peste 1.000 de ani și sunt perfect conservate. Vechea cultură se păstrează și în orașe, începând cu dansatoarele inuite cu tobe și terminând cu viața muzicală și tetrală bazate pe miturile și vestitele saga transmise într-o formă modernă. Numele de Groenlanda înseamnă în limba daneză pământul verde și provine de la coloniștii veniți aici la sfârșitul secolului al X-lea, când a avut loc o încălzire simțitoare a climei. Denumirea se justifică și în prezent, în ciuda ghețurilor veșnice: întregul țărm vestic este acoperit vara de pajiști subarctice, iar unele plante înfloresc chiar la temperaturi de -20 grade Celsius.

Specialiștii au constatat că Groenlanda pierde în fiecare an, începând cu 2003, în jur de 100 miliarde tone de gheață. În situația în care s-ar topi toată calota ei glaciară, nivelul oceanului s-ar mări cu aproximativ 7 m, ceea ce ar face ca New Yorkul și Londra să intre sub ape. Calota de gheață înmagazinează 10% din cantitatea de apă dulce existentă la nivel planetar și se consideră că apa dulce rezultată din această topire ar adăuga 0,56 de milimetri în fiecare an la creșterea nivelului mărilor și oceanelor de pe planetă. Între anii 1979 și 2005, topirea gheții a crescut cu 42% în timp ce temperatura medie pe timp de vară a urcat cu 2,4 grade Celsius. Echilibrul ecologic din Groenlanda devine din ce în ce mai fragil. Micșorarea ghețarilor intensifică și activitatea seismică din regiune. Cutre-murele se resimt cu precădere în perioadele iulie-august, atunci când temperaturile sunt și cele mai mari. Numărul cutremurelor s-a dublat începând cu între 2000-2005, când au avut loc aproape 25 de cutremure glaciare. Acestea sunt dovezi suplimentare că ghețarii Groenlandei se topesc într-un ritm mult mai alert decât s-a prevăzut. Apele din largul coastelor sudice ale Groenlandei sunt pline de aisberguri și de sloiuri de gheață plutitoare. Țărmurile sunt articulate cu numeroase fiorduri: Fiordul Frnz Josef, Umanak, ș.a, iar cel mai lung fiord este Scoresby Sund (290 km.).

După secolele în care a trăit foatrte risipită din cauza modului de viață bazat pe vînătoare, populația Groenlandei este astăzi, în proporție de peste 80% urbană. Orașele sunt concentrate mai ales pe fâșia de coastă din sud-est. Capitala Nuuk, numită și Godthab (buna speranță), este orașul cel mai important. Este o colonie daneză, fondată în 1721 (peste 10.000 loc.). Sisimut sau Holsteinborg, situat pe coasta occidentală chiar la nord de Cercul Polar de Nord, este al 2-lea oraș al Groenlandei ca importanță (peste 4.000 de locuitori).

În capitala Groenlandei de Est, Tasiilaq, în portul localității pot fi văzute acostând celebrele ambarcațiuni cu piele de focă, numite umiaq sau barca femeii, folosite doar la sărbători. Pe colinele înzăpezite ale Tasiilaq-ului, casele din lemn colorate sunt o dovadă a influenței daneze, de care insula depinde. Înainte de colonizare, inuiții trăiau în case din piatră și turbă, cu plafoanele joase, în care pieile de focă atârnate serveau de pereți interiori. În timpul iernii trăiesc în adăposturi temporare făcute din zăpadă numite iglu, iar în timpul verilor scurte în corturi căptușite cu piei de animale și susținute de un cadru de oase. Inuiții poartă haine confecționate din piei de animale și cusute cu ajutorul acelor realizate din oase de animale și fire din alte produse de origine animală. Pe teren, inuiții folosesc sănii trase de câini (qamutic). În general, pentru a naviga pe mare sau pentru a se deplasa pe teren, inuiții se ghidează după stele sau după repere naturale (inukshuk).

Populația este creștină, dar credințele vechi sunt încă vii. Mulți inuiți fabrică și azi tupilak, mici sculpturi din os de animal sau din colți de focă sau de narval, menite să apere de duhurile rele.

Soarele de la miezul nopții, din timpul verii, luminează magnific peisajele și oferă un pământ prielnic sporturilor aventuroase, fie că este vorba de săniile cu câini, de pimbările în caiac sau de escalade.

Lectură propusă de prof. Martin Ștefania – Școala Gimnazială Nr.5 Alexandria,Teleorman

Surse:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Groenlanda, http://www.greenland-guide.gl,

https://ww.cotidianul.ro/groenlanda-tara-verde-de-la-cercul-polar

Cum au cumparat americanii Louisiana

Louisiana Purchase este numele sub care este cunoscut tratatul de achiziționare a unei suprafețe de pământ de aproximativ 2 100 000 km² de către SUA de la Franța în mai 1803, la costul de aproximativ 15 milioane de dolari sau 80 de milioane de franci francezi. Considerând și dobânda plătită, Statele Unite au plătit în final 23 de milioane de dolari pentru achizționarea a ceea ce urma să fie numit inițial Louisiana Territory (vezi harta). Teritoriul se aflase în posesiunea Franței până în 1762, când a fost cedat în secret Spaniei. Spaniolii l-au stăpânit până în 1800, când Napoleon a impus semnarea unui alt tratat secret la St. Idelfonso, Louisiana revenind Franței. Contextul internațional al achiziționării Louisianei se arăta favorabil, americanii fiind interesați de cumpărarea portului New Orleans și de navigația pe fluviul Mississippi, în timp de Napoleon avea nevoie de bani pentru inevitabilul război cu Anglia.

La 11 aprilie 1803, Jefferson i-a delegat personal pe James Monroe, viitorul președinte al SUA, și pe Robert R. Livingston, fostul secretar al afacerilor externe al Statelor Unite, la Paris ca să negocieze tranzacția. Deși pregătiți să negocieze până la maximum 10 milioane de dolari (ai timpului) achiziționarea portului New Orleans și a împrejurimilor sale, cei doi au fost profund uimiți că li se oferea o suprafață imensă și evident, portul pentru „doar” 15 milioane. Astfel se face că la 11 aprilie 1803, având noi instrucțiuni de la Bonaparte, Talleyrand, ministrul francez de externe, i-a surprins pe Monroe și Livingston cu oferta de a le vinde americanilor întregul teritoriu Louisiana sau nimic. Pământul conținut în tratat acoperă astăzi aproximativ 23% din suprafața totală a SUA, dar la vremea respectivă a reprezentat mai mult decât dublarea teritoriului Uniunii. Achiziționarea aproape neașteptată și la un preț ridicol de mic a enormului teritoriu al Louisianei a fost unul din factorii decisivi ai apariției conceptului de expansionism american între cele două oceane.

Lectură propusă de prof. Elena Tiperciuc – Colegiul Tehnic Rădăuți, Suceava

Surse: www.washington.edu; Iulian Cananau, O istorie documentară a SUA, Editura Agatha

ALASKA – CEA MAI BUNĂ AFACERE

Alaska este un stat al S.U.A. situat în extremitatea nord vestică a continentului America de Nord. A devenit cel de-al patruzeci și nouălea stat al uniunii nord-americane, la 3 ianuarie 1959. Numele Alaska provine cel mai probabil din cuvântul Alyeska din aleutină însemnând țară mare sau pământ mare.

În 1741, Alaska era un teritoriu descoperit de exploratorul rus Vitus Jonassen Bering, teritoriu care furniza importante cantități de blănuri Rusiei țariste. Rusia avea uriașe datorii financiare mai ales după înfrângerea suferită în războiul Crimeei. În 1867, țarul Alexandru al II – lea decide să vândă uriașul teritoriu guvernului Statelor Unite contra sumei de 5 milioane de dolari. După scurte tratative la Washington, se semnează tratatul de vânzare de 27 de pagini, la 30 martie 1867 contra sumei de 7,2 milioane de dolari.

De atunci, Alaska un teritoriu care costase mai puțin de 2 cenți hectarul, devenise cea mai profitabilă afacere a americanilor, mai ales după descoperirea aurului și a petrolului.

Lectură propusă de prof. Daniel Toderaș – Colegiul N. „Petru Rareș”, Suceava

Noaptea rechinilor

Noaptea cade greu peste un crucișător american aflat în focul celui de al Doilea Război Mondial. Sub oceanul de culoarea smoalei mișună submarine japoneze aducătoare de moarte. Întunericul și mișcarea de tangaj nu fac decât să sporească frica echipajului. Mai mult, apele din zonă colcăie de rechini. Pe data de 30 iulie, anul 1945, la doar 14 minute după miezul nopții, cuirasatul USS Indianapolis a fost reperat de un submarin japonez. A fost începutul unei agonizante terori. Cuirasatul american a fost lovit de două torpile, scufundat pe loc, iar supraviețuitorii au fost nevoiți să îndure cel mai sângeros asalt al rechinilor înregistrat în lunga istorie a relațiilor dintre om și temuții prădători ai oceanelor. Scufundarea acestei nave de război a însemnat, în istoria U.S. Navy, un trist record: cea mai mare pierdere de vieți omenești pricinuită de scufundarea unui singur vas. Din echipajul inițial, care număra 1.196 membri, circa 900 au supraviețuit exploziilor și s-au aruncat în apă. Fără apă potabilă, fără hrană, fără arme și, mai ales fără nicio formă de protecție împotriva rechinilor, cei care au scăpat de moartea adusă de torpile, aveau să aibă parte de un sfârșit cumplit. Timp de aproape 4 zile și 4 nopți, marinarii americani au fost la cheremul rechinilor. Din cei aproape 900 de oameni doar 317 aveau să supraviețuiască acestui asalt al morții, venit sub forma gurilor flămânde ale rechinilor, a setei atotchinuitoare, a hipotermiei, deshidratării, foamei, descuamării pielii, otrăvirii cu sare și chiar a demenței. Conform declarațiilor date de supraviețuitori, atacurile rechinilor nu au urmat imediat după scufundarea navei, ci odată cu răsăritul zorilor. La început, rechinii, care nu erau obișnuiți cu atâția oameni în mijlocul oceanului, s-au apropiat temători și curioși doar pentru a inspecta trupurile naufragiaților. Este ușor de imaginat teroarea psihologică resimțită de acești oameni, aflați singuri și fără niciun ajutor, la cheremul rechinilor. Prădători oportuniști, rechinii au început prin a se hrăni din cadavrele celor ce muriseră deja. Apoi, au trecut la cei aflați încă în viață. Sângerosul spectacol nu a făcut decât să ridice la cote paroxistice groaza și oroarea resimțite de marinari, care își vedeau prietenii și camarazii sfârtecați de vii de fălcile rechinilor. Rechinii erau într-atât de sătui, încât ajunseseră să consume la alegere doar anumite părți din trupurile omenești. O tragedie de asemenea proporții a fost nemaiîntâlnită în decursul istoriei relațiilor dintre oameni și rechini.

Lectură propusă de prof. Elena Tiperciuc – Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” Cârlibaba, Suceava

Surse: descoperă.ro

SATELE PLUTITOARE DE PE LACUL TITICACA

Lacul Titicaca – căruia indienii îi spun Tartapttataotta sau Lacul judecății, după legendele aymarilor, este situat la granița dintre Peru și Bolivia. Este cel mai mare lac al Anzilor. În afară de vapoare, care fac curse pe lac între orașele de pe malul acestuia, călătoriile mai scurte se fac cu mici ambarcațiuni numite balsas, fabricate de localnici din totora, o plantă asemănătoare cu trestia sau papura, ce crește pe malul lacului. Pe lac sunt numeroase insule, cea mai mare fiind Insula Soarelui, cu o lungime de circa 10 km. Majoritatea insulelor sunt locuite de indieni ce se ocupă cu agricultura, pescuit, țesut, împletit, și alte activități tradiționale. Pe lac există și insule plutitoare, construite din totora, populate de uroși, indieni care au fost constrânși să-și petreacă existența pe aceste insule fragile, formate din “totorales”. Ei au ajuns într-o stare de mizerie și sărăcie foarte mare, încât se tem de orice vizitator. În ultimul timp s-a construit o școală pe o insulă flotantă. Adulții și copiii frecventează acest centru de studii. Insulele plutitoare au apărut inițial ca o măsură de apărare a străvechii culturi Uro din Peru în fața agresiunii incașilor, principala putere militară din zonă înainte de apariția conquistadorilor spanioli. Insulele sunt ancorate cu frânghii de pilonii subacvatici și se pot deplasa în funcție de dorința celor care trăiesc pe ele. Aici nu există electricitate, apa potabilă este cea a lacului, iar oamenii gătesc la focul pe care îl aprind deasupra unor grămezi de pietre, astfel încât să nu aprindă întreaga insulă. Astăzi, după mai bine de cinci secole de existență, satele plutitoare au devenit una dintre principalele atracții turistice din Peru. În prezent există aproximativ 40 de sate plutitoare pe lac, ce adăpostesc câteva sute de persoane, majoritatea descendenți ai populației Uro. Absolut toate sunt realizate din trestii și rădăcini de tortora. Cea mai mare dintre insulele artificiale adăpostește 10 familii în colibe construite tot din plante, în timp ce pe cea mai mică dintre ele (aproximativ 30 m în diametru) nu traiesc decât două familii. Localnicii au supraviețuit trecerii timpului bazându-se exclusiv pe pescuit, vânătoarea păsărilor și schimburile comerciale cu populația Aymara. În prezent, cea mai mare parte a veniturilor vin din partea turiștilor care vin în număr mare să  admire ceea ce ei numesc o adevarată minune a lumii. ”Omul se poate adapta oricărui mediu, iar satele plutitoare sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Populația Uro și-a creat practic propriul pământ”, afirmă Mairo Moya, unul dintre ghizii locali.

Lectură propusă de prof. Adriana Chiran – Școala Gimnazială Nr. 2 Modelu, Călărași

Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/

Luptătoarele de wrestling din Bolivia

El Alto este un oraș sărac din Bolivia, situat la 3.900 de metri în Munți Anzi. Are o populație de circa un milion de oameni, cei mai mulți veniți în ultimii ani din satele înconjurătoare pentru a scăpa de sărăcie. Cu toții duc o viață grea, cu multe lipsuri. După o zi istovitoare își găsesc relaxarea mergând la wrestling, un spectacol în care participă femei luptătoare numite cholitas luchadoras. Luptele de wrestling pentru femei se țin într-o sală de gimnastică și atrag o mulțime de turiști, curioși să vadă cât de talentate sunt doamnele. Pentru un astfel de show, trebuie însă să plătească sume destul de piperate.

Participantele sunt îmbrăcate după moda tradițională a platourilor înalte din Anzi: fuste strălucitoare, șaluri brodate, multe bijuterii și pălării din stofă tare. Costumele lor sclipesc în lumina reflectoarelor. Peste muzica asurzitoare, tropăiturile din picioare și fluierăturile nerăbdătoare, se aud strigăte: Aduceți luptătoarele! La semnalul arbitrului cele două femei se iau la luptă. Își aplică una alteia lovitură după lovitură. Spectatorii, amețiți de aburii alcoolului, urlă satisfăcuți. Una dintre luptătoare execută o săritură, se răsucește prin aer cu cozile împletite fluturând, apoi aterizează peste cealaltă. Publicul este în extaz. Câștigătoarea urlă către public bucuroasă: Am câștigat! Eu sunt cea mai frumoasă! Pe mine au venit să mă vadă toți gringo! Se referă la turiștii străini așezați pe scaune în primele rânduri, cei care au plătit cele mai scumpe bilete. Trebuie să demonstrăm că și femeile sunt la fel de puternice ca și bărbații, spune Carmen Rosa, una dintre protagonistele bătăii.

Luptătoarele Cholita au fost inițial introduse într-un spectacol pentru a condimenta show-urile destinate atunci doar bărbaților. Mulțumită luptătoarelor Cholita, popularitatea wrestlingului a atins cele mai ridicate cote în Bolivia.

Lectură propusă de prof. Ioana Dane – Școala Gimnazială Rasova, Constanța

Sursa: https://stirileprotv.ro/stiri/international

Animale ale Canadei arctice

Mai puțin de 50 de specii de animale trăiesc permanent sau își petrec o parte din viață în regiunea arctică. Dintre acestea 31 se află pe teritoriul canadian. Cea mai mare parte a animalelor de aici sunt rozătoare, care se găsesc în apropierea pădurilor sau în tundră. Dar pentru cei mai mulți oameni animalele mari din inima Arcticii sunt cele care definesc regiunea.

Ursul polar, cel mai mare animal de pradă terestru, prosperă în cel mai aspru mediu. Masculii pot atinge 3 m în înălțime, cântărind până la 650 kg, în timp ce femelele cântăresc în medie 250 kg. Urșii singuratici cutreieră neobosiți și plini de curiozitate până la 5 000 km pe gheață și prin tundră în căutarea hranei. Acest lucru le-a atras numele poetic inuit Pihoqahiak, care înseamnă cel veșnic hoinar. Bârlogul este bine conceput, în cel mai înalt nămete pe care îl găsește. De la intrare, un tunel urcă în pantă circa 2 metri până la spațioasa locuință. Aici căldura emanată de corpul ursului este blocată, astfel încât în bârlog este adesea o temperatură cu 20°C mai ridicată decât cea de afară. O mică deschizătură în acoperiș permite eliminarea aerului viciat. Ursul polar se simte atât de în largul lui în apă încât unii naturaliști îl clasifică drept ”mamifer marin”. Dieta ursului polar a suferit adaptări, acesta fiind singurul urs din lume în întregime carnivor, hrănindu-se cu focile pe care le vânează pe marea înghețată. Un alt animal tipic pentru regiunea arctică este boul moscat. Acesta are o blană de un brun-întunecat, alcătuită dintr-un strat interior de păr subțire peste care cresc firele lungi, mătăsoase, de protecție. Blana exterioară ajunge până la pământ, dându-i animalului o înfățișare aproape comică. În ciuda denumirii lor de boi, denumire dată pe baza taliei lor, aceste erbivore se înrudesc mai degrabă cu caprele sălbatice și muflonii decât cu bovinele clasice. Cu toate acestea, sunt cumva o specie intermediară, care face legătura dintre caprine și ovine, pe de o parte, și bovine, pe de altă parte. Boul moscat are coarne uriașe, a căror greutate este concentrată la nivelul frunții. Masculii le folosesc în perioada de rut, când se izbesc câte doi, într-o aprigă și zgomotoasă etalare de putere. Pentru a se apăra de amenințările ocazionale din partea lupilor, boii moscați adulți se strâng în cerc, cu fața spre exterior, în jurul vițeilor așezați în centru – atacatorii se confruntă atunci cu un zid de coarne dure, ascuțite. Invariabil, lupii vor încercui turma și vor simula atacuri false, până când, într-un târziu, erbivorele intră în panică și încep să fugă într-o încercare disperată de a se salva. Acesta este momentul îndelung așteptat de lupii experimentați. Boii moscați sunt cei mai vulnerabili atunci când aleargă. Tacticieni desăvârșiți, lupii izolează cea mai vulnerabilă victimă de restul turmei. Cel mai experimentat lup apucă boul de bot și-i imobilizează, astfel încât restul membrilor haitei să aibă timp și poziția potrivită pentru a trece de pavăza de blană și a sfâșia abdomenul.

Lectură propusă de prof. Nicoleta Carata Glodeanu – Școala Gimnazială Nr. 2 Piatra Neamț

Surse: Canada, Traveler-Michael Ivory

MUNȚII VOPSIȚI

Toți ghețarii din Peru se vor topi în următorii 20 de ani, potrivit oamenilor de știință. Un inventator și-a propus să zugrăvească vârfurile munților Anzi în alb, în încercarea de a combate efectele schimbărilor climatice. Eduardo Gold speră că atunci când operațiunea de pictare a munților va fi finalizată, totul va imita efectul ghețarilor, care reflectă lumina solară și trimit căldura înapoi în atmosferă. “Suprafața albă reflectează razele solare înapoi în atmosferă și în spațiu, zonele din jurul ei răcorindu-se, creează un micro-climat, așa că putem spune că frigul generează și mai mult frig”, a precizat ecologistul de 55 de ani. Se speră ca acest proiect să încetinească topirea ghețarilor din Anzi.

Chalon Sombrero, la fel ca multe alte vârfuri din Anzi, a rămas fără ghețarul său, acesta fiind acum doar o amintire. Zugravii, care au pictat deja 2 hectare din cele 70, au fost recrutați din satul Licapa, a cărui supraviețuire depinde de apa acestor ghețari. Vopseaua este prietenoasă cu mediul. Este un amestec de lămâie verde, albuș de ou și apă. Proiectul de 135.000 de lire sterline este finanțat de Banca Mondială după ce Gold a câștigat concursul “100 de idei pentru a salva planeta”.

Lectură propusă de prof. Radu Giurgiu – Școala Gimnazială Chiuiești, Cluj

CETATEA INCAȘILOR – MACHU PICHU

Machu Pichu este un sit pre-columbian din secolul al XV-lea situat la altitudinea de 2.430 m pe o creastă montană deasupra văii Urubamba din Peru.

Majoritatea arheologilor cred că Machu Pichu a fost construit ca o proprietate pentru împăratul incașilor Pachacuti (1438-1472.). Este una din atracțiile turistice cele mai vizitate din toată America Latină și cel mai vizitat obiectiv turistic din Peru.

Incașii au început construirea cetății în jurul anului 1450 în perioada de apogeu a civilizației, construirea fiind abandonată pentru 100 de ani ca urmare a pătrunderii în teritoriu a cuceritorilor spanioli. Se presupune că locuitorii săi au murit din cauza variolei introduse de călătorii străini, deși numeroase dovezi atestă că spaniolii nu au reușit să pătrundă în oraș datorită amplasării sale, destul de protejată de versanții abrupți și văi adânci. Dovezi în acest sens au fost și rocile sacre distruse de spanioli în alte locuri, roci care la Machu Pichu au rămas neatinse. Dacă Machu Pichu era cunoscut pe plan local, pentru lumea din afară acest oraș incaș era necunoscut. A intrat în atenția internațională în 1911 datorită istoricului american Hiram Bingham. De atunci, Machu Pichu a devenit o atracție turistică importantă.

Deoarece situl nu a fost cunoscut nici măcar pe timpul cuceririi spaniole și a rămas relativ intact, Machu Pichu a fost declarat sanctuar istoric peruan în anul 1981 și inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1983 descriind-o ca pe o “capodoperă absolută a arhitecturii și mărturie a civilazației incașe”.

În 2007, Machu Pichu a fost votat ca unul din cele șapte minuni ale lumii într-un sondaj adresat lumii întregi pe internet. Din nefericire, în anul 2008 Machu Pichu a fost introdus și pe lista celor mai periclitate monumente din lume din cauza mediului degradării mediului. Această degradare a rezultat din impactul turismului, dezvoltarea necontrolată din apropierea orașului Aquas Calientes ce a inclus un tramvai prost amplasat astfel încât să faciliteze accesul vizitatorilor și construirea unui pod peste râul Vilcanota cu scopul de a aduce cât mai mulți turiști spre sit, în ciuda unui ordin judecătoresc și a numeroaselor proteste împotriva guvernului.

De la descoperirea sa în 1911, tot mai mulți turiști vizitează Machu Pichu, ajungându-se în prezent la un flux de peste 400 000 de turiști anual, fiind cel mai important obiectiv turistic peruan ce contribuie la sporirea venitului național.

Surse: Dan Collyns (2008). "Machu Picchu ruin 'found earlier". BBC News. http://news.bbc.co.uk

URIAȘII PĂDURILOR AMERICANE

Cu cele aproape 5 000 de tone greutate și înălțimi care depășesc frecvent 100 m, arborii sequoia sunt campionii incontestabili ai naturii la categoria grea. Uriașii pădurilor din America sunt, de departe, cea mai mare și mai grea formă de viață care a existat vreodată pe Terra. Dacă în urmă cu milioane de ani, arborii sequoia cunoșteau o mare răspândire în toată emisfera nordică, schimbările climatice le-au redus drastic suprafața. Cele mai întinse păduri de sequoia există astăzi în California, în zona munților Sierra Nevada. La sosirea europenilor, mulți sequoia au căzut sub topoarele acestora. Doborarea unui singur exemplar dura chiar și o lună. Dintr-un singur trunchi se scotea lemn pentru un întreg orășel.

Numele de Sequoia a fost dat în 1847, de către botanistul german Stephen Endlicher. Acesta a ales numele dorind să onoreze memoria unui șef de trib local, Sequoyah sau Sikwayi (1786-1843).

Uriașii californieni au dovedit că se pot adapta ușor și în alte părți ale lumii. De exemplu, în localitatea Maderat din județul Arad, pot fi văzuți doi dintre cei trei copaci sădiți în secolul al XIX-lea de către baronul Dietrich Jozsef.

În vederea protejării copacilor, aceștia au fost declarați monumente ale naturii.

Lectură propusă de prof. Eugen Zîrnă – Școala Gimnazială Al. Davila, Pitești

BROSCUȚA DE GHEAȚĂ

În pădurile statului nord-american Ohio trăiește o specie de broască unică. Este numită broasca de pădure (Rana sylvatica). Înghețul este fatal pentru majoritatea animalelor dar nu și pentru această broască. Broasca de pădure are o foarte mare toleranță la îngheț, aceasta supraviețuind gerului iernii chiar dacă îi îngheață corpul în totalitate. La venirea iernii, broasca se îngroapă sub frunzele căzute din pădure unde îngheață complet în așteptarea primăverii. În acest moment toate funcțiile organismului se opresc. Sângele îngheață, bătăile inimii și respirația se opresc pentru câteva săptămâni sau chiar luni. Secretul acestei broscuțe este glucoza secretată de organism ce acționează precum un antigel, astfel celulele din piele și țesuturi nefiind distruse de îngheț. Acest antigel protejează organele vitale. La apariția primelor raze de soare ale primăverii, broscuța se trezește din somnul iernii.

Lectură propusă de prof. Antoniu Ioan Berar – Școala Gimnazială „Ioan Vlăduțiu” Luduș, Mureș

Surse: Natgeotv

Deșertul Atacama

Deșertul Atacama este situat în America de Sud, în statul Chile, la o altitudine medie de 3.200 m, având suprafața de 1.330 km². Este etajat în trei mari terase, fiind mărginit spre răsărit de masivele muntoase ale Anzilor Cordilieri (peste 6.000 m), iar spre apus despărțit de Oceanul Pacific printr-o creastă muntoasă mai joasă, Cordiliera Coastelor (în jur de 3.000 m). 
Se desfășoară pe o distanță de peste 800 km de o parte și alta a Tropicului Capricornului, prezentând contraste puternice: coline pietroase, mase stâncoase de origine vulcanică, dune de nisip. În această regiune domnește o secetă atât de puternică și aerul este atât de uscat, încât obiectele metalice nu ruginesc niciodată, iar carnea lăsată vreme îndelungată în aer liber nu se alterează ci, dimpotrivă, se conservă timp nelimitat. Unii călători relatează că vara uscăciunea e așa de mare, încât părul și barba se fărâmițează și cad, iar unghiile crapă. Bogația principală a deșertului o formează enormele zăcăminte de nitrați, unice în lume, cunoscute drept salpetru de Chile, care în vechiul Egipt servea la îmbălsămarea mumiilor. Deșertul își trage numele de la un trib de amerindieni, cunoscuti sub numele de atacameni.

Se poate spune că deșertul Atacama este izolat de ploi de către paravanul înalt al Cordilierilor fiind expus vânturilor uscate. În apropiere de coasta Pacificului este împiedicată formarea norilor de curentul rece Humboldt, astfel că regiunea este izolată din toate părțile, și în plus, ea fiind traversată de tropicul Capricornului. Apa rece a Pacificului determină aici frecvent for-marea ceții și o temperatură mai scăzută în apropiere de coastă. Prin fenomenul climatic denumit „El Niño” au loc averse intense de ploaie la intervale de 6 – 10 ani, care duc pentru un timp scurt la o înflorire a deșertului. Vârsta deșertului este apreciată la 15 milioane de ani. Diferențele de temperatură din regiune sunt mari, oscilând între zi +30o și noapte -15 °C.

În regiuni din Atacama aflate la o altitudine medie de 3 000 m, solul a fost comparat cu cel de pe Marte și datorită aspectului său a fost folosit ca locație de filmare pentru scenele de pe Marte, mai ales în serialul de televiziune Space Odyssey: Voyage to the Planets. Regiunea este unică pe Pământ, în acest sens, și este folosită de NASA pentru testarea aparatelor și instrumentelor pentru viitoarele misiuni pe Marte.

Lectură propusă de prof. Puiu Loredana – Colegiul Tehnic Rădăuți, Suceava

Surse:http://www.travelers-way.com

https://ro.wikipedia.org

A S I A

LA SCHI ÎN DEȘERT

Miliardarii din Emiratele Arabe au construit în Dubai cea mai mare pârtie artificială indoor, în care se poate schia în orice moment, chiar dacă este situată în mijlocul unui deșert cu temperaturi de peste 45 de grade. Ski Dubai este o construcție gigant, de 85 m înălțime, o capodoperă a ingineriei mondiale ce se ridică din nisipurile deșertului din zona Golfului Persic. Construită în interiorul centrului comercial Mall of the Emirates, Ski Dubai acoperă o suprafață echivalentă cu 3 terenuri de fotbal. Ski Dubai are 5 pârtii de schi de diferite grade de dificultate, pârtii de bob, pârtie pentru sanie și școală de schi. Aici, temperatura este constantă de -1 grad Celsius (ziua), iar zăpada este mereu proaspată, fiind obținută prin împrăștierea apei, în fiecare noapte, într-o atmosferă menținută la o temperatură de – 6 grade Celsius. Pârtia principală are o lungime de 400 m, acoperișul simulează aproape perfect culoarea unui cer înnorat, zăpada cade tot timpul din „nori”, iar instalația de transport pe cablu cară sârguincioasă schiorii în „vârful muntelui”. Directorul executiv al complexului, Phil Taylor, susține că ideea construirii acestei „stațiuni” nu a fost legată doar de schiatul propriu-zis, ci și de dorința „de a aduce activitățile de iarnă și jocul în zăpadă în viața unor oameni care nu au avut niciodată ocazia să vadă așa ceva”.

VRĂJITOAREA PĂDURII

În junglele din provincia chineză Yunnan a fost descoperită o floare extraordinară datorită modului unic de înmulțire. Este vorba despre floarea cartofului-gigant, numită de localnici și vrăjitoarea pădurii. În timpul nopții începe vraja. Pădurea se răcește, dar floarea se încălzește. O cameră cu senzori de temperatură arată faptul că temperatura florii crește cu 10șC față de aerul din jur. În același timp, un miros pestilențial de carne în putrefacție umple aerul pădurii. Pe măsură ce floarea se încinge, un nor de duhoare se ridică. Parfumul rău mirositor se răspândește departe în pădure. Nu trece neobservat, gărgărițele de cadavre sosesc la locul faptei, atrase de mirosul irezistibil. Gărgărițele care vin la ospățul unui hoit, au fost păcălite. Alunecă și cad în centrul florii monstruoase. Nu au loc să-și deschidă aripile, iar pereții ceruiți nu le dau nicio șansă de scăpare. Dar intenția florii nu este sinistră. Gândacii vor fi ajutoare fără voie pentru floare. La venirea dimineții zeci de insecte sunt încă prizoniere în inima florii. În a doua noapte, vrăjitoarea agită spiritele din nou. În câteva minute polenul auriu al florii e stors din stamine și începe să cadă, acoperind insectele captive. Acum, prizonierii pot pleca. Pereții florii și-au schimbat textura, s-au asprit, transformându-se în scara ideală de evadare din temniță. Acoperite cu polen, gărgărițele de cadavre pot să se cațere spre libertate, exact la timp pentru că alte vrăjitoare sunt pe cale de a se deschide. Seduse de parfumul irezistibil de hoit, insectele se grăbesc să le viziteze, asigurând astfel polenizarea pentru apariția unei alte generații de flori imense, urât mirositoare. Să miroși ca un cadavru este singura modalitate de înmulțire a acestei plante.

Lectură realizată de prof. Luiza Ghiocanu – Școala Gimnazială Răzvad, Dâmbovița

Huaxi – satul În care toȚi oamenii sunt bogaȚi

V-ați imaginat vreodată cum ar fi să trăiți într-un sat în care toată lumea are o casă de lux, o mașină foarte scumpă, unde îngrijirea medicală și învățământul sunt gratuite, unde toată lumea are un loc de muncă și toți locuitorii sunt acționari la mai multe companii prospere, un sat care are propriul aeroport și prin care circulă doar trenuri de mare viteză? Ei bine, pentru locuitorii satului Huaxi, situat în provincia chineză Jiangsu, aceasta este banală realitate. În acest sat toată lumea este bogată. În schimbul acestor beneficii rezidenții satului de lux, trebuie să muncească 7 zile din 7, să își investească câștigul tot în Huaxi și să fie pregătiți să piardă tot dacă vor să părasească satul. Țăranii din Huaxi se pot lăuda că au un zgârie-nori înalt de 328 m, care adăpostește la etajul 60 o vacă făcută în totalitate din aur. Potrivit autorităților locale, Huaxi “este un sat socialist model” care numără doar 2 000 de rezidenți. Localitatea a fost fondată în anul 1961 de Secretarul Partidului Comunist Wu Renbao (acum în vârstă de 86 de ani) din dorința de a transforma o comunitate săracă într-un sat foarte înstărit. În acest sens aici s-au folosit cele mai moderne metode din agricultură, s-au înființat firme de logistică, fabrici de oțel și s-au pus bazele unor afaceri cu textile. Comuna își exportă produsele în mai mult de 40 de țări din lume. Munca și bunăstarea sunt principalele valori ale satului, de aceea străzile sunt pustii în timpul zilei întrucât toata lumea muncește, iar în weekend nimeni nu are pretenția să își ia pauză. Luminile satului se sting la ora 22.00 pentru a le permite oamenilor să se odihnească, penru că ei muncesc 7 zile din 7, câte 10 ore pe zi. În prezent, peste 2 milioane de turiști din toată lumea vin aici anual pentru a admira minunile din satul cel mai bogat de pe Pământ.

Lectură propusă de prof. Daniel Andrei – Colegiul Tehnic “Ion Creangă”, Tg. Neamț

Surse: http://www.stirifeldefel.ro

Trenul fără roți

China se mândrește cu singura cale ferată comercială din lume, între Shanghai și Pudong, ce folosește tehnologia cu levitație magnetică, maglev. Spre deosebire de orice alt tren, cel care circulă în Shanghai nu are roți! Trenul, cu design aerodinamic, se desprinde ușor de sol și plutește la propriu, ajungând repede la peste 430 km/h, fiind cel mai rapid tren de pe Pământ. În doar 8 minute parcurge cei 30 km până la aeroportul internațional Pudong. Neavând roți, trenul utilizează câmpuri magnetice pentru a-și asigura sustentația și pentru a se deplasa. Nu are mecanic, ci este dotat cu computere care îi verifică permanent poziția și trimit informațiile la un punct de control central. Electromagneții cu stabilizare electronică din partea de jos a fiecărui vagon și bobinele magnetizate din partea de jos a căii de rulare ridică trenul până când distanța dintre cele două seturi de magneți este de aproximativ 1 cm. Alți magneți asigură alinierea tre-nului de-a lungul pereților verticali ai căii de rulare. Bobinele instalate în calea de rulare produc un câmp magnetic care propulsează trenul. Pentru că nu are roți și nici motor clasic, trenul maglev nu face zgomot și nu poluează. Întreținerea căii de rulare și a echipamentelor se face mai ușor. În plus, pentru același număr de pasageri, un autovehicul consumă de trei ori mai multă energie decât un maglev, iar un avion de cinci ori mai multă. De fapt, energia pe care trenul o folosește pentru a levita deasupra căii de rulare este mai mică decât energia consumată de propriul sistem de aer condiționat.

Date fiind toate aceste avantaje, de ce nu se construiesc mai multe linii maglev? Un motiv îl constituie costurile inițiale foarte ridicate. Oficialii chinezi au amânat construirea unei linii maglev între Shanghai și Beijing deoarece ar costa de două ori mai mult decât o cale ferată normală pentru trenuri de mare viteză. Pentru realizarea liniei maglev din Shanghai s-a folosit tehnologie germană. Cercetările în domeniul levitației magnetice continuă în Germania, Japonia și în alte părți ale lumii. În decembrie 2003, un tren maglev experimental din Japonia a atins viteza record de 581 km/h. La ora actuală însă trenul din Shanghai este singurul maglev comercial din lume, adică singurul care transportă călători. Când se întorc din Pudong în Shanghai, pasagerii nu-și pot lua ochii de la vitezometrele digitale din fiecare vagon: sunt dornici să vadă când vor indica viteza maximă.

Sursa: http://wol.jw.org/ro

FEMEILE GIRAFĂ

Femeile din tribul Kayan Lahwi din Myanmar, se supun unui ideal de frumusețe cu totul ieșit din comun. Cunoscute drept “gâturile lungi”, sau “femeile girafă”, aceste femei sunt apreciate în funcție de lungimea gâtului sau de inelele de alamă purtate în jurul acestuia. Tratamentul estetic al acestora începe la vârsta de 5 ani, când li se așază în jurul gâtului cel dintâi astfel de inel. Odată cu trecerea anilor, sunt adăugate în jurul gâtului tot mai multe inele. Presiunea exercitată de către inele asupra umerilor, claviculelor și pieptului duce treptat la o lungire forțată a gâtului. Antropologii au căutat diverse explicații pentru a înțelege originea acestui obicei. O ipoteză sugerează că purtarea colierelor le-ar fi ferit pe femei să devină sclave, făcându-le să pară mai puțin atrăgătoare în ochii celor din alte triburi. Sau dimpotrivă, gâturile foarte lungi le-ar face pe femei mai atractive. Inelele ar preveni uciderea femeilor de către tigri.

Sursa: http://www.diane.ro

Marea MoartĂ

Aflată la cea mai mică altitudine de pe Terra (396 m sub nivelul oceanului planetar), Marea Moartă este de fapt un lac tectonic situat la extremitatea sudică a văii Iordanului. Reprezintă partea nordică a Marelui Rift African, care continuă spre nord cu Marea Roșie. Lacul are o lungime de aproximativ 80 de km, în cel mai lat punct al său având 18 km.

Acest loc biblic a fost scena în care soția lui Lot, privind înapoi spre prăpădul ce lovise  cetățile Sodoma și Gomora  cu foc și pucioasă a fost transformată într-un stâlp de sare. De altfel, suprafața Mării Moarte este străpunsă ici-colo de coloane de sare, iar pe alocuri bucăți mari de sare plutesc asemenea unor aisberguri.

Denumirea de mare moartă provine de la faptul că, exceptând unele organisme unicelulare adaptate la apa sărată, nu trăiesc alte viețuitoare, salinitatea apei sale fiind de 6 ori mai mare decât cea a apei oceanelor. Se spune că, datorită salinității mari, nimeni nu se îneacă în Marea Moartă, fiind menținut la suprafață ca oul cu care se încearcă saramura pentru murături (foto.). Pe fundul mării este un strat gros de sedimente, a căror depunere a început cu 2 milioane de ani în urmă.

Apa provenită din Iordan și alte râuri mai mici care se varsă aici s-a evaporat rapid în arșița zilelor de vară în care temperaturile treceau de 50°C, lăsând pe fundul lacului depozite de argilă, nisip, sare și gips. De la începutul secolului al XX-lea nivelul apei a scăzut continuu din cauza că Israelul și Iordania scot apa din Iordan pentru a iriga culturile agricole. În afară de sare, în apa mării mai sunt dizolvate carbonat de potasiu (folosit la obținerea îngrășămintelor chimice), magneziu și brom. Datorită lor, apa Mării Moarte ameliorează afecțiuni ale pielii, respiratorii și reumatice, iar nămolul negru de aici este folosit în industria cosmetică.

Lectură propusă de prof. Stelian Manea – Școala Gimnazială “G.D.Ghica”, Peretu și Lic.Tehnologic “E.Racovita” Roșiorii de Vede, Teleorman

Surse: http://www.summerday.ro/

AEROPORTUL DE PE MARE

Aeroportul Kansai este considerat una dintre cele mai mari capodopere inginerești ale lumii. Este amplasat la 5 km de țărmurile Insulei Honshu, cea mai mare insulă japoneză. Din cauza traficului aerian infernal de pe celelalte aeroporturi, ingenioșii japonezi din Golful Osaka au ales o soluție cu totul inedită: înălțarea unui aeroport pe mare. Pentru asta, au fost nevoiți să creeze o insulă artificială, lungă de 4 km și lată de 2,5 km, care să reziste cu brio condițiilor vitrege pe care arhipelagul japonez le înfruntă: taifunuri devastatoare si cutremure frecvente. Pentru construirea insulei a fost nevoie de 5 ani. La început, a fost nevoie să se transporte, în Golful Osaka, la o adâncime de 20 m sub apă, pământ și nisip. Apoi, peste acest strat de pământ și de nisip au fost transportate cu ajutorul șlepurilor bucăți de piatră spartă. Peste 10.000 de muncitori au lucrat la construcția Aeroportului Internațional Kansai, însumând un număr de 10 milioane de ore de muncă. Aeroportul este legat de uscat printr-un pod cu două niveluri. Aeroportul Kansai are doar o singură pistă, dar anual pe aceasta se efectuează 160.000 de decolări și de aterizări, fiind deserviți 25 de milioane de pasageri. Pe 17 ianuarie 1995, Japonia a fost devastată de cutremurul Kobe (7,1 grade magnitudine), al cărui epicentru a fost situat la numai 20 km de aeroport. În 1998, Kansai a fost lovit de un taifun cu o viteza de 200 km/h. Cele două dezastre naturale au trecut peste Aeroportul Kansai fară a lăsa nicio urmă. Nici măcar o fereastră nu a fost spartă. Singura problemă, pe care inginerii japonezi se pare că nu au gestionat-o cum trebuie, este aceea ca insula pe care se află aeroportul se scufundă – fenomen prevăzut încă din planurile inițiale, dar care a avut loc cu o intensitate mai mare decat cea estimată. În fiecare an aeroportul se scufundă câte 30 cm.

Surse: http://en.wikipedia.org/wiki/Kansai_International_Airport

Everest – Cel mai mare cimitir în aer liber

Nu toți alpiniștii care se încumetă să urce pe Everest se mai și întorc acasă. În ultima sută de ani, Vârful Everest a făcut zeci de victime. Cea mai neagră zi din istoria alpinismului pe Everest a fost 25 aprilie 2015. Atunci, cutremurul din Nepal a omorât 9.000 de oameni, dintre care 23 erau alpiniști aflați lângă tabăra de bază de pe Everest. Până atunci, cea mai dezastruoasă zi fusese 18 aprilie 2014, când o altă avalanșă a surprins și ucis 16 oameni pe munte. În mai 2016, patru oameni au murit în patru zile, înclusiv o femeie din Australia care escalada muntele împreună cu soțul său. Aceasta s-a oprit din ascensiune la 8.000 de metri altitudine, spunându-i soțului, că are nevoie de odihnă. Însă ea nu era doar extenuată: suferea de rău de înălțime, iar plămânii și cutia craniană i se umpleau deja cu lichid. A murit în brațele soțului său în timp ce coborau de pe Everest. Maria avea 34 de ani. Spre deosebire de alți alpiniști, corpul Mariei a fost recuperat de pe Everest. Pe munte există aproximativ 200 de trupuri neînsuflețite ale alpiniștilor, prinse în gheață. Unele cadavre sunt anonime. Altele sunt ale unor alpiniști faimoși, precum George Mallory, despre care se crede că a ajuns pe vârf în 1924, cu 31 de ani înainte de omul care a intrat în istorie drept cuceritorul vârfului, Edmund Hillary. Nu vom ști niciodată dacă Mallory sau Hillary a ajuns primul pe vârful Everest. Trupul lui Mallory a fost descoperit pe munte în 1999, la 70 de ani după ascensiunea care i-a adus moartea. Corpul său este încă pe Everest. Unele cadavre servesc drept repere pentru alpiniștii din zilele noastre. Pe internet pot fi găsite galerii întregi de imagini cu alpiniștii care își dorm somnul de veci pe Everest. De ce sunt încă pe munte? Pentru că este prea periculos chiar și să te oprești să îți ajuți un copechipier atunci când are nevoie, cu atît mai mult să cari un cadavru după tine pe temperaturi sub zero grade, vânturi năprasnice și rezerve de oxigen pe terminate. Se pare că, în 2006, că nu mai puțin de 40 de apliniști au trecut pe lângă un coleg care se adăpostise lângă „Clăparii Verzi”. Unii ar fi observat că abia mai respira și chiar ar fi vorbit cu el, cu puțin timp înainte ca acesta să moară. Dacă ar fi rămas mai mult cu el, ar fi murit și ei. Everest e necruțător și nu ia prizonieri. În 1979, Hannelore Schmatz a devenit prima femeie care a murit pe Everest. A încremenit întinsă pe spate, sprijinită pe rucsac. Trupul său a rămas în apropierea Taberei IV, pe ruta sudică spre Everest, în văzul alpiniștilor. În cele din urmă, însă, vânturile puternice de pe munte i-au împrăștiat rămășițele.

Lectură realizată de prof. Carmen Angela Nicoară – Școala Gimnazială Petelea, Mureș

Sursa: https://incredibilia.ro/everest-cel-mai-mare-cimitir-aer-liber/

PESCUITUL CU CORMORANI

În regiunea Guilin din China se practică un pescuit mai puțin obișnuit. Este vorba de pescuitul cu ajutorul cormoranilor, o tradiție veche de peste 1300 de ani. Păsările sunt crescute de mici, domesticite și dresate pentru a trăi lângă casa omului. Oamenii Huang, pescari din tată în fiu, folosesc o barcă lungă și ușoară pe care o împing cu ajutorul unei prăjini prin apele mai puțin adânci ale râului Li. Încrederea în aceste păsări nu este chiar totală, pescarii legându-le un laț în jurul gâtului pentru a împiedica înghițirea peștilor mari. Astfel, când pasărea reușeste să înhațe un pește mai mare, acesta rămâne blocat în gâtul păsării fiind recuperat de pescar la ieșirea păsării din apă. Cântând și dansând, aceștia încurajează păsările să plonjeze în apă. Sub apă instinctul de vânători al cormoranilor se trezește la viață, transformându-i în torpile căutătoare de pești. Lucrând în echipă, un grup de cormorani poate prinde chiar și 25 de pești mari într-o dimineață. Păsările se întorc pe pluta de bambus cu peștele prins pentru că așa au fost dresate. De când au ieșit din ou, fiecare din acești cormorani a fost format să ducă o viață supusă față de om. Păsările sunt practic niște sclavi. Dar păsările nu sunt proaste. Dacă nu sunt recompensate din când în când, pur și simplu nu mai muncesc. Pescarii bineînțeles că păstrează peștii mai mari pentru ei. Cormoranii primesc peștii mai mici. Cu lațul scos, pasărea poate în sfârșit să înghită premiul.

Surse: Documentare arena

cea mai înaltă clădire din lume

Burj Khalifa este cea mai înaltă clădire construită de om pe Pământ. Se află în Dubai, unul din cele șapte emirate ale Emiratelor Arabe Unite (EAU) și totodată cel mai populat stat component.

Burj Khalifa este un zgârie-nori gigant cu 163 de etaje și cu o înălțime de 828 m. Este vizibil, de jur imprejur, de la 95 de kilometri departare. Construcția clădirii a început la 21 septembrie 2004, fiind finalizată în octombrie 2009, costurile proiectului ridicându-se la 1,4 miliarde $. Aceasta minune a arhitecturii moderne are peste 1100 de apartamente, numeroase birouri, magazine și restaurante, iar etajele inferioare sunt ocupate de un luxos hotel. Burj Khalifa se laudă și cu alte recorduri: cele mai rapide ascensoare din lume (35 km/h) și piscina situată la cea mai mare înălțime (la etajul 76 al clădirii). Deși este un obiectiv turistic spectaculos din multe puncte de vedere, nu mulți oameni au posibilitatea de a o vizita realmente.

O clădire așa de înaltă implică numeroase costuri de întreținere, dar mai ales riscuri așa cum sunt fulgerele și cutremurele.

Lectură propusă de prof. Mihaela Detcov – Constanța

Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Burj_Khalifa

DRAGONUL DE KOMODO

Parcul Național Komodo este considerat atracția numărul unu a Indoneziei. Este situat în trei insule mari – Komodo, Padar si Rinca, și 26 de insule mai mici. Parcul a fost fondat în 1980 pentru a proteja dragonul de Komodo, iar în 1991 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Dragonul de Komodo este cea mai mare șopârlă din lume. Ajunge la o greutate de 70 de kg și până la 3 m lungime. Sunt animale de pradă și pot ucide cu ușurință oameni. Împerecherea dragonilor se desfășoară între lunile mai și august, iar ouăle sunt depuse în septembrie, în gropi săpate de femele. În anul 2006 s-a descoperit că dragonii de Komodo se pot reproduce și prin partogeneză așa cum fac vietățile inferioare, precum afidele. Femelele sunt capabile să dea naștere puilor fără contribuția masculilor. Dragonul de Komodo este un vânător redutabil, datorită veninului secretat de două glande aflate în gura animalului. Mușcăturile produc infecții letale și din cauza bacteriilor din salivă.

Lectură propusă de prof. Elena Pica – Școala Gimnazială Herla, Slatina, Suceava

OIMIAKON, CEL MAI FRIGUROS ORAȘ DIN LUME

Oimiakon este un orășel cu circa 500 de locuitori situat în estul îndepărtat al Rusiei. Este cunoscut ca cea mai friguroasă localitate locuită permanent, temperatura medie în luna ianuarie fiind de -50°C. În anul 1924 a fost înregistrată cea mai scăzută temperatura de -71,2°C. Practic, aceasta a fost cea mai mică temperatură înregistrată vreodată într-o așezare locuită, dar și cea mai scăzută din emisfera nordică.

Oimiakon înseamnă „apa care nu îngheață”, localitatea fiind botezată astfel datorită unui izvor de apă termală aflat în apropiere unde își adăpau păstorii turmele de reni. Guvernul sovietic a transformat așezarea într-o localitate permanentă, transportând acolo, cu forța, cetățeni greu de controlat. Pentru a se proteja de frig locuitorii din Oimiakon se încălzesc cu lemn și cărbune. Din cauza solului înghețat, agricultura este imposibilă, așa că oamenii se hrănesc cu carne de ren și de cal. Tot din cauza solului înghețat, oamenii din Oimiakon au mari probleme când e vorba de îngroparea celor decedați. Pentru a putea săpa, ei fac un foc pe locul respectiv și-l lasă să ardă câteva ore. Apoi, cărbunii sunt dați la o parte și se sapă o groapă de câteva zeci de centimetri. Procesul este repetat până când groapa este suficient de mare. Uneori, toată procedura durează până la trei zile. Oamenii își procură produsele de bază de la singurul magazin din oraș, iar majoritatea se ocupă cu creșterea renilor, vânătoarea și pescuitul. Din cauza frigului excesiv, bateriile se descarcă foarte repede, iar oamenii își lasă mașinile pornite toată ziua, pentru că se tem că nu le vor mai putea porni. Oamenii de aici sunt foarte rezistenți la frig, iar școala se închide numai dacă temperaturile scad sub -52°C. În ciuda iernilor extrem de grele, în iunie, iulie și august temperaturile pot ajunge până la 30°C.

Lectură propusă de propusă de prof. Liliana Stanciu – Școala Gimnazială Potlogi, Dâmbovița

Sursa: https://incredibilia.ro/

cel mai lung pod peste apă din lume

China a deschis traficul pe Qingdao Haiwan Bridge, cel mai mare pod peste apă din lume, cu o lungime totală de 42,5 km. Podul se desfășoară deasupra apelor Golfului Jiaozhou și este cu aproape 5 km mai lung decât precedentul deținător al titlului de cel mai lung pod peste apă din lume, Lake Pontchartrain Causeway din statul american Louisiana. Podul leagă orașul Qingdao din estul Chinei, de suburbia Huangdao, reducând cu 31 de km distanța pe care navetiștii o parcurgeau până acum.  Se estimează că pe pod vor trece în jur de 30 000 de mașini zilnic. Podul a fost realizat în doar patru ani și a costat aproape un miliard de lire sterline. Peste 10 000 de oameni au muncit la ridicarea podului, fiind necesare 450 000 de tone de oțel și 2,3 milioane de m³ de beton. Podul este rezistent la cutremure puternice, taifunuri și coliziuni cu nave.

Surse: http://www.stirifeldefel.ro

AGRICULTURĂ ÎN DEȘERT

În sudul Iordaniei, aproape de granița cu Arabia Saudită, se află valea Wadi Rum. Peisajul este deșertic. Munții de granit și gresie străbat defileul plin de nisip roșu. Clima este tropical-uscată, precipitațiile fiind extrem de puține.

Un proverb românesc spune că omul sfințește locul. Este cazul acestui deșert unde beduinii care locuiesc în zonă au reușit să-l transforme într-o oază agricolă folosind apa din subteran. Primele ferme din acest desert au fost înființate în anul 1986. Deșertul Wadi Rum se află deasupra unui acvifer uriaș. De fapt, o mare parte din alimentarea cu apă a Iordaniei depinde de această sursă unică de apă. În oazele agricole se cultivă cu succes cereale și legume datorită tehnicilor speciale de irigare care extrag apa din acviferul subteran aflat între 30 și 400 de metri adâncime. Țările care utilizează apa fosilă sau paleoapa, se confruntă însă cu iminența epuizării acestor rezervoare străvechi.

Lectură propusă de prof. Ramona Anghel – Școala Gimnazială “ Carol I”, Colegiul N. “Vlaicu Vodă”, Curtea de Argeș

Surse: http://www.cunoastelumea.ro/

SPÂNZURAREA TAURULUI

Chinezii Dong din regiunea Guangxi Zhuang a Chinei, practică și astăzi o tradiție veche de 500 de ani. Tradiția este pe cât de veche, pe atât de crudă. Țăranii Dong practică ritualul spânzurării unui taur de un copac până când acesta moare, spunând că le aduce noroc, recolte bogate, pace și prosperitate. Săracul taur este mai întâi plimbat prin sat, prin locurile unde oamenii cred că se adună ghinionul. Apoi, aleg un copac din sat de care spânzură animalul, nu înainte de a-l împopoțona cu flori. După ce taurul a fost decorat cu flori, cei mai puternici oameni ai comunității trag de sfoară și ridică animalul în aer unde acesta își va găsi sfârșitul mugind de durere în fața localnicilor însoțiți de copii. Conform tradiției, numai sătenii care văd chinurile animalului vor fi binecuvantati de zei. Ei nu doresc să renunțe la cruda tradiție, mai ales că în ultimii ani ritualul a adus tot mai mulți turiști curioși.

Sursa: http://www.gandul.info

ȘARPELE MOFETELOR

Adânc sub pământul Tibetului, se ciocnesc încă imensele plăci continentale ale Asiei și Indiei. Din lupta celor două plăci s-a născut lanțul munților Himalya, cel mai înalt de pe Pământ. Din învălmășeala din adâncuri la suprafață apar erupții de gaze și ape termale. Pare greu de crezut că aceste ape fierbinți din Tibet pot întreține forme de viață la altitudini de peste 4 500 m. Dar o anumită formă de viață prosperă aici tocmai datorită căldurii din aceste ape. Este Șarpele Mofetelor, un animal cu sânge rece care a supraviețuit milioane de ani în pâraiele Tibetului tocmai datorită izvoarelor termale. Se hrănește doar cu peștișorii care trăiesc în aceste pâraie. Acest șarpe este specia care trăiește la cea mai mare altitudine din lume.

PEȘTERILE DIN SUDUL CHINEI

Sudul Chinei este recunoscut pentru peisajele sale calcaroase spectaculoase. Pe o suprafață cât a Franței și a Spaniei la un loc, aici există un podiș calcaros presărat cu dealuri ascuțite, pline de peșteri adânci care abia de puțin timp au început să fie cercetate. Una dintre aceste peșteri este unică pe Glob deoarece adăpostește în interior o școală cu 200 de copii și casele a 18 familii. Școala, formată din câteva bănci și o tablă, se află chiar în peșteră, elevii și profesorii fiind la adăpost de ploi. Sala de clasă are lumină naturală. Peștera Zhougdong, așa cum este numită, are o intrare mare ceea ce face ca lumina soarelui să o lumineze foarte bine pe bună lungime spre interior. Curtea școlii este tot în peșteră, bucuria copiilor jucându-se răsunând în toată peștera datorită ecoului, sub asistența liliecilor și a altor păsări. În interior sunt și grajdurile pentru vaci și alte animale, poate singurele din lume care sunt găzduite într-o peșteră.

O altă peșteră din sudul Chinei este renumită datorită liliacului cu urechi de șoarece numit Rickett, singurul din Asia specializat în prinderea peștilor. Într-un întuneric deplin, liliecii localizează prada folosind reflectarea undelor sonore reflectate de suprafața apei și implicit de peștii care trăiesc în lacul din peșteră. Liliecii stau cu capul în jos, agățați de tavanul peșterii și mănâncă peștii alunecoși, prinși cu ajutorul sonarului lor extraordinar. Acest comportament de hrănire, unic în lumea liliecilor, a fost descoperit și filmat doar de câțiva ani.

Lectură propusă de prof. Ambrosie Florentina – Școala Gimnazială “Spiru Haret”, Bacău

PĂIANJENUL ALPINIST

Cu ai lui 8.848 m, Everestul este unul dintre cele mai ostile locuri de pe Pământ. Până de curând se credea că nu există viețuitoare la această înălțime. Datorită numeroaselor escaladări ale vârfului a putut fi descoperită o specie de păianjen unică datorită altitudinii la care trăiește. Păianjenul săritor este un rezident permanent printre ghețarii de pe Everest. Simțindu-se ca acasă, acest păianjen se hrănește cu alte mici insecte de existența cărora de asemenea nu se știa mare lucru.

Chinezii au botezat păianjenul, tigrul zburător datorită modului de hrănire. Cei opt ochi conțin o pereche centrală mai mare, ce acționează ca un binoclu puternic în reperarea potențialelor victime aduse de vânt. Păianjenul sare de pe o stâncă pe alta, pe distanțe de până la 30 de ori cât lungimea propriului corp. Este modul ideal de deplasare pe un teren stâncos. Atunci când vede o pradă sare asupra ei de la distanță, dar ca orice montaniard, întotdeauna își leagă o coardă, de siguranță.

Lectură propusă de prof. Eugen Zîrnă – Școala Gimnazială Al. Davila, Pitești

ȘCOLILE-BARCĂ DIN BANGLADESH

Bangladesh este o țară din Asia de Sud care se confruntă cu inundații foarte dese care afectează milioane de locuitori. Vinovat este relieful țării foarte jos în care s-a format Delta fluviilor Gange și Brahmaputra. Cel mai înalt punct al țării se află la 305 m deasupra nivelului mării. Vinovate sunt și ploile musonice ce distrug recoltele și provoacă inundații. Porțile școlilor sunt închise în Bangladesh în timpul calamităților, elevii fiind nevoiți să rămână acasă. În 2002 un ONG a găsit soluția în vederea rezolvării acestei probleme: case plutitoare, centre de îngrijire medicală și școli plutitoare. Au fost construite peste 100 de școli-barcă, fiecare având panouri solare, calculatoare, acces la internet și chiar câte o bibliotecă. Chiar și atunci când sunt inundații elevii pot continua studiile în leagănul valurilor.

Lectură propusă de prof. Eugen Zîrnă – Școala Gimnazială Al. Davila, Pitești

VULPEA ȘI URSUL

În câmpiile Tibetului trăiesc numeroase specii de animale printre care și pika, un mamifer rozător asemănător cu marmota. Pika își face galerii lungi și ramificate în sol având mai multe ieșiri.

Prezența acestui mic animal a făcut posibilă apariția și dezvoltarea unei relații între doi dintre cei mai oportuniști prădători ai platoului tibetan, vulpea și ursul. În permanență, vulpea se ține după urs, dar la o distanță sigură. Ursul brun tibetan, rudă apropiată a ursului grizzly, încearcă să-i scoată pe pika din vizuini. Chiar dacă solul este înghețat bocnă, acest lucru nu reprezintă un obstacol pentru ghearele puternice ale ursului. Cât timp ursul muncește să distrugă galeriile rozătoarelor, șireata vulpe așteaptă în apropiere, atentă la gurile vizuinii. Speriați de urs, pika ies din galerii sfârșind în gura vulpii. Ursul reușește foarte rar să prindă un pika comparativ cu vulpea (mult mai rapidă) care a învățat că trebuie să fie umbra ursului.

PĂSĂRILE MALEO

Indonezia este o țară din sudul Asiei formată din peste 13 000 de insule. Acestea sunt populate cu numeroase specii de plante și animale, multe dintre ele unice pe Terra. În insula indoneziană Sulawesi trăiește o specie de păsări care se înmulțesc într-un mod inedit. Este vorba de pasărea sau găinușa maleo. Maleo este o pasare de mărimea unei găini care nu își clocește singură ouăle la fel ca celelalte păsări. Cu ajutorul ghearelor sapă o groapă în nisipul fierbinte al plajei, de 50-70 cm adâncime, în care își lasă ouăle. Acestea vor fi încălzite de razele soarelui până la eclozare. Foarte interesant este faptul că puiul abia ieșit din ou este imediat capabil să zboare. Păsările maleo au învățat de-a lungul timpului că își pot depune ouăle și pe rocile încălzite ca urmare a activității vulcanice din zonă.

Numărul exemplarelor aflate în libertate a scăzut foarte mult din cauza braconajului, în prezent fiind între 5 000 și 10 000. De curând, aceste păsări au propria lor insulă unde vor fi protejate ca urmare a deciziei luate de Organizația Wildlife Conservation Society împreună cu autoritățile locale. Noua rezervație adăpostește cel puțin 40 de cuiburi ale pasarilor maleo.

Lectură propusă de prof. Mirela Dima – Liceul Teoretic Băneasa, Constanța

Războiul uleiului de palmier

Pădurile din Indonezia dispar mai repede ca în orice țară din lume, mai repede chiar decât în Brazilia, stat care deținea acest record până acum.

Creșterea populației umane a dus la creșterea fără precedent a cererii de ulei de palmier. Prin urmare, distrugerea junglelor pentru a face loc de noi terenuri pentru culturile de plamier reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe ecologice actuale. Incendierea junglei este des folosită în Indonezia pentru a face loc plantațiilor de palmieri. Uleiul de palmier este cel mai răspândit ulei alimentar din lume, doar că producerea sa afectează ireversibil mediul înconjurător. Este un ingredient prezent în circa 50% din produsele din orice supermarket, incluzând aici alimente, cosmetice, săpun, biocombustibili, lubrifianți etc. Aproape 87% din producția mondială de ulei de palmier provine din Indonezia și Malaezia, cu consecințe dezastruoase pentru pădurile de acolo. Câștigurile obținute din exploatarea unui hectar de palmieri de ulei, s-au dovedit a fi mult mai mari decât cele obținute din cultivarea celorlalte plante oleaginoase. Plantațiile au devenit în prezent cele mai răspândite monoculturi agricole de la tropice. Din Africa, până în America Latină, Asia de sud-est și Caraibe, cultivarea palmierului de ulei domină peisajul agricol. O suprafață echivalentă cu aproximativ 300 terenuri de fotbal este defrișată în fiecare oră pentru a face loc unor noi culturi de plamieri. Insulele Borneo și Sumatra, regiunile cu cea mai mare biodiversitate de pe Terra, sunt cel mai grav afectate de defrișări în favoare palmierilor de ulei. Autoritățile indoneziene și malaeze concesionează influentelor companii multinaționale zone uriașe de jungle. Profitul înregistrat de aceste companii este uriaș. Întâi defrișează la ras pădurea din care vând totul. Nu trebuie uitat că aceste jungle sunt compuse din arbori cu esență prețioasă precum arborele de fier, tek-ul, abanosul, mahonul, arborele de santal etc. Copacii rămași, tufișurile și resturile vegetale sunt apoi arse. Zonele defrișate în favoarea plantațiilor sunt habitate pentru multe specii de animale extrem de valoroase din punct de vedere ecologic precum: tigrii de Sumatra, orangutanii, leoparzii marmorați, urșii malaezi, rinocerii de Sumatra, elefanții pitici de Borneo, maimuța cu nas lung etc. Acestea și multe altele rămân fără mediul în care s-au adaptat perfect în decurs de milioane de ani. Există numeroase uleiuri vegetale care pot servi drept o alternativă sănătoasă la cel extras din palmier, cum ar fi bunăoară uleiurile de floarea soarelui, nucă de cocos, cânepă, sau semințe de bumbac. Corporațiile nu vor însă să renunțe la profit.

Atunci când cumpărați din hipermarchet o pungă cu cipsuri, arahide sau orice alt lucru făcut cu ulei de palmier, trebuie să știți că cereți de fapt să fie defrișate și mai multe jungle.

Lectură propusă de prof. Silvia Gabriela Lazăr – Liceul Teoretic „Alexandru I. Cuza”, București

Sursa: http://www.descopera.ro/stiinta/11728725-razboiul-uleiului-de-palmier

EUROPA

REGINA ADUCE BANI

Foarte multă lume se întreabă de ce Anglia nu renunță la monarhie, mai ales că fiecare englez cotizează din propriul buzunar pentru întreținerea familiei regale. Potrivit unui studiu realizat de organismul de promovare Visit Britain monarhia britanică aduce 600 milioane de euro anual, sumă provenită din cheltuielile turiștilor străini. Locurile legate de cultura și moștenirea britanică, susțin în același timp 100.000 de locuri de muncă, se mai arată în acest studiu. Din cei 30 de milioane de turiști străini sosiți în Marea Britanie în anul 2009, 5,8 milioane au vizitat un castel, 6,4 milioane un monument religios, iar 5 milioane un loc istoric. În topul vizitărilor, Turnul Londrei se află pe primul loc cu 2,39 milioane de vizitatori în anul 2014, urmând Muzeul Național al Marinei din Greenwich cu 2,38 milioane, Muzeul Victoria și Albert cu 2,27 milioane de vizitatori. Reședința Reginei Elisabeta a II-a, Buckingham Palace, primește anual circa 400.000 de vizitatori.

Lectură propusă de prof. Florentina Nicoară – Școala Gimnazială “Nicolae Tonitza”, Constanța

Căprioarele carnivore

Căprioarele sunt animale gingașe, dar nu și cele descoperite de englezi pe una din insulele lor. Căprioarele au fost aduse pe insulă încă din perioada medievală de către nobili, pentru a se constitui un fond de vânătoare. O echipă de filmare ajunsă pe insulă a făcut o descoperire care a uimit lumea științifică și nu numai. În fiecare dimineață găseau pe insulă zeci de pescăruși fără cap. Pescărușii își făceau cuiburile direct pe sol deoarece pe insulă nu erau animale de pradă și mai ales din acelea care preferă doar capetele de pescăruși. Pentru elucidarea enigmei au fost montate mai multe camere de filmat pe timp de noapte. După vizionarea înregistrărilor, făptașii au fost depistați. Erau căprioarele, mari iubitoare de verdeață în general. Drept urmare trebuia aflat cât mai repede de ce blândele ierbivore și-au schimbat meniul. S-a descoperit faptul că pe insulă nu există calcar sau alte roci care să conțină calciu, element chimic deosebit de important pentru sistemul osos al animalelor. În această situație, căprioarele au învățat că există o sursă pentru nevoile lor, în craniile păsărilor. În timpul nopții, când pescărușii stăteau deasupra ouălelor ca să le încălzească, căprioarele îi loveau cu piciorul și îi omorau. Apoi mâncau doar capul păsării, partea care conține cel mai mult calciu.

CANALUL RIN – MAIN – DUNĂRE

Între marile artere hidrografice ale Europei, Rinul deține un loc aparte, nu atât prin dimensiunile sale, cât mai ales datorită importanței economice pe care o reprezintă pentru toate țările pe care le străbate și a legăturilor stabilite cu alte fluvii prin intermediul canalelor. Cu toate că Rinul se formează pe teritoriul Elveției, legenda sa își găsește originile în miturile germanice. Cunoscut sub numele de mitul Lorelei (echivalentul germanic al miturilor grecești ale sirenelor), o sirenă îi atrăgea pe marinarii care navigau pe Rhin și îi făcea să se sfărâme de stânci.

Inaugurarea Canalului Rhin-Maine-Dunăre la data de 25 februarie 1992, a însemnat deschiderea unei importante căi de comunicație fluviatilă între portul Rotterdam, la Marea Nordului și portul Constanța Sud, la Marea Neagră.

Dorința de a lega Dunărea cu Rhinul, respectiv cu Marea Nordului, pentru extinderea transportului pe apă, a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Primele încercări de construcție au început încă din anul 792 sub domnia lui Carol cel Mare, prin săparea unui canal între Altmuthl, afluent al Dunării și râul Main, care a purtat inițial numele de Fosa Carolina. Această lucrare a fost abandonată. Pentru a doua oară lucrările au fost reluate în anul 1836, la inițiativa lui Ludovic de Bavaria, primind denumirea de Canalul Ludwig. Lucrările de adâncire au fost continuate după anul 1920, când se pun bazele lucrărilor moderne de construcție.

Canalul, în varianta modernă, între Main și Dunăre, are o lungime de 168 km (distanță egală cu cea dintre Brașov și București), traversând la o înălțime de 1.000 m peste Jura Franconiană.

Vasele trebuie să treacă prin 58 de ecluze, fiecare ecluză fiind străbătută într-o oră. O curiozitate o constituie construcția de la Wurth, unde canalul traversează valea râului Zeru, transformându-se în pod. Râul artificial trece pieziș peste cel natural, vapoarele circulă pe deasupra, iar autovehiculele pe dedesubt. De realizarea acestui canal beneficiază 11 țări riverane și 11 țări europene, facilitând legătura fluvială între țările Europei de Est, Centrale și de Vest. Legată în acest sistem, importanța Dunării a crescut, din lungimea fluviului de 2.860 km, 2.588 km au devenit navigabili.

Lectură propusă de prof. dr. Iulian Cezar Ungan – Colegiul Național „Spiru Haret „ Tecuci, Galați

Surse: Marin I., (1999), Geografie regională Europa și Asia, Edit. Fundației „România de Mâine”

COMPLEXUL MONASTIC METEORA

În centrul Greciei, se află una dintre cele mai neobișnuite atracții turistice din Europa și chiar din lume. Este vorba de Meteora, o pădure de stânci înalte de peste 500 m, ce răsar din mijlocul unei câmpii, în vârful cărora stau cocoțate ca niște cuiburi de vulturi, peste 20 de mânăstiri ortodoxe, numeroase locuri ascetice, chilii și sălașuri de rugăciune, locuite de călugări. Stâncile aflate între pământ și cer au fost numite Meteora, în secolul al XIV-lea, de către cuviosul Atanasie, ctitorul Mănăstirii Marele Meteor. Meteora înseamnă în limba greacă suspendat în aer.

Conform istoricilor ortodoxiei, primii călugări au ajuns la Meteora pe la sfârșitul primului mileniu, locuind în peșteri, departe de lume și mai aproape de Dumnezeu. Primele mânăstiri au început să fie construite pe la începutul secolului al XI-lea, prin urcarea materialelor pe stânci cu ajutorul unor scări de lemn și a frânghilor. Până pe la finele secolului al XIV-lea, în zona Meteora era un adevarat stat ascetic, fiind câte o mânăstire pe fiecare vârf de stâncă. De-a lungul secolelor, accesul la mânăstiri se făcea foarte greu, cu ajutorul unor scări din frânghii, sau în coșuri agățate de scripeți și trase de călugării de sus (lifturi manuale), dar începând cu anul 1920, situația s-a schimbat prin construirea de trepte, poduri suspendate, folosite de numărul tot mai mare de pelerini.

Dintre mânăstirile ridicate în timp la Meteora, astăzi multe sunt în ruină, iar altele sunt bine conservate de către călugări, constituind o puternică atracție turistică de factură religioasă a Greciei. Renumite sunt mânăstirile: Marele Meteor, Varlaam, Sf. Treime, Rousanou, Sf. Ștefan și Sf. Nicolae Anapafsas.

Meteora reprezintă cel mai important centru monastic ortodox al teritoriului grecesc, după Muntele Athos, fiind inclus în patrimoniul UNESCO.

Lectură propusă de prof. Laura Nae – Liceul „Voievodul Mircea”, Târgoviște, Dâmbovița

BALATONUL – Marea Ungariei

Balatonul este marele lac al Ungariei, aflat la adăpostul unui vechi bloc hercinic – al munților Bakony – într-un șanț tectonic. După unii specialiști, ar fi un rest al Lacului Panonic de odinioară, iar alții susțin că s-a format acum 20000 de ani, în urma unei prăbușiri a scoarței.

Lacul Balaton este cel mai mare lac al Europei Centrale și este așezat la o altitudine de 150 m; are o lungime de peste 70 km și o lățime de 1-14 km, suprafața de aproximativ 600 km2, adâncimea medie de 3 m, iar cea maximă de 11 m. Condițiile specifice ale lacului favorizează formarea nămolului tămăduitor care atrage mii de oameni.

„Marea Ungariei” este legată de Dunăre prin apa râului Sio, al cărui curs a fost canalizat, în felul acesta evitându-se eventualele calamități ale inundațiilor din regiunea lacului.

Malul sudic al Balatonului este neted, mai puțin înalt. Privirea este încântată de plajele întinse, de așezările balneare înșirate unele după altele, ale căror case de odihnă se pierd în imensele grădini. Cea mai renumită și îndrăgită stațiune de pe malul sudic este Siófok. Malul nordic al Balatonului este mai înalt, deluros. În această parte stau de strajă niște „cocoașe”, care nu sunt decât resturile munților vulcanici de altădată. Aici se simte bogăția izvoarelor minerale și termale.

Balatonfüred este cea mai veche stațiune balneară a Balatonului. În cărțile de medicină se amintea încă din anul 1632 despre efectul terapeutic al izvoarelor de apă minerală acidulată de aici. Astăzi, izvorul cel mai vechi se află într-un imens parc cu arbori seculari. Aici se găsește un stejar sădit în anul 1926 de către Rabindranath Tagore, care, în acel an și-a făcut cura de ape minerale la Balatonfüred. Acesta a fost un scriitor și filozof indian, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1913.

Pe dealurile expuse la soare sunt ordonate geometric plantațiile de viță de vie din regiunea Badacsony. Pivnițe enorme, pentru păstratul vinului, sunt săpate la poalele colinelor. Cultura viței de vie pe colinele Balatonului a fost practicată încă de pe vremea romanilor. Printre podgorii sunt presărate livezi de pomi fructiferi, pădurile de migdali și câmpurile smălțuite de levănțică îmbătătoare.

„Marea Ungariei” găzduiește în apele sale lumea peștilor, printre care și renumitul „fogas”, întâlnit doar aici și asemănător oarecum cu șalăul din apele țării noastre. De-a lungul malurilor lacului, pescarii amatori se pitulesc prin păpuriș și momesc cu undița crapii.

Într-una dintre localitățile de pe litoral – Keszthely – există un mic muzeu marin, în care se găsesc tot felul de obiecte legate de viața de marinar. Acestea au fost adunate de către un fiu al Ungariei în peregrinările sale pe apele lumii. L-a așezat pe malul Lacului Balaton, în casa părintească, spre a-și aduce aminte de marile sale călătorii; aici pot fi admirate țesături vegetale din insulele Haiti, Hawaii, Tahiti, relicte din insulele Galapagos, ambarcațiuni polineziene în miniatură, precum și obiecte ale indienilor de pe coastele Australiei și Americii.

Felurite ambarcațiuni fac legătura între diferitele stațiuni aflate în jurul Lacului Balaton. Pentru iubitorii de cicloturism, zona lacului este un adevărat paradis, existând piste de bicicletă pe ambele maluri. Așezările gen “motel” abundă pe malurile Balatonului. Sunt attractive și oferă tot confortul modern.

Lacul Balaton prin varietatea peisajului ce-l înconjoară, prin cochetele sale așezări, prin miracolul izvoarelor, prin vinul dulce și gustos, prin relativa apropiere de Budapesta (cca 90 km), invită turiștii să-l viziteze cât mai des.

Lectură propusă de prof. Irimia Nicolae, Școala Gimnazială Cochirleanca, Buzău

VULCANUL VEZUVIU

La 24 august, anul 79, după secole în care s-a aflat în adormire, vulcanul Vezuviu erupe în sudul Italiei de astăzi, devastând prosperele orașe romane Pompei și Herculaneum, ucigând mii de persoane. Vezuviul a erupt fără întrerupere opt zile. Orașele au fost acoperite de un strat gros de material vulcanic și noroi, fiind astfel ascunse oamenilor până în secolul al XVIII-lea când au fost descoperite întâmplător. Un nor gigantic de cenușă încinsă și de gaz toxic a coborât pe panta vulcanului, acoperind orașul și omorând majoritatea locuitorilor. Mii de oameni au reușit să fugă, însă mulți au refuzat să-și părăsească locuințele. Arheologii au scos la iveală un proprietar bogat care stătea pe un morman de aur. De norul toxic și încins au fost uciși și cei care au apucat să urce în corăbii dovadă fiind oasele descoperite pe fundul mării în apropiere de vulcan.

La Pompei au fost descoperite rămășițele a 2 000 de bărbați, femei și copii. După ce au murit asfixiați, cadavrele lor au fost acoperite de cenușă, care a întărit și prezervat conturul corpurilor luând aspectul unor statui. În interiorul acestor statui s-a descoperit o cenușă neagră rezultată prin calcinarea oaselor. O erupție similară în prezent ar avea efecte devastatoare în acestă regiune dens populată. În prezent în Pompei este una dintre cele mai importante atracții turistice ale Italiei.

Lectură propusă de prof. Florin Tudora – Liceul Teoretic Băneasa, Constanța

Surse: http://www.lovendal.ro/

COVOR DE BEGONII LA BRUXELLES

De aproape patru decenii, Bruxelles își sărbătorește floarea preferată: begonia. În Piața Mare din capitala Belgiei, se țese un impresionant covor de flori, de fiecare dată cu altă temă și care atrage foarte mulți turiști. La realizarea covorului sunt folosite begoniile pentru că au o gamă variată de culori, sunt mai ușor de folosit și se păstrează destul de mult timp. Tema și planurile pentru expoziția de flori, sunt gândite cu aproape un an înainte. Pregătirile încep cu pregătirea unor machete și o organizare foarte bună. Cantitatea de flori folosită este foarte mare. Fiecare metru pătrat va conține în jur de 300 de flori formând în final un covor de 700.000 de flori. Begoniile nu vor fi plantate ci vor fi strânse între ele pentru a rezista vântului.

Pentru realizarea acestui adevãrat act de cultură, transpus într-un sublim spectacol multicolor, vor contribui peste o sutã de floricultori din regiunea Gante, din vestul Belgiei, care vor compune și apoi așeza, în numai patru ore, acest covor uriaș, de 1.800 m². De fiecare dată se alege o temă, se face un concurs de proiecte, se alege cel mai bun, se realizează o machetă la scară redusă, apoi se face o analiză completă a necesităților și se dau comenzile pentru begonii . Cu o săptămână înainte se încep lucrările de amenajare a pieței, montatul foliilor protectoare, iar în ziua Z instalarea covorului durează cam 3-4 ore. În ultimii ani, în covoare au fost introduse și elemente noi precum platforme rotitoare, fântâni arteziene, copăcei.

Surse: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Brussels_floral_carpet_B.jpg

Procesele animalelor

Pare greu de crezut azi că a fost o vreme când, în Europa, animalele erau judecate la fel ca oamenii. Dacă erau găsite vinovate erau condamnate, sentința fiind executată imediat. Aceste procese ale animalelor, au rămas în amintire ca unele dintre cele mai ciudate întâmplări ale istoriei medievale. Erau judecate mai ales animale mărunte și dăunătoare precum rozătoarele sau lăcustele care primeau, adesea, cea mai gravă pedeapsă pe care o putea da autoritatea bisericească: excomunicarea! Toate acestea par absurde și totuși, aceste procese nu numai că au existat, ci erau chiar luate în serios. Procedura se desfășura în mare măsură ca și în cazul inculpaților umani. Animalul era arestat, întemnițat și interogat (uneori sub tortură, și există chiar consemnarea incredibilă a unor mărturisiri făcute de animale!). Urma procesul: animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiați martorii, luau cuvântul avocatul apărării și procurorul, judecătorul prezida, grav și conștient de importanța misiunii sale. Dacă respectivul animal era găsit vinovat, îi erau aduse la cunoștință verdictul, apoi sentința, după care urma pedepsirea.

Un caz bine cunoscut, pentru că, întâmplător, este relatat pe larg în documentele vremii, este cel al scroafei din Falaise. În 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorându-i brațul și o parte a feței, copilașul murind în urma acestui atac. În Evul Mediu, porcii erau lăsați liberi prin orașe, hrănindu-se cu tot ce găseau comestibil. Din păcate, uneori dădeau peste copilași mici care, culcați într-un coș, erau scăpați din vederea părinților. Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), descriu pe larg felul în care porcul a fost adus și pus în detenție. Pedeapsa a fost foarte crudă, reflectare a climatului de violență care domnea în perioada medievală. Legată de un cal, scroafa a fost târâtă pe străzile orașului și apoi urcată pe eșafod. Călăul i-a crestat râtul și unul dintre picioare, apoi a spânzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sângerat până a murit. Judecătorul a poruncit ca la execuție să asiste posesorii de porci din ținut, dar nu singuri, ci însoțiți de porcii lor!

Surse: Descoperă.ro

Marea Putoare din Londra

În anul 1858, o duhoare îngrozitoare a terorizat populația Londrei timp de două luni. Acest eveniment a rămas în istorie drept Marea Putoare. În acea vreme canalizările orașului erau golite direct în râul Tamisa. Din cauza creșterii populației orașului între 1800 și 1850, cantitatea de deșeuri pe care aceste canalizări o deversau în fluviu a crescut exponențial. Apa Tamisei se transformaseră într-un lichid opac, de culoare maro, cu un miros neplăcut și zone dense de materii fecale. În vara lui 1858, un val de căldură a lovit orașul fapt care a cauzat fermentarea cantității uriașe de deșeuri din Tamisa. Fluviul ajunsese să miroasă mai urât ca niciodată. Iată cum descria situația un articol din presa vremii: Gentilețea vorbelor nu își are rostul. Pur și simplu pute! Cine inhalează o dată duhoarea nu o poate uita niciodată și se poate socoti norocos că a rămas în viață ca să și-o amintească. Între 1831 și 1854, trei epidemii de holeră au lovit orașul, ducând la moartea a mii de londonezi. Cum oamenii erau convinși că mirosurile urâte răspândesc bolile, credeau că se vor îmbolnăvi din nou de holeră din cauza Marii Putori. Un medic numit John Snow a liniștit populația spunând că bolile se răspândeau prin apa contaminată, și nu prin mirosurile urâte. Medicul a convins oamenii să nu mai bea apă contaminată și astfel a avut loc o descreștere a numărului de decese cauzate de holeră. Chiar dacă mirosul pestilențial al Tamisei nu răspândea bolile, locuitorii Londrei doreau totuși să respire un aer curat. Pentru a ține la distanță mirosul îngrozitor în ferestrele Parlamentului, situat pe malul nordic al fluviului, au fost puse cârpe îmbibate cu oțet. După ce Marea Putoare a crescut în gravitate, parlamentul a decis să dea o lege pentru crearea unui nou sistem de canalizare în oraș, decizie motivată de faptul că duhoarea făcea neplăcută munca politicienilor. Noile canalizări mutau deșeurile Londrei spre est, în afara orașului, iar de acolo erau deversate în ocean. Marea Putoare a luat sfârșit și atât fluviul, cât și apa de băut a londonezilor au devenit mai curate. Acțiunile pe care le-au întreprins londonezii pentru a pune capăt Marii Putori și pentru a face ca orașul lor să miroasă mai bine au sfârșit prin a salva vieți. Aceste măsuri au deschis calea altor eforturi de a depolua fluviul Tamisa. În mod uimitor, acesta este considerat acum unul dintre cele mai curate fluvii ale lumii. Între timp, pe celălalt mal al Canalului Mânecii, deșeurile francezilor se scurgeau într-un labirint misterios: Catacombele din Paris.

Lectură propusă de prof. Roxana Daniela Horoba – Școala Gimnazială Grigore Silași, Beclean, Bistrița-Năsăud

Sursa: https://incredibilia.ro/marea-putoare-din-londra/

Grădinile zoologice umane

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale veacului XX, lumea se împărțea, în mintea celor mai mulți europeni, între albii civilizați, considerați superiori, și celelalte populații. Africa, în care mai multe puteri europene dețineau colonii, era văzută ca un tărâm populat de oameni inferiori, socotiți ca fiind primitivi, canibali sau animale. Pentru a sublinia și mai mult diferențele dintre cele două culturi și pentru a satisface populația avidă de distracție și spectaculos, francezii au decis înființarea așa-numitelor grădini zoologice umane. Oricât de revoltătoare ni se pare astăzi ideea, ea a existat, a făcut parte dintr-o realitate a vremii. Smulși din habitatul lor și aduși în Europa, negrii din diferite triburi africane erau expuși pentru a satisface curiozitățile occidentalilor. Femei cu sânii goi, bărbați și copii dezbrăcați, erau arătați privitorilor în cadrul acestor expoziții, ca atracții exotice. În acele vremuri nu se știa mare lucru despre drepturile omului, fie el și negru. Însuși ministrul francez al coloniilor din acea perioadă, Paul Reynaud, a afirmat la inaugurarea unui astfel de eveniment că scopul expozițiilor este acela de a-i civiliza pe "barbari". În fapt, tot ceea ce făceau aceste expoziții era să întărească sentimentele de superioritate ale omului alb. Bărbații și femeile elegante, cu umbreluțe de soare, ieșeau la plimbare prin aceste grădini zoologice, privind cu interes și superioritate la animalele atât de diferite prin culoare. Pentru Occident, oamenii de culoare erau văzuți ca niște sălbatici, care nici măcar nu trebuie să fie creștinați, deoarece nu ar mai putea fi folosiți drept sclavi. Astfel de "expoziții etnologice" – cum erau numite – au fost organizate în numeroase țări europene dar și peste ocean, în SUA. Dacă astăzi acest tratament ni se pare inuman, acum un secol și jumătate el era considerat perfect normal.

Lectură propusă de prof. Corina Voinea – Școala Gimnazială Șindrilari, Vrancea

Surse: descoperă.ro

MIRODENIILE

Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit unele plante aromatice (piperul, cuișoarele, scorțișoara, vanilia etc.) ca ingrediente în mâncăruri sau ca arome, folosite la prepararea unor băuturi. În Egiptul Antic, Mesopotamia, America Precolumbiană și alte vechi civilizații, condimentele erau frecvent folosite.

Fără condimente nu ar fi existat bucătăria de astăzi. În antichitate mirodeniile ajungeau pe mesele europenilor după lungi călătorii prin deșerturile Arabiei. Unele condimente sau mirodenii, cum se mai numesc, sunt specifice Europei precum: leușteanul, mărarul, pătrunjelul, tarhonul, anasonul, cimbrul etc., însă cele mai apreciate mirodenii își au originea în țările calde ale Asiei și îndeosebi în Insulele Moluce, numite și Insulele Mirodeniilor. Din aceste zone, negustorii arabi aduceau condimentele pe piețele de desfacere din jurul Mării Mediterane, în Africa de Nord și Europa, Roma fiind punctul terminus al aromelor de proveniență orientală.

Până la descoperirea Lumii Noi, bucătăria europeană era foarte săracă necunoscând decât gustul sărat, dulce sau acru. Numai la mesele regilor și nobililor erau încercate și alte gusturi mai exotice atunci când se punea câte un grăunte din mirodeniile Orientului. În acea perioadă a Evului Mediu, condimentele valorau chiar cât greutatea lor în aur, din cauza distanțelor uriașe de unde erau aduse. Descoperirea gustului unor mirodenii precum piperul, scorțișoara, cuișoarele, ghimbirul și altele, a declanșat o adevărată cursă spre Orient. Pentru că arabii controlau calea mirodeniilor din India, europenii au căutat alt drum spre acestea, cu mai puține greutăți și restricții. Corăbiilor comerciale creștine nu le era îngăduită trecerea prin Marea Roșie în drumul spre India. Astfel au apărut Magellan, Columb, Bartolomeo Diaz, Cabot și alții care au avut curajul de a străbate oceanul necunoscut. Cristofor Columb a plecat pe un drum necunoscut și periculos spre India, în „goana după prețioasele mirodenii”. Unii oameni de știință au afirmat că tocmai această „goană după mirodenii” ar fi stat la temelia descoperirii Lumii Noi.

În 1499, în prima sa călătorie, Vasco da Gama a adus la Lisabona o uriașă cantitate de mirodenii, câștigând cu ele de șase ori suma cheltuită cu expediția. În secolul al XVII-lea, olandezii cuceresc „insulele mirodeniilor” din Asia, păstrând monopolul timp de aproape un secol, interzicând exportul puieților și semințelor acestor plante spre alte zone. Din secolul al XVIII-lea, englezii și francezii reușesc să planteze aceste plante în coloniile lor din Africa.

Lectură propusă de prof. Daniel Brustur – Colegiul “Alexandru cel Bun”, Gura Humorului, Suceava

PORTUGALIA – PRIMUL IMPERIU COLONIAL

Spre sfârșitul Evului Mediu Portugalia era un mic regat din vestul Europei, nu foarte bogat, dar care în scurt timp avea să devină un uriaș imperiu. Portughezii au deprins arta navigației și cartografiei datorită deschiderii țării spre Oceanul Atlantic. Navigația era un fel de pasiune națională.

Descoperirea drumului spre India era un fel de Sfântul Graal al navigatorilor europeni. În 1498 Vasco da Gama a atins coasta Indiei, realizare care a surprins pe toată lumea, așa cum Cristofor Columb descoperise America în urmă cu doar câțiva ani. S-a dovedit că Oceanul Indian nu era un mare lac închis, așa cum se credea, ci un ocean. De-a lungul timpului portughezii au avut și alte mari realizări. Coborând de-a lungul coastei de vest a Africii, au cartografiat coasta, au cules informații geografice și culturale, au explorat junglele din inima Africii. Lisabona a devenit rapid unul dintre cele mai căutate orașe în care soseau produse exotice (condimente, sclavi, papagali, zahăr etc.).

Fiind o țară mică, fără resursele umane necesare pentru cucerirea unui teritoriu, Portugalia s-a bazat pe înființarea unor baze fortificate în puncte strategice cheie. Astfel, au ocupat Mozambicul, Ormuz și Malacca – puncte esențiale pentru controlul comerțului în regiune. În anul 1500 portughezii au descoperit, întâmplător, Brazilia. Au ajuns în zona Newfoundland și Groenlanda, au cucerit Goa, destinată să fie baza imperiului lor indian, în 1510, și Malacca în 1511. În 1512 au ajuns în Insulele Condimentelor. Au fost primii europeni care au stabilit relații diplomatice cu dinasia Ming din China. În 1525 ajung în Noua Guinee, iar 1543 în Japonia. Este posibil să fi fost chiar primii care au descoperit Australia. Navigatorul portughez Ferdinand Magellan a navigat pentru prima dată în jurul lumii (expediția sa a fost finanțată de Coroana Spaniei). În 50 de ani, navigatorii portughezi ajunseseră pe toate continentele lumii, cu excepția Antarcticii. Cu excepția Braziliei, portughezii, nu au creat un imperiu bazat pe posesia teritoriilor, spre despre deosebire de spanioli. Însă crearea imperiului cerea foarte mulți oameni. Mulți portughezi erau dispuși să părăsească Portugalia și să plece în colonii. Erau atât de mulți încât autoritățile au început să se îngrijoreze. Cu ajutorul preoților misionari foarte mulți băștinași au fost convertiți la creștinism. Până la mijlocul secolului XVII, reușiseră să convertească la creștinism peste un milion de oameni, din Mozambic până în Orientul Îndepărtat. În Japonia au convertit 300.000 de oameni înainte ca activitățile lor să trezească reacții xenofobe. Portughezii au fost deschizători de drumuri și în aspectele mai puțin plăcute ale expansiunii europene, precum sclavia în Atlantic. Portughezii au început comerțul cu sclavi încă din anii 1440. Ei au devenit apoi cei mai mari importatori europeni de sclavi; până la jumătatea secolului XVI, circa 10% din populația Lisabonei era formată din sclavi negri. Odată cu fondarea coloniilor sud-americane și dezvoltarea plantațiilor, între 3 și 5 milioane de sclavi au fost duși forțat în Brazilia. Dezvoltarea imperiului comercial portughez, care se întindea din America de Sud până în China, a dus la apariția unor rețele de schimb pe distanțe lungi. A fost începutul unei globalizări ce permitea schimbul de bunuri pe tot globul, iar totul trecea mai întâi prin Lisabona. Dincolo de acest imens comerț cu produse, purtate dintr-o parte în alta a lumii, au fost la fel de importante și interacțiunile portughezilor cu celelalte popoare, fapt ce a creat o cantitate imensă de informații: europenii învățau lucruri despre popoarele exotice, acestea la rândul lor aflau lucruri noi din cultura europeană.

Lectură propusă de prof. Ionela Popa – Școala Gimnazială „Sf. Andrei”, Mangalia și Școala Gimnazială „Ion Creangă”, Albești, Constanța

Surse: historia.ro

CAMBRIDGE – ORAȘ UNIVERSITAR DE TRADIȚIE

Cambridge este oraș universitar din Regatul Unit, centru administrativ al comitatului Cambridgeshire, ĩn regiunea East Anglia. Orașul este situat la 80 km nord-est de Londra. Are o populație de peste 110.000 locuitori, din care cca. 22.000 sunt studenți. Este considerat al doilea centru universitar ca vechime din regat dupa Oxford. A luat naștere în secolul al XIII-lea sub forma unei școli religioase, situată pe lângă mânăstiri. Ĩn 1290, papa a recunoscut statutul universitar al orașului Cambridge. Primul colegiu a luat ființă în 1271, fiind format din profesorii și studenții exmatriculați de la Oxford, iar de atunci este una din cele mai bune universităti din regat.

Arhitectura gotică a unora dintre cladirile colegiilor impresionează și astăzi. Orașul poate fi cel mai bine observat plutind agale pe râul Cam. La Universitatea Cambridge au predat, mari personalități ale culturii și științei universale: Erasmus din Rotterdam care a predat aici latina și greaca, Isaac Newton, profesor de matematică și fizică. Univesitățile Oxford si Cambridge sunt uneori denumite Oxbridge. Ĩntre cele două universități există o rivalitate istorică în plan academic.

Lectură realizată de prof. Teodosiu Mihail, Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, Bacău.

CONSIDERENTE PERSONALE DESPRE

BRITANIA ȘI BRITANICI

O insulă, trei țări, astfel este descrisă varietatea acestor locuri. La nord Scoția, în centru o zonă deluroasă, iar la sud un ținut cu multe sate neschimbate de sute de ani, cu vechi conace aristocratice și orașe cu magnifice catedrale. Marea Britanie și-a protejat cultura și tradițiile străvechi mai bine decât orice țară a Europei. Viața insulară a sădit în poporul care s-a format particularități felurite și contrarii. M-au impresionat întotdeauna aspectele multiple și contradictorii ale temperamentului englez. Poate că înclinarea spre poezie și mister îi vine de la celți. Gustul pentru aventură, dragostea pentru mare le are, de la îndepărtații vikingi. Ĩnclinarea pentru practic, spiritul organizatoric sunt atribuite normanzilor. Siguranța de sine, calmul si încrederea în viață trebuie căutate în felul în care s-a desfășurat istoria Angliei. Ĩntr-adevar, de la 1066, Anglia nu a mai suferit nicio invazie. De-a lungul istoriei sale a trebuit să ducă războaie, dar aproape întotdeauna au ieșit învingatoare. Sunt oameni care par reci pentru că pasiunea e mare, încât dacă ar lăsa-o să fie ghicită n-ar mai fi stapâni, oameni realiști și sentimentali. Chiar Shakespeare a prezentat sufletul englez sub un aspect atât de variat. Păstrători ai tradițiilor, stiu să înlăture tot ceea ce nu mai este adecvat realității și să îmbrătișeze progresul. Pătrunși de spirit de aventură cutreieră întreaga lume, rămănând însă legați de cămin, acel „home” atât de îndrăgit de englezi și plin de nemumărate înțelesuri. Ĩn primul rând ĩnseamnă centrul spiritual care cuprinde pe toți membrii familiei, căci fiecare englez are un „hobby”, întâlnire cu prietenii, micile ocupații gospodărești, casa ca atare, acel sentiment de siguranță, care se desprinde din toate lucrurile înconjuratoare. Calitățile morale primează. Cuvântul gentleman pe lângă latura sa socială are și o latură morală. Această noțiune a fost moștenită din trecutul îndepărtat, ea se păstrează și în prezent. Când primăvara are loc pe Tamisa vestita cursă între vâslașii universității din Oxford și cei de la Cambridge, Mr. Si Mrs. Smith (persoane imaginare, desigur) urmăresc evenimentul, cu emoție, iar dacă învinge Oxfordul se bucură zgomotos, fiul lor învățând la acea universitate, iar afecțiunea familiei pentru cetatea de pe malurile Isis-ului este foarte mare. Cursele de cai îi pasionează de asemenea. Acestea joacă dealtfel un rol foarte important în viața națională engleză. Puțin comunicativi la prima vedere, rezervați în aparență, englezii îți pot fi prieteni statornici și generoși. Capabili de pasiuni, de emoții, ei știu să nu exteriorizeze nimic. Dar aparențele sunt înșelătoare. Ĩi crezi doar indiferenți, când în realitate sufletul lor e gata să explodeze. Știu bine să-și tăgăduiască slăbiciunile. Când realitatea se impune cu tărie și nu o mai pot tăinui, știu să facă apel la acel umor specific englezesc și astfel lucrurile cele mai dureroase, mai crude sunt învăluite în haina umorului, iar realitatea brutală poate fi acceptată fără multă suferintă.

Lectură realizată de prof. Teodosiu Mihail, Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, Bacău.

DISTRICTUL LACURILOR

Ținutul Lacurilor este o regiune frumoasă de lacuri și munți în comitatul Cumbria din nord-vestul Angliei. Aici se găsesc 17 lacuri glaciare cuprinse între culmi muntoase ce se înalță la peste 900 m altitudine, culminând în Scafell Pike, cel mai înalt vârf din Anglia (978 m).

Caracteristica hidrografică a acestui complex lacustru o reprezintă distribuția lacurilor sub forma radiară, divergentă, (48 km în diametru) ceea ce și dă frumusețea peisajului. Intre aceste lacuri sunt incluse Coniston Water, Ullswater, Derwentwater, Grassmere, Windermere (cel mai lung 17 km) și Wastwater (cel mai adânc -77 m).

Din cele 17 lacuri numai unul are numele de lac – Lake Bassenthwaite – celelalte purtând sufixul “waters” (ape) sau “meres” (lac, helesteu într-un limbaj poetic).

Ecosistemul natural de pădure, lacuri, vâlcele este completat cu terenuri agricole și așezările străvechi care dau ținutului și fiecărei văi în parte o trasătură culturală și vizuală distinctă.

În anul 1906, 304 ha au fost incluse într-o formă de protecție ca parc național; în prezent, acesta încorporează 2.292 km² din întreaga regiune Cumbria. Autoritatea Parcului Național este organismul guvernamental înființat în 1951, cu scopul de a păstra și spori frumusețea locului precum și de a promova interesul turistic și de recreere. Peste 80% din parcul național este în proprietate privată, (Național Trust și English Heritage) care, împreună cu autoritatea parcului veghează la păstrarea frumuseții locului și la întreținerea celor 2.200 km de drumuri, alei, poteci accesibile atât localnicilor, cât și vizitatorilor. Brockhole este primul centru de vizitare al unui parc național din Marea Britanie; a fost deschis în 1969.

Ținutul Lacurilor, datorită frumuseții sale, a atras numeroși poeți și artiști, de altfel zona este strâns legată de mișcarea romantică din cadrul poeziei engleze. “Ținutul poeților” sau “Poeții Ținutului Lacurilor” reprezintă termenii ce se aplică unui grup de trei poeți englezi – Robert Southey, Samuel Taylor Coleridge și William Wordsworth care au locuit în acest ținut la începutul secolului al IX-lea și care au imortalizat această zonă în poeziile lor. Ultimul, de altfel, a scris și lucrarea “Un ghid prin Districtul Lacurilor”. De asemenea, o serie de scriitori englezi, printre care Thomas Grey, John Keats și Percy Shelley au fost și ei asociați Ținutului Lacurilor ca și numeroși pictori (Lucian Freud, Beatrix Potter, Peter Lloyd) cărora le-a fost loc de inspirație și creație.

Districtul lacurilor face parte din aria de recreere și destindere a locuitorilor din orașele Liverpool, Manchester și Blackpool.

Lectura realizată de prof. Florina Păunescu – Colegiul Național Bilingv “George Coșbuc”, București

BIALOWIEZA, LOCUL UNDE ZIMBRII TRĂIESC LIBERI

…Bialowieza este o mică localitate în voievodatul Bialystoc din Polonia. Faima ei, dusă departe de granițele Poloniei, a fost dată de inițiativa unui grup de oameni de știință, spre sfârșitul secolului trecut, de a salva de la pieire unul din animalele mari ale Terrei – zimbrul. Pentru protejarea animalelor s-a hotărât crearea unui parc național în pădurea existentă aici din vremuri istorice. Pădurea Bialowieza, în ansamblul ei, are o suprafață de 56 mii ha, fiind cunoscută documentar încă din vremea lui Vladislav Iagello, care-și avea aici domeniile de vânătoare. Din această mare pădure, o suprafață de peste 5 000 ha, 10% din suprafața sa deci, s-a transformat în rezervație, ocrotită de legile țării. Pădurea a căpătat o importanță și mai mare când s-a constatat că în poienile sale crește o iarbă foarte căutată de zimbri, numită „zubrovca”. Din păcate azi nu numai zimbrii o caută, ci ea este culeasă și se folosește în prepararea unei băuturi alcoolice, numită „zubrovca”. Iarba s-a împuținat și s-au luat măsuri pentru ocrotirea sa. După repopularea pădurii cu zimbri, se părea că nimic nu va mai opri procesul de refacere a speciei. În 20 de ani (1890-1910) numărul zimbrilor trecuse de 500. A venit însă primul război mondial, care a distrus aproape întregul fond de animale. Munca a reînceput după război, dar din nou un război nemilos a secerat viețile celor aproape 400 de zimbrii din pădurea Bialowieza. Specialiștii au apreciat că în primul și în al doilea război mondial s-au pierdut aproape 800 de zimbrii, fondul de aur al speciei… În această rezervație trăiesc azi jumătate din zimbrii ce se întâlnesc în lume, circa 234… Azi numărul lor este în continuă creștere. Pentru ca specia să se refacă, oamenii de știință depun eforturi considerabile.

Surse: Gh. Neamu, (1979), Popasuri pe 6 continente, Ed. Ion Creangă, București

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Wisent.jpg

POLDERELE OLANDEZE

Olanda este o țară europeană mică (40 844 km², ocupând locul 32 între cele 45 de state de pe continent), dar foarte populată (peste 16 mil. loc.), rezultând cea mai ridicată densitate din Europa și a doua pe Glob, cu excepția ministatelor. O bună parte din întinderea actuală a acestei țări – după unele surse chiar mai mult de jumătate! – a fost obținută în ultimii 400 – 500 de ani prin procesul de polderizare: îndiguirea și desecarea unor porțiuni de câmpie maritimă din platforma continentală a Mării Nordului ori desecarea totală sau parțială a unor lacuri (Beemster, Warner, Hugowaard, Shermer ș.a.). Inițial, pentru evacuarea apei se foloseau morile (de vânt) – pompă, apoi forța aburului. Urmau îmbunătățirile funciare, în vederea fertilizării terenurilor și cultivarea acestora. Între numeroasele poldere se remarcă, din punctul de vedere al întinderii, cele realizate după cel de-al doilea război mondial: Markerwaard (600 km² ), Flevolandul Oriental (540 km²), Flevolandul Meridional (400 km²) ș.a. Este de amintit și faptul că realizarea, în perioada 1927-1932, a marelui dig care a închis golful Zuiderzee a dus la transformarea întinderii de apă sărată într-un enorm bazin de apă dulce numit Ijselmeer („Marea Ijsel”, după numele principalului râu care se varsă în fostul golf) și crearea a cinci poldere, cu o suprafață totală de peste 500 km². În polderele fertilizate au apărut fermele, terenurile cu pășuni ori cu plante furajere pentru creșterea animalelor, plantațiile ordonate, având forme perfect geometrice – cu cartofi, legume și flori. Olanda, supranumită „țara lalelelor”, deși aici se cultivă multe alte specii, este de altfel, cel mai mare exportator de flori. Același loc îl ocupă și la cartofi. Totodată este un mare crescător de animale (bovine, porcine, păsări), fiind în ciuda dimensiunilor sale, cel mai mare exportator mondial de lapte, carne de porc și ouă și unul dintre principalii producători și exportatori mondiali de brânzeturi.

Surse: Mândruț Octavian, (2004), Geografie Umană, Editura Corint, București

Marea Neagră

Marea Neagră este o mare semiînchisă din bazinul atlantic, componentă a Mării Mediterane, de care se leagă prin mările Marmara și Egee și strâmtorile Bosfor și Dardanele. Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este situată între Europa și Asia, într-o regiune în care platformele stabile străvechi intră în contact cu munții tineri generați de orogeneza alpină. Granița stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz și Strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai mare parte fiind europeană.

Suprafața Mării Negre, estimată la 423.000 km² (421.638 km², Stanchev et al., 2011) este de aproximativ două ori mai mare decât teritoriul României. Volumul total de apă al mării este apreciat la 547.000 km³, din care cea mai mare parte este improprie existenței vieții, fiind contaminată cu hidrogen sulfurat. Lungimea bazinului Mării Negre (vest-est), între țărmul golfului Burgas din Bulgaria și gura râului Inguri din Georgia este de 1.148 km. Adâncimea medie a Mării Negre este de 1.271 m. Adâncimea maximă atinge 2.212 m (către partea central-sudică, într-un punct situat la 111 km de țărmul sudic.

Țărmurile Mării Negre  sunt puțin dantelate. Pătrunderea uscatului în mare se face, de obicei, pe distanțe scurte, sub formă de capuri. Între acestea, golfurile au deschideri largi, ceea ce le imprimă caracterul de băi și sunt puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun), sau sunt colmatate la ieșire de curenții orizontali și transformate în limane (Limanul Nistrului). Pe litoralul vestic se fac remarcate capurile: Midia, Tuzla, Șabla, Caliacra, Emine și golfurile Burgas și Varna de la țărmul bulgar. În general coastele estice și sudice ale mării sunt înalte, datorită lanțurilor muntoase care înaintează până în zona litorală. Zonele costiere nordice și nord-vestice se prezintă de obicei ca șesuri mai mult sau mai puțin înalte (fragmentate de văi), care în unele locuri se termină cu faleze, iar în alte locuri cu cordoane litorale ce despart limanurile de mare.

Marea Neagră este cea mai mare structură acvatică anoxică din lume. Termenul de anoxie semnifică un conținut scăzut de oxigen sau chiar o lipsă totală de oxigen. Această situație se datorează faptului că apa de la suprafață, care primește oxigen din atmosferă, nu îl poate transfera straturilor acvatice de adâncime din cauza mai multor factori (cantitatea mare de sedimente din apă, densitatea crescută etc). La adâncimi de peste 200 de metri, apa Mării Negre nu mai conține oxigen, iar temperatura apei înregistrează o valoare constantă de 9 grade Celsius. Din această cauză, la adâncimi mari, singurele specii existente sunt bacteriile anaerobe.

Marea Neagră este una din cele mai noi mări ale planetei . Specialiștii afirmă ca ea s-a format în perioada Mezozoică, atunci când, prin ridicarea uscatului, vechiul Ocean Tethys a dispărut și în locul lui au apărut mai multe mări sau cursuri de apă (Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Mediterană etc)

Nivelul de salinitate al apei este unul foarte mic, acesta se situează în jurul valorii de 17‰ și este cauzat de numeroasele cursuri de apă dulce care se varsă aici (Dunarea fiind cel mai important dintre ele). Din cauza nivelului scăzut de salinitate, biodiversitatea din Marea Neagră are de suferit, majoritatea speciilor marine având nevoie de un nivel al salinității de minim 20‰ pentru a se putea dezvolta corespunzător. În Marea Neagră există doar trei specii de mamifere marine, cea mai cunoscută dintre ele o reprezintă delfinii.

Lectură propusă de prof. Puiu Adrian – Colegiul Tehnic Rădăuți

Surse:https://ecomareaneagra.wordpress.com

https://posturi.wordpress.com

EUROTUNELUL

Eurotunelul este o minune a ingineriei moderne și a fost un vis nutrit chiar și de Napoleon, încă de pe la începutul secolului al XIX-lea, într-o scurtă perioadă de pace cu Anglia, încurajat fiind de construcția și succesul canalului Suez. În aceste două secole au fost mai multe încercări, atât de partea franceză, cât și de cea engleză, dar care nu au avut destule date despre geologia terenului, metode eficiente de ventilare pentru un tunel așa de lung în care urmau să circule trenuri cu aburi și, nu în ultimul rând, care s-au lovit de teama englezilor ca nu cumva să construiască ceva care să îi facă vulnerabili în fața invadatorilor.

Abia la nivelul anului 1985, au fost avansate 4 variante și anume: Europont (un pod), Euroroute (o combinatie între pod și tunel), Channel Expressway și Eurotunelul. Un an mai târziu, premierul britanic Margaret Thatcher și președintele francez François Mitterrand anunța alegerea variantei Eurotunel (format din 2 tunele gemene și încă unul de serviciu) și ulterior, în anii 1987-1988, încep lucrările de foraj în Anglia și Franța. În 1994, la data de 6 mai, are loc deschiderea oficială de către regina Elisabeta a II-a și președintele François Mitterand.

Eurotunelul se întinde între Folkestone (Anglia) și Calais (Franța) pe sub canalul Mânecii, având o lungime de 50 km din care 39 km sub apă. Este al doilea mare tunel din lume, după tunelul Seikan din Japonia și are o adâncime medie de 50 m sub nivelul apei.

La construcția lui au participat aproape 15.000 de ingineri, tehnicieni și muncitori. Grosimea pereților tunelurilor principale este de 60 de cm, diametrul la exterior de 8,2 m, în timp ce diametrul tunelului de serviciu este de 5 m. Englezii au avut o viteză de avans la forare de 150 de m pe saptămână, iar francezii de 110 m. Au fost excavați peste 8 milioane de metri cubi de rocă, adică aproximativ 2.400 tone/h. Au fost folosite 11 mașini uriașe de forat, 6 de partea engleză și 5 de partea franceză. Partea cea mai complicată a proiectului consta în ventilarea tunelurilor, pentru că trenurile circulă cu viteze de 160 km/h și acționează ca niște pistoane într-un motor, iar temperatura atinge temperaturi de până la 60șC, prea mult pentru echipamente și pasageri. Soluția adoptată a fost construirea a două centrale uriașe de răcire, una la fiecare capăt al tunelului, ceea ce face din Eurotunel primul tunel din lume răcit cu aer condiționat.

Tunelul este străbătut de trenuri pentru pasageri, autovehicule și tiruri care fac transport de mărfuri. Anual, prin Eurotunel trec peste 31 de milioane de pasageri, peste 2,5 milioane de autovehicule, 1,5 milioane de tiruri și 65.000 de trenuri. O călatorie cu trenul durează 35 minute, din care 20 minute pe sub fundul oceanic. Toate aceste servicii se asigură de către un personal de 3.000 de angajați ai ambelor părți, iar costul total al investiției a fost estimat la aproape 20 de miliarde de dolari. Ar mai fi multe de spus despre Eurotunel, decenii la rând visul a două popoare.

Lectură propusă de prof. Laurențiu Iftene – Școala Gimnazială Nr. 1 Gohor, Galați

Surse: http://www.cronicaromana.ro

Foto: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Channel_Tunnel_NRM.jpg

VALEA TRANDAFIRILOR

Valea Trandafirilor din Bulgaria este unică în Europa pentru frumusețea câmpurilor de trandafiri. Trandafirul a fost pentru o perioadă îndelungată, un simbol național pentru Bulgaria.

În orașul Kazanlâk, din Valea Trandafirilor, are loc anual, Festivalul Trandafirilor. Oraș mic, întemeiat de turci, Kazanlâk nu are prea multe de oferit la prima vedere: două străzi principale care au de-o parte și de alta terase și vânzători ambulanți de cosmetice din trandafiri. Drumul până la oraș este însă minunat: se pot admira câmpuri întregi de trandafiri. Este o specie aparte de trandafiri, Damascena Rose. Se pare că a fost adusă din Asia Mică, în urmă cu 300 de ani. Trandafirii aceștia înfloresc doar între 15 mai și 15 iunie.

Orașul este situat la 200 km est de Sofia, 55 km est de Karlovo si 48 km sud de Gabrovo. La intrarea în oraș, pe partea dreaptă, se află Institutul pentru Cercetarea Trandafirilor Plantelor Aromatice și Medicinale. În interior se află un Muzeu al Trandafirilor, cu vechile cazane pentru obținerea uleiurilor și a altor produse din trandafiri. De aici se poate cumpăra dulceață proaspătă din petale de trandafiri. Trandafirul distilat în Valea Trandafirilor este folosit la producerea unor parfumuri precum Joy, Arpège sau Chanel 5.

Anul 1902 reprezintă începutul obținerii industriale a uleiului de trandafir bulgar. Bulgaria este producatorul numărul 1 în lume al uleiului de trandafir, cu aproape 70% din producția mondială. În timp, prețul acestuia a depășit prețul aurului de 3 ori; acesta este și motivul pentru care uleiul de trandafir se mai numește și “aurul lichid”. Un kilogram de ulei de trandafir se extrage din 3 000 kilograme de flori; asta înseamnă că pentru 1 gram din prețiosul ulei sunt folosiți 1.300 de boboci de trandafir! Fiecare floare este culeasă manual, cu foarte mare grijă, pentru a fi apoi supusă unui îndelungat proces de distilație. Peste 2.000 de bulgari culeg anual câmpurile de trandafiri, timp de 20-25 de zile. Celebrarea minunatelor flori începe dimineața, în jurul orei 4. 00, și durează până în jurul orei 10. 00; după această oră florile încep să-și piardă calitățile pentru care sunt atât de renumite. Acum se culeg trandafirii, boboc cu boboc, de către femei îmbrăcate în costume tradiționale. Florile sunt tăiate cu grijă și puse apoi în coșuri de nuiele împletite care sunt mai apoi trimise către distilerie. Este o metodă ce necesită multă răbdare și dexteritate, dar este singura ce s-a dovedit eficientă: numai astfel s-a păstrat nealterată aroma trandafirilor.

Surse: tripwow.tripadvisor.com

DE CE ESTE MORCOVUL PORTOCALIU?

Leguma portocalie, căreia îi spunem morcov, este cu mult diferită de cea pe care o consumau strămoșii noștri. Acum 5000 de ani, morcovii erau cultivați pe teritoriile actuale ale Afganistanului, Pakistanului și Iranului. Morcovul era cultivat și în grădinile imperiale ale Babilonului. Desenele din piramidele egiptene ne arată că faraonii consumau morcovi de culoare violetă. Romanii și grecii cultivau morcovi albi și violeți. Secole de-a rândul, leguma a fost semnalată ca având o mare varietate de culori, de la violet la alb, galben pal, roșu, verde și negru, dar niciodată portocaliu. Abia în secolul al XVII-lea, în Olanda, s-a născut binecunoscutul morcov portocaliu, datorită unei mutații. Fermierii olandezi nu au vrut să piardă această varietate, care avea culoarea națională sau culoarea casei regale, și l-au cultivat în toată țara. Toate celelalte sortimente au încetat treptat să mai fie cultivate. Altă teorie spune că morcovul portocaliu a fost creat special de către olandezi, prin încrucișarea morcovului galben pal cu cel roșu. Dar de unde vine „obsesia” olandezilor pentru această culoare? Portocaliul este culoarea Familiei Regale. Actuala dinastie, care se trage din casa Oranje-Nassau, își găsește începuturile pe vremea lui Willem van Oranje (Wilhelm de Oranje). Willem a primit numele “van Oranje” în tinerețe, când a moștenit principatul Orange… în Franța! Dacă nu ar fi moștenit principatul, poate că lucrurile ar fi stat cu totul altfel în Olanda. În vremea lui Willem van Oranje, steagul țării avea culorile portocaliu-alb-albastru, însă mai târziu portocaliul a fost înlocuit cu culoarea roșie, acesta fiind și acum steagul Olandei. Astăzi oranjul reprezintă, într-un sens mai larg, mândria de a fi olandez.

Lectură propusă de prof. Alina Neagoe – Liceul Teoretic “M. Viteazul”, Caracal, Olt

TURISM EXTREM – CERNOBÎL

În urmă cu 30 de ani, la 26 aprilie 1986, ora 01.23 noaptea se producea cea mai mare catastrofă nucleară civilă din istoria omenirii. Reactorul numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl a explodat din cauza unei erori umane. Combustibilul nuclear a ars timp de peste zece zile și a emis elemente radioactive care au echivalat cu 200 de bombe similare cu cea de la Hiroshima. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. În urma dezastrului, orașele Cernobîl și Prîpeat au fost complet evacuate.

Orașele fantomelor, așa cum sunt numite, sunt acum populate de vulpi, tot felul de zburătoare, pisici sălbăticite și câini. Din când în când urși, lupi, căprioare, cerbi și mistreți. Pădurea a invadat orașul. Plantele cresc din balcoane, din asfalt și chiar din mașini. Natura și-a reintrat în drepturi. În acest decor apocaliptic, oricât ar părea de ciudat există agenții de turism care organizează excursii pentru amatorii de senzații tari.

Încă din 2010, Ucraina și-a propus să atragă turiști în aceste orașe părăsite. Excursiile la Cernobâl sunt organizate oficial pentru mai puțin de 100 de euro de persoană. În preț nu este inclus costumul de protecție, ci doar transportul, un ghid plictisit care îți enumeră într-o engleză stricată, așa zisele reguli de protecție și siguranță. Tinerii sub 18 ani nu au voie în zonă. Este recomandat să porți haine care să te acopere cât mai bine, haine pe care după excursie trebuie să fie aruncate. Esti sfătuit să nu mergi prin praf, pentru că este puternic radioactiv și să nu te așezi. Totul în zonă este contaminat și puternic radioactiv. Potrivit ghizilor, o oră în zonă nu te afectează ireversibil. Poate ceva dureri de cap, o jenă în gât și o iritație la ochi, care trece în câteva zile, te liniștesc aceștia.

Lectură propusă de prof. Violeta Țăpuși – Liceul cu Program Sportiv, Târgu Jiu, Gorj

Surse: http://www.mediafax.ro/

CEA MAI FOTOGRAFIATĂ CĂCIULĂ

Criticată vehement de iubitorii de animale, căciula din blană de urs canadian purtată de gărzile regale britanice reușește să reziste încă din secolul al XVII-lea. Ce farmec ar mai avea o schimbare de gardă la palat fără celebrele obiecte vestimentare. Niciun turist care vizitează Londra nu vrea să rateze celebrul ceremonial al schimbării gărzii la palatul regal. Toată uniforma este atractivă însă căciula voluminoasă este obiectul vestimentar care atrage atenția cel mai mult la gărzile reginei. O astfel de căciulă are 45 cm înălțime, cântărește 700 de grame și este confecționată din blană de urs negru canadian. De fapt, ursul canadian este ursoaică, blana este brună și devine neagră prin vopsire. Populații întregi de ursoaice au fost decimate pentru a păstra tradiția britanicilor. Aceștia achiziționau câte 50-100 de piei de ursoaică din Canada în fiecare an. Uciderea urșilor canadieni pentru păstrarea tradiției englezești a iscat de-a lungul timpului o serie de discuții. Astfel, în vara lui 1888, cotidianul „New York Times” nota că aceste căciuli ar putea fi eliminate din uniforma britanică întrucât prețul plătit pentru a ține în viață un obicei învechit este prea mare, dat fiind că ele nu mai sunt utile decât la ceremonial. În 1997, ministrul britanic al Apărării a declarat că și-ar dori suprimarea acestor căciuli din motive etice. O altă încercare a venit în 2005, când au fost înlocuite cu materiale artificiale o serie de căciuli de castor și de leopard purtate de soldații britanici. Căciulile de urs au scăpat însă. PETA, grupul pentru apărarea drepturilor animalelor, nu a stat deoparte și a organizat mai multe proteste împotriva utilizării blănurilor naturale pentru căciulile gărzilor, întemeiate pe faptul că aceste animale sunt ucise cu cruzime pentru a procura aceste obiecte vestimentare. Oficiali britanici spun însă că doar 100 de piei sunt luate din Canada din miile de urși uciși în fiecare an pentru a ține numărul acestora sub control. Părerile sunt împărțite și mulți spun că o tradiție seculară nu poate fi aruncată la coș peste noapte.

Lectură propusă de prof. Carmen Angela Nicoară – Școala Gimnazială Petelea, Mureș

Surse: http://www.historia.ro/

CURENTUL GOLFULUI

Cel mai mare curent de pe Pământ, este un curent oceanic cald, în nordul Oceanului Atlantic. Lățimea curentului variază între 75 și 500 km, iar temperatura de la 24 la 26 °C. Curentul se simte până la adâncimea de 1 000 m. Oceanografii îl denumesc Curentul Nord-Atlantic. A fost semnalat pentru prima dată în 1513 de către navigatorul spaniol Juan Ponce de León. A reținut apoi atenția marelui fizician american Benjamin Franklin, care a realizat în 1770 prima hartă a traseului pe care îl parcurge.

Curentul Golfului se formează în strâmtoarea Florida și străbate oceanul de la vest spre est pe două mari căi de circulație. Calea nordică duce apele calde tropicale până în partea de nord a Peninsulei Scandinave. Odată cu răcirea progresivă a apelor curentului, acestea coboară în adâncuri datorită diferențelor de densitate și se reîntorc spre sud. Apele calde ale curentului reprezintă un fel de radiator pentru partea de nord a Europei, iernile fiind mult mai blânde. Căldura apei este transferată în atmosferă și apoi redistribuită de către vânturi în zonele nordice ale Europei. Datorită curentului cald al Atlanticului, porturile scandinave sunt funcționale și iarna, până aproape de Capul Nord, chiar dacă sunt situate la aceeași latitudine cu cele americane, care sunt înghețate în timpul iernii. În Marea Britanie, cresc în mod natural palmieri, datorită curentului, arbori nespecifici acestei latitudini. Curentul determină localizarea în largul insulei Terra Nova (Newfoundland) a uneia din principalele zone de pescuit din lume: contactul apelor sale calde cu cele reci ale Curentului Labradorului provoacă moartea planctonului care atrage mari bancuri de pești.

Lectură propusă de prof. Daniel Enache – Liceul Tehnologic Alexandru Vlahuță, Podu Turcului, Bacău

Surse: http://www.travelers-way.com/

UCIS DE O BROASCĂ ȚESTOASĂ

Eschil a fost unul dintre marii poeți ai Greciei antice. Într-o zi a făcut o vizită la Oracol pentru a-și afla viitorul. Acesta i-a prezis că o să moară atunci când o să-i cadă o casă în cap. Auzind una ca asta, Eschil s-a refugiat pe un câmp, unde nu era nicio casă. În aceea parte a Greciei trăiau foarte mulți vulturi care se hrăneau aproape în exclusivitate cu broaște țestoase. Dar pentru că nu puteau să spargă carapacea dură, dădeau drumul țestoaselor din aer pentru a se sparge la contactul cu stâncile sau cu pietrele.

Un vultur cu o broască țestoasă în ghiare plana chiar deasupra câmpiei unde a hotărât să trăiască poetul. A zărit pe pământ o piatră lucitoare. Nu era piatră, ci chelia lui Eschil. Legenda spune că deși scăpase din numeroase bătălii, Eschil s-a stins, ucis de o… broască. Oracolul avusese dreptate. O casă l-a ucis. Era casa broaștei țestoase.

MonstruL din Loch Ness

Loch Ness este un lac din Scoția, în care se zice că ar trăi un monstru.

Cea mai timpurie referință scrisă cu privire la un monstru în Loch Ness este o biografie din secolul al VII-lea a Sfântului Columba, misionarul irlandez care a adus creștinismul în Scoția. Deși există relatări cu privire la un monstru acvatic ce trăiește în Loch Ness, încă de acum 1500 de ani, legenda modernă a monstrului din Loch Ness s-a născut în momentul în care a fost publicată în ziarul local, la 2 mai 1933, știrea potrivit căreia cineva a văzut acest monstru. Ziarele din Londra au trimis corespondenți în Scoția, iar un circ a oferit o recompensă de 20.000 de lire sterline pentru capturarea animalului. Sute de turiști au venit la Loch Ness și au stat în bărci sau pe punțile vaselor așteptând apariția monstrului.

În 1934, o faimoasă fotografie prezenta o creatură asemănătoare cu un dinozaur, al cărei gât lung ieșea din apele învolburate. Această fotografie i-a făcut pe unii să speculeze cum că Nessie era singurul supraviețuitor al unei specii dispărute de mult, plesiozaurul. Scepticii au afirmat că ceea ce căutau oamenii la Loch Ness erau oscilații ale suprafaței apei.

În 1975, într-o expediție la Loch Ness, Academia de Știinte Aplicate din Boston a combinat sonarul și fotografia subacvatică. A fost făcută o fotografie care, părea să arate înotătoarea imensă a unei creaturi asemănătoare unui plesiozaur. Dezvăluirea, în 1994, a faptului că faimoasa fotografie din 1934 era o farsă, nu a stăvilit câtuși de puțin entuziasmul turiștilor și al investigatorilor cu privire la legenda Monstrului din Loch Ness.

Surse: http://www.roportal.ro/articole/monstru-din-loch-ness-295.html

foto: http://www.funfacts.com.au/images/loch-ness-monster11.jpg

Drumul Atlanticului

Printre fiordurile din vestul Norvegiei, cu peisaje de o frumusețe rară și-a croit drum, răsărind din apele Atlanticului, Drumul Atlanticului. Acesta străbate o zonă foarte periculoasă a coastei de vest a Norvegiei, numită Hustadvika.

Lung de numai 8,3 km, construcția secolului în Norvegia anului 2005, unește orașele Kristiansund și Molde, ultimul celebru pentru festivalul anual de jazz pe care îl găzduiește în luna iulie. Șoseaua începe la circa 30 km sud-vest de Kristiansund și se termină la 47 km nord de Molde.

7 poduri cu o arhitectură impresionantă, o salbă de insule pierdute în apele Atlanticului, 4 popasuri care oferă priveliști panoramice și facilități diverse pentru turiști, peisaje sălbatice și spectaculoase, animate fie de o mare varietate de păsări, foci și chiar balene, fie de furtuni năprasnice, mai ales toamna, îi conferă statutul de traseu turistic național.

Printre atracțiile turistice care îi sporesc farmecul se numără și biserica de lemn și muzeul din Kvernes, peștera Bremsnes, pescuitul, wind-surf-ul, scufundările, excursiile pe apă, produsele tradiționale, precum și poveștile despre vikingi.

Lectură propusă de prof. Catrina Elena Ancuta – Școala Gimnazială „I.G. Duca”, București

Sursa: Visit Norway.com

MUNTELE OLIMP

Muntele Olimp este cel mai înalt din Grecia și al doilea din peninsula Balcanică. Situat în nordul Greciei continentale, Olimp are 46 de vârfuri de peste 2.000 m, cel mai înalt fiind Mytikas, cu 2.917 m, tronând maiestuos deasupra Golfului Thermaikos, din nord-vestul Mării Egee.

Olimp e unul dintre puținii munți din lume ce ajung aproape la 3.000 m în altitudine, pornind chiar de la nivelul mării. Având o înălțime mare, Olimp are o climă etajată, de la mediteraneeană la poale și până la alpină pe vârfuri. Nu se întâlnesc lacuri alpine, ci doar un singur lac de acumulare construit de greci prin îndiguirea pârâului Xerolakki, pentru diverse utilizări, în schimb sunt numeroase izvoarele naturale. Peisajul natural de o frumusețe rară, numeroasele specii de plante și animale, dintre care unele unice în lume, au făcut ca, în anul 1938, Muntele Olimp să devină primul parc național din Grecia, iar în anul 1981 UNESCO să îl declare Rezervație a Biosferei.

Muntele Olimp era cel mai înalt munte și în Antichitatea greacă, din acest motiv piscurile pierdute între nori erau considerate acoperișul lumii și lăcașul zeilor. Pe vârfurile Olimpului se afla reședința celor 12 zei ai pantheonului grecesc: Zeus, Hera, Poseidon, Demeter, Ares, Atena, Apolo, Artemis, Hefaistos, Afrodita, Hermes și Dionis. Pentru grecii antici, zeii trăiau în văile sau pe crestele pline de ceață ale muntelui, unde mâncau ambrozie, beau nectar și ascultau muzica divină a lirei lui Apolo. Tot aici, zeii țeseau destinele muritorilor de rând de la poalele muntelui, alături de care coborau uneori vremelnic. Zeus era zeul suprem al grecilor și conducătorul celorlalți zei de pe Muntele Olimp. Ca zeu al cerului și al luminii, stăpânul norilor, al ploii, zăpezii, al tunetului și al fulgerului, el locuia pe vârful muntelui Olimp, vârf care se afla în cer. În onoarea lui Zeus erau organizate, o dată la 4 ani, Jocurile Olimpice. Conform izvoarelor istorice, prima olimpiadă a avut loc în anul 776 î.Hr. (sau mult mai devreme după alte surse). Cel mai probabil, întrecerile sportive ar fi apărut în perioadele de pace între cetățile grecești din secolele VIII-VI î.Hr., ca o modalitate de permanentă antrenare a minții și a trupului, pentru păstrarea spiritului de războinic și de încununare a celor mai înalte virtuți umane.

Legendele antice vorbesc despre mesageri care plecau spre toate cetățile grecești, anunțând începerea evenimentului. Jocurile Olimpice debutau sub semnul sacrului, cu o impunătoare procesiune religioasă și durau cinci zile, timp în care, pe lângă competițiile sportive erau oferite ofrande lui Zeus și celor mai importanți zei din pantheonul grec. Participau doar bărbații greci (istoria ne spune însă și de olimpiade ale femeilor), complet dezbrăcați, pentru a fi evidențiate mai bine toate trăsăturile celor mai puternici. Câștigătorii întrecerilor sportive, favorizați de zei, erau purtați în procesiuni fastuoase prin mijlocul mulțimii și primeau cel mai râvnit trofeu din lumea antică, cununa de lauri. Numele eroilor era strigat în locurile publice, unde li se ridicau statui impunătoare, deoarece erau considerați un fel de semizei. Adesea, poeții le dedicau poeme învingătorilor. Jocurile olimpice s-au desfășurat mai bine de un mileniu, până în anul 393 d.Hr., atunci când împaratul roman Teodosiu I, apărător înfocat al creștinismului, le va interzice, considerându-le ritualuri păgâne. Abia 1500 de ani mai târziu, în 1896, jocurile se vor relua din inițiativa baronului francez Pierre de Coubertin (1863 – 1937).

În prezent, Muntele Olimp este un important obiectiv turistic pentru alpiniști și nu numai, precum și un loc de pelerinaj, datorită celor câteva mânăstiri ortodoxe. Circa 10.000 de turiști vizitează anual muntele, având ca punct de plecare orașul Salonik, situat la circa 90 km.

Lectură propusă de prof. Eugen Zârnă – Școala Gimnazială “Al. Davila”, Pitești

SAGRADA FAMILIA

Sagrada Família (Sfânta Familie) este o uriașă și frumoasă biserică din Barcelona, capitala Cataloniei, în sud-estul Spaniei.

Arhitectura clădirii este unică, având sute de caracteristici interesante și originale. Biserica romano-catolică are 18 turnuri, reprezentând pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos. Înălțimea totală a bisericii va fi de 170 m, cu un metru mai mică decât a unui deal de lângă Barcelona, deoarece Gaudi nu considera că lucrarea sa ar trebui să fie mai mare decât cea a lui Dumnezeu.

Sagrada Família este unul dintre cele mai vizitate monumente ale Barcelonei, chiar dacă lucrările nu sunt încă terminate, deși se lucrează din 1882. În anul 2004 a fost vizitată de peste 2 milioane de turiști. Inițial, proiectul a fost conceput de Josep Bocabella. Lucrările au fost începute de arhitectul Francesc de Paula Villar într-un stil tradițional neo-gotic. Cei doi însă n-au căzut de acord asupra desfășurării construcției, lucrarea fiind astfel preluată de arhitectul Antoni Gaudí care avea doar 31 de ani. Acesta va dedica proiectului peste 40 de ani din viață, până în 1926 când moare într-un accident de tramvai în centrul Barcelonei.

Conform specialiștilor, lucrările vor mai dura câteva zeci de ani, din cauza costurilor uriașe, dar și a proiectului deosebit de complex. Lucrările la construcția bisericii merg destul de greu, un motiv fiind și insistența lui Gaudi de a nu fi folosiți banii guvernului, ci exclusiv din donații și din banii plătiți pe bilete de miile de turiști care vizitează zilnic monumentul. Gaudi ar fi comentat, în legătură cu aceast termen: „Clientul meu nu se grăbește”, referindu-se la Dumnezeu. În prezent finalizarea construcției este estimată pentru anul 2026, când se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Gaudi.

Datorită arhitecturii unice, Biserica Sagrada Familia a fost inclusă pe lista obiectivelor patrimoniului mondial al UNESCO.

Lectură realizată de prof. Corina Voinea – Școala Gimnazială Șindrilari și Școala Gimnazială Nănești, Vrancea

GEOGRAFIE UMANĂ

MOARTEA NEAGRĂ

Ciuma sau Moartea Neagră, a fost una dintre cele mai violente pandemii din istoria omenirii. A distrus totul în cale din China până în Europa, lăsând în urmă milioane de cadavre. Boala purta numele de “Moartea neagră”, pentru că dădea naștere unor pete negre ce afecta tot organismul. La început apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane” de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge de dimensiuni foarte mari. Victimele mureau în chinuri groaznice. Peste tot, apariția bruscă a simptomelor aducea groază si nenorocire. Nimeni nu părea în siguranță: orășenii și țăranii, bogații și săracii, erau secerați deopotrivă. Cei sănătoși fugeau de cei bolnavi, părinții își abandonau copiii. Recoltele rămâneau neculese, vitele neîngrijite.

Se pare că ciuma a apărut pentru prima oară în 1330, în Asia Centrală. A făcut ravagii în China de Est și India, s-a extins spre vest, prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord, ajungând în Europa. Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În octombrie aceluiași an s-au întors 12 corăbii italiene pe Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții pe moarte. Martorii oculari nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de altfel pe orice alt vas. Când vapoarele au ajuns la destinație, șobolanii „călători” s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat, s-au infestat cu puricii purtători ai bacteriei răspunzătoare de boală, după care s-au întors pe vapoare. Se crede că boala ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor au transmis ciuma. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta – oamenii. Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, au asigurat un mediu de viață propice pentru șobolani și purici. Astfel puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni. Preoții au fost cei mai expuși, fiindcă s-au ocupat de cei bolnavi. Fiindcă nu se cunoștea cauza reală a bolii, nu se putea trata. Medicii au utilizat cele mai trăznite metode de vindecare, dar nimic nu ajuta. Mulți au apelat la religie, considerând că Dumnezeu vrea să pedepsească lumea păcătoasă cu această boală. Faptul că nu se cunoștea originea bolii o făcea și mai misterioasă.

Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că a venit sfârșitul lumii. Timp de 300 de ani, de la 1300 la 1600, ciuma a fost unul dintre flagelurile Europei alaturi de foamete și de război. Pe tot cuprinsul continentului au murit circa 20-25 milioane de locuitori.

Lectură propusă de prof. Nicoleta Spânu – Colegiul Teh. „Ghe. Balș”, Adjud, Vrancea

Surse: http://www.allabouthistory.org, www. commons.wikimedia.org

CEA MAI NUMEROASĂ FAMILIE

Ziona Chana este un bărbat în vârstă de 66 de ani, care trăiește în statul indian Mizoram și face parte din secta numită ,,Chana”, care permite poligamia. Înființată în anul 1942, secta crede că în curând va conduce lumea împreună cu Hristos, având până în momentul de față 400 de familii membre. Ziona Chana, a profitat din plin de permisivitatea sectei în ceea ce privește poligamia, ajungând ca în momentul de față să aibă o familie… puțin spus numeroasă: 39 de neveste, 94 de copii și 33 de nepoți. Cei 167 de membri ai familiei Chana trăiesc cu toții, așa cum se cade într-o adevărată familie, sub același acoperiș. Ei au la dispoziție un imobil cu patru etaje și un total de 100 de camere pentru traiul de zi cu zi. Bărbatul a povestit că recordul personal de neveste ,,achiziționate” într-un an a fost de 10. Potrivit localnicilor, nevestele bărbatului stau într-o cameră vecină cu dormitorul privat al lui Ziona, și se pare că acestuia îi place ca șapte sau opt dintre ele să îi fie mereu alături. Însă, împart cu toții aceeași bucătărie. Fiecare membru al familiei are îndatoriri specifice: bărbații lucrează în agricultură, mamele fac mâncare iar fiicele se ocupă de curățenie. Zilnic, familia lui Ziona consumă 90 kg de orez și 59 kg de cartofi. Hrana provine din resurse proprii sau din donații. Ziona și-a întâlnit prima nevastă la vârsta de 17 ani.

Lectură propusă de prof. gr. I Diana Pistol – Școala Gim. Nr. 3 Lupeni, Hunedoara

Surse: http://someseanul.ro

GRIPA SPANIOLĂ

A fost cea mai devastatoare epidemie din istoria umanității. A lăsat în urma sa mai multe victime decât toate valurile de ciumă din perioada medievală. Cunoscută sub numele generic de Gripă Spaniolă, cumplita epidemie și-a primit numele după percepția publică a severității virusului pe teritoriul spaniol. Spania fusese o țară neutră în Primul Război Mondial; prin urmare, veștile despre gripă și consecințele sale circulau liber, fără să fie afectate de nicio formă de cenzură. În celelalte țări europene prinse în vâltoarea războiului, precum Franța, Germania și Marea Britanie, presa primise ordin strict să blocheze orice informații despre numărul victimelor umane ale gripei, pentru a nu afecta cumva moralul și combativitatea soldaților de pe front. Nu este foarte clar locul unde gripa spaniolă a făcut primele victime; unii istorici susțin că virusul ar fi venit din China, alții că ar fi apărut în decursul lunii ianuarie 1918 în Haskel County, un orășel din Kansas. Pe data de 4 martie 1918, bucătarul de campanie Albert Glitchel din acest oraș avea să fie răpus de acest virus fiind prima victimă a gripei spaniole. Aveau să urmeze alți 522 dintre camarazii săi, secerați de virus în zilele următoare. Dezastrul avea să fie amplificat de decizia Statelor Unite de a se implica în Primul Război Mondial. Primii soldați americani trimiși să lupte în Europa aduceau cu sine un ucigaș care avea să facă mai multe victime umane decât însuși războiul. Evident, americanii nu intenționaseră să exporte dezastruosul virus în Europa. În luna mai, anul 1918, virusul începea să secere deja primii soldați francezi. Cu o viteză neanticipată nici de către cei mai pesimiști medici, virusul se răspândea în aproape fiecare țară europeană. Extrem de contagioasă, gripa spaniolă urma să atingă cu o viteză record Rusia, China, India, Japonia, Africa și chiar îndepărtatele Insule Tahiti și Samoa, unde, în doar două luni, a ucis circa 20% din băștinași. Epidemia atinsese proporții globale. Spitalele au devenit curând neîncăpătoare sub asaltul numărului uriaș de pacienți. Autoritățile s-au confruntat cu penuria de medici și surori medicale, marea majoritate a acestora fiind detașați pe front. Oamenii au fost instruiți să nu-și mai strângă mânile ca formă de salut, să stea pe cât posibil în propriile locuințe, să se evite unii pe alții. La fiecare colț de stradă erau amplasate afișe mari care-i îndemnau pe oameni să nu mai scuipe pe străzi, un obicei frecvent în acele vremuri, chiar și în cele mai civilizate țări. Tinerii din organizațiile de cercetași aveau datoria să identifice cetățenii care scuipau pe străzi, și să le înmâneze un card de avertisment. Victimele virusului gripei spaniole din anul 1918 aveau să sufere teribil. La doar câteva ore de la declanșarea primelor simtome specifice, caracterizate prin stare de slăbiciune extremă, oboseală generalizată, febră și dureri de cap, culoarea pielii victimelor căpăta o ciudată culoare albăstrie. Gripa provoca accese de tuse atât de puternice, încât unii pacienți sufereau rupturi ale mușchilor abdominali. Numărul incredibil de mare al morților a dus la situația în care cei vii nu mai pridideau cu îngroparea sau incinerarea cadavrelor. La morgi, cadavrele au trebuit să fie înghesuite pe holuri și coridoare. Nu existau îndeajuns de multe coșciuge și nici oameni care să sape imensele gropi comune. Crematoriile lucrau non-stop, la foc continuu, la propriu și figurat…

Un moment important din istoria acestei pandemii este reprezentat de data de 11 noiembrie 1918, când, în urma unui armistițiu care a grăbit sfârșitul războiului, mii de soldați americani purtători de virus s-au întors acasă din Europa. La sosire, au fost, bineînțeles, îmbrățișați și sărutați de rude și prieteni. Consecințele au fost de neimaginat.

Pandemia s-a încheiat oficial în decembrie 1920. Afectase aproape toată planeta, de la Arctica la insulele izolate din Pacific. Nu se cunoaște cu exactitate numărul victimelor, dar cercetătorii estimează că a secerat între 50-100 milioane vieți, posibil chiar mai multe, ținând cont că multe victime nu au fost raportate.

Sursa: www.descopera.ro

PERLELE DE CULTURĂ

Singura piatră semiprețioasă creată de o ființă vie, perla a fascinat întotdeauna prin frumusețea și raritatea ei. Perlele sunt amintite în China deja cu 2206 de ani î.Hr. ca făcând parte din plata tributului regelui Yu. În perioada antică cele mai prețuite perle proveneau din Persia și India. Perlele au fost aduse din Orient în Occident prima dată de către Cavalerii Cruciați. Până la începutul anilor 1900, perlele rămăseseră accesibile doar celor bogați.

În trecut, căutătorii de perle scormoneau fundul oceanelor și cu greu găseau o perlă în interiorul unor scoici. Perlele erau foarte rare deoarece erau produse doar de unele scoici, în mod accidental. Atunci când un corp străin (de exemplu un fragment de cochilie, un grăunte de nisip sau un parazit) ajungea sub cochilia unei scoicii, aceasta „deranjată” de corpul străin căuta să-l respingă secretând în jurul lui straturi concentrice de sidef. Astfel, în jurul acelui corp străin rezulta o perlă din sidef. Procesul organic de formare a perlei durează câțiva ani. Astăzi perlele sunt căutate în continuare în apele mărilor din sudul Asiei, chiar și de copii, care fac scufundări la 8-10 m adâncime ținându-și respirația mai mult timp.

La începutul secolului al XX-lea au apărut perlele de cultură care au început să surclaseze perlele naturale, devenind cele mai cunoscute și disponibile perle. În 1905, un japonez, Kokichi Mikimoto, a descoperit cum poate induce producerea perlelor la stridii. Aceasta se realizează prin introducerea unui mic grăunte de material, de obicei sidef, în interiorul cochiliei unei stridii și replasarea animalului în mare. După aproximativ cinci ani stridia transformă fragmentul într-o perlă. Ea poate fi apoi culeasă și perla poate fi extrasă. Valoarea acestor perle de cultură este mai mică decât cea a perlelor naturale, fiind produse în mod industrial. S-au dezvoltat rapid multe zone de cultură, cum sunt: Japonia, Golful Persic, Australia, zone de apă sărată, sau zonele de apă dulce din S.U.A., unele insule din Polinezia și în Myanmar.

SATUL GemeniLOR

Kadinhi este un sat din India, recunoscut pentru numarul mare de gemeni care trăiesc aici, numai puțin de 250 de perechi. Conform The Telegraph, doctorii încearcă să deslușească misterul satului indian. Numai în anul 2008 s-au născut 15 perechi, iar în ultimii 5 ani, s-au născut aproximativ 60 de perechi de gemeni. Chiar dacă se știe de 250 de perechi, numarul real pare a fi mult mai mare, iar rata de naștere a gemenilor pare să crească de la an la an. Uimitor este faptul că se nasc din ce în ce mai mulți gemeni. Numărul acestora s-a dublat în ultimii ani a declarat doctorul Krishnan Sribiju. Acesta este un caz ciudat, deoarece în India sunt foarte puține cazuri de gemeni, în comparație cu restul lumii. Localnicii atribuie acest fenomen puterilor divine, mai ales că și o vacă din acest sat a născut doi viței gemeni.

Surse: Natgeotv, www.flu.ro; www.silverzone.ro

FOAMETEA

În lume, aproape un miliard de oameni suferă de foame sau subnutriție, din care 170 de milioane de copii, potrivit Food and Agriculture Organisation din cadrul Organizației Națiunilor Unite. În total mor anual circa 30 de miloane de oameni din cauza subnutriției.

Foametea e o problemă internațională foarte pronunțată. Este un fenomen în care o mare parte a populației unei regiuni sau unei țări este atât de prost hrănită, încât moartea prin inaniție devine un fenomen obișnuit. Foametea poate apărea în urma unor dezastre naturale (cutremure, secetă, ploi abundente care distrug recoltele agricole) sau a celor antropice (epidemii, lipsă de provizii, război). Foamea mare și pe timp îndelungat, duce la consumarea de produse alterate, putrezite, sau chiar la pierderea eticii (consumarea chiar și a cărnii de om). În zilele noastre, foametea lovește cel mai greu în Africa, dar, în ciuda eforturilor internaționale, continuă să fie o problemă globală, milioane de indivizi suferind sau murind de foame. În ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din populația activă ocupată în agricultură, Africa nu produce destul pentru a-și hrăni populația. Motivele sunt multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare. Multe țări din Africa trebuie să importe alimente de bază și necesită ajutoare. Secetele prelungite din Sahel, din anii ’70 și ’80, împreună cu distrugerea vegetației, au transformat terenul de pășunat în deșert. Milioane de animale domestice au murit. A rezultat un exod masiv al populației înfometate din cauza fenomenelor de deșertificare. Până pe la începutul anilor '80 foametea cauzată de secetă a ucis un milion de oameni și a chinuit peste 50 de milioane. Cele mai afectate țări sunt: Zimbabwe, Sudanul, Niger, Etiopia, Somalia etc. Nu numai cauzele naturale determină această situație în Africa ci și războaiele și instabilitatea economică. Foametea din Etiopia între anii 1984-1985, cauzată de secetă și instabilitatea politică din țară a cauzat moartea a circa 8 miloane de oameni. Din cauza acestei catastrofe Etiopia este cunoscută în lume ca Țara foamei.

Lectură propusă de prof. Corina Ududec – Școala Gimnazială Nr. 2 Vicovu de Sus, Suceava

UCIDEREA VRĂBIILOR

Mao Zedung a fost un revoluționar chinez, conducător politic și lider al Partidului Comunist Chinez. S-a născut pe 26 decembrie 1893 într-o familie de țărani săraci din China. În urma războiului civil, în 1949 Partidul Comunist Chinez, sub conducerea lui Mao Zedong, a preluat puterea în China, proclamând Republica Populară Chineză. Mao Zedong a instaurat o dictatură sângeroasă. În perioada cât a fost conucătorul Chinei, acțiunile sale politice au provocat moartea a circa 50 de milioane de chinezi. Dintre numeroasele legi date de Mao Zedung în timpul cât a stat la cârma Chinei, câteva ies în evidență prin ciudățenia lor dar mai ales prin consecințele rezultate.

Mao s-a decis să dubleze randamentul agriculturii, și a impus țăranilor ca orezul să fie cultivat mai des pentru ca recoltele să fie mai mari. Degeaba au încercat specialiștii din agricultură să-i explice că nu este bine să se cultive astfel orezul, toți au executat ordinul “genial” al președintelui în speranța că recoltele de orez vor fi uriașe. După cum era de așteptat s-a distrus recolta unui an, cauzand foamete în toata țara. Circulau deja zvonurile că în țară au apărut țăranii canibali.

A doua idee genială a liderului a fost semănarea orezului la o adâncime mai mare, în felul acesta orezul devenind mai puternic, cu rădăcini mai groase și automat recolta va fi mult mai mare. Ceea ce nu știa Mao, era că orezul semănat prea adânc, nu va încolți și nu va crește. Așa s-a și întamplat în țară fiind și mai multă foamete. Mao a început să se gândeasca unde a greșit. Unde este recolta mult visată? Și a găsit răspunsul: vrăbiile mănâncă boabele de orez! Așa s-a născut cea mai năstrușnică idee și lege în același timp: Uciderea vrăbiilor! Toată populatia era obligată să omoare cât mai multe vrăbii. Toți erau încântați de idee, mai ales că aveau cu ce să astâmpere și foamea care nu-i mai lăsa de ceva timp. Pentru această lege genială, s-au adus chiar și argumente matematice. Conform unor calcule fiecare vrabie mânca zeci de kilograme de orez pe an. Toți chinezii erau obligați să vâneze vrăbii: unii cu arme, alții cu plase, capcane, otravă etc. Căruțe și camioane din toată China, pline cu vrăbii moarte, erau aduse la sediile centrale ale partidului. Anul următor, rezultatul agricol a fost năucitor. Aproape toată recolta vegetală a fost mâncată de omizi, fluturi și numeroase alte insecte. Marea foamete chinezească a provocat moartea a peste 43 de milioane de chinezi.

Mao Zedung nu s-a oprit aici, gândind și alte legi “geniale”. Mao a crezut ca Epoca de Aur a țării sale trebuie bazată pe industrializare. Astfel toată populația țării trebuia să producă oțel. Toate familiile erau obligate să aibă în curte un mic furnal siderurgic în care să-și topească toate obiecte casnice metalice (oale, tigăi, linguri, unelte etc). Industria metalurgică în curtea casei luase o mare amploare. Dacă cineva era prins cu un obiect metalic în casă era amendat și condamnat chiar la moarte. Comisii de control umblau prin sate să verifice dacă țăranii respectă legea. Rezultatul a fost o gramadă mare de metal inutil și nu oțelul mult așteptat.

Ca orice lider comunist, și Mao a vrut să realizeze o revoluție culturală în China. Astfel a hotărât: să dispară trecutul, să dispară tradițiile, religia, arta să nu mai existe nimic cu excepția ideologiilor comuniste. Pentru atingerea acestui scop s-a ordonat uciderea profesorilor, intelectualilor, scriitorilor, oamenilor de artă, toți care aveau o diplomă. Au fost dărâmate statuile lui Budha și alte monumente, au fost incendiate mănăstirilor din Tibet.

Epoca de Aur a luat sfârșit în 1976 la moartea liderului Mao Zedung.

Lectură propusă de prof. Nicoleta Androne – Școala Gimnazială Liliești, Băicoi, Prahova

Surse: National Geografic, Wikipedia.

HARTA LUI PIRI RAIS

În 1929, directorul muzeelor naționale turcești a descoperit în colecțiile celebrului muzeu Topkapi din Instanbul, fragmentele unei hărți în culori întocmită de un amiral turc din secolul al XVI-lea, Piri Rais Ibn Hadji Mehmet.

Conservatorul muzeului, Halil Etem Eldem, și-a dat seama de importanța descoperirii sale, deoarece această hartă prezintă cu o precizie uneori extraordinară, coastele Americii de Sud și alte regiuni necunoscute, în epoca lui Piri Rais. Acesta și-a desenat harta pe o piele de gazelă, în martie 1513. El a și adnotat-o pentru a arăta că s-a inspirat din diferite hărți arabe, portugheze etc. Mai mulți specialiști au examinat harta fiind uimiți de detaliile care apar pe ea. Se poate recunoaște Oceanul Atlantic, având de o parte Europa și Africa și de alta, cele două Americi. Necunoscută atunci de europeni, Cordiliera Anzilor este figurată clar. Printre numeroasele desene care ilustrează harta, apare o lamă, animal care era – cel puțin oficial – necunoscut în Europa. Insulele Falkland sunt la locul lor, o parte a litoralului Antarcticii este desenat corect, ori, continentul nu va fi descoperit decât în anul 1818.

Unii cercetători au încercat să dezlege această enigmă. Jacques Victoor, a emis ipoteza că o „civilizație mondială” avansată ar fi lăsat hărți, care după dispariție, ar fi putut ajunge în biblioteca din Alexandria, distrusă în trei rânduri. Geografii din Alexandria și fenicienii ar fi putut desigur să se inspire din aceste hărți. Acestea, la rândul lor, ar fi la originea portulanelor din Evul Mediu, folosite de navigatori. Pe aceste portulane s-ar fi bazat Piri Rais, asamblându-le ca la un joc de puzzle. Harta lui Piri Rais nu este unică. Harta lui Oronteus Finaeus, datând din 1532, arată Antarctica în întregime.

Altă hartă uimitoare este cea a lui Hadji Ahmed, care datează din 1559. Aceasta arată și ea continentul antarctic, dar apare în plus istmul care unește Siberia de Alaska în era cuaternară. Pe harta lui Reinel, datând din 1510, este prezentată Australia, care nu va fi descoperită de europeni decât abia în 1606. Autorii acestor hărți, sau cei care le-au inspirat, arată că știau toată suprafața Pământului și aveau idee de mărimea lui.

Surse: Alberto Martini, (1998), Enigme captivante ale istoriei, Editura Prietenii Cărții, București

Insula zeilor-Bora Bora

Chiar dacă despre vacanțe vorbim acum la timpul trecut, putem să ne gândim deja la cele viitoare. Și ce poate fi mai ofertant decât o vacanță în Insulele Bora Bora din întinderile Pacificului!

Localizată în largul Oceanului Pacific, insula principală are origine vulcanică și a fost supusă unei eroziuni îndelungate, până la aspectul actual. Sunt prezente două vârfuri muntoase gemene cu altitudini reduse (500-700 m) martori de rezistență ai timpurilor geologice trecute. Clima este una absolut favorabilă activităților turistice litorale; temperaturile de 24-28ș C sunt atenuate de briza proaspătă dinspre răsărit. Într-o liniște desăvârșită, insula principală prezintă plaje cu nisip alb mărginite de palmieri, ce înconjură o lagună cu ape limpezi. Laguna este ferită de valurile puternice ale Pacificului printr-un inel de recifuri cora-ligene.

Putem comunica în engleză sau franceză cu localnicii implicați în activitatea turistică, care, de altfel este una foarte variată: de la admiratul peisajelor feerice până la hrănitul rechinilor și scufundări la peste 35 de m adâncime sunt doar câteva posibilități de petrecere a timpului în acest spațiu de vis! Nu-i așa că merită călătoria, chiar ea și …imaginară?

Lectură propusă de prof. Monica Pricope – Școala Gimnazială “Alexandru Podoleanu”, Podoleni, Neamț

Surse: Descoperiți minunile lumii, Reader,s Digest

BABY BOOM

ONU estimează că pe Terra trăiesc astăzi 7,2 miliarde de oameni, urmând să ajungă la 8,1 miliarde până în anul 2025. Specialiștii ONU estimează că în 2045 pe Terra vor trăi 9,6 miliarde de oameni, iar în 2100 vor trăi 11 miliarde. Populația Indiei urmează să o depășească pe cea a Chinei în jurul anului 2028, atunci când ambele țări vor avea câte 1,45 miliarde de locuitori. Experții ONU afirmă că populația Nigeriei o va depăși pe cea a SUA.

În următoarele decenii, deși rata natalității e în scădere, populația va continua să crească, în special în țările sărace. La fiecare cinci zile, populația lumii se mărește cu încă aproximativ un milion de persoane. În fiecare oră se nasc în jur de 15 000 de copii și mor circa 5 000 de persoane. Rezultă o creștere ce 10 000 persoane în fiecare oră. Populația Terrei crește cu aproximativ 2 locuitori în fiecare secundă. Populația actuală este de zece ori mai mare decât era acum 400 de ani. În urmă cu doar 50 de ani în urmă, pe Pământ trăiau 2,5 miliarde de oameni. Suprapopularea este cea mai mare problemă a planetei și a omenirii. Practic asistăm la secătuirea planetei de toate tipurile de resurse și în același timp la o creștere a tuturor tipurilor de poluare. Deja populația actuală consumă resursele generațiilor viitoare. În mod logic apare și întrebarea: Câți oameni poate să suporte planeta, asigurându-le acestora condiții bune de trai? Numai pentru construirea caselor, va fi nevoie de atâta lemn, încât pădurile din Indonezia, Myanmar, Rusia și Papua Noua Guinee vor dispărea până în 2025, împreună cu toate speciile de animale din acestea.

Lectură propusă de prof. gr. I Alina Ionaș – Școala Gimnazială Joița, Giurgiu

COLONIALISMUL

Marile descoperiri geografice din a doua jumătate a secolului al XV-lea și din secolul al XVI-lea au constituit o etapă decisivă în domeniul cunoașterii globului pământesc cu multiple consecințe, pe plan economic, social, politic și științific asupra dezvoltării societății omenești.

Creșterea producției meșteșugărești, apariția manufacturilor, inten-sificarea comerțului, a circulației bănești și a activității bancare în Europa în secolele XV-XVI au asigurat baza materială necesară organizării expedițiilor geografice și efectuării schimburilor comerciale de peste mări. Teritoriile noi descoperite aduceau aur, mirodenii, mătase, zahăr, sclavi. Comerțul cunoștea o dinamică accentuată. Marea Mediterană își pierdea importanța economică în fața Oceanului Atlantic. Declinul feudalismului și destrămarea structurilor sociale feudale au făcut totodată ca un număr crescând de oameni proveniți din toate păturile sociale să fie atrași în expedițiile de cucerire și de colonizare a unor întinse teritorii din Africa, Asia și America. Țările care au dus o politică puternică de expansiune maritimă, colonială și comercială au fost statele unificate : Portugalia, Spania, Anglia, Franța, Olanda.

Secolul al XVI-lea reprezintă punctul de început pentru primele imperii coloniale extraeuropene. Epoca marilor descoperiri geografice a fost deschisă de portughezi, care au început, din primele decenii ale secolului al XV-lea, explorarea coastei de vest a Africii. Portugalia a fost prima țară europeană care și-a creat colonii extraeuropene cu ale sale: Azore și Madeira. I-au urmat în secolul XVI: Spania, Anglia, Franța, Olanda. Un rol foarte important în explorările portugheze l-a avut prințul Henric, numit Navigatorul, care a sprijinit intens expedițiile de explorare a coastei Africii. Bartolomeu Dias ajunge în 1488 în extremitatea sudică a Africii, numită inițial Capul Furtunilor, apoi Capul Bunei Speranțe. Expediția condusă de Vasco da Gama a pornit cu 4 corăbii din Portugalia în iulie 1497. El a înconjurat Africa și a ajuns în mai 1498, în portul Calcuta din India. Din 1500 portughezii au început cucerirea Americii în special pe coasta Braziliei. Populația portugheză deplasată în colonii era redusă ca număr și era formată îndeosebi din soldați, marinari, slujbași, negustori.

Explorările spaniole au avut drept rezultat descoperirea Americii. Spaniolii și-au îndreptat eforturile în direcția vestică pentru a ajunge din Peninsula Iberică în Asia navigând prin Oceanul Atlantic spre vest. Cel care a susținut această idee a fost Cristofor Columb (1451-1506). După stăruitoare intervenții, proiectul său a fost aprobat, în anul 1492, de regii Spaniei, Ferdinand de Aragon și Isabella de Castillia, deoarece reprezenta, pentru Spania, singura soluție de a descoperi calea maritimă spre vest, către Asia. Pleacă din Spania în august 1492 și ajunge la 12 octombrie 1493, într-o insulă numită de băștinași Guanahani, iar de spanioli San Salvador. Ulterior, Columb a mai descoperit și alte insule cum ar fi Cuba, fiind convins că a debarcat pe țărmurile răsăritene ale Asiei. Columb a mai efectuat alte trei călătorii 1493-1496, 1498-1500, 1502-1504, în cursul cărora a explorat arhipelagurile Antilelor Mari și Mici, insula Jamaica și țărmul estic al Americii Centrale.

De la sfârșitul secolului al XV-lea începutul secolului al XVI-lea, navigatorii spanioli au organizat expediții de explorare ale Americii Centrale, ale Golfului Mexic și a țărmurilor nordice ale Americii de Sud. Spaniolii conduși de Hernan Cortez, în decurs de numai doi ani (1519-1521) au cucerit statul Aztec și capitala acestuia, Tenochtitlan. De asemenea spaniolii au luat în stăpânire și Peru în 1532-1533, conduși de Francesco Pizarro și Diego Almagro, ajutați și de luptele pentru putere între fiii Marelui Inca Huayna Capac, Huascar și Atahualpa.

Cel mai mare imperiu colonial a ajuns a fi cel britanic. Acesta cuprindea la apogeul său, la începutul secolului al XX-lea, teritorii din Africa, Canada, Australia, India, Noua Zeelandă, insule din Oceanul Pacific, țări din Asia.

Imperiul colonial francez a fost al doilea ca mărime, după cel britanic. La jumătatea secolului al XIX-lea (de fapt după 1871), Franța s-a lansat într-o adevarată cursă colonială.

Descoperirea Americii și a căii maritime spre India și formarea imperiilor coloniale portughez, spaniol au avut ca urmare lărgirea considerabilă a comerțului internațional, Europa extinzandu-și relațiile cu Africa și mai ales cu Asia de sud-est și America. Europa a reușit să scape de monopolul impus de arabi în comerțul cu mirodenii și au pus bazele comerțului transatlantic cu Lumea Nouă. În urma comerțului cu Lumea Nouă, cu Asia de sud-est și cu Africa, țările aflate pe țărmurile Oceanului Atlantic au devenit principalele puteri comerciale și maritime ale lumii. Ca urmare a descoperirii Americii, aici s-au introdus plante din Europa precum: grâul, secara, meiul, orzul, vița de vie, măslinul, diverși pomi fructiferi, trestia de zahăr. Iar din America au ajuns în Europa unele plante, ca: porumbul, cartoful, ananasul, tutunul, iar dintre păsari, curcanul. Exploatarea puternică a bogățiilor minerale din noile teritorii a dus la un puternic aflux de metale prețioase spre Europa, care a avut puternice consecințe economice și sociale.

Marile descoperiri geografice au avut în general urmări negative pentru popoarele din Africa, America și Asia cu care au venit în contact statele europene. Au contribuit însă considerabil la progresul cunoștințelor omenești. În aproximativ jumatate de veac, de la sfârșitul secolului al XV-lea la mijlocul secolului al XVI-lea, orizontul geografic al europenilor s-a lărgit considerabil, de la cunoașterea directă a Europei, Orientului Apropiat și a nordului Africii, la aceea a globului terestru în ansamblul său.

Lectură propusă de prof. Nicolau Dumitru Dan – Liceul Teoretic "Traian Lalescu" Branesti, Ilfov

Surse: Margaret Kohn, (2006), "Colonialism". Stanford Encyclopedia of Philosophy. Stanford University ; http://plato.stanford.edu/entries/colonialism/.

ÎNMORMÂNTAREA CERULUI

Tibet este un podiș în Asia, situat în nord-estul munților Himalaya. Este o regiune bogată din punct de vedere socio-cultural, în care conviețuiesc mai multe grupuri etnice: Tibetani, Monpas, Qiang și Lhobas. Unele comunități din Tibet au optat de-a lungul timpului pentru o înmormântare mai ciudată a celor trecuți în lumea de dincolo. Solul stâncos din această regiune a făcut ca înmormântările obișnuite să fie imposibile. În cazul unui deces, familia decedatului apelează la serviciile unei persoane “specializate”, un fel de preot. Astfel, acesta ia corpul decedatului într-o pătură și împreună cu familia urcă spre vârful munților făcând mici popasuri pentru îndeplinirea ritualurilor specifice. Ajunși în vârful muntelui, familia își ia adio de la ruda decedată și pleacă spre casă, rămânând aici doar “preotul” și cadavrul. Preotul taie în bucăți cadavrul și îl lasă drept mâncare la vulturi. Tibetanii consideră corpul un recipient pentru suflet și de aceea cred că ar trebui să se întoarcă în natură. Acesta este un ritual obșnuit pentru Tibet, dar revoltător pentru restul lumii. Autoritățile chineze, au interzis această practică în anii '60, dar au acceptat-o din nou ca fiind legală.

Lectură propusă de prof. Nicolau Maria – Liceul Teoretic "Traian Lalescu" Branesti, Ilfov

AGRICULTURA HIDROPONICĂ

Un nou tip de agricultură promite să ofere marilor orașe legume organice. Este vorba de așa-numita agricultură hidroponică, adică creșterea plantelor în apă și nu în sol. Acest tip de agricultură își are rădăcinile în secolul 17, fiind menționat în scrierile lui Francis Bacon. De atunci se studiază la nivel mondial, iar promovarea sa a început încă din anii 1930. Termenul „hidroponic” a fost inventat de doi americani de la universitatea din California, pornind de la cuvântul pe care grecii îl foloseau în antichitate pentru „agricultură”: geoponics, adică munca pământului.

Specialiștii au înlocuit pământul cu apă în denumirea grecească și a rezultat hidroponics. Astfel s-a demonstrat că plantele absorb din pământ substanțele nutritive doar dacă acestea sunt dizolvate în apă, motiv pentru care apa devine elementul cheie al agriculturii, și nu solul. Iar dacă în apă sunt adăugate toate substanțele necesare pentru creșterea plantelor, acestea vor fi la fel de sănătoase și gustoase ca și când ar crește într-o gradină de zarzavaturi. Fără sol, dispar și problemele cu insectele dăunătoare sau cu buruienile. Apare însă o amenințare mai puțin vizibilă: dezvoltarea bacteriilor, precum salmonella, favorizată de obicei de umezeală și de fertilizatorii naturali, motiv pentru care lichidul plantelor trebuie verificat în permanență.

Agricultura hidroponică este ideală pentru a fi practicată în orașele aglomerate, unde spațiile pentru cultivarea plantelor sunt foarte mici. Deja în SUA și Japonia metoda se folosește în paralel cu înverzirea acoperișurilor, clădirile devenind suporturi fie pentru grădini suspendate, fie pentru sere hidroponice.

În multe țări din Asia, se practică odată cu creșterea peștilor și însămânțarea de culturi hidroponice. Apa pentru aceste culturi, provine din sistemul de cultură al peștilor, și are o încărcătură de compuși pe bază de azot suficientă pentru buna dezvoltare a plantelor. Astfel, plantele, prin intermediul acestor culturi desăvârșesc procesul de tratare a apei în sistemele recirculante, reușind să elimine inclusiv nitrații din sistem. Cantitatea de masă vegetală obținută este direct proporțională cu producția de pește. Astfel, o populație mare de pește va consuma o cantitate mare de furaj, care în urma metabolizării va elibera în apă compuși pe bază de azot, toxici pentru pești însă absolut necesari pentru plante.

Lectură propusă de prof. Carmen Mavrichi – Școala Gimnazială Dr. Alexandru Șafran, Bacău

Surse: http://www.robertorossi.ro; www. Wikipedia.ro

CUM AU APĂRUT LIMBILE?

Astăzi există în jur de 6 000 de limbi în uz în întreaga lume. Experții estimează că în următorii 50 – 150 de ani, jumătate din limbile vorbite astăzi vor dispărea. Numai în Asia și în Africa se vorbesc, pe fiecare dintre aceste două continente, peste 2 000 de limbi. Papua Noua Guinee are peste 820 de limbi în uz și se presupune că este țara cu cele mai multe limbi vorbite din lume. Limba chineză, mai exact, dialectul mandarin, este cea mai vorbită limbă din lume, având peste un miliard de vorbitori.

Astfel de statistici sunt numeroase. Însă nimeni nu știe cum și când au apărut limbile. Prima explicație apare în Biblie, în povestea Turnului Babel. Când locuitorii din Babel au hotărât să construiască un turn care să ajungă până la cer, sfidându-l pe Dumnezeu, Acesta i-a pedepsit, încurcându-le limbile și împrăștiindu-i pe tot cuprinsul Pământului. Oamenii de știință nu s-au mulțumit cu această explicație și au venit cu propria teorie. Aceștia au observat că grupurile de cimpanzei din pădurile Africii vorbesc limbi diferite. Atunci când un membru al grupului observă un pericol (un piton de exemplu) acesta emite anumite sunete. La vederea altui pericol, cimpanzeul emite un alt gen de sunete. Pentru același pericol (să zicem tot un piton) cimpanzeii din alte grupuri, dar din aceeași pădure, scoteau sunete diferite. Astfel oamenii de știință au ajuns la concluzia că sunetele scoase de animale nu sunt doar simple țipete ci chiar cuvinte cu înțeles. Fără să se întâlnească între ele, grupurile de maimuțe își formau propriile limbaje. La fel și oamenii, trăind în zone depărtate unele față de altele, au dezvoltat limbaje diferite.

Lectură propusă de prof. Lucica Mocan – Liceul Teoretic “Gabriel Tepelea“, Borod, Bihor

Sarea — un produs prețios

De-a lungul timpului, sarea a fost un produs foarte prețios, pentru care s-au purtat chiar războaie. În țările Africii sarea a fost folosită mult timp ca monedă de schimb. Negustorii mauri dădeau sare în schimbul aurului (un gram de sare pentru un gram de aur). Când cumpărau sclavi, grecii foloseau sare pentru a plăti, ceea ce a dat naștere expresiei „nu și-a meritat sarea“.

În evul mediu au apărut unele superstiții în legătură cu sarea. Dacă vărsau sare, oamenii credeau că asupra lor avea să se abată o mare nenorocire. În schimb, până în secolul al XVIII-lea, la banchete, poziția socială a unei persoane era indicată și prin locul pe care aceasta îl ocupa la masă în raport cu solnița, locurile de onoare aflându-se între solniță și capul mesei.

Încă din antichitate, omul a învățat să extragă sarea atât de pe uscat cât și din apa mărilor. Pe țărmul peninsulei Baja California Sur se află cea mai mare fabrică de sare din lume care folosește energia solară pentru a extrage sarea din apa de mare.

AFRICANIZAREA AMERICII

Odată cu descoperirea și cucerirea Americii, europenii aveau nevoie de mână de lucru ieftină. La început, au fost înrobite așezările indigene americane, însă legislația spaniolă a interzis curând această practică. Acest lucru a determinat importarea sclavilor africani, care aveau o rezistență fizică mai mare, și care proveneau din societăți care în plus acceptau, practicau și mențineau ele însele sclavia; astfel, se apreciază că mai puțin de 2% dintre sclavii negri aduși în Americi pe toată perioada comerțului cu sclavi negri au fost indivizi capturați de către europeni, în timp ce 98 % dintre ei erau sclavi negri cumpărați de la proprietari de sclavi negri.

Începând cu secolul al XVI-lea, cererea continuă de mână de lucru în America a făcut din comerțul cu sclavi (comerțul negru) din Africa de Vest o afacere profitabilă. Se estimează că aproape 100 de milioane de negri au fost răpiți și duși (migrație forțată) în America. Această dezvoltare a comerțului negru a fost însoțită, în cele mai multe cazuri, de un puternic sentiment rasist: negrii erau considerați ființe inferioare, fără drepturi, din punct de vedere juridic, simple obiecte și erau comparați adeseori cu animalele; devenise un obicei să fie exploatați la maxim în condiții severe până la moarte. Sursa de sclavi era Africa, iar Insula Gorée, din largul coastei actualei capitale senegaleze Dakar, (colonie franceză) era locul unde se realiza efectiv comerțul cu sclavi. Analog, arabii continuau să exercite un trafic intens de sclavi africani, pe rute prin Sahara sau pe coasta orientală a Africii, în special prin insula Zanzibar. Acest tip de comerț s-a desfășurat între secolele VII și XX și a atins proporții similare cu cel practicat de europeni.

În ciuda intrării în vigoare a Convenției cu privire la sclavie și a interzicerii oficiale în aproape toate țările, sclavia continuă să existe pe scală mare, atât în forma sa tradițională, cât și în forma sa modernă. Conform unui studiu publicat în anul 2000 s-ar putea să mai existe, încă, 27 de milioane de sclavi în toată lumea. Guvernul Mauritaniei a fost acuzat în mod repetat că nu promovează o politică suficient de fermă pentru a desființa sclavia pe teritoriul său. Sudanul este o altă țară, care pe fondul conflictului interetnic și interreligios de pe linia de fractură care desparte, pe de-o parte, populația negroidă, din sud de cea arabă, din nord, și pe de cealaltă populația de religie islamică de aceea creștină sau animistă, a fost acuzat că permite sclavia.

Lectură propusă de prof. Toader Mihai Piticar – Colegiul N. “Dragoș Vodă”, Câmpulung Moldovenesc, Suceava

Surse: Bales, K., Disposable People: New Slavery in the Global Economy (Oameni la îndemână: Noua sclavie în economia globală), University of California Press.

VIAȚA ÎN MAHALALE

Chiar dacă nu ați trecut nicioată printr-o mahala din India, Filipine sau din Brazilia, aveți totuși o imagine despre condițiile de viață de acolo. Case sărăcăcioase, mizerie, șobolani, miros urât, arme, copii subnutriți și multe gunoaie. Mahalalele duc lipsă de apă potabilă, electricitate, salubrizare și alte servicii de bază. Rata ridicată a șomajului și sărăcia sunt tipice pentru populația mahalalelor. Aceste zone urbane sunt considerate focare pentru probleme precum: infracțiunile, dependența de droguri, alcoolismul, sinuciderile ș.a.

Mahalalele diferă de la țară la alta. Multe sunt adevărate centre industriale, așa cum este Dharavi din Mumbai, unde este dezvoltată industria pielăriei. În capitala Mexicului se află cea mai mare mahala din lume, cu o populație de două mai mare decât cea a Bucureștiului. Neza-Chalco-Itza, așa cum este numită, are aproximativ patru milioane de locuitori. După aceasta, urmează Sadr City, o mahala din Bagdad unde locuiesc aproximativ două milioane de oameni și Orangi Town, o mahala din orașul pakistanez Karachi care are aproximativ un milion de locuitori.

Conform datelor oficiale din 2010, aproximativ 6% din populația Braziliei trăiește în favelas (sau în orașele-barăci), adică aproximativ 11,25 de milioane de oameni.

Lectură propusă de prof. Adrian Bălinișteanu – Colegiul Național “Costache Negri”, Tg. Ocna, Bacău

Câine la tavă

În cazul în care aveți un câine de companie pe care îl iubiți, nu îl lăsați să tragă cu ochiul la acest articol. Asta pentru că ar putea fi traumatizant pentru el să știe că în localitatea Yulin (China), se organizează anual un festival gastronomic la care vedeta este cărnița de câine. Cu ocazia acestei sărbători sunt sacrificați peste 15 000 de câini. În zonă există fermieri care cresc diferite rase de câini special pentru ca aceștia să ajungă în final în oalele și cratițele localnicilor. Localnicul Lu Hin, citat de dailymail.co.uk a explicat: “Este la fel ca orice alt tip de carne. Animalele mai mici sunt mai dulci și au un gust mai delicat în timp ce câinii foarte mari au un gust mai puternic și sunt mai musculoși”.

Sursa: http://stirifeldefel.ro/15-000-de-caini-au-fost-sacrificati-pentru-un-festival-gastronomic-in-china/

AUSTRALIA ȘI OCEANIA

AUSTRALIA – DESCRIERE GEOGRAFICĂ

Australia este o regiune plină de contradicții. De fapt, nu este doar o simplă regiune, ci un continent. Este singurul continent ocupat în întregime de o singură națiune. Peisajul australian este plat și uscat. Cea mai mare înălțime, Muntele Kosciusko, măsoară 2 230 m; nu există ghețari, nu există zăpezi veșnice, nu există vulcani activi sau măcar stinși de curând, nu există fluvii lungi cu debite importante și cu văi adânci și fertile. Este o țară de dealuri și coline, de platouri joase, câmpii vaste și deșerturi pietroase. Trecutul geologic al continentului australian este dintre cele mai vechi.

În peisajul australian sunt câteva monumente ale naturii interesante atât pentru oamenii de știință cât și pentru turiști: Ayers Rock, de pildă, o stâncă uriașă înălțându-se la 335 m deasupra regiunii deșertice din centrul continentului, este socotită ca fiind cel mai mare monolit de pe Terra; un alt exemplu este Marea Barieră de Corali, din largul coastei nord-estice a statului Queensland.

Australia este continentul cel mai izolat din lume, ceea ce explică unele caracteristici ale florei și faunei sale – plante și animale cu caractere unice sau cu o evoluție diferită față de alte regiuni ale globului. În floră predomină eucalipții și acaciile, fauna cuprinde animale cu caractere neobișnuite ca platypusul amfibiu, echidna, cangurul cu pungă, ursulețul koala, ornitorincul.

Apa e foarte rară. În comparație cu alte continente, Australia are cel mai scăzut nivel mediu anual de precipitații; la aceasta se adaugă unul dintre cele mai ridicate ritmuri de evaporare. Clima uscată a Australiei este încă o curiozitate, având în vedere caracterul insular al continentului înconjurat de oceane cu o rată relativ mare de evaporare. Pe de altă parte, o explicație o constituie faptul că regiunea este situată între așa-zisele latitudini uscate din jurul paralelei 30, unde se găsesc majoritatea deșerturilor fierbinți ale lumii. Cam o treime din suprafața Australiei este clasificată ca deșert și cam tot atâta intră în categoria regiunilor semideșertice.

Australia are o densitate de numai 2 loc/km²; mai puțin de 15% din populație locuiește în mediul rural. Toate cele șase capitale de state sunt porturi la mare. Singurul oraș mare situat în interior este capitala țării Canberra.

Lectură propusă de prof. Mihai Prodan – Grup Școlar Someș – Dej – Cluj

Surse: Horia M., (1980), Țara Cangurului, Ed. Albatros, București.

Războiul cu păsările Emu

În anul 1932 Australia trecea printr-o secetă prelungită. Una dintre consecințe, a fost invazia păsărilor Emu asupra terenurilor agricole ale fermierilor în căutare de hrană și apă. Numărul păsărilor depășea 20.000, iar distrugerile provocate de acestea erau de-a dreptul uriașe. După numeroase plângeri ale fermierilor, autoritățile au declarat război împotriva păsărilor. Poate părea incredibil, dar acest lucru s-a petrecut în plin secol XX. A fost mobilizat un întreg corp de artilerie al Royal  Australian Artillery. Soldații înarmați cu mitraliere trebuiau să rezolve problema cât mai repede. Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din târg. Încercarea de a trage într-un grup de păsări care pot atinge viteze de până la 50 de km/h a fost una sortită din start eșecului. Păsările fugeau de pe „câmpul de luptă” la cel mai mic zgomot, determinând artileriștii australieni să schimbe de fiecare dată pozițiile în urmărirea lor. Timp de patru zile soldații au consumat aproape toată muniția, nereușind să ucidă decât puțin peste 10 exemplare. Realizand absurdul situației, Ministerul Apărării din Australia a decis încetarea operațiunilor și retragerea imediată a diviziei de artilerie. Ziarele vremii publicau cu litere de o șchioapă știrea că „Australia a pierdut războiul în fața păsărilor Emu”.

Lectură propusă de prof. gr. I Adriana Bozgan – Colegiul Teh. Energetic „Regele Ferdinand”, Timișoara, Timiș

SYDNEY – O COLONIE PENITENCIARĂ

Trimiterea de delicvenți în teritoriile de peste mări, constituie o practică mai veche a guvernelor de la Londra. Încă din vremea domniei regelui Carol II (1660 – 1685) erau prevăzute legi privind deportarea în coloniile americane a unor deținuți. Se apreciază că între 1717 și 1776, circa 50 000 de deținuți au fost trimiși din Anglia spre coloniile penitenciare de peste Atlantic. După ce cele 13 colonii engleze din America se declară independente, formând Statele Unite, guvernul regelui George al III-lea fu nevoit să caute alte locuri de deportare, căutând pe toate căile să scape de cei nedoriți de societate: criminali, hoți, prostituate etc. Motivele care au determinat deportarea deținuților în continentul nou descoperit, Australia, sunt numeroase: supraaglomerarea închisorilor engleze, costul mai redus de întreținere al deținuților deportați, distanța mare de patrie care făcea practic imposibilă reîntoarcerea acestora, perspectiva dezvoltării comerțului și navigației, precum și prevenirea primejdiei ca alte țări, în primul rând Franța, să ocupe întinsul continent.

În august 1786, lordul Sydney, secretar al Ministerului de Interne, anunța că pe coasta de sud-est a Australiei, va fi organizată o așezare în care să fie duși delicvenții condamnați la deportare și care nu mai puteau fi absorbiți de coloniile penitenciare din Africa. S-a hotărât ca locul noii așezări să fie la Botany Bay, propunere făcută de sir Joseph Banks, care cu aproape două decenii în urmă însoțise expediția căpitanului Cook, în calitate de botanist. Astfel s-au luat măsuri pentru organizarea primei flote de transport, alocarea fondurilor pentru provizii precum și pentru animalele și semințele cu ajutorul cărora noua așezare își va începe activitatea. Convoiul era alcătuit din 11 nave și era cunoscut sub numele de „the First Fleet” (Flota Întâia). Flota a părăsit Anglia la 13 mai 1787, pornind într-o călătorie care va dura mai mult de 8 luni. Aproximativ 1 050 de oameni se aflau la bordul vaselor, din care 550 deținuți, 200 deținute (multe cu copii deoarece deținutelor li se îngăduia să-și ia copiii în deportare). În ciuda pregătirilor, curând s-a văzut că lipseau lucruri esențiale pentru parcurgerea călătoriei dar mai ales pentru întemeierea coloniei. A fost călătorie cu multe greutăți (înghesuiala din nave, furtuni tropicale etc.): în cele 8 luni de călătorie muriseră 36 de bărbați, 4 femei și 5 copii.

Debarcarea în Golful Sydney a început în dimineața zilei de 26 ianuarie 1788, dată care a devenit Ziua Națională a Australiei. Națiunea australiană s-a născut astfel prin debarcarea a unui grup de europeni, din care aproape trei sferturi erau pușcăriași. Dintre aceștia nu toți erau criminali, foarte mulți aveau condamnări ușoare, pentru delicte mărunte. Guvernatorul coloniei era Arthur Phillip (vezi foto) care s-a dovedit a fi un bun organizator al așezării. Timp de aproape doi ani situația a fost deosebit de grea în colonie. Oamenii sufereau de scorbut și foame, de lipsa uneltelor, a locuințelor.

Transporturile cu delicvenți soseau într-un ritm rapid, ceea ce făcea să înrăutățească și mai mult situația. De multe ori, proviziile cu alimente trimise din Anglia nu ajungeau la timp s-au nu mai ajungeau deloc. Vremuri foarte grele trăiau și aborigenii care erau speriați de apariția albilor, dar mai ales de comportamentul acestora. Bolile și viciile se răspândiră repede printre triburile din jur, mortalitatea fiind foarte mare.

La patru ani după înființare, în 1792, colonia începuse să stea pe propriile ei picioare. În veacul următor colonia se va dezvolta relativ rapid, constituind baza națiunii australiene.

Surse: Horia M., (1980), Țara Cangurului, Ed. Albatros, București.

www.londonparticulars.files.wordpress.com

Marele Bazin Artezian

Australia e o țară arsă de soare. Plouă extrem de puțin. Continentul se află la 30° latitudine sudică, clima fiind influențată în mare măsură de presiunea ridicată specifică acestei latitudini. Curenții care aduc precipitații dinspre Oceanul Pacific, aflat la est, se lovesc de un lanț de munți asupra cărora își lasă toată apa. Australia este cel mai uscat continent de pe fața pământului, dar numai la suprafață. Chiar dacă pare de necrezut, sub solul încins al Australiei se află o întindere de apă cât două treimi din Marea Mediterană. Acest uriaș rezervor de apă subterană e cunoscut sub numele de Marele Bazin Artezian.

Cei care trăiesc în zonele aride din interiorul continentului depind în totalitate de acest ocean subteran. Marele Bazin Artezian se întinde în subteran pe o cincime din continent, de la capătul peninsulei Cape York, în nord, până la lacul Eyre, aflat în Australia de Sud. Volumul de apă, captiv în straturile acvifere de gresie, s-a acumulat din precipitațiile căzute în milioane de ani. Marele Bazin Artezian e ca un burete îmbibat cu apă, însă de proporții gigantice.

Pe la sfârșitul anilor 1800, locuitorii Australiei, nerăbdători să cultive întinsele câmpii din Queensland și New South Wales, au început să exploateze cu mult entuziasm ceea ce ei credeau a fi o resursă nelimitată de apă. În 1915, din Marele Bazin Artezian ieșeau la suprafață prin aproximativ 1 500 de puțuri 2 000 de megalitri de apă pe zi (aproximativ cantitatea necesară pentru umplerea a 1 000 de bazine olimpice de înot). Însă rezervorul s-a golit mai repede decât se putea el umple.

În prezent, dintre cele 4 700 de puțuri arteziene forate, numai din 3 000 mai curge apa în mod natural. Există alte 20 000 de puțuri folosite pentru a scoate apă din acest burete uriaș, ea fiind adusă la suprafață cu ajutorul unor pompe acționate de mori de vânt. Guvernele australiene îngrijorate de problema apei depun eforturi pentru a ocroti acest rezervor, întrucât actualmente 95% din apa arteziană ce iese la suprafață se irosește, fiind pierdută prin evaporare. Apa subterană reprezintă singura sursă sigură de apă pentru 60% din teritoriul Australiei. Multe orașe și sectoare industriale din interiorul continentului depind în totalitate de această rezervă. Acest străvechi rezervor de apă este un uriaș sensibil, vulnerabil în fața acțiunii omului. La fel ca în cazul tuturor resurselor planetei, pentru a ocroti această uriașă instalație subterană de apă e nevoie de o administrare atentă.

Lectură propusă de prof. Maria Camelia Dinu – Liceul Teoretic „David Voniga”, Giroc, Timiș

Sursa: http://wol.jw.org/ro/

ULURU – INIMA AUSTRALIEI

Uluru sau Ayers Rock, cunoscut și sub numele de Muntele de granit roșu (vezi foto), este un masiv stâncos izolat în deșertul din Australia centrală, la 340 km distanță de Alice Springs. Masivul stâncos este un monolit cu o vechime de 800 milioane de ani, format din gresie care apare ca o formațiune bizară într-o regiune de șes fără alte denivelări de teren. Uluru are o lungime de circa 3 km, o lățime de 2 km și un perimetru de 10 km. Stânca are o înălțime de 350 m, fiind înconjurat de dunele de nisip ale deșertului australian. Uriașul monolit ocupă un loc aparte în inima australienilor – întreg misterul continentului pare a se fi concentrat în această uriașă stâncă roșie. Uluru se zărește mai întâi ca un deal albăstrui, la orizont. Apoi, brusc, devii conștient de forța sa, văzându-l strălucind, roșu-portocaliu, proiectat pe cerul de un albastru intens. Pentru australieni, a privi un apus de soare la Uluru a devenit un fel de obligație spirituală.

William Christie Gosse a fost primul european care a ajuns la Uluru, în 1873, după un drum care a durat două luni de zile. El a botezat muntele „stânca Ayers“, după Sir Henry Ayers, important om politic australian al acelei perioade.

Pentru aborigeni, Uluru reprezintă o parte vitală a religiei, filosofiei și organizării lor sociale. În 1985, oficialitățile australiene au înmânat un titlu de proprietate inalienabil stăpânilor de drept ai muntelui – populațiile Anangu, care, la rândul lor, au semnat un acord ce stipula că Uluru va deveni parc național, sub oblăduire guvernamentală.

Lectură propusă de prof. Aurelia Morar – Școala Gimnazială „Miron Costin”, Suceava

Surse: Breeden, Stanley, (1995), Growing Up at Uluru, Australia

PAPUA NOUA GUINEE – insula canibalilor

Teritoriile insulei Papua Noua Guinee sunt printre cele mai puțin explorate de pe glob, iar triburile, până nu demult canibale, își păstrează tradiția și nu se lasă influențate de civilizația occidentală. Regiunea este locuită de zeci de mii de ani și totuși, în secolul al XVI-lea, când au sosit europenii, localnicii continuau să trăiască într-o „Epocă a Pietrei”, folosind numai unelte din os, lemn și piatră. La sosirea europenilor canibalismul era încă prezent la numeroasele triburi din junglă.

Papuașii sunt printre cei mai cunoscuți artiști rudimentari, datorită obiectelor unice pe care le realizează și pe care colecționari din lumea întreagă oferă bani grei. Existența triburilor gravitează în jurul așa-numitelor „haus tambaran” (case ale spiritului), clădiri sacre care mai găzduiesc și astăzi ceremonii, în special inițiatice. Ușile acestor construcții sunt vegheate de cranii umane sau de măști fioroase și nu oricine se bucură de privilegiul de a păși înauntru. Doar bărbații care au trecut, în prealabil, printr-un anume ritual au dreptul de a participa la întâlnirile sau ceremoniile desfășurate aici. Interiorul caselor spiritului e decorat cu cranii, tobe „garamut”, sculpturi, picturi și alte obiecte de cult. Hotărârile legate de canibalism se luau tot în casele spiritului. Pentru papuași, devorarea oamenilor era un act ritualic, o modalitate de protecție împotriva spiritului unui dușman ucis în luptă. Cel mai des, capul inamicului nu era mâncat. Membrii tribului îl pictau și îl așezau deasupra intrării în „Haus tambaran”, ca simbol al curajului.

În zilele noastre, papuașii care trăiesc pe malurile râului Sepik au renunțat la canibalism, cel puțin oficial.

Lectură propusă de prof. Dumitru Liviu Rudoiu – Școala Gimnazială „Diaconu Coresi”, Fieni, Dâmbovița

Surse: Bruce M. Knauft, From primitive to postcolonial in Melanesia and anthropology, 1999, University of Michigan Press "Cannibalism Normal For Early Humans?", National Geographic News. April 10, 2003

Copacii modelaȚi de vÂnt

Natura are suferit în regiunile unde bat vânturi puternice predominant pe o anumită direcție. Sunt transformate formele de relief, sunt mutate dunele iar pădurile capătă aspecte ciudate.

Un astfel de loc este Slope Point, cel mai sudic punct al insulei de sud a Noii Zeelande. Slope Point se afla la 4 800 km de Polul Sud și 5 100 km de Ecuator. Pădurile din Slope Point sunt în permanent sub influența puternicilor vânturi antarctice. Aceste vânturi reci suflă cu o putere atât de mare încât copacii au căpătat formele cele mai bizare și uimitoare în același timp.

Surse: https://devoratoruldecreiere.wordpress.com

ROMÂNIA

PeȘterile glaciare din MunȚii Apuseni

Peștera Scărișoara adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România. Se găsește la altitudinea de 1 165 m și adăpostește 80 000 m³ de gheață. Cea mai veche gheață de la baza blocului are venerabila vârstă de 4 000 de ani. Astfel în blocul de gheață s-au stocat ca într-o gigantică enciclopedie a Apusenilor date științifice complexe legate de plante, animale și evoluția climatică. Pe lângă valoarea științifică a ghețarului, acesta prezintă și un interes turistic deosebit.

Peștera Ghețarul Vârtop este numită și Peștera Minunată datorită numeroaselor formațiuni de calcar alb și frumuseții acestora. Nu foarte lungă, dar foarte frumos împodobită, peștera este ascunsă în pădurea de brad și molid din apropierea satului Casa de piatra Arieseni. Peștera, monument al naturii, închisă în trecut pentru turiști este accesibilă acum în sezonul turistic. În această peșteră au fost descoperite trei urme de picior ale omului de Neanderthal.

Peștera Focul Viu este situată în Munții Bihorului, la o înălțime de 1165 m în apropiere de Vârful Piatra Galbenii, la 5 km de baza turistică Padiș. Se deschide la baza unui perete de calcar printr-o intrare joasă, urmată de o galerie care coboară. În partea opusă intrării se văd câteva stalagmite și scurgeri stalagmitice de gheață, pe care razele soarelui le fac să scânteieze în orele amiezii, generând o imagine a cărei frumusețe se regăsește în denumirea cu valențe de simbol dată peșterii: Focul Viu. Adăpostind un depozit considerabil de gheață fosilă, al cărui volum poate fi estimat la aproximativ 25 000 m³, Ghețarul de la Focul Viu constituie un foarte important teren de cercetări științifice complexe, care permit obținerea unor date complementare celor furnizate de Ghețarul de la Scărișoara în legătură cu mecanismul glaciațiunii de cavernă și cu paleoclimatul Munților Bihor.

Ghețarul din avenul Borțig este situat în Parcul Natural Apuseni, în zona turistică Padiș. Se găsește pe creasta ce separă Valea Galbenă de Bazinul Padiș, la altitudinea de 1 200m. Are o dezvoltare de 150 m și ajunge până la adâncimea de -55 m. Avenul iese în evidență și prin deschiderea mare a intrării, care are un diametru de 35 m. În urma unui studiu finalizat în anul 2010 s-a ajuns la concluzia că grosimea blocului de gheață este de aproximativ 14 m. În urma forajelor în gheață, s-au determinat particule de cenușă (care se aflau în componența ghețarului) care proveneau de la erupția vulcanului Laki (Islanda) din anul 1784. Ca și componență blocul central de gheață și partea înclinată a limbii ghețarului au aceeași vârstă (ultima glaciațiune). Alte avenuri cu gheață în Munții Apuseni sunt Barsa și Zapodie situate tot în Platoul Carstic Padiș.

Lectură propusă de prof. Monica Nistor – Colegiul Tehnic “C. Brancuși”, Oradea

Surse: Marcian Bleahu, Relieful carstic, Editura Albatros,1982, Bucuresti

www.speologie .org, www.descopera.ro

PANTERA DIN CARPAȚI

Prădător feroce, râsul este cea mai mare felină din fauna țării noastre. Râsul, și-a căpătat această denumire în urma impresiei pe care o lasă chipul lui. Datorită favoriților, acest vânător iscusit pare că zâmbește permanent. Râsul sau linxul carpatin se înrudește cu linxul canadian, linxul roșu și linxul iberic. Dimensiunile lui sunt asemănătoare cu cele ale câinilor, având între 70 și 150 cm lungime și o coadă relativ scurtă, de 5-25 cm. Blana este deosebit de frumoasă: pe spate, cap și partea dinspre exterior a membrelor variază în nuanțe de castaniu și bej, iar pe abdomen, piept și partea dinspre interior a membrelor este albă. Ca orice felină veritabilă, are auzul, mirosul și văzul foarte bine dezvoltate, inclusiv pe timpul nopții. Se cațără cu foarte mare ușurință, poate sări până la 6m în orice direcție și, spre deosebire de multe feline, este un înotător foarte bun.

Râsul carpatin (vezi foto) este răspândit la noi în masivele muntoase foarte puțin populate de om, cum ar fi: Retezat, Parâng, Făgăraș sau Munții Rodnei. Râșii sunt animale prădătoare, singuratice și teritoriale, având nevoie de areale foarte mari (între 100 și 2 000 km²), de aproape 10 ori mai mult ca ursul brun. Este celebru prin modul unic de a vâna urmărind prada din copaci, năpustindu-se direct asupra ei de la înălțimi uneori mai mari de 6 m. De asemenea, vânează și pe pământ ca orice altă felină. Râsul este carnivor. Prada sa obișnuită o constituie, căprioarele, iepurii, puii de mistreți, rozătoarele și unele specii de păsări.

Râsul din Carpați a ajuns să fie protejat prin lege în anii 70. Astăzi, râsul beneficiază de o protecție strictă, fiind declarat monument al naturii.

Lectură propusă de prof. Mariana Silivestru – Școala Gimnazială „M. Sadoveanu”, Medgidia

Surse: http://vorbitorium.to-relax.net/t612-rasul-carpatin; http://ro.wikipedia.org/

MINELE DIN MUNȚII APUSENI

Încă din timpurile cele mai străvechi, minele Munților Apuseni l-au atras pe om. Herodot povestește că agătirșii erau vestiți pentru mulțimea podoabelor de aur. La început, pe pământul Daciei umblau monede romane și grecești aduse aici cu sute de ani înainte de cucerirea Daciei de Traian, ca plată pentru mărfurile cumpărate de negustorii țărilor mediterane. Apoi, de la o vreme, dacii bat chiar ei monede din aurul lor, după chipul celor străine.

Niciodată minele n-au fost mai viu cercetate ca în vremea colonizării romane. Văzând bogăția în metale a acestor munți, romanii au scotocit văile cele mai ascunse ale ținutului aurifer. Roșia, Abrud, Zlatna erau centrele cele mai însemnate ale industriei lor miniere. Aici erau funcționarii cei mai înalți și monetăria. Pentru apărarea acestui ținut prețios romanii au ridicat de jur împrejur o sumă de cetăți întărite: Geoagiu, Alba Iulia, Aiud, Turda, etc.

Bogăția în metale a Munților Apuseni stă și în legătura cu erupțiile vulcanice. Mai ales bogat în aur e un lanț întreg (între Valea Mureșului și văile Arieșului și Crișului Alb), care se și numește Munții Metaliferi. De aceea, ținutul acesta a fost dintre cele dintâi unde omul a scos în Europa metalele din pământ. Îndeosebi romanii au cercetat pe aici toate văile. Numărul minerilor treceau de 2 500. Și nu numai romanii dar și dacii iar înainte de ei agătirșii se îngrijiseră de scoaterea metalelor prețioase.

Lectură propusă de prof. Eugen Zîrnă – Școala Gimnazială Al. Davila, Pitești

Surse: Silviu Neguț, (1989), Spectacolele Terrei, Editura Sport-Turism

Iașul – orașul celor șapte coline

Care român nu a auzit de orașul Iași?! Este situat în unitatea de relief numită Podișul Moldovei, în subdiviziunea Câmpia Jijiei, fiind traversat de râul Bahlui.

Prima mențiune documentară a fost în 1388- 1391 sub numele de Iaskii Torg. Din anul 1408, este menționat ca punct de vamă. La Iași, în perioada 1564- 1862, s-a fixat capitala Moldovei; acest fapt a dus la creșterea rolului orașului.

Dinamica populației și evoluția teritorială au fost în strânsă legătură cu cea funcțională, cu condițiile social-economice. Astăzi, are peste 350.000 locuitori, fiind al doilea oraș ca populație din România, după București. Între cele două orașe s-a stabilit o legătură de suflet atunci când, Iașul a renunțat la statutul de capitală în favoarea Bucureștiului.

A rămas cel mai important oraș cultural și universitar din Moldova, mândrindu-se cu cea mai veche universitate din România care și-a deschis cursurile în anul 1860- Universitatea “Al. I. Cuza”. De asemenea, acest oraș se bucură de prezența Palatului Culturii, care s-a construit în perioada 1906-1925, în stil neogotic, pe locul ruinelor Curții domnești din secolul al XV-lea.

În arhitectura Iașului se remarcă, prin frumusețea sculpturii exterioare, mănăstirea Trei Ierarhi (1637-1642) care a fost ridicată de domnitorul Vasile Lupu, Teatrul Național “V. Alescandri” (1894-1897), Mitropolia cu moaștele Sfintei Parascheva, Biserica “Sf. Nicolae-Domnescu” (1491-1492), ctitorie a lui Ștefan cel Mare, cel mai vechi monument din Iași.

În 1856, la Iași, s-a înființat prima Grădină Botanică din România, de către medicul și naturalistul Anastasie Fătu. Cine nu cunoaște Copoul și teiul lui Mihai Eminescu sau Bojdeuca lui “Ion Creangă” din Țicău, primul muzeu memorial literar din România?

Deși zonele industriale s-au restrâns mult, totuși au rămas în picioare fabrica de mobilă, uzina metalurgică, fabrica de confecții.

Ca turist, rămâi cu multe amintiri plăcute dacă, vei poposi în “dulcele târg al Ieșilor”. Un oraș al istoriei, literaturii, arhitecturii, al culturii în general, te așteaptă într-o incursiune a momentelor importante ale spațiului românesc.

Lectură propusă de prof. Anca Pîslă – Școala Gimnazială Chicerea, Iași

Închisoarea matrimonială

Localitatea Biertan este situată, în nordul județului Sibiu, la distanță egală de orașele Mediaș și Sighișoara. Este atestată documentar încă din anul 1283. Astăzi, această veche așezare săsească este cunoscută în lume datorită bisericii fortificate din centrul așezării, inclusă din 1993 în Patrimoniul Mondial al UNESCO. Complexul arhitectural medieval, alcătuit din biserică și centura de fortificații, a fost construit în secolele XV-XVI, în stilul goticului târziu cu elemente specifice Renașterii. Construcție monumentală, de mari dimensiuni, biserica de tip hală, ocupă partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1490 și 1520 în stilul gotic târziu, fiind ultima din Transilvania înălțată în acest stil. Fortificațiile din jurul bisericii sunt considerate cele mai puternice din Transilvania, pentru o cetate țărănească. Are trei rânduri de ziduri, 6 turnuri și 3 bastioane construite în etape diferite începând cu secolul al XIV-lea.

În interiorul bisericii se află cel mai mare altar poliptic, dintre patru cele mai importante din Transilvania, realizat în anii 1483-1513. Acesta conține 28 de picturi cu scene din viața lui Iisus, a Mariei, răstignirea, botezul și diferite picturi cu sfinți.

Renumită este ușa sacristiei, datorită unui sistem foarte complicat de încuietori, realizat de meșterii locali în anul 1515 și care constituie un exemplu reprezentativ de manufactură săsească medievală. În camera sacristiei era adăpostit tezaurul bisericii și al localității în vreme de asediu.

La Biertan a funcționat timp de 300 de ani una din cele mai interesante închisori. În bastionul estic era carcera destinată soților care își doreau să divorțeze. Soții care își anunțau intenția de a divorța erau închiși într-o cămăruță cu un singur pat, o singură masă, un scaun, o lingură, fiind nevoiți să conviețuiască astfel până renunțau la ideea divorțului. Se pare că metoda a fost eficientă din moment ce timp de 300 de ani, în Biertan a existat un singur divorț.

Lectură propusă de prof. Mihaela Enescu – Colegiul Național de Artă „Regina Maria” Constanța

CEL MAI MARE DEFILEU EUROPEAN

Acest defileu este considerat a fi, cu cei 130 – 140 km ai săi, cel mai mare din Europa. De fapt are caracteristici cu adevărat de defileu între Ostrovul Moldova Veche, mai exact din dreptul satului Pescari, și Ostrovul Șimian, în aval de Drobeta Turnu-Severin…

În amonte de Moldova Veche, așadar până la Baziaș, practic valea fluviului nu are caracteristici de defileu. Interesant de subliniat este poate și faptul că Dunărea învinge, prin acest defileu, zidul muntos al Carpaților, trecând dintr-o regiune de câmpie, într-o altă regiune de câmpie, caz unic, de altfel, pe suprafața pământului.

Defileul constă dintr-o alternanță de lărgiri și îngustări ale văii fluviului, accentuate și mai mult, lărgirile, în urma realizării lacului de acumulare din spatele barajului de la Porțile de Fier I. Atinge, de pildă, în jur de 5 km în dreptul Depresiunii Moldova Vehe și numai 130-250 m în zona cea mai spectaculoasă și pitorească a defileului, cea de la Cazanele Mari și Mici, unde și pereții stâncoși care domină luciul apei sunt impresionanți. Înainte de realizarea lacului de acumulare, defileul era chiar și mai îngust aici, în jur de 150 m în zona dominată de culmile Ciacar și Strebeț. În afară de bazinetul Moldova Veche, alte lărgiri mai importante sunt la Sichevița, Svinița, Dubova și Orșova.

Cele mai spectaculoase sectoare rămân însă, în continuare, cele de la Cazane și Porțile de Fier. Mai ales la Cazane, unde în ciuda înălțării spectaculoase a nivelului apelor Dunării, pereții, aproape verticali, sunt foarte apropiați unul de celălalt, la numai 180-250 m, obligând marele fluviu să se strecoare, liniștit dat mult mai grăbit decât înainte. Ajunși în impresionantul defileu, ne putem întreba cum a putut Dunărea să-l creeze.

Lectură propusă de prof. Lucia Ciocoiu – Școala Domnească “Grigore Ghica Vodă”, Tg. Neamț

Surse: Silviu Neguț, (1989), Spectacolele Terrei, Editura Sport-Turism, București

MÂNĂSTIREA EROILOR REVOLUTIEI DIN 1989 – VĂLENI

Schitul Eroilor este închinat eroilor Revoluției din decembrie 1989 fiind unica cu acest hram din țară. N-a existat la Văleni viață monahală înainte de revoluție. În Călinești a fost fondată o mănăstire înainte de secolul al XVII-lea, care a dispărut în secolul al XVIII-lea. După revoluție, credincioșii au dorit să aibă și ei o mănăstire, așa că au donat teren pentru construcții și împreună cu Preotul paroh Ioan Pop, (din satul Poienile Izei, comuna Botiza, dar originar din Valeni, comuna Călinești), au inițiat înființarea mănăstirii. Episcopia a aprobat și a făcut formalitățile pentru primirea deciziei de la Sfântul Sinod.

Biserica este din lemn, pe fundație de bolovani de piatră, cimentați. Are altar, naos, pronaos, un mic pridvor închis, cu două mici încăperi în părțile laterale și un pridvor deschis, susținut de trei stâlpi din lemn. Catapeteasma este din lemn sculptat. Turla pe naos este înaltă, deschisă, cu două etaje, acoperită cu șindrilă. Ușa de la intrare este din lemn sculptat. Altarul este luminat de o fereastră la răsărit și câte una în stânga și dreapta ei. Naosul este luminat de câte trei ferestre la sud și trei la nord. Pardoseala este din dușumea de scândura. Mănăstirea este construită într-o poiană la 50 m în stânga drumului forestier. De jur-împrejurul mănăstirii sunt dealuri acoperite cu păduri de foioase. Mai la sud de mănăstire arborii sunt amestecați: foioase și rășinoase. Locului pe care este construită Mănăstirea i se spune La Secătură. De la mănăstire continuându-se drumul forestier încă 1 km, se ajunge la izvoarele sulfuroase și sărate, unde locuitorii satelor merg pentru a se trata de reumatism și boli de stomac.

La 15 m nord-vest de biserică este construit un altar de vară din lemn, la 50 m sud, o clădire din lemn pentru stăreție și câteva chilii, iar altă clădire mică, din zid de cărămidă, pentru o singură chilie, este construită alături de prima.

Este situată pe șoseaua Sighet-Vișeu de Sus, din Bârsana, 10 km drum pietruit carosabil. Se poate merge și pe șoseaua Călinești până la Văleni și apoi la stânga peste deal 6 km.

Lectură propusă de prof. Maria Emilia Bilcec – Liceul Tehnologic Marmația, Sighetu Marmației, Maramureș

IZBUCURILE

Izbucurile reprezintă locul de ieșire la lumină a unui pârâu sau râu subteran. Dar nu orice fel de ieșire în lume, ci o țâșnire a apei, uneori cu foarte multă forță.

În țara noastră principala concentrare de astfel de spectaculoase fenomene ale naturii se află în munții Bihor-Vlădeasa, respectiv cele de la peștera Meziad și din valea Alunului, apoi Ponor, al Galbenei, al Ursului, din Călineasa, al Dobreștilor, Răchițele, din valea Bulzului, de la Filești și altele.

Între acestea ocupă un loc aparte Izbucul de la Călugări, din munții Codru-Moma. Poartă numele de Izbucul de la Călugări pentru că în apropiere se află o mănăstire. De altfel și satul din preajmă, Ponoarele, a purtat cândva acest nume. Acesta era și în bună măsură mai este, neobișnuit pentru că include în aparatul său subteran nu o singură cavitate, ca marea majoritate a izbucurilor, ci două, fapt care complică și totodată, face mai interesant acest fenomen. În vremurile sale bune, apa izbucnea afară la intervale exacte de timp: la două ore și după alte numai 20 de minute, apoi din nou peste două ore. Astfel se petreceau lucrurile în trecut, când faima de a prezenta un ritm dublu, determinat de golirea succesivă a celor două bazine de capacități diferite: primul fiind de două ori mai mare decât al doilea, care, la rândul lui, se află altitudinal mai jos decât celălalt și comunică cu exteriorul printr-un canal având diametrul mult mai mare decât cel care leagă cele două cavități între ele. Acest dublu ritm s-a pierdut de la o vreme, probabil ca urmare a deschiderii unei fisuri carstice, izbucul manifestându-se aproape ca un izbuc intermitent obișnuit. Aruncă apa cu un gâlgâit puternic, la un prim interval de 15-20 minute, și un al doilea deseori ceva mai scurt. Datorită frumuseții lui aparte, precum și interesului științific deosebit – fiind un fenomen destul de rar nu numai la noi ci și în lumea largă – acest izbuc din extremitatea sud-estică a munților Codru-Moma a fost declarat monument al naturii.

Lectură propusă de prof. Sorin Tănăsescu – Școala Gimnazială „Miron Radu Paraschivescu”, Zimnicea, Teleorman

Surse: Almanah, (1982) Turism și Munte, Tipărit de C.P.C.S.

Peștera Căsoaia lui Ladaș

Peștera Căsoaia lui Ladaș se află în extremitatea estică a comunei Androneasa, în locul numit de localnici Căsoaia, la o altitudine de 704 m. Este o cavitate polietajată, cu o dezvoltare de 78 m și o denivelare de 4 m, fiecare dintre nivele având o intrare proprie. Deschiderea nivelului superior – care este un abri cu o dezvoltare de 4 m – are o formă semicirculară și dimensiunea de 11 x 2,2 m. Din acest abri pornesc trei galerii tubulare de mulaj: o galerie de 5,5 m, una de 18 m și repectiv una de 5 m, ultima fiind o străpungere care debușează exact deasupra intrării nivelului inferior. Legătura între cele două nivele se realizează printr-un puț de 4 m, care se deschide în extremitatea estică a nivelului superior și ia contact cu nivelul inferior la 5 m de la intrarea lui. Intrarea nivelului inferior este o deschidere în formă ovală de 7 x 2,1 m și precede o galerie de 23 m, care pe primii 10 m ai săi păstrează forma și mărimea intrării. De aici galeria se lățește la 10 m și plafonul se ridică la 3 m, ca după următorii 7 m să revină la dimensiunile inițiale. Galeria se termină într-un diverticul care se deschide în peretele stâng al nivelului inferior, de unde pornește o galerie de mulaj de trunchi de 2 m. Podeaua este acoperită de un strat de nisip fin, în urma alterării stratului de gresie. Din lungimea totală de 78 m a acestei peșteri, 30 m sunt formați din galerii de mulaj, restul fiind de proveniență de alterare. Peșterile de mulaj s-au format în perioada activă a Vulcanului Călimani- Gurghiu, în timpul pliocenului, adică în urmă cu circa 5,3 milioane de ani. Trunchiurile copacilor doborâți de activitatea vulcanică au rămas în sedimente, iar după un anumit timp apa le-a scos din rocă și au rămas peșterile de mulaj, care pot avea dimensiuni cuprinse între 40 și 80 de metri lungime și un diametru de până la 2,4 metri. Pe lângă România au mai fost descoperite peșteri de mulaj în doar câteva locații: Japonia, SUA, Slovacia și Ungaria.

Lectură propusă de prof. Hints Andrea – Școala Gimanzială “George Coșbuc” Tg Mureș

ȚARA MORILOR DE VÂNT

Între Câmpia Română și Marea Neagră se întinde un întins pod, un fel de câmpie mai înaltă, ce se numește Podișul Dobrogei. Îl străbateți și voi când mergeți vara la mare. Această regiune a țării noastre poartă numele unui conducător turc din vechime, Despotul Dobrotici, care stăpânea în acea vreme.

Podișul Dobrogei are un sol fertil fiind bogată în culturi de grâne și floarea-soarelui. Soarele este din plin în această parte a României. Alături de grâu și floarea-soarelui în această zonă se cultivă viță de vie, piersici și caiși.

Dobrogea este însă o regiune cam secetoasă în care vânturile bat cu putere aproape tot timpul anului. Dacă în regiunile mai înalte, de deal și munte, oamenii au construit mori pe cursul apelor ca să macine cerealele, în Dobrogea acest lucru nu a fost posibil, râurile fiind puține și mici.

Buni gospodari, românii din aceste locuri au găsit soluția. Au construit sute de mori de vânt, un fel de case cu o elice în vârf, grânele fiind măcinate cu ușurință.

În urmă cu 100 de ani Dobrogea era supranumită Țara Morilor de Vânt. Cu timpul ele au dispărut fiind înlocuite cu mori electrice. În drumul vostru către mare vedeți astăzi altfel de mori care se rotesc în bătaia vântului. Sunt centrale eoliene. Acestea nu macină grâul, ci produc energie electrică, cea care susține civilizația actuală.

Lectură propusă de prof. Aurel Paraschiv – Școala Gimnazială „Andrei Nicolescu”, Păcureți, Prahova

CASCADA CAILOR

Pe versantul Nordic al Munților Rodnei, în apropierea stațiunii turistice Borșa, se află Cascada Cailor, una dintre cele mai spectaculoase cascade din țara noastră. Este o destinație turistică foarte căutată, anual mii de turiști din țară, dar și din străinătate, vin să o vadă. Apa se acumulează din topirea zăpezii și din ploi într-o căldare glaciară și de acolo se revarsă în trepte formând cea mai înaltă cascadă din țară, având 97 m înălțime.

Pe cât este de frumoasă, Cascada Cailor, pe atât este de tristă legenda ei. Aceasta spune că oamenii din partea locului țineau hergheliile la păscut pe pășunile din acești munți înalți. De prezența sutelor de cai aveau cunoștință și urșii. Adeseori aceștia încercau să prindă câte un cal mai slab sau vreun mânz. Ursul încerca să încolțească animalele speriate deasupra prăpastiilor de lângă actuala cascadă. Îngroziți, caii se aruncau în hău. Unii dintre ei scăpau, dar cei mai mulți cădeau în prăpastie. Oamenii au numit căderea de apă din acești munți Cascada Cailor ca amintire a tristei sorți a cailor.

Lectură propusă de prof. Violeta Manuela Lăzărescu – Școala Gimnazială Mătăsaru, Dâmbovița

Surse: www.ropedia.ro

CETATEA FĂGĂRAȘ

Cetatea Făgărașului, din centrul municipiului Făgăraș, are o istorie de peste 700 de ani. Construcția cetății a început în anul 1310, pe locul unei mai vechi fortificații de pământ și lemn din secolul al XII-lea. A fost ridicată pentru apărarea sud-estului Transilvaniei de năvălirile tătarilor și otomanilor.

În secolul al XV-lea, cetatea din piatră și cărămidă de la Făgăraș era o cetate militară, avea o incintă patrulateră, cu patru turnuri bastioane la colțuri și un turn de avanpost, de tip barbacană, pe latura de est. Între anii 1528-1541, Ștefan Mailat, stăpânul domeniului feudal al Făgărașului, transformă cetatea militară de apărare într-un castel senioral fortificat. Cetatea a devenit celebră în momentul în care a fost preluată de Mihai Viteazul. Domnitorul a donat-o soției sale, Doamnei Stanca, care a locuit un an la Făgăraș. Așa a ajuns castelul să fie locația cea mai căutată pentru balurile Transilvaniei. A fost perioada de glorie a edificiului. La Făgăraș se țineau patru baluri în fiecare an. La petreceri participau toți nobilii transilvăneni, peste 1.000 de persoane. Istoricii spun că nobilii tăiau și câte 50 de purcei pentru o petrecere de la care nu lipseau vinul roșu și dansurile de societate. Pe lângă balurile renumite în toată Transilvania, Doamna Stanca organiza în cetate și serate muzicale la care participau soțiile nobililor din zonă. După moartea lui Mihai Viteazu, cetatea a devenit fortăreață militară, iar Doamna Stanca avea să ajungă prizonieră între zidurile ei. Cetatea Făgăraș a avut rol de apărare până în perioada comunismului când a fost transformată într-o închisoare de temut.

În prezent, cetatea este renovată și promovată, numărul turiștilor fiind în continuă creștere. În anul 2017 de pildă, numărul turiștilor care i-au trecut pragul a depășit 130.000. Cetatea a fost lăudată și de renumitul site de turism Hopper, fapt care a adus la Făgăraș și mulți turiști străini.

Turiștii pot admira arhitectura cetății, cele 66 de încăperi întinse pe cinci niveluri, dar și temutele obiecte din camerele de tortură. Unul dintre instrumentele de tortură care poate fi văzut este Fecioara de Fier. Aceasta este o cușcă de metal, care avea în interior un sistem cu mai multe cuțite. În momentul în care cușca era închisă, țepușele străpungeau trupul celui condamnat la moarte. Legenda spune că putea dura și două zile până când cel rănit își dădea sfârșitul după chinuri groaznice. O altă mare atracție a cetății este garda formată din zece străjeri care poartă armuri specifice secolului al XVII-lea. Sala Tronului a fost amenajată așa cum a fost ea în perioada de glorie a edificiului. Aici au fost primiți zeci de regi și regine din toată lumea. Au fost aduse 67 de zilțuri și candelabra toate aparținând stilului renascentist.

Lectură propusă de prof. Iulia Anca Ilinca – Școala Gimnazială I.C. Lăzărescu, Țițești, Argeș

Sursa: http://adevarul.ro/locale/brasov/ce-puteti-vedea-cetateafagaras

Pietrosul Rodnei

Cu o înălțime de 2.303 m, Pietrosul Rodnei este cel mai înalt vârf din Carpații Orientali. Datorită diversității și unicității florei și faunei, a fost declarat Rezervație Naturală încă din anul 1932, iar în 1979 a primit statutul de Rezervație a Biosferei sub egida UNESCO. Pietrosul Rodnei reprezintă un cadru fotografic fascinant, atât pe timpul verii, dar și iarna, iar celor care ajung până pe vârf li se dezvăluie o panoramă magnifică asupra crestei și vârfurilor Munților Rodnei, asupra Văii Vișeului, asupra localităților Borșa, Moisei și asupra Munților Maramureșului. Alături de Vârful Pietrosul, aici mai există câteva vârfuri care depășesc 2.000 m: Buhăescu Mare (2.268 m), Buhăescu Mic (2.221m), Umărul Pietrei Albe (2.203 m) sau Rebra (2.119 m).

În cadrul rezervației se pot admira circuri glaciare (Buhăescu, Zănoaga Iezerului, Zănoaga Mare, Zănoaga Mica) și lacuri glaciare (Iezerul Pietrosului, Buhăescu I, II, III si IV) cu dimensiuni între 3.500 m² si 700 m² și adâncimi între 0.30 m și 5.20 m.

Persoanele care se aventurează pe Pietrosul Rodnei vor descoperi aici un număr mare de plante ocrotite de lege, endemice sau unice în România: Opaițul Rodnei (Polischemone nivalis), Gușa Porumbelului (Lychnis nivalis), Floarea-de-colț (Leontopodium alpinum), Bulbuci de munte (Trollius europaeus), etc. In luna iunie, peisajul devine și mai spectaculos o dată cu înflorirea Smârdarului (Rhododendron kotschyi). Cei mai norocoși dintre vizitatori vor putea zări marmota, capra neagră sau acvila de munte, fauna de aici fiind completată și de urs, lup, râs, cocoș de munte sau cerb.

Accesul pe Pietrosul Rodnei se poate face pe numeroase trasee însă cele mai uzitate sunt cele din Moisei, orașul Borsa sau Complexul Turistic Borșa. Banda albastră începe pe a doua stradă la dreapta, după spitalul orășenesc, în direcția Borșa-Complexul Turistic Borșa. Drumul urmărește P. Pietroasa până în momentul în care ajungem la bifurcația către schitul aflat în această zonă. Aici o luăm spre dreapta și începem lungul urcuș pe dealul Piciorul Moșului. Drumul forestier ne poartă pentru început pe pajiști frumoase de unde avem priveliști atât spre orașul Borșa, cât și spre cel mai înalt vârf din Carpații Orientali (Vf. Pietrosu). Încet, dar sigur ne apropiem de pădure și drumul devine din ce în ce mai abrupt și bolovănos. Din când în când din acesta se mai desprinde câte o potecă (scurtătură-nemarcată) care taie câte o serpentină. După aproape două ore și jumătate ne apropiem tot mai mult de finalul drumului forestier. La intrarea în căldarea Iezerului se află câteva clădiri ce aparțin de stația meteo de aici. Poteca cu marcaj ne duce printre ele, apoi printr-o scurtă porțiune de jnepeni și mai apoi intrăm pe poteca ce urcă lin către lacul Iezer. În spatele lacului căldarea e mărginită de pereți abrupți, astfel că ne vom pregăti de urcușul susținut pe poteca care descriere numeroase zig-zaguri în drumul ei spre ieșirea în creastă. Lacul Iezer cu a lui formă care se aseamănă foarte bine cu cea a hărții României se vede tot mai bine cu fiecare zig-zag urcat. Ultimul zig-zag ne scoate în creastă, de unde Pietrosul e la o aruncătură de băț. Urcușul devine mult mai blând și după 10-15 minute atingem cei 2303 m ai cel mai înalt vârf din munții Rodnei (după 4-41/2 ore de la pornire). Pe ultima porțiune înspre vârf sunt instalate cabluri pentru a delimita zona de creastă de abrupturile din jur.

Lectură propusă de prof. Florin Bindea – Școala Gimnazială Nimigea de Jos, Bistrița-Năsăud

Surse: http://discover-maramures.com/ro/pietrosul-rodnei

http://muntii-nostri.ro/traseu/03mn-traseul-nr-7-borsa-vf-pietrosul-rodnei-tarnita-la-cruce/

BISERICA DINTR-UN LEMN MĂNĂSTIOARA

Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Mănăstioara, cunoscută și ca Schitul Mănăstioara, este un lăcaș de cult ortodox construit în secolul al XVIII-lea în satul Mănăstioara din comuna Udești aflată în județul Suceava. Edificiul religios se află în cimitirul satului și are hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătorit la data de 21 noiembrie.

La 15 octombrie 1451, voievodul Bogdan al II-lea (1449-1451), tatăl lui Ștefan cel Mare, se afla la o nuntă în satul Reuseni, împreună cu fiul său. În noaptea nunții, Petru al III-lea Aron (frate al lui Bogdan al II-lea și domnitor al Moldovei în perioadele 1451-1452, 1454-1455 și 1455-1457) a năvălit cu o ceată de oșteni, l-a prins pe domnitor și i-a tăiat capul. Tradiția spune că după ce a fost ucis domnitorul, Ștefan cel Mare a fugit de oamenii lui Petru Aron și s-a ascuns în scorbura unui stejar din pădurea învecinată. Nu a fost găsit de oștenii uzur-patorului care-l urmăreau. Petru Aron nu s-a bucurat prea mult timp de domnie, deoarece Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan, s-a ridicat cu oaste împotriva uzurpatorului Petru Aron și după două lupte, una la Doljești și cealaltă în satul Obric, l-a biruit pe Petru, urcându-se pe scaunul Moldovei și domnind până în anul 1504. Conform tradiției locale, Ștefan cel Mare a ridicat o biserică din lemnul stejarului în care se adăpostise, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru că a scăpat cu viață atunci. Nu au fost găsite surse care să acrediteze ipoteza că actuala biserică de lemn a fost construită de Ștefan cel Mare. În afară de tradiție, nu există nici un izvor care să documenteze existența aici a unui lăcaș monahal decât unele toponime din zonă: „Poiana Călugărului”, „Moara Călugărilor” sau numele localității – „Mănăstioara”. Ioan Zugrav crede că monahii au părăsit schitul imediat după 1775, fugind în Moldova neocupată, el afirmând că în jurul bisericii se vedeau pe la 1926 urme de chilii.

Ca urmare a faptului că satul este foarte izolat și are în jur de numai 20 de case, biserica este deschisă numai de sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului (6 august). În prezent, în biserica de lemn din Mănăstioara se slujește de patru ori pe an (în sâmbăta a patra din Postul Mare, de Sânziene, de Schimbarea la Față și de hramul bisericii, Intrarea Maicii Domnului în Biserică) de către parohul din satul Plăvălari.

Lectură propusă de prof. Alexandru Vieru – Școala Gimnazială “Constantin Tomescu” Pleșești, Suceava

HRANA ROMÂNILOR DIN CELE MAI VECHI TIMPURI

Dacii, strămoșii noștri mâncau mămăligă de mei, lapte, brânzeturi, puțină carne, multe legume și verdețuri, mai ales usturoi și ceapă.Tradiția gastronomică a continuat de-a lungul mai multor generații până la aducerea porumbului din America.

După anul 1900 pe masa săteanului român se găsea mămăliga din porumb ca temelie a hranei. Lângă ea erau: ciorba de fasole ori de bureți, prune fierte, varză acră, iar la zilele mari ciorbă de carne, pește sau friptură. În acele timpuri oamenii rar de tot se îndurau să taie o pasăre din curte pentru o fiertură, ei înfruptându-se cu bunătăți odată cu tăierea tradiționalului porc de Crăciun sau miel de Paste.

În timpul verii, legumele și buruienile fierte, fructele crude sau bureții de pădure nu lipseau de pe masa românilor.

În concluzie putem spune că generațiile trecute aveau parte de mese cu o alimentație simplă, ușoară și nu tocmai hrănitoare, de aceea era o raritate să vezi țăranii români grași și butucănoși, ei având un chip zvelt și mlădios, față uscățivă iar mușchii picioarelor și ai mâinilor tari ca de oțel.

Lectură propusă de prof. Chitu Petrică Corneliu – Școala Gimnazială Rediu și Școala Gimnazială Cîndesti, Neamț

Surse: Gh. N. Costescu, Ion Cioranescu (1936), Romania-Lectii de geografie, Ed.Cultura Romaneasca, Bucuresti

CETATEA VALCĂULUI

Aspectul geografic și-a pus amprenta pe întreaga istorie a Sǎlajului, situat în partea de nord –vest a țǎrii, între Carpații Occidentali și Carpații Orientali. Relieful este variat cuprinzând zone muntoase, depresionare, deluroase și de câmpie. Varietatea formelor de relief și structura geologicǎ determinǎ varietatea bogǎțiilor subsolului. Fiind situat în zona de trecere dinspre Carpații Occidentali și Carpații Orientali, a fost traversat din toate pǎrțile și prǎdat adeseori de cǎtre turci și tǎtari, a suportat imixtiunea coroanei ungare cu toate consecințele ei. Pe aici trecea drumul sǎrii care venea dinspre Poarta Meseșului îndreptându-se spre Crasna, apoi atingea Barcǎul înspre Nușfalǎu și Zǎuan urcând spre Carastelec și îndreptându-se spre județul Bihor (Rusu, 1978). Din aceste cauze, din motive de apǎrare, apar fortificațiile medievale cu rol economic, politic, social și militar. În acest context internațional trebuie remarcat sistemul de fortificații ridicat de regalitatea maghiarǎ în Transilvania în primele secole dupǎ imixtiune, sistem care se extindea și în partea de sud-vest a teritoriului actualului județ Sǎlaj. Din acest sistem fǎcea parte și cetatea Valcǎu, ridicatǎ pe un deal numit Plai, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Subcetate din comuna Valcǎu de Jos.

Legenda spune o altǎ poveste uluitoare despre aceastǎ cetate. Bǎtrânii satului povestesc cum “oroiașii” (uriașii) au construit cetatea din piatrǎ adusǎ pe umerii lor, de pe vale pânǎ în vârful dealului. Cetatea a fost una foarte mare, fiind construitǎ doar din piatrǎ și var, însǎ foarte rezistentǎ. În fortificație existǎ un tunel de 20 km lungime,ce se întinde pânǎ la cetatea din orașul Șimleul Silvaniei. Se mai spune cǎ în incinta tunelului s-ar ascunde o comoara pǎzitǎ de “Cel al cǎrui nume nu se spune”, iar o datǎ la șapte ani porțile tunelului se deschid și comoara de bani zboarǎ, astfel încât se poate vedea lumina galbenǎ ce strǎbate pânǎ sus.

Lectură propusă de prof. Irina-Ioana Bode – Colegiul Tehnic “Iuliu Maniu” Șimleu Silvaniei, Sălaj

PRAID – ȚINUTUL SĂRII

„Ținutul ocnelor” sau „Ținutul sării” din Depresiunea Praid-Corund așezat în vestul județului Harghita și estul județului Mureș, se află la contactul Carpaților Orientali respectiv lanțul vulcanic Călimani-Gurghiu-Harghita cu Depresiunea Transilvaniei cuprinzând o suprafață care depășeșete limitele regiunii Praid-Corund. Bazinul Praidului se întinde în jurul „Dealului Sării” având 576 m fiind cel mai mare zăcământ de sare din țară cu adâncimi de 2,7 – 3 km, una din cele mai mari „cute diapire” din Europa. Spațiul cutelor diapire se continuă de la Corund-Praid-Sovata pe toată rama bazinului Transilvaniei. Este spațiul în care se pot admira „Cheile Corundului” și „Dealul Sării” pe o suprafață de 60 ha de teren, spațiul în care pârâul Corund a străpuns muntele de sare, canionul fiind format din stânci de sare, dantelate de o culoare albă sclipitoare. Izvoarele sărate din jurul masivului de sare de la Praid au o concentrație mare de sare iar procesele de versant au o dinamică deosebită .

Lectură propusă de prof. Cîmpean Diana Greta-Scoala Gimnazială ”George Coșbuc”Tg.Mureș

Surse: Dorgo, Călin I. (2003), Transilvania un El Dorado balnear, Ed. Ansid, Tg Mureș.

Irimuș, I.A. (1998), Relieful pe domuri și cute diapire în Depresiunea Transilvaniei, Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca.

OBICEIURI ȘI TRADIȚII DIN COMUNA OITUZ

Comuna Oituz – leagăn de legendă și istorie milenară – a cunoscut o bogată activitate spiritual artistică. Dăinuie peste ani, transmițându-se din generație în generație arta cioplitului în lemn și piatră, a ceramicii roșii dacice, confecționarea cergilor mocănești, a costumelor naționale oituzene, a ștergarelor de perete, a covoarelor mocănești în diferite variante.

Vizitând Oituzul în perioada interbelică, între anii 1923 și 1926 marele savant și istoric Nicolae Iorga în articolul „Un sat model” din cotidianul „Neamul românesc pentru popor” elogiază tradițiile și obiceiurile oituzenilor.

Tradițiile, obiceiurile, dar și frumoasele costume naționale se separă pe fosta comună Grozești cu satele Grozești (Oituz), Marginea, Călcâi, Ferăstrău și pe fosta comună Poiana Sărată.

Frumoasele straie naționale oituzene constituie o poveste de la maramă până la opinci. Motivele care apar pe ele nu sunt aruncate la întâmplare; sunt cusute în funcție de vârstă, sex, momentul îmbrăcării: zi de zi, la sărbători, la înmormântare. Ele au fost confecționate pe plan local de locuitorii specializați, până la cel de-al doilea război mondial. După război numărul costumelor populare a scăzut mult, bătrânii dorind înhumarea în această ținută, păstrându-se puține exemplare.

Frumoasele straie naționale prezintă două variante pe cele două foste comune: Grozești și Poiana Sărată.

a) Pentru localitățile Oituz, Marginea, Călcâi, Ferăstrău.

Costumul național purtat de femei cuprinde piesele: catrință pe fond negru, cu linii verticale în care predomină roșul și negrul, piesă țesută în război, ie albă cusută cu „pui” (puncte), ie cu figuri geometrice sau florale în culori negre și galbene, bețe cu linii orizontale țesute în război, tulpan mocănesc de culoare neagră cu flori galbene, opinci de tip carpatic înlocuite cu pantofi și ghete, cojoc (suman) înflorat – iarna.

Costumul bărbătesc prezintă: ițari de culoare albă, strânși pe picior, confecționați din lână țesută în casă și dată la piuă, cămașă albă scurtă, cu motive geometrice sau florale galbene sau bleu, manșeta cămășii fiind strânsă, cu motive florale sau geometrice în negru sau galben, cămașă albă lungă și largă până la genunchi, cu motive floralele sau geometrice în negru sau galben, atât la guler cât și la poale, chimir încingând cămașa lungă, ilic alb cu găitane negre, căciulă neagră /brumărie din piele de miel – iarna, opinci de tip carpatic din piele de porc (vită, cal).

b) Pentru localitatea Poaina Sărată cu o populație amalgamată venită în trei etape: din Brețcu, apoi din zona Sibiului și Brașovului și apoi din zona Vrancei costumul diferă de cel din Oituz.

Costumul popular purtat de femei conține: fustă lungă din mătase de culoare neagră/maro, ilic de culoare neagră /maro, cămașă albă dantelată, giumbir negru cu „coadă” pe cap și cu „boabe” galbene și roșii (batic legat special sub forma unei căciulițe), maramă albă din borangic, opinci („târligi”) din postav gros (papuci pâslă cu talpă groasă) – iarna, pantofi negri – vara + „scurteică” din pânză groasă, fără mâneci, garnisită cu blană de animale vânate.

Costumul bărbătesc cuprinde: pantaloni largi din postav alb (aba), cămașă albă cu flori galbene, țesută în casă, brâu tricolor (poienarii fiind patrioți), căciulă neagră/brumărie, ilic alb din ala cu găitane negre, plus „sarică” (cojoc) din blană de oaie–iarna, opinci din piele de porc, vită, cal.

Predominarea culorilor de roșu, galben, alb simbolizează puritatea (alb) și dragostea pentru viață și estetic, iar motivele florale și geometrice simbolizează armonia populației cu natura locurilor.

Autor: prof. Oprea Antoneta– Mihaela, Școala Gimnazială „Ghiță Mocanu”, Onești

Surse:

1. Coșa A., Monografia Comunei Oituz, Onești, Editura Magic Print, 2010;

2. Ichim D., Zona Etnografică Trotuș, Editura Sport Turism , București, 1982;

EVOLUȚIA NUMERICĂ A POPULAȚIEI COMUNEI OITUZ

Din documentele istorice și datele statistice existente reiese faptul că populația comunei s-a aflat într-o continuă evoluție, existând și câteva excepții la nivelul satelor în perioada celor două războaie mondiale și perioada actuală.

În cadrul evoluției populației distingem perioadele:1912–1930,1930–1956,1956–1966,1966–1977,1977–1992,1992–2002 și 2002-2012 (vezi tabelul).

În prima perioadă,1912–1930, populația comunei crește de la 5 468 locuitori la 6 792 locuitori. La nivelul satelor Marginea și Ferăstrău populația crește lent, în cazul satului de reședință, Oituz, creșterea fiind mai accentuată. Cauza o găsim în pierderile suferite în primul război mondial când natalitatea scade iar mortalitatea crește. Și în perioada următoare,1930–1956, pe ansamblu se observă o creștere a populației de la 6 792 la 7 696 locuitori. La nivel de sate apar din nou diferențieri. În cazul localităților Hârja și Poiana Sărată populația scade mult față de cea a satelor Oituz și Ferăstrău care crește. În cazul primelor două sate se evidențiază puternic urmările celui de al doilea război mondial când în timpul Dictatului de la Viena populația localității Poiana Sărată este expulzată între anii 1940– 1945. Ulterior seceta din anii 1946 – 1947 și-a spus cuvântul. După 1950 începe depopularea acestor două sate, ea continuând și în perioadele următoare, din cauza plecării tineretului către centrele urbane învecinate.

Intervalul 1956 – 1966 este fertil. În numai 10 ani populația întregii comune crește extrem de rapid de la 7 696 la 8 918 suflete. Populația satelor Hârja și Poiana Sărată scade datorită celor afirmate anterior. În restul satelor populația este în continuă creștere, mai ales în satul de reședință.

Următoarea perioadă, 1966–1977, se caracterizează din nou printr-o sporire de populație de la 8 918 la 9 420 locuitori. Deși în această perioadă s-au înregistrat pe totalul comunei importante sporuri naturale sub influența legii pronataliste, fenomenul de depopulare al celor două sate continuă. Menționăm dezvoltarea rapidă a industriei gigant de tip socialist în centrele urbane Onești–prin dezvoltarea platformei petrochimice, Tg.Secuiesc–prin dezvoltarea indus-triei lemnului și constructoare de mașini, Brașov–prin dezvoltarea unei industrii complexe – Bacău.

În intervalul 1977–1992 apare o creștere foarte lentă a populației de la 9 420 la 9 459 suflete.Acest fapt s-a datorat scăderii continue a natalității și deci a sporului natural, depopularea celor două sate, Hârja și Poiana Sărată manifestându-se în continuare.

Perioadei 1992–2002 îi corespunde o ușoară creștere a numărului de locuitori de la 9459 la 9718. Paralel cu depopularea celor două sate se mențin sporuri naturale reduse și chiar negative în 1995 ca urmare a unei natalități în continuă scădere și a unei mortalități în ușoară creștere.

Intervalul 2002-2012 este marcat de o reducere a numărului populației datorită scăderii pregnante a natalității și creșterii mortalității, precum și migrației în străinătate.

În condițiile actuale, creșterea populației s-ar putea rezolva prin menținerea populației tinere în cadrul comunei prin crearea de noi locuri de muncă pe plan local în special în domeniul turistic,de construcții și prestări de servicii.

Lectură realizată de prof. Antoneta-Mihaela Oprea, Șc.Gimnazială “Ghiță Mocanu” Onești

Surse: Oprea A.M., Comuna Oituz, Studiu de geografie umană și economică, Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I (coord. științific G. Erdeli), Universitatea București, Facultatea de Geografie, 2003.

POENARI – CETATEA LUI NEGRU VODĂ

România fascinează prin foarte multe locuri istorice, încărcate de mister, așa cum este și Cetatea lui Negru Vodă de la Poenari.

Cetatea Poenari este un monument istoric din secolul al XIV-lea, situată pe un vârf de munte care domină Cheile Argeșului, lângă localitatea Arefu din nordul județului Argeș, la câțiva kilometri de barajul și lacul de la Vidraru.

Construită la aproximativ 400 de metri față de nivelul văii, are o formă alungită și posedă 5 turnuri, 4 rotunde și unul prismatic. Zidurile au 2-3 metri grosime.

Inițial, pe vremea lui Negru Vodă, a fost construit un singur turn cu rol de observație al văii Argeșului. Apoi construcția a fost dezvoltată în scop de refugiu și post de fortăreață contra otomanilor de către Vlad Țepeș, adăugându-i-se turnuri, ziduri și dependințe. A devenit reședința secundară a acestui domnitor. O legendă spune că la construcția cetății, Vlad Țepeș ar fi folosit boieri acuzați de trădare.

Tot legenda spune că, Vlad Țepeș, fiind urmărit de turci, a scăpat refugiindu-se în această cetate, după ce a potcovit caii cu potcoavele invers, cu fața în spate, derutîndu-și astfel urmăritorii. Acest loc amintește unora și de bătălia numită de Nicolae Iorga “Bătălia de la Posada”, din 9-12 octombrie 1330, care a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare.

În prezent ruinele cetății sunt amenajate ca obiectiv turistic și sunt vizitate de turiști români și străini. De la nivelul cetății se pot admira priveliștile frumoase ale văii Argeșului. Pentru a urca la cetate vizitatorii trebuie să parcurgă 1 480 de trepte. Drumeția durează aproximativ 30 de minute, în funcție de condiția fizică a fiecăruia. Odată ajunși la cetate veți fi întâmpinați de doi otomani trași în țeapă, dar și de o ghilotină și o spânzurătoare. Dincolo de peisajul horror ce învăluie cetatea aveți parte de o priveliște încântătoare. De sus puteți admira Barajul Vidraru, Cheile Argeșului și Transfăgărășanul.

Cetatea a atras atenția publicului străin și televiziunilor de renume precum National Geographic sau Discovery, care au realizat numeroase documentare. Dacă aveți la dispoziție un weekend liber nu ezitați să punctați și acest obiectiv turistic!

Lectură propusă de prof. Adina Viieru – Liceul Teoretic Emil Racoviță, Techirghiol, Constanța

https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/poenari-cetatea-lui-negru-voda-foto

Lăcașuri de cult din Comuna Oituz în amintirea eroilor patriei

Comuna Oituz, loc mirific de legendă și istorie milenară, situată între două provincii istorice, Moldova și Transilvania cu varietatea cadrului natural și posibilități facile de acces grație șoselei naționale DN 11 Onești–Brașov invită turiștii la vizitarea unor lăcașuri de cult ridicate în amintirea eroilor patriei.

Biserica Ortodoxă din satul Oituz cu hramul ,,Sf. Împărați Constantin și Elena” a fost ridicată între anii 1902-1913 prin contribuția statului și a enoriașilor. Vrednici de pomenire pentru contribuția adusă sunt Preotul doctorand Ioan Tudorache, ctitorul corului bisericesc din 1903 și bunicul marii actrițe Olga Tudorache, Elena Negropontes, viitoarea soție a Generalului Eremia Grigorescu. Datorită vicisitudinilor vremii biserica a cunoscut mai multe renovări, consolidări și o extindere semnificativă în ultimii ani.

Biserica Romano-Catolică din Oituz cu hramul ,,Sf. Treime”, în stil gotic a fost ridicată între anii 1924–1926 în amintirea eroilor catolici din Moldova căzuți în timpul primului război mondial. Construită cu ajutorul enoriașilor catolici, a Doamnei E. Grigorescu, a Reginei Maria și a Papei Pius al XI-lea, biserica adăpostește icoana pe lemn a „Sfintei Fecioare Maria” cu pruncul în brațe datând din secolul al XVII-lea.

Biserica Ortodoxă a „Eroilor Neamului” din Ferăstrău a fost construită între anii 1972–1981 cu ajutorul credincioșilor ortodocși și catolici, în anii comunismului.

Biserica Ortodoxă din Hârja, cu hramul ,,Sf.Gheorghe” a fost zidită din piatra de la construcția vămii desființată al 1 decembrie 1918, iar „Biserica Neamului” din Poiana Sărată a fost construită pe temelia uneia vechi distrusă din primul război, între anii 1920–1930, în stil brâncovenesc.

Comuna Oituz vă așteaptă dragi turiști!

Lectură realizată de prof. Antoneta-Mihaela Oprea – Școala Gimnazială „Ghiță Mocanu”, Onești, Bacău

CANALUL DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ

Scurt istoric

Ideea scurtării drumului dintre Dunăre și Marea Neagră prin construirea unui canal au avut-o în antichitate grecii și apoi romanii, după cucerirea Daciei.

La solicitarea sultanului Mahmud al II-lea a fost realizat în 1837 primul proiect al unui canal navigabil dobrogean. Nu a fost însă aplicat. Tot la cererea autorităților turcești, în 1849, savantul Ion Ionescu de la Brad a întocmit un amplu studiu privind dezvoltarea Dobrogei, argumentând necesitatea realizării “unei căi navigabile mai sigure și mai scurte între Cernavodă și Constanța”. Pentru că era mai puțin costisitoare s-a preferat însă construirea unei căi ferate, inaugurată în 1862.

Cel mai detaliat studiu tehnic al unui canal care ar fi asigurat legătura portului Constanța cu portul Rotterdam, fiind astfel important atât pentru România, cât și pentru Europa Centrală și de Vest, este realizat în 1929. Și de această dată, costurile mari ale realizării canalului au fost principalul motiv pentru amânarea construirii acestuia.

După cel de-al doilea Război Mondial, în anul 1949, s-a trecut la realizarea canalului pe bază de consultanță sovietică și fără asigurarea condițiilor de execuție corespunzătoare. Guvernul și partidul comunist au folosit prilejul realizării acestui obiectiv pentru organizarea unei colonii de muncă forțată și eliminarea adversarilor politici, astfel încât Canalul a ajuns în acel timp locul multor tragedii umane. Lucrările la acest proiect au fost sistate în 1953 din lipsa mijloacelor tehnice și financiare, iar săpăturile realizate în perioada 1950-1953 au fost valorificate din 1959, în cadrul Sistemul de irigații Carasu.

Canalul Dunăre – Marea Neagră și lucrările conexe acestuia s-au executat în perioada 1976-1984. Pentru execuție au fost prevăzute tehnologii moderne, cu utilaje specializate, de mare productivitate. Începând din anul 1983, pe măsura finalizării lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră, s-a trecut la realizarea ramurii de nord și anume la construcția Canalului Poarta Albă-Midia Năvodari. Canalul Dunăre – Marea Neagră, dintre localitățile Cernavodă și Constanța Sud-Agigea, a fost deschis navigației la 26 mai 1984, iar în octombrie 1987 a fost dat în funcțiune și Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari.

Magistrala albastră este cea mai mare investiție din istoria României, depășind două miliarde de euro. Initial s-a estimate recuperarea investiției în 50 de ani, dar ritmul actual de exploatare a canalului presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

Lectură realizată de prof. istorie-geografie Marius Cătălin Sandu – Școala Gimnazială Nr. 1 Castelu, Constanța

CANALUL dunăre-marea neagră

Caracteristici generale

La 26 mai 1984, după 8 ani de muncă, a fost inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră. Acesta străbate Dobrogea de Sud de la Cernavodă la Constanța Sud-Agigea, urmărind în general Valea Carasu. Are o lungime de 64.4 km pe ramura principală și 31.2 km pe ramura de nord; lățimea este cuprinsă între 70 și 100 m, o adâncime medie de 7.5 m și la ambele capete are două ecluze identice.

De-a lungul său au fost amenajate porturi fluviatile la Cernavodă, Medgidia, Murfatlar, Ovidiu și Luminița, iar portul maritim Constanța Sud-Agigea a fost extins. Convoiul optim este format din 6 barje de 3 000 de tone fiecare, navigația pe canal se poate realiza în ambele sensuri – amonte/aval – cu o viteză de 8-10 km/oră.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este al cincilea, ca mărime, din lume, pe primul loc fiind cel din Panama. Pentru construirea lui s-au excavat 300 mil. m³ (cu 25 mil. m³ mai mult decât la Canalul Suez și cu 140 mil. m³ mai mult decât la Canalul Panama), s-au turnat 3.6 mil. m³ de beton. Peste el au fost construite 13 poduri rutiere și feroviare. La realizarea lui au muncit peste 32 000 de oameni, mulți dintre ei fiind deținuți politici și militari.

Funcția principală a Canalului Dunăre-Marea Neagră este aceea de cale navigabilă care permite racordarea Sistemului Trans-european de Navigație la portul de primă mărime Constanța, scurtarea distanței de transport între Cernavodă și Constanța cu aproximativ 400 km față de ruta Sulina, micșorarea costului total al transporturilor pe apă. Având acces direct la Coridorul VII Paneuropean, Dunărea și canalele dobrogene capătă în prezent, în condițiile integrării europene, o valoare internațională: Uniunea Europeană obține ieșire la Marea Neagră, prin portul Constanța. Alte funcții ale canalului sunt și irigarea a 180 000 ha, răcirea reactoarelor Centralei Nuclear-Electrice de la Cernavodă, alimentarea cu apă potabilă și industrială a orașului Constanța, regularizarea scurgerii apelor și a viiturilor, desecarea Văii Carasu (pe circa 2 000 ha), alimentarea hidrocentralelor construite la Ovidiu și Agigea.

Construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră a avut un impact major asupra zonei centrale a Dobrogei, care va cunoaște o dezvoltare considerabilă. Localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Medgidia, Castelu, Poarta Albă, Murfatlar, Cumpăna, Agigea, Ovidiu, Năvodari aflate de-a lungul său au suferit importante schimbări în fizionomie dar și la nivelul funcțiilor economice, devenind din ce în ce mai importante la nivelul județului și al țării. Și în prezent zona este o axă de polarizare a populației, a așezărilor umane și a centrelor economice.

Lectură realizată de prof. Daniela Sandu – Liceul Tehnologic „Dragomir Hurmuzescu”, Medgidia, Constanța

Cetatea antică Sacidava din RASOVA

Este situată în sud-vestul Dobrogei între localitățile Rasova și Dunăreni, pe Dealul Muzait de pe malul drept al Dunării. Dunărea la vest și văile abrupte din nord și sud îi conferă cetății un cadru natural interesant.

La cetate se poate ajunge pe șoseaua ce trece prin Rasova, Vlahii, Aliman (DJ 223) și în continuare pe un drum comunal spre Dunăreni (pe care se poate circula cu mașina doar când vremea este bună și pământul uscat). De la punctul numit Trei nuci, de lângă Dunăreni, mai sunt încă aproximativ 3 km până la cetate.

Cetatea antică de la Sacidava nu a fost deranjată de alte așezări sau necropole din epoci ulterioare, ceea ce a permis arheologilor o cercetare sistematică. Sacidava are o istorie de aproape șase veacuri. Numele său terminat în dava este cu certitudine geto-dac: cetatea Sacilor. Marele edificiu din secolul al II-lea de la Sacidava reprezintă prima dovadă arheologică concretă cu privire la crearea limess-ului fortificat al Dunării de Jos în acel secol. Au fost stabilite până în prezent, pe baza săpăturilor arheologice, zece nivele de locuire antică, succesive, ce încep în secolul al II-lea după Hristos și se termină în plin secol al VII-lea (sub loviturile avarilor și slavilor), cu distrugeri și refaceri repetate trecând prin toate vicisitudinile istoriei vechi a Dobrogei. Ceea ce se poate vedea bine astăzi, atunci când nu sunt năpădite de buruieni până la genunchi, sunt fragmente din zidul de incintă, șapte turnuri de apărare și ruinele porții de intrare de pe latura de est, toate aceste fortificații fiind ridicate la începutul secolului al IV-lea (în timpul împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare). Zidul de incintă a fost scos la lumină pe mari porțiuni aparținând epocii romane târzii. El închide o suprafață relativ dreptunghiulară a Dealului Muzait (2 ha), urmând traseul neregulat al pantelor sale abrupte. Poate fi observat pe laturile de vest, de est dar mai ales în colțul de sud-vest. Latura estică s-a prăbușit în lunca Dunării de-a lungul timpului. Masiv, cu o grosime de 2 m, construit din blocuri de calcar de diferite mărimi legate cu mortar, zidul de incintă de epocă romană târzie, de tip carpato-dunărean se păstrează pe o înălțime de circa 4 m, pe alocuri mai mult.

Numeroasele materiale arheologice descoperite în urma săpăturilor se păstrează la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța: stele funerare, cuțite, râșnițe de piatră, o balanță de bronz, cărămizi și țigle, amfore vase ceramice cu inscripții incizate, multe monede și altele.

Cetatea demonstrează lunga și neîntrerupta continuitate de viață a elementului autohton daco-getic căruia i se suprapune cel roman cu care începe procesul de osmoză.

Lectură realizată de prof. Ioana Dane – Școala Gimnazială Rasova, Constanța

Cetatea dacică de la Sacalasău Nou

Munții Plopișului dintre Crișul Repede și Barcău au fost leagănul unor vestite așezări dacice: Marca, Sacalasău Nou și Sic, cu un sistem complicat și încă nebănuit de fortificații.

Pe dealul ”Cetățuiei”din Sacalasău Nou, comuna Derna, județul Bihor se afla în vechime o cetate dacică distrusă de căutătorii de comori. Locul pe care se afla cetatea era înconjurat de culmi înalte, unele împădurite, de pe al căror versanți își adună apa Valea Vanătorului (Corbenilor).

Măiestria artei argintarilor daci de pe teritoriul comunei Derna este deosebit de pregnantă, dată de cel mai valoros tezaur dacic de la Sacalasău Nou ce poate fi apreciat ca cel mai frumos și mai valoros din Bihor. În perioada interbelică s-a publicat tezaurul de la Sacalasău Nou compus din arcul unei fibule cu nodozități și 23 piese de argint de tipul Dyrachium și Apollonia. Azi nu știm în colecțiile cui se află. În rândul populației din sat circulau diferite legende în legătură cu ascunderea unui tezaur în ”Dealul cu bani” sau ”Cetățuia”, format din boi cu care de aur. Lăsându-se ademeniți de mirajul îmbogățirii peste noapte și sub influența legendelor, unii oameni au început pe cont propriu să caute comoara ascunsă. Rezultatul acestor săpături făcute la întamplare au dus la distrugerea cetății dacice care a fost așezată pe ”Dealul cu bani”.

Lectură propusă de prof. Bodoni Mihaela – Școala Gimnazială Nr.1 Derna, Bihor

Surse: Molnar, Eugen, 1982, Monografia comunei Derna, județul Bihor

POVESTEA FLORII DE COLȚ

Floarea de pe crestele Carpaților are o poveste foarte frumoasă. Se spune că în vremurile de demult o stea din cer a coborât pe Pământ ca să vadă mai de aproape oamenii. Purtată de vânt, steluța a străbătut țări și mări până a ajuns deasupra Munților Bucegi. Fermecată de frumusețea munților din țara noastră a hotărât să coboare pentru un scurt popas. În coborâre s-a lovit de colțul unei stânci și de durere s-a prefăcut într-o floare albă catifelată. De atunci floarea crește numai pe vârfurile înalte ale munților pentru a fi cât mai aproape de cerul de unde a căzut. Oamenii au numit-o floare de colț deoarece un colț de stâncă a sortit-o să rămână pe Pământ. Floarea de colț este declarată monument al naturii în țara noastră fiind ocrotită prin lege. Dacă o descoperiți prin drumețiile voastre prin munți să nu o rupeți.

Lectură propusă de prof. Nicoleta Beliciu – Școala Gimnazială Nr. 193 București

PRIMA STAȚIE DE PRODUCERE A ENERGIEI DIN BIOGAZ

Unde se află? În localitatea Filipeștii de Pădure, situată în partea de vest a județului Prahova, la contactul dealurilor subcarpatice cu câmpia înaltă a Ploieștilor. Localitatea era cunoscută încă din 1943 pentru expoatările miniere de lignit. Exploatarea cărbunelui ia amploare fapt ce a dus la apariția unei atelier de reparații a utilajelor miniere în 1953, care ulterior va deveni una dintre cele mai mari fabrici din domeniu – actualmente S.C. Muntenia S.A. După anii '90, când întreaga economie a țării noastre a suferit transformări, și activitatea industrială din localitate a fost afectată, expoatarea de lignit intrând în conservare. Această situație aduce localității statutul de zonă defavorizată în 1998, fapt ce atrage o serie de agenți economici printre care și Fabrica de mezeluri CrisTim, în concluzie un mare producător de materie organică, din care se poate obține biogazul. În iunie 2012, Genesis BIOPARTNER, holding românesc format din parteneriatul Baupartner România și Vireo Energy Suedia, vede oportunitatea valorificării deșeurilor organice de la fabrica de mezeluri și demarează proiectul construirii primei stații românești de producere a energiei regenerabile în cogenerare, pe baza de biogaz. (vezi foto). Statia de biogaz are o capacitate de 1MW/h electric, 1,2MW/h termic și procesează zilnic o cantitate de 49 de tone substrat organic. În prezent, stația folosește porumb verde, culturi realizate pe plan local pe o rază de 5-10 km, la care s-au adăugat dejecții animale și reziduri organice. Unitatea funcționează circa 8.500 de ore pe an, timp în care produce aproape 8.500 MWh energie electrică. Ce avantaje a reprezentat construirea acestei stații:

– Pentru CrisTim, scăderea costului pentru producerea energiei termice, precum și gestionarea eficientă a deșeurilor rezultate din procesarea cărnii.

– Pentru Genesis BIOPARTNER, valorificarea energiei termice produsă în cogenerare, folosirea materiei ce rezultă după producerea biogazului ca îngrășământ natural.

Cel mai mare avantaj îl are comunitatea din Filipeștii de Pădure, care odată cu construirea acestei stații de producere a energiei regenerabile din biogaz, pe lînga rezolvarea unor probleme sociale (locuri de muncă) a adus un plus calității mediului.

Lectură propusă de prof. Tonia Bucurică – Școala Gimnazială Mărginenii de Jos, comuna Filipeștii de Tîrg, Prahova

Surse: http://www.gazetadeagricultura.info/eco-bio/565-energie-regenerabila/15360-statia-de-biogaz-de-la-filipestii-de-padure.html

ALUN – SATUL DE MARMURĂ

O stranie senzație te încearcă atunci când, călător fiind, ajungi în satul Alun, din Ținutul Pădurenilor. Parcă te-ai afla într-un decor de film, în care se așteaptă cuvântul motor pentru ca viața să se pună în mișcare. Este un loc binecuvântat de Dumnezeu, dar părăsit de oamenii care au ales viața de la oraș.

Supranumit satul de marmură, Alunul te întâmpină după un drum dificil, care pornește din municipiul Hunedoara, traversează comuna Ghelari și se îndreaptă spre comuna Bunila. Vechi de aproape 300 de ani, satul Alun era, în urmă cu aproape o jumătate de secol, unul dintre cele mai mari din regiune. Aici trăiau peste 100 de familii, ultima casă, cu numărul 104, fiind construită în deceniul șase al secolului trecut, în apropierea carierei de marmură de la marginea satului. Ca să ajungi în sat, pașii te vor purta pe un drum pavat cu pietre de marmură. Aceeași surpriză te va aștepta și când ajungi la destinație. Ulițele satului, trotuarele, grajdurile, fântânile și fundațiile caselor sunt, toate, construite din marmură.

Faima satului este dată de marmura de Alun, binecunoscută cioplitorilor din țară, fie că sunt constructori sau artiști, fiind utilizată atât la construirea Casei Poporului, cât și pentru edificarea uneia dintre cele două biserici din sat. Marmura de Alun este prețuită și în prezent, artiștii susținând că poate fi comparată cu marmura de Carrara, prin granulația fină.

În satul care, încet-încet, se stinge, mai dăinuiește o biserică unicat în țară și a doua din Europa, construită în totalitate, între anii 1937 și 1939, din marmură extrasă din cariera satului. A fost pictată între anii 1963 și 1969, iar, în prezent, este mult prea mare pentru singurul locuitor care mai trăiește în Alun.

În acest tărâm de poveste înconjurat de păduri dese, timpul, parcă, a stat în loc, iar pacea pătrunde până în adâncul inimii. În tăcere și uitare, satul Alun așteaptă, răbdător, să fie retrezit la viață.

Lectură propusă ce prof. dr. Cornel Costea, Liceul Teoretic „Petru Maior” Gherla, Cluj

Surse: http://www.agerpres.ro/economie/2014/09/16/destinatie-romania-povesti-din-alun-satul-de-marmura-al-padurenilor-din-judetul-hunedoara-13-17-49

ȚARA MOȚILOR

Este situată în bazinul superior al râului Arieș. În adâncurile pământului se găsesc minereuri care conțin aur, argint, plumb și alte metale neferoase, exploatate din timpuri foarte vechi. În localitatea Roșia Montană – despre care amintea Herodot ca fiind în acele timpuri unica mină de aur și argint din Europa – se văd și astăzi urmele galeriilor de unde romanii exploatau aurul și argintul.

În masivele calcaroase s-au creat forme pitorești și rare, multe declarate monumente ale naturii. Lângă comuna Vidra se găsește rezervația paleontologică Dealu cu Melci, unul din cele mai bogate puncte fosilifere din țara noastră.

Omul a locuit această regiune din timpurile preistorice după cum ne arată urmele săpăturilor arheologice. Dacii și apoi romanii au lăsat urme în multe locuri. Cu toate condițiile grele de viață din trecut, românii au locuit permanent aceste plaiuri. Nici într-o parte în țara noastră, pe o suprafață atât de restrânsă, nu s-au identificat mai multe manifestări de cultură materială și spirituală, născute din lupta omului cu natura. Forma caselor, costumul popular și chiar meșteșugurile au fost adaptate condițiilor mediului natural și au dăinuit în tradiție. Uneltele agricole, morile de apă, șteampurile pentru sfărâmat minereul de aur, obiectele de uz casnic, instrumentele de cântat, toate trezesc curiozitate și admirație. În confecționatul vaselor din lemn și al doagelor s-a ajuns la un specific local ce nu-și găsește asemănare (Vidra, Albac, Arieșeni, Gârda de Sus, Scărișoara etc.).

Din aceste locuri s-au ridicat oameni celebri. O casă muzeu memorial din comuna Avram Iancu, de pe valea Arieșului Mic, amintește de Avram Iancu, cel ce a fost supranumit „Craiul Munților”, după cum satul Horea din bazinul Arieșului Mare, amintește de Nicolae Ursu, zis Horea, care în 1784, alături de eroii și martirii Cloșca și Crișan, a condus lupta iobagilor împotriva exploatării feudale…

Surse: Mihai Iancu, (1982), Elevi să ne cunoaștem patria!, Editura Didactică și Pedagogică, București

Delta Dunării

Delta este o formă de relief rezultată din depunerea de aluviuni, respectiv mâl și nisip, la vărsarea unei ape curgătoare într-un lac, în mare sau în ocean, pe un teren cu pantă lină, în condițiile lipsei mareelor și a acțiunii curenților litorali.

Delta Dunării este cea mai nouă și cea mai joasă regiune de câmpie din țara noastră. Este situată la vărsarea Dunării în Marea Neagră, formarea sa fiind determinată de aluviunile aduse de Dunăre.

Este străbătută de trei brațe principale: în nord, brațul Chilia, cel mai lung și cu diametrul cel mai mare, în centru brațul Sulina , cel mai scurt , dar singurul navigabil pentru vase maritime, iar în sud este brațul Sfântul Gheorghe, al doilea ca lungime și ca debit.

Relieful Deltei Dunării cuprinde terenuri joase (brațe, lacuri, gârle, mlaștini, bălți, canale), situate sub nivelul mării și inundabile și terenuri înalte (grinduri și ostroave). Grindurile reprezintă porțiunile mai înalte, neinundabile, iar ostroavele sunt insule mai mari formate în urma unui process de acumulare.

Delta Dunării cuprinde Laguna Razim-Sinoe, fiind cea mai mare suprafață lacusră din țara noatră. Aceasta reprezintă un fost golf despărțit de mare printr-un cordon de nisip.

Delta Dunării se încadrează în spațiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice. Spațiile acvatice plane și foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetație, întrerupte de insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafață activă specifică deltei și lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Delta Dunării este considerată locul cu cele mai puține precipitații din România.

Delta Dunării este o arie naturală cu o diversitate floristică și faunistică ridicată, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre și acvatice.

Delta Dunării este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene fiind inclusă în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991.

Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Delta_Dun%C4%83rii

Lectură propusă de înv. Adela Roxana Bătrânuț – Școala Gimnazială ”Adam Nicolae” Arad

Lacul bâlea

Munții Făgăraș, acești Alpi ai Transilvaniei, așa cum au fost supranumiți, se disting în lanțul Carpaților ca o coamă uriașă de 70 de km lungime și 40 km lățime. În acești munți se află multe lacuri glaciare, deosebit de frumoase: Bâlea, Capra, Podragu Mic, Podragu Mare, Avrig, Urlea, etc.

Lacul Balea, situat la o altitudine de 2.040 m, este cel mai mare lac glaciar și unul dintre cele mai frumoase din masivul făgărășean. Are o lungime de 360 m, o adâncime de 11,35 m și o suprafață de peste 45 000 m².

Merită să poposești la acest lac pentru a admira peisajul de o frumusețe unică, copleșitor atât vara, cât și în anotimpul alb. Lacul se află la circa 77 km de la orașele Sibiu, 68 km de Făgăraș și 85 km de la Curtea de Argeș.

Într-un peisaj de poveste, până la Bâlea Lac se poate urca pe Transfăgărășan cu mașina de la 1 iulie și până la 1 septembrie. Drumul abrupt, tot numai curbe, are din loc în loc, spații unde puteți trage pe dreapta și puteți admira peisajul de o frumusețe copleșitoare. Până să ajungeți la Bâlea, puteți poposi la Cârțișoara, sat pitoresc încărcat de legende frumoase.

Pe întinderea rece de apă era altădată o insulă ce se apropia de țărm printr-un mic istm. În timp, insula și istmul s-au transformat într-o peninsulă pe care a fost construită una dintre cele mai cautate cabane din Munții Făgăraș.

În anul 1932, o suprafață de circa 180 de hectare din jurul lacului, a fost declarată rezervație științifică. Aceasta a fost înființată pentru a fi protejate numeroasele specii de plante și animale, precum și relieful glaciar tipic cu morene, terase, vale în formă de „U”, dominat de creste adânc crenelate.

În anul 2006, în apropierea lacului a fost construit primul hotel de gheață din Europa de Est, fapt care a determinat creșterea numărului de turiști.

Vara, lacul Bâlea este locul ideal unde puteți fugi de canicula marilor orașe. Iar dacă alegeți să petreceți în zonă câteva zile, puteți face drumeții, alpinism, ciclism, parapantă, pescuit sau vânătoare sportivă. Iarna, aici sunt așteptați iubitorii schiului extrem, helischi-ului, snowboarding-ului sau alpinismului.

Lectură propusă de prof. Dorina Micu – Școala Gimnazială Nr. 3, Lugoj și Școala Gimnazială “Eftemie Murgu”, Lugoj, Timiș

PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

Parcul Național Munții Rodnei – o denumire sofisticată, dar în același timp măreață pentru munții noștri dragi, din inima cărora am plecat spre cunoașterea si înțelegerea lumii.

Oamenii, conștienți că natura trebuie ajutată să se mențină și să se refacă spre folosul lor, încep o activitate deosebit de importantă – protejarea și conservarea tuturor componentelor ce alcătuiesc mediul din jur: relief, elemente de hidrografie, floră, faună, soluri și mai departe, intrând în conștiința și sufletul localnicilor, protejarea istoriei, a culturii, tradițiilor, gândurilor și obiceiurilor ancestrale, neprihănite. Natura și în special munții, nu cer decât respect, ocrotire și iubire. În schimb oferă o mulțime de lucruri: resurse de trai, liniște, sănătate, tot ce e nevoie pentru o viață sănătoasă și îndelungată.

Parcul Național Munții Rodnei este cea mai întinsă arie protejată din nordul Carpaților Orientali, fiind înființată în anul 1932 și reconfirmată prin Legea nr. 5/2000 ca arie protejată de interes național și internațional. De asemenea, Munții Rodnei au fost declarați ca sit Natura 2000 pentru o serie de specii și habitate de interes comunitar.

Managementul Parcului Național Munții Rodnei are ca scop menținerea elementelor cadrului fizico-geografic cât mai aproape de starea lor naturală, asigurarea protecției ecosistemelor, conservarea resurselor genetice, a diversitătii biologice și încurajarea și susținerea modului tradițional de viață a comunităților locale din zona parcului.

Parcul Național Munții Rodnei este situat în partea nordică a Carpaților Orientali, pe teritoriul administrativ al judetelor Bistrița-Năsăud (80% din suprafața parcului) și Maramureș (20% din parc). Are o suprafață de 46 399 ha, suprapunându-se peste o mare parte a Munților Rodnei. Din întregul lanț carpatic oriental, Munții Rodnei păstrează cel mai bine urmele glaciațiunii cuaternare, cu creste alpine cu aspect de custuri zimțate și văi glaciare ce adăpostesc lacuri de limpezimea cristalului. Numeroase văi, pâraie și râuri se adaugă la caracterul pitoresc al peisajului și la diversitatea de habitate prezente în parc.

Diversitatea biologică a Parcului Național Munții Rodnei are fără îndoială o valoare deosebită. Parcul Național Munții Rodnei este un sanctuar natural pentru mai bine de 3.300 de specii care sunt incluse la momentul actual în baza de date a parcului, dintre care 78 sunt endemite locale sau carpatice, fiind distribuite doar în acest masiv sau la nivelul lanțului carpatic. In același timp, Parcul Național Munții Rodnei este și un sit Natura 2000, atât Sit de importanță Comunitară (SCI), cât și sit de importanță avifaunistică – Arie specială de protecție (SPA), parte integrantă a rețelei de arii protejate stabilite la nivelul Uniunii Europene prin așa numitele Directive Habitate și Păsări. In ceea ce privește habitatele, în Parcul Național Munții Rodnei se întâlnesc toate tipurile de habitate specifice zonei montane înalte, cu predominanța celor forestiere (60%), urmate de pajiștile alpine cu jnepenișuri (30%), stâncării, grohotișuri, etc.

Acestea sunt doar câteva aspecte legate de Parcul Național Munții Rodnei pe care le-am studiat în timpul acțiunilor de voluntariat ale Clubului Darwin Sângeorz-Băi, a cărui activitate o coordonez de câțiva ani. Mentionez doar cateva dintre obiectivele și temele de cercetare realizate de-a lungul timpului:

– Colectarea informațiilor privind potențialul hidromineral din zona sudică a Parcului Național Munții Rodnei (Sîngeorz-Băi, Maieru, Anieș, Rodna, Valea Vinului, Sanț ), acțiune finalizată prin editarea unei broșuri cu aceste izvoare minerale.

– Monitorizarea speciilor de nevertebrate de pe valea raului Cormaia.

– Informarea și conștientizarea populației din localitățile limitrofe parcului asupra importanței ocrotirii mediului și a componentelor sale.

Aceste acțiuni de monitorizare au continuat și dupa ce elevii au terminat liceul, unii dintre ei continuând colaborarea cu PNMR, fiind studenți ai facultăților de profil. In afară de aceste activități, elevii au participat la toate edițiile Taberelor Cluburilor Darwin ocazii deosebite de a învăța din realitățile din teren și de valorificare eficientă a timpului liber. In aceste tabere s-au organizat o mulțime de activități: ecologizare, cursuri de ghizi turistici, orientare în teren, prezentare pe flipchart-uri a informațiilor acumulate din teren pe diverse teme: faună, floră, geografie, geologie și bineînțeles, multe concursuri distractive.

Toate aceste activitati au și o deosebită importanță pedagogică deoarece tinerii sunt cei ce vor gestiona în viitor zona și resursele ei, iar participarea lor la astfel de actiuni îi transformă din niște iubitori de drumeții în maturi responsabili, cu o conduită ecologică corectă.

Lectură realizată de prof. Adela Ureche – Liceul Teoretic ,,Solomon Haliță” Sîngeorz-Băi, Bistrița-Năsăud

PLUTĂRITUL PE BISTRIȚA

Transportul pe apă a fost și va fi, cu siguranță și în viitor cel mai ușor și mai ieftin mod de transport din lume. În acest context se înscriu și transportul lemnului pe ape curgătoare -plutăritul- practicat peste tot în lume, acolo unde cerințele de material lemnos nu puteau fi satisfăcute de oferta locală.

Despre istoria plutăritului pe Bistrița moldoveană, cât și pe celelalte ape interioare curgătoare din țară, s-ar putea spune succint că și această frumoasă și grea activitate se pierde și ea, ca multe altele, în negura timpului.

Într-un document de la 1466, deci pe vremea lui Ștefan cel Mare, se amintește despre plutăritul pe Bistrița. După unii istorici, însă, plutăritul pare să se fi practicat chiar înaintea formării statului medieval Moldova, circa 1330, fiind vorba de așa numitul plutărit ”sălbatic” (transportul liber pe apă a lemnului, în derivă), cum mai este denumit de unii cercetători.

Se precizează chiar că începuturile organizării plutăritului la noi în țară datează din timpul romanilor, după ce aceștia cuceresc Dacia. Astfel, sediul plutașilor era în acea perioadă pentru apele din Transilvania la Apullum (Alba Iulia). Această activitate începea în fiecare an la sfârșitul lunii martie (topirea ghețarilor), și ținea până la începutul lunii noiembrie, când venea frigul și apele înghețau.

Pluta era un ansamblu de trunchiuri de lemn, așezate unele lângă altele, strâns legate între ele, formând o platformă, destinate a fi transportate pe ape curgătoare. Pluta nu era numai un mod de transport al lemnului dintr-un loc în altul, ci constituia la rândul său un mijloc de transport pentru alte mărfuri, inclusiv lemne prelucrate. De exemplu, lemnul de foioase bine uscat, transformat în metri steri, era transportat drept încărcătură pe plute. Plutele s-au făcut întotdeauna numai din lemn de rășinoase (molid și brad), care este mai ușor și plutește la nivelul apei.

Tăierea copacilor se făcea de obicei iarna, începând din luna octombrie până către martie anul următor, pentru că în acest timp lemnul nu este în ”mâzgă”- adică are sevă foarte puțină, iar de la tăiere și până la legarea lui în plută are timp să se usuce și pentru că pe zăpadă butucii alunecă mai ușor decât pe loc uscat. Când lemnele trebuiesc legate pe plute, sunt sortate după lungime și aranjate unul lângă altul. O plută este aranjată de plutaș, ajutat de un legător. Aceștia lucrează ori pe mal, ori pe apă, aproape de mal. În primul caz, pluta este lucrată pe uscat și e luată de ape atunci când vine haitul (nivelul apei crește). Legatul unei plute dura aproximativ 3-4 ore. O plută putea avea un volum de 20- 150 m³. Cele până la 50 m³ (plute mici) se întâlneau pe afluenții Bistriței, cele între 50-100 m³ (plute mijlocii) mai ales pe Bistrița, iar plutele mari, cele care depășeau 100 m³, de obicei pe Siret.

O plută era formată din 1- 5 părți numite căpătâie, table, și mai rar căule sau racle. Cele mai obișnuite plute de pe Bistrița erau alcătuite din trei căpătâie. Dintre acestea, primul se numea buzar sau fruntar, cel de-al doilea mijlocar, iar ultimul curar. Cârma plutelor era formată dintr-un lemn lung, de aproximativ 8 metri, subțire, de brad. De obicei, plutele mici pâna la 50 m³ aveau câte o cârmă, cele mijlocii de la 50 la 100 m³ câte două cârme, ambele în față, iar cele mai mari trei cârme – două în față și una în spate. O plută era condusă de obicei de unul sau doi oameni. Primul care conducea pluta, și purta răspunderea ei se numea plutaș, iar cel care-l ajuta se numa dălcăuș.

Unele țări preferau anumite categorii de lemne. Astfel, Franța și Turcia ne cereau lemn pentru mine, în Bulgaria trimiteam mai ales lemn subțire pentru clădiri. Către diferite porturi de la Marea Mediterană, cât și țărilor din vestul Europei expediam catarguri lungi de aproximativ 30 metri, și groase la mijloc de 40-50 centimetri. Țările Orientului Apropiat ( Egipt, Palestina) primeau de la noi mai ale lemn obișnuit, pentru construcții.

Nu există o statistică precisă a numărului muncitorilor din pădurile de pe Valea Bistriței, și a afluienților săi. La nivelul anului 1947, numărul ar fi fost de 9.000- 10.000. Din cele 49 comune câte erau atunci în Bazinul Bistriței, în 34 comune erau 2.615 plutași. Locuitorii celorlalte comune (15), aveau alte ocupații decât plutăritul. Cei 2615 plutași întrețineau aproximativ 9.500 membri de familie, ceea ce revenea la aproximativ patru persoane de fiecare. Deci în total, de pe urma plutăritului, își câștigau existența peste 12.000 persoane (circa 13% din numărul populației acestei regiuni).

Plutăritul a constituit un mijloc rudimentar de transport pe apă. E de ajuns să ne gândim că plutele nu puteau circula decât numai o parte din an, că viteza cu care mergeau depindeau în totul de factorii fizici (debitul râului, panta profilului longitudinal, obstacole în albie, etc.), intervenția omului fiind aproape nulă, iar manevrarea lor se făcea cu greu (direcție, oprire). Dar, nu numai că omul nu a intervenit pentru îmbunătățirea condițiilor în care se executa tehnica plutăritului, ci se poate observa și o vizibilă decadență. Plutăritul a dăinuit, totuși, nu atât pentru că nu ar fi existat altă modalitate de transport, ci pentru că a reprezentat cel mai ieftin și sigur mod, ceea ce l-a făcut preferat înaintea altora. A constituit și un mijloc de adaptare la mediul fizic al plutașilor.

Anul 1969 marchează sfârșitul plutăritului pe râul Bistrița (cu toate că Barajul de la Bicaz a fost finalizat în 1960, acesta s-a făcut până la Potoci.). În prezent se practică plutăritul turistic (foto.).

Lectură realizată de prof. Scripcaru Bogdan – Școala Gimnazială “Ioan Luca” Farcașa -Neamț

Piciorul cocoșULUI

În zona pajiṣtilor montane, pe malul apelor, în locurile mlǎṣtinoase dar ṣi în grǎdini, creṣte una dintre plantele sagetale din România, numitǎ piciorul cocoṣului sau Ranunculus repens. La noi în ṭarǎ întâlnim 35 de specii din cele 400 existente pe glob. Este o plantǎ perenǎ, o specie erbacee, utilizatǎ în tratamentele naturiste.

Datoritǎ faptului cǎ, are o rǎdǎcinǎ îngroṣatǎ ṣi ramificatǎ ca ṣi gheara unui cocoṣ, poartǎ aceastǎ denumire. Florile plantei sunt diferit colorate, în funcṭie de specie: roṣu, roz, oranj, însǎ de obicei sunt de culoare galben-strǎlucitor, iar frunzele palmat-sectate.

Plantele sagetale (care cresc printre semǎnǎturi), cum este ṣi piciorul cocoṣului, contribuie la cunoaṣterea nivelului de biodiversitate al unei parcele, a unei zone de vegetație. Este folosită ca plantă de ornament pentru aspectul ei exterior. Aceastǎ plantǎ este toxicǎ în special pentru rumegatoare, dar ṣi pentru om. Atunci când floarea este culeasǎ sau strivitǎ în palme poate produce iritarea pielii.

Lectură realizată de prof. Jenica Sava – Colegiul Tehnic ,,Nicolae Titulescu,,Medgidia și Colegiul Dobrogea Castelu, Constanța

Rezervația Cheile Turenilor

Rezervația Cheile Turenilor este situată la aproximativ 10 kilometri de municipiul Turda, între localitățile Copăceni și Tureni. Obiectivul turistic aparține Munților Trascău, fiind în apropiere de Cheile Turzii, însă față de acestea sunt mult mai salbatice și imprevizibile în sectorul propriuzis de chei.

Cheile s-au format pe Valea Racilor, în calcare jurasice și au o lungime de peste 1,8 km și pereți înalți până la 150 m.

Dintre formele carstice se remarcă peșterile, cascadele și marmitele. Există peste 20 de peșteri, mai importante fiind Peștera Silex 64 m, Peștera de Sub Grohotiș 27 m, Peștera Vulturilor și Peștera Șura Mică.

Aria protejată are o suprafață de 29 de hectare, iar în zonă s-au descoperit peste 50 de complexe de locuire din neoliticul mijlociu.

Dintre speciile floristice protejate la nivel european sunt mărul lupului, scorușul, tămâioasa, cimbrișorul, iar cele faunistice includ amfibieni, pești și insecte (buhaiul roșu, ivorașul cu burta galbenă, tritonul, fluturele tigru, fluturele de muștar).

Accesul este relativ ușor până la gura cheii, iar dintre activitățile de agrement se pretează drumețiile, pescuitul, ciclismul, alpinismul și speologia.

O drumeție pe firul apei, urmată mai apoi de o escaladă pe versantul stâng, va fi prilej pentru o panoramă de vis de pe platorile înalte.

Lectură realizată de prof. Vasile Moldovan, Școala Gimnazială Iernut, Mureș

DIVERSE

PINGUINUL IMORAL

Conform unui documentar realizat de BBC, în Antarctica, unele femele de pinguin din specia Gentoo se prostituează. Oricât de greu este de crezut, unele femele pinguin (chiar și cele cu o relație stabilă) plătesc cu favoruri sexuale pinguinii masculi care le aduc pietricelele necesare pentru construirea cuibului. Astfel, echipa de filmare a putut filma o femelă care a strâns 61 de pietricele în acest mod într-o singură zi. Potrivit zoologului Dr. Fiona Hunter, “în general, femelele îi caută și îi aleg pe masculii singuri, pentru acest gen de favoruri sexuale, altminteri, dacă masculii ar avea ei inițiativa, ar fi bătuți de partenerii stabili ai femelelor”. Este singurul caz cunoscut în lumea animală cu astfel de modalități de plată. Oamenii nu sunt singurele membre ale regnului animal care se implică în activități sexuale din plăcere, fără scopuri de reproducere. Delfinii și anumite specii de maimuță au fost observați, la rândul lor, făcând sex în afara ciclurilor reproductive naturale.

RÂNDUNICILE DE PE FUNDUL LACURILOR

Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au întrebat unde dispar rândunicile, lăstunii, gâștele și alte păsări la venirea iernii și de unde apar primăvara. Cea mai răspândită credință era că păsările dispar iarna pentru că hibernează în locuri ascunse, asemenea urșilor. Se credea că rândunicile hibernează în noroi, pe fundul bălților și lacurilor. Această idee a apărut datorită faptului că aceste păsări petreceau mult timp în apropierea acestor ape. Abia în Evul Mediu apare ideea că rândunelele și alte păsări ar putea migra spre țările calde. Frederick II of Hohenstafen a fost un important cap al Bisericii Catolice care susținea că păsările migrează. Opiniile sale au declanșat dezbateri care au împărțit lumea în două tabere: cei care credeau teoria hibernării și cei care susțineau ideea migrării. În Germania secolului al XII-lea, se spune că un călugăr a luat o rândunică din cuibul ei și i-a legat un bilet de picior în care scria: „o rândunică, unde trăiești iarna?“. În primăvara următoare, pasărea s-a întors la cuibul ei și pe bilet scria: “în Asia. În casa lui Petreus “. Asta însemna în Israel.

La începutul secolului al XVI-lea un episcop suedez, pe nume Olaus Magnus, susținea că pescarii găseau iarna rândunele înecate în plasele lor pline cu pești. Afirmația a generat un curent amplu anti-migrație, totdeauna vocea Bisericii având mai multă putere și credibilitate. Tot mai mulți credeau că rândunelele își petreceau iarna sub apă. În secolul al XVIII-lea dezbaterea migrație versus hibernare a atins apogeul. Problema avea să fie rezolvată într-un mod cât se poate de simplu. Edward Jenner, un medic de țară din Anglia, a observat că rândunelele zboară razant deasupra apei dar nu se scufundă niciodată. A prins o rândunică și a ținut-o cufundată în apă timp de două minute. Rândunica a murit. A fost nevoie de sacrificarea unei rândunici pentru ca oamenii acelor vremuri să afle ceea ce noi știm astăzi.

CEA MAI LUNGĂ MIGRAȚIE

În căutarea unor locuri cu un climat primitor și cu mai multă hrană, viețuitoarele străbat de multe ori distanțe impresionante. Ele parcurg trasee de mii sau chiar de zeci de mii de kilometri cu o precizie uluitoare, de parcă ar fi dotate cu adevărate sisteme de navigație. Uimitor este faptul că aceste viețuitoare călătoare știu să revină în aceleași zone din care au plecat, călătorind chiar și în timpul nopții, orientându-se după undele magnetice ale Terrei, sau după stele.

Migrarea este considerată de unii cercetători unul din cele mai complexe bioritmuri din lumea animală.

Cea mai lungă migrație a unei viețuitoare de pe Terra este realizată de Chira arctică (Sterna paradisaea). Această pasăre, de 35 cm lungime și 300 g greutate, zboară în fiecare an 30 000 km, de la Cercul Polar de Nord până în Antarctica și înapoi. Nimic nu o oprește din drumul ei. O chira-arctică va ignora un hering cu miros îmbietor văzut pe plaja unei insule. Pescărușii se vor arunca cu lăcomie asupra peștelui dar chira va zbura mai departe știind că la destinație o așteaptă destulă hrană și odihnă.

Lectură propusă de prof. Pavel Coșar – Școala Gimnazială Corocăiești, Suceava

Surse: www.zooland.ro

OMUL PĂDURII

Urangutanul este cel mai mare mamifer arboricol din lume. La fel ca și cimpanzeii, urangutanii sunt maimuțe ce aparțin subordinului antropoidelor mari. Urangutanii sunt vietăți blânde ce trăiesc în junglele luxuriante din Borneo și Sumatra, două dintre cele mai mari insule din sud-estul Asiei.

Numele lor provine din cuvintele malaieze „orang” și „hutan” însemnând „omul pădurii”. Masculii adulți din sălbăticie au aproximativ 1,7 m înălțime și cântăresc circa 90 kg, fiind de două ori mai mari decât femelele. Urangutanii își petrec aproape întreaga viață în coroana copacilor unde se mișcă fără grabă dar cu dibăcie. În mai toate serile își aleg o ramură rezistentă, bifurcată, adună crengi și rămurele din care își fac un culcuș cât se poate de comod și asta la tocmai 20 m înălțime. Uneori își fac un acoperiș care să îi apere de ploaie, o dovadă a creativității și imaginației, caracteristici atribuite până nu demult doar omului. Arborii le oferă și mâncarea preferată, fructele. Având o memorie excelentă, ei știu exact unde și când să găsească fructe coapte. Alimentația lor mai cuprinde frunze, scoarță de copac, insecte. Din meniul urangutanilor fac parte peste 400 de sortimente culinare. Femelele trăiesc maxim 45 de ani. După ce ajung la maturitate, pe la 15 – 16 ani, dau naștere unui pui o dată la șapte, opt ani. În medie ele nu au decât trei pui de-a lungul vieții. Aceasta este una dintre cele mai mici rate ale reproducerii în rândul mamiferelor de pe glob. Urangutanii sunt pe cale de dispariție. Unii ecologiști estimează că specia nu va mai rezista decât maxim 10 ani în sălbăticie. Principalele pericole sunt exploatările forestiere. În ultimii 20 de ani s-a distrus circa 80% din habitatul urangutanilor. Indonezia taie în medie 51 km² de pădure în fiecare zi, echivalentul a cinci terenuri de fotbal pe minut. O altă cauză ce periclitează viitorul urangutanilor este braconajul. Un craniu de urangutan valorează pe piața neagră de suveniruri până la 50 de euro, restul fiind folosit în alimentație. Pe piața neagră prețul unui pui de urangutan ca animal de companie variază de la câteva sute de euro la câteva zeci de mii de euro. Se estimează că în fiecare an 1.000 de pui devin animale de companie.

Lectură propusă de prof. gr. I Georgeta Ifrim – Colegiul Economic “Petre S. Aurelian”, Slatina, Olt

Surse: http://wol.jw.org/ro

DISPARIȚIA DINOZAURILOR

Cele mai impresionante dintre reptilele care au trăit pe Pământ sunt dinozaurii. Încă din Antichitate oamenii găseau în pământ oase foarte mari care nu puteau proveni de la nici un animal viu cunoscut. Așa că acele oase nu puteau fi decât ale dragonilor sau ale balaurilor.

Etimologic, dinozaur înseamnă „șopârlă îngrozitoare” (în grecește saura – deinos). Dinozaurii nu sunt totuși șopârle, ci reptile, împărțite în mai multe familii. Tipul cel mai cunoscut de dinozaur este diplocus sau brontozaur, animale cu trupul uriaș, cu gâtul lung, terminat cu un cap mic și cu o coadă foarte lungă. Măsurau treizeci și în unele cazuri chiar cincizeci de metri. Aceștia trăiau pe uscat, în păduri, mâncând frunzișul arborilor, datorită gâtului lor lung. Alți dinozauri erau bipezi și erau carnivori de temut. Cel mai cunoscut este Tyrannosaurus rex, al cărui craniu măsura un metru și patruzeci.

O altă familie îi cuprindea pe dinozaurii bipezi, dar ierbivori. Cel mai cunoscut este iguanodonul. Alți dinozauri, tot ierbivori, semănau cu rinocerii actuali, dar mult mai mari. Printre ei era triceraptos, cu trei coarne și un guleraș osos pe ceafă. Acești dinozauri și încă mulți alții, au trăit în jurasic și cretacic, dar la sfârșitul cretacicului, acum aproximativ 70 de milioane de ani, ei au dispărut.

Au fost emise numeroase ipoteze privind dispariția dinozaurilor. Trebuie spus că dispariția acestora nu a fost bruscă și nu este un fenomen unic în lumea animalelor și plantelor de pe Terra. Pe Terra au dispărut numeroase specii de animale și încă dispar, din cauze naturale (terestre sau extraterestre), sau mai nou, din cauze antropice. Numeroși autori au căutat să explice fenomenul de dispariție doar al dinozaurilor, dar în perioada respectivă au mai dispărut numeroase alte animale. O serie de ipoteze se bazează pe cauze naturale: dispariția naturală prin îmbătrânirea speciilor, creștere excesivă a înălțimii, dereglare a metabolismului sau a sistemului hormonal, micșorare a creierului. Alți autori au sugerat unele cauze legate de modul de alimentare: dinozaurii au mâncat prea mult sau prea puțin; au fost otrăviți de apă sau plante toxice, datorită faptului că înghițeau cantități enorme de hrană și apă. Altă serie de ipoteze se referă la cauze biologice: paraziți, epidemii, exterminarea dinozaurilor ierbivori de către cei carnivori, care apoi, s-ar fi devorat între ei. S-a mai spus că dinozaurii și-ar fi mâncat propriile ouă sau au fost mâncate de celelalte animale existente. Și condițiile de climă au fost luate în calcul: seceta (dispariția vegetației), umiditatea, inundațiile, încălzirea atmosferei etc. Apoi o serie de factori geologici și atmosferici: praful și gazele toxice emanate de vulcani, variațiile în presiunea și compoziția atmosferei, deplasarea axei de rotație a Pământului sau chiar smulgerea Lunii din bazinul Pacificului. Cele mai invocate sunt cauzele astronomice cum ar fi căderea unor meteoriți sau o supernovă. Un enorm meteorit s-ar fi ciocnit cu Pământul la sfârșitul cretacicului. Impactul ar fi provocat formarea unei mari explozii, a unui strat de praf în atmosferă ce a blocat lumina Soarelui să pătrundă la vegetație, rezultând uscarea acesteia și inevitabil la moartea animalelor. Alți autori susțin că dinozaurii încă mai trăiesc, în junglele virgine din America de Sud sau Africa.

Ipotezele pot fi valabile sau nu. Un lucru este sigur: dinozaurii au dispărut în primul rând tocmai din cauza mărimii lor. De-a lungul istoriei Terrei și a evoluției vieții, s-a dus o permanentă luptă de supraviețuire între specii. În prezent se observă limpede că cele mai numeroase sunt speciile de talie mică, cele foarte mari au dispărut, iar restul speciilor mari rămase sunt deja în pericol de dispariție definitivă (balenele, elefanții, rinocerii etc.).

Lectură propusă de prof. Loredana Teotoc – Școala Gimnazială Mihai Viteazul, Pucioasa, Dâmbovița

Surse: Alberto Martini, (2001), Enigme captivante ale istoriei, Editura Prietenii Cărții, București

MONȘTRII DIN HĂRȚILE MEDIEVALE

În Evul Mediu, imaginea asupra lumii pe care o aveau oamenii era influențată de nivelul de cunoștințe la care ajunseseră aceștia. Nu se știau foarte multe despre țările și mările îndepărtate. Marinarii vechilor timpuri erau îngroziți la vederea balenelor, cașaloților sau a narvalilor cu colți lungi și spiralați. Se credea că mările și oceanele sunt populate de tot felul de creaturi înspăimântătoare, monștri marini care înghițeau corăbiile cu totul.

Pentru cartografii medievali centrul pământului îl reprezenta Ierusalimul, locul de naștere a creștinismului. Se credea că pe măsură ce te indepărtezi de Ierusalim, te îndepărtezi și de civilizație și de oamenii normali. Numeroase hărți medievale, ilustrau ființe ciudate, antropomorfe pe marginile hărților, adică spre marginea lumii. Ființe ciudate, antropomorfe (oameni cu trupuri de animale) erau numite generic homines monstruosi.

Ca urmare a marilor descoperiri geografice din secolele XVși XVI, s-a schimbat și imaginea monștrilor de pe hartă. Nu mai semănau cu oamenii, ci deveniseră uriașe creaturi maritime, dar ca și până atunci, acestea erau plasate tot pe marginea hărților, departe de lumea civilizată.

Lectură propusă de prof. Adrian Puiu – Colegiul Tehnic Rădăuți

DE CE CÂNTĂ PRIVIGHETORILE?

Un ornitolog a urmărit comportamentul acestei păsări cântătoare. Și a observat că doar masculii cântă atunci când își curtează perchea și mai cu foc timp de trei săptămâni după ce au ieșit puii din ouă. Cercetătorul a luat din cuib trei pui masculi de privighetoare și i-a crescut departe de trilurile tatălui. La maturitate a constatat că puii nu știau să cânte. Sunetele pe care le scoteau erau stridente și nu semănau deloc cu un tril de privighetoare. Consecința: masculii afoni nu au reușit să se împerecheze pentru că femelele fugeau speriate de sunetele lor.

Noi oamenii nu trăim pentru a ne perpetua neamul, dar avem de învățat de la privighetoare felul în care asigură viitorul copiilor. Privighetoarea are trei săptămâni să-și învețe puii cântecul supraviețuirii, noi oamenii avem la dispoziție câțiva ani să implantăm în inimile copiilor noștri acele valori care-i fac să fie oameni adevărați.

GÂNDACUL BOMBARDIER

Gândacul bombardier este o insectă care a devenit subiectul multor studii științifice datorită modului său unic de apărare. Trăsătura care a făcut ca această insectă să devină celebră este deținerea în corpul său a unei arme chimice. Când gândacul se simte amenințat de o altă insectă sau chiar de broaște, declanșează formarea unei substanțe fierbinți și iritante în corpul său. Apoi împroașcă inamicul cu lichidul fierbinte și urât mirositor, printr-un orificiu existent la partea posterioară. Temperatura lichidului se apropie de punctul de fierbere. Această armă chimică este rezultatul unor reacții în lanț deosebit de complexe care au loc în corpul gândacului. Două glande produc fiecare câte o substanță diferită: apă oxigenată și respectiv, hidrochinonă. Cele două substanțe sunt amestecate într-o cameră veziculară legată de compartimentul de explozie. Când este atacat, gândacul își contractă mușchii care acoperă canalul de expulzare a lichidului direcționând jetul fierbinte către sursa pericolului. Gândacul nu pățește nimic deoarece este acoperit cu substanțe termorezistente.

Lectură propusă de prof. Nicolae Bena – Liceul Teoretic “N. Bălcescu”, Cluj-Napoca

SACRIFICIUL SUPREM

Păianjenii aparțin celui mai numeros ordin de arahnide, numărul speciilor descrise depǎșind 40 000. În prezent, păianjenii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarctidei. Ei preferă să trăiască în regiunile tropicale, păduri, peșteri, în regiunile alpine, de stepă, localitățile umane, chiar și în bazinele acvatice. În pădurile din regiunile tropicale ale Africii, trăiește un păianjen din subordinul Amaurobius, foarte ciudat. Femela păianjen depune aproape o sută de ouă, din care se vor naște niște mici monștri. Primii pui care ies din ouă încep să mănânce ouăle din jur. Sunt frații lor, dar nu le pasă. Apoi se uită lacom la mamă. Puii se apropie de aceasta, dar nu pentru a se alăpta, ci pentru a mușca din ea. Încep să o mănânce de vie. Se vede că o doare. Încearcă să-i scuture. Săraca mămică ar putea să fugă. Însă nu fuge. Este programată să se sacrifice. Astfel, prima masă oferită puilor abia născuți sunt frații încă neieșiți din ouă și apoi chiar mama care le-a dat viață. Oamenii de știință cred că femela intră într-un fel de transă programată genetic și astfel nu simte durerea. Această caracteristică unică în lumea animalelor este moștenită și de puii canibali, aceștia procedând la fel la timpul potrivit. Este singurul caz cunoscut din lumea animală în care puii își mănăncă părinții și nu invers. Putem spune că această mămică dă dovadă de „sacrificiu suprem” pentru copiii ei.

Surse: Natgeotv

CRIMINALI ÎNAINTE DE NAȘTERE

Rechinii trăiesc pe Pământ de foarte mult timp. În prezent, pe glob mai trăiesc numai aproximativ 1 000 specii de rechini. Rechinii vivipari nasc pui vii, care sunt hrăniți în uterul femelei-rechin, prin intermediul unei placente sau al unei secreții cunoscute sub numele de “lapte uterin”. Viviparitatea asigură o hrănire de calitate a puilor pe toată durata dezvoltării intrauterine a acestora, astfel încât imediat după naștere micuții sunt perfect capabili să supraviețuiască tuturor condițiilor dificile ale habitatului lor. Anumite specii de rechin, de pildă rechinii-macrou, practică oofagia: mama produce un flux de ovule mici, nefertilizate, care sunt consumate de embrionii în curs de dezvoltare.

Conform unui documentar Național Geografic o anumită specie de rechin se evidențiază însă prin altceva: în uterul femelei-rechin se dezvoltă în general trei pui de rechin dar dintre care se va naște doar unul. Ceilalți pui sunt mâncați încă din uter de fratele cel mai puternic și mai curajos. Se face astfel o selecție dură între pui, meritul de a se naște fiind doar al unuia. Puiul care se naște este ucigașul suprem, care știe să ucidă pentru a trăi, chiar din burta mamei.

CIMPANZEII FUMĂTORI

Cimpanzeii sunt considerații cele mai apropiate rude ale omului și cele mai inteligente animale. Aceste primate au o mare capacitate de a învăța prin imitație. Cercetătorii de la Universitatea Kyoto din Japonia au observat că maimuțele pot bea suc cu paiul dacă mai înainte au văzut un om făcând acest lucru. La o grădină zoologică din Anglia niște cimpanzei făceau mai multe activități pe care le-au văzut la angajații grădinii: încercau să taie un lemn cu un fierăstrău sau dădeau cu mătura. Datorită inteligenței lor, cimpanzeii pot imita și obiceiuri umane nocive, așa cum este fumatul.

La mai multe grădini zoologice au fost filmate maimuțe care fumau. Zhora, un mascul de cimpanzeu dintr-o gradină zoologică rusă, a ajuns dependent de alcool și nicotină, din cauza vizitatorilor care-i strecurau în cușcă țigări și sticle cu vodcă. Și la o gradină zoologică din Tianshan (China) a fost văzut un cimpanzeu care bea alcool și fumează. Acesta știe să își aprindă țigara de la altă țigară aprinsă, asemenea unui om.

Vinovații morali ai acestor incidente, nu sunt capabili să realizeze că, în cazul animalelor, consumul de alcoool sau tutun are efecte mult mai grave decât în cazul oamenilor.

Lectură propusă de prof. gr. I Alina Ionaș – Școala Gimnazială Joița, Giurgiu

Aripa fluturelui

„Deși se numără printre cele mai delicate structuri din natură, aripile fluturilor sunt o sursă de inspirație impresionantă pentru cercetători, care speră să realizeze o nouă tehnologie pentru a crește producția de energie solară, se arată în revista Science Daily. Pentru a reduce dependența omului de combustibilii fosili, cercetătorii se străduiesc să îmbunătățească eficiența panourilor solare. „Soluția la această problemă s-ar putea . . . să fi «fluturat» chiar sub ochii noștri”, a declarat un om de știință. Ca să se încălzească pe vreme rece, fluturii stau la soare cu aripile întinse. Aripile fluturilor aparținând unor specii de coada-rândunicii sunt extrem de eficiente în ce privește captarea și absorbirea luminii solare. Secretul insectei constă nu doar în pigmentul negru al aripilor, ci și în structura acestora la nivel microscopic, aripile fiind acoperite cu niște solzi care se suprapun. Solzii prezintă șiruri de găuri de tip fagure, separate de niște borduri în formă de V întors, care direcționează lumina în găuri. Această structură ingenioasă captează lumina solară ce cade pe suprafața aripilor, făcându-le de un negru intens și încălzind astfel insecta într-un mod extrem de eficient.

EFEMERIDELE – VIAȚA DE O ZI

Efemeridele sunt insecte din ordinul Ephemeroptera. Se cunosc peste 2500 de specii de efemeride răspândite în toată lumea. Numite și rusalii (după data în care își fac apariția), micuțele zburătoare erau considerate în Evul Mediu întrupări ale tinerilor morți înainte de a-și fi îndeplinit menirea de soți sau soții. Acestora li se acordase o zi din an, cea care corespunde sărbători creștine, Pogorârea Sfântului Duh sau Rusalii, în care să poată coborî pe pământ sub forma unor ființe înaripate care să trăiască pentru câteva clipe bucuria dragostei. Odată cu împlinirea acestui moment, efemeridele urmau să moară pentru a reînvia anul următor în același dans al morții. Spectaculosul lor dans poate fi privit și la noi în țară, în serile de iunie. Se credea că efemeridele nu trăiesc mai mult de o zi, singurul lor scop fiind acela de a se împerechea. În realitate, efemeridele trăiesc între 1 și 3 ani, dar sub apă, unde trec prin mai multe faze de metamorfoză în stadiul de larvă. Ultimul stadiu de transformare este cel care va transforma larva într-o frumoasă insectă înaripată. Ieșită din apă, urmează o cursă contracronometru ce poate dura de la câteva ore până la o zi, în funcție de specie, unicul scop fiind reproducerea. Roiuri imense dansează în aer timp în care mii de păsări le vânează. Odată cu încheierea actului de împerechere, efemeridele mor căzând în apă unde își lasă ouăle din care o nouă generație va ieși în anii următori.

DE UNDE APAR MUȘTELE?

„Unele insecte nu provin din părinți, ci sunt generate spontan: din roua căzută pe frunze, de obicei primăvara, dar nu rareori și iarna, dacă a fost o bucată de vreme bună, cu vânt din sud; altele cresc în mâlul ori bălegarul putred; unele în lemn, verde sau uscat; unele în părul animalelor; altele în carnea animalelor…”. Aceasta era doar una dintre părerile lui Aristotel, cea mai respectată voce a științei antice, ale cărui învățături au fost păstrate și transmise de-a lungul întregului Ev Mediu și până târziu, după Renaștere. Mulți au luat de bun tot ceea ce se spusese în Antichitate, mai ales dacă proveneau de la un geniu ca Aristotel. Însă, scrierile lui Aristotel și ale altor savanți antici, erau în concordanță cu nivelul științei sau cunoașterii din acea perioadă. Aristotel credea că unele insecte nu se nasc din părinți de sexe diferite, ci apar "de la sine" în materia organică în descompunere așa numita teorie a generației spontane. Atât de mare era prestigiul acestui învățat care a trăit în urmă cu 2.300 de ani, încât, în veacul al XVII-lea, spusele sale erau considerate adevăruri incontestabile.

Muștele i-au supărat pe oameni din vremuri îndepărtate. Așa că mulți au căutat să afle de unde vin sau cum apar. Nu se știa faptul că muștele depun ouă. Se cunoștea însă că muștele apar din mici viermișori albi ce se formează pe carnea intrată în descompunere. Nimeni nu credea însă că micii viermi de pe carne sunt de fapt copiii muștelor. Se credea că larvele apar, pur și simplu, în carne, fără intervenția nici unei muște adulte – adică sunt generate spontan. În secolul al XVII-lea, enigma a fost rezolvată de Francesco Redi, un luminat medic florentin. Redi a bănuit că larvele proveneau din ouă depuse de muște și a ținut morțiș să demonstreze asta. Așa că a luat bucăți de carne, pe care le-a pus în mai multe vase, unele închise etanș, altele având gura acoperită doar cu o țesătură subțire, iar altele deschise. Așa cum era de așteptat, larvele n-au apărut decât în vasele în care muștele au putut pătrunde spre a-și depune ouăle.

Lectură propusă de prof. Daniel Apostolescu – Școala Gimnazială Sat Cioranii de Sus, Prahova

UNDE DISPAR INSECTELE IARNA?

Insectele nu pot supraviețui temperaturilor joase din timpul iernii, astfel încât acestea trebuie să se adapteze pentru a rămâne în viață. Insectele nu dispar iarna. Ele sunt încă lângă noi, dar ascunse din cauza frigului.

Viespile și buburuzele hibernează iarna. Ele se ascund în spații protejate, în crăpături din pereții caselor, mansarde, găuri în copaci. Furnicile, termitele și albinele se ghemuiesc pentru a se încălzi reciproc. Multe insecte își petrec  iarna ca ouă, larve sau pupe. În această categorie intră numeroase specii de fluturi. Alte tipuri de fluturi migrează în timpul iernii. Așa sunt fluturii monarh din America de Nord care fac o lungă călătorie până în Mexic, cea mai lungă migrație a unor insecte. Este interesant că abia a șasea generație ajunge la destinație, deoarece fluturii trăiesc foarte puțin. Oamenii de știință cred că aceste insecte plăpânde se orientează după Soare sau după undele magnetice ale Pământului. Foarte multe specii de fluturi din Europa migrează spre Africa de Sud pentru a scăpa de gerul iernii. Fluturii se întoarc primăvara în aceleași locuri din care au plecat părinții lor. De unde știu fluturii că în Europa a sosit primăvara?

Încă din Antichitate oamenii erau nedumeriți de apariția bruscă a fluturilor primăvara, după o iarnă lungă și geroasă. Legătura dintre fluturi și omizi nu era cunoscută. Mult timp s-a crezut cu tărie că fluturii apar din resturi putrezite prin ceea ce se numea generație spontană. În 1830 un savant german, pe nume Renous, a fost arestat pentru erezie pentru că pretindea că poate transforma omizile în fluturi. În epocă mulți credeau că omiziile și fluturii sunt două creaturi complet diferite, făcute de Dumnezeu. Ideea că cele două ființe erau înrudite, era greu de acceptat. Părea imposibil ca omida, o ființă atât de urâtă, să fie un viitor future, o ființă atât de frumoasă și grațioasă. În secolul al XVII-lea, Maria Sibylla Merian (1647-1717), născută în Germania, într-o epocă în care femeile nu primeau o educație deosebită și nu erau primite în lumea științifică, picta plante și insecte pe care le vedea în jurul ei. Păstra omizi pe care le hrănea cu frunze și le urmărea procesul prin care se transformau în fluturi. Merian a făcut sute de picturi cu omizile aflate în diferite stadii ale metamorfozei. Savanții vremii o luau în râs, mai ales că era și femeie, spunând că picturile sunt din imaginația ei. Astăzi, Merian este recunoscută ca prima femeie de știință care a făcut legătura dintre omizi și fluturi, fiind considerată printre cele mai importante personalități care au contribuit la dezvoltarea entomologiei. Ca o recunoaștere a importanței activității ei, Germania a introdus portretul Mariei Sibylla Merian pe ultimele bancnote de 500 DM (mărci) emise înainte de trecerea la Euro.

CURIOZITĂȚI DESPRE FURNICI

În lume există peste 20.000 de specii de furnici, de culori și dimensiuni variate. Se consideră ca biomasa tuturor furnicilor din lume este mai mare decât cea a tuturor oamenilor, și reprezintă aproximativ 10 – 15% din biomasa tuturor animalelor terestre. Furnicile trăiesc pe toate continentele, exceptând Antarctica, unde este prea frig. Cele mai multe specii de furnici viețuiesc în zonele tropicale și sub-tropicale. Se pare că furnicile au trăit alături de dinozauri. Fosile ale lor dateaza de acum 130 de milioane de ani.

Furnicile comunică prin miros. Când o furnică a descoperit o sursă de hrană, ia atât cat poate duce și se întoarce la mușuroi, dar nu înainte de a lăsa o urmă oflactivă, care să îi permită ei și suratelor ei să se întoarcă la acea sursă.

Nu omul a fost cel care a inventat agricultura, ci furnicile. Anumite specii de furnici practică atât cultivarea plantelor, cât și creșterea animalelor. Unele specii de furnici macină frunzele cu fălcile puternice, făcând un fel de pastă ce o vor depozita în cuib. Din această pastă se vor dezvolta ciuperci care vor putea fi consumate de furnici, spre deosebire de frunze, a căror celuloză nu poate fi digerată.

Furnicile cresc și animale. Unele specii de furnici profită de secreția dulce secretată de afide, mici insecte ce se hrănesc cu seva plantelor. Furnicile “mulg” afidele pentru a obține delicioasa secreție. Afidele sunt ținute în turme, care sunt duse la păscut pe anumite plante. Afidele au de câștigat furnicile oferindu-le protecție împotriva unor prădători.

În insula Borneo trăiesc numeroase specii de furnici. Specia de furnici Camponotus a stabilit o relație unică cu o plantă carnivoră. Unele din frunzele acestei plante carnivore s-au transformat în butelci, un fel de vase pline cu un lichid dulce și mirositor. Sunt capcane pentru insecte. Aroma de nectar atragele insectele. Butelcile au marginea deosebit de alunecoasă, poate cea mai alunecoasă din natură. Odată căzute în burta plantei insectele înoată și în final, obosite, se îneacă. Micile furnici Camponotus locuiesc efectiv în tulpinile plantei. Numai ele pot circula pe suprafața alunecoasă a capcanei. Nici o altă insectă nu are capacitatea extraordinară de aderență ca a acestor furnici. Mai mult decât atât, aceste furnici pot înota prin lichidul care digeră orice altă insectă. Victimele sunt mâncate de furnici, planta mulțumindu-se cu resturile. În schimbul hranei și adăpostului gratis, furnicile protejează planta de atacul animalelor carnivore.

Specia de furnici Oecophylla, trăiește în coronamentul pădurilor din Australia, Asia de Sud și Africa. Sunt numite furnici-țesătoare, întrucât cuiburile lor cât o minge de fotbal, așezate între ramuri, sunt din frunze cusute laolaltă. Fiecare colonie de furnici-țesătoare țese peste o sută de cuiburi, formând un fel de metropolă, cu milioane de locuitori, zeci de cartiere și suburbii, legate între ele de șosele pline de navetiști. Ca o societate bine ierarhizată (lucrători, doici, soldați, regine etc.), colonia ocupă practic tot copacul. Iată cum realizează furnicile un cuib: o furnică stă pe o frunză și se întinde să apuce marginea unei alte frunze din apropiere. Dacă distanța e prea mare, o a doua lucrătoare se cațără pe prima, iar furnica de jos o prinde pe nou-venită de talie și o apropie de țintă. O a treia furnică se cațără peste primele două… Furnică după furnică, ele formează în aer un lanț viu. Odată ce frunza e prinsă, echipa trage pentru a uni marginile frunzei. Lucrătoarele încep să se așeze ca niște capse vii de-a lungul îmbinării dintre frunze, cu picioarele ținând o margine, iar cu fălcile, cealaltă. Alte lucrătoare vin acum ținând între fălci fiecare câte o larvă care produc un fel de mătase. Ținând larva în gură, furnica parcă stoarce un tub cu lipici, legând cele două margini ale frunzei.

Dintre miile de specii de furnici care există pe Terra este una care a uimit oamenii de știință deoarece practică sclavagismul. În timpul atacurilor, soldații furnicilor sclavagiste din specia Protomognatus americanus răpesc nimfele furnicior atacate, deoarece acestea, odată transportate în mușuroiul sclavagist, sunt crescute și educate ca niște adevarați sclavi. Furnicile sclave vor face toate muncile din mușuroi în timp ce stăpânii mănâncă și se odihnesc. Cercetătorii au fost, inițial, intrigați de faptul că funicile nu atacau mușuroaiele mici și slabe, ci numai pe cele mari, bine apărate de furnici puternice. Coloniile greu de cucerit, arată existența unor populații sănătoase și puternice de furnici, care pot deveni sclavi eficienți. Atunci când sclavele îmbătrânesc și nu mai sunt apte de muncă, stâpânii le alungă din mușuroi și pregătesc înrobirea altor furnici.

Lectură propusă de prof. Anca Ciurezu – Școala Gimnazială Nr. 1 Moțăței, Dolj

Surse: descoperă.ro

O legătură vitală

Parcul Național Dwingelderveld, din nordul Olandei, este unul dintre locurile în care poate fi observată o fascinantă relație trilaterală. Parcul adăpostește un număr foarte mare de fluturi albaștri. În iulie, acești fluturi știu că e timpul să dea naștere următoarei generații. Pentru acest lucru, fluturii au nevoie de serviciile gențianelor albastre înflorite și de cele ale înfometatelor furnici-roșii. După împerechere, fluturele femelă caută o gențiană și depune câteva ouă albe pe floare. După câteva zile, din ouă ies omizi micuțe ce se vor hrăni din trupul plantei. După două până la trei săptămâni de ronțăit neîntrerupt, omizile coboară pe pământ. Este interesant că, de obicei, omida nu coboară decât după lăsarea serii. Acest lucru este important, căci seara, două specii de furnici-roșii care trăiesc în același parc își părăsesc cuiburile în căutarea hranei. Omizile coboară chiar în calea acestor furnici flămânde. Deși ar putea părea un act de sinucidere, coborârea omizii face parte dintr-un plan de supraviețuire vechi de mii de ani. Furnicile roșii încep imediat să tragă omizile în cuibul lor. Aici, omida este tratată ca un oaspete de onoare, trăind în siguranță și confort din toamnă până-n primăvară și mâncând pe săturate din hrana pe care o aduc harnicele furnici. Ce au furnicile de câștigat? Omizile produc cu regularitate un lichid dulce, timp de aproape 12 luni, chiar și atunci când intră în stadiul de nimfă. Când metamorfoza omidei se apropie de final, acest parteneriat se apropie și el cu pași repezi de sfârșit. În stadiul de nimfă, omida începe să se transforme în fluture. Este de remarcat că acest eveniment are loc dimineața, deoarece în acest moment furnicile nu sunt foarte active. Când furnicile vin din nou la muls vacile, în cuib găsesc, spre marea lor consternare, o vietate înaripată necunoscută, tocmai mai bună de mâncat. Fără să stea pe gânduri, omida devenită fluture se aruncă spre ieșire ca să-și salveze viața. Odată ieșit din cuib, după aproape 12 luni de viață și de hrănit zeci de mii de furnici, fluturele începe să bată din aripi pentru prima oară și își ia zborul pe deasupra câmpiei! Peste câteva zile se va împerechea și în scurtă vreme, va începe să caute o gențiană albastră.

Surse: ZooLand.ro

PĂRINȚI CIUDAȚI

Căluții de mare sunt ființe fascinante. Trăiesc în ape puțin adânci, atât în zonele temperate, cât și în cele calde. Au cap de cal, coadă și un…buzunar. Trăsăturile neobișnuite le-au dat numele de hippocampus, o combinație a două cuvinte grecești, unde hippo înseamnă “cal” și campus înseamnă “monstru marin”. Timp de secole au fost considerate animale mitologice, legendare. Zeul grec al mării, Poseidon, trăia sub apă. Acesta avea un car auriu tras de o pereche de căluți de mare uriași. Naturaliștii considerau căluții de mare un fel de pești osoși. Dar peștii depun icre, nu și căluții de mare, care păstrează ouăle într-un buzunar special. Până în 1859, când la Londra au fost aduși patru căluți de mare, nu s-a știut că masculii erau cei care dădeau naștere puilor. Femela transferă circa 1500 de ouă în buzunarul masculului și apoi pleacă fără să mai aibă vreo treabă cu aceștia. Descoperirea că puii de căluț de mare au drept mamă un tată, a făcut senzație, ținând capul de afiș al ziarelor multă vreme. De ce și-au schimbat căluții de mare rolul parental, a rămas un mister până astăzi. O teorie sugerează că din moment ce masculul incubează ouăle, femela are mai mult timp să se hrănească, energia obținută ajutând la formarea de ouă noi mult mai repede. Chiar dacă se nasc mulți pui, din cauza prădătorilor foarte puțini supraviețuiesc. Pe de altă parte, masculul are certitudinea că toți puii sunt ai lui.

Lectură propusă de prof. Viorica Blânda – Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani

BROSCUȚA DIN COPAC

În pădurile umede din America Centrală trăiește o broscuță de culoarea căpșunei, mică (cam cât unghia de la degetul mare), considerată campioană la îngrijirea puilor. Broasca-săgeată veninoasă, căci așa se numește, depune câteva zeci de ouă la sol, pe frunzișul umed. Acestea vor fi păzite de cei doi părinți ca să nu ajungă în burta prădătorilor. Când mormolocii se fac mai mari și au nevoie de apă, broscuța femelă trebuie să-i mute foarte repede. Dar nu într-o baltă, plină de prădători, ci într-un loc cu apă bine ascuns. Femela încurajează unul din mormoloci să-i sară pe spate. Cu puiul în cârcă, broscuța începe să urce într-un copac înalt în care crește o plantă parazită numită bromelidă. Aceasta are aspectul unei vaze, în interiorul căreia se găsește apă de ploaie. Să urce într-un copac înalt de 25-30 m, este o treabă grea pentru mica broscuță. Bromelidele sunt un fel de creșe pentru mormoloci. Broscuța face multe drumuri până își depune fiecare mormoloc într-o vază cu apă. Micile bazine de apă ale bromelidelor nu au nici un fel hrană pentru pui. Așa că femela depune câte un ou nefertilizat în fiecare bazin. Un singur ou nu va asigura dezvoltarea mormolocului mult timp. Broscuța trebuie să revină la fiecare bazin, la câteva zile interval, pentru a depune alte ouă nefertilizate. Treaba asta continuă două săptămâni, timp în care ea călătorește peste 800 m, o distanță uluitoare pentru o ființă atât de mică. În cele din urmă mormolocul devine o broscuță suficient de mare ca să părăsească bazinul și să se hrănească singură pe sol. Mama și-a făcut datoria. Rămâne că puii să facă la fel la rândul lor.

ÎNGHEȚATA DE SÂNGE

Eschimoșii sunt locuitorii din regiunile polare nordice. Ei s-au adaptat la viața grea trăind mai ales din vânătoare.

Pentru vânarea unui lup ei folosesc un cuțit foarte bine ascuțit pe care îl bagă în sânge, după care îl lasă să înghețe. Fac asta de mai multe ori până când lama cuțitului este acoperită cu un strat gros de sânge înghețat. Vânătorul fixează cuțitul în pământ cu lama în sus. Lupul depistează de la depărtare mirosul sângelui. Se apropie și lacom începe să lingă sângele de pe lama cuțitului. Linge din ce în ce mai repede. Curând, ajunge la lama ascuțită care îi produce tăieturi pe limbă. Sângele pe care îl linge acum cu atâta poftă este de fapt sângele său. Apetitul carnivor continuă până când lupul cade mort în zăpadă. A doua zi eschimoșii găsesc lupul mort deasupra unei bălți de sânge.

Lectură propusă de prof. Elena Geamăn – Școala Gimnazială Valea Moldovei, Suceava

Un vânător rezistent

Cel mai mic mamifer carnivor din lume este nevăstuica. Nevăstuicile trăiesc pe un areal mare care cuprinde Eurasia, America de Nord și Nordul Africii. Acest reprezentant al carnivorelor din familia Mustelidelor (care mai cuprinde rudele ei apropiate precum, jderii, dihorii, nurcile, vidrele și bursucii), sunt niște carnivore mignone! Masculii au o lungime cuprinsă între 15-26 cm, la care se adaugă lungimea cozii de doar 4-8 centimetri. Se hrănesc aproape exclusiv cu rozătoare precum șoarecii, șobolanii, hârciogii, popândăii. Prin hrana ei, compusă aproape exclusiv din rozătoare, nevăstuica este extrem de folositoare agriculturii și silviculturii. Pe baza studiilor de teren, o singură nevăstuică ucide anual între 2.000-3.000 șoareci și șobolani. În ciuda taliei foarte mici, nevăstuica este capabilă de performațe impresioante. Uneori, este capabilă să ucidă un iepure care are de 5-10 ori greutatea sa. Datorită rezistenței sale la alergat, nevăstuica practică o metodă de vânătoare uimitoare. Pur și simplu, nevăstuica aleargă iepurele pînă acesta se oprește, sătul și epuizat de atâta alergat. Odată oprit din alergat, iepurele, abia respirând, privește neputincios cum nevăstuica îi mănâncă beregata. Iepurele este atât de oboist, încât nu opune nici cea mai mică rezistență.

CEL MAI PERICULOS ANIMAL DE PE TERRA

La întrebarea Care este cel mai periculos animal de pe Pământ?, foarte mulți ar enumera: lupul, leul, crocodilul, șerpii veninoșii etc. Adevărul este că cel mai periculos animal de pe Terra după numărul de victime umane este banalul țânțar.

Țânțarul este o insectă aparținând familiei Culicidae, cu un ciclu de viață ce cuprinde patru etape (ou, larvă, pupă și adult). Masculii își găsesc nutrienții la nivelul plantelor, iar femelele sunt hematofage, hrănindu-se cu sânge uman sau animal, selectandu-și victimele după miros, dioxidul de carbon degajat și octenol, substanțe chimice existente în aerul expirat și transpirație. Există peste 3000 de specii de țânțari în întreaga lume, anumite specii fiind purtătorii unui număr mare de boli infecțioase, care afectează milioane de persoane pe an: febra galbenă, febra Dengue și Chikungunya, malaria, virusul West Nile, virusul encefalitei Murray Valley, virusul Ross River, virusul encefalitei de California, virusul Jamestown Canyon, encefalită japoneză, encefalită St. Luis, malaria aviară etc. De notat că țânțarii nu transmit virusul imunodeficienței umane (HIV).

Țânțarul anofel a ajuns să fie considerat, pe bună dreptate, cea mai periculoasă viețuitoare din lume. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, anual mor 1 milion de oameni din cauza țânțarilor. Potrivit altor surse, numărul victimelor ar fi dublu. Estimările indică faptul că între 30 și 50 de milioane de cazuri de malarie apar anual și că la fiecare 30 de secunde un copil se stinge din viață ca urmare a contractării acestei boli. Conform datelor Organizatiei Mondiale a Sănătății, în viitorul apropiat țânțarii vor transmite virusul malariei unui numar de aproximativ 70 milioane de oameni. Țânțarii au ajuns să răspândească malaria în țări precum Marea Britanie, Japonia și Noua Zeelandă. Acest lucru a devenit posibil din cauza încălzirii accentuate a climei.

Totuși, nu țânțarii în sine sunt ucigașii, ci un parazit pe care îl poartă femelele de Anopheles. Țânțarii transmit malaria după ce mușcă o persoană infestată și apoi transmit parazitul unei alte surse de hrană.

Surse: descoperă.ro

VIESPEA UCIGAȘĂ

Există în jur de zece miliarde de miliarde de insecte pe Pământ la un moment dat. Înseamnă că sunt în jur de un miliard de insecte pentru fiecare om. Unele dintre ele sunt înspăimântătoare. Viespea japoneză gigant (vespa mandarinia japonica) este una dintre insectele care îți dau fiori. Este cam de mărimea degetului mare și deține arme la două capete. Are abilitatea de a „scuipa” otrava (care poate topi carnea) și să înțepe cu acul din coadă de nenumărate ori. Veninul secretat de această viespe are în compoziție un cocktail de feromoni care atrage, în scurt timp, alte viespi din apropiere. Aceste viespi nu trăiesc în jungle, în munti sau în alte locuri izolate. Le place viața printre oameni, la marginea capitalei japoneze, Tokyo. În jur de 50 de oameni mor anual, în chinuri groaznice, în Japonia, din cauza acestei viespi. Viespea japoneză se hrănește în principal cu albine. Din acest motiv produce mari pagube apicultorilor.

Lectură propusă de prof. Elena Ciobanu – Liceul Tehnologic Izvoarele, Olt.

Surse: http://tiganu.eu/

Vanilia – o mirodenie cu o istorie lungă

Păstaia de vanilie este fructul unei orhidee. Orhideea de vanilie este singura dintre cele peste 20 000 de varietăți de orhidee care produce ceva comestibil. Planta este o viță agățătoare. În sălbăticie, ea se cațără, de obicei, pe copacii pădurilor tropicale umede. În Mexic, plantațiile tradiționale folosesc ca suport plante autohtone cum ar fi pichoco-ul, dar în ultima vreme se folosesc cu succes portocalii. Orhideea de vanilie face flori galbene-verzui cerate. Acestea se deschid numai o zi pe an, pentru câteva ore. Teaca verde și lungă care se formează din floare este recoltată manual după șase sau nouă luni, înainte de a atinge faza maximă de coacere.

Vanilia este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Aztecii o numeau tlilxochitl, adică „floare neagră“ făcând aluzie la culoarea fructului ei prelucrat. Ei o foloseau pentru a da savoare unei băuturi din cacao numite xocoatl, sau ciocolată. Se spune că, în 1520, Montezuma, împăratul aztec al Mexicului, l-a servit cu acest produs pe conchistadorul spaniol Hernán Cortés. Apoi Cortés a adus și în Europa păstăi de cacao și de vanilie. Ciocolata caldă cu aromă de vanilie a devenit nelipsită la curțile europene. Ulterior, în secolul al XVIII-lea, vanilia a început să fie folosită la băuturile alcoolice, tutun și parfumuri. La începutul secolului al XIX-lea, planta de vanilie a fost adusă în Europa pentru a fi cultivată, iar de aici în insulele Oceanului Indian. Dar încercările horticultorilor de a face ca planta de vanilie să rodească au eșuat în general din cauza absenței polenizatorului ei natural, albina din specia Melipona (albina-fără-ac). Așadar, din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea, Mexicul a deținut monopolul asupra comerțului cu vanilie. În 1841, Edmond Albius, fost sclav pe insula franceză Réunion, a pus la punct o metodă de polenizare artificială a florilor de vanilie, astfel că plantele de vanilie puteau să rodească. Acest pas important a marcat începutul cultivării vaniliei în scopuri comerciale în afara Mexicului. În prezent, cei mai mari producători de păstăi de vanilie sunt insule cum ar fi Réunion și Comore, producătorul principal fiind Madagascarul. Deși nu mai este un producător principal de vanilie, Mexicul deține încă o valoroasă bază genetică a vaniliei. Vanilia mexicană este considerată superioară în ce privește aroma. Turiștii știu acest lucru, întrucât deseori merg la magazinele de la granița cu Mexicul și la magazinele scutite de taxe vamale din aeroporturile mexicane ca să cumpere extract de vanilie naturală la prețuri mai mici.

Lectură propusă de prof. Lucreția Filipaș – Liceul Tehnologic Special „Sf. Maria”, Bistrița

Surse: http://wol.jw.org/ro

COPACII UCIGAȘI

De-a lungul timpului plantele au adoptat, evolutiv, diverse strategii în vederea răspândirii semințelor. Potrivit Science Alert, copacii din genul Pisonia grandis, din Insulele Seychelles, au găsit o modalitate macabră prin care să-și răspândească semințele. Multe dintre aceste specii de copaci au semințe lungi care secretă un lipici gros foarte puternic. Orice vizitator al copacului (insecte, păsări, reptile etc.) care intră în contact cu semințele extrem de lipicioase nu mai reușește să se debaraseze de acestea. Păsările care poposesc pe ramurile copacului sau la poalele acestuia, se îngreunează atât de mult cu semințele lipicioase, încât nu-și mai pot lua zborul. Unele păsări rămân chiar pe crengile copacului, atârnând ca niște „ornamente macabre ale pomului de Crăciun”.

În final, animalele ghinioniste ajung să moară de foame din cauza imposibilității de deplasare sau de zbor. În locul în care animalele mor, semințele germinează astfel răsărind un alt copac ucigaș. Mai mult, semințele se dezvoltă rapid având la dispoziție și substanțele nutritive rezultate din descompunerea animalului mort.

Cercetătorii nu au găsit nicio explicație pentru ciudata strategie a acestor copaci, deoarece menținerea în viață a păsărilor ar ajuta la distribuirea mai eficientă a semințelor, așa cum se întâmplă de altfel la restul copacilor.

Lectură propusă de prof. Gabriela Cheșcu – Școala Gimnazială Breaza, Suceava

Sursa: http://www.descopera.ro

Licuriciul și lumina rece

Licuriciul este o insectă ce trăiește în regiunile tropicale și temperate, recunoscută după lumina intermitentă pe care o emite pentru a-și atrage partenerul. Oamenii de știință au descoperit că lumina licuriciului este superioară celei emise de corpurile de iluminat realizate de om. Un bec incandescent transformă în lumină doar 10% din energia electrică consumată, restul pierzându-se sub formă de căldură. Un bec fluorescent are un randament luminos mult mai bun, transformând 90% din energie în lumină. Însă niciunul din ele nu egalează performanțele licuriciului. Emițând foarte puține radiații ultraviolete sau infraroșii, licuriciul are un randament luminos de aproape 100%. Secretul lui constă în reacțiile chimice dintre luciferină, luciferază și oxigen. Fotocitele, celule specializate, se folosesc de luciferază pentru a declanșa acest proces ce are loc în prezența oxigenului. Rezultă așa-zisa lumină rece, emisia de căldură fiind practic inexistentă.

Lectură propusă de prof. Ramona Lincă – Școala Gimnazială “Dan Berindei”, Roșiori de Vede, Teleorman

Surse: http://wol.jw.org/ro

CICLIDELE

În lacurile Malawi și Tanganyika din marele rift african, trăiesc ciclidele – cele mai inteligente specii de pești. Femelele ciclide depun icrele în nisip și imediat sunt fecundate de mascul. Astfel icrele fecundate sunt imediat absorbite în gură de femelă pentru a fi ferite de prădători. În timpul eclozării, circa o lună de zile, femela nu mai manâncă nimic, ținând permanent icrele în gură, până la ieșirea puilor. După ieșirea puilor, aceștia intră și ies din gura mamei lor, la fel ca dintr-o casă. La apariția oricărui pericol, puii se refugiază imediat în „casa” primitoare a mamei lor. Ciclidele din specia Horei, sunt uneori păcălite de o specie prădătoare de somn din specia kampango. Aceaști somni își depun icrele lângă cele de ciclidă, fără ca aceasta să observe gestul rău intenționat al somnului. Fără să știe, ciclida ține în gură atât icrele care-i aparțin cât și pe cele ale somnului, astfel crescând în gură viitorii dușmani ai puiilor ei. Ouăle de somn eclozezază mai repede și imediat ce se nasc mănâncă toate ouăle ciclidei.

O APĂRARE SÂNGEROASĂ

Nicio altă vietate din regnul animal nu folosește o metodă de apărare mai ciudată și mai sângeroasă decât cea a șopârlei cu corn (Phrynosoma cornutum). Orice atac determină o reacție defensivă violentă în care vietatea își scuipă propriul sânge și nu oricum, ci prin ochi. Phrynosoma trăiește numai în America de Nord. Dieta sa este formată exclusiv din insecte, dintre acestea furnicile constituind peste 70% din hrana zilnică. De altfel, se pare că datorită acestora, șopârla acumulează toxinele din sânge pe care le folosește împotriva atacatorilor. Este suficient ca unul dintre prădătorii săi naturali, vulpi, coioti sau chiar câini domestici, să se apropie la câțiva metri pentru ca animalul să îl împroaște cu un jet de sânge care poate ajunge la distanta de 1 metru și care este menit să îl orbească temporar pe atacator sau să îi provoace pierderea mirosului. Phrynosoma cornutum își direcționează, practic, fluxul sanguin către cap, expulzând sângele prin vasele capilare aflate în membrana oculară. Straniul sistem defensiv are însă un neajuns. Atacată în mod repetat, șopârla va elimina sânge până în momentul în care își poate pierde viața. Dar cum jetul otrăvitor de sânge nu este singurul mod de apărare, Phrynosoma dispune de încă o armă defensivă menită să îi apere viața. Craniul acesteia se continuă în zona spatelui cu o serie de țepi osoși care străpung gura sau stomacul prădătorului de îndată ce acesta încearcă să o înghită.

Surse: descoperă.ro

PEȘTELE ARCAȘ

Peștele arcaș (Toxotes jaculatrix) face parte dintr-o familie relativ restransă ca numar de specii. Trăiește în apele dulci și cele marine din India, Filipine, Australia si Polinezia. În general, sunt pești de dimensiuni mici, speciile mai mari, ajungând până la 40 cm lungime. Acest pește este cunoscut datorită modului în care își obține hrana, vânând insecte într-un mod original. După ce detectează o insectă pe ramurile ce atârnă deasupra apei, peștele-arcaș scuipă cu putere un jet de apă asupra ei, insecta astfel lovită căzând în apă de unde este imediat mâncată de vânătorul iscusit. Jetul de apă trimis de pește are o precizie uimitoare, pentru un animal care trăiește în apă. Peștii au învățat mai întâi să corecteze devierea produsă de pătrunderea luminii în apa (reflexive), ajungând să nimerească exact ținta. Dacă nu reușește să-și doboare victima din prima încercare, arcașul nu renunță, ci continuă să lanseze jeturi de apă până o nimerește.

Surse: Zooland.ro

gândacul de bălegar

Gândacul de bălegar folosește excrementele animalelor ierbivore în mai multor scopuri. Insecta mănâncă bălegar și își depune ouăle în el. Uneori masculii chiar le „oferă” femelelor o bucată de dimensiuni considerabile pentru a le atrage. E mare bătaie în lumea gândacilor pentru bălegar proaspăt! Cercetătorii au observat la un moment dat circa 16 000 de gândaci buluciți pe o grămadă de excremente de elefant, pe care au făcut-o nevăzută în doar două ore.

Unii gândaci de bălegar se îndepărtează în grabă de mulțime formând bile de fecale, pe care apoi le rostogolesc departe de grămada de excremente și le îngroapă într-un loc moale. Competiția pentru bălegar fiind mare, gândacul împinge bila în linie dreaptă, deoarece această traiectorie îl ajută să scape cât mai repede de ceilalți gândaci care ar vrea să i-o fure. Dar cum de nu se învârte gândacul în cerc, mai ales noaptea? Unele studii efectuate în trecut au dezvăluit că gândacii de bălegar se pot orienta după soare sau lună. Ei reușesc totuși să se deplaseze în linie dreaptă chiar și în nopțile fără lună. O echipă de cercetători din Africa de Sud a descoperit că gândacii fac asta orientându-se nu după vreo stea, ci după fâșia de lumină produsă de galaxia Calea Lactee. Potrivit revistei Current Biology, „aceasta este prima dovadă documentată de folosire a Căii Lactee ca mijloc de orientare de către animale”.

NAȘTEREA PRIN GURĂ

Premiul pentru cel mai grijuliu părinte îl primește broasca lui Darwin. Aceasta trăiește în pădurile din Chile. După ce femela a depus ouăle pe solul umed din pădure masculul le fertilizează și apoi…le mânăncă. Dar ele nu ajung în stomac, ci într-o pungă din gât. Acolo se dezvoltă mormolocii până ajung broscuțe. La gâtul masculului apare un fel de gușă, din ce în ce mai mare odată cu dezvoltarea puilor. Când sunt gata, după câteva săptămâni…broscuțele se nasc una câte una din gura tatălui broscoi. Să păstrezi ouăle în gât și apoi să naști pe gură este cam ciudat, dar este cea mai bună soluție pe care a găsit-o această specie de broaște într-o lume plină de prădători.

Surse: Documentare arena

NAȘTEREA PRIN PIELE

În statul Surinam, din partea de nord-est a Americii de Sud, a fost descoperită o broască cu totul ieșită din comun. Este broasca râioasă de Surinam, care naște puii (broscuțe în miniatură) prin pielea de pe spate. Procesul se derulează astfel: femela depune în apă circa 100 de ouă. Masculul se urcă apoi peste femelă și așază cu grijă ouăle pe spinarea acesteia. Cercetătorii care au descoperit broasca, au filmat uimiți cum ouăle pătrundeau pur și simplu prin pielea broaștei. După câteva săptămâni, de eclozare sub pielea de pe spinarea broaștei apar numeroase umflături. Puii ies prin pielea de pe spatele broaștei care va căpăta aspectul unei site cu găuri mari. După ce au ieșit toți puii, broasca năpârlește și leapădă pielea plină de găuri. Odată ieșiți, puii pleacă în căutarea hranei. Este un mod ciudat de a face pui, dar funcționează.

Lectură propusă de prof. Ecaterina Olteanu – Colegiul Teh. de Alimentație și Turism „Dumitru Moțoc”, Galați

Surse: Documentare arena

Broasca-ornitorinc

Broasca-ornitorinc australiană, numită și broasca plată cu incubație gastrică, este o specie considerată dispărută din 2002. Această broască avea o metodă ciudată de reproducere. Femela înghițea ouăle fertilizate de mascul și le clocea în stomac vreme de 6 săptămâni. Puii se nășteau prin gură, ca broscuțe complet dezvoltate, dar miniaturale. Ca să nu-și digere ouăle, mama înceta să mai mănânce în timpul incubației gastrice. Stomacul nu producea acid gastric în această perioadă deoarece ar fi afectat ouăle. Mama broască clocea în burtă între 20-25 de ouă. Broscuțele măreau stomacul mamei până acolo încât acesta îi comprima total plămânii, obligând-o să respire prin piele.

Puii veneau pe lume pe parcursul a câteva zile, pe măsură ce se dezvoltau. Dacă mama percepea un anumit pericol însă, îi năștea vomitându-i. Cercetătorii au observat o femelă expulzând șase pui o dată, aruncându-i la un metru în aer.

Viespea-de-hârtie

Viespile-de-hârtie sunt considerate adevărate genii ale ingineriei. Așa cum reiese chiar din numele ei, viespea-de-hârtie își construiește și își întreține cuibul folosind o hârtie specială, pe care o produce chiar ea. Insecta adună fibre vegetale și lemnoase uscate, le mestecă, iar în combinație cu saliva ei lipicioasă, devin o pastă. Când e aplicată, aceasta se usucă și se întărește, rezultând o hârtie ușoară, dar tare și rezistentă. În plus, saliva viespii are proprietăți unice, care permit hârtiei să absoarbă și să degaje căldură, menținând astfel în zilele răcoroase temperatura adecvată în fagurele de puiet. Rezultatul muncii este un ciorchine de celule hexagonale, învelite într-o foiță de hârtie impermeabilă. Forma hexagonală a celulelor dă fagurelui rezistență și eficiență. Viespile care trăiesc în zone mai umede pur și simplu adaugă pastei mai multă salivă, cuibul devenind rezistent la apă. E lesne de înțeles de ce cercetătorii studiază hârtia produsă de viespi. Scopul lor este acela de a realiza materiale de construcții de calitate superioară, ușoare, puternice, mai flexibile și biodegradabile.

Lectură propusă de prof. gr. I Georgeta Ifrim – Colegiul Economic “Petre S. Aurelian”, Slatina, Olt

DRAGOSTE ÎN ABIS

La mii de metri adâncime în apele Oceanului Planetar trăiesc animale fascinante. Unul dintre acestea este peștele undițar. Numele este strict legat de modalitatea prin care acest pește își procură hrana. Peștii-undițari au cel puțin un filament atașat de cap asemănător unei undițe. Filamentul este, de fapt, un spin din înotătoarea dorsală, modificat astfel încât a devenit foarte lung, mobil și cu funcție de momeală. Capătul spinului este luminiscent, pentru a atrage prada.

O specie de pești undițari (Melanocetus johnsoni), descoperită recent, a uluit cercetătorii nu prin modalitatea de hrănire, ci prin cea de reproducere. Melanocetus johnsoni, numit și diavolul negru undițar, este fără îndoială, unul dintre cei mai impresionanți pești abisali. Are un trup scurt, rotunjit și îndesat, cu o gură imensă plină de dinți ascuțiți, fiind adaptat perfect la un mediu extrem de rece și unde domnește întunericul total. Forma sa pronunțat rotunjită este cea care-i salvează viața – la propriu – diavolului negru undițar, deoarece previne zdrobirea trupului și a organelor interne sub presiunea uriașă a masei de apă la adâncimi abisale. Femela diavolului negru undițar își pune nădejdea în filamentul lung, de forma unei undițe, care atârnă în fața gurii sale cumplite. Această "antenă" naturală poartă în vârf un organ specializat, așa numitul organ luciferin. În urma unui proces natural de interacțiune între două substanțe – luciferina și luciferaza – apare fenomenul de bioluminiscență. Astfel, în vârful antenei-undițe pâlpâie o lumină albăstrui-verzuie în întunericul total. Pentru organismele abisale, lumina înseamnă hrană. Viitoarele victime se reped spre momeala luminoasă. Când intră în contact cu undița vie, capcana morții apare într-o miime de secundă, sub forma gurii vorace care ucide instantaneu. Diavolul negru undițar are posibilitatea să stingă sau să aprindă lumina oricând dorește, demonstrându-ne astfel că Natura a creat conceptul de economisire a luminii și energiei cu sute de milioane de ani înainte de apariția noastră pe Pământ.

Dacă femela acestei specii de pești abisali măsoară între 10-20 cm, masculii abia dacă ating câțiva milimetri lungime totală. Mult timp cercetătorii nu știau unde sunt masculii din simplul motiv că aceștia sunt foarte mici și trăiesc atașați de abdomenul femelelor. Imediat după eclozare, masculii caută femelele după semnalele luminoase și după feromonii emiși. Norocosul mascul, pentru care întâlnirea cu o femelă nu înseamnă doar sex la discreție, ci și asigurarea zilnică a hranei, se atașează de abdomenul acesteia cu ajutorul unor dinți specializați de forma unor cârlige. Și atașat rămâne până la sfârșitul zilelor sale… Odată ce a mușcat din trupul femelei, vasele sale sanguine încep să se contopească cu cele ale partenerei sale și întreg corpul său concrește, treptat, cu cel al femelei. Devenit un parazit perfect, masculul va primi toată hrana, oxigenul și substanțele nutritive direct din organismul ei. Când vine vara și este timpul să depună icrele, femela are deja atașat de ea masculul fertilizator. Masculul, care se hrănește din trupul ei, eliberează în schimb lapții, care ajung direct în săculeții de icre depuși ulterior de femelă. După ce masculul transmite femelei sperma sa valoroasă, aventura sa ia întorsături cumplite. Se pare că masculul a făcut un pact dur cu "diavolița". Încet-încet, trupul său este absorbit de cel al femelei. Funcțiile sale fiziologice încetinesc, iar organismul mai puternic al femelei începe să-l digere și să-l topească la propriu, extrăgând din el mineralele și substanțele nutritive necesare dezvoltării icrelor. Masculul moare încet, degradându-se pe măsură ce țesuturile corporale ale femelei cresc și se dezvoltă în jurul său, ajungând, în final să fie absorbit complet de partenera sa, ca și cum nu ar fi existat. Începe să își piardă organele, apoi ochii și, într-un final, scheletul. S-a topit cu totul în ea… Ea, în schimb, își vede în continuare de menirea speciei, fiind gata să absoarbă un alt mascul, necesar pentru sezonul următor de împerechere. Au fost capturate femele care aveau atașate de ele nu doar unul, ci doi sau chiar trei masculi, pentru a eficientiza astfel șansele propagării speciei. Ihtiologul Ted Persch, specializat în studiul diavolilor negri undițari, crede că aceste obiceiuri extreme de împerechere au fost dictate exclusiv de condițiile vitrege de trai din mediul abisal. Populațiile de diavoli negri sunt alcătuite din indivizi aflați la distanțe uriașe unii de ceilalți. Șansele ca un mascul și o femelă să se întâlnească sunt extrem de mici. Natura parcă a înțeles că specia are mult mai multe șanse de supraviețuire, dacă masculii și femelele trăiesc, se hrănesc și se împerechează uniți pe veci, unul în celălalt!

Surse: descoperă.ro

Efectul fructului Amarula

În Mozambic există un fruct de culoare galbenă foarte aromatizat și plăcut la gust cunoscut sub numele de Amarula. Oamenii îl folosesc la prepararea băuturilor alcoolice. Fructele pot fi mâncate numai când sunt foarte bine coapte. Acestea conțin circa 17% alcool, dar când deja sunt prea coapte și cad singure din copac fermentează, iar conținutul de alcool este și mai mare. Toate animalele din zona apropiată copacilor plini de amarule sunt amețite de la acoolul conținut de fructe.

Cum ar fi să crească și în țara noastră astfel de copaci?

LORISUL – MAMIFERUL VENINOS

Lorisul este un mamifer primat solitar, care trăiește în pădurile tropicale din sud-estul Asiei. Este un animal arboricol, nocturn, cu dimensiuni de 18 la 38 cm și o coadă scurtă, de 3 cm. Are ochi enormi, degete cu care poate apuca, iar degetele de la picioare sunt opozabile. Ochii atât de mari și blana pufoasă nu trădează faptul că această specie de primată este singurul mamifer otrăvitor din lume. Aspectul fizic îl face extrem de căutat pe piață neagră a animalelor de companie, dar oamenii nu știu că acesta secretă o otravă din niște glande situate în jurul coatelor. Când este amenințat, lorisul amestecă toxina cu saliva, iar mixul îl folosește fie pentru a scuipa sau a mușca. De asemenea, acesta își acoperă toată blana cu substanța toxică pentru a se proteja de prădători. Toxina poate provoca moartea prin șoc anafilactic. Atunci când pleacă la vânătoare are grijă să lingă blana puiului cu otravă pentru ca acesta să fie în siguranță.

CIUDĂȚENII GASTRONOMICE ALE LUMII

Gusturile în ceea ce privește gastronomia rafinată diferă de la țară la țară, de la cultură la cultură și de la persoană la persoană. Tocmai de aceea există anumite preparate tradiționale foarte apreciate în unele colțuri de lume, dar care s-ar putea să nu fie digerabile pentru foarte multă lume. Gastronomia este o chestiune destul de delicată și fiecare țară își stabilește rafinamentul în acest domeniu nu doar în funcție de metodele de preparare, ci și de „materia primă“ de care dispune.

Toată lumea a auzit povești despre mâncarea din China și e foarte posibil să nu ne mai mire nimic, dar cine și-ar imagina că s-ar putea face mâncare și din cuibul unei păsări. Este vorba de supa din cuib de rândunică, numită și „caviarul orientului”. Cuibul de rândunică este făcut în cea mai mare parte din saliva păsării, iar odată cufundat în zeama supei de pui ajunge la o consistență gelatinoasă care o face unul dintre cele mai scumpe produse consumate de om. Hong Kong și SUA importă cea mai mare cantitate de cuib de rândunică, iar o farfurie de supă costă între 30 și 100 de dolari. Un kilogram costă între 2.000 și 10.000 de dolari. Din cauza prețului ridicat, numeroși ,,vânători” de cuiburi caută prin peșteri cuiburile prețioase periclitând astfel specia de rândunici.

Se pare că islandezilor le plac la nebunie focile și, în special, mâncărurile preparate din carnea acestor mamifere. În plus, folosesc tot ce se poate de la aceste animale, iar înotătoarele sunt adevărate delicatese. Deși, în prezent, aceste mâncăruri nu se mai prepară și consumă ca în alte vremuri, mai există familii de vânători care cutreieră ținuturile înghețate în căutarea unei foci bune de mâncat. Odată vânat animalul, islandezii îi taie înotătoarele, pe care le pun la marinat în lapte și apoi le sărează din belșug. Rezultatul este o delicatesă, spun băștinașii, deși turiștii care au gustat înotătoare de focă spun că mai degrabă este vorba de un preparat dulce-acrișor, care nu excelează la capitolul gust.

Băutura preferată a coreenilor nu este berea, ci vinul din pui de șoareci. Oricât de bizar ar părea, este vorba de o băutură tradițională în Coreea și este considerată o substanță revigorantă pentru întreg organismul. Pentru prepararea acestui vin special, puii de șoareci nou-născuți sunt „aruncați“ într-o sticlă cu vin din orez, unde sunt lăsați să fermenteze, pentru a conferi băuturii savoarea deosebită pe care o apreciază coreenii. Europenii nu sunt de părere că băutura ar merita încercată, mai ales că temerarii care au practicat acest „sport extrem“ susțin că vinul din pui de șoareci are miros și gust de benzină.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Alberto Martini, 2001, Enigme captivante ale istoriei, Editura Prietenii Cărții, București

Gâștescu P., 1990, Fluviile Terrei, Editura Sport-Turism, București.

Gâștescu P. 2002, Lacurile Terrei, Editura CD-Press.

Gh. Neamu, 1979, Popasuri pe 6 continente, Ed. Ion Creangă, București

Horia M., 1980, Țara Cangurului, Ed. Albatros, București.

Lecca Aurel, 1969, Geografie distractivă, Editura Tineretului, București

Manta I., 1985, Vulcanii Terrei, Editura Albatros, București.

Marin I., 1999, Geografie regională Europa și Asia, Editura Fundației „România de Mâine”, București.

Neguț S. 1983, Pași pe Terra, Editura Albatros, București.

Mihăilescu N. Ș., Grigore I., 1978, Anzii și Țările Andine, Științifică și Enciclopedică, București.

Opriș Tudor, 1988, BIOS – Cele mai pasionante probleme al lumii vii, Editura Albatros, București

Paul Decei, 1981, Lacuri de munte, Editura sport-turism, București

Popovici I., Caloianu N., Ciulache S., Lețea I., 1975, Enciclopedia descoperirilor geografice, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Posea Gr., Armaș Iuliana, 1998, Geografie fizică, Editura Enciclopedică, București.

Russo Alecu, 1972, Cântarea României, Editura Minerva, București

Rusu E. 1999, Geografia continentelor, Australia și Oceania, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București.

Stăncescu I., 1983, Oceanele și Mările Terrei, Editura Albatros, București.

Taras George Seghedin, 1983, Rezervațiile naturale din Bucovina, Ed. Sport-Turism, București

Tony Brill – 1974, Legende geografice românești, Editura pentru turism, București

Tufescu Victor, 1976, Popasuri prin țară –Editura Albatros, București

Descoperă.ro

http://www.historia.ro

Documentare arena

Natgeo

Știrifeldefel

Cunoaște lumea