Lectura Modalitate de Dezvoltare a Capacitatii Comunicationale
LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I
LECTURA – MODALITATE DE DEZVOLTARE A CAPACITĂȚII COMUNICAȚIONALE
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I.
LECTURA – ACTIVITATE FUNDAMENTALĂ ÎN ÎNVĂȚAREA LIMBII ROMÂNE
1.1. Locul pe care-l ocupă cititrea/ lectura în procesul instructiv- educativ
1.2. Lectura- o necesitate în contextul educației actuale
Capitolul II.
FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA GUSTULUI PENTRU LECTURĂ ÎN CICLUL PRIMAR
2.1. Rolul lecturii în dezvoltarea capacităților de comunicare
2.2. Lectura, vorbirea, scrierea- elemente principale ale comunicării
2.3. Educarea interesului pentru lectură
2.4. Introducerea lecturii suplimentare în ciclul primar
Capitolul III.
POVEȘTI ȘI BASME- GENURI PREFERATE ALE COPILĂRIEI
3.1. Conceptul de literatură pentru copii
3.2. Specii literare „ gustate” de elevi- poveștile și basmele
3.3. Importanța basmelor și poveștilor ce oglindesc copilăria
3.4. Valențe educative ale basmelor și poveștilor
Capitolul IV.
METODE ALTERNATIVE FOLOSITE ÎN PREDAREA BASMULUI- POVEȘTII
ÎN CICLUL PRIMAR
4.1. Metode și procedee didactice valorificate în cadrul basmelor și poveștilor
4.2. Metode și tehnici moderne de predare-învățare a basmului
4.2.1. Povești din puzzle
4.2.2. Piramida poveștilor
4.2.3. Metoda brainstorming
4.2.4. Ciorchinele
4.2.5. Lectura ghidată
4.2.6. Lectura predictivă (anticipativă)
4.2.7. Harta povestirii
4.2.8. Greșind poveștile
4.2.9. Metoda cubului
4.2.10. Pălăriile gânditoare
4.2.11. Cvintetul
Capitolul V.
CERCETARE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Motto: Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator
de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.
(M. Eminescu)
Introducere
Limba română este considerată ca fiind sufletul întregului sistem de învățământ, deoarece pe cunoașterea ei se sprijină însușirea întregului ansamblu de cunoștințe care-l transformă pe om într-un membru folositor al societății. Ea reprezintă pentru fiecare individ modul specific de reflectare a realității, materialul propriu pentru concretizarea gândurilor și sentimentelor, principalul mijloc de comunicare, cel mai prețios instrument al cunoașterii, motive pentru care limba poate fi considerată unul dintre cei mai importanți factori de coeziune, de dezvoltare spirituală și progres social.
Stăpânirea de către elevi a limbii materne, ca principal mijloc de comunicare, reprezintă o datorie nobilă, un obiectiv care nu poate lipsi din orice acțiune de reformare a strategiilor educației și învățământului.
„Mi-a plăcut să caut frumusețile limbii și puterea vie a imaginilor. Le-am găsit în multe cărți ale trecutului și în creația anonimă a folclorului spre care m-am aplecat totdeauna cu interes și prețuire, le-am invățat de la înaintași și de la dascălul meu de limbă…”, spunea Mihail Sadoveanu într-un interviu luat la 75 de ani de viață.
„Fără limba pe care părinții noștri ne-au transmis-o odată cu viața, n-am putea exista ca ființe cuvântătoare, ca popor vrednic de a sta, cu toată demnitatea, din punct de vedere intelectual, alături de popoarele cu adevărat înaintate ale lumii”. (Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nțelesul tuturora), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.92).
Studierea limbii române prin lectura textelor literare, are o importanță semnificativă în ceea ce privește formarea școlarilor, contribuind la evoluția intelectuală a acestora, la exprimarea cu mijloace adecvate în activitatea de mai târziu.
Pentru ciclul primar, familiarizarea elevilor cu instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cu cititul și scrisul reprezintă obiectivul central al procesului de învățământ. „Acesta este rolul specific al școlii primare – consideră un cunoscut pedagog contemporan – de a asigura o bază solidă însușirii diferitelor instrumente culturale, fără de care întreaga evoluție ar fi condamnată.” (Mialaret Gaston, Introduction à la pédagogie, PUF, Paris 1973, p.94).
Scopul lecturii în perioada școlarității primare, gimnaziale și liceale este acela de a forma un tânăr înzestrat cu o cultură comunicațională care să-l ajute să înțeleagă lumea din jurul său, să comunice și să socializeze cu semenii, fiind capabil să-și exprime gândurile, opiniile, sentimentele, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om, iar pe viitor să continue procesul de învățare în orice fază a existenței sale.
Un rol deosebit de important în procesul de transformare și adaptare a procesului de învățământ la cerințele societății de mâine îl au încercările de a regândi unele elemente ale fundalului pe care se organizează activitatea de învățare a elevilor.
Conform noului curriculum național, obiectivele cadru urmărite în studierea limbii române la clasele mici asigură: dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral, de exprimare orală, de receptare a mesajului scris și de exprimare scrisă, toate acestea având implicații în evoluția ulterioară a școlarilor.
În ciclul primar, limba română îndeplinește trei mari funcții: instrumentală, informațională și formativ-educativă.
Funcția formativ-educativă pune în mișcare valorile formative superioare, cum ar fi creativitatea gândirii, interesul și dragostea pentru lectură și pentru cunoaștere, aceste însușiri reprezentând premise ale adaptării generației tinere la solicitările mereu noi ale societății în care trăim.
Funcția instrumentală se realizează în toate compartimentele limbii române: citit-scris, citire, comunicare orală și scrisă, elemente de construcție a comunicării. Prioritatea acestei funcții este susținută de faptul că pe această treaptă a învățământului elevii își însușesc în primul rând cititul, scrisul și exprimarea orală.
Importanța funcției instrumentale reiese și din faptul că, în scopul realizării ei aproape jumătate din numărul total de ore din Planul-cadru de învățământ pentru clasa I este afectat învățării citirii, scrierii și comunicării. În clasele următoare ale ciclului primar, chiar dacă numărul de ore alocat studiului limbii și literaturii române este mai mic, el reprezintă cam o treime din totalul orelor cuprinse în Planul-cadru de învățământ al claselor I-IV, iar un obiectiv de seamă rămâne perfecționarea tehnicilor de muncă intelectuală.
CAP I. LECTURA – ACTIVITATE FUNDAMENTALĂ ÎN ÎNVĂȚAREA LIMBII ROMÂNE
Locul pe care-l ocupă citirea/lectura în procesul instructiv-educativ
Limba românâ în mod general și lectura în mod special reprezintă pentru individ cel mai prețios instrument al cunoașterii, deoarece prin însușirea corespunzătoare a acesteia omul devine un membru folositor al societății. Ea constituie pentru oameni modul specific de reflectare a realității, materialul obișnuit și propriu pentru concretizarea gândurilor și sentimentelor, principalul mijloc de comunicare.
Lumea modernă îi cere omului să învețe întreaga sa viață, să-și însușească anumite competențe cheie, astfel spus să se integreze în sistemul educației permanente. Una dintre aceste competențe este cea de comunicare în limba română și ea presupune:
capacitatea de a comunica în scris și verbal, de a înțelege și a-i face pe alții să înțeleagă diferite mesaje în situații variate;
capacitatea de a citi și de a înțelege diferite texte adoptând strategia potrivită scopului citirii ( informare / instruire / de plăcere) și diferitelor tipuri de text;
capacitatea de a scrie texte pentru o varietate de scopuri; monitorizarea procesului de scriere, de la „ draft ” ( șablon) până la „ bun de tipar”;
capacitatea de a distinge informația relevantă de cea nerelevantă;
capacitatea de a formula propriile argumente într-o manieră convingătoare și a lua în considerare alte puncte de vedere exprimate atât verbal cât și în scris.
Este recunoscut faptul că foarte multe conflicte sau neînțelegeri apar din cauza unei comunicări deficitare. Aceasta înseamnă că, cu cât vom ști mai bine să comunicăm, cu atât mai multe șanse avem de a preîntâmpina conflictele. Competența cheie de comunicare în limba maternă este un scop ce trebuie atins la finele învățământului obligatoriu. Ea se formează și se atinge treptat prin competențele generale și specifice limbii și literaturii române și prin intermediul obiectivelor operaționale stabilite pe parcursul lecțiilor de citire/lectură.
Noul curriculum școlar deschide o poarta largă spre comunicare, spre cooperare. De altfel, întregul proces de învățământ este un proces de comunicare. Rolul școlii este de a asigura însușirea limbii literare, de a o face instrument de comunicare în cadrul unor relații interumane civilizate.
În conformitate cu noul curriculum la limba română, obiectivul central al studiului acestei discipline în ciclul primar este dezvoltarea competențelor elementare de comunicare orală și scrisă ale copiilor, precum și familiarizarea acestora cu texte literare și nonliterare, semnificative din punct de vedere al vârstei de 6/7 – 10/11 ani. Se urmărește de asemenea structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini și de motivații care vor încuraja și sprijini ulterior studiul limbii și literaturii române.
În ciclul primar, familiarizarea elevilor cu instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cu cititul și scrisul, constituie conținutul esențial al întregii sale activități. A-l învăța pe micul școlar să citească și să scrie în perspectiva evoluției sale viitoare, înseamnă a-l învăța cum să învețe. A-l instrui pe elev cum să studieze înseamnă a-l învăța tehnici pe care le va aplica într-un mod autonom și datorită cărora își va mări șansele de a reține ceea ce a văzut și auzit.
Învățarea cititului constituie un obiectiv de prim ordin al școlii. Astfel se poate spune că întreaga evoluție a elevilor, atât în școală, cât și în viață, depinde de măsura în care ei și-au însușit instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cititul, până la nivelul la care acestea vor constitui modele de autoinstruire. O sarcină fundamentală a învățământului primar este aceea de a forma și dezvolta capacitatea elevului de a se orienta într-un text citit. Însușirea tehnicii cititului este o acțiune subordonată sarcinii de a-i învăța pe elevi să folosească manualul, cartea, cu alte cuvinte, de a-i învăța cum să învețe. Indisolubil legat de citit este și scrisul, o dovadă grăitoare a creativității umane. Împreună, cititul și scrisul îl pregătesc pe elev pentru activități de învățare care durează nu numai în perioada școlarității, ci și după aceea, educația permanentă fiind o trăsătură specifică omului timpurilor actuale.
În ciclul primar un loc prioritar i se acordă activității de învățare a cititului. Astfel, în Planul-cadru de învățământ al claselor primare, cel mai mare număr de ore este alocat citirii, disciplină de studiu care are obiective bine definite, dar și un conținut și o metodologie adecvată. Cititul și scrisul oferă școlarului noi posibilități de cunoaștere a realității înconjurătoare, dar și noi forme de comunicare interumană.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii, cartea a rămas și va rămâne unul dintre cele mai frecvente mijloace de auto-instruire, de formare a omului societății moderne. Tocmai de aceea se consideră că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale muncii intelectuale. Lectura oferă celui care o practică o satisfacție intelectuală unica, prilejuri de meditații și de reflecție, îndeamnă la introspecție, trimite la alte cărți și la alte lecturi, punându-și definitiv amprenta asupra personalității copilului.
1.2. Lectura – o necesitate în contextul educației actuale
„Orice carte, care ajută copilul să-și formeze obice-un text citit. Însușirea tehnicii cititului este o acțiune subordonată sarcinii de a-i învăța pe elevi să folosească manualul, cartea, cu alte cuvinte, de a-i învăța cum să învețe. Indisolubil legat de citit este și scrisul, o dovadă grăitoare a creativității umane. Împreună, cititul și scrisul îl pregătesc pe elev pentru activități de învățare care durează nu numai în perioada școlarității, ci și după aceea, educația permanentă fiind o trăsătură specifică omului timpurilor actuale.
În ciclul primar un loc prioritar i se acordă activității de învățare a cititului. Astfel, în Planul-cadru de învățământ al claselor primare, cel mai mare număr de ore este alocat citirii, disciplină de studiu care are obiective bine definite, dar și un conținut și o metodologie adecvată. Cititul și scrisul oferă școlarului noi posibilități de cunoaștere a realității înconjurătoare, dar și noi forme de comunicare interumană.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii, cartea a rămas și va rămâne unul dintre cele mai frecvente mijloace de auto-instruire, de formare a omului societății moderne. Tocmai de aceea se consideră că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale muncii intelectuale. Lectura oferă celui care o practică o satisfacție intelectuală unica, prilejuri de meditații și de reflecție, îndeamnă la introspecție, trimite la alte cărți și la alte lecturi, punându-și definitiv amprenta asupra personalității copilului.
1.2. Lectura – o necesitate în contextul educației actuale
„Orice carte, care ajută copilul să-și formeze obiceiul de a citi, care transformă cititul într-o nevoie profundă și continuă , este bună pentru el.” Maya Angelou
Este cunoscut faptul că în societatea actuală, informatizarea pune tot mai multă stăpânire asupra omului și activităților sale. În aceste condiții se poate observa cu ușurință că se citește din ce în ce mai puțin. Ca principală cauză este menționată lipsa timpului liber, care este ocupat în mare măsură de vizionarea programelor TV, jocurile pe calculator, navigarea pe internet ș.a. Lectura este plasata de multe ori pe un loc secundar și pe motiv că nu este benefică, că reprezintă pierdere de timp.
În realitate nu este tocmai așa, deoarece sunt bine cunoscute beneficiile lecturii la toate nivelele de învățământ. Este foarte greu să-i orientăm pe copii spre lectură, să îi convingem că ea contribuie la formarea unei vaste culturi generale și a unui echilibru interior, acestea având la bază acei prieteni fideli, care ne stau tot timpul la dispoziție – CĂRȚILE.
Este din ce în ce mai greu să îi determinăm pe elevi să citească, să se cultive prin intermediul cărților. Dezvoltarea raportului viață personală-lectură începe în sânul familiei. Implicarea activă a familiei în formarea deprinderilor intelectuale ale copiilor de la cea mai fragilă vârstă își pune amprenta în lungul proces de educare și formare a copilului.
Gustul pentru lectură nu vine de la sine, acesta se formează cu aportul familiei, al grădiniței și în mod special al școlii. El trebuie cultivat de la cele mai fragede vârste, astfel încât cartea să devină prieten nedespărțit al copilului, un adevărat izvor de ințelegere și de cunoaștere. Menirea școlii este aceea de a îmbogăți universul cognitiv al elevului. În acest sens, lecturile suplimentare reprezintă suportul indispensabil în evoluția intelectuală a elevilor, facilitând integrarea acestora în viața socială.
Scopul lecturii este acela e a forma în timp un individ cultivat, capabil să înțeleagă lumea care-l înconjoară, să comunice cu ușurință și să interacționeze cu cei din jur, să-și exprime gândurile, sentimentele, părerile personale, să fie sensibilizat de frumusețea naturii sau cea creată de om. Încă din clasa pregătioare începe procesul de formare a personalității copiilor: se valorifică capacitățile intelectuale ale acestora prin formarea unei motivații pozitive, se dezvoltă interese și se asigură echilibrul emoțional, precum și formarea imaginii despre sine și despre alții.
Evoluția ființei umane este determinată de ereditate, mediu, educație. Copilul se dezvoltă din punct de vedere biologic într-un ritm rapid, dar dezvoltarea psihică și socială a acestuia este dependentă de experiența de viață, de conduitele concretizate în priceperi, deprinderi, obișnuințe. Valorificarea de către copil a datelor ereditare în exeriențe proprii conduce la formarea unei identități proprii și definitorii. Calitatea învățării depinde de nivelul dezvoltării individuale a copilului.
Învățarea este mult mai eficace în copilărie și tinerețe datorită plasticității, permeabilității și receptivității mai pronunțate la această vârstă. De asemenea ea este dependentă de nivelul dezvoltării individului.
În ultimii ani, tendința studierii limbii române în ciclul primar este înclinată către inițierea elevilor în primul rând în actul comunicării, în vederea formării unui tânăr capabil să comunice și să coopereze cu semenii săi, să-și folosească în mod eficient capacitățile proprii pentru a rezolva anumite probleme din viața de zi cu zi, capabil să continue procesul de învățare și în alte etape din viață. Atenția acordată comunicării, în special în clasele primare, dar și în următoarele cicluri de învățare nu este întâmplătoare, deoarece elevii sunt pregătiți pentru viață și în viață. Limba română ocupă locul central în pregătirea elevilor, fiind considerată principalul mijloc de comunicare și informare. Comunicarea este aparent ușoară și pentru ca mesajul transmis să fie perceput sau să producă efecte dorite trebuie cunoscute și stăpânite anumite reguli.
Actualul curriculum promovează sistemul comunicativ-funcțional. Acest sistem presupune formarea integrată a capacităților de receptare/exprimare orală și a celor de receptare a mesajului scris și de exprimare scrisă. Un alt element urmărit în cadrul predării integrate este acela, că obiectivele nu urmăresc în mod special acumularea de cunoștințe ci, acestea se formează în situații concrete de comunicare. Comunicarea este foarte importantă, dar uneori poate fi grea sau plictisitoare dacă nu este bine organizată, cu obiective clar formulate. În cadrul lecțiilor, dascălii nu vor transmite reguli pe care elevii să le învețe, ci vor pune accent pe formarea deprinderilor de comunicare. Prin activități variate și atrăgătoare, elevii înțeleg bogăția limbii și se deprind să folosească corect și conștient o exprimare clara, corectă, atât în vorbire, cât și în scriere. Învățarea cunoștințelor de limbă contribuie la stimularea proceselor de cunoaștere a elevilor. Astfel, scopul principal al studierii limbii române este acela de a cultiva limbajul elevilor, prin limbaj înțelegând procesul de exprimare a ideilor, sentimentelor, opiniilor prin intermediul limbii. Deși operează cu abstracțiuni, această disciplină de studiu are un profund caracter practic-aplicativ. Studiul acestei discipline nu urmărește în mod special asimilarea de cunoștințe, de reguli, fără ca acestea să nu fie aplicate în practică. Învățarea regulilor și normelor gramaticale nu este posibilă decât prin procesul aplicării lor în practica exprimării.
Limbajul oral și scris, poate fi cultivat prin toate disciplinele de învățământ, dar cu precădere în orele de limba română. Diversificarea și nuanțarea exprimării depind de modul de stăpânire a resurselor limbii române, de operaționalizarea normelor gramaticale în situații de comunicare diverse. Pentru o exprimare corectă, expresivă, nuanțată, civilizată este necesară o atentă selectare a cuvintelor. Deficiențele de exprimare, care uneori îngreunează comunicarea verbală, se referă, în general, la vocabularul sărăcăcios, diferența dintre vocabularul activ și cel pasiv, întrebuințarea unor cuvinte a căror semnificație nu a fost înțeleasă. Curriculumul de limba română pentru învățământul primar pune accent pe dezvoltarea competențelor elementare de comunicare orală și scrisă a copiilor, dar și pe structurarea unui sistem de atitudini și motivații care vor încuraja studierea limbii române și vor forma la elevi unele deprinderi de civilizație a comunicării. În societatea actuală, cartea poate trece în unele situații aproape neobservată, datorită celorlalte componente informative existente – televizorul, radioul, internetul.
Dintotdeauna omul a căutat să descopere informații din cât mai multe domenii. Începând cu însușirea actului cititului, copilul intră în contact cu cărțile care îi oferă o sursă inimaginabilă de informații. Astfel el descoperă că va putea afla informații din diverse domenii, pe care, de multe ori persoanele adulte nu i le oferă, fie din cauza unei comunicări defectuoase, fie prin omisiune.
Mecanismul lecturii este complicat. Pentru a putea înțelege ideile expuse într-un text citit sunt necesare mai multe operații:
concentrarea atenției pentru citirea corectă în vederea înțelegerii mesajului transmis de text
întărirea voinței, îmbărbătarea, pentru a nu ceda în fața oboselii
o mare curiozitate și un interes deosebit pentru a descoperi informații noi, lucruri necunoscute anterior.
De toate aceste operații trebuie să se țină cont pentru ca înțelegerea unui text
să fie deplină, dar, pe deasupra, cititorul trebuie să dețină o serie de cunoștințe anterioare, să poată să și le amintească și să le raporteze la ceea ce lecturează.
Pe tot parcursul unei lecturi, cititorul gândește continuu, își aduce aminte tot ceea ce a învățat și reținut până în acel moment, face o comparație între vechile informații și cele asimilate în prezent, descoperă elementele lor comune și ceea ce este specific textului nou lecturat, realizează o sinteză a celor citite, judecând valoarea lucrării parcurse.
Micii școlari sunt primii care au tangență cu dificultățile care intervin în mecanismul citirii, iar în momentul în care reușesc să ducă la bun sfârșit o primă lectură sunt cuprinși de un sentiment de fericire, deoarece au putut realiza un lucru pe care îl vor păstra tot timpul vieții – plăcerea e a citi, care le va fi de folos în acumularea unor noi informații.
Pentru ca un elev să reușească să-și formeze o cultură literară cât mai vastă, nu este suficient să lectureze cât de mult, ci mai ales este important ceea ce lecturează. Memoria micului școlar este în plină asimilare, „sugativează” tot ceea ce i se oferă, de aceea este foarte important să i se recomande o lectură adecvată vârstei sale. Literatura pentru copii este foarte amplă, de aceea ea investighează universul propriu de cunoaștere al copilului, aspirațiile sale cele mai înalte.
Încă de la sfârșitul clasei I este indicat să li se aducă la cunoștință elevilor faptul că orice carte este o comoară, în care unii oameni își aștern cu grijă cele mai frumoase gânduri pentru ca alții să beneficieze de ele, să le utilizeze în voie. Cartea poate fi asemănată cu un dascăl care dorește să te conducă bine, care, uneori te face să fii vesel și să râzi, iar alteori să plângi.
Pe parcursul vremii, mulți autori au încercat să scoată în evidență influența benefică pe care cartea o exercită asupra educării omului. În acest sens, Miron Costin spunea despre cititul cărții „…că nu este alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”.
Cartea este acel mijloc de informare care îți dă posibilitatea să o ai mereu aproape, să te oprești ori de câte ori este nevoie asupra unui pasaj, să revii la un altul peste care poate ai trecut în grabă, să reiei lectura cărții oricând dorești.
Efortul și dorința spre lectură continuă, sistematică, reprezintă o condiție importantă a succesului personal. O carte citită face trimiteri la alte cărți și toate împreună asigură o bază durabilă culturii noastre. Toate celelalte mijloace de informare rămân subordonate cărții și la fel vor rămâne oricât de mult se vor înmulți și perfecționa din punct de vedere tehnic.
Cartea este cea care ar trebui să devină pentru copil un prieten nedespărțit care să îi furnizeze cele mai impresionante experiențe de viață, să îl ajute să străbată cu succes căile cunoașterii și să îl pună în posesia unor instrumente de lucru care îi vor permite să descopere realitatea înconjurătoare. Așa cum spunea Rabelais ″copilul este un foc care trebuie aprins și nu un pahar care trebuie umplut″.
Dascălii sunt acele persoane care dețin capacitatea de a prezenta elevilor cartea ca pe un obiectiv care merită să fie cucerit, căci le va deveni prieten de nădejdie.
Interesul elevilor pentru lectură poate fi trezit atât în cadrul orelor de limba română sau lectură, dar și pe parcursul desfășurării unor activități extracurriculare. Finalitățile urmărite îi privesc atât pe elevi, cât și pe părinți și pe cadrele didactice. Cadrele didactice au sarcina de a organiza, proiecta și desfășura activități care să le trezească copiilor interesul pentru lectură, să amenajeze în sălile de clasă minibiblioteci, să urmărească felul în care se implică copiii în activitățile bibliotecilor și ritmul de împrumutare al cărților.
Rolul bibliotecii este acela de a oferi micului cititor un suport necesar pentru ca el să poată lectura. Biblioteca poate să-i pună la îndemână atât creații literare special dedicate, dar și altele, care datorită valorii artistice și frumuseții limbii interesează chiar și pe adulți.
Pe lângă lectura obligatorie dată de cadrul didactic, bibliotecarul îi poate oferi școlarului opere și genuri literare diferite care se includ în sfera lecturii pentru copii, opere care evidențiază receptivitatea copiilor față de frumos, dar cu condiția ca acestea să fie accesibile acestora. Printre operele recomandate pot fi amintite basmele, poveștile, povestirile, snoavele, doinele, cântecul de leagăn, proverbe zicători. În același timp, operele marilor scriitori Creangă, Sadoveanu, Eminescu Coșbuc reprezintă o sursă de lectură care aduce mereu ceva nou în bagajul de cunoștințe al elevilor. Copilului trebuie să i se recomande o lectură diversificată, având în vedere treptele sale de dezvoltare și principiul accesibilității. Ținând cont de aceste lucruri se poate spune că este o mare diferență între o carte de versuri sau proză însoțită de imagini sugestive din perioada preșcolară sau a clasei începătoare și cărțile în care predomină textul literar, când gândirea copilului începe să fie capabilă de generalizări și abstractizări.
Copilului de orice vârstă trebuie să i se aducă la cunoștință faptul că în biblioteci nenumărate cărți le stau la dispoziție și li se oferă acele informații care îi interesează. Pe de altă parte, o sală de lectură bine dotată le va pune la dispoziție și alte materiale ajutătoare: dicționare, enciclopedii, reviste, atlase, albume.
Strânsa legătură dintre școală și bibliotecă va avea întotdeauna un impact deosebit în îndrumarea lecturii copiilor. Lectura timpurie își va pune amprenta asupra pregătirii intelectuale a copiilor, va reprezenta o bază în pregătirea corespunzătoare a acestora pentru discipline școlare și va asigura integrarea lor în viața socială. Lectura îi va apropia de lumea reală.
Părinții trebuie să se implice mai mult în controlul lecturii, să încerce să creeze pentru copii mici biblioteci personale, dar să-i îndrume și spre alte biblioteci. La rândul lor, copiii, vor acea fișe de înscriere la biblioteca școlii, vor împrumuta ritmic cărți, pentru ca, în timp, să poată să observe din partea lor îmbunătățirea exprimării orale și scrise, dar și un interes crescut pentru lectură.
Pentru toate acțiunile întreprinse, școala joacă rolul cel mai important în apropierea copilului de lectură.
Trezirea interesului pentru lectură este punctul de pornire înspre tărâmul cunoașterii, dar în același timp și cheia succesului în activitatea școlară, atât pentru învățător, cât și pentru elevi. Mulți copii sunt lipsiți de încrederea în forțele proprii, iar efortul pe care-l depun în primele clase în lectura unor cărți este enorm, de aceea adultul este cel care trebuie să le acorde sprijin în momentele în care au nevoie, pentru a-i încuraja în toate încercările lor.
CAP. II FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA GUSTULUI PENTRU LECTURĂ ÎN CICLUL PRIMAR
2.1. Rolul lecturii în dezvoltarea capacităților de comunicare
„Cultura unui om se formează, în primul rând, prin lectură. De aceea, din fragedă copilărie, e bine să iubim cartea, să o citim, să o păstrăm cu grijă, ca pe un bun de preț ” (Nicolae Iorga).
Lectura este un instrument care dezvoltă posibilitatea de comunicare între oameni, făcându-se ecoul capacităților de gândire și limbaj. Aceasta este importantă datorită aspectelor educative pe care le implică:
aspectul cognitiv: prin lectură elevii își îmbogățesc cunoștiințele despre lume, despre realitate;
aspectul educativ: lectura contribuie esențial la educarea copiilor în dimensiunile etice și estetice;
aspectul formativ: constă în faptul că lectura are drept consecință formarea și consolidarea deprinderilor de muncă intelectuală, dezvoltă gândirea, imaginația, capacitățile de exprimare, de relaționare eficientă cu cei din jur.
Cea mai importantă dintre funcțiile pe care le îndeplinește disciplina Limba și literatura română în învățământul primar este cea instrumentală, potrivit căreia elevii dobândesc la această vârstă instrumentele de baza ale activităților intelectuale: cititul, scrisul, comunicarea corectă orală și în scris, toate având un rol deosebit în întreaga evoluție a personalității copilului.
În condițiile predării integrate a disciplinelor care compun limba și literatura română, lectura nu mai apare ca o disciplină de sine stătătoare. Manualele școlare alternative prevăd texte-suport pentru variate exerciții de comunicare orală și scrisă, de realizare a unor obiective ce țin de domeniul gramaticii sau al compunerii, dar și texte recomandate pentru lectură. Acestea pot fi citite la școală sau independent de fiecare elev, urmând ca în timpul orelor să se poarte discuții referitoare la conținutul lor, la mesajul acestora, sau să sublinieze modalitățile artistice utilizate de autor.
Fiind obiectul de studiu principal pe tot parcursul ciclului primar, dar și veriga principală care leagă într-un tot unitar toate obiectele de studiu, contribuind la dezvoltarea trăsăturilor moral-civice și a deprinderilor de muncă intelectuală, limba română în general, și implicit lectura au drept scop:
consolidarea deprinderii de citire corectă, fluentă, conștientă, expresivă;
formarea și dezvoltarea gustului pentru lectură;
lărgirea ariei de informare pentru cunoașterea realității;
creșterea interesului pentru cunoașterea realității;
exprimarea orală și scrisă potrivit normelor curente ale limbii române;
dezvoltarea gustului estetic;
îmbogățirea și activizarea vocabularului, dezvoltarea capacității de exprimare;
stimularea capacității creative;
dezvoltarea capacității de a gândi și de a se exprima în conexiuni interdisciplinare;
cultivarea sentimentelor, convingerilor și comportamentelor morale;
manifestarea inițiativei, creativității, autonomiei;
achizitionarea cunoștințelor de bază și dobândirea deprinderilor, care constituie obiectivul fundamental.
În vederea atingerii acestor scopuri pe care le urmărește lectura literară, documentele școlare se structurează corespunzător. Programa de limba și literatura română în ciclul primar, are în vedere în conformitate cu noul curriculum, dezvoltarea competențelor elementare de comunicare orală și scrisă, ale elevilor, precum și familiarizarea acestora cu texte literare specifice vârstei.
Noul curriculum școlar deschide o poartă largă spre comunicare, spre cooperare. De altfel, întregul proces de învățământ este un proces de comunicare, înțelegând prin aceasta atât transmiterea de informații despre mediul apropiat sau mai depărtat, foarte utile elevilor la această vârstă, cât și obținerea reacțiilor din partea elevilor. Învățătorul este cel care creează copiilor motivația pentru învățare.
Lecția se structurează pe baza participării conștiente a elevilor la ore, având ca obiectiv formarea deprinderilor de muncă intelectuală (cu cuvintele) și practică (cartea, dicționarul etc.).
Pe parcursul anilor școlari din ciclul primar manualele de limba română sunt structurate progresiv, iar deprinderile de receptare a mesajului scris sunt exersate și prin intermediul lecturii altor texte, în general literare.
Prin studierea textelor cu conținut literar, elevii iau cunoștință despre creațiile literare ale scriitorilor noștri clasici și actuali: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu etc. Studierea acestor opere literare educă gustul artistic al elevilor, le stimulează dorința de creație literară.
La vârsta școlară mică, lectura operelor literare duce la formarea și consolidarea deprinderilor de citire corectă, conștientă și expresivă, îmbogățirea, activizarea și nuanțaera vocabularului copilului, însușirea structurii gramaticale corecte a limbii, prin perfecționarea lucrului cu manualul ca principal instrument de muncă individuală. Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea progresivă a sferei de cunoaștere a elevilor, a experienței lor de viață, înseamnă dobândirea de noi achiziții care să contribuie la construirea și dezvoltarea conduitei lor verbale.
Orice text lecturat oferă copilului posibilitatea de a realiza asociații, prelucrări, transformări, iar acesta este pus în situația de a realiza o serie de operații specifice lecturii: să povestească, să explice, să memoreze, să alcătuiască, să găsească, să împartă, să răspundă etc. Toate aceste operații conduc prin mult exercițiu la următoarele posibile achiziții pentru cel care reaizează frecvent lectura:
îmbogățirea și nuanțarea vocabularului;
îmbogățirea fondului de reprezentări;
activarea funcției mnezice (memorarea de poezii, autodictări);
însușirea deprinderilor ortografice;
facilitarea activității de compunere;
arta lecturii dramatizate (citire sau intonație);
antrenarea abilităților explicative și transformativ-creatoare (povestirea cu cuvinte proprii);
facilitarea activității gramaticale;
modelarea sferei sensibilității moral-afective etc.
Obiectivul lecturii îl constituie consolidarea deprinderilor de citire corectă, fluentă, conștientă și expresivă. Fluența înseamnă o cititre aparent lipsită de efort, cu expresivitate și inflexiuni relevante ale vocii. Aceasta poate fi dezvoltată prin utilizarea cititului repetat sau prin încorporarea cititului repetat într-un context că este interesant și că are sens.
În scopul dezvoltării fluenței cititului pot fi utilizate unele metode și tehnici didactice:
citirea repetată: Cercetările arată că citirea aceluiași material în mod repetat conduce nu numai la îmbunătățirea cititului acelui text, dar cititul fluent poate fi transferat și la alte texte. Pentru a fi eficientă, această metodă presupune alegerea unor texte potrivite nivelului de înțelegere al elevilor.
cititrea în gând: Fiecare elev își alege ce să citească ( reviste, cărți de povești, poezii, etc), iar învățătorul face același lucru – citește. După o activitate de 15-20 minute de cititre în gând va urma o discuție cu elevii, care fac un scurt rezumat oral a ceea ce au citit.
cititul cu un prieten: Elevii sunt împărțiți în perechi: un cititor fluent cu unul mai puțin fluent. Câte doi, citesc pe rând paragrafe ale aceluiași text.
teatrul cititorilor ( citirea pe roluri ): Este o modalitate naturală de a promova fluența pentru că elevii exersează cititul fluent fără să-și dea seama că fac acest lucru. După mai multe asemenea activități elevii câștigă încredere pentru a vorbi în public.
cititul în cor și repetarea: Citirea în cor a unei poezii este o modalitate naturală de a dezvolta fluența. Poeziile vor fi citite/recitate cu voce tare. Acest tip de citire poate fi distractiv pentru că elevii vor explora potențialul dramatic al poeziei și al propriilor voci.
Gradul de dezvoltare a limbii unui popor reflectă cu fidelitate nivelul la care a ajuns cultura poporului care o vorbește, tot așa cum gradul de cultură a fiecărui individ se reflectă cu precizie prin modul său de exprimare orală sau scrisă.
Activitățile educative realizate în școală contribuie permanent și sistematic la dezvoltarea vocabularului elevilor prin lectura conștientă și prin însușirea cunoștințelor din celelalte discipline de învățământ. În acest scop, în predarea limbii și literaturii române se vor îmbina eficient exerciții de comunicare orală și scrisă, pentru ca elevii să formuleze și să-și exprime corect ideile, să scrie ortografic, să elaboreze un plan de idei, o scrisoare, o cerere, să realizeze o descriere, să povestească un text citit sau ascultat, să prezinte o întâmplare, etc. Este necesar ca, în același timp, să urmărim pregătirea lor pentru o muncă intelectuală independentă, formându-le deprinderi de a folosi cartea, dicționarul și alte instrumente ale muncii intelectuale și totodată să-i antrenăm în activități de grup, facilitând astfel schimbul de idei și abilitatea de a se exprima în fața unui grup.
În concluzie, am putea spune că școala are menirea de a forma un lector competent, dar și un cititor care să-și formeze gustul propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot parcursul vieții.
2.2. Lectura, vorbirea, scrierea – elemente principale ale comunicării
Lectura, vorbirea și scrierea au un rol deosebit de important în ceea ce privește desăvârșirea ființei umane. Lectura consecventă îi oferă omului posibilitatea de a acumula multă informație, vorbirea îl ajută să-și exprime cu ușurință ideile, iar scrierea să se exprime clar, coerent, precis.
Instrumentul prin care individul dobândește toate abilitățile este limba maternă, acel ansamblu de cuvinte, reguli referitoare la îmbinarea acestora în propoziții, fraze, texte bine închegate care comunică informații, trăiri, idei.
Actualul curriculum abordează disciplina Limba și literatura română din perspectiva comunicativ-funcțională. Potrivit acestei perspective, citirea și scrierea se invață treptat, uneori în cadrul aceleiași ore, învățătorul având la dispoziție anumite ore în care realizează alte tipuri de exerciții de comunicare orală și scrisă, toate în interesul dezvoltării armonioase a elevului. Astfel, copilul va fi pus în diferite situații de comunicare, prilej cu care va trebui să se exprime folosind un limbaj corect, reverențios.
Prin intermediul lecturii, elevul observă mediul înconjurător, învață să gândească, își îmbogățește cunoștințele despre tot ceea ce îl înconjoară, își dezvoltă imaginația.
Vorbirea cultivă atenția, alertează gândirea menținând-o vie în contact cu replicile interlocutorului, dezvoltă spiritul de observație și atitudinea polemică, stimulează spontaneitatea replicilor.
Scrierea cultivă răbdarea, solicită un mai mare efort de clarificare a gândurilor, impune mai multă atenție în formularea ideilor, disciplinează gândirea.
Elemente principale ale comunicării, lectura, vorbirea și scrierea sunt totodată și componente fundamentale și indispensabile ale actului compozițional, ale dezvoltării multilaterale a copilului, ca finalitate a educației.
Pentru a deschide toate orizonturile comunicării, școala utilizează compunerea, ca exercițiu complex, în care se concretizează atât deprinderile de exprimare corectă, cât și cele care țin de organizarea logică. Succesul în elaborarea compunerilor libere, imagine a capacităților creative ale copiilor, depinde de pregătirea prealabilă, atât informațională, cât și tehnică a elevilor. Această pregătire are la baza lecturile literare ale elevilor. Realizarea propriu-zisă a compunerii poate și trebuie să fie liberă, cu condiția ca elevii să fie pregătiți corespunzător în acest sens. Pregătirea volumului de informații în vederea realizării unor compoziții libere este o activitate complexă ce nu trebuie confundată cu pregătirea obișnuită, care precede de obicei elaborarea unei compoziții în clasă. Pregătirea informațională se referă la toate acțiunile care oferă elevilor surse de inspirație pentru elaborarea compoziției, aceste surse putând fi, în primul rând, contactul nemijlocit cu realitatea înconjurătoare și observarea independentă a acesteia. Dar aceste surse trebuie completate cu informațiile pe care elevii le au din lectura particulară. Ele îmbogățesc materialul cules din experiența de viață a copilului și creează un orizont informațional mai vast. Pregătirea informațională, ca etapă a unei compoziții pe o anumită temă dată, constă în explorarea a cât mai multor surse: textele de lectură din manualul de citire pe tema dată, alte lecturi, creații ale unor scriitori cunoscuți. Informațiile, imaginile, expresiile artistice din diverse lecturi constituie bogate surse de inspirație pentru elevi în vederea realizării unor compoziții libere. Următorul pas, după culegerea materialului din sursele arătate, îl constituie prelucrarea într-o oră specială consacrată pregătirii compoziției, urmărindu-se în principal, nu atât conturarea structurii și conținutului, cât mai ales conștientizarea datelor culese. Pe parcursul acestei etape, învățătorul trebuie să stimuleze atitudinea conștientă a elevilor, să-i învețe să vorbească, să sesizeze ceea ce este esențialul, să-i ajute să găsească relațiile cauzale dintre diversele obiecte și fenomene cu care ei vin în contact. Numai pe un fond informațional adecvat se poate realiza această etapă și se poate manifesta adevărata libertate de creație a copiilor în a realiza o compoziție originală. Această etapă nu poate fi rezultatul unei simple inspirații de moment, cu toate că și aceasta are o mare importanță în realizarea unei compoziții libere. Inspirația însăși se bazează pe un suport informațional, pe capacitatea copilului de a valorifica informațiile de care dispune din lecturile literare.
Expunerea orală a unei compoziții presupune deprinderea de a vorbi în public, căreia manualele actuale îi oferă din ce în ce mai multă atenție. În afara mijloacelor verbale, se folosesc și elemente ale comunicării nonverbale: poziția față de persoanele care ascultă, adaptarea vocii ca volum, intensitate. În public, vorbitorului i se cere dicție, care trebuie cultivată din primele clase. Până la vârsta școlară, copiii stăpânesc aproape în întregime sistemul gramatical și regulile generale de formare a cuvintelor. În schimb, creșterea volumului lexical și a priceperii de a-l utiliza rămâne un câmp deschis nu numai pentru perioada studiilor, ci pentru toată viața, iar modelul perfect de care subiecții se pot folosi permanent este lectura textelor literare. Ea contribuie nu doar la îmbogățirea lexicului elevilor, ci și la înarmarea acestora cu instrumentele de comunicare corectă și nuanțată a ideilor, precum și la crearea unui stil personal. Lectura înseamnă, în această privință, o etapă hotărâtoare în care, odată cu cunoștințele de culturp generală, elevul urmează să-și însușească și un instrument de comunicare alcătuit dintr-un bogat registru gramatical și lexical. Școlarul mic intră în clasa întâi cu un bagaj lingvistic diferit, dar în general limitat de particularitățile sale de vârstă. Nivelul vocabularului existent la debutul școlarității se mai diferențiază și în funcție de factorii socio-culturali din care provine elevul, în această etapă intervine rolul instructiv-educativ și creator al învățământului în îmbogățirea și activizarea vocabularului copiilor cu expresii și cuvinte noi. Activizarea și îmbogățirea creatoare a vocabularului elevilor se realizează permanent, preponderența având-o însă o lectură sistematică și bine dirijată. Această sarcină pe care lectura o îndeplinește cu precădere se transformă, de fapt, într-un proces de lungă durată, complex și cu interferențe nemărginite în toate domeniile de activitate. Rezultatul său este formarea la elevi a unui mod de exprimare elevat, bogat în neologisme, sinonime, antonime, omonime, folosite în mod creator pentru înnobilarea exprimării și pentru înfrumusețarea limbajului folosit. În cadrul procesului învățării, se disting și se formează mai multe tipuri de vocabular în funcție de domeniul stilistic de folosință și de scopul în care este folosit: vocabularul artistic, științific, oficial și cel uzual. În mod evident, lectura textelor literare formează elevilor un vocabular artistic, care stă, în același timp, la baza oricărui tip de vocabular. În funcție de tipologia vocabularului folosit se remarcă și ponderea unui anumit tip de cuvinte ce se utilizează. Vocabularul artistic, însușit de elevi prin lectura textelor literare, se distinge prin varietatea și multitudinea expresiilor plastice, a sensurilor figurate, a sinonimelor, antonimelor, omonimelor și a neologismelor literare, a diminutivelor, dar și a regionalismelor și arhaismelor ce dau farmec și culoare locală exprimării de tip vechi, înțelegerea limbajului metaforic din lecturile literare dezvoltă capacitățile creatoare ale elevilor și determină, implicit, însușirea de către aceștia a unui cod legat de conotațiile cuvintelor, pe care ei îl pot descifra ușor în textele literare și îl pot folosi cu succes în comunicarea orală și mai ales scrisă. Descifrarea și folosirea conștientă, în contexte lingvistice adecvate, a acestui cod reprezintă condiția dezvoltării capacităților de comunicare creativă ale elevilor în perioada de școlaritate a ciclului primar.
2.3. Educarea interesului pentru lectură
În procesul de instruire și educare a tinerei generații, un rol deosebit îl are lectura. Ea contribuie la îmbogățirea cunoștințelor elevilor, la formarea unui vocabular bogat, colorat și la educarea lor etică și estetică.
Cine nu știe să citească, nu se poate instrui, nu poate avea acces la cuceririle geniului uman transmise prin cuvânt scris. Există însă o adevărată prăpastie între a ști să citești și a ști să explorezi textele lecturate și să le folosești în procesul autoinstruirii și autoeducației. Învățătorului îi revine sarcina de a-i învăță pe elevi tehnica lecturii eficiente, a conștientizării și valorificării celor citite.
Lectura cărților devine în zilele noastre o activitate la îndemâna tuturor și după cum societatea o impune, ea trebuie să se constituie ca o activitate cotidiană fundamentală, deoarece contribuie la îmbogățirea vieții fiecărei persoane. Dar, pentru ca apropierea de carte să devină o deprindere zilnică și mai mult, ca plăcerea de a citi să devină o necesitate trăită și dorită, ea trebuie cultivată încă înainte de a învăța alfabetul, prin preocuparea permanentă a familiei de a-i obișnui pe copii cu frumusețea deosebită a lecturilor de basme și povești. Familia reprezintă deci, primul mediu de viață, social și cultural al copilului și prin valorile pe care aceasta le transmite, pune bazele dezvoltarii sale intelectuale, morale și estetice.
Dezvoltarea gustului pentru lectură se realizează prin acționarea asupra raportului dintre obiect și necesitate, astfel încât, obiectul – cartea – să raspundă unei necesități intelectuale și afective a copilului. Acest lucru nu impune existența unui anumit nivel de pregătire din partea părinților, dar solicită tuturor conștiința clară asupra importanței lecturii în dezvoltarea copilului și preocuparea permanentă de a-i trezi interesul pentru această activitate.
O dată cu învățarea cititului și scrisului cartea devine un bun accesibil copilului. Efortului stimulativ pentru lectură pe care-l cultivă părinții i se adaugă efortul sistematic al școlii. Din acest moment, lectura devine calea directă și sigură pentru exprimarea cu claritate a ideilor proprii. În ciclul primar, părintele va urmări lecturile recomandate de învățător. Lectura facută de părinte, discutarea cărților citite, dotarea bibliotecii personale, reprezintă câțiva pași importanți ai unei campanii pedagogice, a familiei pentru a-i cultiva copilului gustul pentru lectură.
Sunt factori care determină lectura elevilor, particularitățile de vârstă, preferințele lor, climatul familial, măiestria cadrului didactic de a îndruma lectura suplimentară ș.a. Gustul pentru citit nu vine de la sine, ci se formează printr-o muncă ce înglobează răbdarea, perseverența, continuitatea, voința.
Odată cu intrarea copilului în clasa I, ca dascăli, trebuie să-l facem să îndrăgească cartea. În acest sens, fiecare învățător citește povești, poezii, în așa fel încât micii școlari să simtă și ei nevoia să citească. O atenție deosebită trebuie acordată faptului că, din cauza ritmului de citire, de multe ori elevii mici se luptă cu descifrarea cuvintelor, nereușind să extragă ideea transmisă de text. Învățătorul sau părintele trebuie să sesizeze acest moment dificil din viața elevului, pe jumătate înspăimântat de tainele scrisului, pe jumătate crispat de efortul făcut în descifrarea acestor semne curioase și pline de mister.
De-a lungul carierei mele didactice, am observat că mulți copii se luptă ani de-a rândul cu lectura cursivă a unui text, rămânând în imposibilitatea de a savura propriile lecturi. În locul curiozității apare efortul inhibant descifrării semnelor grafice, dincolo de care se ascund idei atât de frumoase și interesante.
Este foarte important ca elevul să fie conștient de faptul că în lectură nu contează viteza, ritmul alert de citire, ci înțelegerea deplină a textului, memorarea fidelă a elementelor esențiale, capacitatea de reproducere a acestora ori de câte ori este nevoie.
Începând cu clasa a III-a interesul pentru lectură se amplifică, vocabularul este mai activ și nu mai solicită explicații la tot pasul. Gustul pentru lectură însă nu este format.În orele de lectură la clasa a III-a se va urmări:
exersarea actului citirii în cadrul lecțiilor de citire, a lecturilor cuprinse în manuale și a lecturii suplimentare;
se va pune accent pe fluența, ritmul citirii și intonația adecvată;
exersarea citirii cu voce tare, în ritm lent sau mediu impus de specificul învățării,care, în faza inițială, oferă posibilitatea depistării și ameliorării greșelilor;
asocierea conținutului de caracterul conștient al celor citite, lăsând autonomie elevilor pentru citirea în gând;
dirijarea și controlul lecturii în permanență, atât de către învățător, cât și de către părinți;
evaluarea periodică a vitezei de citire, urmărindu-se evoluția formării deprinderilor de citire rapidă și corectă;
asimilarea activă și conștientă a celor comunicateîn scris sau oral, care să permită efectuarea unei lecturi funcționale;
stimularea perseverenței copiilor de a parcurge un text pentru a căuta răspunsuri la întrebări sau pentru a desprinde idei esențiale.
Uneori, elevul nu are la îndemână cărțile cele mai potrivite cu vârsta, preocupările și preferințele lui, alteori, indiferența pentru lectură a persoanelor apropiate determină aceeași atitudine. În acest caz intervenția învățătorului este absolut necesară. Acesta trebuie să se apropie mai mult de elevi, să le ofere liste cu lecturi, să-i pună să citească cu voce tare, să poarte discuții despre conținutul poveștii, să scoată în evidență calități pozitive ale unor personaje, să critice personajul negativ, să le explice chiar sensul unor expresii literare greoaie pentru ei. Învățătorul poate recomanda părinților ca să citească seara basme sau schițe umoristice care să-i facă pe copii să se simtă bine, să râdă, să glumească pe seama dialogului dintre personaje.
La clasa a IV-a, copiii și-au însușit deja tehnica cititului și încep să se descurce singuri în alegerea lecturilor în funcție de ceea ce îi interesează la anumite discipline: limba română, geografie, istorie etc. Pe lângă basme, povești, legende, elevilor trebuie să li se recomande și altfel de lecturi: biografii ale scriitorilor, muzicienilor, pictorilor, fragmente istorice, lecturi geografice.
Intervenția învățătorului în clasele ciclului primar în vederea formării gustului pentru lectură este absolut necesară. Fără a i se comunica, elevul este purtat printre multitudinea de tipuri de lectură. Iată câteva modalități de clasificare:
lectura liniară: textul este parcurs secvențial și în întregime ( de la început până la sfârșit );
lectura literară: accentul se pune mai mult pe „ cum” se spune decât pe „ ce” se spune;
lectura exploratorie: constă în recuperarea unui simbol sau a unui grup de simboluri predeterminate din ansamblul unui text ( găsirea unei referințe în dicționar, a numărului de telefon în anuarul abonaților, etc.);
lectura de cercetare: este o variantă a lecturii exploratorii, ea constă în recuperarea unei informații pe o temă prestabilită, dar căreia nu-i cunoaștem cu precizie reprezentarea simbolică; e caracterizată de inspecția atentă a textului în direcția globalității, nu a liniarității, și de frecvente mișcări înainte- înapoi;
lectura obligatorie: e stabilită prin programele școlare și este în mare parte cuprinsă sau discutată în manuale. Se urmărește stabilirea unui contact cu diverse creații literare și deprinderea dea analiza cuprinsul unor opere literare;
lectura suplimentară: are ca scop stimularea interesului pentru lectură și formarea de cititori pasionați.
Pentru a-i determina pe elevi să devină cititori pasionați, mi-am propus să le formez cu răbdare și stăruință gustul pentru lectură. Știm că micii școlari sunt vrăjiți de carte, sunt purtați de aceasta în minunatul univers al cunoașterii. Învățătorul are obligația de a îndruma pașii micilor cititori pe acest nou drum, plin de neprevăzut.
Prin însușirea cititului și a scrisului, elevul își însușește tehnici ale muncii cu catea, bază a autoeducării ulterioare. Încă din clasa I, prin intermediul textelor literare și nonliterare copilul își lărgește orizontul de cunoaștere, își satisface, parțial, curiozitatea și necesitățile afective, motiv pentru care, cadrul didactic are diverse posibilități de a-i atrage pe copii spre lectură, spre însușirea de noi informații.
Nevoia de lectura este condiționată de:
succesele în formarea deprinderii de citit și scris;
gradul de conștientizare a necesității cititului și a înțelegerii, prin eforturi proprii, a mesajelor scrise;
varietatea tematică și atractivitatea textelor literare recomandate;
activitățile de învățare desfășurate în lecțiile de limba și literatura română;
varietatea și îmbinarea metodelor, procedeelor și a mijloacelor de învățământ în lecțiile de limba română;
măiestria cadrului didactic.
Lectura particulară presupune un grad mai înalt de independență a elevului în această activitate intelectuală. Cu toate acestea, activitatea copilului este orientată atât prin textele literare recomandate, dar și prin tehnica lucrului cu cartea dobândită în lecții.
În manualele școlare din ciclul primar sunt cuprinse lecturi suplimentare la care, începând din clasa a II-a, pot fi adăugate și altele, ținând cont și de nivelul elevului.
Textele literare accesibile și atractive îi oferă micului școlar informații din viața socială, îl transpun în minunata lume a ficțiunii, satisfăcându-i nevoia de fantastic. Copilul cunoaște manifestări ale binelui și răului, descoperă rolul școlii, al familiei, al prieteniei și al dragostei în viața omului. De asemenea, elevul descoperă informații despre țara în care trăiește și despre evenimente și oameni din lumea întreagă. Lectura le produce copiilor emoții puternice, modelează unele trăsături de caracter, îi îndrumă spre judecăți și atitudini morale, le dezvoltă sensibilitatea și atracția spre natură și varietățile acesteia, le dezvoltă sentimentul responsabilității și al interesului pentru protejarea mediului înconjurător. Textele literare dezvoltă gândirea, memoria, limbajul și imaginația. Prin lectură, copiii învață să prețuiască datinile și obiceiurile strămoșești, creațiile artistice populare și astfel li se formează și li se dezvoltă sentimentul patriotic. Tot lecturile literare sun cele care le pot oferi școlarilor modele de viață.
Prin textele în proză și versuri copiii descoperă frumusețea și expresivitatea limbii române, își îmbogățesc vocabularul, înțeleg sensurile de bază și sensurile figurate ale unor cuvinte, își însușesc structuri gramaticale prin memorarea unor poezii sau a unor enunțuri în proză, putând să le folosească ulterior în propria exprimare. De asemenea descoperă sentimente și stări sufletești trăite de personajele preferate care pot deveni modele de comportament pentru elevi. Disponibilitatea afectivă a micului școlar este o cale optimă de comunicare pe care cadrul didactic o poate valorifica orientând copilul spre lectura individuală. Capacitatea cadrului didactic de a crea emoții în lecțiile de română, măiestria cu care le citește sau le povestește copiilor un text literar, atitudinea convingătoare din timpul lecției, le dezvoltă elevilor noi universuri, sentimente profunde, le stimulează imaginația și, implicit, interesul pentru lectură.
Dascălul are la îndemână variate modalități de dezvoltare a interesului copiilor pentru citit, folosind fie mijloace audio-vizuale moderne, fie trebuind să facă concurență acestora. În zilele noastre, copiii sunt atrași în mod vizibil de filmele de desene animate, de jocurile pe calculator, mai atractive pentru ei atât prin caracterul lor inedit, cât și prin multitudinea de stimului care acționează în același timp.
În clasa I un rol foarte important îl are conversația problematizată, care menține vie relația dascăl-elev. După parcurgerea textelor din abecedar, care au fost analizate și comentate în mod amănunțit am recomandat elevilor lecturi potrivite vârstei, pe marginea cărora s-au purtat discuții. După parcurgerea textelor am propus următoarele cerințe/sarcini:
să formuleze intrebări pe care să le adreseze colegilor;
să folosească cuvinte noi și expresii artistice în diferite contexte;
să redea prin cuvinte proprii conținutul textelor citite;
să recunoască ilustrații care surprind personaje din poveștile citite;
să ordoneze imaginile reprezentând șcene dintr-o poveste citită în ordinea desfășurarii faptelor;
Odată cu începerea clasei a II-a, o altă formă de îndrumare a lecturii este formarea bibliotecii clasei, precum și a bibliotecii personale. În cazul bibliotecii clasei, aceasta poate fi formată din cărțile aduse de copii și învățător. Se va stabili un bibliotecar al clasei care va ține evidența cărților împrumutate de colegi.
În clasele a III-a și a IV-a interesul elevilor pentru lectură crește. La studierea unor autori am încercat să-i stimulez pe elevi să citească tot textul respectiv, nu doar fragmentul prezentat în manual, sau să lectureze și alte texte scrise de acelaș autor. Pentru fiecare scriitor cunoscut de elevi am întocmit mici portofilii care au cuprins portretul, date biografice și aspecte importante din opera lor, în acest fel stârnind curiozitatea și interesul pentru lectură.
Diafilmele, benzile audio și video cu povești reprezintă un alt important mijloc de îndrumare a lecturii. În urma audierii sau vizionării unor povești, elevii pot face comparații, stabilind asemănări și deosebiri între întâmplările prezentate.
Ghicitorile literare sunt mijloace pasionante care-i invită pe copii la lectură. Acestea se pot desfășura astfel: se citește un fragment și se cere elevilor să indice opera și autorul sau să recunoască lectura în funcție de un personaj principal recomandat.
Foarte atractiv pentru elevi este și jocul cu versurile: învățătorul recită unu-două versuri, iar elevul trebuie să continue.
Un alt mijloc de îndrumare a lecturii îl reprezintă și lecțiile de popularizare a cărților unor autori. Învățătorul este cel care va citi o carte nou apărută pentu copii, apoi o va prezenta elevilor urmând ca aceștia să iși noteze titlul și autorul pentru a o putea procura și lectura.
Tot pentru a-i determina pe elevi să citească pot fi organizate, în clasă, expoziții de carte care să cuprindă cărți despre o anume temă: povești despre plante, despre animale, despre trecutul glorios al neamului etc.
Șezătorile și medalioanele literare invită din nou la lectură.
Dramatizările realizate cu elevii după unele texte literare i-au stimulat pe aceștia să citească mai multe opere din dramaturgia română.
Lectura unor texte se poate realiza atât independent, cât și în colectiv. Această citire se realizează ori de către învățător sau de către elevii care citesc corect și expresiv, cu rol în aprofundarea celor citite pe baza discuțiilor purtate pe marginea conținutului lecturii.
Rolul învățătorului nu este numai acela de a îndruma lectura elevilor, ci și de a urmări cât, ce și cum citesc elevii. Nu contează numărul mare de cărți citite, ci valoarea artistică și educativă a acestora. Un obiectiv important pentru fiecare clasă este trezirea interesului pentru lectură. Odată format, gustul pentru lectură se poate transforma într-o adecărată pasiune, care poate fi resimțită toată viața. Cred că cea mai mare mulțumire a unui dascăl este aceea de a-și vedea copiii în postura unor adepți ai cititului, consumatori pasionați de lectură, care pot să înțeleagă ceea ce citesc, sunt în măsurp să deosebeasă ceea ce este bun, util, constructiv și educativ de ceea ce este rău, dăunător, în sfârșit să iși poată forma clar o opinie despre cartea citită.
Numai cel căruia i s-a insuflat de mic gustul pentru lectură, pentru lumea minunată și fantastică a cărții va căuta și își va găsi timp pentru această activitate de minte și de suflet.
2.4. Îndrumarea lecurii suplimentare în ciclul primar
Cea mai impornantă funcție pe care o îndeplinește disciplina limba și literatura română în învățământul primar este funcția instrumentală. În această perioadă elevii dobândesc instrumentele de bază ale activității intelectuale: cititul, scrisul, comunicarea corectă, orală și scrisă, toate având implicații majore în întreaga evoluție a personalității umane. Aceste deprinderi intelectuale sunt complexe, formarea lor începând în ciclul achizițiilor fundamentale (clasele pregătitoare, I, a II-a), procesul de perfecționare al acestora continuând și în celelalte cicluri de școlaritate, ajungând să devină adevărate instrumente ale instruirii performante. În ciuda perfecționării întregii tehnologii informaționale, cartea trebuie să rămână unul dintre cele mai importante mijloace de instruire. Școala și dascălii sunt cei care deschid poarta spre un univers bogat, menit să-și pună amprenta pe întregul comportament al celui ce explorează.
Datorită „predării” integrate a disciplinelor care compun limba și literatura română, orele de lectură contribuie la dezvoltarea capacității de comunicare a elevului.
Începând cu clasa I învățătorul citește sau povestește conținutul unor opere literare ale marilor noștri scriitori, modalitate care stimulează imaginația și afectivitatea numeroaselor generații de elevi, făcându-i să-și învingă timiditatea și să-i antreneze în comunicare. Frumusețea acestor texte creează elevilor o puternică motivație pentru învățarea cititului și a scrisului, modalități cu ajutorul cărora elevii vor pătrunde din ce în ce mai independenți în universul cărților. Prin tactul pedagogic al învățătorului , această lume minunată a cărților, îi adresează copilului motivația de a-i pătrunde tainele, făcându-l din ce în ce mai sigur de sine, mai îndrăzneț, mai puternic.
Contacul cu textele literare accesibile copiilor sau prelucrate de autorii manualelor școlare sporește interesul elevilor pentru lectura altor opere scrise de aceiași autori. O practică școlară importantă în orientarea elevilor spre a citi și alte opere ale autorilor înafara celor din manuale este aceea de a prezenta elevilor volumul din care ei studiază un fragment, în ediții diferite, dintre care cele frumos ilustrate exercită o atracție puternică pentru cei mici.
Odata încheiată perioada de alfabetizare, urmează etapa postalfabetară, etapă în care copiii pot începe ei înșiși să lectureze scurte texte, povești sau povestiri prescurtate, accesibile lor. În cazul unor elevi operația lecturii independente este încă destul de dificilă, motiv pentru care eforturile învățătorului de a asigura o citire conștientă se prelungește și în clasele a II-a și a III-a. În ciclul achizițiilor fundamentale, pentru ca elevul să nu fie privat de plăcerea de a intra în contact cu lumea cărților, învățătorul citește sau povestește conținutul unor opere, din literatura pentru copii, folosește înregistrări audio sau video, cărți, ilustrate, benzi desenate. Acum este momentul potrivit ca să-i orienteze pe elevi spre bibliotecă, librărie, acest lucru stârnind curiozitatea și interesul acestora. Din clasa a II-a, dascălul le poate cere elevilor să lectureze tot textul din care în manual apare doar un fragment sau alte texte din opera scriitorului respectiv. De exemplu, după studierea în clasă a poeziei “Ce te legeni…” de Mihai Eminescu, li se propune elevilor să citească și alte poezii din opera marelui poet , precum “Somnoroase păsărele, Revedere, Cu penetul ca sideful”.
În urma studierii povestirii “Cioc ! Cioc ! Cioc !” după Emil Gârleanu li se va recomanda elevilor să citească și alte lecturi din volumul “Din lumea celor care nu cuvântă”, lecturi în care sunt surprinse aspecte din viața necuvântătoarelor.
După o lectură artistică-model și o discuție pe măsură, elevii sunt dornici să asculte și alte povestiri și chiar ajung să lectureze ei înșiși. Este foarte important ca elevii să fie îndrumați spre lecturi potrivite cu puterea lor de înțelegere, care le oferă satisfacție și multă senzibilizare. La școală, învățătorul îi va aprecia pe acei elevi care au citit suplimentar, acest lucru determinându-i și pe alții să le urmeze exemplul. În orele în care îmvățătorul își propune ca elevii să înțeleagă foarte bine ceea ce au de citit, îi va îndruma pe aceștia să-și raporteze impresiile și trăirile resimțite la propria lor experiență de viață, să stabilească conexiuni cu cunoștințele deja asimilate, conducându-i în acest fel spre judecăți, emoții, generalizări. Pentru aceasta va utiliza atât texte narative, cât și descrieri sugestive. Interesul pentru lectura suplimentară a elevilor crește pe măsură ce aceștia înțeleg mai profund sensul celor citite.
La studierea textelor narative, învățătorul îi va orienta pe copii să stabilească instanțele narative. De multe ori textele narative conțin povestirea la persoana a III-a, realizată de un autor care și-a imaginat cele narate sau care a participat, în calitate de martor la evenimentele relatate. Există texte narative în care autorul participă în mod direct, activ la acțiune, iar narațiunea se realizează la persoana I, acest lucru aducând textului un plus de autenticitate și afectivitate. Un exemplu elocvent în acest caz este textul “Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, text pe care copiii îl lecturează cu multă pasiune și interes.
Un aspect important în ceea ce privește familiarizarea micului cititor cu mesajul unui text este cel legat de capacitatea acestuia de a înțelege sensul figurat al cuvintelor și al îmbinărilor de cuvinte, de a se orienta, cel puțin intuitiv în câteva dintre cele mai simple elemente de teorie literară. Așa, elevii vor putea deosebi un text în proză de unul în versuri, narațiunea de o descriere, un text beletristic de unul științific. Prin intermediul lecturii explicative pe care învățătorul o folosește foarte des în studierea textelor, elevii vor fi obișnuiți să perceapă, să înțeleagă textul și din punct de vedere artistic. Fără să introducă termeni de teorie literară, învățătorul îi determină pe copii să înțeleagă epitete din enunțuri, precum ″ochi calzi de duioșie; părul nins; bot catifelat și umed″, să-și dea seama de rolul unor repetiții, ca de exemplu ″Torcea, torcea, fus după fus; ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară″, să înțeleagă personificări ca ″pădurea mărturisea suferința iernii; muscelele dorm sub omătul de trei palme″, comparații precum ″o ploaie măruntă și deasă ca faina la cernut; frunzele coniferelor subțiri ca niște ace; brazi drepți ca niște lumânări″, hiperbole precum ″mulțime…câtă frunză câtă iarba″. Acest lucru îi ajută pe elevi să înțeleagă treptat arta literară, să o guste, ajungând să o creeze ei înșiși. Învățătorul este cel care nu trebuie să ceară copiilor numai ceea ce comunică un text, ci să-și propună de fiecare dată să abordeze și modul în care un autor comunică, știut fiind faptul că literatura este o formă specifică de reflectare a realității, având o mare forță de evocare și de influențare.
Pentru a-i face pe elevi să trăiască într-un mod cât mai intens toate sentimentele care izvorăsc din conținutul unui text este necesar ca și învățătorul să se emoționeze în fața operei artistice. În acest fel el va transmite emoția sa și celor pe care îi educă. Emoția apare în momentul primului contact cu creația literară, dar și la analiza acesteia.
Pentru ca elevii să învețe să citească un text în așa fel încât să-și exteriorizeze emoția simțită, este necesar să aibă modele de asemenea lecturii artistice, pentru care învățătorul trebuie să dețină aptitudini și o pregătire care să-l apropie foarte mult de un adevărat actor. El trebuie să-i facă pe copii să se emoționeze în fața textelor literare atât din literatura națională, cât și din cea universală. Citirea acestor texte va reprezenta exercițiul propriu-zis al lecturii, moment în care se realizează câmpul vizual, ritmul normal de citire, citirea corectă, coerentă, conștientă și expresivă.
La citirea basmelor învățătorul îi va face pe copii să se emoționeze în fața întâmplărilor prezentate, să îndrăgească personajele care sugerează sau întruchipează forța binelui. Pentru ca elevii să poată citi independent s-au tipărit culegeri de texte literare care cuprind lecturi ce completează armonios textele care se studiază în clasă.
Astfel, pe lângă basmele ″Făt-Frumos din lacrimă″, de Mihai Eminescu, ″Fata babei și fata moșului″, de Ion Creangă, copiii vor citi și alte basme românești, cum ar fi ″Neghiniță″, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, ″Capra cu trei iezi″, de Ion Creangă, dar și basme din literatura universală: ″Scufița roșie″, de Charles Perroult, ″Micul prinț″, de Antoine de Saint-Exupery, ″Albă ca Zăpada″, de Ftații Grimm și altele. De asemenea vor descoperi eroi din snoave, cum ar fi Păcală din ″Isprăvile lui Păcală″, de Petre Dulfu.
O altă specie literară foarte îndrăgită de copii este legenda. Din această categorie pot fi prezentate elevilor legende istorice românești din culegerea lui Neculce, legende povestite de Alexandru Mitru sau versificate de Dimitrie Bolintineanu. Spre sfârșitul clasei a IV-a elevii pot fi îndrumați ca să citească ″Legendele Olimpului″ repovestite de Alexandru Mitru.
Prin lectura unor schițe sau povestiri care ilustrează viața micilor vietăți se cultivă sensibilitatea copiilor față de această lume măruntă. Sugestive în acest sens sunt povestirile lui Emil Gârleanu din volumul ″Din lumea celor care nu cuvântă″ sau unele schițe ale lui Ion Alexandru Brătescu-Voinești.
Pentru a putea purta discuții mai ample despre minunata lume a copilăriei pot fi recomandate spre lectură diferite schițe, povestiri, romane despre copilărie, ca de exemplu: ″Fetița cu chibriturile″, de Hans Christia Andersen, ″Cartea cu jucării″, de Tudor Arghezi, ″Amintiri din copilărie″, de Ion Creangă, ″Cuore″, de Edmondo de Amicis, ″Dumbrava minunată″, de Mihail Sadoveanu.
O semnificație aparte o au textele care evocă trecutul istoric, cum ar fi ″Moș Ion Roată și Unirea″, de Ion Creangă, ″Stejarul din Borzești″, de Eusebiu Camilar sau textele din volumul ″Eroi au fost, eroi sunt încă…″, de Dumitru Almaș.
În clasele a III-a și a IV-a, copiii pot citi și texte din literatura de aventuri, cu texte precum ″Fram ursul polar″, de Cezar Petrescu, ″Cireșarii″, de Constantin Chiriță, ″Aventurile lui Tom Sawyer″, de Mark Twain. Tot acum este un moment potrivit pentru a le recomanda elevilor literatura științifico-fantastică.
O mare atenție trebuie să acorde învățătorul în a determina copiii să citească și să îndrăgească poeziile. Astfel repertoriul avut la îndemână este foarte vast. Tematica poeziilor este foarte variată: poezii care evocă trecutul glorios al poporului, poezii despre copilărie, despre muncă și profesiuni, poezii despre frumusețile naturii și despre viețuitoare.
Dintre poezii, copiii îndrăgesc mult fabula, motiv pentru care învățătorul trebuie să-i familiarizeze pe aceștia cu cele ale lui Grigore Alexandrescu sau Alexandru Donici. Pot fi citite și fabule din literatura universală, cele ale lui , Lev Nicolaevici Tolstoi.
Universul cultural al copiilor este întregit prin lectura operelor aparținând genului dramatic. La clasă se folosesc scenete, monologuri, lecturi dramatizate, mici piese de teatru. Putem aminti aici creații ale dramaturgilor Ion-Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Marin Sorescu, Gelu Naum, Alexandru Mitru.
De asemenea, învățătorul este cel care ar trebui să-i îndrume pe elevi spre instituția teatului, loc care oferă celor mici variate posibilități de înțelegere a textului, acesta fiind susținut de regie, joc de scenă, scenografie. Pentru ca un spectacol de teatru să fie înțeles de copii, învățătorul trebuie să facă unele acțiuni pregătitoare care să preceadă reprezentația. De asemenea, după vizionare sunt necesare discuții care pot lămuri orice problemă pin precizarea conflictului, a momentelor principale, a trăsăturilor personajelor.
Pentru ca elevii ciclului primar să poată parcurge acest bogat repertoriu, învățătorul realizează o serie de activități menite să orienteze copiii spre bibliotecă și librărie, de unde să aleagă acele cărți care li se potrivesc, precizând titlul, autorul, editura.
Pentru îndrumarea elevilor spre lectură suplimentară pot fi folosite următoarele tipuri de activități:
Povestirea – este o activitate utilizată mai ales la clasele mici. Învățătorul povestește expresiv basme, povestiri, legende, snoave. Acei copii care au citit anterior cărțile recomandate pot povesti și ei. De asemenea, învățătorul va planifica ore speciale în care elevii vor povesti lecturi dintre cele recomandate. În cazul în care conținutul unei lecturi nu este cunoscut de toți copiii, întreaga clasă îl ascultă pe cel care povestește, iar cei care cunosc subiectul lecturii aduc completări sau îl corectează.
Învățătorul poate să le recomande elevilor să citescă câteva creații literare pentru o dată stabilită în vederea discutării conținutului în clasă. În acest fel toți elevii pot povesti sau pot aduce completări. În asemenea situații, învățătorul este cel care conduce discuția prin întrebări generalizatoare.
Recenzia unor cărți reprezintă un alt mijloc de îndrumare a lecturii particulare. Cu ajutorul acestui mijloc, elevilor li se va cere să-și formuleze părerile asupra celor citite și să consemneze autorul, titlul cărții, tema operei respective sau aspectul de viață înfățișat în operă, toate acestea urmate de realizarea unui scurt rezumat. În continuare li se cere elevilor să prezinte un episod sau o secvență care le-a atras atenția în mod deosebit, să aducă argumente din care să reiasă faptul că acea secvență i-a impresionat, să-și exprime părerea generală asupra acelui episod ales. Este foarte adevărat că nu este ușor pentru elevi să comenteze o carte citită, dar prin mult exercițiu elevii pot să se descurce în asemenea situații, acest lucru putând fi realizat abia în clasele a III-a și a IV-a.
În unele lecții de lectură poate fi prezentată activitatea unui scriitor, poate fi realizată o mică expoziție care să cuprindă cărți, ale acelui autor, în ediții diverse și frumos ilustrate. Copiii își amintesc fragmente din opera scriitorului citite anterior în clasă, citesc fragmente interesante din creația lui, unele dintre ele putând fi dramatizate, lucru ce trebuie să aibă ca efect interesul elevilor pentru cartea și autorul propus.
De asemenea pot fi realizate medalioane literare, seri de poezie, jocuri didactice precum ″Povești încurcate″, ″Recunoașteți opera și autorul″, ″Recunoașteți personajul″ etc.
Învățătorul poate recomanda liste pentru lectura suplimentară a elevilor, chiar dacă programele școlare nu mai prevăd acest lucru. Astfel el va avea grijă să ofere elevilor posibilitatea de a cunoaște opere din literatura națională și universală.
Pentru ca învățătorul să poată verifica lectura suplimentară a elevilor poate realiza o planșă cu buzunărașe, fiecare elev având un astfel de buzunăraș cu numele său. Li se va cere elevilor să introducă în acele buzunărașe bilețele cu titlul textului citit și numele autorului. Din când în când dascălul va verifica nu doar cantitativ lectura copiilor. De asemenea poate verifica fișele elevilor de la bibliotecă sau poate organiza vizite la domiciliul elevilor pentru a ști cam câte cărți au la îndemână și pentru a-i îndruma să-și constituie biblioteci personale. Le va sugera ca în caietul special de lectură să transcrie fragmente care i-au impresionat sau expresii artistice deosebite pe care le vor putea folosi în compuneri sau în vorbirea cotidiană.
Prin toate activitățile pe care dascălul le întreprinde urmărește cultivarea interesului pentru carte, a respectului pentru aceasta, a gustului elevilor pentru a citi și a înțelege cele citite, a deprinderii de a utiliza cartea independent, din proprie inițiativă.
CAP. III. STIMULAREA INTERESULUI PENTRU LECTURĂ
3.1.Conceptul de literatură pentru copii
Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile copiilor, micilor cititori, ea constituind un domeniu al creației literare, putând fi apreciată în funcție de criteriile estetice ale acesteia.
Sfera literaturii pentru copii este foarte cuprinzătoare, incluzând opere din aproape toate genurile și speciile literare datorită interesului și curiozității firești la această vârstă.
"Copilul se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire, îl încântă." (G. Călinescu – Cronicile optimismului, E.P.L. București, 1964, p.273).
Copilul are un nivel scăzut de înțelegere a operelor literare, dar, pe parcursul dezvoltării sale psihice devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Din naștere, copilul este dotat cu multă fantezie și capacitate imaginară "Ca și omul primitiv, copilul mic are o logică a sa, mai bine zis o mentalitate prelogică. De aici ușurința cu care confundă cauza cu efectul, cu care găsește soluții animistice, cu care însuflețește obiectele și umanizează lumea necuvântătoarelor, cu care admite miraculosul ca o rezolvare posibilă…". (Ilie Stanciu, Literatura pentru copii, E.D.P., București, 1968, p.14). Cu ajutorul fanteziei copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec, care îi conferă capacitatea de a visa, de a se iluziona. Din acest motiv, el este atras de poezie și de basm, este receptiv la frumos, însă frumosul artistic trebuie să existe în forme adecvate potențialității lui psihice și sensibilității lui specifice.
Mircea Sântimbreanu afirmă că nu există o anume rețetă după care poate fi scrisă o carte pentru copii. Reușita unei astfel de cărți ține de talentul și inteligența scriitorului. O carte bună pentru copii, este una bună pentru toate vârstele.
Copilul este înzestrat cu capacitatea de a intra în pielea personajelor, de a se identifica cu eroii cărților citite, el îndrăgește întocmai eroii memorabili din aceste opere. Amintirea numelui acestora este îndeajuns pentru a ști despre ce operă și autor este vorba. Nică a lui Ștefan a Petrii, Lizuca, Scufița Roșie, Robinsson Crusoe, ș.a. le amintesc copiilor operele literare respective.
Există deci, o literatură "preferată" de copii, însă nu e obligatoriu să fie inspirată din universul lor. "Literatura ca artă se situează dincolo de generații și vârste". (Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii. Scriitori contemporani, Editura Albatros, București, 1988, p.8). Aceasta nu exclude existența unei lecturi inspirate din universul vârstei fragede, atmosfera dominantă fiind una "infantil-juvenilă". Aici sentimentele etice sunt pronunțate, iar din punct de vedere estetic și moral, această literatură este citită și de adulți, care la o anumită vârstă își amintesc cu nostalgie de frumoasa vârstă a copilariei.
În anul 1964, scriind despre Jules Vernes și literatura pentru copii, George Călinescu sublinia prin afirmațiile sale un adevăr psihologic fundamental: copilăria este o permanență a vieții noastre: "Ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii și tineret, trebuie să-i intereseze și pe oamenii maturi și instruiți. Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieții noastre". (G. Călinescu – Cronicile Optimismului, E.P.L., București, 1964, p.274).
Una din temele esențiale pe care literatura pentru copii o evocă este copilăria, ea prilejuind numeroase capodopere, atât în literatura română, cât și în cea universală (,,Ulița copilăriei”, ,, ”, Ionel Teodoreanu, ,,Cuore”, Edmondo de Amicis, ,,Micul prinț”, Antoine de Saint Exupery, etc.)
Pentu ca o operă literară să fie inclusă în literatura pentru copii, trebuie să îndeplinească anumite cerințe:
să aibă valoare artistică și estetică;
să aibă valoare educativă, caracter moralizator;
să fie accesibilă pentru diferite categorii de vârstă;
să exploreze universul infantil.
Unele opere literare au fost scrise special pentru copii, cum ar fi: ,,Dumbrava minunată”, de Mihail Sadoveanu, ,,Iedul cu trei capre”, de Octav Pancu-Iași, povestirile lui Sântimbreanu. Există însă și opere literare care nu au fost scrise în mod special pentru copii, cum ar fi: ,,Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu, ,,Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, ,,Vestitorii primăverii” de George Coșbuc, ș.a. Acestea au intrat în sfera literaturii pentru copii prin conținutul lor atractiv, prin valoarea lor educativă și pentru frumusețea artistică.
Literatura pentru copii începe cu literatura populară, cu basmul și cu poveștile, continuă cu legenda, snoava, cu creațiile lirice, populare și culte, cu povestiri și romane cu tematică variată. În ultimii ani, copiii sunt foarte atrași de literatura științifico-fantastică, cu cuceririle tehnico-științifice contemporane.
Dintre creațiile literare în proză, copiii aud și citesc mai întâi basmele și poveștile. Ei nu sunt interesați de elementele magico-fantastice și nici nu le prea înțeleg. Tocmai de aceea, ei nu-și dau seama de diferența dintre realitate și vis. De exemplu, copiii participă cu emoție la peripețiile eroului din basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” și se bucură atunci când anumite ființe cu puteri supranaturale (Calul năzdrăvan) îl ajută pe erou. Când unele personaje, precum Gerilă, Setilă și confrații lor se comportă asemănător lor și participă la ștrengăriile preferate și de ei, micii cititori confundă propria lor copilărie cu aventurile eroilor din basm, aplaudă victoria binelui asupra răului.
Un interes deosebit manifestă copiii pentru basmele sau poveștile cu animale, cum ar fi ,,Capra cu trei iezi”, ,,Ursul păcălit de vulpe”, ,,Motanul încălțat”, ș.a. Acest interes crescut pentru asemenea lecturi se explică prin lumea plină de farmec a animalelor și micilor viețuitoare, lume populată cu vietăți din cele mai diferite: lupul este lacom, crud, vulpea este șireată, iepurele este fricos, etc. Citirea de către copii a unor astfel de opere este motivată de accesibilitatea lor, de faptul că stările sufletești și calitățile personajelor se află într-o antiteză ireconciliabilă. Unele personaje dau dovadă de bunătate, omenie, deșteptăciune, iar altele de răutate, bădărănie, prostie.
Micii cititori gustă umorul și buna dispoziție lecturând ,,Poveștile lui Păcală”, de Petre Dulfu reușind să desprindă consecințele prostiei și-și dau seama de viclenia și răutatea oamenilor.
O specie a genului epic foarte apreciată de copii este legenda, o povestire redusă ca dimensiune, care, prin intermediul elementelor fantastice, miraculoase, încearcă să dea o explicație genetică, cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale unor plante și animale. Lectura legendelor îmbogățește fondul cognitiv și afectiv al elevului, iar analiza atentă a personajelor acestoa și a structurii lor îi ajută pe copii să descifreze mesajul, concizia, simplitatea și expresivitatea limbii, a stilului, le dezvoltă capacitățile intelectuale, verbale, trăsăturile de voință și caracter. Apreciate de copii sunt și povestirile, schițele, nuvelele sau chiar romanele. Povestirile și schițele care surprind aspecte din lumea viețuitoarelor sunt foarte importante în realizarea unor obiective instructiv-educative la nivel școlar și preșcolar. Elevii citesc cu mare plăcere povestirile lui Emil Gârleanu dim volumul ,,Din lumea celor care nu cuvântă”. Lectura acestor schițe constituie o modalitate de a cunoaște unele aspecte din viața animalelor, păsărilor, insectelor și chiar a plantelor, le trezește acestora dorința de a observa și mai atent natura înconjurătoare sub toate aspectele ei, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație. Ascultând sau lecturând povestirea „Puiul”, de I.Al.Brătescu-Voinești, care înfățișează drama puiului de prepeliță, micii cititori înțeleg mai bine ca oricând ce însemnătate are dragostea maternă și până unde poate merge neascultarea copiilor.
Lecturând „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, copiii fac cunoștință cu o gamă variată de personaje tipice din lumea satului de demult, cu obiceiurile și concepțiile lor, dar în același timp află informații legate de jocurile, aventurile și bucuriile copilăriei.
Un rol important în educarea și formarea școlarului mic îl are și poezia, care contribuie la dezvoltarea vocabularului acestora, atrăgându-i prin ritm, rimă, imagini și expresii artistice. Modul concis de prezentare a faptelor, ideilor și sentimentelor este un motiv pentru care poeziile sunt ușor accesibile elevilor, făcând posibilă memorarea rapidă a acestora. Poezii pentru copii au fost scrise de poeți valoroși ca George Coșbuc, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Topârceanu etc.
Dacă finalitatea școlii constă în instruirea și educarea copilului, dacă viitorul adult trebuie să fie bine educat și format, acest lucru se poate realiza și prin cultivarea gustului pentru lectură. Îndrumarea lecturii micilor școlari trebuie realizată permanent, acest lucru având un rol benefic în alegerea acelor cărți care să se potrivească cerințelor și dorințelor lor de cunoaștere.
3.2.Specii literare ”gustate„ de elevi- poveștile și basmele
Basmul este o creație epică, de origine populară, în care elementele reale se îmbină cu cele fantastice. George Călinescu spunea că „basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, epică, știință, observație morală etc.” (George Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru literatură, 1965, p.8).
Dintre toate creațiile populare, basmele au rămas de-a lungul timpului cea mai plăcută lectură pentru copii, datorită faptului că ele apelează la bogata imaginație a copiilor.
„Dați-ne povești, zic copiii, dați-ne aripi, ajutați-ne, voi, care sunteți tari și mari, să zburăm în depărtări; clădiți-ne palate de azur, în grădini fermecate, arătați-ne cum se plimbă zânele sub razele lunii.” (Paul Hazard, Les livres, les enfants et les hommes, Paris, Flammarionm, 1932, p. 8-13). De aici nesațul copiilor în a asculta și apoi a citi povești și basme. Ei se identifică în plan imaginar cu eroul basmului. Pe de o altă parte, copilul rămâne în universul său juvenil, pe de altă parte, prin intermediul miraculosului din basme se vede mare și învingător într-un timp scurt, care nu mai ține de timpul în care trăiește. În ciuda faptului că este mic, copilul visează să ajungă cât mai repede voinic și altfel începe să învețe câte ceva din pățaniile eroului preferat.
Din lectura basmelor, copiii își însușesc treptat nenumărate învățăminte care izvorăsc din înțelepciunea populară. Aceste creații contribuie la dezvoltara celor mai bune trăsături de caracter și produc o impresie adâncă asupra gândirii și sensibilității copiilor, prin morala lor clară, pozitivă, ușor de înțeles.
Dintre creațiile literare în proză, basmele și poveștile au rămas de-a lungul anilor cele mai îndrăgite opere pentru copii, începând din fragedă copilărie și până aproape de adolescență. Basmele au o deosebită valoare instructiv-educativă. Ele exercită o prețioasă contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere și a celor afective, la formarea trăsăturilor de voință și caracter, la formarea personalității copiilor. Exprimând năzuințele, înțelepciunea, necazurile și bucuriile poporului, lupta cu forțele naturii, relațiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înțeleagă viața în complexitatea ei. Basmele sunt prețioase și pentru că pun într-o lumină vie ce e bine și ce e rău,ajutând copiii să-și însușească aceste reprezentări morale. Prin înțelegerea conflictului dintre cele două forțe care apar în basm, elevii își formează reprezentări despre dreptate, cinste, curaj, hotărâre, perseverență, hărnicie. De asemenea, lectura basmelor îi determină pe copii să fie de partea dreptății, a adevărului și a binelui și să deteste nedreptatea, răutatea, lăcomia, îngâmfarea, minciuna. Lectura basmelor are o deosebită importanță educativă și prin faptul că pune în valoare calitățile eroilor care devin pentru copii modele de urmat. Atitudinea de care dau dovadă eroii pozitivi precum Făt-Frumos, Prâslea, fata moșului, ș.a, îi învață pe copii să fie curajoși, hotărâți, perseverenți, modești, harnici, cinstiți și drepți. Prin intermediul basmului li se dezvoltă copiilor atenția, prin faptul că aceștia urmăresc cu sufletul la gură peripețiile narate. Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor, dar și pentru dezvoltarea conținutului de idei, copilul sesizează și expresiile poetice pe care și le însușește îmbogâțindu-și vocabularul cu expresii și cuvinte noi. De asemenea, ei memorează expresiile cu care încep și se încheie basmele, dar și pe acelea care se repetă.
Basmul contribuie și la educarea gustului pentru frumos. Cele mai îndrăgite basme sunt basmele lui Petre Ispirescu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Aleodor Împărat”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, basmul lui Eminescu „Făt-Frumos din lacrimă” și altele. Poveștile au unele trăsături specifice, diferite de cele ale basmelor și prin subiect, dar și prin personaje, fiind mult mai apropiate de viața reală. Și poveștile au ca temă lupta dintre bine și rău, dar conflictul este stârnit de contradicția dintre reprezentanții unor interese antagoniste: țăranul și popa, țăranul și boierul, stăpânul și argatul. Unele conflicte sunt inspirate din viața de familie, fiind provocate de răutatea, lăcomia, invidia și viclenia mamei vitrege. În unele povești conflictul este provocat de contradicțiile dintre oameni dotați cu calități morale deosebite și cei dominați de unele năravuri disprețuite de popor. În aceste situații, prin intermediul umorului sunt criticate prostia, lăcomia, lenea, îngâmfarea, etc. Poveștile au subiecte de proporție redusă, cu peripeții mai puține surprinzând aspecte din viața socială sau de familie. Având caracter satiric, rolul poveștilor este de a combate unele trăsături de caracter sau deprinderi morale disprețuite de societate: lăcomia, zgârcenia, lenea, minciuna, viclenia, etc. Sugestive în acest sens sunt „Poveștile lui Păcală”, după Petre Dulfu, Păcală fiind figura centrală, care, prin istețimea sa și firea glumeață reușește să păcălească pe oricine și să ironizeze unele năravuri ale oamenilor. În cazul poveștilor cu subiecte inspirate din viața reală, acțiunea este simplă și se desfășoară în mod dinamic. Nararea faptelor este însoțită și de dialog. Din majoritatea acestor povești se desprind gluma, umorul, ca trăsături dominante ale personajului principal. Ion Creangă, neîntrecut povestitor, a scris nenumărate și valoroase povești, care au fermecat copilăria multor generații și vor reprezenta mereu lectura preferată a copiilor. Prin lecturarea poveștilor lui Creangă, copii cunosc diferite personaje din lumea satului – oameni harnici, curajoși, dârzi, optimiști, veseli, dar și hotărâți să lupte pentru o viață mai bună, pentru triumful dreptății, a cinstei și a adevarului. Foarte sugestive în acest sens sunt„Povestea unui om leneș”, „Fata babei și fata moșneagului”, „Povestea lui Harap-Alb”, etc.
3.3. Importanța poveștilor și basmelor ce oglindesc copilăria
Copilăria este considerată ca fiind cea mai fascinantă etapă din viața omului, un tărâm al dragostei, al ferecirii, al gingășiei. Ea a fost evovată atât de clasici ai literaturii pentru copii, cât și de scriitori contemporani.
Părinții și bunicii sunt cei care încep a povesti copiilor încă de la cea mai fragedă vârstă, urmând ca acest proces să fie continuat în grădiniță și școală. Grădinița reprezinta prima formă de organizare a învățământului și acordă o atenție deosebită dezvoltării capacității de comunicare verbală, pentru că exprimarea verbală este condiția principală, în formarea, fixarea, diferențierea noțiunilor și în transmiterea informațiilor. Prin intermediul strategiilor didactice utilizate în grădiniță, copilului i se dezvoltă capacitatea de a folosi limbajul contextual.
În procesul de dezvoltare psihică a copiului, atenția și memoria voluntară înregistrează un important salt calitativ. Gândirea și imaginația înregistrează importante acumulări cantitative și calitative, iar rolul limbajului în formarea intelectuală a copilului este relevant. Astfel notiunile se îmbogățesc și se nuanțează în raport cu gândirea și experiența de viață a copilului.
În mod treptat, copiii manifestă un interes crescut pentru lumea basmelor și a poveștilor reușind să se transpună ușor în rolul personajelor preferate, imaginația bogată a acestora făcând posibilă încheierea acestora într-un alt mod, dorit de ei.
Prin intermediul literaturii, copilul poate să-și pună în valoare abilitățile sale creative, literatura pentru copii fiind cea mai apropiată formă de comunicare cu universul copilăriei. Copilăria rămâne o oază a fericirii, în care copilul-personaj se joacă și visează într-un univers al său inconfundabil.
Imaginea copilăriei a fost evocată atât în literatura universală, cât și în literatura română. Marele povestitor Ion Creangă surprinde în lucrarea sa „ Amintiri din copilărie ” întregul univers al copilăriei, cu toate elementele care-l compun. Acest univers este un fel de „ clopot vast , în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci .” (Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 2, Editura pentru Literatură, București, 1967, p.341). Această lucrare nu a fost scrisă deliberat ca o lectură pentru copii, dar prin conținut, accesibilitate și farmecul întâmplărilor narate reprezintă o valoroasă carte pentru copiii de orice vârstă, dar și pentru adulți. Copilul personaj, pe măsură ce crește face cunoștință cu împrejurimile satului, este mândru de consătenii lui, oameni harnici și gospodari. Născut în casa unor astfel de oameni, Nică are toate condițiile să ducă o copilărie fericită, al cărei univers se întregește cu casa părintească și cu tot ce ține de ea. Încet, încet copilul învață că unii oameni sunt buni, harnici, generoși, precum mama sa, alții sunt lacomi, zgârciți, cicălitori, precum moș Vasile, popa Oșlobanu, mătușa Mărioara, etc. Dar, adevăratul univers al copilăriei este cel privit din perspectiva eroului narator aflat la vârsta copilăriei. El se compune din întâmplările la care este martor sau pe care le întreprinde, comunicate cititorului prin monologul eroului-copil. Acesta se află în zburdălnicia și nevinovăția vârstei pe care o trăiește. De aceea, micii cititori se regăsesc și participă cu afectivitate la acțiunile eroului principal. Nică este un copil inteligent, dar plin de neastâmpăr. El se joacă mereu cu mâțele, merge la scăldat, fură cireșele mătușii Mărioara, dărâmă casa Irinucăi, etc. Toate acestea nu ni-l fac antipatic pe erou, pentru că totul e specific vârstei. Toate aceste „ pozne ” ale copilăriei sunt redate cu umor, cu o atitudine de jovialitate, completate cu o ușoară undă de melancole a omului matur după o vârstă mereu tânără, captivându-l de fiecare dată pe cititor, determinându-l să retrăiască propria copilărie.
Dacă Creangă ne prezintă un copil al săteanului oboșnuit, I. L. Caragiale realizează în schițele „ Vizită… ” și „ Domnul Goe”, portretul copilului din familii înstărite, care, datorită unei educații greșite este orgolios, îngâmfat și prin tot ce face dovedește o libertate care sfidează bunul simț. În schițele „ Bunicul ” și „ Bunica ”, Barbu Ștefănescu Delavrancea evocă atmosfera de basm a copilăriei.
Mihail Sadoveanu a evocat cu duioșie copilăria chinuită a lui Niculăieș din povestirea „ Un om necăjit ”. În schimb, „ Dumbrava minunată ” este o capodoperă, în care, personajul-copil este prezentat cu înclinația lui spre vis, împletind în imaginația sa realul cu fantasticul. Ajunsă în dumbravă, Lizuca adoarme și se viseză în lumea basmelor, o lume în care fetița transferă necazurile ei din viața reală. Lizuca se destăinuie lui Patrocle și stă de vorbă cu Sora-Soarelui. Îmbinarea impresiilor produse de aspectele naturii asupra copilului cu impresiile rămase în mintea lui din lumea basmelor, îl farmecă pe micul cititor, îi dezvoltă imaginația și gustul estetic.
Înclinația spre joc, asimilarea rolului în basm și a persoajelor din basm în viața reală sunt aspecte care caracterizează și eroii lui Ionel Teodoreanu din romanul „ ”.
Prozatorul Mircea Sântimbreanu prezintă imaginea copilăriei sub aspectul dificultăților de creștere și adaptare a copilului la mediul școlar. El este de preocupat de felul cum copilul, ajuns școlar, depune eforturi pentru a se putea adapta noului mediu social, care îi impune anumite obligații și îi limitează libertatea de care s-a bucurat până la aceasta vârstă.
În schițele lui Sântimbreanu satira își atinge repede scopul. Citindu-le, școlarii descoperă cu ușurință manifestările copiilor satirizate de autor și, râzând de ele, încrearcă să nu o pățească la fel. Astfel, aceste schițe contribuie la formarea unor trăsături pozitive de caracter.
Marin Sorescu a înzestrat literatura contemporană pentru copii cu o carte pe cât de modern scrisă, pe atât de accesibilă micilor cititori „Unde fugim de-acasa?”, apărută în 1966. Această lucrare este o antologie de mici proze ritmate care înfățișează tablouri feerice ale universului copilului. Prozele surprind curiozitatea, setea de cunoaștere a copilului de azi, care crește și se dezvoltă într-o casă cu televizor, într-o localitate cu cinematograf, în contact cu diverse mijloace de informare. Scrierile sale îl invită pe micul cititor în adevărate excursii imaginare, la zoo, la munte, la mare, , etc. tocmai pentru a-i satisface setea de a ști cât mai multe. Scriitorul își propune să-i încânte pe copii cu frumusețile lumii în care trăiesc, realizând toate acestea în imagini vizuale și auditive care îl atrag pe cititor prin frumusețea lor.
Dar copilăria înseamnă nu numai o lume de basm, ci și plăcerea copilului de a se juca și de a îndrăgi jocurile. Majoritatea prozelor din acest volum stimulează fantezia și imaginația copilului spre vise și idealuri care se înfiripă, în parte, în subconștient la această vârstă.
Latura etică nu e cu totul uitată. Marin Sorescu nu urmărește recomandarea unor norme de conduită, dar cititorii își însușesc anumite reguli de bună purtare. Sugestivă în acest sens este schița „Să îmbătrânim-de-o probă”, care tratează respectul pentru bătrâni în general și pentru bunicii fiecăruia în special.
Cartea lui Marin Sorescu„Unde fugim de-acasă?”, realizează educația estetică a cititorului copil. În lecturile sale se întâlnesc imagini vizuale și auditive construite cu elemente din lumea feerică a basmelor. Cadența propozițiilor și frazelor, ritmul acestora, exclamațiile și interogațiile, modul de adresare direct și prietenesc nu numai că îl captivează pe școlarul mic, dar îi modelează gustul estetic, îi dezvoltă plăcerea de a citi.
Basmele și poveștile au un rol important în formarea conduitei morale la copii. Fiind creații ale unor culturi diferite, basmele abordează aceleași teme, aceleași personaje, aceleași simboluri.
Fie că au fost scrise de Andersen, de Charles Perrault, de Frații Grimm ori de alți scriitori români sau străini, ele abordează conflicte interne bine cunoscute de copii și pe care astfel reușesc să le soluționeze mai ușor: suferință, moarte, gelozie, ură, răutate, etc. Finalul basmelor este întotdeauna unul fericit. Copilul înțelege că în viață și el va avea de depășit unele încercări, dar că va reuși să ajungă cu bine la capăt. În basme, reușita personajelor nu se datorează faptului că sunt puternice și bogate, ci faptului că sunt abile, generoase, binele triumfând mereu.
„Nu știam eu însă, la vremea aceea, cum nu știți nici voi, acum, cât de lung este Drumul Cărții. Nesfârșit! Ca-ntr-o pădure fermecată, intri pe el în copilărie, la tinerețe și ieși din el, fără a-i da de capăt la bătrânețe!” spunea Petre Ghelmez. Formula magică de început a unui basm „A fost odată ca niciodată…” are rolul de a ne scoate din timp, povestind ceva ce nu se petrece nici în prezent, nici în trecutul umanității. În fascinanta lume a basmului se poate întâmpla orice- copiii se pot naște dintr-o lacrimă, calul poate mânca jăratic, iar apoi zboară, împărații au barba roșie, unele animale au darul vorbirii și multe altele. Aceste minunății mai pot apărea doar în vise.
De obicei, basmul începe prin expunerea unei situații limite, în care evoluția eroului sau a eroinei este blocată (Albă-ca-Zăpada este condamnată la moarte de gelozia mamei vitrege, Cenușăreasa este obligată să-și slujească mama și surorile vitrege, etc). Atmosfera este tensionată, dar, nu peste mult timp apare ceva care schimba radical situația. De regulă, eroul pleacă într-o călătorie și întâlnește pe drum diverse capcane, locuri îmbietoare, dar și prieteni (Sfânta Miercuri, Sfânta Duminică, animale vorbitoare, bătrânei înțelepți) care-l ajută să depășească toate obstacolele. În majoritatea basmelor eroul este supus unei lupte cu balaurul, căpcăunul, ursul, vrăjitoarea, dar, de obicei iese învingător. Astfel atmosfera basmului devine din tulbure-luminoasă, din tensionată-relaxată.
Este emoționant să observi chipul unui copil în timp ce acesta ascultă cu sufletul la gură o poveste, cum în gândul său se roagă ca eroul să câștige, cum pe fața sa se întipărește frica, spaima cauzate de pericolele prin care trec personajele, sau zâmbetul larg care inundă chipul la final, când totul se termină cu bine. Acest lucru te face să te schimbi ca om și să ajungi să te întrebi ca marele poet Mihai Eminescu: „Astăzi, chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot/ Unde ești, copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?”.
3.4.Valențele educative ale basmelor și poveștilor
Valoarea formativă a basmelor și poveștilor constă în faptul că acestea stimulează procesele cognitive și afective ale copiilor și contribuie la formarea trăsăturilor de voință și caracter. Conținutul lor impresionează prin abordarea problemelor majore ale existenței, prezentate într-un mod cât mai accesibil micilor cititori: nașterea și moartea, căsătoria și fericirea, bogăția și sărăcia, timpul și spațiul, conduita morală etc. Lectura basmelor îi ajută pe copii să își formeze reprezentări și noțiuni despre dreptate, curaj, vitejie, cinste, hărnicie, preseverență etc. Dinamismul acțiunii și perspectiva amplă pe care le-o deschide miraculosul din basm îi captează pe aceștia, fiind influențați de frumusețea morală a personajelor. Desfășurarea succesivă a peripețiilor le dezvoltă atenția și memoria, imaginația și spiritul de observație. Treptat, copiii pot să își dea seama de gravele consecințe pe care le are minciuna și lașitatea, prostia și îngâmfarea.
Basmele sunt valoroase nu numai în ceea ce privește educarea artistică a copiilor, dar și pentru dezvoltarea limbajului. Copiii observă odată cu conținutul de idei și expresiile poetice pe care și le însușesc în acest fel și îmbogățesc vocabularul cu expresii din limba vie a poporului, fapt ce contribuie la însușirea limbii materne, cu bogăția și expresivitatea sa, cu proverbele și zicătorile pline de înțelepciune, care contribuie în mod evident la dezvoltarea personalității copilului.
Copilul care a citit sau care a ascultat o poveste frumoasă nu va rămâne același cu cel dinaintea actului lecturii. Gândirea, simțirea și voința lui se modifică ușor pentru că el trăiește adeseori, fără să-și dea seama ,,emoții și procese mintale determinate de străduința eroului din basm de a trece piedicile ivite în cale și puse de alții.” (Eugenia Speranția, Basmul ca mijloc educativ, în studii de folclor și literatură, București, Editura pentru literatură, 1967, p.137-190). În plan imaginar, copilul intră în pielea personajului și participă afectiv la peripețiile acestuia, considerând că este și el implicat în conflictul dintre Făt-Frumos și opozanții săi. Din punct de vedere psihologic, copilul trăiește o situație asemănătoare cu jocul prin faptul că subconștientul său este antrenat și frământat pe parcursul poveștii, fiind încântat și cucerit ca în orice joc, acest lucru fiind posibil datorită faptului că, atât în basm, cât și în joc, copilul își satisface nevoia de acțiune. Prin identificarea cu eroul, copilul participă la lupta și acțiunea epică și trăiește în funcție de împrejurări, când sentimente de revoltă, depresie sau suferință, în cazul în care eroul este pe moment înfrânt, când sentimente de satisfacție și bucurie, atunci când eroul este învingător.
Citind basme și povești, cu timpul, în mintea copilului se întipăresc figuri și fapte încărcate de un fond emotiv impresionant, care formează un univers diferit de cel în care el trăiește în mod fizic, real.
Făcând o comparație între el și adult, copilul descoperă sentimentul de inferioritate și de neîmplinire, dar, alături de Făt-Frumos, el caută în lumea de basm un mediu în care să scape, și numai pentru moment, de sentimentul inferiorității.
Narațiunea basmului are și funcția de educare a simțului logic, component al atitudinii etice, care-l determină pe cititor să caute dreptatea. Atenția micului cititor nu este constantă, ci fluctuantă. Atenția prelungită se menține numai prin succesiunea peripețiilor legate printr-un fir logic, care trebuie completat și susținut de absorbirea atenției lui involuntare de către basmele care-l vrăjesc prin faptele narate.
Pe tot parcursul lecturării unui basm, atenția copilului este atrasă și de răspunsul la anumite întrebări, prin intermediul cărora va căuta fie cauza fie efectul anumitor acțiuni întreprinse de Făt-Frumos. Întrebarea „de ce ?” persistă în mintea copilului și îi stârnește curiozitatea:
de ce împăratul cu cele trei fete (din basmul: Porcul cel fermecat), când plecă la luptă și le lasă cheile casei, le interzice să intre într-o anumită cameră din palat?
de ce pe fata cea mică, în loc s-o pețească un fecior de împărat, o pețește tocmai un „porc”?
Din dorința de a găsi răspuns la asemenea întrebări se naște pasiunea pentru citit și voința de acțiune, de luptă, pentu aflarea adevărului ori pentru repararea unei nedreptăți. Prin participarea la acțiune, copilul trăiește și savurează în mod anticipat iluzia unei posibile victorii.
De asemenea, basmul îi oferă ca sugestie micului cititor o conduit orientativă înspre fapte bune, ca urmare a faptului că acestea sunt răsplătite. De exemplu, „fata moșului” lipește și repară cuptorul stricat și părasit, fără să fie obligată de cineva și fără să aibă un interes personal. La întoarcerea din călătorie, aceasta găsește cuptorul plin de plăcinte calde, fiind astfel răsplătită pentru grija și hărnicia de care a dat dovadă anterior. În schimb sora sa se comport total diferit și, ca urmare, rămâne flămândă, pedepsită.
Din astfel de exemplu cititorul va învăța că numai cel care se identifică pe deplin cu eroul, cel care îl urmează, întocmai, va obține în final darurile minții și calitățile inimii: iscusință, hărnicie, generozitate.
Basmul are un rol formativ însemnat datorită faptului că înfățișează cititorului nenumărate aspecte de viață din care se pot învăța multe, că propune o gamă variată de personaje purtătoare de mesaje cu pronunțat caracter moralizator, că oferă o multitudine de situații care ilustrează comportamentul uman.
Funcția educativă a literaturii se raportează la valorile morale, necesitățile spirituale și la atitudinea celui ce citește față de societate. Prin lectura basmului urmărim să formăm o personalitate integră înzestrată cu anumite sentimente, atitudini, gânduri. Lectura unui text literar epic bine scris contribuie la formarea unui cod de valori morale, a concepției despre lume, a valorilor estetice și a relațiilor cititorului cu mediul înconjurător.
Fiind tentat să afle răspunsuri la propriile sale problem, copilul se va orienta spre acele lecture în care va găsi o realitate asemănătoare lumii în care trăiește. El trece prin nenumărate experiențe de viață compuse dintr-un ansamblu de întâmplări și caută în lumea basmelor soluții care să-l ajute în rezolvarea problemelor sale.
Acțiunile, sentimentele, faptele și gândurile personajelor reprezintă pentru cititori adevărate lecții de etică. Prin intermediul lecturilor cititorul reușește să treacă prin viața personajelor și astfel să-și îmbogățească propria experiență cu experiența altora. Astfel începe să se contureze drumul care duce spre formarea unei personalități integre.
Textul narativ devine un important mijloc de formare a elevului și nu scop al învățării și de aici accentul pus pe obiectivele de formare care ocupă locul central în procesul de cultivare a capacităților umane.
Lectura basmelor trezește și menține atenția elevului și îl motivează în re-lecturarea aceluiași text sau în lecturarea altor texte încă necunoscute. Citirea sau povestirea textului epic îl ajută pe elev să perceapă conținutul de idei și să descopere valențele lui literare-estetice.
Valorificarea conținutului basmului contribuie și la dezvoltarea gândirii cititorului. Fiind un proces cognitiv, gândirea, „prin intermediul abstractizării și generlizării coordonate în acțiuni mentale, extrage și prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative în formarea conceptelor, judecăților și iraționamentelor.” (A.Cosmovici, Șt.Boncu, G.Dafinoiu, C.Dirțu, C.Havirneanu, Psihologie. Compendiu pentru bacalaureat și admitere în facultate, Polirom, Iași, 1998, p.57)
Se remarcă faptul că între învățare și procesele psihice există o strânsă interdependență. Pe de o parte, într-o activitate de învățare sunt implicate toate procesele psihice ale elevului, pe de altă parte, „învățarea contribuie la modelarea, structurarea proceselor psihice”.
În cazul unei prime lecturi, copilul este stăpânit mai mult de sentimentul de curiozitate, de descoperire imediată a răspunsurilor la unele întrebări de genul „Ce se va întâmpla?”, „Cum se va termina?”.
Receptarea textului unui basm contribuie și la cultivarea imaginației creative a elevului. Dorind, după modelul oferit de eroii basmelor citite, să construiască, în mod imaginar, o lume așa cum și-ar dori-o, deseori copiii sunt înclinați să corecteze cursul evenimentelor, să le modifice și să le aranjeze după bunul lor plac, într-o formă naivă și după logica obișnuită a faptelor.
În cazul predării textului epic vom încerca să stimulăm nu numai creativitatea elevilor talentați, ci îi vom avea în vizor și pe ceilalți. A.Osborn afirmă că „toți oamenii posedă talentul creativ”, dar stimularea acestuia depinde de efortul depus de fiecare în cadrul unui asemenea proces.
Dezvoltarea gândirii creative la elevi are la bază o atitudine pozitivă care presupune încredere, entuziasm, încurajare, perseverență. În acest sens este necesară utilizarea unor tehnici care să contribuie la dezvoltarea imaginației, iar acele tehnici să exercite o influență benefică în cazul receptării basmului.
Creativitatea este considerată ca fiind un proces mental și pentru stimularea ei se vor folosi diferite exerciții care să mobilizeze gândirea creativă și interesul elevilor, pasiunilor lor. Sunt considerate activități creative nu numai compunerile, dar și redarea unor informații printr-un desen, o schemă, ș.a. În vederea stimulării imaginației creative a elevilor, dascălul va utiliza sarcini didactice de nivel creativ: scrierea unor basme, inventarea lor, redactarea unor povestiri sau basme, etc. Prin astfel de sarcini, fiecare elev va încerca să-și pună în valoare propriul potențial intelectual și creativ.
Pentru cultivarea și dezvoltarea imaginației creatoare a elevului, dascălul are datoria de a-i ajuta pe elevi să-și formeze o gândire independentă, să fie atent la orice idee nouă venită din partea elevilor, să le dezvolte capacitatea de a descoperi problemele noi și de a căuta modalități noi de rezolvare a acestora.
Deci, stimularea motivației elevilor pentru a lectura basme și povești poate fi realizată prin diferite modalități de intervenție educațională, acestea realizând conexiuni între situațiile de învățare și structurile psihointelectuale ale elevului, cum ar fi percepția, gândirea, imaginația.
Constantin Parfene, în lucrarea sa de metodică spune că „finalitatea principală a procesului de receptare a literaturii în școală rămâne aceea de a forma din elevi cititori de literatură, în devenire oameni cu deprinderea de a citi zilnic ceva interesant, capabili de a adopta o poziție personală față de lecturile lor.” (Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid teoretico-aplicativ, Editura Polirom, Iași, 1999, p.179)
Pentru a forma un cititor avizat de literatură trebuie, în primul rând, a forma elevilor deprinderile de receptare a mesajelor transmise de operele literare. Adică, elevul-cititor trebuie format ca receptor capabil să aprecieze și să evalueze valoarea axiologică și calitatea estetică a poveștilor și basmelor lecturate. De aici reiese nevoia de implicare a elevului în procesul de sondare, comentare, evaluare a lecturilor, pentru ca, sub influența lor, personalitatea lui să fie supusă schimbării, să se poată transforma, locul primordial fiind alocat formării de capacități și atitudini, urmate de formarea de priceperi, deprinderi și apoi de transmiterea de noi cunoștințe.
Basmul este specia literară care are avantajul de a prezenta viața și aspectele acesteia dintr-o amplă perspectivă, de a prezenta lumea ca un fenomen universal, motiv pentru care îl motivează pe micul cititor în căutarea unor răspunsuri la nenumărate probleme de ordin personal și social. Copilul încearcă să găsească în textul citit soluții pentru unele problem reale, nerezolvate, moduri concrete de rezolvare a unor situații conflictuale, unele aspecte legate de viață, în care uneori se regăsește, când, în fond, are loc o comunicare cu viața.
De cele mai multe ori, când elevii sunt întrebați de ce preferă să citească povești, majoritatea susțin că acestea le oferă o gamă variată de exemple din care învață să înțeleagă faptele oamenilor, sufletele acestora, aspecte importante de care vor ține cont în formarea lor ca oameni. Personajele din basme fiind interesante și reprezentând diferite tipologii umane, unice în felul lor, constituie pentru copii modele de viață. Acestea oferă în fiecare caz o mare diversitate de fapte, gânduri, mesaje, trăiri, surprind realitatea socială, toate acestea făcându-le și mai credibile în fața cititorilor. Cu ajutorul personajelor, autorii reușesc să ofere micilor cititori modele de adevăr, frumos, dreptate, libertate, acestea reprezentând valori fundamentale ale omenirii.
Spre sfârșitul copilăriei elevii își dau seama că nu există nici balauri, nici zmei sau vrăjitoare, motiv pentru care acceptă situația din basm ca pe o înțelegere care se stabilește între spectatorii din sală și autorii de pe scenă. Naivitatea unor soluții și ușurința cu care se iese din diferite sitații devin amuzante, copiii dându-și seama de precaritatea unor scene, de forțarea unor conflicte. În acest stadiu se produce în percepția copiilor un proces de demitizare a lumii descrise în basme, pe care le părăsesc pentru alte lecturi.
Cu toată invazia tehnologiei moderne, basmul rămâne o lectură plăcută și accesibilă elevilor. Chiar marii creatori și-au dat seama de potențele educative ale acestuia. Charles Perrault afirma în prefața volumului său de basme (din 1695) că tuturor celor aflați la o vârstă fragedă nu le sunt încă clare noțiunile de bine și rău, fiind astfel nevoie în copilărie de haina plină de vrajă și de mister a basmului. Toate poveștile încearcă să pună în evidență foloasele pe care le are omul dacă este cinstit, harnic, ascultător, dar și necazurile care-i pândesc pe toți cei răi, vicleni, leneși, neascultători. Poveștile „stârnesc dorința copiilor de a se asemui cu cei buni și totodată teama de nenorocirile în care cad cei răi, datorită răutății lor.” (Charles Perrault, Frumoasa din pădurea adormită, București, Editura pentru Literatură, 1968, p.6-7)
Formarea unui bun cititor și prin lecturarea basmelor presupune conștientizarea din partea elevului a sensului existenței sale, pe care o înțelege, o reproduce, o recrează având la bază gândirea reflexivă, iar datoria dascălului la clasă este aceea de a mijloci, în cadrul demersului didactic, transformarea substanței textului într-un element cu puternic impact formativ.
CAPITOLUL IV. METODE ALTERNATIVE FOLOSITE ÎN PREDAREA BASMULUI-POVEȘTII ÎN CICLUL PRIMAR
4.1. Metode și procedee didactice valorificate în cadrul basmelor și poveștilor
Realizarea obiectivelor formative și informative ale învățământului impune folosirea unor metode și procedee de lucru care să faciliteze creșterea eficienței învățământului.
Activitatea de instruire, de învățare tinde să ia o formă optimă de organizare a acțiunii instructiv-educative prin îmbinarea eforturilor cadrului didactic, dar și al copilului. Acest lucru se înfăptuiește grație și a ceea ce reprezintă metoda de învățământ. Etimologic, termenul ,,metodă” este derivat din grecescul ,, methodes”, care înseamnă ,, drum spre”, până în zilele noastre, el fiind însă extins și îmbogățit succesiv pe baza cercetărilor de didactică ce au surprins caracteristici noi ale sferei și conținutului noțiunii de metodă.
Predominantă este însă perspectiva acțională, prin prisma căreia metodele sunt instrumente cu ajutorul cărora copiii, sub îndrumarea cadrului didactic sau în mod independent avansează în acțiunea de cunoaștere și de formare a priceperilor și deprinderilor.
Metodele sunt deci, în același timp, planuri de acțiune (suite de operații ce se derulează conștient în vederea atingerii unui scop) și modalități de acțiune (strategii acționale grație cărora copilul dezvăluie sau i se dezvăluie esența evenimentelor, proceselor sau fenomenelor).
Procesul de educație, fiind foarte divers, necesită în ansamblul său metode diferite, fiecare utilă în anumite situații, singură sau în asociații cu altele și nepotrivită în alte situații. Obiectivele sunt restrânse, și în condițiile date, este de obicei mai utilă o anumită metodă. Pentru obiective complexe se apelează la strategii didactice, adică la asamblări în care metode diferite își completează reciproc efectele și constituie un demers coerent de educare.
Este necesar de menționat că procedeul este subordonat metodei, este un caz particular sau un detaliu, fiecare metodă cuprinde mai multe procedee (de exemplu explicarea cuvintelor poate fi folosită și în conversație și în expunere), de asemenea o metodă poate deveni procedeu în raport cu alta.
Întrucât copilăria tuturor timpurilor nu poate fi concepută fără lumea fabuloasă oferită de basm, povești, povestiri și aceste activități implică un mare grad de pregătire a profesorului.
Literatura pentru copii dispune de bogate valențe formative, iar ceea ce trebuie să dăm copilului pentru a pătrunde în esența basmelor, povestirilor necesită un efort susținut și bine gradat al intelectului, el nu se poate rezuma la simpla asimilare de cunoștințe, ci trebuie să vizeze formarea unui anumit mod de a gândi.
În acest sens se folosesc metode și procedee diferite, unele noi, altele prin prelucrarea și perfecționarea celor tradiționale, ținând cont de condițiile prevăzute și de perspectiva imediată de modernizare a activității instructiv- educative.
În contextul larg al îmbunătățirii și renovării metodologiei didactice în cadrul activităților de povestire a psihopedagogului și a copiilor se aplică o varietate de forme care să contribuie optim la pregătirea și formarea personalității elevului:
Creșterea cantitativă și calitativă a cunoștințelor copiilor, de îmbogățire și activizare a vocabularului , de dezvoltare a vorbirii sub toate aspectele;
Accentuarea muncii de tratare diferențiată a elevilor atât în activitățile comune, cât și în activitățile cu grupuri mici sau individual.
Folosirea jocului ca formă de învățare, a utilizării elementelor de joc în etapele unei activități de povestire a unui basm, în funcție de specificul acestuia;
Utilizarea problematizării, a abordării euristice (modalitate de descoperire a adevărului, a mesajului educativ), a învățării prin descoperire ( prin activitate proprie, independentă a copiilor);
Folosirea mijloacelor moderne de învățare pentru a- i ajuta pe elevi să pătrundă în intimitatea proceselor și fenomenelor prezentate;
Urmărirea îndeaproape a participării afectiv-activă și conștientă a fiecărui copil la rezolvarea sarcinilor didactice.
Construirea unui nou sistem metodic în expunerea unui basm, a unei povești nu a determinat ponderea metodelor expozitive (strict obligatorie), dar am extins utilizarea metodelor moderne, acțiune care dezvoltă gândirea, capacitatea de investigare, care presupune participarea copiilor la dobândirea cunoștințelor, de a aplica în practică cele învățate.
Aportul acestor metode a fost materializat în direcția încurajării spontaneității, a sincerității, a curajului, a manifestării opiniei, a spiritului de echipă.
Povestirea ca metodă expozitivă, răspunde unei inclinații firești și puternic resimțite de copii, aceea de miraculos, de fantastic. Cu ajutorul povestirii ei pătrund cu ușurință în lumea basmelor, povestirilor, gustând farmecul legendelor și miturilor, trăiesc episoadele zugrăvite în operele literare sau fapte eroice petrecute de demult, fac cunoștință cu întâmplări semnificative din viața unor personaje .
Povestirea este o specie a narațiunii căreia îi este caracteristică prezentarea unei întâmplări simple, în mod exemplar,de către un participant la fapte, deci la persoana a III-a. Prin intermediul materialului și claritatea exprimării ideilor, povestirea asigură însușirea unui fond de reprezentări vii și clare, incită la analiza și comparații , înlesnește înțelegerea lucrurilor și desprinderea esențialului, a unor învățăminte.
O poveste atractivă, relatată cu talent, însoțită de gestică, mimică, ton adecvat este întotdeauna urmărită cu încordare și participare intensă, ea sensibilizează sentimentele la ceea ce este bun , frumos, adevărat, cinstit.
Caracterul nuanțat și emoțional al exprimării cadrului didactic, participarea sa directă și afectivă în prezentarea conținutului basmului (al unei povești) trezesc trăiri emotive intense, de la cele de iubire, respect, stimă, admirație, bucurie, compătimire până la cele de ură indignare, durere, repulsie, ceea ce explică marea valoare educativă.
Ca această metodă a povestirii să devină activă se recurge la materialul ilustrativ, sugestiv, întrerupând astfel firul acțiunii pentru a plasa o explicație, pentru a prezenta un personaj, în acest fel povestirea, având un ecou și mai puternic în mintea și în inima copiilor.
Basmul, este o desfășurare epică , amplă, cu mai multe episoade, în care intervin evenimente supranaturale și personaje fantastice, având rol distractiv –de încurajare a istețimii care învinge prostia, sau moralizator de condamnare a răului care este întotdeauna înfrânt de bine. Caracterul artistic al personajelor le face ușor de distins și de reținut.
Pornind de la prezentarea povestirii model folosind vorbirea clară, corectă, coerentă, expresivă, respectând pauzele, folosind un ton și un ritm adecvat, mimica, gestica potrivită, am reușit să deschid un ,,câmp” larg în reproducerea și crearea de povești folosind limbajul adecvat în procesul de comunicare și gândire.
Povestirea ca metodă de activizare a vorbirii sub raportul coerenței și înlănțuirii logice, al conținutului, al identificării personajelor, al folosirii expresiilor artistice și al valorificării mesajului educativ, trebuie să fie bine concepută pentru școlar. Cu ajutorul întrebărilor, copiii au reușit să denumească personajele, să spună de cine le-a plăcut, de cine nu, dacă sunt copii în clasă care se aseamănă cu unul dintre personaje, etc.
Se observă că și povestirile facilitează o serie de transformări calitative în sfera vorbirii, astfel, am pus accent pe o exprimare cât mai corectă, concretă, cursivă, logică sub toate aspectele: fonetic, lexical, gramatical, expresiv.
Pregătirea minuțioasă a unei povestiri revine cadrului didactic care trebuie să cunoască foarte bine conținutul basmului sau al poveștii, să-l adapteze, stabilind în amănunt planul expunerii pentru a evita improvizațiile, omisiunile, ezitările care au un ecou nefavorabil asupra școlarului.
Succesiunea episoadelor, pasajelor de memorat, expresiile literare presupun un efort susținut atât din partea copiilor, cât și din partea cadrului didactic, de aceea trebuie să li se acorde foarte multă importanță.
Activitatea de povestire trebuie să fie planificată, organizată, cunoscând posibilitățile de dezvoltare psihoindividuale ale copiilor, capacitatea lor intelectuală, nivelul limbajului.
Expunerea făcută de cadrul didactic trebuie să țină cont de puterea de concentrare a atenției copiilor, de durata procesului audierii, intervin cu întrebări, repetări, cu formulări ritmate, fac completări.
Aici rolul cadrului didactic este foarte important, el trebuie să găsească soluțiile optime care să creeze condițiile favorabile de captare a atenției, interesului și curiozității copiilor.
Pentru ca povestirea să fie cât mai vie, mai plăcută, cadrul didactic va insista în expunerea basmului pe respectarea pauzelor, pe accentuarea sensului logic al propoziției, frazei.
Se va insista pe sublinierea elementelor figurative ale vorbirii (epitete, metafore, comparații, enumerații, repetiții, hiperbole), pe mimică și gestică pentru a întări mijloacele verbale de exprimare.
Respectând aceste cerințe, metoda povestirii va asigura perceperea afectivă și conștientă de către copii a oricărui text planificat.
Metoda povestirii trebuie să fie de calitate și nu poate fi folosită decât în strânsă legătură cu descrierea, explicația care au rol de a înfățișa direct aspectele relatate, care sunt un suport de analiză și argumentare a cunoștințelor noi.
Explicația este o metodă verbală la care recurge cadrul didactic ori de câte ori conținuturile prezentate copiilor se cer argumentate suplimentar pentru a fi mai bine înțelese.
De bună seamă efortul de accesibilizare a cunoștințelor trebuie adaptat unei logici intuitive.
Lectura explicativă
Formarea capacităților elevilor de a se orienta în textul citit, în funcție de specificul lui, se poate asigura prin intermediul lecturii explicative. Componentele lecturii explicative oferă resurse multiple de valorificare deplină a conținutului unui text citit, indiferent de genul sau specia din care face parte.
Demersul metodei general pentru înțelegerea unui text de citire presupune următoarele componente:
Activitatea pregătitoare în vederea lecturii
Citirea integrală a textului literar (de obicei lectura model): citirea pe fragmente și explicarea cuvintelor și expresiilor necunoscute
Analiza fragmentelor
Scoaterea ideilor principale (elaborarea planului de idei)
Coversația generalizatoare
Citirea de încheiere (selectivă pe roluri)
Activitatea creatoare în legătură cu materialul citit (joc didactic, joc de mișcare cu cântec etc.)
Formele de muncă independentă la orele de citire
Voi prezenta și comenta formele de muncă independentă, în ordinea în care se derulează etapele lecturii explicative:
Lectura integrală se poate efectua independent, elevii citind cu anticipație textul pe care urmează să-l studieze. În general, textele aparținând genului epic pot fi date, pentru a fi citite independent, ca temă pentru acasă
Exemplu:
În manualul de clasa a II-a, Limba și literatura română, Editura Aramis, este prezentat un fragment din Amintiri din copilărie, și anume La scăldat. Se cere elevilor să citească textul odată în gând, pentru a se realiza cu mesajul transmis.
Lectura la prima vedere se face pe baza unor cerințe formate de către învățător și după unele explicații prealabile (se explică unele cuvinte și expresii noi). Aceste explicații pot orienta elevii să reflecteze asupra unor probleme esențiale, referitoare la conținutul (fondul) textului (tema, ideea operei, momentele subiectului etc.), precum și la forma lui (compoziție, imagini artistice).
Ex. Pentru același fragment de mai sus, se poate cere elevilor să citească, la prima vedere, urmărind: identificarea cuvintelor și expresiilor noi, (cu toată inima, o iau la sănătoasa, păpușoi), explicarea acestora, introducerea lor în enunțuri proprii.
Acasă sau în clasă, se poate da elevilor sarcina independentă de a face delimitarea fragmentelor, orientându-se după ideile principale formate (după criteriul logic).
Această etapă se face în a II-a oră de citire. Fiecare fragment se constituie într-o unitate logică în structura întregii lecturi. De obicei, textele narative se delimitează în fragmente după criterii determinate, fie de structura lor internă, fie însăși de desfășurarea acțiunii. Conținutul (tematic, de idei etc.) poate fi desprins după parcurgerea integrală a textului, stabilind:
Care este ideea principală a textului ?
Ce alte idei se mai desprind din acțiune ?
Activitatea de fragmentare a textelor literare, poate și trebuie să fie conștientizată printr-o pregătire prealabilă: se dau ideile formate fie de către învățător, fie de către autorii manualului; se dau ideile principale numai pentru o parte din fragmentele textului, solicitându-se elevilor să identifice fragmentele potrivite pentru fiecare idee. Restul textului va fi delimitat în fragmente, prin efortul personal al elevilor.
Ex. În textul amintit, împărțirea pe fragmente se face rezolvând următorul exercițiu: Scrieți următoarele enunțuri în ordinea în care au avut loc întâmplările din text:
„Băiatul îi cere iertare mamei.
Nică stă rușinat în fața mamei.
Mama cere ajutorul lui Nică”
Elevii găsesc fragmentele corespunzătoare fiecărei idei, respectând cerința exercițiului. Se trece la povestirea pe fragmente, apoi a întregului text.
La clasa a IV-a, elevii trebuie să împartă singuri sau cu ajutorul învățătorului textul dat. Manualul nu mai prevede împărțirea orientativă a fragmentelor.
O formă productivă de familiarizare a elevilor cu tehnicile muncii cu cartea este citirea în gând:
Învățătorul dă elevilor sarcina să citească în gând un text, pentru a selecta cuvintele și expresiile noi (cu mare valoare expresivă). E bine să se ceară elevilor să indice sinonimele cuvintelor și expresiilor necunoscute (consultând un dicționar școlar), introducându-le în contexte noi.
Exemplu: În textul Amintiri din copilărie, din manualul de Limba și literatura română, clasa a IV-a, Editura Ana, după citirea în gând a fragmentului și selectarea cuvintelor și expresiilor necunoscute, se poate rezolva exercițiul:
Înlocuiți cuvintele marcate cu alte cuvinte folosite în text:
„În sat erau gospodari necunoscuți.
La poarta bisericii s-au ridicat chilii bine făcute.”
O formă eficientă de muncă independentă este citirea selectivă, învățătorul cerând elevilor să citească anumite fragmente sau pasaje de regulă, cu mare valoare educativă și artistică.
Ex. În manualul de clasa a III-a, de , la sfârșitul textului Amintiri din copilărie, apare următorul exercițiu: „Transcrieți enunțurile în care este prezentată părerea bunicului privitor la carte.”
Ca activitate independentă se folosesc răspunsurile la întrebările sau temele formulate de învățător la sfărșitul analizei unor texte. Atât întrebările, cât și temele trebuie să solicite efort de gândire din partea elevilor. Prin teme date se urmărește în egală măsură atât citirea, cât și scrierea. O formă eficientă de temă scrisă o constituie transcrierea unei anumite părți a textului. Orice temă scrisă trebuie să fie precedată de exersarea actului cititului.
Conversația, este o metodă verbală de învățare cu ajutorul întrebărilor și al răspunsurilor. Bazându-se pe cuvânt , este o metodă de cunoaștere imediată. Există două forme principale ale conversației: cea euristica și cea de verificare-examinatoare.
Se pornește de la o situație problematică apărută în basm, insuficient înțeleasă de copil și a cărei soluționare, interpretare, trebuie să o găsească cadrul didactic pentru a atrage atenția asupra unor elemente importante pentru înțelegere și astfel îl ajută să sesizeze noi reacții, să contureze probleme mai restrânse a căror rezolvare simplifică explicația.
Conversația de verificare–examinatoare urmărește să evidențieze gradul de însușire a anumitor cunoștințe legate de conținutul povestirii, de personaje, de întâmplările episodice, etc.
În predarea textelor narative, conversația este folosită cu succes. La toate clasele, această metodă poate fi utilizată în orice secvență a lecției.
Exemple:
Pentru familiarizarea elevilor cu propoziția în clasa I, în abecedarul de la editura Aramis sunt prezentate poveștile: Capra cu trei iezi și Punguța cu doi bani. După audierea textelor, învățătorul discută cu elevii fiecare imagine, formulând propoziții scurte:
Ce obeservați în prima imagine?
Ce face capra?
Ce fac iezii?
Câți iezi sunt în imagine? Dar în poveste?
Se procedează la fel pentru fiecare imagine, iar la final se repovestește toată pagina.
La clasa a II-a, după citirea și explicarea fragmentului La scăldat, se pot adresa următoarele întrebări pentru realizarea feed-back-ului: „ Unde a fugit băiatul?, Cum l-a pedepsit mama pe Nică?, Cum a ajuns băiatul acasă?, etc ”.
De asemenea, la clasa pregătitoare, pentru asigurarea conexiunii inverse a cunoștințelor din textul Fata babei și fata moșneagului se pot formula întrebările: „ Cu cine s-a întâlnit fata moșneagului prima dată?, Ce a rugat-o cățelușa?, Cu cine se mai întâlnește fata moșneagului?, Ce a rugat-o părul?, Ce i-a spus fântâna?, Cu ce au răsplătit-o toate pentru faptele ei bune?, Ce a făcut fata babei când a văzut atâtea bogății?, A fost la fel de harnică și de bună cu fata moșneagului?, Ce a făcut la sfânta Duminecă?, Care dintre personaje v-a plăcut cel mai mult?, De unde știți că era bună?, Care personaj nu v-a plăcut?, De ce?, Cele două fete au fost răsplătite la fel?,”.
O altă metodă este demonstrația – una din metodele de bază ale activității din școală. Este utilizată atât în activitățile de dobândire de noi cunoștințe ( povestirea cadrului didactic), cât și în activitățile de consolidare și sistematizare (povestirile copiilor).
Metoda demonstrației se îmbină cu explicația și exercițiul. Toate aceste metode de optimizare a activității de povestire trebuie îmbinate armonios, logic, în funcție de tema, conținutul basmului sau a poveștii, de tipul de activitate ( predare- învățare, fixare – consolidare, verificare – evaluare).
Știm că povestirile, fie a unui basm, fie a unei povești, constituie un mijloc important de dezvoltare a conduitei verbale la școlari în special, exersarea vorbirii reproductive în procesul comunicării cu cei din jur, în așa fel încât copilul să-și exprime cu ușurință dorințele, impresiile, gândurile, să redea în mod inteligent cursiv și logic un basm, o poveste, o întâmplare trăită, mai greu imaginată.
Toate acestea se pot realiza prin intermediul metodei exercițiului.
În activitatea didactică, exercițiul reprezintă o metodă fundamentală ce presupune efectuarea conștientă și repetată a unor acțiuni în esență mintale. Reușita ține de calitatea modului oferit, care trebuie să fie clar, accesibil; de motivația copilului de a repeta pentru a-și forma deprinderea respectivă, de sintetizare treptată a fragmentelor însușite deja, de ajutorul cadrului didactic și de respectarea ritmului individual de lucru.
Metoda problematizării aduce un plus de eficiență formativă la școlari prin generarea unei stări tensionale, ce devine impuls pentru activizarea acestora.
Repovestirea este o metodă colaterală povestirii. Ea presupune o centrare a activității pe copil care urmează să elaboreze un subiect prezentat anterior de către profesor, introdus într-o astfel de situație, școlarul este stimulat să-și dezvolte capacitățile de exprimare- în special claritatea, corectitudinea și coerența vorbirii – fiind vegheat îndeaproape de către profesor.
Repovestirea unui subiect este o activitate care îl obligă pe copil la reconstruirea acestuia în funcție de vocabularul pe care îl stăpânește în mod propriu și în funcție de capacitatea de a formula corect.
Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire și educare a școlarului, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei sarcini instructive complexe. Pot fi jocuri de dezvoltare a vorbirii în baza unui text narativ, jocuri de asociere de idei și raționamente, jocuri de fantezie.
Sfera de utilizare a jocului didactic este foarte largă, deoarece el poate fi practicat în diferite momente din programul zilei, putând fi extins chiar și în viața de familie a copilului. Jocul didactic rezolvă prin conținutul său o mare parte din problemele educației intelectuale. Mă voi opri doar asupra a câtorva, care pot fi folosite cu eficiență pentru verificarea gradului de însușire a conținutului basmelor și poveștilor.
În cadrul jocului de rol “La bibliotecă”, se pot desfășura jocuri cu inversări de roluri, dialoguri scenice, se poate pune în aplicare tehnica scenariilor.
Jocul „Oglinda fermecată”, care are ca sarcină didactică recunoașterea de către copii a unor scene dintr-o poveste și redarea orală a episodului respectiv. Se mai poate folosi și varianta în care copiii trebuie să recunoască episodul și povestea din care face parte.
În jocul „Cine este”, în care se prezintă un personaj, cu ajutorul imaginilor sau al unor măști ce sunt utilizate în cadrul dramatizărilor, copiii trebuie să recunoască personajul și să-l descrie sub toate aspectele.
Un alt joc la care se îmbină materialul oral cu cel intuitiv este jocul „Povestește mai departe”, care cere copiilor să urmărească începutul sau un fragment dintr-o poveste, cunoscută să o denumească, să continue povestirea până la un moment dat și să aleagă, de pe un suport imaginea corespunzătoare ultimului episod. Surpriza, mișcarea, în acest joc sunt elemente ce interesează un copil și îl determină să participe activ.
Tot în această categorie se înscrie și jocul „Cunoaște povestea”, în care un copil descrie cele cuprinse într-o imagine a unei scene din poveste, iar ceilalți trebuie să ghicească basmul sau povestea din care face parte. Un copil este desemnat cu ajutorul unei numărători să vină la masă să descrie ilustrația. El, având imaginea în mână, va trebui să o descrie fără să numească personajele basmului din care face parte scena respectivă. Ceilalți copii trebuie să ghicească ce scenă este și din ce basm face parte. Ilustrațiile trebuie să redea cât mai sugestiv acel moment din poveste sau basm.
În cadrul acestor jocuri, școlarii îsi formează gândirea și desfășoară o activitate intelectuală complexă: copiii observă, sesizează, recunosc reproduc, interpreteză.
Un alt tip de joc este „Cine știe povești, câștigă”, care se desfăsoară sub formă de concurs, în felul următor: prin intermediul diafilmului sau a casetei audio se prezintă copiilor fragmente din povești, basme, iar copii trebuie să ghicească din ce poveste este fragmentul respectiv.
Cei care dau răspunsuri bune sunt aplaudați și primesc semne distinctive: flori, buline, stegulețe, ecusoane, etc. Acest joc permite cadrului didactic să cunoască posibilitățile copiilor de a se concentra, da a gândi, de a se exprima corect, de a recunoaște poveștile, basmele.
Jocul didactic contribuie fie direct, fie indirect și la educarea emoțiilor, a sentimentelor morale și a trăsăturilor pozitive de voință și caracter.
Jocurile Cine știe mai bine, Călători prin lumea poveștilor, îi ajută pe copii să-și îmbunătățescă vocabularul, să se exprime clar, corect, concret, le dezvoltă memoria, imaginația.
Jocul didactic are un rol deosebit în închegarea colectivului și în formarea disciplinei conștiente. În joc copilul este obligat să respecte inițiativa colegilor lui, să le aprecieze munca și să le recunoască meritele, de asemenea să respecte regulile jocului, să reacționeze în conformitate cu ele, să-și autoregleze propria activitate.
Dramatizările reprezintă unirea în scenă a poveștilor, a basmelor cu scopul de a adânci impresiile dobândite prin povestiri, de a retrăi viața și framântările personajelor.
Dramatizarea are un rol important în dezvoltarea vorbirii, deoarece îi deprinde pe copii să folosească vocabularul să-și stăpâneasca mișcările și-i învată să-și exterorizeze, să exprime intențiile și acțiunile caracteristice unui anumit personaj . Deși dramatizările au un caracter intens de joc, ele nu trebuie confundate cu jocul de creație cu subiecte din povești, care se organizează la inițierea și dorinta copiilor, fără obligația de a pune în scenă întreaga poveste în succesiunea ei.
În alegerea basmelor și poveștilor care să fie dramatizate, este necesar să se respecte câteva cerințe esențiale:
conținutul simplu
povești cu acțiune multă și dinamism;
dialoguri suficiente, simple și expresive.
Mai întâi se pregătesc materialele necesare pentru dramatizare: măști, costumații, sala de clasă să fie decorată adecvat, pentru a crea o mai bună dispoziție copiilor. Copiii care vor primi rolurile principale trebuie să știe bine povestea, dialogul să se folosească corect, expresiv.
În timpul dramatizării se urmărește ca toți copiii- personaje să se comporte corect, să vorbească clar, expresiv, nuanțat, să folosească corect dialogul, să-și respecte locul în cursul dramatizării.
Este recomandabil, ori de câte ori e posibil, să se încerce și alternativa antrenării
„ spectatorilor” în roluri secundare.
La primele dramatizări rolurile sunt distribuite acelor copii care interpretează cât mai corect și adecvat rolul.
Dramatizarea se desfășoară în spiritul și în limitele conținutului epic dat, cadrul didactic rămânând în continuare animatorul și îndrumătorul ei principal.
Profesorul trebuie:
să-i facă pe copii să înțeleagă tehnica transpunerii textului în joc;
să-i ajute să-și învețe și să interpreteze rolurile pe care le au;
să creeze climatul prielnic pentru manifestarea inițiativei și pentru interpretări
personale.
Realizarea acestor cerințe presupune o atentă alegere, dozare și alternare a modalităților de lucru, luându-se în considerare de fiecare dată, nivelul dezvoltării psihice a copiilor și calitatea experienței dobândite în dramatizările anterioare.
Dintre modalitățile folosite în mod curent cele mai tipice sunt:
Conducerea directă a jocului prin demonstrarea și explicarea tuturor rolurilor implicate;
Încadrarea profesorului în jocul copiilor, asumarea unui rol definit;
Îndrumarea din exterior;
Îndrumarea din exterior, materializată prin unele observații sau sugestii adresate
copiilor în timpul dramatizării oferă prin comparații, condițiile cele mai prielnice pentru promovarea independenței, inițiativei și creativității.
Participarea la joc a școlarilor este vie, fiecare dintre ei fiind tentați să colaboreze la dramatizare, să dea sfaturi colegilor atunci când se află în derută, să indice replici sau atitudini (,, acum tu spui….”. Acum tu plângi….”)
Acest aspect trebuie să fie temperat, asigurându-se climatul care permite fiecăruia dintre ei să se manifeste nestânjenit și la potențialul său maxim, să-și descopere singur rolul și să și-l creeze pe măsura sensibilității sale. Încheierea dramatizării poate fi rezervată aprecierii ,dar poate să cuprindă și unele acțiuni dinamice sau versiuni preluate din joc și interpretate de toți copiii, spre a da întregii clase satisfacția dorită.
Pentru a spori eficiența activități de valorificare a basmelor sau poveștilor putem folosi următoarele procedee:
teatrul de păpuși;
teatrul de umbre;
teatrul de masă.
Aceste procedee sunt eficiente deoarece contribuie la formarea personalității școlarului lărgindu-i acestuia posibilitățile de cunoaștere și oferă ocazia de a cunoaște mai bine copilul prin aprecierile și generalizările pe care le face după vizionarea unor spectacole având totodată ocazia să-i descoperi calitățile ce trebuie cultivate.
4.2. Metode și tehnici moderne de predare-învățare a basmului
MOTTO
„Elevii trebuie să-și pună unii altora întrebări și să spună lumii ceea ce știu pentru a afla ce știu. Spunând vor învăța, spunând vor interpreta lumea așa cum o văd ei pentru noi ceilalți.”
Judith Renyei
Voi începe acest capitol cu o comparație absolut necesară între metodele de învățământ tradiționale și cele moderne, în scopul înțelegerii împortanței folosirii celor din urmă. După o scurtă introducere, în care vor fi prezentate câteva delimitări conceptuale ce se cuvin a fi menționate și o scurtă argumentare a necesității cunoașterii și folosirii acestora în practica educativă, voi trece în revistă câteva dintre cele mai importante metode așa cum se regăsesc ele în literatura de specialitate.
Pentru a atinge un nivel optim în proiectarea și realizarea unei activități educaționale, se pune accent pe felul cum se desfășoară aceasta și implică probleme organizatorice, procedurale și materiale. Astfel, apare termenul de „tehnologie didactică”, care acceptă două puncte de vedere: primul se referă la ansamblul mijloacelor audio-vizuale ce se utilizează în practica educativă, iar al doilea se referă la ansamblul structural al metodelor, mijloacelor de învățământ, al strategiilor de organizare a predării-învățarii, puse în aplicație, în strânsă corelare cu obiectivele pedagogice, conținuturile transmise, formele de realizare a instruirii și modalitățile de evaluare.
Drumul parcurs pentru atingerea obiectivelor educaționale îl constituie metoda didactică. Metoda este selectată de cadrul didactic și este pusă în aplicare în lecții sau activități extrașcolare cu ajutorul elevilor și în beneficiul acestora; presupune, în toate cazurile, o colaborare între profesor și elev, participarea lor la căutare de soluții, la distingerea dintre adevăr și eroare și care, sub forma unor variante și/sau procedee selecționate, se folosește pentru asimilarea cunoștințelor, a trăirilor valorice și a stimulării spiritului creativ.
Când se alege o metodă, se ține cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența cadrului didactic.
Modul de organizare a învățarii se definește ca un grupaj de metode sau procedee care operează într-o anumită situație de învățare. Toate aliajele și combinațiile metodologice, alese de fiecare cadru didactic, duc la așa zisa denumire „mod de realizare a învățarii”. Metodologia evoluează în timp, ca răspuns la dinamica schimbărilor ce se desfășoara în cadrul procesului instructiv-educativ. Calitatea unei tehnologii se măsoară în gradul de adaptare a acesteia la situațiile și exigențele noi, complexe ale învățământului contemparan.
Calitatea metodologică este un aspect ce ține de oportunitate, dozaj, combinatorică între metode sau ipostaze ale metodelor. A spune că o metodă este mai bună ca alta, fără a ține cont de contextul în care metoda respectivă este eficientă, constituie o afirmație lipsită de sens.
Metodologia didactică formează un sistem coerent, realizat prin stratificarea și corelarea mai multor metode, atât pe axa evoluției istorice, cât și pe plan sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele și se completează reciproc.
O observație bună ar fi aceea că încadrarea unei metode într-o anumită clasă nu este definitivă, ci relativă. O metodă se definește prin predominanța unor caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încât metoda să fie satisfăcătoare într-o clasă complementară sau chiar contrară. Astfel, o metodă tradițională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvențele procedurale care le compun îngăduie restructurări inedite sau când circumstanțele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. În unele metode moderne surprindem secvențe destul de tradiționale sau descoperim că variante ale acestei metode erau de mult cunoscute și aplicate.
Rezultatele cercetării au scos în evidență apropierea de modelul modern, de o comunicare mai profundă între elev și profesor, de o educație bazată mai mult pe descoperire, cercetare, inițiativa elevului atras cu pasiune de informațiile primite. În mod sigur o metodologie de succes va implica împletirea celor două modele (clasic și modern), având proporții diferite între ele în funcție de situația momentului, de colectiv și bineînțeles de obiectivele educaționale urmărite.
Considerăm că fiecare metodă, și nu mă refer doar la clasificarea în funție de axa istorică, nu apare în stare pură, ci sub forma unor variante și aspecte diferite, încât, în mod difuz, în cadrul unei metode, de exemplu cea clasică, se pot naște treptat tendințe către modernism. Ele apar și se concretizează în variante metodologice compozite, prin difuziunea permanentă a unor trăsături și prin articularea a două sau mai multe metode.
Învățarea pasivă, tradițională nu mai poate acoperi cerințele de educație, elevii, „magaziile noastre informaționale”, simțind disconfort intelectual și acțional, inadecvare socială, pentru că, ceea ce promovează învățământul tradițional nu-și mai găsește acoperire în social. Acum au nevoie să meargă dincolo de căutarea activă a informației, realizând asocieri între ceea ce au învățat din propriile experiențe și experiența altora, interogând veridicitatea sau autoritatea, analizând logica argumentației, stabilind consecințele, analizând cauzele și efectele implicate, căutând, structurând și imaginând, pornind de la algoritmi cunoscuți, soluții noi pentru problemele ridicate, punând ei înșiși întrebări, care nu de puține ori, pun în dificultate și mințile cele mai ascuțite.
Activitatea la clasă ne-a demonstrat de fiecare dată că formarea de competențe lectorale și de interpretare a basmului se produce efectiv prin valorificarea potențialului intelectual propriu al elevilor în interacțiune cu situația de învățare, în care rolul determinant îl au tehnicile aplicate.
Basmul, într-un act de educație literar-artistică, oferă o mare diversitate de posibilități și căi de investigare necesare într-un proces de formare-dezvoltare a elevului cititor.
4.2.1. Povești din puzzle
Există în comerț asemenea jocuri, prin care, cu imagini din poveștile cele mai îndrăgite de către copii, se pot forma puzzle-uri. Dacă nu avem astfel de jocuri, le putem confecționa chiar noi.
Cu ajutorul elevilor mai mari, desenăm personaje sau scene din povești (desenele trebuie să fie foarte clare, pentru a fi refăcute cu ușurință). Tăiem apoi coala de desen în forme neregulate și solicităm pe cei mici să potrivească bucățile, astfel încât să ajungă la desenul inițial. Pornind de la scena sau personajul respectiv, copiii pot spune întreaga poveste sau numai momentele importante, pot caracteriza personajele principale, pot schimba finalul poveștii, pot crea un final etc.
Lectura Puzzel
Fișă de lucru:
Puișorii –după Emil Gîrleanu, clasa a III-a
3. În, aer rândunelele se pregătesc de plecare. S-au adunat pe rând și străbat văzduhul ca niște săgeți.
1. În fața casei, copilașul urmărește jocul stolului, în care se află și cei trei pui ai lui, din cuibul de sub streașină. Îi căpătase de la mama lui.
Când era neastâmpărat, mama îi zicea:
-Fii cuminte, dacă vrei să-ți dau puii când vor crește mari!
Puii au crescut. Acum sunt și ei păsări mari și curajoase.
4. Păsările s-au odihnit puțin și apoi s-au ridicat deodată toate. Puișorii își iau rămas bun de la el și de la cuibul lor. Stolul s-a înălțat și a pornit încet.
2. Copilașul a privit lung stolul și a început să plângă. Mama a venit în fugă, dar copilul nu a putut vorbi de lacrimi. A întins mâna spre cer și a șoptit.
-Puișorii!
Mama l-a strâns în brațe și l-a sărutat cu drag:
-Nu plânge, dragul mamei, au să se întoarcă înapoi la primăvară.
Copilașul s-a liniștit și a privit stolul din zarea depărtată a cerului.
Cerințe:
a) Citiți în gând secvențele primite. Ordonați fragmentele pentru a obține textul original.
1………__
2………__
3………__
4………__
b) Scrieți titlul și numele autorului.
…………………………………………………………………………………………………………………..
c) Formulează câte o propoziție cu cuvintele subliniate.
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
d) Ordonați enunțurile următoare, corespunzător întâmplării:
Copilul privește cu drag puișorii.
Stolul își ia rămas bun.
Rândunelele se pregătesc de plecare.
Copilașul se desparte cu greu de puișori.
……………………………………………………………..
……………………………………………………………….
………………………………………………………………
………………………………………………………………
4.2.2. „Piramida poveștilor”
Se realizează din cuburi, care au desenate pe fețele lor povești. Copiii trebuie să așeze imaginile în ordine, astfel încât în vârful piramidei să se găsească sfârșitul poveștii.
4.2.3. Metoda brainstorming
Brainstormingul este una din cele mai răspândite metode în formarea elevilor în educație, în stimularea creativității, în domeniul afacerilor, al publicității, etc.
Un principiu al brainstormingului este: cantitatea generează calitatea. Conform acestui principiu, pentru a ajunge la idei viabile și inedite este necesară o productivitate creativă cât mai mare. (Osborne, 1959). Prin folosirea acestei metode se provoacă și se solicită participarea activă a elevilor, se dezvoltă capacitatea de a trăi anumite situații, de a le analiza, de a lua decizii în ceea ce privește alegerea soluțiilor optime și se exersează atitudinea creativă și exprimarea personalității.
De asemenea, utilizarea brainstormingului optimizează dezvoltarea relațiilor interpersonale – constatăm că persoanele din jur pot fi bune, valoroase, importante. Identificarea soluțiilor pentru o problemă dată este un alt obiectiv al brainstormingului.
În desfășurarea lecțiilor în învățământul primar se realizează de cele mai multe ori variante prescurtate ale metodei, obiectivul fundamental fiind acela de a-i determina pe elevi să-și exprime liber opiniile, să formuleze idei proprii eliberate de prejudecăți, să exerseze atitudini deschise și creative în grup, să fie motivați pentru activitate, să învețe într-o manieră plăcută și atractivă, într-o ambianță plină de prospețime și emulație.
Avantajele utilizării metodei brainstorming sunt multiple. Dintre acestea:
– obținerea rapidă și ușoară a ideilor noi și a soluțiilor rezolvatoare;
– costurile reduse necesare folosirii metodei;
– aplicabilitate largă, aproape în toate domeniile;
– stimulează participarea activă și crează posibilitatea contagiunii ideilor;
-dezvoltă creativitatea,spontaneitatea,încrederea în sine prin procesul evaluării amânate;
– dezvoltă abilitatea de a lucra în echipă.
Brainstorming-ul se desfășoară în cadrul unui grup format din maxim 30 de persoane, de preferință eterogen din punct de vedere al pregătirii și al înclinațiilor, sub coordonarea unui moderator(în cazul nostru-învățătorul), care îndeplinește rolul atât de animator, cât și de mediator. Rolul învățătorului este de a asculta cu atenție pe elevi fără a interveni în discuțiile acestora; eventual, el poate intra în joc prin respectarea regulilor acestuia.Se mai recomandă ca grupul ce utilizează brainstorming-ul să fie compus dintr-un număr par de elevi. Folosită cu discernământ, această metodă stimulează creativitatea și generează lecții creative. Cu puțin curaj, acestea pot fi proiectate în parteneriat cu elevii.
Punguța cu doi bani – Ion Creangă
– La ce te gândești când spui cuvântul ,, cocoș''?
4.2.4. Ciorchinele (word-map, rețeaua de semnificații)
Ciorchinele este o metodă prin care se realizează un câmp lexical, fiind actualizate cunoștințele dobândite anterior de elevi despre un subiect.
Câmpul lexical al unui cuvânt este alcătuit din ansamblul tuturor cuvintelor care se raportează la aceeași idee, oricare ar fi radicalul termenilor. Aceasta înseamnă că elevii pot spune orice cuvânt legat ca sens de ideea de la care se pornește.
Învățătorul scrie în mijlocul tablei un cuvânt și îl încercuiește. Se poate scrie și o scurtă propoziție de start. Este bine să se folosească o culoare vie, deosebită de cea care se va utiliza în continuarea exercițiului. Copiii citesc nucleul (cuvântul sau propoziția) și apoi vor spune rapid cuvinte legate de tema propusă. Învățătorul trebuie să aibă grijă să tragă linii între cuvintele care derivă unele din altele. Se scriu toate cuvintele propuse de elevi fără nici o evaluare a acestora. Este bine ca fiecare copil să spună un cuvânt și să nu se oprească fluxul ideilor decât la expirarea timpului propus inițial.
Metoda poate fi folosită și în fixarea cunoștințelor, grupând informațiile primite după anumite criterii.
Reprezentările grafice ale unui asemenea exercițiu pot să fie diverse. Se poate face astfel o constelație, se poate folosi și o matrice, completată individual și urmată de o discuție în grup. Dacă se lucrează frontal, matricea este rezolvată de toți elevii.
Acest exercițiu poate stimula comunicarea în lecție, antrenând elevii în lectură și obligându-i să citească termenii solicitați.
Ciorchinele : Spuneți însușiri care îl caracterizează pe cocoș. Care este rolul fiecărui personaj?
4.2.5. Lectura ghidată
Tehnica se aplică pe un text de basm de dimensiuni reduse sau pe un fragment de text cu subiect captivant, dar care nu a fost citit înainte. Pentru început, se desfășoară o etapă de evocare în care dascălul (un elev) prezintă autorul, lucrarea dată, tematica operei. Acest moment se poate organiza sub formă de discuție cu genericul „Despre autor și contextul în care a scris această poveste”. Apoi, se distribuie textul (multiplicat pe foi), care poate fi prezentat în una din variantele: integral și cu„opriri” indicate stop 1, stop 2 etc. sau cîte un fragment, după care se face oprirea. Elevii citesc doar pînă la prima oprire indicată și profesorul le adresează 2-3 întrebări care pot viza sentimente trăite la lectură, contraste senzoriale, ce se desprind din fragment, repere tematice. Răspunsurile elevilor nu se vor taxa în bune și rele și se vor accepta toate opiniile. Se procedează după această schemă pînă la ultimul fragment. De fiecare dată, setul de întrebări va fi altul, unul în legătură cu fragmentul citit. E de remarcat că tehnica e cu eficiență cînd se administrează etapele desfășurării acțiunii în basm, în care momentul cel mai așteptat este înainte de ultimul fragment în care se solicită „redicțiuni asupra deznodământului”. După lectura textului în întregime, se poate organiza o discuție asupra detaliilor relevante.
Lectura ghidată este binevenită în cadrul unui lecții de lectură suplimentară, contribuind la atingerea unor obiective ca recunoașterea modalităților specifice de organizare a textului basmului, identificarea personajelor și a rolului lor în textul lecturat, exprimarea argumentată a reacțiilor proprii la textele citite, analiza și sinteza informației dintr-un text, exprimarea argumentată față de problematica și mesajul poveștii citite. Această modalitate de lectură e cu impact pozitiv la studierea etapelor acțiunii, la dezvoltarea reflecției, la motivarea plăcerii lecturii, a pasiunii pentru lecturi în genere.
4.2.6. Lectura predictivă (anticipativă)
Lectura predictivă este o metodă care solicită imaginația elevilor, le stimulează exprimarea orală și, mai ales, îi motivează pentru lectură. Se poate aplica încă de la clasa I, în perioada postabecedară.
Învățătorul alege un basm. Citește o parte din text, după care le cere copiilor să
găsească o continuare. Este bine să se facă cât mai multe predicții. În felul acesta elevii capătă și coștiința interpretării diferite a unui basm. După ce s-au terminat propunerile de continuare a povestirii, se citește fragmentul următor.
O modalitate de stimulare a interesului pentru lectură, este înmânarea unei fișe elevilor în care se află continuarea povestirii începute în clasă. Aceștia vor citi acasă restul textului, despre care se poate discuta ora următoare.
4.2.7. Harta povestirii
De un interes deosebit se poate bucura și compararea povestirilor în urma cărora se pot alcătui hărți ale acestora, adică se fac liste cu elemente din poveste într-un tabel, Harta povestirii, pe baza cărora se fac comparații.
Titlul povestirii
Cine se transformă în povestire?
Cine beneficiază de pe urma transformării?
Ce semnificație are transformarea?
( Ex. Povestea porcului, Pielea de măgar, Roșcovele fermecate)
HARTA LECTURII
4.2.8. Greșind poveștile
Copiilor le place sǎ asculte aceeași poveste de mai multe ori. Ei au nevoie de ordine și siguranțǎ, de aceea, la început, nu acceptǎ nici o modificare a poveștii, comportându-se ca niște conservatori.
Jocul “ Greșind poveștile”s-ar putea sǎ-i irite pe copii, pentru cǎ povestea se va modifica, se va înnoi. De exemplu, ascultând de mai multe ori povestea,, Scufița Roșie ’’, copiii sunt pregǎtiți pentru apariția lupului, dar apariția unor evenimente noi îi neliniștește.
La un moment dat, poate când,, Scufița Roșie ’’ nu le mai spune nimic, un nou punct de vedere introdus textual în poveste le va trezi din nou interesul pentru povestirea însǎși, o va face sǎ trǎiascǎ pe un alt plan. Copiii cu adevǎrat inventivi vor crea evenimente în care personajele sǎ înfrunte fǎrǎ fricǎ libertatea, sǎ-și asume responsabilitǎți riscante, vor nǎscoci întâmplǎri care vor modifica caracterele personajelor.
Exemplul 1:
-A fost odatǎ o fetițǎ care se numea Scufița Galbenǎ.
-Nu, Roșie !
-Ah, da, Roșie. Așadar, tatǎl ei o cheamă într-o dimineațǎ și-i spune…..
-Ba nu, nu tatǎl ei, era mama ei.
-Așa este. O cheamǎ și-i spune: du-te la lup sǎ-i duci…
-Du-te la bunica, i-a spus, nu la lup.
Exemplul 2:
Învǎțǎtorul ,,greșește’’ poveștile, încurcându-le sau așezând eroii în alte spații sau alte timpuri, sau modificând, rǎsturnând situația. Le cere copiilor sǎ continue povestea în situația nou creatǎ: Scufita Roșie nimerește printre extratereștri sau Cenușǎreasa nimerește în povestea,, Capra cu trei iezi ”.
Acest mod de a crea povești elibereazǎ copilul de fixații. El va încerca sǎ dramatizeze lupul, sǎ îmblânzeascǎ balaurul. Operațiile de descompunere și recompunere în acest joc sunt simultane. Sunt, mai exact, intervenții operative, nu abstract logice, o hoinǎrealǎ fǎrǎ țintǎ printre temele din basm.
4.2.9. Metoda cubului
Este o modalitate de lucru care poate fi aplicată individual, în perechi sau în grupuri pentru o abordare a unei situații problematice, prin solicitarea gândirii elevului;
Profesorul le cere elevilor să scrie despre un anumit concept sau temă prin parcurgerea fețelor cubului. Este preferabil să se respecte ordinea prezentată pentru că aceasta îi conduce pe elevi în mod treptat spre o gândire complexă.
Etapele acestei metode corespund celor 6 fețe ale unui cub:
Descrie! – explică/definește o noțiune un concept
Compară! – stabilește asemănări și deosebiri
Asociază! – la ce te face să te gândești?
Aplică! – ce aplicabilitate practică poate avea?
Analizează! – analizează conceptual din diferite puncte de vedere
Argumentează pro sau contra! – este bine/rău, util/nefolositor?
Fiecare instrucțiune/cerință de pe fațeta cubului presupune sarcini de lucru.
În echipele constituite pentru atingerea unui obiectiv, care nu au un caracter permanent, membrii au roluri diferite în funcție de înclinațiile lor personale și de nevoile echipei.
Profilul unui membru al echipei, rolul care i se potrivește cel mai bine, poate fi stabilit pe baza următoarelor caracteristici:
• relaționarea cu ceilalți membri;
• modul în care participă la luarea deciziilor;
• căile prin care obține informațiile și utilizarea lor;
• metoda preferată în organizarea activității
Făt-Frumos – din – Lacrimă
de Mihai Eminescu
METODA CUBULUI
1. Descrie:
– ce personaje vezi: ____________________________________________
____________________________________________________________________;
– ce culori vezi: _______________________________________________________
____________________________________________________________________;
– ce sunete auzi: _______________________________________________________
____________________________________________________________________;
– ce miroși: ___________________________________________________________
____________________________________________________________________;
– ce simți: ____________________________________________________________
___________________________________________________________________ .
2. Compară:
Compară pe Ileana-Cosanzeana cu fata Genarului:
3. Asociază:
Găsește însușiri (din text și nu numai) pentru următoarele cuvinte:
Făt-Frumos______________________________________________________________
________________________________________________________________________
Ileana___________________________________________________________________________________________________________________________________________
Mama-Pădurilor________________________________________________________________________________________________________________________________________
Genarul_________________________________________________________________________________________________________________________________________
castel___________________________________________________________________________________________________________________________________________
buzdugan________________________________________________________________________________________________________________________________________
apă_____________________________________________________________________________________________________________________________________________
lună____________________________________________________________________________________________________________________________________________
luntre___________________________________________________________________________________________________________________________________________
cămașă__________________________________________________________________________________________________________________________________________
ochi____________________________________________________________________________________________________________________________________________
stele____________________________________________________________________________________________________________________________________________
4. Analizează:
De ce feciorul împărătesei și al împăratului a primit numele Făt-Frumos – din – Lacrimă?
___________________________________________________________________________________________________________________________________
De ce a orbit Ileana?
___________________________________________________________________________________________________________________________________
Ce simte feciorul de împărat, prietenul lui Făt-Frumos, față de Mama-Pădurilor?
__________________________________________________________________
___________________________________________________________________
De ce credeți că Făt-Frumos a reușit să iasă victorios din toate peripețiile sale?
___________________________________________________________________________________________________________________________________
5. Aplică:
Continuă povestirea spunând ce crezi că s-a întâmplat mai departe cu Făt-Frumos și Ileana.
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
6. Argumentează:
Realizează un desen inspirat din textul Făt-Frumos – din – Lacrimă, de Mihai Eminescu, ilustrand elementele fabuloase din basm.
4.2.10. Pălăriile gânditoare
Acest nou tip de metodă de predare – învațare este un joc în sine. Copiii se impart în șase grupe – pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă. Împățirea elevilor depinde de materialul studiat. Pentru succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat, iar cele șase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi.
Ca material vor fi folosite 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Bineînțeles, că rolurile se pot inversa, participanții fiind liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Fiecare culoare reprezintă un rol.
Pălăria albă
•este obiectivă asupra informațiilor;
•este neutră;
Pălăria roșie
•lasă liber imaginației și sentimentelor;
•este impulsivă;
•poate însemna și supărare sau furie;
•reprezintă o bogată paletă a stările afective;
Pălăria neagră
•exprimă prudența, grija, avertismentul, judecata;
•oferă o pespectivă întunecoasă, tristă, sumbră asupra situației în discuție;
•reprezintă perspectiva gândirii negative, pesimiste;
Pălăria galbenă
•oferă o pespectivă pozitivă și constructivă asupra situației;
•culoarea galbenă simbolizează lumina soarelui, strălucirea, optimismul;
•este gândirea optimistă, constructivă pe un fundament logic;
Pălăria verde
• exprimă ideile noi, stimulând gândirea creativă;
• este simbolul fertilității, al producției de idei noi, inovatoare;
Pălăria albastră
• exprimă controlul procesului de gândire;
• albastru a rece; este culoarea cerului care este deasupra tuturor, atotvăzător și
atotcunoscător;
• supraveghează și dirijează bunul mers al activității;
• este preocupată de a controla și de a organiza;
Participanții trebuie să cunoască foarte bine semnificația fiecărei culori și să-și reprezinte fiecare pălărie, gândind din perspectiva ei. Nu pălăria în sine contează, ci ceea ce semnifică ea, ceea ce induce culoarea fiecăreia.
Cele 6 pălării gânditoare pot fi privite în perechi:
pălăria albă – pălăria roșie
pălăria neagră – pălăria galbenă
pălăria verde – pălăria albastră
Cum trebuie să se comporte cel care “poartă” una din cele 6 pălării gânditoare:
Pălăria albă (povestitorul):
Cel ce poartă pălăria albă trebuie să-și imagineze un computer care oferă informații și imagini atunci când acestea i se cer. Calculatorul este neutru și obiectiv. Nu oferă interpretări și opinii. Când “poartă” pălăria albă, gânditorul trebuie să imite computerul, să se concentreze strict pe problema discutată, în mod obiectiv și să relateze exact datele.
Gânditorul pălăriei albe este disciplinat și direct. Albul (absența culorii) indică neutralitatea.
Pălăria roșie (psihologul) :
Purtând pălăria roșie, gânditorul poate spune așa: ”Așa simt eu în legătură cu…” Această pălărie legitimează emoțiile și sentimentele ca parte integrantă a gândirii. Ea face posibilă vizualizarea, exprimarea lor. Pălăria roșie permite gânditorului să exploreze sentimentele celorlalți participanți la discuție, întrebându-i care este părerea lor “din perspectiva pălăriei roșii”, adică din punct de vedere emoțional și afectiv. Cel ce privește din această perspectivă nu trebuie să-și justifice feeling-urile și nici să găsească explicații logice pentru acestea.
Pălăria neagră (criticul) :
Este pălăria avertisment, concentrată în special pe aprecierea negativă a lucrurilor. Gânditorul pălăriei negre punctează ce este rău, incorect și care sunt erorile. Explică ce nu se potrivește și de ce ceva nu merge, care sunt riscurile, pericolele, greșelile demersurilor propuse. Nu este o argumentare, ci o încercare obiectivă de a evidenția elementele negative. Se pot folosi formulări negative, de genul: “Dar dacă nu se potrivește cu…” “Nu numai că nu merge, dar nici nu…”
Gânditorul nu exprimă sentimente negative, acestea aparținând pălăriei roșii, după cum aprecierile pozitive sunt lăsate pălăriei galbene. În cazul unor idei noi, pălăria galbenă trebuie folosită înaintea pălăriei negre.
Pălăria galbenă (creatorul) :
Este simbolul gândirii pozitive și constructive, al optimismului. Se concentrează asupra aprecierilor pozitive, așa cum pentru pălăria neagră erau specifice cele negative. Exprimă speranța, are în vedere beneficiile, valoarea informațiilor și a faptelor date. Gânditorul pălăriei galbene luptă pentru a găsi suporturi logice și practice pentru aceste beneficii și valori. Oferă sugestii, propuneri concrete și clare. Cere un efort de gândire mai mare. Beneficiile nu sunt sesizate întotdeauna rapid și trebuie căutate. Ideile creative oferite sub pălăria verde pot constitui material de studiu sub pălăria galbenă. Nu se referă la crearea de noi idei sau soluții, acestea fiind domeniul pălăriei verzi.
Pălăria verde (gânditorul) :
Simbolizează gândirea creativă. Verdele exprimă fertilitatea, renașterea, valoarea semințelor. Căutarea alternativelor este aspectul fundamental al gândirii sub pălăria verde. Este folosită pentru a ajunge la noi concepte și noi percepții, noi variante, noi posibilități. Gândirea laterală este specifică acestui tip de pălărie. Cere un efort de creație.
Pălăria albastră (moderatorul) :
Este pălăria responsabilă cu controlul demersurilor desfășurate. E gândirea despre gândirea nevoită să exploreze subiectul. Pălăria albastră este dirijorul orchestrei și cere ajutorul celorlalte pălării. Gânditorul pălăriei albastre definește problema și conduce întrebările, reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. Monitorizează jocul și are în vedere respectarea regulilor. Rezolvă conflictele și insistă pe construirea demersului gândirii. Intervine din când în când și de asemeni la sfârșit. Poate să atragă atenția celorlalte pălării, dar prin simple interjecții. Chiar dacă are rolul conducător, este permis oricărei pălării să-i adreseze comentarii și sugestii.
Pălăria albastră → clarifică
Pălăria albă → informează
Pălăria verde → generează ideile noi și efortul
Pălăria galbenă → aduce beneficii creative
Pălăria neagră → identifică greșelile
Pălăria roșie → spune ce simte despre
Marele avantaj al acestei metode este acela că dezvoltă competențele inteligenței lingvistice, inteligenței logice și inteligenței interpersonale.
Un exemplu de folosire cu succes a acestei metode este și basmul atât de îndrăgit de copii: Scufița Roșie. Se formeaza cele 6 grupuri și se împart pălăriile. Sub fiecare pălărie mai mulți copii vor găsi soluții, răspunsuri, se vor consulta și vor interpreta același rol fie completându-se, fie interpretânt pe rând.
Pălăria albă – redă pe scurt textul basmului.
Pălăria albastră – o caracterizează pe Scufița Roșie în comparație cu lupul. Arată ce se întamplă când un copil nu ascultă de sfaturile părinților.
Pălăria roșie – arată cum Scufița Roșie își iubea mama și bunica, de care asculta întotdeauna, iubea florile, natura, exprimă compasiunea față de bunica, bucuria pentru fapta vânătorului, supărarea față de lup.
Pălăria neagră – critică atitudinea, ura, identifică greșelile Scufiței Roșii, care trebuia să asculte sfaturile mamei, trebuia să ajungă repede la bunica bolnavă. Este supărată pe vicleșugul lupului.
Pălăria verde – acordă Scufiței Roșii variante: dacă dorea să ofere flori bunicii trebuia să ceară ajutorul mamei, chiar lupul putea să o ajute să culeagă flori.
Pălăria galbenă– găsește alt final basmului: Scufița Roșie putea să refuze să meargă la bunica, știind ce se petrece în pădure, să nu asculte îndemnul lupului, animalele din pădure puteau să o ajute pe fetiță și multe alte variante.
4.2.11. Cvintetul
Metoda cvintetului este o metodă nouă care pune accentul pe forța creativă a elevului…și, de acest lucru m-am convins chiar eu, de-a lungul orelor de limba și literatura română. CVINTETUL este o poezie care impune sintetizarea unor informații, conținuturi în exprimări clare care descriu sau prezintă reflecții asupra temei date sau subiectului dat. Este o poezie de 5 versuri a cărei construcție are la bază anumite reguli pe care elevii trebuie să le respecte, iar timpul de întocmire este de 5-7 minute. Trebuie să le dați un subiect ( un cuvânt-cheie din lecția zilei respective sau din lecția anterioară), iar ei, în timpul dat, trebuie să dovedească capacitatea lor de a crea și de a fi receptivi la cele discutate în clasă. E o metodă eficientă care combină utilul cu plăcutul.
Regulile de întocmire a unui cvintet:
♦ primul vers este format din cuvântul tematic ( un substantiv);
♦ al doilea vers este format din 2 cuvinte ( adjective care să arate însușirile cuvântului tematic) ;
♦ al treilea vers este format din trei cuvinte ( verbe la gerunziu care să exprime acțiuni ale cuvântului tematic);
♦ al patrulea vers este format din patru cuvinte ce alcătuiesc o propoziție prin care se afirmă ceva esențial despre cuvântul tematic;
♦ al cincilea vers este format dintr-un singur cuvânt ( de obicei, verb), care sintetizează tema/ ideea .
PRINȚUL FERICIT
CVINTETUL
1. Cuvânt cheie ( 1 cuvânt – substantiv ce se referă la tema lecției)
PRINȚUL
2. Adjective ce descriu tema (2 cuvinte)
TÂNĂR, FRUMOS
3. Cuvinte ce exprimă acțiuni despre temă (3 cuvinte terminate în ind, ând)
LĂCRIMÂND, TRESĂRIND, DĂRUIND
4. Cuvinte ce exprimă sentimentele voastre față de temă ( 4 cuvinte)
DĂRUIEȘTE TOATE AVERILE LUI.
5. Cuvânt ce exprimă esența temei (1 cuvânt)
BUCURĂ
CAPITOLUL V: CERCETARE PRIVIND DEZVOLTAREA CAPACITĂȚILOR COMUNICAȚIONALE ÎN CICLUL PRIMAR
5.1. Ipoteza cercetării
În activitatea de cercetare, fiecare cadru didactic trebuie să formuleze ipoteza de cercetare, o operație care presupune emiterea unei supoziții a problemei. Ipoteza îndeplinește rolul unui ghid în cercetare. Ea are semnificația unei idei provizorii, deoarece îndrumă, dirijează tot procesul de culegere, ordonare, sistematizare și integrare a datelor observabile, precum și progresul a ceea ce se construiește teoretic în situația respectivă.
În zilele noastre, școlii îi revine rolul deosebit în păstrarea și cultivarea limbii române. Cadrele didactice sunt cele care au datoria de a găsi și utiliza cele mai adecvate metodeși procedee care să faciliteze însușirea limbii române literare de către generațiile tinere în toate etapele procesului de învățământ.
Dezvoltarea exprimării corecte a elevilor presupune o acțiune cu un ridicat nivel de complexitate, care se desfășoară în întregul proces de învățământ, la toate disciplinele școlare, dar și cu cadrul activităților extrașcolare. După cum bine se știe, bogăția unei limbi constă în bogăția și diversitatea vocabularului. Este o datorie morală aceea de a dezvolta elevilor capacitatea de a se exprima cu ușurință, de a comunica cu cei din jur, de a-i face apți să utilizeze în mod direct limba, pentru a putea asimila în cel mai mare grad nuanțele și posibilitățile de exprimare.
În ciclul primar se observă o mare preocupar pentru valorificarea operelor marilor scriitori ai literaturii române în cadrul lecțiilor de citire, lectură, comunicare orală și scrisă și elemente de construcție a comunicării. Având un conținut variat, lecțiile de citire/lectură lărgesc în mod considerabil cercul de cunoștințe al elevilor, contribuie la formarea unui număr mare și variat de noțiuni și reprezentări, astfel, elevii încep să cunoască numele scriitorilor români, primind și unele informații referitoare la biografia acestora.
De exemplu, ei sunt familiarizați cu poveștile și basmele încă de la grădiniță. Începând cu clasa pregătitoare, în cadrul orelor de comunicare se studiază povești și basme care prin cracterul realist și fantasticul puternic individualizat și umanizat fac sa fie ascultate cu plăcere și entuziasm de către elevi. Dacă în cadrul ariei curriculare Limbă și comunicare se vor parcurge aceste texte, folosindu-se în mod creator metode si procedee corespunzătoare nivelului clasei, se va dezvolta capacitatea de exprimare orală și scrisă, urmărindu-se cultivarea gustului pentru lectură, pentru frumos și estetic.
5.2. Obiectivele cercetării
Finalitatea unei cercetări pedagogice nu poate fi alta decât găsirea unor modalități originale de înnoire/inovare a practicilor intstructiv-educative, prin utilizarea unor metode și procedee adecvate. Pentru aceasta mi-am propus următoarele obiective:
să creez în cadrul lecțiilor acele situații care să mobilizeze toate forțele psihice de cunoaștere și creație ale elevilor
formarea deprinderilor de muncă independentă și dezvoltarea mobilității gândirii, prin diverse situații cărora trebuie să le facă față elevilor
să formez la elevi o citire corectă, coerentă, expresivă, respectând (semnele de punctuație) intonația impusă de semnele de punctuație
să încerc să descopăr noi căi de exprimare corectă orală și scrisă
să-i ajut să redea prin cuvinte proprii conținutul unui fragment citit sau a unui text audiat
În vederea realizării acestor obiective am urmărit:
evaluarea inițială a nivelului de cunoștințe, deprinderi, capacități la limba română la încputul semestrului I;
selectarea și utilizarea unor metode și procedee active de predare-învățare potrivite obiectului de învățământ și profilului psihologic de vârstă al elevilor, dar și cerințelor programei;
evaluarea finală a nivelului de cunoștințe, deprinderi, capacități ale elevilor la finalul experimentului psihopedagogic realizat.
5.3. Metode de cercetare
Pentru realizarea cercetărilor pedagogice se utilizează mai multe tipuri de metode cum ar fi: metoda observării, metoda experimentării, metoda anchetelor biografice, metoda statistică, metoda corelației, metoda grupelor echivalente, metoda aprecierii.
În sens general, metoda reprezintă „ ansamblul operațiilor ce se constituie ca instrument al acțiunii umane în general, prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează dezvăluirea lumii obiective. Se constituie ca:
modalitate generală de abordare a realității;
strategie tehnică a investiției într-un anumit domeniu al realității.
Sunt obișnuite distincțiile între metodă- care este calea generală de deosebire a adevărului și procedeu- care este detaliul de metode.” (Dicționar de pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 270).
Metodele de cercetare, în pedagogie, sunt acele metode utilizate în vederea obținerii unor rezultate valabile la problemele ridicate de cercetare pedagogică în sprijinul dezvoltării și perfecționării științei pedagogice și practicii educative.
Aceste metode de cercetare pot fi grupate astfel:
Metode de cercetare a datelor: observația, experimentul, ancheta de chestionar, ancheta biografică, convorbirea, testele, fișele pedagogice. Tot acestei grupe i se asociază și „ metodele de cuantificare”, de măsurare a datelor cercetării, deoarece fără măsurare, datele colectate nu sunt folositoare unei cercetări din punct de vedere științific.
Metode privind organizarea colectivelor de cercetare, pentru ca datele adunate și rezultatele cercetării să exprime cât mai clar generalitatea întreagă (mărirea eșantionului, rotația grupelor).
Metode prin prelucrarea matematică (statistică) a datelor procurate prin metodele de la punctul 1, în condițiile de valabilitate stabilite la punctul 2 și pentru exprimarea științifică a legilor aflate. O metodă integrală de cercetare este metoda experimentală, deosebită de experiment.
„ De fapt, metoda reprezintă un anumit model de a proceda, care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare mai mult sau mai puțin divizată, mergându-se la una similară aceleia de cercetare științifică, de urmărire și descoperire a adevărului și raportarea lui la aspecte practice ale vieții.” (Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979)
În vederea realizării experimentului am folosit următoarele metode de cercetare pedagogică: observația pedagogică, experimentul pedagogic, convorbirea, metoda analizei produselor, metoda testelor.
Metoda observației constă în urmărirea sistematică a faptelor educaționale, așa cum se desfășoară ele în condiții obișnuite. Spre deosebire de experiment, care presupune intervenție din partea cercetătorului, observația constă în înregistrarea datelor și a constatărilor, așa cum se prezintă, cercetătorul având sarcina de a aștepta ca ele să se producă pentru a le surprinde. Utilizarea observației impune respectarea uor cerințe cum ar fi:
redactarea, în prealabil, a unui plan de observație în care să fie precizate obiectivele ce urmează să fie urmărite, cadrul în care se desfășoară, instrumentele necesare înregistrării datelor;
datele observației trebuie consemnate imediat, pentru ca cei observați să nu-și dea seama de acest lucru. În acest scop, se folosesc fișa sau foaia de observație în baza cărora se întocmește protocolul observației și aparate tehnice pentru înregistrarea unor date și manifestări;
crearea unor condiții favorabile desfășurării firești, naturale a fenomenelor observate și efectuarea acelorași observații în împrejurări variate de către un singur observator sau de către mai mulți observatori în vederea confruntării datelor actuale.
„ Observația presupune constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum le oferă natura în chip obișnuit. Profesorul, învățătorul sau educatorul trebuie să-l observe pe elev în timpul când acesta își trăiește viața de copil și de școlar, ori în afară de ea, între patru ochi sau în cercul colegilor, dar nelăsându-i niciodată bănuiala că este supus observației exprese destinate să-l califice.” (Muster, D., Metodologia cercetării în educație și învățământ, București, 1985, p. 50).
Metoda convorbirii reprezintă un dialog între cercetător și subiecții supuși investigației în scopul acumulării unor date sau opinii referitoare la anumite fenomene și manifestări. Convorbirea se desfășoară pe baza unui plan și a unor întrebări elaborate, de aici reiese faptul, că pe parcursul ei, cercetătorul nu poate să se abată de la întrebările fixate în funcție de unele situații neprevăzute care pot interveni. Dialogul trebuie să fie cât mai natural, iar cercetătorul să dea dovadă de multă elasticitate, evitând acele întrebări care angajează în mod nemijlocit personalitatea interlocutorului, dar apelând la întrebări colaterale care să-l stimuleze pe acesta în cederea exprimării gândurilor și opiniilor.
Referitor la întrebări, acestea trebuie să fie clare, adecvate situației și să se refere la un aspect concret. Ele pot fi întrebări închise, deschise sau cu răspunsuri formulate dinainte. Întrebările închise oferă două-trei posibilități de răspuns: da, nu, nu știu. Întrebările deschise oferă libertate deplină subiectului în formula răspunsului potrivit gândurilor și opiniilor sale. În cel de-al treilea tip de întrebări, subiectul trebuie să aleagă răspunsul din mai multe răspunsuri date.
Metoda convorbirii este o metodă prin care pot fi realizate numeroase sarcini ale procesului de învățământ datorită numeroaselor sale calități informative.
Am aplicat această metodă atât individual, cât și în colectiv. Cu ajutorul acestei metode am reușit să verific nivelul de cunoștințe dobândit de elevi în cadrul orelor de citire/lectură și modul în care se folosesc aceste cunoștințe în situații noi. Prin dialogul permanent pe care l-am purtat cu elevii am reușit să-i determin să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să desprindă concluzii. Am constatat cu plăcere, că atunci când copiii sunt puși în fața anumitor probleme se străduiesc să le soluționeze și să găsească răspunsul.
Astfel am contribuit la dezvoltarea gândirii și a limbajului elevilor, la creșterea capacității de cunoaștere și la lărgirea sferei acesteia, la dezvoltarea vocabularului și a capacitățiilor de comunicare orală și scrisă.
Verificând rezultatele obținute prin convorbire, am observat că o parte din copii își schimbă comportamentul pe parcursul activității desfășurate. Astfel am întâlnit tipuri diferite de copii, unii timizi, retrași, liniștiți, cu probleme de integrare în colectiv, alții zburdalnici sau chiar colerici acasă. Din acest motiv și pentru a verifica datele obținute am stat de vorbă cu familia propunând unele elemente ameliorative.
Metoda testelor
În literatura de specialitate există numeroase definiții ale testului, dar sintetizând, putem considera testul ca fiind un instrument compus dintr-o probă sau mai multe probe elaborate cu scopul de a constata prezența sau absența unui fenomen psihic, a unui comportament sau a unui stimul dat.
Pentru ca probele să răspundă cerințelor unui test, acestea trebuie standardizate sau etalonate. Standardizarea presupune precizarea unor regului și cerințe referitoare la administrarea testelor, înregistrarea și evaluarea rezultatelor lui, ca de exemplu instructajul necesar înainte de administrare, stabilirea modalităților de răspuns și a modului în care se va realiza evaluarea rezultatelor. Prin etalonare se înțelege elaborarea unei scări considerată ca etalon la care se raportează măsurarea și evaluarea rezultatelor. Orice test trebuie să îndeplinească anumite condiții: fidelitate, validitate, sensibilitate.
Prin intermediul testelor putem obține date despre persoana umană, unele neputând fi obținute pe alte căi. O apreciere pripită și inexactă asupra personalității copilului poate avea consecințe uneori grave, motiv pentru care cercetătorul are o răspundere morală în emiterea unor astfel de aprecieri. În practica pedagogică folosirea testului se numește testare implicând răspunsuri verbale, motorii, grafice sau o apreciere după criterii anterioare stabilite.
Pentru cunoașterea și tratarea diferențiată a elevilor în procesul instructiv- educativ, am folosit probe cu sarcini de lucru diferite: probă de analiză și sinteză, proba de comparare, de generalizare și de clasificare. În funcție de rezultatele individuale obținute de elevi la probele date, am reușit să mă orientez mai bine în tratarea individuală și în stimularea adecvată a copiilor prin raportare la particularitățile psiho-fizice ale acestora.
În elaborarea testelor de cunoștințe am ținut seama de următoarele cerințe:
să fie accesibile tuturor copiilor;
itemii să fie formulați clar și precis;
să pună în evidență nivelul de dezvoltare a limbajului, atât cel verbal, cât și cel nonverbal sau paraverbal.
Experimentul pedagogic
Experimentul pedagogic presupune crearea unei situații noi prin introducerea unor modificări în desfășurarea acțiunii educaționale, în scopul verificării ipotezei care a declanșat aceste inovații. El presupune trei faze: faza prealabilă intervenției factorului experimental, fază în care se selecționează eșantioanele și se testează situația și trăsăturile; faza administrării factorului experimental și faza înregistrării rezultatelor.
În cadrul orelor de citire/lectură am folosit experimentul pornind de la premiza că, poveștile și basmele sunt cele care mențin o atașare afectivă față de tot ceea ce este mai frumos, mai curat, mirific și inedit din această lume a copilăriei. Fantezia cunoașterii, această capacitate a ființei umane de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, a reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior, este resimțită încă de la vârste fragede și se conturează treptat, în măsura în care copilul dobândește noi și noi experiențe de învățare pe care le transformă în comportamente de înaltă ținută morală și estetică.
În experimentul întreprins am urmărit obiectivele de bază în dezvoltarea capacităților de receptare orală, de exprimare orală, respectiv receptare a mesajului scris ( citirea/lectura) și de exprimare scrisă.
Metoda analizei produselor
Această metodă presupune analiza diferitelor produse ale activităților copiilor și a documentelor școlare cu scopul de a pune în evidență unele trăsături ale personaliății acestora, prin prisma obiectivării în produsele muncii: desene, obiecte confecționate, fișe de lectură, compuneri, etc. Metoda analizei produselor oferă în mod indirect cercetătorului diferite date referitoare la acțiunea educațională, în special asupra rezultatelor ei.
Produsele activității ne ajută să facem previziuni în legătură cu dezvoltarea personalității copiilor și să descoperim cauzele unor manifestări comportamentale ale acestora. Aplicând această metodă am obținut date referitoare la priceperile și deprinderile copiilor, la reprezentările pe care le au, la atitudinea față de muncă și față de produsele muncii lor și a colegilor. În cazul unor elevi am aplicat diferite tipuri de fișe de recuperare, de dezvoltare, de creativitate și de evaluare. Instrumentul de lucru utilizat în cadrul acestei metode a fost permanenta îndrumare a colectivului de elevi, făcând observații zilnice și periodice cu privire la evoluția copiilor.
5.4. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor
Se accentuează azi tot mai mult importanța dezvoltării capacitățiilor de comunicare la copiii de vârstă școlară mică. Prin lectura poveștilor și basmelor, copiii ăși îmbogățesc cunoștințele, reușind să cunoască prin intermediul cuvântului realități de viață, fapte și întâmplări reale sau închipuite. Prin contactul cu un limbaj îngrijit, copiii asimilează modele de exprimare specifice, expresii poetice, cuvinte noi, aspecte literare și populare din vorbirea personajelor. Pornind de la aceste considerente am organizat experimentul de față privind efectele pe care le are lectura asupra nuanțării, dezvoltării și creșterii expresivității limbajului la elevii de vârstă școlară mică.
Experimentul s-a desfășurat pe parcursul primului semestru din anul școlar 2013/2014, la Școala Primară Unguraș și Școala Primară Șindrești, având ca subiecți elevii clasei a II-a. Atât clasa de control, cât și cea experimentală au fost eterogene.
Eșantioane:
Clasa experimentală (a II-a)- 10 elevi
Clasa de control (a II-a)- 12 elevi
Etapele cercetării:
Inițială, constatativă (septembrie-octombrie)
Formativ-ameliorativă (octombrie-aprilie)
Finală (mai)
Metode de cercetare:
observația psihopedagogică
convorbirea
testele
analiza produselor activității:
caiete de teme
fișe de lectură
fișe de evaluare
creații literare
compuneri
portofoliu.
Mi-am propus ca pe parcursul activităților didactice întreprinse să utilizez diferite metode didactice, atât tradiționale, cât și moderne, active, prin intermediul lor putând oferi elevilor cât mai multe modele și structuri de vorbire pentru ca aceștia să poată deprinde mai ușor limbajul corect pe care apoi să-l utilizeze cu succes în actul de comunicare. Așa cum am mai precizat, experimentul s-a desfășurat pe parcursul unui an școlar, timp în care elevii clasei la care am predat au înregistrat progrese semnificative la nivelul comunicării orale și scrise. În acest sens am urmărit următoarele obiective:
Dezvoltarea capacităților de exprimare orală și scrisă, înțelegerea și utilizarea corectă a semnificațiilor structurilor verbale;
Educarea exprimării verbale orale corecte din punct de vedere gramatical ( fonetic, lexical și sintactic);
Dezvoltarea creativității și ezpresivității limbajului.
Din aceste obiective generale derivă alte obiective specifice pe care copiii trebuiau să le atingă până la sfârșitul experimentului;
dezvoltarea, îmbogățirea și nuanțarea vocabularului
formarea deprinderilor de verbalizare a propriei experiențe
însușirea corectă a sensului cuvintelor și utilizarea acestora în contexte noi
cultivarea deprinderilor de folosire corectă a limbii
dezvoltarea capacității de exprimare în enunțuri corecte gramatical
cultivarea aptitudinilor de a vorbi frumos, literar
dezvoltarea capacităților de comunicare prin utilizarea unor expresii, construcții lingvistice nuanțate.
Obiectivului referitor la educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical și sintactic îi sunt subordonate și alte comportamente. Pe baza unor modele de vorbire desprinse din lecturile studiate, vocabularul se îmbogățește, auzul fonetic se perfecționează, topica se corectează, iar structurile de comunicare se amplifică la nivel de propoziții dezvoltate, texte mai ample și mai complexe. Referitor la creativitatea și expresivitatea limbajului, acest obiectiv este strâns legat de capacitatea de receptare a unui text auzit, solicitând copilului să creeze el însuși sau cu ajutor scurte texte pornind de la imagini, benzi desenate, jucării, etc.
Analiza, prelucrarea matematico-statistică și interpretarea rezultatelor
Etapa inițială, constatativă
Calificative obținute
DIAGRAMA AREOLARĂ
HISTOGRAMA
În etapa inițială, constatativă referitoare la nivelul de cunoștințe literare ale elevilor din cele două clase și modul de aplicare a acestora în situații practice, de evaluare, rezultatele obținute au scos în evidență faptul că nivelul de pregătire al elevilor este asemănător, colectivele de elevi fiind omogene din acest punc de vedere, aceasta reprezentând o condiție importantă în dezvoltarea investigației propuse.
În urma prelucrării datelor obținute la finalul testului initial am constatat faptul că ponderea calificativelor obținute de elevi pune în evidență o mică diferență în ce privește cunoștințele elevilor referitoare la nivelul de sintetizare a informației și de elaborare a unui răspuns de calitate, deși sărac ăn ceea ce privește originalitatea și acuratețea ideilor exprimate.
Etapa formativ-ameleorativă
În cadrul acestei etape, la clasa de control lecțiile s-au desfășurat în mod obișnuit, în schimb la clasa experimentală s-au introdus și metode moderne, active participative, jocuri didactice, lectura explicativă, toate acestea asigurând o receptare eficientă și un progress vizibil în ce privește nivelul cunoștințelor.
În cazul studierii textelor epice (povești, basme) am aplicat în mod periodic teste de evluare formative, care au cuprins itemi diferiți, care solicită foarte mult gândirea creatoare și capacitatea elevilor de a analiza textul, de a-și exprima în mod liber opiniile, de a comunica.
Aceste teste și rezultatele lor mi-au permis cunoașterea imediată a eroilor, a dificultăților de receptare, îndreptarea și eliminarea lor din mers prin îmbunătățirea demersului metodic și a calității metodologiei aplicate.
Etapa finală
DIAGRAMA AREOLARĂ
HISTOGRAMA
În etapa de evaluare finală a nivelului de dezvoltare a capacităților elevilor de receptare a textului epic, dar și de comunicare orală și scrisă, rezultatele înregistrate au indicat o creștere semnificativă la clasa experimentală.
În urma implementării metodelor didactice moderne, elevii clasei experimentale au înregistrat rezultate mai bune la formularea de propoziții, în cadrul jocurilor de rol, dar și în ceea ce privește exprimarea coerentă, plină de figure de stil, precum și în comunicarea logică, corectă din punct de vedere grammatical.
Am constatat faptul că performanțele elevilor din clasa experimentală sunt superioare față de cele ale elevilor din clasa de control, care, în etapa inițială aveau aproximativ același nivel de pregătire.
CONCLUZII PARȚIALE:
Pe tot parcursul experimentului, elevii și-au format și dezvoltat capacitate de selectare a informațiilor, de transfer a cunoștințelor dintr-un domeniu în altul, de exprimare liberă și originală a ideilor, de alegere potrivită a modalităților de lucru, de colaborare în realizarea sarcinilor. De asemenea am putut observa și o creștere a motivației acestora pentru activitate. Tot traseul de desfășurare a activităților individuale sau collective a fost marcat de buna dispoziție din clasă. Acest fapt a stimulat exprimarea liberă a elevilor, a adus un plus de originalitate în exprimarea rolului sau a ideilor proprii, a condus la un automanagement efecient al limbajului.
Pe lângă testele aplicate, informații despre progresul elevilor mi-au oferit și observarea sistematică a acestora în timpul activităților organizate, dar și analiza produselor activității lor.
. Lectura este un proces care determină stimularea personalității. De aceea, se impune susținerea și promovarea unui stil de învățare bazat pe lectura intensivă, asumată și sistematică. Lectura suplimentară contribuie la formarea culturii generale, la o deschidere spre o viață intelectualizată, la un nou tip de relație cu cartea și textul.
CONCLUZII
Aplicarea modalităților eficiente de predare-asimilare a povestilor în școală rămâne o problemă actuală în predarea literaturii ca disciplină școlară, realizarea căreia depinde atât de nivelul de pregătire teoretico-literar și psihopedagogic al învățătorului, de obiectivele educației literare fixate în curriculum-ul școlar, cât și de elaborarea unei strategii de predare-învățare, în care rolul decisiv îl are adecvarea și mânuirea măiestrită, cu un grad sporit de eficiență a modalităților de lucru pe text.
Basmele, prin conținutul și forma lor literar-estetică, dispun de valențe formative de conturare a cititorului receptor de literatură. Epicul, caracterizîndu-se printr-o dispunere mai liberă, una mai firească a cuvintelor în frază, reușește să reflecte cu multă relevanță procesul de formare, de evoluție a caracterelor, a tipurilor umane, să dezvăluite în profunzime sufletul omului, să-l plaseze în situații de viață atât de apropiate de cele din realitate.
Aceste calității ale textelor literare narative ajută pe cititor să-și verifice prin „intermediul lor, propria experiență, atitudine față de realitate”.
Cunoașterea operei epice ca formă aparte de expresie literară constituie o trăsătură importantă a elevului cititor de literatură artistică. Opera epică dispune de un potențial formativ incontestabil. Textele narative iau în discuție o multitudine de teme, de probleme din realitate, prezintă prin personajele plasate în acțiune tipologii umane care vehiculează valori etice și culturale, scot în evidență stiluri de exprimare, aspecte originale de reflectare a ambientului, devin modele de exprimare literară pentru cititori.
Opera epică, având potențial formativ, solicită și un demers educațional prin care să poată contura o personalitate integră, ale cărei dimensiuni definitorii să fie:
– un cititor școlit, instruit pentru receptarea textului epic;
– o persoană cu un cod de valori preluat din cărțile citite;
– un interlocutor cu abilități de comunicare, unul care să poată discuta/polemiza în baza operei epice citite;
– un cititor motivat să caute cartea de valoare.
Esența formării cititorului receptor de literatură epică depinde foarte mult de tehnologia aplicată în demersul didactic. Tehnicile propuse au urmărit transmiterea și asimilarea cunoștințelor, a priceperilor și a deprinderilor în vederea formării culturii generale, a concepției despre lume și viață; eficientizarea demersului didactic. Au fost selectate acele tehnici prin care s-au produs cu mai multă eficiență primele conexiuni personale între cititor și autor: implicarea tuturor elevilor în actul de învățare și receptare, achiziționarea și utilizarea în situații concrete a unui limbaj teoretico-literar adecvat, formarea deprinderilor de muncă intelectuală, sistematizarea anumitor concepte prin textul epic analizat, redactarea textelor proprii de interpretare a fenomenelor literare specifice genului epic, formarea deprinderilor de comunicare. Metodele activ-participative aplicate pe texte aparținând genului predilect al acestei vârste – basmul și povestea – conduc spre achiziții de ordin creativ, problematizant și, în cele din urmă, etic, contribuind în același timp la dezvoltarea vocabularului, dar și a sensibilității micilor cititori.
Ca urmare a transformărilor majore constatate în ultimul timp în societate și concomitent în procesul de învățământ, regândirea și abordarea într-o nouă perspectivă a strategiilor referitoare la dezvoltarea capacităților de comunicare a elevilor presupun o serie de cerințe:
îmbinarea metodelor didactice moderne cu cele tradiționale;
dezvoltarea, pe lângă achizițiile cognitive a conduitei, personalității aptitudinilor, acestea întregind performanțele elevilor în învățare;
centrarea capacității de comunicare a elevilor pe mai multe perspective ale spațiului școlar: relaționare, comunicare, integrare socială;
acentuarea rolului învățării interactive în ridicarea nivelului de dezvoltare a limbajului elevilor;
transformarea elevului într-un partener al cadrului didactic în cadrul procesului de predare-învățare.
Întregul proces instructiv-educativ trebuie să fie axat pe comunicare, adaptat la cerințele vieții sociale actuale.
BIBLIOGRAFIE
Academia României, Istoria literaturii române, vol. I, București, 1973
Blideanu, Eugen, Șerdean, Ion, Orientări noi în metodologia studierii limbii române la ciclul primar, citit-scris, citire, compunere, E.D.P., București,1981
Bodiștean, Florica, Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”, Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca, 2007
Buzași, Ion, Literatura pentru copii (note de curs), București, Editura Fundației „România de mâine”,1999
Călătorie cu carte, Lecturi școlare suplimentare pentru clasele I-IV, Ed. Corint, București, 1995.
Călinescu, George, Istoria literaturii române, București Editura pentru literatură,1968
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru literatură București,1965
8. Cărțile copilăriei, clasele I, II, III, IV, Ed. Z, București, 1996.
9. Gherghina, Dumitru,Literatura pentru copii, Craiova, Editura Didactica Nova,2005 10. Gherghina, Dumitru,Didactica activităților instructiv- educative pentru învățământul perprimar, Craiova, Editura Didactica Nova,2005
11. Hașdeu, Bogdan, Petriceicu, Etymologium Magnum Romaniae, Ed. Minerva, 1970
12. Herlo, Dorin, Metodologie educațională, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad,2000
13. Ilica, Anton; Iovin, Ileana, Metodica învățării limbii române în învățământul primar, Ed. Nigredo, Arad,2000
14. Iliin, En., Arta comunicării în „Sondaje pedagogice”, Lumina, Chișinău,1990
15. Ionescu, Miron; Chiș, Vasile, Strategii de predare și învățare, Editura Științifică, București,1992
16. Ionescu, Miron; Radu, Ioan, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,2001
17. Iordan, Iorga, Istoria limbii române (Pe-nțelesul tuturora), București, Editura Științifică și Enciclopedică,1983
18. Itu, Iustina, Funcția formativă a orelor de literatură, Editura Didactică și Pedagogică, București,1981
19. Matei, Constantin Nicolae, Educarea capacităților creatoare în procesul de învățământ, E.D.P, București,1982
20. Molan, Vasile; Peneș, Marcela, Metodica desfășurării orelor de compunere – expunere la ciclul primar, E.D.P., București,1983
21. Parfene, Constantin, Literatura în școală , Editura Didactică și Pedagogică, București,1977
22. Pintilie, Mariana, Metode moderne de învățare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj- Napoca,2003
23. Propp V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, București, 1970
24. Serdean, Ion, Metodica predării limbii române la clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București,1993
25. Serdean, Ion, Didactica limbii române în școala primară, Editura Teora, București,1998
26. Șinca,E.; Alexandru Gh., Îndrumător metodic pentru învățători și părinți, Ed. Avrămeanca, Craiova, 1993
27. Stoica, Ana, Creativitatea elevilor – posibilități de cunoaștere și educare, E.D.P., București,1983
28. Todoran, Eugen, Timpul în basmul românesc, Limbă și literatură, Editura pentru literatură, București,1965
29. Trancă, Dumitru, Biblioteca copiilor noștri, Editura Didactică și Pedagogică, București,1969
30. Verzea, Emil, Conduita verbală a școlarilor mici, E.D.P., București, 1973
31. Pamfil, Alina, Limba și literatura română în școala primară, Editura Paralela 45, 2009
32. Mitu, Florica, Metodica predării- învățării integrate a limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Humanitas Educațional, 2009
33. Goia Vistian, Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia Educațional, Cluj-Napoca, 2003
ANEXE
PROIECT DIDACTIC
Clasa: a IV-a
Aria curriculară: Limbă și comunicare
Disciplina: Limba și literatura română
Subiectul: Prințul fericit , după Oscar Wilde
Tipul lecției: de consolidare
Obiective operaționale:
O1- să selecteze proverbe corespunzătoare mesajului textului;
O2- să citească corect, cursiv, expresiv textul;
O3- să exemplifice expresii în alcătuirea cărora intră verbul a duce, stabilind și semnificația acestora;
O4- să compare cele două personaje prin stabilirea asemănărilor și deosebirilor dintre ele;
O5- să creeze un alt final povestirii;
O6- să sintetizeze informațiile din text compunând un cvintet.
Strategii didactice:
Metode și procedee: conversația, explicația, exercițiul, brainstormingul, ciorchinele, cvintetul;
Mijloace de învățământ: fișe de muncă independentă, fișe de evaluare;
Moduri de organizare: activitate individuală, frontală, în perechi, pe grupe;
Bibliografie:
Cerghit, I.,(2006), Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași;
Flueraș, V., (2003), Paideia și gândirea critică, Editura Casa cărții de Știință, Cluj-Napoca.
Braistormingul
Pentru „fericit”, realizat de elevi din clasa a IV-a
-bucurie mare;
-lucru imbucurător;
-lumina pe chipul unei persoane;
-cel ce poate să-și împlinească visele;
-realizatorul dorințelor;
-o stare deosebita de împlinire a ceva ce s-a realizat si a provocat un succes neasteptat.
-binedispus;
-Fii fericit cand totul merge bine.
-Pe mine m-ar face fericită o informatie nouă.
-Slujba pe care o am, mă face fericită.
-Fiecare zi spectaculoasă, plina de inedit mă face fericit.
-“viata bună”;
-Un buchet de flori oferit fără o ocazie anume.
-Dragostea și respectul mă fac fericit.
-Sunt fericit să-l cunosc pe Dumnezeu.
-Fericit este acela ce poate ierta pe cel ce l-a rănit.
-Sunt fericit că am părintii aproape de mine.
-E fericit cel ce are o zi minunată.
-Fericit e acela care-i face pe cei din jur fericiți.
-Fericirea așteaptă pe cei sau cele care și-o doresc.
-Fericirea îi așteaptă pe cei care îi ajută și pe alții.
-Fericit sunt la biserică unde merg pentru a înțelege fericirea.
-Sunt fericit când văd că răsare soarele.
Cvintete
Realizate de elevi din clasa a IV-a pentru povestea „Prințul Fericit” după Oscar Wilde:
GRUPA I
Prințul
Tânăr, frumos,
Lăcrimând, tresărind, dăruind,
Oferă ce are mai scump
Bucurând.
GRUPA II
Rândunel,
Tinerel, mititel,
Tremurând,zburând, ajutând,
Salvează oamenii săraci bolnavi
Înghețând.
GRUPA III
Prințul
Trist,nefericit,
Plângând, suferind,orbind,
Daruiește toate averile lui
Ajutând.
BIBLIOGRAFIE
Academia României, Istoria literaturii române, vol. I, București, 1973
Blideanu, Eugen, Șerdean, Ion, Orientări noi în metodologia studierii limbii române la ciclul primar, citit-scris, citire, compunere, E.D.P., București,1981
Bodiștean, Florica, Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”, Casa Cărții de Stiință, Cluj-Napoca, 2007
Buzași, Ion, Literatura pentru copii (note de curs), București, Editura Fundației „România de mâine”,1999
Călătorie cu carte, Lecturi școlare suplimentare pentru clasele I-IV, Ed. Corint, București, 1995.
Călinescu, George, Istoria literaturii române, București Editura pentru literatură,1968
Călinescu, George, Estetica basmului, Editura pentru literatură București,1965
8. Cărțile copilăriei, clasele I, II, III, IV, Ed. Z, București, 1996.
9. Gherghina, Dumitru,Literatura pentru copii, Craiova, Editura Didactica Nova,2005 10. Gherghina, Dumitru,Didactica activităților instructiv- educative pentru învățământul perprimar, Craiova, Editura Didactica Nova,2005
11. Hașdeu, Bogdan, Petriceicu, Etymologium Magnum Romaniae, Ed. Minerva, 1970
12. Herlo, Dorin, Metodologie educațională, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad,2000
13. Ilica, Anton; Iovin, Ileana, Metodica învățării limbii române în învățământul primar, Ed. Nigredo, Arad,2000
14. Iliin, En., Arta comunicării în „Sondaje pedagogice”, Lumina, Chișinău,1990
15. Ionescu, Miron; Chiș, Vasile, Strategii de predare și învățare, Editura Științifică, București,1992
16. Ionescu, Miron; Radu, Ioan, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,2001
17. Iordan, Iorga, Istoria limbii române (Pe-nțelesul tuturora), București, Editura Științifică și Enciclopedică,1983
18. Itu, Iustina, Funcția formativă a orelor de literatură, Editura Didactică și Pedagogică, București,1981
19. Matei, Constantin Nicolae, Educarea capacităților creatoare în procesul de învățământ, E.D.P, București,1982
20. Molan, Vasile; Peneș, Marcela, Metodica desfășurării orelor de compunere – expunere la ciclul primar, E.D.P., București,1983
21. Parfene, Constantin, Literatura în școală , Editura Didactică și Pedagogică, București,1977
22. Pintilie, Mariana, Metode moderne de învățare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj- Napoca,2003
23. Propp V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, București, 1970
24. Serdean, Ion, Metodica predării limbii române la clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, București,1993
25. Serdean, Ion, Didactica limbii române în școala primară, Editura Teora, București,1998
26. Șinca,E.; Alexandru Gh., Îndrumător metodic pentru învățători și părinți, Ed. Avrămeanca, Craiova, 1993
27. Stoica, Ana, Creativitatea elevilor – posibilități de cunoaștere și educare, E.D.P., București,1983
28. Todoran, Eugen, Timpul în basmul românesc, Limbă și literatură, Editura pentru literatură, București,1965
29. Trancă, Dumitru, Biblioteca copiilor noștri, Editura Didactică și Pedagogică, București,1969
30. Verzea, Emil, Conduita verbală a școlarilor mici, E.D.P., București, 1973
31. Pamfil, Alina, Limba și literatura română în școala primară, Editura Paralela 45, 2009
32. Mitu, Florica, Metodica predării- învățării integrate a limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Humanitas Educațional, 2009
33. Goia Vistian, Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia Educațional, Cluj-Napoca, 2003
ANEXE
PROIECT DIDACTIC
Clasa: a IV-a
Aria curriculară: Limbă și comunicare
Disciplina: Limba și literatura română
Subiectul: Prințul fericit , după Oscar Wilde
Tipul lecției: de consolidare
Obiective operaționale:
O1- să selecteze proverbe corespunzătoare mesajului textului;
O2- să citească corect, cursiv, expresiv textul;
O3- să exemplifice expresii în alcătuirea cărora intră verbul a duce, stabilind și semnificația acestora;
O4- să compare cele două personaje prin stabilirea asemănărilor și deosebirilor dintre ele;
O5- să creeze un alt final povestirii;
O6- să sintetizeze informațiile din text compunând un cvintet.
Strategii didactice:
Metode și procedee: conversația, explicația, exercițiul, brainstormingul, ciorchinele, cvintetul;
Mijloace de învățământ: fișe de muncă independentă, fișe de evaluare;
Moduri de organizare: activitate individuală, frontală, în perechi, pe grupe;
Bibliografie:
Cerghit, I.,(2006), Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași;
Flueraș, V., (2003), Paideia și gândirea critică, Editura Casa cărții de Știință, Cluj-Napoca.
Braistormingul
Pentru „fericit”, realizat de elevi din clasa a IV-a
-bucurie mare;
-lucru imbucurător;
-lumina pe chipul unei persoane;
-cel ce poate să-și împlinească visele;
-realizatorul dorințelor;
-o stare deosebita de împlinire a ceva ce s-a realizat si a provocat un succes neasteptat.
-binedispus;
-Fii fericit cand totul merge bine.
-Pe mine m-ar face fericită o informatie nouă.
-Slujba pe care o am, mă face fericită.
-Fiecare zi spectaculoasă, plina de inedit mă face fericit.
-“viata bună”;
-Un buchet de flori oferit fără o ocazie anume.
-Dragostea și respectul mă fac fericit.
-Sunt fericit să-l cunosc pe Dumnezeu.
-Fericit este acela ce poate ierta pe cel ce l-a rănit.
-Sunt fericit că am părintii aproape de mine.
-E fericit cel ce are o zi minunată.
-Fericit e acela care-i face pe cei din jur fericiți.
-Fericirea așteaptă pe cei sau cele care și-o doresc.
-Fericirea îi așteaptă pe cei care îi ajută și pe alții.
-Fericit sunt la biserică unde merg pentru a înțelege fericirea.
-Sunt fericit când văd că răsare soarele.
Cvintete
Realizate de elevi din clasa a IV-a pentru povestea „Prințul Fericit” după Oscar Wilde:
GRUPA I
Prințul
Tânăr, frumos,
Lăcrimând, tresărind, dăruind,
Oferă ce are mai scump
Bucurând.
GRUPA II
Rândunel,
Tinerel, mititel,
Tremurând,zburând, ajutând,
Salvează oamenii săraci bolnavi
Înghețând.
GRUPA III
Prințul
Trist,nefericit,
Plângând, suferind,orbind,
Daruiește toate averile lui
Ajutând.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lectura Modalitate de Dezvoltare a Capacitatii Comunicationale (ID: 159761)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.