Lect.univ.dr. Gherghe Aurelian Obiective le cursului: Cunoasterea dispozitiilor legale cu privire la raporturile personale si patrimonia le specifice… [623683]

DREPTU L FAMILIEI
– NOTE DE CURS –
Lect.univ.dr. Gherghe Aurelian
Obiective le cursului: Cunoasterea dispozitiilor legale cu privire la raporturile
personale si patrimonia le specifice familiei sau asimi late relati ilor de familie. Asimil area
unor notiuni teoreti ce proprii dreptului famil iei si prezentarea unor aspecte de
jurisprudenta, necesare pentru formare a unui viitor jurist.

Capitolul I – CONS IDER ATII I NTROD UCTIVE PRIVIND DREPTUL FAMIL IEI
1.1 Noțiune și principii.
Dreptul familiei cuprinde totalit atea norme lor juridice care regle ment ează raporturile
personale și patrimonia le ce izvorăsc din căsătorie, adopție și raporturile asimi late de
lege, sub anumi te aspecte, cu raporturile de fam ilie.
Principiil e dreptului familiei sunt:
1. Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei (Constituție, Codul familiei, Declaraț ia
universală a drepturilor omului, Pactul internaționa l privind drepturile econo mice, sociale
și cultural e, Pactul internațion al privind drepturile civile și politice) ;
2. Principiul ocrotirii intereselor mam ei și copilului
3. Principiul căsătoriei liber consim țite între soți
4. Principiul egalităț ii în drepturi dintre un bărbat și fem eie
5. Principiul exercitării drepturilor și îndeplinirii datorii lor părintești în interesul
copiilor
6. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să își acorde unul altuia sprijin
mora l și ma terial
7. Principiul monogam iei
1

1.2 Obiectul dreptului fa miliei.
Obiectul specific de reglem entar e este reprezentat de raporturile de familie: raporturile
de căsătorie, raporturile care rezultă din rudenie, raporturile care rezultă din adopție și
raporturile care sunt asimilate de lege, sub anum ite aspecte, celor de fami lie.
Nu toate raporturile care se nasc între membrii unei famil iei fac obiectul dreptului
familiei. Spre exemplu raporturile succesorale între membrii aceleiași familii fac obiectul
dreptului civil.
1.3 Noțiunea de căsătorie.
Căsătoria reprezint ă uniunea liber consim țită dintre un bărbat și o feme ie, încheiată în
condiții le prevăzute de lege, cu scopul de a întem eia o fami lie.
1.4 Caracterele căsătoriei.
Pornind de la noțiunea căsătorie i se desprind urmă toarel e caracter e juridice:
a. Căsătoria este o uniune întem eiată pe consimț ământul liber dintre un bărbat și o
femeie.
La baza acestei uniuni se află consimț ământul celor care se căsătoresc. Garanția
expri mării unui consi mțământ liber o reprezint ă dispoziții le legale în mat erie de căsătorie.
b. Căsătoria este monogam ă.
Acest caract er se deduce din sancționarea legală a biga miei.
c. Con simțământul este expri mat în condiții le prevăzute de lege.
Prin urmar e, căsătoria are caracter solemn. O confirm are, în acest sens, reprezintă
faptul că se încheie în fața delegatulu i de stare civilă (deci, a unei autorită ți), într-un
anum it loc, în public și în prezența concom itentă a viitorilor soți.
d. Căsătoria are caracter civil.
Încheierea și înregistrare a căsătoriei sunt de compe tența exclusivă a autorități i de stat.
De aceea, în lipsa căsătorie i civile, celebrarea religioasă nu produce efecte juridice.
e. Căsătoria se încheie pe viață.
Căsătoria se încheie, în principiu, pe viață întrucât presupune o comuniun e
patrimoni ală și afectivă de lungă durată. De asem enea, exercitar ea drepturilor și
îndatoriri lor părintești față de copii se realizeaz ă mai eficient în cadrul căsătorie i. Tradiția
socială relevă caract erul definitiv al căsătoriei.
În mod excepțional, căsătoria se desface prin divorț conform unei proceduri
desfășurate în fața instanței de judecată.
f. Căsătoria se bazează pe egalita tea în drepturi a bărbatului cu feme ia.
Această trăsătură privește toate aspectel e referitoare la căsătorie (condițiile în care se
încheie căsătoria, relații le personale și patrimoni ale dintre soți, precum și dintre aceștia și
copiii lor) și decurge din principiul egalități i bărbatului cu feme ia.
g. Consimț ământul este exprim at cu scopul de a înte meia o famil ie.
Acest lucru este prevăzut expres în art. 1 din C. fami liei.
Capitolul II – I NCHEIE REA CA SATORIE I
2.1 Con diții de fo nd.
2

Condițiil e de fond sunt:
a. diferența de sex.
Căsătoria, așa cum rezultă din dispozițiil e codului familiei, se poate încheia numa i
între persoane de sex diferit. Dovada sexului viitorilor soți se face pe baza certifi catului
de naștere.
b. Vârsta m inimă de căsătorie este de optsprezece ani1.
Pentru motive temein ice, minoru l care a împlinit vârsta de șaisprezece ani se poate
căsători în teme iul unui aviz medical, cu încuviinț area părinților săi ori, după caz, a
tutorelui și cu autorizare a direcție i generale de asistență socială și protecția copilului în a
cărei rază teritoria lă își are dom iciliul.
Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibil itate de a-și manifesta
voința, încuviinț area celuilalt părinte este suficient ă.
Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară
încuviinț area persoanei sau a autorități i care a fost abilita tă să exercit e drepturile
părintești."
Nu există, în vederea încheieri i căsătoriei, o vârstă max imă legală. De asemen ea, legea
nu stabilește nici existența unei diferențe maxi me de vârstă.
c. consimță mântul la căsătorie.
Consimț ământul liber presupune un consimțământ neviciat, adică neafect at de eroare,
dol sau violență.
Există eroare ca viciu de consimță mânt, numa i în cazul în care poartă asupra identită ții
fizice a celuila lt soț.
Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimț ământ a fost viciat cu
privire la identitat ea fizică a celuila lt soț (art. 21 C. fam iliei).
Dolul viciază consimță mântul viitorului soț prin eroarea provocată ca urmar e a
mijloa celor viclene folosite împo triva sa. Dolul se deosebește de eroare prin domeniu l
său de aplicar e, care este mai întins. Astfel, dolul poate purta și asupra altor elemente
decât identita tea fizică a celuilal t soț (de exemp lu, dolul poate purta asupra calităț ilor sau
însușirilor celuila lt soț, însă aceste condiții trebuie să fie necesare pentru încheier ea
căsătoriei)
Violența reprezint ă viciu de consim țământ "prin team a provocată viitorului soț ca
urmar e a constrângerii fizice sau mora le exercita tă împotriv a sa".
De regulă, consimțământul la căsătorie se exprimă prin răspunsul afirma tiv la
întrebări le adresate fiecărui a dintre viitorii soți de către delegatu l de stare civilă.
Consimțământul la căsătorie trebuie să existe în mom entul încheierii acesteia, deci, să
fie actual.
Există, însă, și situați i când căsătoria este declara tă încheia tă, deși consimțământul
lipsește sau nu a fost expri mat în mod conștient. De exemplu : alienatu l sau debilul mintal
consim te la încheierea căsătoriei într-un moment în care este lipsit de lucidit ate; delegatul
de stare civilă declară căsătoria încheiată, deși, unul dintre cei care s-au prezentat la
încheiere a căsătoriei, răspunde negativ sau nu răspunde la întrebarea adresată de către
delegatu l de stare civilă ; unul dintre cei prezenți în fața delegatu lui de stare civilă, pentru
1 art.4 din C.fam. a fost modificat prin Legea nr.288/2007- (pentru modificarea si completare a
Legii nr. 4/1953 – Codul Famil iei), publica ta in Monit orul Oficial, P artea I nr.749 din 05/11/2007.
3

încheiere a căsătoriei, este lipsit temporar de facultate a sa ment ală (este în stare de
ebrieta te); căsătoria fictivă (încheia tă cu alt scop decât acela de a înte meia o famil ie).
d. comun icare a reciprocă a stării sănătății.
La declarați a de căsătorie se atașează certific atele medicale care atestă starea sănătății
viitorilor soți (art. 10 din C. fam.).
2.2 I mpedimente la căsătorie.
Sunt considerate impedim ente la căsătorie acele împrejurări (de fapt sau de drept) care
împiedică încheier ea căsătoriei.
Dintre imped imentele legale la căsătorie amintim urmă toarel e:
1. Existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți prin care se încalcă
principiul fundam ental al monogam iei. Acest impedi ment rezultă expres din art. 4 C.
familiei și implicit, din sancționarea poligam iei atât civil (art. 5, 19 din C. famil iei), cât și
penal (art. 303 din C. penal).
Nesocotirea acestui imped iment atrage nulitate a căsătoriei pentru soțul de rea-credință.
Soțul de bună-credință păstrează până la desființarea căsătoriei calitatea de soț într-o
căsătorie valabilă și nu poate fi considerat bigam.
Dacă soțul celui declarat mort pe cale judecătorească se recăsătorește și, ulterior, cel
declarat mort reapare, prim a căsătorie se consideră desfăcută la data încheieri i celei de-a
doua. Soțul recăsătorit nu poate fi considerat bigam.
Nu există bigam ie nici în situația în care o persoană, deja căsătorit ă, se recăsătorește,
dacă prima căsătorie este declarată nulă, chiar ulterior încheier ii celei de-a doua căsătorii.
Soțul care se recăsătorește între data morții celuila lt soț și data rămânerii definitive a
hotărârii declarativ e de moar te nu este nici el biga m.
2. Existența rudeniei dintre viitorii soți
Codul famil iei în art. 6 precizea ză că este interzisă căsătoria între rudele în linie
directă (de exemp lu: tatăl cu fiica, mama cu fiul) indiferent de gradul de rudenie, precum
și între rudele în linie colatera lă până la gradul patru inclusiv (de exemplu: nu se pot
căsători fratele cu sora, mătușa cu nepotul).
În cazuri excepțional e, se poate încheia și căsătoria între rudele în linie colateral ă de
gradul patru, dar numai cu acordul primarulu i general al munic ipiulu i București sau al
președintelu i consiliulu i județean în a cărui rază teritorial ă își are domiciliul cel care
solicită acest acord.
În cazul în care ofițerul de stare civilă are cunoștință de o eventuală relație de rudenie
între viitorii soți, chiar neconstatată legal, el va refuza încheiere a căsătoriei. În această
situație, cei considerați nedreptăți ți se vor adresa instanței.
Rudenia reprezintă un imped iment la căsătorie chiar dacă este din căsătorie sau din
afara căsătoriei.
3. Căsătoria este oprită, conform art. 7 din C. fam. în următo arele situații:
a. între adoptator și ascendenți i lui precum și între adoptat și descendenții
acestuia,
b. între copiii adoptatorulu i și adoptat precu m și între copiii adoptatorulu i și copiii
adoptatulu i,
c. între cei adoptați de aceeași persoană. Pentru motive teme inice, căsătoria între
persoanele prevăzute la lit. b și c poate avea loc însă numai cu încuviințar ea primarului
4

general al munic ipiul București sau a președintelui consiliului județean în a cărui rază
teritori ală își are domici liul cel care solicită această încuviințar e.
Adopția, ca impedi ment la căsătorie, are ca funda ment rudenia civilă.
d. Conform art. 8 din C. fam. este interzisă căsătoria între tutore și persoana minoră
care se află sub tutela sa, cât timp este instituit ă tutela.
e. De asemenea, nu poate să se căsătorească alienatu l, debilul mintal sau cel care este
lipsit vrem elnic de facultă țile mintale atâta timp cât nu are discernămân t (art. 9 din C.
fam).
Pornind de la acest text legal, trebuie să face m distincți e între:
– aliena tul și debilul minta l care nu se pot căsători atât în cazul în care nu se găsesc în
stare de lucidita te, cât și atunci când se găsesc în stare de lucidita te pasageră
– cel care este lipsit vreme lnic de facultăți le sale mintale care nu se poate căsători doar
atât timp cât nu are discernăm ântul faptelor sale.
2.3 Form alități premergătoare căsătoriei.
În privința formali tăților prem ergăto are la căsătorie, viitorii soți trebuie să depună,
personal, în scris, la serviciul de stare civilă la care urme ază să se încheie căsătoria,
declaraț ia de căsătorie. Dacă unul dintre aceștia nu se află în locali tate, declarați a de
căsătorie se va putea face la serviciul de stare civilă din locali tatea unde se află, care o va
transm ite, din oficiu și fără întârziere, serviciulu i de stare civilă comp etent a oficia
căsătoria (art. 12 C. fam iliei).
În cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățe an străin, el trebuie să depună, în
vederea încheier ii căsătorie i, următo arele acte:
– certifi catul de naștere;
– actul de identitat e;
– certifi catul medi cal privind starea sănătății acestuia;
– dovezi eliberat e de misiunea diploma tică sau oficiul consular al țării al cărei cetățe an
este, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiil e de fond prevăzute de legea
național ă, pentru încheierea căsătoriei (art. 28, art. 33 din Legea nr. 119/1996).
Dacă viitorul soț, cetățean străin, nu cunoaște limba română, va fi folosit un interpret
autoriza t, încheindu- se în acest sens un proces-verbal.
Declarați a de căsătorie trebuie să cuprindă:
– voința viitorilor soți de a se căsători;
– declaraț ia acestora că au luat cunoștință reciproc de starea sănătăți i lor;
– declarați a acestora cu privire la nume le pe care s-au înțeles a-l purta în timpul
căsătoriei.
– declaraț ia viitorilor soți cu privire la îndeplinir ea condiții lor de fond și lipsa
impedimentelor la căsătorie.
Viitorii soți trebuie să prezinte, odată cu actele de căsătorie, actele de identit ate,
certifi catele de naștere și dovezile cu privire la îndeplinirea condiții lor de fond și lipsa
impedimentelor la căsătorie (art. 4-10, C. famil iei).
2.4 Procedura încheierii căsătoriei.
5

În privința procedurii însăși a încheieri i căsătoriei, Codul familiei precize ază că aceasta
se poate oficia în localitat ea în care fiecare dintre viitorii soți își are domici liul sau
reședința (art. 11). Alegerea aparține viitorilor soți.
1. Locul încheieri i căsătoriei
În locali tatea astfel aleasă, căsătoria se poate încheia la sediul serviciului de stare civilă
(art. 16 alin. 1 C. famil iei).
În cazuri excepțional e, căsătoria se poate încheia și în afara sediului serviciului de stare
civilă. De exemplu : când unul dintre viitorii soți este grav bolnav, este infirm sau când
viitoare a soție are o sarcină avansată (art. 16 alin. 2 C. fam iliei).
2. Compe tența delegatulu i de stare civilă
Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civilă al prim ăriei din locali tatea unde
urme ază a se oficia căsătoria (art. 11 C. familiei). În cazul în care persoana care a oficiat
căsătoria nu are calita tea de delegat de stare civilă, actul încheiat astfel este nul.
Totuși, în unele situații, căsătoria încheiat ă în aceste condiții rămân e valabilă. Un temei
juridic în acest sens îl constituie art. 7 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare
civilă, care precizează că înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de către o
persoană neco mpeten tă, dar care exercită în mod public atribuți a de delegat de stare
civilă, este valabil ă.
3. Încheierea căsătoriei
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, delegatu l de stare civilă identif ică viitorii
soți; constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și nu există imped imente la încheierea
căsătoriei, că nu există opoziții la căsătorie ; ia la cunoștință consi mțământul viitorilor
soți; citește acestora dispoziții le din C. fam. cu privire la drepturile și obligațiil e soților;
întoc meșt e actul de căsătorie într-un registru special, care se semne ază de ofițerul de stare
civilă, de soți și de martori, elibereaz ă soților certifica tul de căsătorie.
4. Caracterul solemn al căsătoriei
Formal itățile de încheier e a căsătoriei conferă acesteia un caracter solemn (se încheie
în fața delegatu lui de stare civilă, deci a unei autorită ți, și a doi martori; într-un anumit
loc; în prezența conco mitentă a viitorilor soți, care trebuie să-și expri me consimț ământul,
precu m și în condiți i care să asigure publicit atea încheierii căsătoriei).
5. Momentu l încheieri i căsătoriei
Exprim area consimț ământului viitorilor soți coincide cu mom entul încheieri i
căsătoriei, când delegatu l de stare civilă, luând la cunoștință acest consimțământ, îi
declară soț și soție.
6. Proba încheier ii căsătorie i
Proba încheier ii căsătoriei se face numai cu certifica tul de căsătorie, eliberat pe baza
actului întoc mit în registrul actelor de stare civilă. Per a contrario, în cazul în care o
căsătorie nu a fost înregistrată deoarece întocm irea actului de căsătorie în registrul de
stare civilă a fost omisă, căsătoria nu este nulă, existând posibilita tea întocm irii ulterioare
a acestui act.
Deci, actul de căsătorie este întoc mit ad probatione m și nu ad validita tem.
Încheierea căsătoriei când există un elem ent de extraneita te
Legea nr. 105/1996, privind reglem entar ea raporturilor de drept internațional privat, se
referă la acele cazuri în care încheiere a căsătoriei impl ică un elemen t de extraneitat e.
Astfel, căsătoria încheiată în străinătat e între cetățen i român i în fața reprezentan ților
noștri diploma tici și consulari este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română
6

iar cea încheiată în fața organelor de stare civilă locală este supusă condiții lor de formă
prevăzute de legea locală (art. 19).
Căsătoria încheia tă în țara noastră între cetăț enii străini în fața organului de stare civilă
român este supusă condiți ilor de formă prevăzute de legea română. O astfel de căsătorie
încheia tă în fața reprezent anților diplo matici și consulari respectivi din țara noastră este
supusă legii locului încheier ii acestei a.
Căsătoria mixtă, între un cetățean român și unul străin, se încheie conform legii locului
unde se încheie aceasta.
Capitol ul III – NULITAT EA CASATORIE I
3.1 Nulitatea absolută.
Nulitate a absolută intervine în următoar ele cazuri:
a. Căsătoria a fost încheiată cu încălcare a dispozițiilor legale privitoare la vârsta
matrimonială (art. 19, art. 4 din C. famil iei).
Deși această nulita te este absolută, ea poate fi înlătura tă prin confirmar ea căsătorie i în
urmă toare le situații :
– dacă soțul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între timp, adică
până la constatarea nulități i.
– dacă soția a dat naștere unui copil, până la constatare a nulităț ii.
– dacă, până la constatarea nulității, soția a rămas însărcinată.
Nulitate a căsătoriei este acoperită și în cazul în care bărbatul nu are vârsta cerută de
lege pentru încheierea căsătoriei, iar soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată.
Aceasta rezultă din faptul că textul legii nu distinge între situația când femeia sau
bărbatul au vârsta ma trimonială.
b. Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorit ă (art. 19, art. 5 din C.
fam.).
Acest caz de nulita te, care nu poate fi înlăturată prin confir mare, lipsește de efecte
căsătoria care încalc ă principiul monogam iei. Aceasta chiar și în situația desfacerii
ulterioar e a prim ei căsătorii. În cazul recăsătoriei soțului celui declarat mort pe cale
judecătorească, trebuie făcută urmă toarea precizare : dacă celălal t soț se recăsătorise până
la data anulării hotărârii declarative a morț ii, prima căsătorie se consideră desfăcută pe
data oficierii celei de-a doua.
c. Căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (art.
19, art. 6 din C. fam iliei).
Căsătoria este prohibită, indiferent că este vorba de rudenia din căsătorie sau din afara
căsătoriei, între persoanele care sunt rude în linie directă (de orice grad) sau colatera lă,
până la gradul patru inclusiv.
d. Căsătoria este încheiată între adoptator sau rudele lui, pe de o parte și adoptat sau
rudele acestuia, pe de altă parte (art. 19 C. famil iei și art. 1 din O.U.G. nr. 25/1997).
Articolul 1 din O.U.G. nr. 25/1997 a modif icat implicit art. 7 lit. a din C. fam. Astfel,
s-a ajuns în prezent la situația în care este nulă căsătoria între adoptat și rudele acestuia,
pe de o parte, și adoptator și rudele lui, pe de altă parte.
e. Căsătoria este încheia tă de alienatul sau debilul mintal (art. 19 și art. 9 din C.
familiei).
7

Pentru a opera nulitat ea absolută, nu intereseaz ă dacă alienatul sau debilul mintal era
pus sub interdicți e sau dacă încheie căsătoria în mom ente de luciditate pasageră sau în
momente în care sunt lipsiți de o astfel de luciditate. O condiție esențială este aceea ca
aliena ția sau debilitate a să existe la data încheierii căsătorie i și să poată fi dovedită prin
orice mijloc de probă.
Este nulă și căsătoria încheia tă de cel lipsit vrem elnic de facultă țile sale minta le cât
timp nu are discernăm ântul faptelor sale.
Spre deosebire de aliena ții sau debilii minta li, care sunt împiedica ți să se căsătorească
indiferent de situație, persoanele lipsite vremeln ic de discernăm ântul faptelor sale sunt
oprite să se căsătorească numai atâta timp cât nu au capacita tea să consimtă în mod
conștient.
f. Căsătoria este încheiată fără respectarea dispozițiilor art. 16 din C. familiei (art. 19
C. Fami liei)
Nulitate a intervine când lipsește consimț ământul viitorilor soți sau acesta nu a fost
expri mat în condiții le prevăzute de legea nr. 119/1996.
g. Incomp etența delegatu lui de stare civilă.
Nulitate a care intervine în cazul încălcări i acestei condiții de formă, este lipsită de
efecte prin incidența principiulu i acordării forței juridice aparenței de drept. Astfel,
căsătoria oficiată de o persoană care nu era ofițer de stare civilă dar care a îndeplinit, în
mod public, această atribuție, rămâne valabilă.
h. Căsătoria fictivă.
Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplini te urmă toare le condiții :
– căsătoria s-a încheiat fără scopul de a întem eia o famil ie. În acest caz, căsătoria fictivă
se înfățișeaz ă ca o formă a simu lației (părțile nu doresc în realitate să încheie un raport
juridic, exprim ându- și consimță mântul numai de formă). Pornind de la această idee, se
poate analiza căsătoria fictivă ca lipsă de consimț ământ la căsătorie.
– căsătoria a fost încheiată cu scopul de a obține unele efecte secundare ale acestei a (de
exemplu, folosința locuințe i). Din acest punct de vedere, căsătoria fictivă are ca temei
fraudarea legii. Astfel, părțile se căsătoresc legal, dar cu intenția de a obține rezultat e de
care, altfel, nu ar fi beneficiat. Aceste rezultat e nu sunt legale atâta timp cât nu s-au
urmăr it și stabilit raporturi specifice de famil ie. Căsătoria fictivă este un mijloc pentru
realizar ea unui scop ilicit.
Nu există căsătorie fictivă dacă împrejurarea care constituia cauză de nulitate a
dispărut ulterior.
Dacă din căsătoria fictivă au rezultat copii, căsătoria nu mai este declarată nulă.
Prezum ția de paternita te operează în favoarea copiilor. Bineînțeles că prezum ția de
paternit ate este relativă și deci, poate fi combă tută prin proba contrară.
i. Căsătoria între persoane de același sex (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 din C. famil iei).
Căsătoria între persoane de același sex este un caz de nulitate virtuală.
3.2 Acțiunea în declararea nulității absolute.
Calita tea procesuală este condiționat ă de existența interesului. În temeiu l art. 45 din C.
proc. civ., procurorul poate introduce și el acțiune în anulare.
O particular itate a nulită ții căsătoriei constă în posibilita tea confirmăr ii actului nul și
înlăturăr ii, astfel, a nulității.
8

Acțiunea în declararea căsătoriei este imprescrip tibilă.
3.3 Nulitatea relativă.
Nulitate a relativă intervine în cazul viciilor de consimțământ: eroarea (dar numa i cu
privire la identitat ea fizică a celuila lt soț), dolul (de exemplu, necomuni carea incapacit ății
soției de procreere) și violența (inclusiv constrângerea mora lă).
Acțiunea în declarare a nulității relativ e poate fi introdusă numai de soțul al cărui
consim țământ a fost viciat. Moștenitor ii acestuia nu pot continua acțiunea în nulitat e
relativ ă, întrucât aceasta este o acțiune personală. Dacă ar fi existat o asemenea
posibilita te, ea ar fi fost prevăzută expres de către legiuitor.
Nulitate a relativă a căsătoriei poate fi confirm ată. Acțiunea în declararea nulități i
relativ e a căsătoriei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la încetar ea violenței sau de
la descoperirea erorii sau a dolului.
Acțiunea în declarare a nulității relativ e și absolute este de compe tența instanțelor de
drept comun. Astfel, comp etenț a aparține judecătoriei de la ultimul domiciliu comun al
soților, dacă cel puțin unul dintre soți mai locuiește în circu mscrip ția acesteia la data
introduceri i acțiunii. În caz contrar, judecătoria competen tă este aceea în care își are
domi ciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domic iliu în țară, este competen tă judecători a
în circumscr ipția căreia își are domi ciliu recla mantul.
3.4 Efectele nulității căsătoriei.
Căsătoria poate fi declarată nulă numai prin hotărâre judecătorească. Nulitate a
căsătoriei nu poate fi invocată pe cale de excepție, ci numa i pe cale de acțiune.
Nulitate a căsătoriei produce efecte retroactiv.
3.5 Casatoria putativa – N oțiune.
În cadrul căsătoriei putative, soțul de bună- credință păstrează calitatea de soț dintr-o
căsătorie valabilă.
Căsătoria putativă este regle mentată în art. 23 din C. fam. În acest articol se precizează
că soțul care a fost de bună- credință la încheierea căsătoriei, declarat ă nulă sau anulată,
păstrează până la data când hotărârea judecătorească rămâne definit ivă, situația unui soț
dintr- o căsătorie valabil ă.
În această mater ie, prin buna-credință se înțelege faptul că acea persoană nu a cunoscut
cauza nulităț ii căsătoriei.
Buna- credință trebuie să existe în momentul încheierii căsătorie, căci în funcție de
acest mom ent se apreciază condițiil e de validi tate ale căsătoriei. Reaua- credință survenită
după acest mo ment nu are influență asupra putativită ții căsătoriei.
În ceea ce privește dovada relei- credințe, se aplică regula din dreptul comun, conform
căreia cel care o invocă are obligația de a o proba. Dovada se face cu orice mijloc de
probă. Beneficiul căsătoriei putative poate fi invocat de soțul de bună-credință în cadrul
procesului declanșat pentru desființarea căsătoriei.
3.6 Efectele căsătoriei putative.
9

1. Ambii soți sunt de bună-credință.
Când ambii soți sunt de bună- credință, desființare a căsătoriei produce efecte numai
pentru viitor.
Prin urmar e, până la data rămân erii definitiv e a hotărârii judecătorești prin care se
declară nulitatea căsătoriei, soților le este recunoscută această calitate. În virtutea acestui
beneficiu, până la această dată, căsătoria își produce efectele cu toate drepturile și
obligați ile personale care decurg din aceasta. În consecință, încălcarea obligați ei de
fidelit ate în această perioadă reprezint ă adulter iar soțul care și-a schimba t nume le prin
căsătorie va reveni la nume le anterior. În ceea ce privește relații le patrimoni ale, bunurile
dobândite în timpu l căsătoriei sunt bunuri comune. De asemene a, între soți a existat
obligați e de întrețin ere valabilă. În cazul decesului unuia dintre soți înainte de declararea
nulităț ii căsătoriei, celăla lt soț are vocație succesorală.
De asemen ea, soțul care, la data încheieri i căsătoriei, nu a avut vârsta de 18 ani, a
dobândit, conform art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, capacita te deplină de exerciț iu.
Dacă declarare a nulității căsătoriei intervine înainte de vârsta majoratu lui, el își menț ine
capacit atea deplină de exercițiu, deoarece capacita tea nu se poate pierde decât în cazurile
și în condițiile expres prevăzute de lege așa cum reiese din art. 6, Decretul nr. 31/1954.
Din punct de vedere patrimoni al, efectele declarăr ii nulități i căsătoriei sunt supuse
regulilor de la divorț.
Astfel, comunit atea de bunuri a existat deoarece bunurile au fost dobândite în timpul
căsătoriei ; în cazul în care unul dintre soți decedeaz ă până la data rămân erii definitiv e a
hotărârii declarat ive a nulități i căsătoriei, celălal t soț are dreptul la moștenirea lăsată de
defunct.
2. Numai unul din soți este de bună-credință.
Soțul de bună- credință păstrează această calita tea până la data desființării căsătoriei.
Pornind de la această afirmație decurg următo arele consecințe:
– obligați a de sprijin moral a existat numa i în privința soțului de bună-credință.
– dacă acest soț și-a schimbat nume le prin căsătorie, nu-l mai poate purta după
desființarea ei.
– soțul de bună- credință care a beneficiat de prevederile art. 8 din Decretul nr. 31/1954,
dobândind astfel capacitat e deplină de exercițiu, păstrează capacitat ea deplină și după
declarare a nulităț ii căsătorie i.
– soțul de bună-credință beneficiază de comuni tatea de bunuri.
– de asemenea, soțul de bună- credință beneficiaz ă de obligaț ia de întreținere.
– dacă soțul de rea-credință decedează, până la desființare a căsătoriei, soțul de bună-
credință are dreptul la moștenire a defunctului.
3. Relați ile dintre părinți și copii.
Desființarea căsătoriei nu produce efecte cu privire le situația legală a copilului.
Dreptul de moșten ire există între părinți și copii.
Capitol ul IV – EFECTEL E CASATORIEI
10

4.1 Relațiile dintre soți.
Sub acest aspect, trebuie să avem în vedere următoare le situații:
a. efectel e nulităț ii căsătorie i cu privire la relații le personale dintre soți.
Din această perspectivă se consideră că soții nu au fost căsătoriți niciodată. Prin urmare
soții nu au avut obligații decurgând din raporturile de căsătorie. Astfel, dacă până la
desființarea căsătoriei fusese pusă în mișcare acțiunea de adulter, aceasta se stinge.
Ca efect al declarări i nulității căsătorie i, soții își dobândesc numele avut înainte de
încheiere a căsătoriei.
b. efectel e nulităț ii căsătorie i cu privire la capacita tea de exercițiu.
Dacă desființarea căsătorie i are loc înainte ca unul dintre soți să fi împlinit vârsta de 18
ani, el nu are capacita te de exercițiu întrucât se consideră că nu a fost căsătorit niciodată.
c. efectele căsătoriei cu privire la relații le patrimon iale dintre soți.
Referitor la efectele nulități i căsătoriei cu privire la relațiil e patrimonia le dintre soți,
sunt necesare unele precizări :
– nulitat ea căsătorie i, operând retroactiv, se consideră că regimul comunit ății de bunuri
nu a avut loc. De aceea, bunurile dobândite de către soți între mom entul încheierii
căsătoriei și acela al declarării nulităț ii căsătoriei sunt supuse regimu lui juridic al
proprietăț ii comune pe cote-părți.
– obligați a de întrețin ere nu a existat niciodată.
– dacă nulitate a se constată după moar tea unuia dintre soți, dreptul de moștenire al
soțului supraviețuitor nu poate opera deoarece se consideră că acesta nu a avut niciodată
calitatea de soț.
4.2 Relațiile dintre părinți și copii.
Nulitatea căsătoriei nu produce efecte cu privire la copii, care își păstrează situația de
copii din căsătorie (art. 23 alin. 2 din C. fam.). Aceeași regulă operează și în cazul
copiilor din afara căsătoriei, care au față de părinții lor și rudele acestora aceeași situație
ca și situația legală a copilului din căsătorie (art. 63 C. fam.).
De asemen ea, copilul născut după declarar ea nulități i căsătoriei are ca tată pe fostul soț
al mam ei, dacă a fost conceput în timpu l căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama
să fi intrat într-o nouă căsătorie (art. 53 alin. 2 C. fam.).
Odată constatată nulita tea căsătoriei, instanța trebuie să dispună căruia dintre soți îi va
fi încredința t copilul, procedând în această privință la ascultarea părinților, autorită ții
tutelar e și pe copiilor (dacă aceștia au împlinit 10 ani). Cu această ocazie, tot instanța va
stabili cheltuieli le părinților la cheltuiel ile de creștere, educare, învățătură și pregătire
profesională.
Nulitatea căsătoriei nu produce efecte față de dreptul de moștenire dintre părinți și
copii.
4.3 Drepturile și obligațiile patri moniale ale soților.
Sub aspect patrim onial, regimu l juridic al bunurilor soților, denum it și regim
matrimonial, este alcătu it din două categorii de bunuri: comune ambilor soți și proprii
11

fiecăruia dintre ei. Prima categorie reprezintă regula, iar cea de-a doua, excepția. Acestea
din urmă sunt expres și li mitativ prevăzute de lege.
4.4 Bunurile comune.
În acest sens, art. 30 din C. fam. menționea ză că bunurile dobândite în timpu l
căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
Deci, regimul comuni tății de bunuri este un "regi m matri monial legal și obligatoriu" (Ion
P. Filipescu, Tratat de dreptul famil iei). Orice convenție prin care fie se micșorează fie se
suprimă fie se majorează comun itatea de bunuri este nulă. Nulitatea prevăzută de lege
este absolută întrucât regimul juridic al bunurilor soților are caracter impera tiv (art. 30
alin. 2 C. famil iei). Prin urmare, nulitat ea poate fi invocată oricând, de oricine are interes,
chiar și din oficiu, și nu poate fi confirma tă. Comuni tatea de bunuri nu trebuie să fie
dovedită.
În baza acestor dispoziții legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumu lativ
urmă toare le condiții :
a. este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei,
b. nu face parte din categorii le de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
Condiția ca bunurile să fie comune este ca ele să fie dobândite în timpul căsătorie i.
Căsătoria există între momentul încheierii sale și data desfacerii sau încetăr ii căsătorie i.
Momentu l încheieri i căsătoriei este acela în care, consimț ământul viitorilor soți fiind luat
la cunoștință de către delegatu l de stare civilă, acesta din urmă îi declară căsătoriț i.
Cu privire la data desfacerii sau încetării căsătoriei, distingem mai mult e situații:
1. Căsătoria încete ază prin decesul unuia dintre soți, deces constatat fizic.
Din momentul constatării fizice a morț ii unuia dintre soți, bunurile dobândite de soțul
supraviețuitor sunt bunuri proprii. Această soluție se impun e întrucât bunurile respective
nu sunt dobândite în timpu l căsătoriei.
2. Căsătoria încete ază prin declararea judecătorească a morț ii unuia dintre soți.
Bunurile dobândite până la data morț ii declarat ă prin hotărârea judecătorească bunuri
comun e, iar cele dobândite după această dată sunt bunuri proprii.
Dacă cel declarat mort se dovedește a fi în viață și obține anularea hotărârii declara tive
de moarte, comunit atea de bunuri se con sideră că nu a încetat să existe.
În cazul în care fostul soț s-a recăsătorit, între data declarării judecătoreșt i a morții
celuil alt soț și momentul obținerii anulării acestei hotărâri comuni tatea de bunuri din
prim a căsătorie există până în mo mentul încheierii noii căsătorii.
3. Căsătoria se desface prin divorț.
În cazul căsătorie i desfăcută prin divorț, comuni tatea de bunuri există până la data la
care hotărârea de divorț a rămas definitivă, întrucât căsătoria se consideră desfăcută de la
această dată (art. 39, C. fami liei).
4. Căsătoria încete ază prin nulitate sau anulare.
În acest caz, căsătoria este desființată cu efect retroactiv, considerându- se, că soții nu
au avut nicicând această calitat e. De aici rezultă că ei nu au putut avea bunuri comune.
O situație excepțion ală o reprezintă aceea a căsătoriei putative, în care, dacă ambi i soți
au fost de bună- credință la încheierea căsătoriei, comun itatea de bunuri a existat deoarece
bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei. Dacă numa i unul dintre soți a fost de
bună- credință, acesta beneficiaz ă de comun itate de bunuri (art. 23 alin. 1 și art. 24 alin. 1
din C. famil iei).
12

În cazul în care soții sunt despărțiți în fapt, bunurile dobândite de ei sunt bunuri
comun e. Această soluție este justifica tă prin faptul că bunurile respective sunt dobândite
în timpul căsătoriei și că legea nu face nici o derogare în privința acestora. De această
situație se ține cont, însă, la stabilirea contribuți ei fiecărui soț la dobândirea bunurilor
comun e.
În raporturile patrimoni ale dintre concubini, nu operează regimul comun ității de
bunuri, ci sunt aplicabi le dispozițiile privind proprietat ea comun ă pe cote – părți (în
măsura în care ea există și este dovedită). De remarc at faptul că, în cazul concubinajului,
dovada proprietății comune pe cote- părți se face în raport de fiecare bun în parte și nu în
raport de totali tatea bunurilor (ca în cazul soților).
4.5 Î mpărțirea bunurilor comune.
Împărț irea bunurilor comun e se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia
dintre soți sau la cererea creditori lor personali ai oricăruia dintre soți. Potrivit art. 36 din
C. fam. alin. 2, bunurile comun e pot fi împărțite în timpu l căsătoriei la cererea oricăruia
dintre soți. Pentru aceasta trebuie îndeplini te următoare le condiți i:
Să existe motive temein ice în acest sens. Existența motivelor temein ice este apreciat ă
de instanța judecătorească (de exemp lu: abandonarea forțată a domi ciliului comun din
cauza relelor trata mente, a alungării; vârsta avansată și starea de boală a unuia din soți).
Împărț irea bunurilor comun e se face în timpul căsătoriei, adică în intervalu l cuprins
între mom entul încheierii căsătorie i și momentul în care oricare din soți a introdus o
acțiune în divorț. Dacă unul dintre soți a intentat acțiunea de divorț, partajul are loc în
cadrul acestei acțiuni confor m art. 36 alin. 1, ceea ce nu mai justifică introducere a
acțiuni i conform alin. 2.
Împăr țirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive temeinic e, numa i prin
hotărâre judecătorească. Prin urmare, convenții le de partajare a bunurilor comun e în
timpul căsătoriei sunt lovite de nulitat e absolută. În doctrină și în practic ă s-a exprim at
opinia conform căreia dreptul de acțiune al soților pentru împărț irea bunurilor comun e are
caracter personal, ceea ce înseamnă că poate fi exercitat numai de către aceștia. Acțiunea
pornită de către un s oț nu poate fi continuată, după decesul acestuia, de către moșten itori.
Împărț irea bunurilor comun e în timpul căsătoriei este de compe tența instanței în a cărei
rază teritoria lă se află domi ciliul comun al soților, unde sunt și bunurile supuse partajului.
Pot fi supuse partajului numa i bunurile comune existente în mom entul în care se face
împărțirea.
Valoarea luată în calcul la efectuarea partajului bunurilor comune ale soților, este
aceea din mom entul introduceri i acțiuni i de partaj.
Împărț irea bunurilor comun e în timpul căsătoriei are caracter definit iv. Bunurile astfel
împărțite devin bunuri proprii iar bunurile rămase neîmpăr țite, ca și cele care se
dobândesc ulterior, sunt bunuri comun e.
După cum am mai spus, soții pot avea două categorii de datorii: personale și comune.
În consecință, există două categorii de creditori: personali și comun i.
13

Creditorii personali nu pot urmări bunurile comun e, ci numai bunurile proprii ale
soțului debitor (art. 33 alin. 1 C. fam). Dacă bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt
suficiente pentru acoperirea creanțe lor creditorilor personali, aceștia pot cere împărțire a
bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară acoperirii
creanței (art. 33 alin. 2 C. fam.). Acțiunea creditorilor personali pentru împăr țirea
bunurilor comune are caracter subsidiar. Acțiunea în justiție se introduce împo triva
ambilor soți, astfel încât hotărârea să le fie opozabilă.
Împăr țirea privește numai bunurile comune prezente ale soților și nu cele viitoare.
Bunurile atribuit e prin î mpărțir e fiecărui soț, conform art. 33 alin. 2, devin bunuri proprii.
4.6 Bunurile proprii.
Bunurile proprii ale soților sunt prevăzute, limitativ, în art. 31 din C. familiei. Trebuie
să preciză m că bunurile proprii reprezintă excepția de la regula comuni tății de bunuri.
După cum am mai precizat, bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege ceea ce
însea mnă că soții nu pot să stabilească apartenen ța la categoria bunurilor proprii a altor
bunuri decât cele prevăzute în art. 31 C. familiei. Dacă ar fi posibil acest lucru,
comun itatea de bunuri ar fi restrânsă. În afară de art. 31, determ inare a bunurilor ca fiind
proprii se face și în funcție de data dobândirii lor (care este anterioară căsătorie), având în
vedere legătura acestor bunuri cu persoana soțului dobânditor, precum și subrogația reală
(art. 31 lit. f). În anumi te situații, chiar dacă bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, dar
este folosit de către unul dintre soți pentru uzul personal sau pentru exercitarea unei
profesii, acesta devine bun propriu.
Sunt bunuri proprii ale fiecărui soț:
a. bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei. Soții sunt coproprietari asupra
bunurilor dobândite de ei înainte de încheierea căsătoriei ceea ce înseamnă că ele sunt
bunuri proprii, chiar dacă fac obiectul proprietăți i comune pe cote- părți. Deși Codul
familiei nu face nici o precizare în acest sens, sunt bunuri proprii și acelea dobândite după
încetare a sau desfacerea căsătoriei de fiecare dintre foștii soți separat sau împr eună.
b. bunurile dobândite în timpu l căsătoriei prin moștenir e, legat sau donație, afară de
cazul în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comun e. Bunurile dobândite prin
moșten ire, legat sau donație în timpul căsătorie i devin bunuri proprii datorită caracteru lui
personal al dobândirii lor. Dacă bunurile dobândite prin moștenire ar deveni comune s-ar
încălca devoluțiune a succesorală stabilită de lege. În ceea ce privește liberali tățile
(donațiil e și legatel e) sunt acte cu titlu gratuit făcute în considerarea persoanei gratific ate.
Astfel, bunurile dobândite prin donație și legat sunt bunuri proprii întrucât se ține cont de
voința dispunătorului. Bunurile dobândite prin donație sunt proprii, fie că este vorba de
donație directă, indirectă, deghizată sau dar m anual.
Între soți se pot face donații, însă numai în privința bunurilor proprii. Dacă obiectul
donației între soți l-ar constitui bunurile comune, s-ar crea posibili tatea micșorări i
comun ității de bunuri ceea ce este interzis prin lege (art. 30 alin. 2 C. fam iliei).
În timpul căsătoriei, bunul primit prin legat este propriu, indiferent dacă legatul este
universal, cu titlu universal sau cu titlu particular întrucât legea nu distinge. Legatul
trebuie să provină de la un terț și nu de la celăla lt soț. În acest caz, legatul își produce
efectel e la moarte a testatorulu i.
14

Dacă legatul provine de la celălalt soț, el își produce efecte le la moart ea soțului
testator, adică la încetare a căsătoriei.
Partea finală a art. 31 lit. b precizeaz ă că dispunătorul (testator sau donator) poate să
prevadă că bunul va deveni comun. Dreptul dispunătorului ca bunul să devină comun este
limitat de prevederile legale cu privire la rezerva succesorală. În cazul în care obiectul
donației îl form ează bunurile din rezerva succesorală a soțului gratific at, clauza prin care
s-ar dispune că donația devine bun comun este nulă deoarece bunurile aparțin prin lege
moșten itorulu i rezervatar și nu vor intra în categoria bunurilor comune. Dacă
dispunătorul precizează, în mod expres, că bunul este comun sau este destinat obținerii
unui alt bun comun (de exemplu, când se donează o sumă de bani în vederea
achizi ționări i unui apartam ent pe care dispunătorul îl dorește comun), atunci bunul donat
este comun. Dacă dispunătorul nu face o asem enea precizare atunci bunul donat este bun
propriu.
În cazul în care liberal itatea este făcută unuia dintre soți cu mențiune a expresă că
devine bun comun, se consideră că soțul donatarului sau legatarulu i nu se poate opune la
acceptar ea donației sau testam entulu i.
În privința darurilor de nuntă, acestea sunt considerate bunuri comun e ale soților
deoarece sunt dobândite în timpul căsătorie i. Această situație este întâlnită în cazul în
care darurile de nuntă sunt obișnuite. Cu toate acestea, dacă darurile de nuntă constau în
sume mari de bani sau în bunuri de valoare (de exemplu, o casă) donate de către părinți,
fără să se precizeze că ele se fac amb ilor soți, atunci bunurile sunt proprii.
c. bunurile de uz personal și cele destinate exercităr ii profe siei unuia dintre soți. Aceste
bunuri devin proprii având în vedere destinați a lor. Textul legii se referă la două categorii
de bunuri: bunuri de uz personal și bunuri destinate exercităr ii profesiei unuia din soți.
Pentru a fi bunuri proprii, bunurile de uz personal trebuie să întrunească anumi te
condiții :
– bunul să aparțină unuia din soți (de exe mplu, obiectele de vestim entaț ie);
– bunul devine propriu soțului care- l folose ște, fără să se facă distincție între moduril e
de dobândire (de exemp lu, bunul dobândit de soțul care-l folosește pentru uzul său
personal devine propriu chiar dacă a fost procurat cu bunuri comun e);
– bunul trebuie să fie destinat în mod efectiv uzului exclusiv și personal al unuia din soți
(de exemplu, îmbrăc ămintea). Nu este suficient ă, deci, numai destinația bunului, după
natura sa, pentru ca acesta să fie bun propriu, ci trebuie să fie folosit efectiv de către unul
din soți. Bunurile de lux (de exemplu, bijuteriile), fiind lucruri de valoare, sunt bunuri
comun e, chiar dacă sunt folosite de către un singur soț.
În cazul bunurilor destinate exercitări i profesiei unuia dintre soți, acestea sunt bunuri
proprii dacă au fost dobândite de către un soț și dacă sunt destinate exercitării profesiei de
către soțul dobânditor al bunului. Aceste bunuri sunt proprii, indiferent dacă ele sunt
dobândite cu mijloace proprii ale soțului dobânditor sau cu mijloac e comune ambi lor soți.
Totuși, dacă bunurile destinate exercităr ii profesiei unuia din soți reprezint ă obiecte de
lux și au fost dobândite cu valori comun e, aceste bunuri sunt comun e deoarece au depășit
destinați a lor matrimonială. În cazul în care un soț exercită mai multe profesii, bunurile
destinate exercitări i fiecăreia dintre acestea sunt proprii, cu condiția să fie vorba de
îndeletn iciri cu caracter profesional.
Când ambii soți au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitare a ei
sunt bunuri aflate în coproprieta tea acestora, ele păstrându- și caracterul de bunuri proprii.
15

d. bunurile dobândite cu titlu de prem iu sau recomp ensă, manuscrise le științif ice sau
literar e, schițele și proiecte le artistic e, proiectel e de invenți i și inovații, precum și alte
asem enea bunuri.
Bunurile dobândite cu titlu de prem iu și recomp ensă sunt bunuri proprii ale soțului.
Premiul, în sensul art. 31 lit. d din C. famil iei, se acordă pentru merite deosebite sau
pentru activita tea de creație literară, artistic ă sau științifi că.
Prin recompensă trebuie să se înțele agă un fel de prem iu acordat pentru merite
deosebite.
De asemen ea, C. familiei, atunci când vorbește de "manuscrise științifice sau literare,
schițele și proiectele artistice, proiecte le de invenții și inovații", se referă la obiectel e
materiale prin care se exteriorizea ză opera de creație intelectu ală a autorului. Autorul are
un drept de proprietate asupra obiectului material prin care se exteriorize ază opera de
creație intelec tuală iar acest drept este un bun propriu. Manu scrisele, în cazul în care au o
valoare istorică și documen tară deosebită, sunt considerate ca făcând parte din
patrimoniu l cultural- național.
e. indemn izația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinui te persoanei.
Indemn izația de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei,
încasată de unul din soți, ori creanțel e cu privire la acestea sunt bunuri proprii întrucât
sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală.
Din textul legii rezultă urmă toarel e:
– indemn izația de asigurare presupune un contract de asigurare cu privire la persoane.
Prin urmar e, indemniza ția de asigurare reprezintă un bun propriu întrucât aceasta se
acordă pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, și nu pentru pagube aduse
bunurilor acestuia.
– despăgubirea pentru pagube pricinuit e persoanei unuia dintre soți, ca urmar e a faptei
ilicite a altei persoane, constituie bun propriu.
Indemn izația de asigurare și despăgubire se acordă pentru a se repara pagube intim
legate de persoana celui vătăma t. Dacă prejudiciul este strâns legat de persoană,
despăgubirea și inde mniz ația sunt bunuri proprii.
f. valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut
această valoare.
În te meiu l art. 31 lit. f din C. fami liei, devin proprii:
– bunul dobândit în schimbul altui bun propriu.
– prețul vânzării unui bun propriu.
– creanța prețului de vânzare a unui bun propriu.
– bunul cumpăra t cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu.
– inde mniz ația de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu.
– despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu.
Aceste bunuri devin proprii în baza subrogației reale cu titlu universal. Subrogația
reală presupune înlocuirea juridică a unui bun cu altul. Subrogația își produce efectele și
parțial, în cazul în care un bun comun a fost reparat sau modif icat cu bunuri proprii sau
când a fost dobândit în parte cu bunuri comune și în parte cu bunuri proprii. Subrogația
este expres reglem entată de lege doar în cazul bunurilor proprii.
4.7 Clasi ficarea unor bu nuri ca fiind com une sau pro prii. Venituril e din m uncă.
16

Remun erația specifică contractului de muncă poate fi privită sub forma unui drept de
creanță (în cazul remuner ației neîncasate) care se stinge prin plată și sub forma unui drept
real (în cazul remuner ației încasate). Remunera ția sub forma unui drept de creanță este un
bun propriu iar remunera ția încasată este bun comun. De aceasta din urmă se va ține
seam a la determ inarea cotei- părți a fiecăruia din soți din totalit atea bunurilor comune.
Specific remuneraț iei încasate este și faptul că nu i se aplică întotdeauna regulile
subrogației reale. Astfel, cu remuner ația încasată, care este bun comun, se pot achizi ționa
bunuri proprii.
Sunt bunuri comun e și remuner ațiile încasate în timpu l căsătoriei chiar dacă au fost
depuse la CEC, bursa dobândită de către unul din soți, veniturile încasate de mem brii
cooperatori sau pensiile plătit e de asigurările sociale, chiar în condițiil e unei perioade de
contribuți e anterioare căsătoriei.
Soluția indicat ă la remunera ția rezultat ă din raportul de muncă este valabilă și
remun erației autorilor (Legea nr. 8/1996).
4.8 Alte venituri provenite din m uncă.
Părțile sociale, în relații le dintre societate a comerc ială și soți, pentru capital subscris în
timpul căsătoriei, au ca titular soțul indicat în scriptele societăți i. În relați ile dintre soți,
părțile sociale au ca titulari ambii soți dacă au fost sub scrise bunuri comun e.
4.9 Su mele econo misite și depuse la bancă (inclusiv CEC).
Deși în raporturile dintre bancă și soți, titular al sumelor depuse este soțul indicat în
livret (întrucât dovada depunerii se face numa i cu livretul), depunerea unor sume de bani
la bancă nu schimbă caract erul comun sau propriu al acestora. Astfel, sumele de bani-
bunuri comune își păstrează acest caracter prin depunerea la bancă, chiar dacă în livret
apare ca titular un singur soț.
4.10 Con strucțiile efectuate de s oți pe terenul un uia dintre ei.
Se deosebesc mai multe situații:
1. Dacă un soț ridică o construcție cu mijloace- bunuri comune pe terenul celuila lt soț,
cu consimț ământul acestuia (sau construcția este ridicată de ambii soți), construcția este
bun comun iar soțul-constructor dobândește drept de superficie asupra terenului. Dacă
constructorul nu a avut perm isiunea soțului, proprietar al terenului, el poate fi obligat la
dărâmarea construcție i cu plata de daune-interese sau soțul, proprietar al terenului, poate
deveni proprietar exclusiv al construcției invocând accesiunea (art. 494 C. civ.).
2. Dacă soțul- constructor folosește mijloace proprii, devine proprietar exclusiv al
construcție i și superficiar al terenului numa i dacă are consim țământul soțului, proprietar
al terenului. Dacă nu are acest consimț ământ, este pasibil să suporte consecințele indicate
în paragraful anterior pentru constructorul de rea-credință (art 494 C. civ.).
4.11 Con strucții efectuate de un ul din soți pe terenul- proprietate comună.
Dacă mijloace le sunt bunuri proprii și există consim țământul celuila lt soț, construcția
va fi bun propriu iar constructorul devine și superficiar. Dacă nu are consimță mântul
celuil alt soț, i se aplică prevederil e art 494 C. civil așa cum au fost detaliat e anterior.
17

Dacă mijloace le folosite la construcție sunt doar în parte, bunuri proprii, construcția va
fi bun propriu în măsura în care încorporează bunuri proprii și bun comun în rest, numa i
dacă există consimț ământul celuil alt soț.
4.12 Con strucții efectuate de soți pe terenul- proprietatea unui terț.
În acest caz se aplică regulile accesiunii imob iliare artifici ale – art. 488, art. 492-494
C. civ. Se identifică următo arele situații:
1. Dacă soții-constructori au fost de bună-credință (au permisiun ea proprietarului
terenului, chiar obținută ulterior), ei devin proprietari ai construcție i și superficiari asupra
terenului.
2. Dacă nu au permisiun ea proprietarulu i terenului, acesta din urmă poate invoca
accesiunea imob iliară artifici ală și deveni proprietar asupra construcție i cu obligați a de a
plăti constructori lor valoarea manop erei și a materialelor sau sporul de valoare al
fondului. De asemene a, poate cere dărâmar ea construcție i și plata de daune- interese.
3. Dacă proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifest ă dezinteres, el nu poate fi
considerat proprietarul construcției întrucât el dobândește această calitat e în momentul în
care invocă accesiunea imobil iară artificial ă.
4. În cazul în care terenul a fost atribuit de stat în folosință soților pentru ridicarea
locuințe i, construcția este bun propriu iar dreptul de folosință asupra terenului este
accesoriu față de construcție, existând pe durata acesteia. În ceea ce privește dreptul de
folosință asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parțial comun și parțial
propriu, urmărind prin corespondență calificar ea juridică a construcției. În cazul
partajului locuinței comune sau numai parțial comune, dreptului de folosință i se va
aplica aceeași soluție ca și dreptului asupra locuinței.
4.13 Locuința construită ori cumpărate cu credit.
Se identifi că urmă toare le situații :
1. Când numai o parte din rate au fost achitat e în timpul căsătorie i, locuința este bun
comun numai în măsura achitării acestor rate.
2. Dacă toate ratele au fost achitate în timpu l căsătoriei, locuința este bun comun.
3. Dacă soții s-au înțeles ca o locuință construită pe numel e unuia dintre ei dar cu
contribuți a ambilor (predarea locuințe i făcându- se anterior încheieri i căsătoriei) să devină
bun comun, atunci locuința respectivă dobândește acest caracter în mom entul celebrării
căsătoriei.
4.14 Sporul valorii imobilului proprietatea unuia dintre soți.
Sporul valorii imobilu lui (sub formă de construcții alăturate, învecinate, suprapuse sau
simpl e îmbun ătățiri fără să se ajungă la transfor marea esențială a bunului proprietat e
exclusivă a unuia dintre soți) nu conduce la calificar ea bunului principal ca bun comun.
În această situație, sporul ar putea fi califi cat bun comun, dacă mijloac ele folosite au fost
comun e. Dacă se ajunge la o transformare esențial ă a bunului principal printr-un spor
generat de contribuția ambilor soți, bunul principal devine un bun comun.
18

4.15 Con strucțiile efectuate de către concubini.
Relați ile patrimon iale dintre concubini sunt patronate de dreptul comun (dreptul civil).
Aceasta deoarece statul ocrotește numa i relațiil e afective dintre bărbat și feme ie
manifesta te în cadrul căsătoriei. În cosecință, proprietat ea comună poate avea ca titulari
concubinii, în cazul coachizi ției sau contribuție i comun e la ridicarea unei construcții.
Această proprietate comună este pe cote- părți și nu una devăl mașă.
În cazul în care concubinii se înțeleg ca o construcție ridicată prin contribuția ambilor
să devină comună, atunci edificiul va dobândi caracterul de bun comun, în sensul
dreptului famil iei, la oficial izare a căsătoriei.
În cazul concubinilor constructori se aplică regulile accesiunii imob iliare artificia le așa
cum au fost detalia te mai sus.
4.16 Situația unor categorii de terenuri.
În cazul terenurilor dobândite prin împropriet ărire (se are în vedere crearea dreptului
de proprietate care nu a existat anterior în legătură cu acea persoană și, nu reconstituire a
dreptului de proprietate), bunul dobândit este bun propriu, dacă împropri etărirea s-a făcut
doar în considerarea meritelor deosebite în munc ă.
În celela lte cazuri de împropr ietărire bunul devine comun dacă este dobândit în timpu l
căsătoriei.
În cazul reconstituiri i dreptului de proprietate, bunul va avea calific area de bun propriu
sau comun avută în mom entul depo sedării în perioada comunist ă.
4.17 Dreptul de folo sință asupra locuinței închiriată.
Dacă contractul de închiriere este încheiat în timpul căsătoriei, dreptul de folosință
asupra locuințe i este bun comun iar dacă este încheiat în afara căsătoriei este bun propriu.
4.18 Bunurile cumpărate cu plata prețului în rate.
În situația în care contractu l a fost încheiat în afara căsătoriei, bunul cump ărat este bun
propriu chiar dacă ratele sau numai o parte dintre ele au fost achita te în timpul căsătoriei.
În mod corespunzător, dobândirea proprietății asupra bunului, în timpul căsătoriei, atrage
califi carea acestuia ca fiind bun comun, indiferent de mom entul plății ratelor.
4.19 Actele de ad ministrare, folosință și di spoziț ie asupra b unurilor comune.
Potrivit principiulu i egalităț ii dintre soți, ei hotărăsc de comun acord și în deplină
egalit ate cu privire la adm inistrar ea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune.
Această regulă este valabil ă și în cazul separație i în fapt, în cazul dispariției unuia
dintre soți (chiar constatat ă judecătorește), în cazul punerii sub curatelă sau al punerii sub
interdic ție. În cazul celui care beneficia ză de curatelă sau care este pus sub interdicți e,
drepturile se exercită prin interm ediul curatorului, respectiv tutorelu i.
Potrivit art. 35 alin. 2 din C. familiei, oricare dintre soți este prezumat relativ a avea
mand at tacit din partea celuil alt soț în îndeplinire a actelor de admin istrare, folosință și
dispoziție cu privire la bunurile comune. Totuși, dacă soții sunt despărțiți în fapt, această
prezu mție nu funcționează. De asemene a, prezum ția de manda t tacit nu funcționează în
cazul actelor de dispoziție cu privire la imobi le sau a donațiilor. Încălcarea limitelor
mand atulu i tacit se sancționea ză cu nulitatea relativă, soțul interesat având și posibili tatea
acțiuni i în revendicar e.
19

Acțiunea în constatare, precum și acțiunile în conservare cu privire la un bun comun
pot fi introduse de unul din soți, chiar și împo triva voinței celuila lt soț, pe când acțiunea
în revendicare (act de dispoziție) poate fi introdusă de unul din soți în limitele mandatu lui
tacit.
Dacă persoana căsătorită, declarată moar tă pe calea unei hotărâri judecătorești, reapare,
hotărârea judecătorească este anulată iar toate actel e încheiat e de celăla lt soț sunt
considerate ca fiind încheiate în timpul căsătorie i.
Capitolul V – IN CETA REA CA SATORIE I
5.1 Încetarea căsătoriei.
Codul famil iei în art. 37, face distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea
căsătoriei. Astfel, în alin. 1 se precizea ză:
"Căsătoria încete ază prin:
a. moartea unuia din soți.
b. declarare a judecătore ască a mor ții unuia dintre soți.
c. recăsătorirea soțului celui ce fusese declarat mort".
Iar alin. 2 stabilește : "Căsătoria se poate desface prin divorț".
Încetarea căsătoriei are loc de drept, pe când desfacerea căsătorie i poate avea loc prin
hotărâre judecătorească.
Efecte le încetăr ii căsătorie i se produc numa i pentru viitor.
5.2 Cauzele încetării căsătoriei.
Căsătoria încete ază prin:
1. Moartea unuia dintre soți.
Căsătoria, fiind încheiat ă intuitu personae, încetează prin moar tea persoanei.
Deși căsătoria încetează pentru viitor, soțul supraviețui tor care a luat prin căsătorie
nume le celuil alt soț îl mențin e și după încetare a căsătoriei.
De asemen ea, soțul supraviețui tor, care nu a împlinit 18 ani, își menține capacit atea de
exerciț iu dobândită prin căsătorie.
În ceea privește comun itatea de bunuri a soților, aceasta încetea ză odată cu moart ea
unuia dintre soți, soțul supraviețuitor având vocație succesorală pentru partea din bunurile
comun e ce ar fi revenit soțului defunct.
2. Declararea judecătorească a morț ii unuia dintre soți.
În acest caz, data morț ii este aceea stabilită prin hotărârea judecătorească declarat ivă
de moarte.
Declararea judecătorească a morț ii unuia dintre soți produce efecte asemăn ătoare cu
moar tea fizică a unuia dintre soți.
3. Recăsătorire a soțului celui ce fusese declarat mort.
Căsătoria încete ază la data declarăr ii, pe cale judecătorească. a morții unuia dintre soți.
Prin urmar e, soțul supraviețui tor este liber să se recăsătorească.
Însă în cazul în care soțul declarat mort reapare și solicită anularea hotărârii declarative
a morții, se disting urm ătoare le situați i:
a. buna- credință a celui care se recăsătorește înlătură cauza de nulitat e pentru bigami e a
celei de-a doua căsătorii, prima căsătorie fiind desfăcută în mom entul oficierii celei de-a
doua căsătorii.
20

b. reaua- credință atrage calificare a soțului care se recăsătorește ca bigam și-n
consecință anularea celei de-a doua căsătorii.
Capitolul VI – DESFACERE A CA SATORIE I
6.1 Divorțul.
De regulă, căsătoria se încheie pe viață. Totuși, art. 38 din C. familiei precizează că
pentru motive temeini ce (atunci când raporturile dintre soți sunt grav vătămate și
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă) instanța judecătore ască poate desface
căsătoria prin divorț.
Divorțul se poate pronunța pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite
urmă toare le condiții cumul ative :
a. până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătorie i.
Nerespectarea acestui termen se sancționează cu respingerea acțiunii de divorț prin
acordul soților.
b. să nu existe copii minori rezultaț i din căsătorie.
Așa cum căsătoria se încheie prin consi mțământul liber al viitori lor soți, tot astfel
desfacerea ei prin acordul soților trebuie să îndepline ască aceeași condiție (art. 613 C.
proc. civ.).
Cererea de divorț înte meiată pe acordul părților trebuie să fie semnată de amb ii soți.
Ultimele două condiții sunt verificate de judecătorul de serviciu însărcinat cu primire a
cererii de divorț, care fixează, cu această ocazie, un termen de două luni pentru judecată.
La termenul de judecată, instanța verifică dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe
baza acordului lor și, în caz afirma tiv, va proceda la judecarea cererii.
Dacă sunt îndeplini te condițiil e prevăzute la art. 38, alin. 2 din C. familiei, instanța va
dispune desfacerea căsătoriei.
Hotărârea instanței este definitiv ă și irevocabil ă cu privire la soluția divorțului (art.
721 alin. 4 din C. proc. civ.).
6.2 Motivele divorțului.
În practică au fost calific ate ca mot ive de divorț urm ătoare le împrejurări:
– părăsirea nejustificată a domic iliului conjugal imputa tă pârâtului,
– adulterul,
– violența,
– inco mpat ibilitatea fiziologică,
– boala incurabilă a unuia dintre soți ascunsă celuila lt soț la încheierea căsătoriei,
– lipsa nejustificat ă a cosi mțământulu i la raportul sexual,
– atitudin ea necorespunzătoar e a unuia din soți manifest ată prin violență fizică sau altă
natură,
– boala incurabilă gravă de care suferă unul dintre, necunoscută celuilal t soț la
încheiere a căsătoriei, făcând imposibil ă coabitare a acestora,
– pedeapsa privativă de libertate a unuia dintre soți,
– destră marea vieții de famil ie dovedită de manif estări morale necorespunzătoare,
– separația în fapt imputab ilă pârâtului.
6.3 Procedura divorțului.
21

Această procedură își găsește regle mentarea în art. 607-619 din C. de proc. civilă.
1. Instanța compe tentă
Compe tența în materie de divorț aparține judecătoriei în a cărei rază teritori ală se află
ultimul domic iliu comun al soților.
Dacă soții nu au avut domi ciliu comun sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește
în raza teritori ală a judecători ei în care se află cel din urmă domic iliu comun, judecătoria
comp etentă este cea de la domiciliul pârâtului. În cazul în care pârâtul nu are domic iliul
în țară, competen ța aparține judecătorie i de la domici liul recla mantului (art. 607 C. proc.
civilă)
2. Acțiunea de divorț
Acțiunea de divorț poate fi introdusă numai de către soți, având în vedere caracteru l ei
strict personal. Prin urmare, nici o altă persoană nu poate acționa în acest sens, nici măcar
procurorul. Acesta din urmă poate, cel mult, să intervină în orice fază a procesului, dacă
din căsătorie au rezultat copii.
În cazul soțului alienat sau debil mintal, acesta poate introduce acțiunea de divorț în
momentele de luciditat e. Dacă, ulterior își pierde lucidita tea, acțiunea va fi formula tă de
tutore. De asemen ea, tutorele îl reprezintă și în calitate de pârât.
Dispariția în fapt a unuia dintre soți poate fi considerată motiv de divorț. În acest caz,
cererea de divorț se introduce de celălal t soț iar procedura de citare este îndeplini tă prin
afișare (art. 95 C. proc. civilă).
Cererea de divorț va cuprinde, pe lângă mențiunile prevăzute de lege pentru cererea de
chemare în judecată, numele copiilor minor i rezultaț i din căsătorie sau care se bucură de
starea legală de copii legitim i față de ambii soți, precum și a copiilor recunoscuți de
aceștia. Dacă nu sunt copii minori se va face menț iune despre aceasta.
Cererea de divorț va fi însoțită de copii legaliz ate de pe certifi catul de căsătorie și
certifi catul de naștere al copiilor minori.
Cererea de divorț, împr eună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de
recla mant președintelu i judecători ei (art. 612, alin. 4, C. proc. civilă).
În cazul în care cererea de divorț se întem eiază pe acordul părților, ea va fi semnată de
ambii soți. Soții vor putea conveni, atunci când este cazul, și asupra modului în care vor
fi soluționat e cererile accesorii divorțului.
3. Cererea reconvenționa lă
Soțul pârât poate face cerere reconvenționa lă în ședință publică, până la prima zi de
înfățișare, cel mai târziu, pentru faptele petrecute înainte de această dată.
Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul poate face cerere reconvenționa lă
până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea recla mantulu i.
Cererea pârâtului se va face la aceeași instanță și se va judeca împreun ă cu cererea
recla mantului (art. 608 alin. 2 C. proc. civ.).
În cazul în care motiv ele divorțului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima
instanță și în timp ce judecarea prime i se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct
la secția judecătorie i învestită cu ju decarea apelului (art. 609 C. proc. civ.).
Neintroducerea cererii în termen ele menționat e mai sus se sancționeaz ă cu decăderea
soțului pârât din dreptul de a cere divorțul, cu excepția cazului când cererea recla mantulu i
a fost respinsă și motive le divorțului s-au ivit ulterior (art. 610 C. proc. civ.).
22

4. Cereri accesorii
Cererea pentru pensie alimentară se va face la judecătoria învestită cu soluționarea
cererii de divorț, chiar dacă între timp s-au ivit modific ări cu privire la domi ciliul părților
(art. 611 C. proc. civ.). Acesta este un caz de prorogare de comp etență care operează în
favoarea instanței învestită cu cererea de divorț.
Cererile accesorii pot avea ca obiect: stabilirea numelu i pe care- l vor purta soții după
divorț (art. 40 din C. familiei), stabilirea pensiei de întreținere între soți (art. 41 din C.
familiei), împăr țirea bunurilor comune (art. 36 din C. familiei), atribuirea locuinței
comun e, încredințar ea copiilor minor, îndeplinir ea obligați ei de întreținere față de aceștia,
stabilire a celui care va adm inistra bunurile minorului (art. 43, C. famil iei).
5. Măsuri provizorii
De asemen ea, instanța poate lua pe tot cursul procesului, prin ordonanță președințial ă,
măsuri vreme lnice cu privire la încredințarea copiilor minor i, la obligația de întreținere, la
alocaț ia pentru copii și la folosirea locuințe i (art. 6132, C. proc. civ.). Această posibili tate
este oferită de lege ținându- se cont de rolul important pe care- l au aceste cereri în cadrul
procesului de divorț.
Dacă nici unul din soți nu s olicit ă luarea măsuri lor provizorii cu privire la încredințar ea
minor ilor, instanța le va pune din oficiu în discuția părților.
6. Prezența părților
La judecata în primă instanță, părțile se vor înfățișa personal, cu excepția cazului în
care unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este grav bolnav, este pus
sub interdic ție sau are reședința în străinătat e. În aceste cazuri părțile se vor putea înfățișa
prin mandat ar (art. 614 C. proc. civ.).
Prezența recla mantulu i este obligatorie la judecarea fondului cauzei. Dacă acesta
lipsește nejustificat și se înfățișeaz ă numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusținută
(art. 616 C. proc. civ.).
Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplini tă, iar acesta nu se prezintă,
cererea se judecă conform regulilor de drept comun. Dacă pârâtul a făcut cerere
reconvenționa lă, el este obligat să se prezinte la termenu l de judecată sub sancțiunea
decăderii, soțul nem aiput ând cere divorțul pentru mo tivele proprii avute până atunci.
În cazul în care, la judecata în primă instanță, lipsesc ambe le părți, cererea va fi
respinsă ca nesusținută.
Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplini tă prin afișare, iar acesta nu s-a
prezentat la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va verifica dacă
pârâtul își are domi ciliul la locul indicat în cerere și, dacă se constată că nu domi ciliază
acolo, va dispune citarea lui la domici liu sau, dacă este cazul la locul de muncă (art. 6161
C. proc. civ.).
În cazul divorțului prin acordul părților este absolut necesară, la judecata în prim ă
instanță, prezența ambi lor soți deoarece, cu această ocazie, ei sunt întrebați dacă mai
stăruie în hotărârea de a desface căsătoria. În lipsa unuia dintre soți, cererea este respinsă.
Când din căsătorie au rezulta t copii minor i, va fi citată și ascultat ă autoritat ea tutelar ă.
Ascultarea copiilor minori în procesele de divorț, în vederea încredințări i lor, este
obligatori e începând cu vârsta de 10 ani (art. 42 C. fam.). Minorul va fi ascultat în
23

Cam era de consiliu. Minorul nu are obligați a de a depune jurământ dacă nu a împlinit 14
ani, în acest caz fiind atenționat să spună adevărul (art. 193 alin. 10 și art. 195 C. proc.
civ.)
După cum am mai precizat, participare a procurorului, la procesele în care sunt
implicați copii minori, este obligatori e. Acesta poate interveni, în apărarea intereselor
minor ilor, în orice fază a procesului.
7. Procedura de ju decată
Cererea de divorț se judecă în ședință publică. Instanța va putea să dispună judecarea
în camera de consiliu, dacă apreciaz ă că prin aceasta se asigură o mai bună judecare sau
administrar e a probelor. În ambe le cazuri hotărârea se pronunță în ședință publică (art.
615 C. proc. civ.).
Hotărârea de divorț poate fi pronunțată împotriv a ambilor soți, chiar dacă numa i unul
dintre soți a făcut cerere, dacă din dovezile administrat e reiese vina amânduror a (art. 617
alin. 1 C. proc. civ.).
Hotărârea de divorț nu se va motiva, dacă ambele părți solicit ă instanței acest lucru
(art. 617 alin. 2 C. proc. civ.).
În cazul divorțului prin acordul părților, instanța va dispune desfacerea căsătorie i fără a
pronunța divorțul din vina unuia sau a ambilor soți (art. 617 alin. 3 C. proc. civ.).
Reclam antul poate renunța la cerere în tot cursul judecății înaintea instanțelor de fond,
chiar dacă pârâtul se împotr ivește. Renunțarea recla mantului nu are nici o influență
asupra cererii formula te de pârât (art. 618 alin. 1 C. proc. civ.).
Cu toate acestea, reclam antul poate formula o nouă cerere pentru fapte petrecut e după
împăcare, putându- se folosi și de faptele vechi (art. 618 alin. 2 C. proc. civ.).
8. Hotărârea de divorț
În cazul în care sunt îndeplin ite condițiile legale cu privire la desfacerea căsătoriei prin
divorț, instanța pronunță o hotărâre în acest sens. Divorțul poate fi pronunțat din vina
unuia sau a altuia dintre soți ori din vina amândorur a. Cu toate acestea, când divorțul este
solicita t pe baza art. 38 alin. 2 din C. famil iei sau pe motiv de alienație sau debilita te
mintală, instanța va constata desfacerea căsătoriei fără a mai pronunța divorțul din vina
soțului pârât.
Conform art. 42 din C. familiei, odată cu pronunțarea hotărârii de divorț, în cazul în
care din căsătorie au rezultat copii minori, instanța trebuie să stabilească cui vor fi
încredinț ați aceștia, pensia de întreținere, modal itatea de exercitare a drepturilor și
îndatoriri lor părintești, inclusiv a dreptului de a avea legături personale cu minorul.
Hotărârea de divorț va mai cuprinde, în măsura în care au făcut obiectul judecății,
dispoziții cu privire la: încredințare a copiilor minori, îndeplinire a obligației de întreținer e
față de aceștia, nume le pe care-l vor purta soții după căsătorie, îndeplinirea obligație i de
întrețin ere între soți, împărțire a bunurilor comune (art. 36, C. familiei) sau a locuinței
comun e, stabilirea celui care va admin istra bunurile m inorului (art. 43 C. fam iliei).
9. Căi de atac
Hotărârea de divorț, pronunțată în primă instanță, poate fi atacată cu apel sau recurs în
termen de 30 de zile de la comuni care (art. 619 C. proc. civ.).
24

Apelul, sau după caz, recursul recla mantului împotriv a hotărârii prin care s-a respins
cererea va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619
alin. 2 C. proc. civ.).
Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișeaz ă numa i recla mantul
(art. 619 alin. 3 C. proc. civ.).
Hotărârea care se pronunță pe baza acordului părților este definit ivă și irevocabi lă în
ceea ce privește divorțul (art. 619 alin. 4 C. fam iliei).
Hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuiri i (art. 619 alin. 5 C.
familiei).
Competen ța de judecată a apelului și a recursului aparține tribunalulu i, respectiv Curții
de apel.
10. Efecte le hotărârii de divorț
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea de divorț a rămas irevocabilă (art. 39
alin. 1, C. fam iliei).
Hotărârea rămasă irevocabil ă, va fi comunic ată serviciului de stare civilă pentru a face
mențiune a pe marg inea actului de căsătorie. Dacă în timpul procesului de divorț unul din
soți decedează, căsătoria încetează iar acțiune a de divorț se stinge.
În timpul procesului de divorț, inclusiv în fața instanței de apel sau de recurs, soții se
pot împăca iar acțiunea de divorț se stinge. Reclam antul va putea intenta o nouă cerere de
divorț pentru fapte petrecut e după împăcare dar se va putea folosi și de fapte vechi (art.
618 alin. 2).
6.4 Efectele divortului
A. Relațiile personale dintre soți.
Aceste efecte privesc: calitat ea de soț, obligați a de sprijin moral reciproc, obligaț ia de
fidelit ate, numele pe care- l vor purta soții după divorț, capaci tatea de exerciț iu.
Efecte le divorțului operează numai pentru viitor, nu și pentru trecut.
Prin urmar e, fiecare soț divorțat se poate recăsători atât cu fostul soț, cât și cu o altă
persoana.
Încetând calitatea de soț, încetează obligați a de sprijin moral reciproc, precum și
obligați a de fidelit ate. Ca atare, nu ma i poate fi săvârșită infracțiunea de adulter.
În ceea ce privește numele pe care- l vor purta soții după divorț, C. familiei, în art. 40
alin. 3, precizea ză că fiecare dintre foștii soți redobândește numel e avut înainte de
încheiere a căsătoriei.
Cu toate acestea, există posibilitat ea menț inerii numelui purtat în timpul căsătorie i și
după desfacerea acesteia prin divorț. De exemplu, în cazul în care unul dintre foștii soți a
devenit cunoscut sub nume le purtat în timpul căsătoriei ca artist, scriitor, avocat, om de
afaceri etc. În acest sens, soții se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul
căsătoriei numele de familie al celuil alt soț, să păstreze acest nume și după desfacerea
căsătoriei (art. 40 alin. 1 din C. fam.).
25

Instanța de judecată va lua cunoștință de această învoială prin hotărârea de divorț.
Dacă soții nu se înțeleg în această privință, instanța de judecată poate, pentru motive
temein ice, să încuviințeze pe soțul respectiv să-și mențină numel e luat la încheierea
căsătoriei (art. 40 alin. 2 din C. fam.). În practic ă s-a ajuns la concluzia că prin motive
temein ice urmează să se înțeleagă orice interes care ar fi vătăm at prin schimbare a
nume lui purtat de soț în timpul căsătorie i, interes care poate fi nu numai de ordin moral,
dar și mater ial. Spre exemplu, încredinț area copilului, cu ocazia divorțului, mam ei pentru
creștere și educare constituie un motiv teme inic pentru ca instanța să încuviințeze
păstrarea de către aceasta, după divorț, a numelui din timpul căsătoriei, chiar dacă nu
există înțeleger e în acest sens între soți.
În cazul în care divorțul are loc mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către
unul dintre soți, capaci tatea deplină de exercițiu dobândită prin încheierea căsătoriei de
către acel soț nu se pierde.
De asemen ea, divorțul nu are nici o influență asupra cetățenie i (art. 4 din Legea nr.
21/1991 privind cetăț enia română).
B. Impartirea bunurilor comune.
Potrivit art. 36 alin. 1 din Codul familiei, bunurile comune se împart între soți potrivit
învoieli i lor. Dacă soții nu se înțeleg asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî
instanța.
Împăr țirea bunurilor comune prin învoiala părților.
Convenția care consacră învoiala părților poate interveni înainte de intentarea acțiunii
(forma notarial ă, care are efect sub rezerva desfacerii căsătoriei), în timpu l procesului de
divorț (prin declaraț ie verbală în fața instanței consemnat ă în încheier ea de ședință,
precu m și prin formă notarială), după rămân erea definitivă a hotărârii de divorț sau după
înregistrarea hotărârii de divorț pe margine actului de căsătorie.
Prin învoiala soților pot fi deter mina te, în natură, bunurile care urmeaz ă să revină
fiecăruia dintre ei. De asem enea, învoiala poate avea ca obiect stabilire a drepturilor
fiecărui soț asupra unei cote- părți din bunurile co mune.
Învoiala soților poate interveni cu privire la toate bunurile comun e sau numai cu
privire la o parte dintre acestea.
În ceea ce privește forma pe care o îmbr acă învoiala soților, se vor aplica regulile din
dreptul comun referitoare la actele juridice.
Împăr țirea bunurilor comune prin hotărâre judecătoreasc ă.
După cum am mai precizat, în cazul în care soții nu se înțeleg cu privire la împăr țirea
bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească pe baza cererii formul ate de unul din
soți.
Cererea cu privire la împărț irea bunurilor comun e poate fi introdusă după desfacerea
căsătoriei, prin divorț, pe calea unei acțiuni principale, o dată cu acțiunea de divorț sau în
orice alt moment după aceea pe calea unei acțiuni accesorii sau incidenta le (art. 17 C.
proc. civ.).
Pentru a stabili cota ce se cuvine fiecărui soț cu privire la bunurile comun e, instanța
poate utiliza două criteri i.
Primu l criteriu este acela al împăr țirii bunurilor comune în mod egal între soți și are la
bază principiul egalităț ii dintre bărbat și feme ie.
26

Al doilea criteriu este acela al contribuți ei soților la dobândirea și conservarea
bunurilor comune.
Întrucât Codul familiei nu conține o dispoziție expresă în acest sens, acest fapt a
perm is literatur ii și practic ii juridice să se pronunțe cu privire la cel de-al doilea criteriu.
Numai în cazul în care nu se poate deter mina contribuția fiecărui soț la dobândirea
bunurilor comune, instanța poate împăr ți bunurile comun e în mod egal.
Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă.
Procedura partajului este regle ment ată de art. 6731-art. 67314 din C. de proc. civilă.
Compe tența de judecată a cererii de împăr țire a bunurilor comune aparține instanței
învestită cu soluționarea cererii de divorț, dacă împărț irea se face în cadrul procesului de
divorț. Dacă împărțir ea se face după divorț, pe cale principală, instanța compet entă este
deter minată conform dreptului comun în ma terie de comp etență.
Acțiunea privind împăr țirea bunurilor comune este impr escriptib ilă.
Cererea de chem are în judecată va mențion a numele soțului pârât, bunurile supuse
împărțelii, evaluarea lor, locul unde se află acestea, persoanele care le dețin sau le
administre ază (art. 6733 din C. proc. civ.).
Instanța va hotărî, în primu l rând, potrivit învoieli i părților, chiar dacă aceasta privește
numa i o parte din bunuri.
Dacă părțile nu se învoiesc, instanța este cea care va proceda la împărțirea bunurilor.
Împăr țeala se va face, în natură, cu plata eventuală a unei sulte. Dacă instanța are nevoie
de operațiuni de măsură toare sau evaluare, pentru care nu are date suficiente, va dispune
efectuare a unei expertize (art. 6736 din C. proc. civ.).
Loturile propuse spre atribuire vor fi menț ionat e într-o încheiere. Dacă după
pronunțarea încheier ii se descoperă și alte bunuri în legătură cu care nu a avut loc o
dezbatere contradictori e, instanța va pronunța o nouă încheier e (art. 6737 din C. proc.
civ.).
La formarea și atribuirea loturilor se va avea în vedere contribuția fiecărui soț la
dobândirea bunurilor, natura bunurilor, domici liul și ocupația soților, acordul lor,
mărimea cotei- părți a fiecărui a, eventuale construcții sau îmbun ătățiri făcute de un soț cu
acordul celuila lt (art. 6739 din C. proc. civ.).
În cazul în care împăr țeala în natură nu este posibilă sau ar cauza pierderi econo mice,
instanța îl poate atribui provizoriu unuia dintre soți, stabilind termenul în care trebuie
plătit ă sultă celuilal t soț (art. 67310 din C. proc. civ.).
Plata la termen a sultei dă posibilitat ea instanței de atribuire definitivă a bunului.
Dimpotr ivă, în caz de neplată la termen, instanța poate atribui bunul celuilal t soț sau
poate dispune vinderea lui la licitație. Pentru motive temeinice, instanța poate atribui
definitiv, prin hotărâre asupra fondului, bunul unuia din soți, stabilind cu această ocazie și
sulta.
În cazul imposibi lității de partajare a bunurilor, refuzului fiecăruia dintre soți de a cere
atribuire a bunului, precum și în ipoteza neplăți i sultei, se poate recurge la vânzarea
acestora la licita ție (art. 67311 din C. proc. civ.).
Vânzarea se poate face prin bună-învoială, în termenul stabilit de instanță (care nu
poate depăși 6 luni) sau prin interm ediul executorului judecătoresc (art. 67311 alin. 2 din
C. proc. civ.).
27

Prețul obținut se va împărț i între soți. Instanța judecătorească poate dispune luarea
unor măsuri de conservare până la soluționarea cererii de divorț. De exemplu, numirea
unui sechestru judiciar în cazul în care există pericolul înstrăinări i sau deteriorări i unei
părți din bunuri de către unul din soți în detrim entul celuilal t soț.
Bunurile supuse împărțirii devin bunuri proprii la data desfacerii căsătorie i. În sprijinul
acestei opinii sunt aduse următoar ele argument e:
a. bunurile dobândite după data desfacerii căsătoriei de oricare dintre foștii soți, sunt
bunuri proprii;
b. prezu mția legală de mandat tacit nu ma i poate funcționa după desfacerea căsătoriei;
c. obligații le asuma te de foștii soți nu mai pot fi considerate comune.
Proprietate a devăl mașă continuă să subziste și după desfacerea căsătorie i prin divorț
până la data împărțirii bunurilor comune.
C. Relațiile patrim oniale dintre soți.
Ca urmare a încetării calită ții de soț, încetează obligați a de a contribui la cheltuie lile
familiei, precum și obligația de sprijin material. În ciuda acestui fapt, în anumi te condiții,
obligați a legală de întrețin ere subzistă. Este cazul soțului vinovat de desfacerea căsătoriei,
obligat la întreținer ea celuil alt soț aflat în stare de nevoie. Această obligație subzistă până
la recăsătorirea soțului aflat în stare de nevoie sau până la încetar ea acestei situații.
Locuința comună care se află în coproprieta tea soților va face obiectul partajului. Se va
avea în vedere procedura partajului indicată mai sus, acordîndu- se prioritate soțului
căruia i s-au încredințat copiii.
În cazul în care soții erau chiriași, drept locativ au ambii soți, chiar dacă numai unul
dintre ei este parte în contractu l de închirier e. Acest drept îl au și descendenții, respectiv
ascendenții prin simpl a locuire cu titularul contractul (art. 27, lit. a și b din Legea nr.
114/1996). Alte persoane dobândesc drepturi locative numai în măsura în care locuiesc
cu titularul și sunt stipulaț i în contract. În cazul divorțului, unul din soți (care poate fi
chiar titularul) poate părăsi locuința comun ă fără a afecta drepturile locativ e ale celorlalț i.
Dacă soții nu se înțeleg, locuința va fi atribuită de instanță soțului căruia i s-au încredința t
copiii iar, în lipsa acestora, soțului care a obținut divorțul.
D. Relațiile personale dintre părinți și copiii minori.
Aceste efecte au în vedere, în primul rând, încredințare a copiilor minori.
În acest sens, art. 42 alin. 1 din C. famil iei mențion ează că instanța de judecată trebuie
să se pronunțe prin hotărârea de divorț și asupra încredinț ării copiilor minor i, ținând cont
de interesul acestora.
Doctrina a identifi cat o serie de factori în funcție de care se deter mină interesul copiilor
minor i: posibilit ățile materiale ale părinților, vârsta copilului, compor tarea părinților față
de copil înainte de divorț, legături le de afecțiune stabilite între copil și famil ie, sexul
copilului, starea sănătății lui, serviciul pe care- l au soții etc. (Ion P. Filipescu, Tratat de
dreptul familiei).
Instanța se va pronunța cu privire la încredințarea copiilor minor i indiferent că a fost
făcută sau nu cerere expresă în acest sens de unul dintre părinți.
Pentru a se pronunța în privința copiilor minor i, instanța va asculta părinții, autorita tea
tutelar ă și pe copiii care au împlin it vârsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 C. fam iliei).
28

În practica și literatur a de speciali tate s-a decis că, în procesele de divorț unde există
copii minori, participar ea autorităț ii tutelare la dezbateri nu este obligatorie fiind
suficientă expunerea în scris a punctului sau de vedere. Acesta nu este obligatoriu pentru
instanță fiind doar consultativ. Opinia autorită ții tutelare are la bază o anchetă socială.
Copilul minor va fi ascultat în ca mera de chibzuire. Dacă instanța consideră necesar, ea
va asculta copilul fără ca părțile sau alte persoane să fie prezente (art. 1441 din C. de proc.
civ.).
Participar ea procurorului la cauzele în care sunt i mplicați copii minori este obligatori e.
Încredințarea copilului minor poate fi rezultatul înțeleger ii dintre părinții acestuia,
înțeleg ere consfințită de instanța de judecată (art. 42 alin. 4 din C. fami liei).
Pentru motive temein ice, copiii pot fi încredințaț i unor rude ori altor persoane, cu
consim țământul acestora, sau unor instituții de ocrotire (art. 42 alin. 2 din C. fami liei).
Părintele divorțat, căruia i s-a încredinț at copilul, exercită cu privire la acesta drepturile
părintești (art. 43 alin. 1 C. fam iliei).
Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea
legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și
pregătirea lui profesională (art. 43 alin. 3 C. familiei). Modalităț ile prin care poate fi
exercita t acest drept pot fi următoar ele: vizitarea copilului la locuința părintelu i căruia
acesta i-a fost încredinț at, lăsarea copilulu i în vizită la locuința părintelu i căruia nu i s-a
încredinț at, vizitar ea copilului la școală, petrecere a vacanțelor școlare la amb ii părinți.
Când copilul a fost încredința t unei alte persoane sau instituți i de ocrotire, instanța
judecătorească va stabili care dintre părinți va exercita dreptul de a-i administra bunurile
și de a-l reprezenta sau de a-i încuviința actele. Persoana sau instituția de ocrotire căreia i
s-a încredințat copilul va avea față de acesta numai drepturile și îndatoririle ce revin
părinților privitor la persoana copilului (art. 43 alin. 2 C. fami liei).
În cazul schimbăr ii împrejurări lor avute în vedere la încredințar ea copilului minor,
instanța judecătoreasc ă poate modifi ca măsuril e cu privire la drepturile și obligați ile
personale și patri monia le dintre părinții divorțați și copii.
Această modifi care interveni tă cu privire la persoana copilului minor trebuie să fie
temein ic motiv ată. De exemplu, rămânerea copilului minor la acel părinte ar putea avea
drept consecință pericli tarea dezvoltării lui fizice și moral e.
Modificare a măsurilor luate se face cu respectarea dispoziții lor art. 42, alin. 1 și 2 din
C. fam iliei.
Capitol ul VII – RUDENIA SI AFINITAT EA
7.1 Noțiune.
Așa cum rezultă din art. 45 alin. 1 din C. famil iei rudenia reprezintă legătura bazată pe
descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au
un ascendent comun.
7.2 Form ele rudeniei.
1. Rudenia în linie dreaptă
Rudenia în linie dreaptă este legătura bazată pe descendența directă (de exemplu,
părinți – copii) sau indirect ă (de exe mplu, bunici – nepoți) a unei persoane din alta.
La rândul ei rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă și descendentă.
29

a) Rudenia ascendentă este aceea care face legătura dintre o persoană și cei din care
coboară (de exe mplu, copil din părinți, bunici, străbunici etc).
b) Rudenia descendentă creează legătura dintre o persoană și cei care coboară din ea
(de exemplu, părinți- copil, nepot de copil, etc).
2. Rudenia în linie colaterală
Rudenia în linie colaterală se bazează pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun. De exemplu, frații între ei, verii primari între ei.
Frații pot fi:
– buni: când au aceeași părinți;
– cosângeni: când au tată comun ;
– uterini: când au aceeași mam ă.
3. Rudenia din căsătorie
Rudenia întemeiată pe filiați a din căsătorie poartă denumire a de rudenie din căsătorie.
La rândul ei, filiația din căsătorie definește acea situație în care concepția sau nașterea
unei persoane are loc în timpu l căsătoriei părinților săi.
4. Rudenia din afara căsătoriei
În schimb, rudenia care are la bază filiaț ia din afara căsătoriei (concepția sau nașterea
unei persoane are loc fără ca părinții acestei a să fie căsătoriți) poartă denumire a de
rudenie din afara căsătoriei.
Indiferent că rudenia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, ambe le beneficiaz ă de
același regim de ocrotire. Acest lucru este confir mat de art. 63 din C. famil iei, care
precizea ză: copilul din afara căsătoriei a cărui filiaț ie a fost stabilit ă are față de părintele
său și rudele acestuia, aceeași situație legală ca a copilului din căsătorie. De asemene a,
art. 48 alin. 3 din Constituți e mențion ează: copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața
legii cu cei din căsătorie.
7.3 Gradul de ru denie.
Instrumentu l juridic prin intermediu l căruia se măsoară distanța între rude poartă
denum irea de grad de rudenie.
Gradul de rudenie se stabilește în mod diferit în funcție de linia de rudenie.
Conform art. 46 din C. famil iei, la rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se
socotește după număru l nașterilor. Astfel, fiul și tatăl sunt rude de gradul I iar nepotul de
fiu și bunicul sunt rude de gradul II.
La rudenia în linie colatera lă, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor,
urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la
cealal tă rudă. Astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul sunt rude de
gradul al treile a, verii prim ari în gradul al patrulea.
Trebuie remarca t faptul că pe linie colatera lă nu există rude de gradul I.
7.4 Întinderea rudeniei.
30

În general, relații le de rudenie sunt relevant e doar în măsura în care deter mină efecte în
plan juridic. De exemplu, art. 6 din C. familiei precizează că este oprită căsătoria între
rude până la gradul patru inclusiv. De asemenea, nu pot fi ascultaț i, ca martor i, într-un
proces rudele până la gradul trei inclusiv (art. 189 C. proc. civ.) sau, în caz de divorț,
copiii pot fi încredințaț i unor rude (art. 42 C. fam.), nespecificându- se gradul de rudenie
al acestora.
7.5 Dovada ru deniei.
În funcție de interesul urmăr it prin dovedirea rudeniei, mijloa cele de probă sunt
diferite.
Actele de stare civilă constituie mijloac e de probă dacă se urmăr esc efecte de stare
civilă.
În ciuda acestui fapt, starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă în
urmă toare le cazuri:
– când dovada filiație i față de mam ă nu se poate face prin înscrisul constatator al
nașterii sau când se contestă realit atea celor cuprinse în certificatu l constatator al nașterii,
în privința filiați ei față de m amă (art. 50 C. fam.).
– când reconstituirea sau întocm irea actelor de stare civilă se face, la cerere, pe motiv că
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, de exemplu (art. 52-54 Legea nr.
119/1996 privind actel e de stare civilă).
În cazul în care prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoni ale, în practică
s-a stabilit că se poate apela și la alte mijloace de probă decât actele de stare civilă, cu
condiția ca aceste probe să nu fie contrare certific atelor de stare civilă prezentat e.
Atunci când incidenț a unor dispoziții legale este condiționată de existența calității de
rudă, dovada acesteia poate fi făcută prin orice mijloc de probă. De exemp lu,
încredinț area copiilor din căsătorie, în cazul divorțului, unor rude (art. 42 C. fam.) ;
opoziția la căsătorie, întem eiată pe rudenie (art. 6 și 7 C. fam.); recuzarea judecătorilor
sau experților pe motiv de rudenie (art. 27, 28, 204 din C. proc. civ.), în mater ie de
societăț i comerci ale, cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndepline ască magistra ții
și controlorii financiari de la Curtea de Conturi; în materia strămutăr ii proceselor;
stabilire a obligație i de întreț inere între rudele prevăzute de art. 86 alin. 1 din C. fam.;
aprobarea de către autoritatea tutelară a plății creanțelor pe care le au față de minor,
tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă sau frații ori surorile tutorelui (art. 126 din C.
fam.) ; instituirea curatele i la cererea celor îndreptățiț i, a rudelor, spre exemp lu (art. 154
din C. fam.); înlăturarea martori lor propuși spre ascultare, pe motiv de rudenie.
7.5 Af initatea.
Afinitate a sau alianța reprezintă legătura dintre soț și rudele celuilalt soț (de exemplu
legătura dintre cumnaț i ori cea dintre socrii și ginere sau noră).
Afinitate a nu există între rudele unui soț și rudele celuilal t soț.
Afinitate a există numai în cazul căsătoriei și a rudeniei stabilit ă legal. Prin urmar e,
afinita tea ia sfârșit la încetarea căsătoriei sau a adopției.
Concubinajul nu stă la baza afinită ții.
31

Afinitate a durează atâta vreme cât există căsătoria sau rudenia. Uneori efectel e
afinită ții se întind dincolo de limitele existențe i acesteia (de exemp lu, în cazul recuzării
judecătorilor – foști soți).
În privința felurilor și gradului afinități i, se aplică, prin asemănar e, regulile de la
rudenia firească.
Dovada afinită ții se face probând rudenia sau căsătoria.
Efectele afinită ții sunt evidente, spre exemp lu, în mater ia nedemn ității succesorale,
recuzării judecători lor, strămut ării proceselor, în mat eria martori lor.
Capitol ul VIII – FILIATIA FIREASCA
8.1 Defi niția filiației.
Doctrina a identifi cat două sensuri ale noțiunii de filiaț ia:
În sens larg, filiația desemne ază un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de
un strămoș al ei.
În sens restrâns, filiați a este raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre
părinții săi.
8.2 Feluril e filiației.
Filiați a este de două feluri:
– filiaț ia față de mam ă sau matern itate
– filiaț ia față de tată sau paternitate a
Fiecare dintre acestea poate fi din căsătorie sau din afara căsătorie i.
Filiația din căsătorie definește acea situație în care conceperea sau nașterea unei
persoane are loc în timpul căsătorie i părinților săi.
În cazul filiaț iei din afara căsătoriei, concepția sau nașterea unei persoane are loc fără
ca părinții acesteia să fie căsătoriț i.
8.3 Filiația față de m amă (maternitatea).
Legătura juridică dintre un copil și mama sa poartă denumir ea de matern itate sau
filiaț ie față de mam ă.
Filiați a față de ma mă presupune existența următo arelor elem ente:
– faptul nașterii copilului ;
– identit atea acestuia cu cel despre a cărui filiație este vorba.
8.4 Dovada filia tiei: Certi ficatul de na ștere.
Dovada filia ției față de ma mă se face prin certific atul de naștere.
Așa cum precizeaz ă art. 47 alin. 1 din C. famil iei, filiaț ia față de mamă rezultă din
faptul nașterii. Acest fapt presupune dovedirea celor două elemente ale filiaț iei față de
mamă, și anume: faptul nașterii copilului, precu m și identita tea acestuia cu cel despre a
cărui filiaț ie este vorba.
8.5 Concordanța certificatului de n aștere cu p osesia de stat.
32

Posesia de stat sau folosirea stării civile este definită în doctrină ca fiind starea de fapt
din care rezultă că un copil este al unei anumi te femei.
Conform art. 51 din C. famil iei, starea civilă care rezultă din certificatu l de naștere și
folosirea stării civile conforme cu acest certifi cat nu pot fi contestat e nici de copil, nici de
o altă persoană. Existența acestei concordanțe între certifica tul de naștere și posesia de
stat instituie o prezu mție absolută în ceea ce privește starea civilă astfel dovedită.
Problem a stabiliri i filiaț iei față de mam ă poate fi ridicată în urmă toarel e cazuri:
a. când nu există concordanță între pose sia de stat și certifica tul de naștere al copilului ;
b. când copilul nu are nici certifi cat de naștere, nici posesie de stat;
c. când copilul are certific at de naștere dar nu are posesie de stat.
În aceste situații, copilul are la îndemână o acțiune în justiție pentru dovedirea filiație i
față de mamă, după cum orice persoană interesată poate contesta starea civilă arătat ă de
certifi catul de naștere. De asemene a, mam a își poate recunoaște la rândul ei copilul, în
cazul în care acestuia îi lipsește atât certifi catul de naștere, cât și posesia de stat.
8.6 Recunoașterea filiației față de ma mă.
Recunoașterea filiație i față de mam ă desemneaz ă actul prin care o femei e declară
legătura de filiați e dintre ea și un copil despre care pretinde că este al său.
Caractere le recunoașteri i sunt urmă toarel e:
a. recunoașterea este un act declarat iv de filiaț ie; Prin recunoașterea filiației nu se
creează o situație juridică nouă, ci se confirmă o stare deja existentă. Recunoașterea
produce efecte retroactiv și față de toată lumea.
b. recunoașterea este un act irevocabil ; Așa cum rezultă din art. 48 alin. 3 C. famil iei,
recunoașterea filiație i este irevocabilă, chiar și atunci când se face prin testa ment.
c. recunoașterea este un act personal, în sensul că nu poate fi realiza t decât de către
mamă sau cel mult de către mandatar cu procură special ă și autentic ă
d. recunoașterea este un act unilateral deoarece produce efecte juridice numai prin
expri marea voinței de către mam ă. De aici rezultă, implicit, că nu este necesar
consim țământul persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea.
e. recunoașterea se face numai prin forme le limitative prevăzute de lege.
Pentru valabilit atea recunoașterii de matern itate, este necesar ca mama să aibă
discernă mânt în mo mentul recunoașterii.
Potrivit art. 48 alin. 1 din C. fam. prevede că recunoașterea filiaț iei față de mamă
poate interveni în următo arele cazuri:
– când nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ; există mai multe motive
pentru care nașterea nu a fost înregistrată. Astfel, fie nu au fost registre de stare civilă, fie
înregistrarea nașterii a fost om isă deși au existat registre de stare civilă.
– când copilul a fost trecut în registrul stării civile ca născut din părinți necunoscuți (art.
22 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă).
8.7 Form ele recunoașterii.
Recunoașterea filiație i față de mamă se poate face într-una din urmă toare le forme,
prevăzute de art. 48 alin. 2 din C. famil iei:
– prin declarație la serviciul de stare civilă ; Deși recunoașterea matern ității poate fi
făcută la orice serviciu de stare civilă, art. 17 din Legea nr. 119/1996 prevede că
33

înregistrarea acestei a se face la autorita tea administraț iei publice în a cărei rază teritor ială
s-a născut copilul.
– prin înscris autentic; Filiația față de mamă poate fi recunoscută fie printr- un act
autenti c întoc mit în fața notarului (conform Legii nr. 35/1995 privind activi tatea
notarial ă), fie printr-o declaraț ie dată în fața instanțelor judecătoreșt i (de exemplu,
recunoașterea la interogator făcută în cadrul unui proces).
– prin testam ent. Recunoașterea se poate face prin oricare din forme le testam entulu i
prevăzute de lege: autentic, olograf, misti c, testam ent în formă special ă (art. 868-886 C.
civil). Deși testamentul este esențialm ente revocabil, art. 48 alin. 3 din C. familiei
precizea ză că recunoașterea făcută, chiar prin testam ent, nu se poate revoca.
8.8 În scrierea recunoașterii.
Recunoașterea se înscrie prin mențiune pe marg inea actului de naștere al persoanei a
cărei maternita te a fost recunoscută (art. 44 din Legea nr. 119/1996 privind actel e de
stare civilă).
Înscrierea mențiunii de stabilire a filiaț iei pe actul de naștere se face din oficiu sau la
cererea celui interesat (art. 75 din Metodologia privind actele de stare civilă).
Actele, pe baza cărora se face această înscriere, sunt:
– declaraț ia de recunoaștere a filiaț iei față de mam ă dată în fața ofițerului de stare civilă ;
– înscrisul autentic de recunoaștere a ma ternității;
– testa mentul prin care se face recunoașterea matern ității;
– hotărârea judecătorească definitiv ă și irevocabil ă (art. 75 din Metodologia privind
actele de stare civilă).
Declarația de recunoaștere a unui copil din afara căsătoriei, autentifi cată, se poate
depune la oricare primăr ie, care o va trimite la primăr ia unde este păstrat actul de naștere
al celui recunoscut, pentru a se face mențiune a de recunoaștere pe margine a actului
respectiv (art. 75 alin. 2 din Metodologia privind actele de stare civilă).
Dacă recunoașterea se face prin testament, persoana interesat ă depune la prim ăria de la
domi ciliul său o copie legali zată, în extras a testam entului. Dispozițiil e alineatu lui
precedent se aplică în mod corespunzător (art. 75 alin. 3 din Metodologia privind actele
de stare civilă).
Înscrierea mențiunii de recunoaștere a maternității poate fi operată și din oficiu, având
la bază comunic area biroului notarial care a efectuat autentific area declaraț iei sau a
testamentului (art. 75 alin. 4 din Metodologia privind actel e civile).
Înscrierea hotărârii judecătorești, definitive și irevocabile, privind stabilire a
maternității se face, la cererea persoanelor interesate, prin mențiun e pe marg inea actului
de naștere al titularulu i acestuia (art. 77 alin. 1 din Metodologia privind actele de stare
civilă).
Dacă ulterior recunoașterii, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, se încuviințea ză
purtarea nume lui de familiei al mam ei, mențiunea se înscrie și pe actul de naștere al
copilului (art. 77 alin. 2 din Metodologia privind actele de stare civilă)
După operarea mențiunii de recunoaștere a maternită ții, se retrage certifica tul de
naștere și se elibereaz ă alt certific at, cu noile date de stare civilă (art. 77 alin. 3 din
Metodologia privind actele de stare civilă).
8.9 Contestarea recunoașterii.
34

Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată, oricând, de orice
persoană interesată (art. 49 C. fami liei).
Prin urmar e, acțiunea în contestarea recunoașterii de matern itate poate fi introdusă
chiar și de către mama care a făcut recunoașterea, precum și de procuror (art. 47 Decretul
nr. 32/1954; art. 45 C. pr. civ.).
Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate are ca efect înlăturarea legături i de
filiaț ie pe care o instituise acea recunoaștere.
8.10 Nulitatea recunoașterii.
Sancțiunea care intervine în cazul în care recunoașterea de maternitate s-a făcut cu
nerespectare a condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege este nulitatea absolută
sau relativă, după caz.
De exemplu, când recunoașterea este făcută de o altă persoană decât mam a, când
aceasta nu este făcută cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege (declaraț ie la
serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testam ent), sancțiunea este nulitat ea absolută.
8.11 Stabilirea maternității pe cale judecătorească.
Conform art. 50 din Codul familiei, în cazul în care filiaț ia față de mamă nu poate fi
dovedită prin certifica tul constatator al nașterii ori în cazul în care se constată realit atea
celor cuprinse în certifica tul constatator al nașterii, aceasta se poate stabili pe cale
judecătorească, prin orice mijloc de probă.
Pornind de la acest text legal, putem concluziona că acțiunea în justiție pentru
stabilire a filiați ei față de mam ă poate fi introdusă în următo arele cazuri:
a. când din orice împrejurare, dovada filiaț iei față de mamă nu se poate face prin
certifi cat constatator al nașterii.
b. când datele din certificatu l de naștere nu corespund realit ății.
Acțiunea pentru stabilire a filiație i față de mam ă aparține numa i copilului; în cazul în
care copilul este minor sau este pus sub interdic ție, acțiunea pentru stabilirea filiație i față
de mam ă poate fi pornită de reprezentantu l său legal (art. 52 alin. 1). Dreptul de a porni
acțiunea pentru stabilirea filiație i față de mam ă nu trece asupra moșten itorilor copilului,
dar ei pot continua acțiunea începută de acesta (art. 52 alin. 2).
Acțiunea pentru stabilirea filiație i față de mamă poate fi pornită împotriv a pretinsei
mame, iar după moar tea acesteia moșten itorilor pretinsei mame (art. 52 alin. 3).
Acțiunea în stabilirea filiației față de ma mă nu se prescrie în timpul vieții copilului (art.
52 alin. 4).
Pe baza hotărârii judecătorești rămase definitiv ă se face mențiune pe margin ea actului
de naștere al persoanei respective (art. 44 și art. 45 din Legea nr. 119/1996).
Hotărâril e judecătorești privind întoc mirea, reconstituirea, anularea, rectifi carea sau
comp letarea actelor de stare civilă sunt opozabile terților. Ele pot fi comb ătute prin proba
contrară (art. 23 Decretul nr. 31/1954 și art. 44 și 45 din Legea nr. 119/1996).
8.12 Filiația față de tată (paternitatea).
Filiația față de tată sau paternit atea desemn ează legătura juridică dintre un copil și tatăl
său.
Paternita tea poate fi:
35

a. din căsătorie;
b. din afara căsătorie i.
În mod corelativ, copilul poate fi:
a. din căsătorie;
Potrivit art. 53 din C. famil iei, copilul născut în timpu l căsătoriei are ca tată pe soțul
mamei. Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă este
considerat din căsătorie (art. 23 alin. 2 din C. fami liei).
Tot astfel, copilul născut după desfacerea, declararea nulități i sau anularea căsătoriei
are ca tată pe fostul soț al mam ei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a
avut loc înainte ca m ama să fi intrat într- o nouă căsătorie.
b. din afara căsătorie i.
Copilul din afara căsătorie i este acela conceput și născut în afara căsătoriei (art. 57 din
C. fam iliei).
A. Paternitatea din casatorie
1.Pre zumția de paternitate.
Instrumen tul juridic cu ajutorul căruia se stabilește paternitat ea din căsătorie îl
reprezintă prezum ția de paternita te.
Pentru a funcționa această prezu mție trebuie să se stabilească filiația față de mam ă și
căsătoria acesteia la data nașterii sau concepției copilului.
Prin urmar e, la teme lia prezum ției de paternita te stă faptul nașterii sau al conceperi i
copilului în timpul căsătoriei.
Prezum ția de paternita te operează în favoarea copilului din căsătorie în condițiile
prevăzute de art. 53 din C. famil iei.
Mențiunile din certific atul de naștere al copilului nu influențeaz ă în vreun fel
prezu mția de paternit ate, aceasta acționând independent.
2. Tim pul legal al conceperii copilului.
Din art. 61 C. familiei reiese că perioada cuprinsă între a 300-a zi și a 180-a zi
dinainte a nașterii copilului constituie timpul legal al concepți ei.
Prin această dispoziție legală se institui e o prezum ție absolută cu privire la acest
termen, în sensul că nu se poate dovedi că durata gestației a fost mai mica de 180 de zile
sau ma i mare de 300 de zile.
3. Tăgăduirea paternității din căsătorie.
Prezumț ia de paternitate este o prezum ție relativă ceea ce însemnă că poate fi
comb ătută prin proba contrară.
Acțiunea prin interm ediul căreia poate fi răsturnată această prezumț ie poartă
denum irea de acțiune în tăgăduirea paternit ății din căsătorie.
Paternita tea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul ma mei să fie tatăl copilului.
36

Potrivit art.54 C.fam.2, acțiunea în tăgăduirea paternită ții poate fi pornită de oricare
dintre soți, precum și de către copil; ea poate fi continuată de moștenitor i.
Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriv a copilului ; dacă acesta este
decedat, acțiunea se pornește împotr iva mamei sale.
Mama sau copilul introduce acțiunea împotr iva soțului mamei; dacă acesta este
decedat, acțiunea se pornește împotr iva moșten itorilor lui.
Dacă titularul acțiunii este pus s ub interdic ție, acțiunea va putea fi pornită de tutore.
Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formule ază ea însăși acțiune a.
Potrivit art.55 C.fam.3 acțiunea în tăgăduirea paternit ății se prescrie în termen de 3 ani
de la data nașterii copilului. Pentru soțul mamei, termenul curge de la data la care a luat
cunoștință de nașterea copilului.
Dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minori tății copilulu i, acesta o poate porni
într-un term en de 3 ani de la data majoratului său.
Recla mantul poate fi repus în term en, în condițiile legii."
Acțiunea în tăgăduirea paternit ății poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Pentru a produce efecte juridice, nu este suficient ă introducerea acțiunii în tăgăduirea
paternit ății, aceasta trebuind să fie și admisă.
Ca urmare a admit erii acțiunii în tăgăduirea paternităț ii, copilul devine din afara
căsătoriei.
De asemen ea, admiter ea acțiuni i în tăgăduirea paternit ății produce o serie de alte efecte
referitoare la:
a. nume le copilulu i;
În ceea ce privește numele pe care îl va purta copilul, C. famil iei (art. 64 alin. 1)
precizea ză că acesta va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinții față de care
și-a stabilit mai întâi filiaț ia (de regulă, față de mam ă).
În cazul în care filiați a a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța
judecătorească va putea încuviința copilului să poarte nume le acestuia din urmă (art. 64
alin. 2 din C. famil iei).
Dacă se tăgăduiește paternit atea unui copil recunoscut în același timp de ambi i părinți
(conflict de paternita te), acesta va lua nume le de famil ie al unuia dintre ei sau numel e lor
reunite. În acest caz, numel e copilului se va putea stabili prin învoiala părinților și se va
declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asem enea
învoieli va hotărî autoritatea tutelar ă de la domiciliul copilului după ce îi ascultă pe
părinți (art. 62 alin. 2 C. fam iliei).
b. ocrotirea copilului;
Copilul, în această situație, are stabilită filiaț ia numai față de mamă și, deci, pentru el
numa i mama este obligată la ocrotire.
Desigur, copilul poate să-și stabilească filiația și față de tatăl său, situație în care se vor
aplica dispozițiile C. fami liei cu privire la părinții divorțați.
În cazul în care copilul este încredințat unei instituț ii de ocrotire, ocrotirea părintească
va reveni numa i în parte părinți lor sau unuia dintre aceștia.
c. domic iliul copilului;
2 art.54 din C.f am. a fost modificat prin Legea nr.288/2007- (p entru modificarea si completare a
Legii nr. 4/1953 – Codul Famil iei), publica ta in Monit orul Oficial, P artea I nr.749 din 05/11/2007.3 Art.55 di n C.f am. a fost modificat prin L egea nr.288/2007- (p entru modificarea si completare a
Legii nr. 4/1953 – Codul Famil iei), publica ta in Monit orul Oficial, P artea I nr.749 din 05/11/2007.
37

Domiciliul copilului poate fi la oricare dintre părinții față de care și-a stabilit filiația.
Dacă aceștia nu au domi ciliul comun și nu se înțeleg la care dintre ei să aibă domi ciliul
minoru l, atunci va hotărî instanța în funcție de interesul minoru lui. În această situație,
este posibilă și darea în plasamen t a copilulu i, caz în care el are domic iliul la persoana
fizică sau j uridică căreia i-a fost încredința t.
d. pensia de întreținer e;
În cazul în care soțul mam ei a obținut tăgăduirea paternită ții, el, nu numai că este
exonerat de obligația de a plăti pensia de întreținer e pentru viitor, dar are și dreptul la
restituire a pensiei de întreținer e plătit ă pentru trecut.
4. Du bla paternitate (conflictul de paternitate).
Conflictul de paternitate apare atunci când un copil este conceput în timpu l unei
căsătorii și născut, apoi, în timpul unei a doua căsătorii, în condiții le aplicăr ii prezumț iei
de paternitate (care apără pe soțul mamei) și a faptului că este posibil ca o feme ie să se
recăsătorească la mai puțin de 300 de zile de la desfacerea sau încetarea (inclusiv prin
hotărâre declara tivă a morți i soțului din prim a căsătorie) unei căsătorii. În aceste situați i,
conflictu l de paternit ate se soluționea ză în favoarea celei de-a doua căsătorii.
Conflictul de paternitate mai poate apărea și în situația în care feme ia, deja căsătorit ă,
încălcând interdic ția poliga miei se mai căsătorește încă o dată și naște un copil, caz în
care cea de-a doua căsătorie este nulă.
Desigur, soțul în legătură cu care se naște filiația, ca urmar e a soluționări i conflictulu i
de paternita te, poate să o tăgăduiască, caz în care se va naște filiația copilului față de
celăla lt soț.
5.Contestația f iliației din căsătorie.
Contestați a filiați ei din căsătorie este o acțiune care se poate introduce de orice
persoană interesată, oricând, prin care se invocă inaplicabil itatea la cazul concret a
prezu mției de paternitate.
Contestația filiați ei din căsătorie nu se poate confunda cu tăgăduirea paternităț ii, unde
se încearcă să se aducă probe care să răstoarne prezumț ia de paternitate, exercit ându- se
numa i în condițiile restrictive ale art. 54 din C. fam.
B. Paternitatea din af ara căsătoriei.
În stabilire a paternită ții din afara căsătoriei are interes atât copilul cât și părintele din
afara căsătoriei.
1. Recunoașterea de paternitate.
Recunoașterea este actul juridic unilatera l, personal, declarativ de filiați e, cu efecte
retroact ive și irevocabi l prin care un bărbat declară că un copil din afara căsătoriei este al
său.
Pot fi, astfel, recunoscuți copilul din afara căsătoriei (născut sau doar conceput),
copilul decedat (dar numai dacă a lăsat descendenți firești, conform art. 57 alin. 1 C.
familiei) sau un copil deja recunoscut.
Recunoașterea se poate face prin declarație la ofițerul stării civile, prin înscris autentic
sau prin testamen t.
38

Principalul efect al recunoașterii de paternit ate este stabilire a paternități i copilului față
de bărbatul care a făcut declarația.
Contestarea recunoașterii de paternitate poate fi făcută de oricine are interes: cel
recunoscut sau moșteni torii săi, mama copilului, cel care a făcut recunoașterea sau
moșten itorii săi, cel care a făcut anterior recunoașterea și moșten itorii săi și, în teme iul
art. 45 C. proc. civilă, procurorul. Acțiunea este imprescrip tibilă.
În vederea contestării recunoașterii de paternita te poate fi folosit orice mijloc de probă.
Dacă acțiunea este admisă, ea conduce la înlăturare a cu efect retroactiv a filiați ei stabilite
prin recunoaștere.
Recunoașterea de paternita te este nulă absolut dacă nu au fost respectate prevederile
restrictiv e ale art. 57 din C. famil iei.
Nulitate a relativă intervine dacă recunoașterea de paternitat e este afectată de vicii de
consim țământ.
Constatare a sau declararea nulităț ii recunoașterii de paternita te conduce la înlăturare a
retroact ivă a efectelor recunoașterii.
2. Stabilirea paternității pe cale judecătorească.
Conform art.60 alin.1 C.fam actiunea in stabilirea paternit atii din afara casatoriei poate
fi pornita de mama intr-un termen de un an de la nasterea copilului. Daca, in cazul
prevazut in art.54 alin.1, un copil a pierdut calitatea de copil din casatorie, prin efectul
unei hotarari judecatorest i, termenul de un an, pentru pornirea actiuni i in stabilirea
paternit atii din afara casatoriei, va curge de la data cand acea hotarare a ramas definitiva.
In cazul in care mama a convietuit cu pretinsul tata, ori daca acesta din urma a prestat
copilului intretinere, term enul de un an curge de la incetare a convietuir ii ori a intretiner ii.
Actiunea apartinand copilului nu se prescrie in timpul vietii acestuia. 4
Dispozitiil e Legii nr.288/2007, privind actiune a in tagaduire a paternitati i, precum si
actiunea in stabilire a paternita tii copilului din afara casatorie i sunt aplicabi le si in cazul
copiilor nascuti inainte de intrarea sa in vigoare, chiar daca cererea este in curs de
judecata.5
Obiectul probațiuni i este reprezentat de:
a. nașterea copilului ;
b. legături le intime dintre pretinsul tată și ma ma copilului ;
c. bărbatul care a întreținut asemene a legături cu mam a este tatăl copilului.
Aceste fapte pot fi dovedite cu orice mijloc de probă: înscrisuri, mărturisire, martori
(rudele, cu excepți a descendenți lor, sunt admise ca martori, conform art. 190 din C. de
proc. civ.), expertiza medico- legală.
Pârâtul poate admin istra și el probe dovedind, spre exemp lu, impo tența sexuală sau
lipsa relații lor intime cu mam a copilului în perioada de concepție.
În ceea ce privește cheltuiel ile de judecată, dacă pârâtul putea recunoaște copilul și nu
a făcut- o, atunci se consideră în culpă procesuală și va fi obligat la plata cheltuie lilor de
judecată.
4 art.60 alin.1 si alin 4 din C.f am. a fost modificat si completat prin L egea nr.288/2007- (p entru
modificarea si c ompletarea L egii nr . 4/1953 – Codul Familiei), publicata in Mo nitorul O ficial,
Partea I nr.749 din 05/11/2007.5 Art.II. din Legea nr.288/2007.
39

Dacă s-a stabilit paternita tea din afara căsătorie i, despre hotărârea judecătoreasc ă
definitiv ă se va face menț iune pe margine a actului de stare civilă al copilului, eliberându-
i-se, cu această ocazie, un nou certifi cat de naștere (art. 44 din Legea nr. 119/1996).
În conform itate cu dispozițiile Constituț iei Românie i și ale art. 63 din C. familiei,
copilul din afara căsătoriei, care și-a stabilit paternitat ea, are aceeași situație ca și copilul
din căsătorie.
Capitolul IX – SITUAT IA LEGALA A COPILULU I DIN CA SATORIE
9.1 Nu mele de familie.
Numel e de fam ilie desemne ază apartenența unei persoane la o anum ită famil ie.
În privința numelu i de famil ie al copilului din căsătorie, pot fi distinse mai multe
situații :
a. părinții au nume comun
Potrivit art. 62 alin. 2 din C. fami liei, copilul din căsătorie ia numele de familie comun
al părinților.
b. părinții nu au nume comun
În această situație, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numel e lor
reunite, în funcție de învoiala părinților. Numel e asupra căruia părinții convin va fi
declarat la serviciul de stare civilă odată cu nașterea copilului (art. 62 alin. 2 din C.
familiei).
Dacă părinții nu se învoiesc în privința numelui pe care- l va purta copilul, va decide
autorita tea administr ației publice locale de la locul înregistrării nașterii, prin dispoziție
scrisă (art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 privind actel e de stare civilă).
În funcție de interesul copilului și după ascultarea prealabi lă a părinților, autoritat ea
mai sus mențion ată va decide ca acel copil să ia numel e de familie al unuia dintre părinți
sau nume le lor reunite.
Asupra numelu i de familie al copilului găsit, ai cărui părinți sunt necunoscuți, se va
pronunța, prin dispoziție, primarul localit ății în raza căreia a fost găsit copilul (art. 24 din
Legea nr. 119/1996 privind actel e de stare civilă).
c. schimb area nume lui de famil ie al copilului este consecința firească a schimb ării
nume lui de familie al părinților pe cale administrat ivă. Această schimb are a numelui de
familie se produce fie o dată cu schimbare a numelui de familie al părinți lor, fie separat.
Cererea de schimbare a numelu i de familie al copilului poate fi făcută de părinți (pe baza
înțeleg erii interveni te între aceștia) sau de tutore (cu încuviinț area autorită ții tutelare).
Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la schimbarea nume lui de familie al copilului, va
decide autorita tea tutelară. Cererea pentru schimbar ea nume lui va fi semna tă și de copil,
în situația în care acesta a împlin it vârsta de 14 ani.
Cu privire la schimbare a numelui de familie al copilului se face mențiune pe margin ea
actului de naștere sau, după caz, de căsătorie.
Din interpret area art. 23 alin. 2 din C. famil iei rezultă că desfacerea sau desființarea
căsătoriei părinților nu produce efecte asupra numelui de fami lie al copilulu i.
40

d. modifi carea nume lui de familie al copilului. Numel e de familie al copilului poate fi
modif icat ca efect al modif icării numelu i de familie al părinților, conform legii (de
exemplu, când părintele al cărui nume de familie îl poartă, își stabilește filiați a față de un
părinte sau față de a mbii părinți).
9.2 Cetățenia.
În materie de cetățen ie a copilului din căsătorie, se aplică dispoziții le legii nr. 21/1991
atât în ceea ce privește dobândirea cât și pierderea acesteia.
Cetățenia se dobândește prin naștere atunci când ambii părinți sau numai unul dintre ei
este cetățean român (art. 5 din Legea nr. 21/1991).
De asemen ea, copilul găsit pe teritoriul statului român ai cărui părinți sunt necunoscuți,
este cetățean român deoarece se prezu mă că s-a născut din părinți români (alin. ultim al
art. 5 din Legea nr. 21/1991).
Cetățenia se dobândește și prin repatriere. Conform art. 10 din legea cetățen iei român e
(Legea nr. 21/1991), părinții care solicit ă redobândirea cetăț eniei române hotărăsc și în
privința cetățenie i copiilor lor minori. În situația în care părinții nu cad de acord,
tribunalul de la domici liul minorulu i va decide, ținând seama de interesele acestuia. În
cazul copilului care a împl init vârsta de 14 ani este necesar consi mțământul acestuia.
Cetățenia român ă se dobândește prin adopție, dacă cel puțin unul dintre soții care
adoptă este cetățean român sau – când copilul este adoptat de o singură persoană – aceasta
este cetățean român și, în toate cazurile, adoptatul cetățean străin sau apatrid neavând 18
ani împl iniți (art. 6 din Legea nr. 21/1991).
Cetățen ia român ă se acordă la cerere în condițiile art. 9, 10, 11 din Legea nr. 21/1991).
Retragerea cetățeni ei române nu produce efecte asupra cetățen iei copiilor persoanei
căreia i s-a retras cetăț enia (art. 26).
Pierderea cetăț eniei române prin aprobarea renunțării nu produce nici un efect asupra
cetățen iei copiilor minor i (art. 27).
Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetăț enia
român ă, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împr eună cu
ei țara, minorul pierde cetățenia român ă o dată cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut
cetățen ia română la date diferite, pe ultim a dintre aceste date. Copilul minor care, pentru
a domic ilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățeni a română
pierde cetățen ia român ă pe data plecări i sale din țară. Același dispoziți i sunt valabile și în
cazul în care num ai unul dintre părinți este cunoscut sau este în viață.
Copilul minor, încredința t prin hotărâre judecătorească părintelui care are domici liul în
străinăta te și care renunță la cetățeni e, pierde cetățen ia română pe aceeași dată cu
părintel e căruia i-a fost încredințat și la care locuiește, cu condiția obținerii acordului
celuil alt părinte, cetățean român.
În cazul copilului care a împl init vârsta de 14 ani, se va cere consim țământul acestuia.
Copilul minor, cetățean român, adoptat de un cetățean străin, pierde cetățen ia română,
dacă, la cererea adoptatorulu i sau, după caz, a adoptatorilor, dobândește cetăț enia
acestora în condițiile prevăzute de legea străină (art. 28). Minorului care a împlin it vârsta
de 14 ani i se cere consim țământul.
Data pierderii cetățeni ei române este data dobândirii de către minor a cetățenie i
adoptatorulu i.
41

În cazul declarăr ii nulităț ii sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățeni a română.
9.3 Situația legală a copilului din af ara căsătoriei.
Potrivit art. 63 din Codul familiei, copilul din afara căsătoriei care și-a stabilit filiaț ia
are aceeași situație legală cu a copilulu i din căsătorie, atât față de părinte, cât și față de
rudele acestuia.
9.4 Nu mele de familie.
Potrivit art. 64 din C. fam iliei există trei situații:
a. copilul își stabilește filiaț ia față de un singur părinte. Copilul din afara căsătoriei
dobândește numele de familie al acelui a dintre părinți față de care și-a stabilit mai întâi
filiaț ia (art. 64, alin. 1).
b. copilul își stabilește filiaț ia, în mod succesiv, față de ambii părinți. În cazul în care
filiaț ia a fost stabilit ă ulterior și față de celălal t părinte, instanța judecătoreasc ă va putea
încuviinț a copilului purtarea numelu i acestuia din urmă (alin. 2).
c. copilul își stabilește filiația, concom itent, față de ambii părinți. În cazul în care
copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, copilul va lua numele unuia
dintre ei sau nume le lor reunite. Numel e copilului se va stabili prin învoiala părților și se
va declara, odată cu nașterea copilulu i, la serviciul de stare civilă. Dacă părinții nu cad de
acord, va hotărî autoritat ea administra ției publice locale de la locul înregistrări i nașterii.
După cum am mai precizat, autoritat ea administra ției publice locale va decide numai
după ascultare a prealabil ă a părinților și ținând cont de interesul superior al copilului (art.
62, alin. 2 din C. famil iei).
9.5 Încredințarea și întreținerea copilului.
Situația legală a copilului din afara căsătoriei poate fi analiza tă și sub alte aspecte.
Astfel, dacă filiaț ia copilulu i din afara căsătoriei este stabilit ă față de ambii părinți,
încredinț area lui, precu m și contribuția părinților la cheltuie lile de creștere, educare,
învățătur ă și pregătire profesională sunt supu se dispoziții lor art. 42-44 inclusiv, care se
aplică prin asemăn are (art. 65).
Având în vedere asem ănarea de tratament juridic a copilului din afara căsătoriei cu cel
din căsătorie, trebuie mențion ată și vocația succesorală reciprocă între copilul din afara
căsătoriei și părintele față de care acesta și-a stabilit filiaț ia.
42

Capitolul X – ADOPTI A
10.1. Con siderații introd uctive6
1.Noțiune 7
Filiați a adoptivă este o creație a legii; ea se naște din adopție și generează rudenia civilă.
Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie
între adoptat și rudele adoptatorulu i.
Rudenia civilă se substituie rudeniei firești, adoptatul și descendenții săi devenind rudă cu
adoptatorul și rudele acestuia.
Sintetiz ând principiile legislat ive în această materie, doctrina conferă noțiunii de adopție o
triplă accepție, respectiv: de act juridic, de raport juridic și de instituț ie juridică. Astfel:
– ca act juridic, noțiunea de adopție desemnea ză acordul de voință al părților care participă la
încheiere a sa și care, încuviința t de instanța judecătorească, dă naștere raportului juridic de adopție;
– ca raport juridic, adopția constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat și descendenții
săi pe de o parte, și între adoptator și rudele sale, pe de altă parte, iar
– ca instituție juridică, adopția desemnea ză totalit atea norme lor juridice care reglemen tează condiții le
privind nașterea, efectele, nulitatea și desfacerea ei8.
Însumând cele trei laturi ale noțiunii, putem defini adopția ca fiind actul juridic prin care se
stabilesc relații de rudenie, asemănă toarea rudeniei firești, între adoptat și descendenți i săi, pe de o
parte, și între adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 273/2004: „Adopția este operațiune a juridică prin care se
creează legătura de filiați e între adoptator și adoptat, precu m și legături de rudenie între adoptat
și rudele adoptatorului ”9.
2. Scopul și principiile adopției 10
Scopul adopției este acela de a asigura protecți e intereselor personale nepatri moniale și
patrimoni ale ale copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau, după caz, de ocrotire corespunzătoare.
Legea nr. 273/2004 prevede că în cursul procedurii adopției trebuiesc respectate
urmă toare le principii :
•Principiul interesului superior al copilului
Consacrarea acestui principiu este urmare a firească a faptului că scopul adopției este acela de
a asigura protecția intereselor patrimoni ale și nepatrim oniale ale copiilor lipsiți de ocrotire
părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
•Principiul creșterii și educării copilulu i într-un mediu familial
Întrucât, de-a lungul timpului, s-a constatat că instituțional izare a copiilor lipsiți de ocrotire
părintească sau a căror situație de familie este periclita tă prin comporta mentul părinților, respectiv
6 A se vedea D. L upașcu, „Aspecte teoretice și de practică judiciară privind adopția, cu referir e specială la reglementa rea
stabili tă prin Le gea nr. 274/2004”, în Revista „Pandectele Române” nr. 4/2004, pag. 119-149, și în Revis ta „Dreptul”
nr.12/2004, pag. 9-45.7 Al. Bac aci, V. Dum itrache, C. Hageanu, op. cit., pag. 218 și urm.8 I. Albu ș.a., op. cit., pag. 21.9 Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției (care a intrat în vigoare la data de 1 ian. 2005) a fost adoptată în
vedere a armonizării legislației interne cu reglem entările și practicile internaționale în do meniu10 Al. Bac aci, V. Dum itrache, C. Hageanu, op. cit., pag. 220- 221.
43

internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflați în ocrotire, este o soluție greșită și care
nu a condu s la bune rezulta te, tendința actuală este aceea de a asigura ocrotire în centre mici, de tip
familial, În acest scop se urmăreșt e creșterea numărulu i de asistenți maternal i și, în timp,
înlăturar ea totală a centrelor cu număr mar e de copii ocrotiți.
•Principiul continuită ții în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică,
culturală și lingvisti că.
Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviințar ea adopției interne și a constituit motivul
pentru care adopția internaționa lă a copilului cu domici liul în Român ia este permisă numai în cazul
în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare, care domi ciliază în străinăta te, este
bunicul copilului pentru care a fost încuviinț ată deschiderea procedurii adopției interne.
•Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta și gradul său de maturitate.
Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 și 273/2004 au prevăzut
obligați a organelor admin istrat ive, implic ate în procedura adopției, dar și în protecția special ă a
copilului, să-l inform eze și să-l consilieze în legătură cu orice măsură ce urme ază a se dispune cu
privire la persoana sa, precum și obligația instanțelor de a asculta copilul mai mare de 10 ani de
fiecare dată când urmea ză a se lua o măsură în privința acestuia. Se poate dispune și ascultare a
copilului mai mic de 10 ani, atunci când instanța consideră necesar.
Când autoritat ea comp etentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani, există
obligați a emiterii unei decizii motiva te în acest sens.
•Principiul celerități i în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
În scopul soluționări i cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situație i unui copil, în lege s-au
prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor și operațiunilor necesare, atât
în fața autorită ților admin istrat ive, cât și în fața celor judiciare.
3. Structura și natura juridică a adopției
Adopția presupune îndeplinire a a trei categori i de activi tăți11, respectiv:
– actele juridice ale persoanelor chem ate să-și exprime consimță mântul în vederea adopției;
– actele autorităț ilor abili tate în domen iu;
– încuviinț area adopției de către instanța de j udecată.
Natura juridică a acestor activită ți este diferită. Astfel, actele juridice prin care anumit e
persoane indicate de lege își exprim ă consimț ământul la adopție sunt acte de dreptul familiei;
manifestăr ile de voință ale organelor cu atribuții în domeniu l adopției sunt acte admin istrativ e;
hotărârea judecătorească pentru încuviinț area adopției este un act de drept procesual civil.
În aceste condiții, în doctrină s-a ridicat problema naturii juridice a adopției.
Apreciem că adopția este operațiunea juridică prin care se creează legături de filiați e și
legături de rudenie în condiții le legii.
10.2 Condițiil e adopției
11 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., pag. 394 și urm.
44

1. Clasificare
Pentru încheierea actului juridic al adopției este necesară îndeplinirea a două categori i de
condiții : de fond și de formă.
Condițiil e de fond pot fi subclasificat e în:
– pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru nașterea acestui act juridic și
– negative- în prezența cărora, adopția nu se poate încheia. Ele au fost denumit e și impedim ente la
adopție12.

2. Condițiil e de fond cerute la adopție
A. Consimțământul
In cadrul procedurii adopției trebuie să-și exprim e consimțământul părinți i firești ori, după caz,
tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morț i sau dispăruți ori
puși sub interdicț ie, copilul care a împlin it 10 ani, precum și adoptatorul sau, după caz, familia
adoptatoare (art. 11 alin. (1) din lege).
a) Consimț ământul adoptatorulu i
Adopția poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soți, caz în care
ambii vor fi denumi ți adoptatori.
O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopției, numai ea devenind
adoptator13.
Conform art.9 alin.(1) și 11 alin. (2) din lege consim țământul adoptatorului trebuie să fie al
unei persoane cu capacita te deplină de exerciț iu și să fie neviciat. Așadar, minoru l necăsătorit și
persoana pusă sub interdicți e nu pot exprim a un consim țământ valabil la adopție (art.8 din Decretul
nr.31/1954 și art.117 din Codul fami liei).
Consimț ământul adoptatorului sau al familiei adoptatoar e se dă în fața instanței judecătorești o
dată cu soluționarea cererii de încuviin țare a adopției (art.11 alin. (2) din Lege).
b) Consimț ământul soțului adoptatorului [art.11 alin. (2)]
Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziție de principiu, că adopția unui copil de către mai
multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul în care se face de către soț
și soție, simult an sau succesiv. În acest caz, ambi i soți exprimă în condițiil e precizat e mai sus,
consim țământul lor ca adoptatori.
Este însă posibilă și situația ca numai unul dintre soți să aibă calitatea de adoptator. În acest
caz, legea cere, ca o condiție de fond pentru încheierea adopției, și consim țământul celuilalt soț, care
nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consim țământul soțului persoanei care dorește să adopte se
12 I. P. Filipescu, „Adopția…”, op. cit., pag. 7.13 De exemplu, un soț adoptă copilul celuilalt soț, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al.
Țiclea, Cons iderații privind î nfiere a copilului celuilalt s oț, în Revis ta Dreptul nr. 6/1991, pag. 41).
45

prevede o cerință de formă, respectiv expri mare a sa în fața instanței judecătorești o dată cu
soluționarea cererii de încuviinț are a adopției.
c) Consimțământul părinților firești ai celui ce urmeaz ă a fi adoptat sau al tutorelui, dacă este
cazul (art.11 lit. a) din lege )
Pentru încheierea valabilă a adopției ambi i părinți firești ai copilului ce urmea ză a fi adoptat
trebuie să-și expri me consimțământul în acest sens, chiar și atunci când aceștia sunt divorțaț i sau
copilul a fost încredințat unei a treia persoane sau unei familii,în condițiil e art.42 C. fam. (când, la
divorț, copilul nu a fost încredinț at unuia dintre părinți)14.
Mai mult, chiar și părintel e sau părinții decăzuți din drepturile părintești sau cărora li s-a
aplica t pedeapsa interzicer ii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consim ți la adopția copilului.
În acest caz,însă, consimț ământul reprezent antulu i legal este obligatoriu (art.13 din lege ).
Chiar părintel e minor, în cazul copilului din afara căsătorie i, poate să-și expri me valabil
consim țământul de adopție, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14 ani sau încuviințat în
prealabi l, dacă depășește această vârstă15. S-a argum entat această soluție prin aceea că părintel e este
titularu l ocrotirii părintești, iar autoritate a tutelară (în prezent instanța judecătorească) va încuviința
sau nu adopția în funcție de faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmeaz ă să fie
adoptat (art.15, 14 și 11 alin.(2) din lege).
În mod excepțional, instanța judecătorească poare trece peste refuzul părinților firești sau, după
caz, al tutorelui, da a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că
aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimță mântul la adopție și instanța apreciază că adopția este
în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, cu motivar ea expresă a hotărârii
în această privință.
Consimț ământul părinți lor poate fi expri mat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de
la nașterea copilului (art.16 alin. (1) ) și poate fi revocat de aceștia în termen de 30 de zile de la data
înscrisului autentic prin care a fost expri mat (art.16 alin.(2). După expirarea acestui termen,
consim țământul părintelui devine irevocabi l.
Revocarea consimț ământului după trecerea acestui termen numa i produce efecte. Totuși, dacă
motivele care au deter mina t-o sunt înte meiate, instanța poate să respingă încuviinț area adopției16.
Dacă unul dintre părinți i firești este decedat, necunoscut, declarat în condițiil e legii mort sau
dispărut, pus sub interdicți e, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibi litate de a-și
manifesta voința, consimță mântul celuila lt părinte este îndestulător.
Dacă ambii părinți se găsesc în oricare dintre situațiile prevăzute mai sus sau dacă este
adoptată o persoană majoră (art.5 alin. (3) ), consimță mântul părinților firești ai copilului nu este
necesar.
d) Consimț ământul celui ce urmea ză a fi adoptat.
Acest consimț ământ se cere, potrivit legii, dacă minoru l a împlinit vârsta de 10 ani, vârstă la
care se apreciază că el este în măsură să ju dece dacă adopția este în interesul său sau nu.
14 E. A. Barasch șa., op. cit., pag. 193 – 197.15 D. Rusu, C.Zira (I) și I.Albu (II), Validi tatea consimțământului părintelui minor la înfierea copilului minor din afara
căsătoriei, în R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.16 I. P. Filipescu,” Adopția…”, op. cit., p. 12.
46

Articolul 17 din lege prevede că acest consimță mânt se dă în fața instanței și înseamnă o
simpl ă ascultare a minoru lui (consim țământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în
instanță, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare, chiar autentice).
Anterior expri mării consimță mântului, direcția în a cărei rază teritorial ă domici liază copilul
care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și de
maturitatea sa, în special asupra consecințe lor adopției și ale consi mțământulu i său la adopție, și va
întoc mi un raport în acest sens.
B. Capacita tea deplină de exercițiu a adoptatorulu i sau a fam iliei (a celor doi soți ) care adoptă.
Necesitate a îndeplinir ii acestei condiții rezultă din prevederile art.9 alin.(1) care arată că nu pot
adopta decât persoanele care au capacit ate deplină de exercițiu, dar și din cerința legală ca adoptatorul
să expri me un consim țământ valabil la adopție.
Persoana care are capacitat e deplină de exercițiu poate adopta, indiferent dacă este căsătorită
sau nu și indiferent dacă are sau nu alți copii. De asem enea, nu există nici o restricție în ceea ce
privește sexul, național itatea sau ra sa adoptatorului.
C. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul (art. 9 alin. (1)
din lege ).

Această diferență de vârstă urmăreșt e să creeze prin adopție o situație simil ară cu aceea din
familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă
decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă, ca adoptatorul să aibă o anumit ă vârstă după
majorat și nici nu este prevăzută o vâr stă maxi mă a adoptatorului.
Articolul 9 alin. (2) prevede însă că, pentru motive temein ice, instanța judecătorească va putea
încuviinț a adopția, chiar dacă diferența de vârstă între adoptat și adoptatori este mai mică de 18 ani,
dar în nici o situație mai mică de 15 ani.
Legea nu enum ără nici exemplif icativ acele împrejurări care ar putea constitui motive
temein ice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanța judecătorească. O astfel de
împr ejurare ar putea fi aceea că fem eia căsătorită, minor ă, ar dori să adopte17.
D. Cel ce urmeaz ă a fi adoptat să nu fi împ linit vârsta majoratului.
Așa cum dispune art.5 alin. (2) din lege „copilul poate fi adoptat până la dobândirea vârstei
majoratu lui civil”.
Majoratul civil se dobândește la împlin irea vârstei de 18 ani, deci aceasta este limita până la
care copilul poate fi adoptat fără alte distincți i privind dobândirea capacită ții depline de exerciț iu, cum
prevedea legislaț ia anterioar ă.
Această condiție de vârstă a adoptatulu i își are rațiunea în chiar finalitat ea adopției, care este
aceea de a asigura acelor minori, care sunt lipsiți de ocrotire părintească sau care nu benefici ază de o
ocrotire corespunzătoare, condițiil e mora le și materiale pentru o bună creștere și educare. În principiu,
17 S. Șerbănescu, op. cit., p. 213; I . P. Filipescu, Adopț ia…, op. cit. , pag. 13.
47

așadar, adopția se justifică numa i pentru minori, deci pentru persoanele lipsite de capacitat e de
exerciț iu18.
Prin excepți e alin. (3) al art.5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată numai dacă
adoptatorul sau famil ia adoptatoare a crescut- o în timpul minori tății sale.
Creșterea trebuie să fi avut un caracter de continuita te și să fi fost de durată, deci să nu fie
ocazional ă sau făcută în alte scopuri decât cel al adopției19.
E. Adopția trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat.
Articolul 5 alin.(1) prevede că adopția se face numai dacă este în interesul superior al
copilului, iar din întreaga regle ment are cuprinsă în lege rezultă că interesul superior al adoptatului se
realize ază atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o dezvoltare fizică și moral ă
norma lă, similară celei asigurate în fami lia firească.
Instanța judecătore ască este, deci, chemat ă să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă
condiții le materiale și garanții le moral e necesare unei dezvoltări armon ioase a copilului, în
concordanță cu interesele sale patri monia le și nepatri moniale.
Articolul 52 alin.(1) prevede, pentru părinții adoptivi, obligația de a informa copilul că este
adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturi tate al acestuia o permi t.
Dacă scopul adopției este crearea unei familii cât mai asemănă toare cu familia firească, s-ar
putea reproșa unei astfel de reglem entăr i, faptul că impune o conduită asupra căreia membrii familiei
ar trebui să decidă singuri.
3. Imped imente la adopție
Sunt socotite impedi mente acele împr ejurări care, dacă sunt prezente, opresc încheiere a
actului juridic al adopției. După cum vom arăta, parte din aceste impedim ente sunt prevăzute expres
de lege, iar altele rezultă din ansamb lul reglem entări lor privind adopția.
A. Impedi mentul izvorând din rudenia firească
Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopția între frați este interzisă”. Rațiunea acestui
impediment constă în aceea că, prin adopție, s-ar crea relați i ce sunt incompa tibile cu rudenia
firească existentă între frați.
Imped imentul există, indiferent de faptul că este vorba de frați din căsătorie sau din afara
căsătoriei, de frați buni sau numai după unul dintre părinți, legea nefăcând în acest sens nici o
distincți e.
Adopția este oprită și între părintele firesc și copilul său. Acest impediment rezultă tot din
prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a) și c) din lege cere, pentru adopție, pe de o parte,
consim țământul celui care adoptă iar, pe de altă parte, consimțământul părinților firești ai copilului,
ceea ce înseamnă că aceste două calită ți nu pot fi întrunite în una și aceeași persoană. De altfel, în
acest mod nu se realize ază nici scopul în vederea căruia se încheie adopția20.
18 Așa cum am arătat, sfera celor două noțiun i nu este ident ică. Minoritatea presupune că o persoană nu a împlin it 18 ani,
însă, un minor nu este în toate cazurile lips it de capacitate de exercițiu (de ex: m inora căsătorită, văduvă sau divorțată).19 Trib. Supr., S. civ., dec. nr. 1271/1964, în C .D. nr. 1964, pag. 147; dec. civ. nr. 111 / 1970, în R. R.D. nr. 2/1971, pag. 178
și dec. civ. nr. 1774/1975, în C .D. 1975, pag. 160.20 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 30/1973, în C.D. 1973, pag. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o
persoană nu mai poate fi adoptat de către aceeași persoană.
48

B. Imped imentul izvorât din calita tea de soț
Acest impedi ment este expres regle mentat în art. 8 alin. (2) care prevede că „adopția a doi soți
sau foști soți de către același adoptator sau famil ie adoptatoar e, precum și adopția între soți sau foști
soți, sunt interzise”.
Imped imentul a fost prevăzut întrucât finalitat ea adopției nu poate fi atinsă în aceste cazuri,
dar și întrucât cei doi fiind persoane cu capacita te deplină de exerciț iu, adoptatul trebuie să fi fost
crescut de celăla lt soț în timpu l minor ității, situație care, practic, este imposib ilă.
Adopția a doi soți de către aceeași persoană sau famil ie este interzisă, întrucât nu pot fi soți,
copii acelei ași persoane (frați), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.
C. Impedi mentul rezultând dintr- o adopție anterioară
Potrivit art. 7 din lege copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia care l-a
crescut, nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici simul tan, nici succesiv. Prin excepție, poate fi
încuviinț ată, după caz, adopția simult ană sau adopții succesive, atunci când adoptatorii sunt soț și
soție.
Acest imped iment se explică prin aceea că, o dată cu adopția, drepturile și îndatoririle
părintești trec asupra adoptatorulu i și, în cazul în care mai multe persoane ar adopta același copil,
ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisib il, fapt contrar scopurilor pentru care instituția adopției
a fost creată. Același text legal reglem entea ză și excepți a în cazul soților, întrucât este firesc ca ei
să exercite ocrotirea părintească împreun ă, alcătuind o fami lie21.
Așadar, câtă vrem e o adopție este în ființă, nu se poate încuviința o nouă adopție, cu excepția
menționa tă.
Sancțiunea încălcăr ii acestei dispoziții este nulitate a absolută a ambelor adopții încuviința te,
instanța judecătoreasc ă neputând să exercite un drept de opțiune și să declare validă una dintre
adopții, atâta timp, cât ele sunt nule de drept22.
Prin excepție de la aceste dispoziții, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încuviința tă o nouă
adopție atunci când:
– adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe
data rămân erii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
– adopția anterioar ă a încetat din orice motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu dispozițiile art.
54, care prevăd că adopția încetea ză prin desfacere sau ca urmare a declarări i nulităț ii acesteia.
3. Condițiil e de form ă
Condițiil e de form ă cerute pentru încheierea adopției se referă la:
21 Al. Bac aci, V. Dum itrache, C. Hageanu, op. cit., pag. 232.22 I.P. Filipescu, Adopția…, op. cit., pag. 24.
49

– forma solemnă a actelor juridice ale părților și la procedura adopției.
A. Actele juridice ale părților
Actul juridic al adopției este un act solemn, pentru validitat ea sa fiind necesară îndeplinirea
unor forma lități. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea a fost institui tă tocmai pentru a se
putea verifica îndeplinirea condiții lor de fond, pozitive și negative, obligatori i pentru încuviințare a
adopției.
a) Consimț ământul adoptatorulu i sau al adoptatorilor se dă în fața instanței
judecătorești o dată cu soluționarea cererii de încuviin țare a adopției.
b) Consimțământul soțului persoanei care dorește să adopte se dă tot în fața instanței judecătorești și
nu este necesar atunci când acesta se află în imposib ilitatea de a-și manifest a voința.
c) Consimț ământul părinților firești trebuie expri mat, conform art. 15 alin.(1), în fața instanței
judecătorești o dată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției. Acesta nu poate fi
expri mat mai devreme de 60 de zile de la data nașterii copilului, înscrisă în certifica tul de naștere. În
cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc, consi mțământul părintelu i firesc se dă în formă
autenti că prin act notarial.
Părintele poate să revoce consim țământul în termen de 30 de zile de la data exprimăr ii lui în
condiții le legii. După expirarea term enului, consimță mântul părintelu i devine irevocabil.
d) Consimțământul copilulu i ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani va fi cerut de
instanță în faza încuviințări i adopției [art.17 alin.(1)]. Așa cum am arătat, aceasta este forma în care
consim țământul adoptatului trebuie exprima t, întrucât dispoziția legală este imp erativ ă.
B. Procedura adopției
Astfel, cum este reglem entat ă prin Legea nr.273/2004, procedura adopției cuprinde două faze:
– una administr ativă și
– una judiciară.
•Procedura admin istrativ ă
Această fază presupune intervenția anumi tor organe administr ative cu atribuți i specifice, care
urmăr esc ca, prin adopție, să se realizez e interesul superior al adoptatului.
Organizarea și funcționarea acestor organe admin istrat ive sunt prevăzute de Legea
nr.272/2004 și Legea nr.273/2004. Sunt organe administrat ive cu atribuți i în mater ia adopției:
Oficiul român pentru adopții, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
Procedura administra tivă propriu- zisă a adopției se realizeaz ă prin însum area atribuții lor
organelor enumer ate mai sus.
Ea se desfășoară pe două planuri:
– unul privește copilul care ar putea fi adoptat și
– celăla lt privește persoanele sau fam iliile care doresc să adopte.
Din analiza dispozițiilor legale în vigoare se desprinde soluția că pot fi adoptați copiii aflați în
evidențe le Direcției generale de asistență socială și protecți a copilului și pentru care s-a elaborat un
plan individuali zat de protecție având ca finalitat e adopția.
Planul individua lizat de protecți e reprezintă documen tul prin care se realiz ează planific area
serviciilor, prestații lor și măsuri lor de protecți e specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a
50

acestuia și a familiei sale, în vederea integrări i copilului care a fost separat de familia sa, într-un
mediu familial stabilit, perman ent, în cel mai scurt timp posibil.
Pe baza acestui plan, direcția de la domi ciliul copilului efectueaz ă demersuri pentru
reintegrare a copilului în famil ie sau pentru plasa mentu l acestuia în familia extinsă (părinții, copilul și
rudele firești ale acestuia până la gradul IV inclusiv ) sau substitutiv ă (persoanele, altele decât cele
care aparțin familiei extinse, care, în condiții le legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului ).
Dacă aceste demersuri au eșuat, se poate stabili ca finalitat e a planului individualiz at de
protecți e: adopția internă.
În ceea ce privește persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obțină un atestat
elibera t de Direcția generală de asistență socială și protecți a copilului în raza căreia domi ciliază.
În acest sens, persoana sau familia trebuie să depună o cerere de evaluare, asupra căreia
direcți a este obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la depunere.
Evaluarea va privi garanțiile moral e și condiții le materiale ale adoptatorulu i sau familiei
adoptatoare și trebuie să aibă în vedere:
– personalita tea, starea sănătăți i și situația economic ă a adoptatorulu i sau familiei adoptatoar e, viața
familială, condițiile de locuit, aptitudin ea de educare a unui copil;
– mot ivele pentru care adoptatorul sau fami lia adoptatoare dorește să adopte;
– motiv ele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicit ă să adopte un copil,
celăla lt soț nu se a sociază la cerere;
– imp edimente de orice natură relevante pentru capacita tea de a adopta.
Dacă evaluarea este favorabilă, direcția trebuie să elibereze atestatul de persoană sau familie
aptă să adopte. Acesta este valabil un an și poate fi prelungit la cerere, în aceleași condiți i.
Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau famil ia respectivă au dreptul să solicite
reevaluare a în ter men de 30 de zile de la data comuni cării rezultatu lui.
Rezulta tul nefavorabil al reevaluăr ii poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunic ării,
la instanța compe tentă în ma teria adopției de la dom iciliul adoptatorului.
Obținerea atestatu lui nu este necesară în urmă toarel e cazuri:
– pentru adopția prevăzută la art.5 alin.(3);
– pentru adopția copilului de către soțul părintelu i firesc sau adoptiv.
Pe parcursul procesului de evaluare, direcția, în a cărei rază teritori ală domic iliază adoptatorul
sau famil ia adoptatoare, este obligată să asigure acestora serviciile de pregătire/ consili ere necesare
pentru a-și asuma, în cunoștință de cauză și în mod corespunzător, rolul de părinte.
•Procedura în fața instanței judecătorești
– Competența materială aparține tribunalulu i, conform art.61 alin.(3) din lege. Referindu- ne la
tribunal avem în vedere tribunale le pentru minor i și familie ce urmează a fi înființa te conform art.41
din Legea nr. 304/2004 până la 1 ianuarie 2008.
-Competența teritorială
Instanța compe tentă să încuviințe ze cererea de adopție este cea în a cărei rază teritorial ă se
găsește domi ciliul adoptatului (art.61 alin.(3) ), cu excepția situație i în care nu se poate determ ina
domi ciliul adoptatului, caz în care comp etenț a revine Tribunalului București.
a) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
– deschiderea procedurii adopției interne;
51

– încredinț area în vederea adopției și
– încuviinț area adopției.
1. Deschiderea procedurii adopției interne se face numai dacă planul individualiza t de protecție
stabilește că adopția este necesară, iar părinții sau, după caz, tutorele își exprimă consimț ământul în
acest sens.
Evident, consimț ământul nu este necesar atunci când unul sau ambii părinți se află în vreuna
dintre situații le prevăzute de art.12 alin.(3) și poate fi suplinit de instanța judecătoreasc ă, dacă refuzul
de a-și da consimț ământul este abuziv(art.13).
Cererea este adresată instanței, de direcția în a cărei rază teritorial ă domici liază copilul, în
termen de 30 de zile de la finalizare a dem ersurilor privind reintegrarea copilului în fami lie.
Asupra cererii instanța se pronunță printr- o hotărâre ce poate fi ataca tă numa i cu recurs și care
produce următoar ele efecte:
– drepturile și obligații le părintești ale părinților firești sau,după caz, cele exercita te de persoane fizice
sau juridice se suspendă;
– drepturile și obligații le părintești sunt exercitat e de către consiliul
județean sau, după caz, consiliul local al sectorului munic ipiulu i București în a cărui rază teritoria lă
domi ciliază copilul.
Efecte le hotărârii încetează de drept dacă, în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii, direcția nu a identifica t o persoană sau famil ie corespunzătoare pentru copil și nu a inițiat
procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea realizări i unei adopții interne.
În acest caz, direcția este obligată să revizuiasc ă planul individuali zat de protecție a copilului
și să solicite instanței judecătorești, în funcție de finalita tea acestuia, următo arele :
– menținerea, modif icarea sau încetare a măsuri i de protecți e a copilului ;
– încuviinț area unei noi proceduri de deschidere a adopției.
Deschiderea procedurii adopției interne, ca etapă prealabilă încuviințări i adopției, nu trebuie
îndeplini tă în cazul în care, persoana majoră este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut- o
în timpul minori tății și în cazul în care, adoptatorul este soțul părintelu i firesc sau adoptiv.
2. Încredințarea în vederea adopției se dispune de către instanța de judecată de la domi ciliul copilului
pentru o perioadă de 90 de zile [art.31 alin.(4)]. Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței
prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționare a cererii prin hotărâre irevocabilă.
În primu l rând, direcția de la domi ciliul copilului va analiza posibilitat ea încredinț ării copilului
în vederea adopției unei rude din familia extinsă, asistentului maternal profesionist la care se află
copilul ori unei alte persoane sau fami lii la care copilul se află în plasament.
Dacă astfel de solicitări nu există, direcți a va face o selecție dintre persoanele atestate aflate în
evidența Oficiului Român pentru Adopții, ținând cont de interesul superior al copilului, inform ațiile
înscrise în atestatul adoptatorului și de evoluția copilulu i până la acea dată.
În urma procesului de selecție, direcția de la domi ciliul copilulu i verifică și constată
comp atibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu fa milia adoptatoare.
3. Încuviințarea adopției
Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un major sau
copilul celuila lt soț, în toate celelal te cazuri cererea putând fi introdusă, fie de adoptator, fie de
direcți a de la domic iliul acestuia la sfârșitul perioadei de încredinț are în vederea adopției.
52

Cererea trebuie să fie însoțită de urm ătoare le acte:
a) certifi catul de naștere al copilului, în copie legali zată;
b) certifi catul medi cal privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unități publice
nomin alizate de către direcți a de sănătate publică;
c) atestatul valabil al adoptatorului sau fam iliei adoptatoare;
d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredințare în vederea adopției ;
e) certifi catele de naștere ale adoptatorulu i sau ale soțului și soției din familia adoptatoare, în copie
legali zată;
f) certifi catul de căsătorie al adoptatorului sau al soților din fa milia adoptatoare, în copie legaliz ată;
g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui mem bru al fam iliei adoptatoar e;
h) certifi catul medi cal privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicu l de famil ie pe lista
căruia este înscris;
i) document ele doveditoare cu privire la exprim area consimță mântului părinților firești, în măsura în
care nu s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătore ască de încuviin țare a deschiderii procedurii
adopției interne a copilului.
Direcția de la domici liul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale referitoare la
evoluția relați ilor dintre copil și adoptatori în perioada de încredinț are și de a da orice lămur iri
necesare pentru soluționare a cererii.
Instanța adm ite cererea doar dacă adopția este în interesul superior al copilului.
Conform art.61 alin.(4) „toate cererile prevăzute în cadrul procedurii adopției se judecă în
prim ă instanță potrivit regulilor Cărții a III-a din Codul de procedură civilă, Dispoziții generale
privitoare la procedurile necontencioase, cu excepțiil e prevăzute de prezenta lege”.
Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluționează cu celerit ate, putându-se administra
orice mijloc de probă și, în primul rând, rapoartele de anchetă socială privind copilul.
Judecata se face de comp lete speciali zate, în camera de consiliu, cu participar ea obligatorie a
procurorului.
Funcție de faza procesuală în care se află cererea, se vor ma i cita:
– părinții firești ai copilului sau tutorele, după caz;
– direcți a de la domic iliul copilului și cea de la domi ciliul adoptatorului;
– persoana sau famil ia adoptatoar e și
– copilul adoptat a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlin it 10 ani.
Opinia copilului expri mată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi luată în
considerare și i se va acorda importan ța cuvenită, avându-se în vedere vârsta și gradul acestuia de
maturitate. În situația în care instanța hotărăște în contradictoriu cu opinia expri mată de copil, aceasta
este obligată să mot iveze rațiunile care au condus la înlăturar ea opiniei copilului.
Hotărârile pronunțate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse apelului. Exercit area recursului
suspendă executarea.
10.3. Efectele adopției
53

1. Întoc mirea unui nou act de naștere pentru copil
Serviciul de stare civilă compet ent va întocm i, în condițiile legii, un nou act de naștere în care
adoptatori i vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești.
Vechiul act de naștere se va păstra, men ționându- se pe margine a acestuia întocm irea noului act
[art. 53 alin.(5)].
2. Nașterea rudeniei civile
Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabilește între persoane deter minate, ca urmar e a
adopției.
Articolul 50 alin.(2) din lege prevede că, prin adopție se stabilesc filiaț ia între adoptat și cel
care adoptă și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorulu i.
Deși textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc și între
descendenții adoptatului, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte23.
Ca urmare a nașterii rudeniei civile, legături le de rudenie firească ale adoptatului și ale
descendenților săi cu rudele sale de sânge încetea ză [art.50 alin.(3)].
Singurul efect al rudeniei firești care se mențin e este acela că ea constituie, în continuare,
impediment la căsătorie, potrivit legii [art.50 alin.(4)].
3. Drepturile și obligaț iile părintești trec la adoptator
Conținutul ocrotirii părintești trece la adoptator care se va m anifesta ca un părinte firesc.
Acest efect al adopției rezultă din dispoziții le art.97 alin.(1) C. fam., potrivit cărora ambii
părinți au aceleași drepturi și obligații față de copii lor minori, indiferent dacă aceștia sunt din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.
În plus, adopția este instituită în interesul superior al copilului, care trebuie să se integreze
firesc în noua familie, iar adoptatori i trebuie să prezinte condițiile materiale și garanțiile mora le
necesare dezvoltări i armon ioase a copilului.
Articolul 51 alin.(1) prevede în mod expres (spre deosebire de legislați a anterioară) că
adoptatorul are, față de copilul adoptat, drepturile și îndatoriri le părintelu i firesc față de copilul său.
Ca regulă, așadar, urmar e a adopției, exercit area ocrotirii părintești de către adoptator exclude
exercitar ea ei de către părinții firești. Singura excepție este cea prevăzută de art.51 alin.(2) din lege
care se referă la situația, în care adoptatorul este soțul părintelu i firesc al adoptatului. În acest caz,
drepturile și îndatoririle părintești sunt exercitat e împreună de adoptator și părintel e firesc24 (conform
art.97 și urm. C. fam. ), iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă.
Legături le încete ază doar față de un singur părinte firesc și rudele acestuia.
Dacă adoptatorul nu-și exercită, potrivit legii, drepturile și obligații le ce-i revin, punând astfel
în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică și psihică a copilului adoptat, întoc mai ca și părintele firesc,
el poate fi decăzut din drepturile părintești (art.109 C. fam.). Decăderea adoptatorilor din drepturile
părintești nu echivaleaz ă și nici nu duce automat la desfacerea adopției, întrucât, această sancțiune
poate fi ridicat ă de instanța judecătorească, în condițiil e art.112 C. fam.
23 Aceasta și datorită faptului că legislația actuală nu mai reglement ează decât adopția cu efecte depline.24 Al. Țiclea „Considerații privind înfierea…”, op. cit., pag. 41-45.
54

În cazul divorțului soților adoptatori, ocrotirea părintească se va regle ment a conform art.42-44
C. fam., întrucât, copilul adoptat este asim ilat celui din căsătorie, bucurându-se de aceeași ocrotire.
Măsurile de protecție pot fi dispuse:
a) de instanța judecătorească :
– în cazul decăderii amb ilor adoptatori din drepturile părintești (art.109 C. fam.) și,
– în cazul divorțului (art.42- 44 C. fam.), sau
b) de Direcția generală de asistență socială și protecția copilulu i.
Toate proble mele referitoare la ocrotirea părintească vizeaz ă adoptatul minor și nu se ridică în
cazul în care acesta a dobândit capacitat ea deplină de exercițiu.
4. Numel e adoptatului
Copilul dobândește, prin adopție, numele celui care adoptă. Dacă adopția se face de către soți
care au un nume de fam ilie comun, adoptatul va lua acest nume.
Dacă există neînțelegeri între soții adoptatori cu privire la nume, instanța judecătoreasc ă va
hotărî, o dată cu încuviinț area adopției, ce nume va purta adoptatul.
Pentru motive temeinic e, instanța, încuviinț ând adopția, la cererea adoptatorulu i sau a famil iei
adoptatoare și cu consimță mântul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dispune schimb area
prenum elui copilului adoptat25.
Aceleași situații se disting și în cazul când un soț adoptă copilul celuil alt soț. Nu se poate
încuviinț a ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume adăugat la cel dobândit prin adopție26.
Când, după încuviințare a adopției, adoptatorul sau adoptatorii își schimb ă numel e, situația
nume lui copilului adoptat este aceeași cu a copilului în propria fami lie27.
Dacă un soț, care are numele de familie comun cu celăla lt soț, este adoptat, el va rămâne în
continuare cu numel e comun dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să dobândească numele adoptatorulu i.
În cazul în care, celăl alt soț consimte, soțul adoptat poate dobândi numel e adoptatorului.
Atunci când căsătoria se desface prin divorț, soțul adoptat, care a purtat numele comun luat cu
ocazia încheieri i căsătoriei, va reveni la numel e adoptatorului ți nu la numele avut înainte de căsătorie,
conform art.40 alin.(3) C. fam., pentru că rudenia firească a încetat și s-a născut rudenia civilă28. Soțul
adoptat va putea însă purta, după desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei,
potrivit art.40 alin.(1) și (2) C. fam.
După decesul celuila lt soț, soțul supraviețuitor adoptat va purta numele din timpul căsătoriei și
nu nume le adoptatorulu i.
5. Domic iliul și locuința adoptatului
25 Sub vechea legislație, care nu cuprindea un text în acest sens, s-a decis că prenumele adoptatului nu poate fi schimbat
prin hotărârea judecătore ască de încuviințare a adopț iei. În acest sens, vezi și I. Imbrescu, A. Vasile, Inadmisibili tatea
schimbării prenumelui adop tatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviințare a adopției, în Revista Dreptul nr.
6/2000, p. 82-85.26 Această soluție a fost adoptată de practică sub imperiul cehii legislații, referitor la adopția cu efect e depline. Întrucât,
în prezent, acest tip de adopție este singurul reglement at legislativ, considerăm că soluț ia trebuie menținută (C.S. J., dec.
civ. nr. 2037/1991, î n V. Bogdăn escu ș.a., Probleme de drept…, pag. 205)27 Adoptatul minor va dobândi numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă aceștia se înțeleg și au făcut cerer e în
acest sens. Cerea trebuie semnată de copilul care a împlin it 14 ani. Dacă adoptatorii nu se înțeleg, va decide autoritatea
tutelată.28 I. Deleanu, notă cri tică la sent. civ. nr. 515/1966 a fostu lui Trib. Rai. Gherla, în R. R.D. nr. 4/1967, pag. 145.
55

Adoptatul are domici liul la adoptator. Dacă soții adoptatori au domici lii separate, ei vor hotărî,
de comun acord, la care dintre ei va avea domiciliul adoptatul, iar dacă între ei există neînțeleger i în
această privință, va decide instanța judecătorească. La stabilirea domici liului, instanța va avea în
vedere interesul minoru lui29.
Dacă numai unul dintre soții adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi încuviinț ează actele,
adoptatul va avea domic iliul la acel adoptator.
Locuința celui adoptat este de asem enea la adoptator sau la adoptatori, iar, dacă aceștia
locuiesc separat, ei decid la care va locui adoptatul. În caz de neînțelegere va hotărî, conform art.100
C. fam. și ținând cont de interesul minorulu i, instanța judecătorească30.
Potrivit art.102 C. fam., în cazul minorulu i care a împlinit 14 ani, autoritate a tutelară poate
încuviinț a ca aceasta să aibă o altă locuință decât adoptatori i, dacă aceasta este cerută de desăvârșirea
învățătur ii ori a pregătirii sale profesionale.
6. Obligația legală de întreț inere
Între rude există, potrivit art.86 și art.89 C. fam., obligația legală de întreținere. Întrucât legea
nu face nici o distincție după cum rudenia este firească sau civilă, rezultă că, între persoanele
deter minate de lege ca fiind rude, urmare a adopției, există și această obligație.
7. Vocația succesorală
Rudele rezultat e din adopție au vocație succesorală reciprocă, la fel ca rudele firești31.
Actuala reglem entar e a adopției impune soluția, conform căreia, adoptatorul are dreptul de a-l
moșten i pe adoptat, iar părinții firești ai acestuia nu au acest drept. Aceasta rezultă din asim ilarea
deplină a rudeniei civile cu rudenia firească și din aceea că, de la data încuviinț ării adopției prin
hotărâre judecătorească irevocabi lă, legăturil e adoptatului cu rudele firești încete ază, păstrându- se
doar ca imped iment la căsătorie.
8. Cetățen ia adoptatulu i
Minorul, străin sau fără cetățenie, adoptat de un cetățe an român sau de doi soți, cetățeni
român i, dobândește cetățeni a română (art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind cetățen ia română). Când
doar unul dintre soții adoptatori este cetăț ean român, adoptatorii vor decide cetățeni a adoptatului, iar,
în cazul în care, nu se înțeleg, decizia va fi luată de instanța judecătoreasc ă ce va încuviința adopția.
Minorul cetățean român, adoptat de un cetățean străin, pierde cetățeni a română, dacă
adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatorul este considerat, potrivit legii străine, că
a dobândit cetăț enia străină (art. 29 alin. (1) din Legea nr. 21/1991).
Schimb area cetățenie i adoptatorulu i produce aceleași efecte asupra cetățenie i adoptatulu i ca și
schimb area cetățenie i părinților firești.
29 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1019/1977, în C.D. 1978, pag. 127 (soluția de referă la copilul minor din căsătorie când
părinții sunt separați în fapt, dar se aplică și adoptatului).30 Minorul care a împ linit 10 ani va fi ascultat.31 Pentru amănunte, vezi M. Eliescu„Curs de succesiuni”, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 94; Fr. Deak, „Moștenirea
legală,” Ed. Actami, București, 1996, p. 50.
56

10.4. Încetarea adopției
Potrivit art. 54 din lege, adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a declarări i
nulităț ii acesteia.
1. Desființarea adopției
A. Nulitatea absolută a adopției
Ca și în dreptul comun, nulitatea absolută a adopției poate fi invocată de orice persoană
interesată.
După dobândirea de către adoptat a capacită ții depline de exerciț iu, acțiunea aparține numa i
acestuia.
Acțiunea în constatarea nulităț ii adopției este imprescrip tibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopției nu poate fi acoperit ă. Cu toate acestea, instanța va
putea respinge cererea de declarare a nulități i adopției, dacă va constata că menținerea acesteia este
în interesul celui adoptat (art. 56 alin. (2) din lege).
B. Nulitate a relativă a adopției
Nulitate a relativă a adopției poate fi invocată numa i de către persoanele ocrotite prin această
sancțiune. Există în această privință o excepție față de dreptul comun, în sensul că nulitate a relativă
poate fi invocată, în cazul adopției, nu numai de persoanele lipsite de capacita te de exercițiu sau de
cele al căror consi mțământ a fost viciat, ci și de cele al căror consim țământ a lipsit.
Acțiunea în anularea adopției se prescrie, potrivit dreptului comun, în mater ie, în termenu l de
3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Nulitate a relativă a actului juridic al adopției poate fi acoperită prin confirm area expresă a
actului sau prin abținerea persoanei îndreptăț ite de a invoca nulitat ea32. Și în cazul nulităț ii
relativ e, dacă menț inerea adopției este în interesul celui adoptat, instanța va putea respinge cererea de
anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru același motiv, se poate respinge și cererea de declarar e a
nulităț ii absolute.
•Cazuri de nulitat e a adopției
Articolul 56 din lege prevede că adopția este nulă dacă a fost încheiat ă în alt scop decât cel al
ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălc area oricăror condiți i de fond și de formă
prevăzute de lege. Cu titlu de exe mplu, sunt cazuri de nulitate a adopției:
– lipsa consimț ământului uneia dintre persoanele chema te de lege să consimtă la adopție, duce la
nulitat ea acesteia33;
– adopția unei persoane m ajore care nu a fost crescută în timpu l minor ității de adoptator;
– lipsa condițiilor cerute de lege în persoana adoptatorului;
– rudenia în linie dreaptă și colateral ă;
– adopția între soți;
– adopția a doi soți sau foști soți;
– încălcar ea scopului adopției;
32 M. Giugariu, Note de practică jurid ică, în R .R.D. nr. 12/1972, pag. 139.33 C.S. J., s. civ., dec. nr. 3064 /1996, în Buletinul ju risprudenței pe anul 1996, pag. 79-82.
57

– viciil e de consim țământ.
C. Procedura de desființare a adopției
Acțiunea în nulitatea sau în anularea adopției este de compe tența instanțelor judecătoreșt i,
comp etența materială aparținând tribunalului.
Soluția este întem eiată, atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât și pe considerentul
că ar fi inadm isibil ca judecătoria, instanță cu compet ență generală, să desființez e un act, a cărui
încheiere este încuviin țată de tribunal.
Cauzele privind declarare a nulităț ii adopției se judecă cu citarea :
– adoptatorulu i sau, după caz, a fam iliei adoptatoar e;
– adoptatulu i care a dobândit capacita te deplină de exercițiu ;
– direcției în a cărei rază teritori ală se află domiciliul copilului sau, în cazul adopțiilor
internaț ionale, a Oficiului.
Copilul care a împ linit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.
Hotărârile judecătorești privitoare la nulitatea adopției, rămase irevocabil e, se comuni că
Oficiului de către direcți e, în vederea efectuării mențiun ilor necesare în Registrul național pentru
adopții.
2. Desfacerea adopției
Conform art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a) din lege, desfacerea adopției intervine într-
un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinții adoptatori au decedat și s-a încuviințat o
nouă adopție. În această situație, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămân erii
irevocabi le a hotărârii judecătoreșt i de încuviinț are a noii adopții.
10.5. Ado pția internațională
Adopția internaționa lă vizează două situații, și anume :
– adoptarea unui copil cu domi ciliul în România de către o persoană sau famil ie cu domici liul în
străinăta te, caz în care se aplică dispoziți ile Legii nr. 273/2004, ce vor fi analiza te în continuare;
– adoptarea unui copil -cu domi ciliul în România- de către o persoană sau o famil ie cu domici liul în
străinăta te presupun îndeplinir ea unei proceduri în care se cuprind, pe lângă condiții le generale de
fond și de formă, necesare pentru orice adopție națională, și anum ite cerințe speciale.
1. Cerințe de fond
În afara condițiilor generale privind capacita tea, consimță mântul, diferența de vârstă sau lipsa
rudeniei, etc.., pentru adopțiil e internaț ionale, Oficiul Român pentru Adopții și apoi instanța
judecătorească trebuie să verifice și dacă:
a) adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domi ciliază în străinătat e este bunicul
copilului pentru care a fost încuviin țată deschiderea procedurii adopției ;
58

b) există alte solicitări de adopție din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domici liul în
Român ia. Asupra acestui aspect, direcția de la domiciliul copilului va întocm i un raport care va fi
analiza t de instanța judecătorească, sesizată cu cererea de încuviințare a adopției;
c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condiți ile de eligibil itate pentru adopție și este apt
să adopte în conform itate cu legislaț ia aplicab ilă în statul primi tor și a beneficiat de consilierea
necesară în vederea adopției în statul prim itor; este asigurată urmărirea evoluției copilului după
adopție pe o perioadă de cel puțin 2 ani; sunt asigurate servicii postadopție pentru copil și familie în
statul prim itor.
2. Cerințe de formă
Cererile de adopție, formulat e de adoptatori i cu domiciliul în străinătat e se trans mit Oficiului,
prin interm ediul autorități i străine compe tente și trebuie însoțite de următoar ele document e:
– un raport întocm it de autorităț ile compet ente din statul prim itor, cuprinzând infor mații cu privire la
identit atea persoanelor care doresc să adopte, capaci tatea și aptitudine a lor de a adopta, situația lor
personală, familială, materială și medic ală, mediu l social, motiv ele care îi deter mină să adopte un
copil din România, precu m și cu privire la copii pe care ar putea să-i primească spre adopție;
concluzi ile raportului vor fi susținute prin documen tele eliberat e de autorită țile compe tente din statul
prim itor;
– certifica tele de naștere și căsătorie și actele de identit ate ale persoanelor care doresc să adopte, în
copie legaliz ată și însoțite de traducerea lor legaliz ată în limba român ă;
– caziere le judiciare ale persoanelor care dore sc să adopte;
– raport medi cal întocm it separat pentru fiecare adoptator;
– actul din care să rezulte că există garanția că adoptatul are posibilita tea să intre și să locuiască
perm anent în statul primi tor.
3. Procedura și efectele adopției internaț ionale
Cererea de încuviințar e a adopției, însoțită de documen tele indicat e anterior se înaintea ză
instanței judecătorești de către Oficiul Român pentru Adopții.
Oficiul are obligația de a se asigura că adoptatul va beneficia în țara străină de garanțiile și
norme le echival ente acelora existente în cazul unei adopții naționale; la pronunțarea asupra cererii
de încuviințare a adopției, instanța judecătorească va avea în vedere și documentu l care atestă
îndeplinir ea acestor obligați i.
Dispozițiil e procedurale incident e în cazul adopției interne se aplică în mod corespunzător. În
plus, în cadrul procesului va fi citat și Oficiul Român pentru Adopții.
Efecte le adopției internaționa le sunt identic e cu cele ale adopției naționale și vizează nume le,
domi ciliul și locuința adoptatului, obligația de întreținer e, vocația succesorală și cetățeni a
adoptatulu i.
Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopției internaț ionale și cele ale anulării
adopției internaționa le asupra cetățenie i adoptatulu i sunt prevăzute în Legea cetățeni ei român e nr.
21/1991, republicată.
Pe baza hotărârii judecătoreșt i irevocabile de încuviințare a adopției, Oficiul elibereaz ă, în
termen de 3 zile de la data comunicăr ii acesteia, un certific at care atestă că adopția este conformă
cu normele Convenției de la Haga.
59

Capitolul XI – OBLIGAT IA LEGALA D E INT RETINE RE
Obligaț ia legală de întreț inere reprezintă obligați a unei persoane de a acorda altei
persoane, aflate în nevoie, mijloa cele necesare traiului. În raporturile dintre părinți și
copiii lor minori, obligați a legală de întrețin ere are ca obiect asigurarea mijloac elor
pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională. La baza obligați ei legale de
întrețin ere se află atașa mentu l și afecțiune a dintre cei care sunt legați de o asem enea
obligați e.
11.1 Persoanele între care există obligația legală de întreținere.
Potrivit art. 86 C. Fam. există obligaț ie de întreținere între următoare le categorii de
persoane: între soț și soție, între părinți și copii, între adoptator și adoptat, între bunici și
nepoți, între străbunici și strănepoți, între frați și surori.
Prin interpret area sistema tică a celorla lte dispoziții ale Codului familiei rezultă că
există obligație legală de întreținere și între foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută
prin divorț, între foștii soți a căror căsătorie a fost desființa tă, dar la a cărei încheier e cel
puțin unul a fost de bună- credință, între cel care a luat un copil spre a-l crește fără a
întoc mi forme le cerute pentru adopție și acel copil, între soțul care a contribuit la
întrețin erea copilului celuila lt soț în condițiil e arătate de art. 87 alin. (1) C. Fam. și acel
copil, precum și între acel copil întreținut timp de 10 ani și cel care l-a întreținu t, între
moșten itorii persoanei care a fost obligată la întreținer ea unui minor sau care, fără a avea
obligați a legală, i-a dat acestuia întreținer e față de acel minor.
11.2 Ordinea în care se d atorea ză obligația de întreținere.
Dacă o persoană este îndreptăți tă să benefici eze de întreținere de la mai multe persoane
în teme iul unor obligaț ii de întreținere cu temei diferit, atunci obligația de întreținer e este
datorată în ordinea indicată de lege. Ordinea legală este impor tantă și în situația în care
cel care datorează întreținer e potrivit legii se află în imposibi litate de a o presta și
obligați a va reveni persoanei care îl urme ază în ordinea legală.
Potrivit art. 89 C. Fam., întreținer ea se datorează în urmă toarea ordine:
– soții își datorează întreținere înaintea celorlalț i obligați ;
– descendentul este obligat la întreținer e înaintea ascendentului, iar în caz de mai mulți
ascendenți sau descendenți, ascendentul sau descendentul cu un grad de rudenie mai mic
față de creditor este ținut mai întâi de a presta obligați a de întrețin ere;
– în cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatorul și descendenții săi datorează
întrețin ere înainte a părinților firești;
– frații și surorile își datoreaz ă întreținer e înaintea bunicilor dar după părinți.
Potrivit celorla lte dispoziții legale care regle mentează obligați a de întrețin ere, există
urmă toare le situații :
– între soții divorțați, acolo unde există obligați e de întreț inere până la recăsătorie,
întrețin erea se datorează ca și între soți;
– aceeași este situația și în cazul soților a căror căsătorie a fost desființată (art. 24 alin.
(1) C. Fam.);
60

– cel care a luat un copil spre a-l crește, fără îndeplinirea formelor de adopție, are
obligați e de întrețin ere dacă aceasta nu poate fi prestată chiar de către părinții firești (art.
88 C. Fam); Neexecutare a obligației legale de întreținer e de către părinții firești este
justifica tă de moarte a sau dispariția acestora, precu m și de lipsa mijloac elor necesare
îndeplinir ii acestei obligații.
– soțul care a contribuit la întreținere a copilului celuilal t soț fără îndeplinirea formelor
de adopție datorează întrețin ere minorului după părinții firești (art. 87 C. Fam.);
– copilul care a beneficiat de întreținere în condiții le celor două litere de mai sus timp
de 10 ani, datorează întreținere față de cel care l-a întreținut la fel ca și copilul firesc al
acestuia;
– în caz de desfacere a adopției, adoptatorul poate pretinde întreținere a de la părinți i
firești ai celui adoptat (art. 29 alin. (4) din O. U.G. nr. 25/1997);
– moșteni torii persoanei care a fost obligată la întreținer ea unui minor sau care, fără a
avea o obligație legală de întreținer e, i-a dat acestuia întreținere, datorează întrețin ere față
de acel minor după părinții firești ai acestuia (art. 96 C. Fam.).
În cazul în care, prin aplicarea regulilor de mai sus, mai multe persoane sunt obligate,
în același timp, la prestarea obligație i de întreț inere, atunci aceasta este, pentru debitori,
divizibi lă proporțional cu mijloac ele fiecăruia.
Dacă, în caz de urgență, unul dintre debitori este obligat la întreținere peste partea sa,
obligați a este solidară în sensul că are dreptul la restituire a ceea ce a prestat peste partea
sa, de la ceilal ți debitori. Spre exemplu, în cazul unui comoșteni tor al unei persoane care
a fost obligată la întreținere față de un minor sau care i-a acordat întreținere fără a avea
această obligație legală.
Dacă părinții firești nu pot presta întreținer e, între comoșten itori obligația este solidară
față de creditor. Numai în raporturile dintre comoșt enitor i obligația este proporțională cu
valoarea bunurilor moșten ite.
Dacă o persoană este obligată să presteze întreținer e la mai multe persoane, ea își va
executa obligația față de toți creditorii. Dar dacă nu dispune de mijloac ele necesare
pentru a executa obligaț ia integral față de toți creditorii, modali tatea de executare a
obligați ei va fi stabilită de către instanța de judecată. Aceasta poate dispune fie ca
obligați a să se execute față de numa i un singur creditor, fie să se împar tă față de mai
multe persoane îndreptăți te la întreținer e.
11.3 Con diții cu privire la creditorul obligației de întreținere.
Creditorul trebuie să îndeplinească următoare le condiții:
a) să se găsească în stare de nevoie, adică să nu-și poată procura (deloc sau numai în
parte) cele necesare traiului, neavând venituri și nici bunuri care să poată fi valorific ate
prin înstrăinare oneroasă sau închirier e.
De fiecare dată, starea de nevoie trebuie dovedită și apreciată în funcție de situația
concretă (dacă are nevoie sau nu de medi camente, spre exe mplu).
Este de menționat și situația specială a creditorului minor, copil al debitorului, care se
află în stare de nevoie și dacă are bunuri care ar putea fi valorific ate. Nu se pot vinde
acele bunuri pentru care se asigură întreținere a minorului decât dacă părinții nu-l pot
susține din alte surse.
61

Dacă minorul are venituri proprii din care își poate asigura întreținere a, atunci părinții
nu datorează obligație de întreținer e sau o datorează numai în comple tare.
Conform art. 24 din O.U.G. nr. 26/1997, Comisi a pentru protecția copilului, care a
hotărât încredințare a sau plasam entul copilului, va stabili, dacă este cazul, contribuția
lunară a părinților la întreținerea acestuia, în condițiil e stabilite de Codul famil iei.
Această contribuț ie se face venit la bugetul de stat. În cazul imposib ilității de plată a
acestei contribuții de întreținere, Comisia pentru protecți a copilului poate obliga pe
părintel e copilului să presteze o activit ate neremunerat ă, în folosul comun ității pe toată
durata măsuri i încredințăr ii sau plasa mentu lui (art. 24 alin. 2 din O.U. G. nr. 26/1997).
În cazul în care minorul solicită întreț inere de la alți debitori decât de la părinții firești
sau adoptatori atunci el este în stare de nevoie dacă nu are venituri și bunuri care ar putea
fi valorificate ;
b) să se afle în incapacit ate de a munci din motiv e de boală sau bătrânețe. Incapacit atea
de muncă poate fi totală sau parțială. Atunci când incapacit atea de muncă este parțial ă,
creditorul beneficia ză de întreținere în comp letare. Prin excepție, este îndeplini tă această
condiție și de copilul care se află în continuarea studiilor (de lungă durată) și devine, între
timp, major. Acesta este îndreptăți t să prim ească întreținer e până la vârsta de 25,
respectiv 26 de ani (în cazul facultăți lor cu durată mai mare de 5 ani).
Condiții speciale cerute în anum ite situații:
– în cazul soților a căror căror căsătorie a fost desfăcută, incapaci tatea de a munci
trebuie să fi interveni t înainte de căsătorie, în timpu l căsătoriei sau la un an de la
desfacere și numa i în legătură cu o împr ejurare legată de căsătorie;
– aceeași este situația și în cazul căsătoriei putative;
– soțul care a întreținut copilul celuilal t soț poate pretinde întrețin ere de la copil dacă
acesta a beneficiat de întreținere mini m 10 ani;
– incidenț a normelor de conviețuire socială impune o serie de condiții speciale:
– cel care se face vinovat de fapte care ar atrage nedemn itatea succesorală nu poate
pretinde întreținer e de la cel vătăm at prin aceste fapte (art. 1, alin. 3 din Decretul nr.
31/1954);
– soțul care a părăsit fără motiv domic iliul conjugal și are un comport ament imora l nu
are dreptul la întrețin ere din partea celuilal t soț.
11.4 Con diții cu privire la debitorul obligației de întreținere.
a) să aibă mijloacel e mater iale necesare pentru îndeplinire a acestei obligaț ii.
Îndeplinire a acestei condiții se face nu numai prin raportare la venituri și bunuri dar și la
îndatoriri le și sarcinile pe care le mai are. În cazul soților, obligația nu este una comun ă
și, în consecință, nu se va avea în vedere și situația soțului care nu este debitor.
Persoana capabil ă de a munc i dar care nu are alte venituri sau mijloace materiale nu
poate fi și debitor dacă este bolnav, în exercitarea serviciului militar, în executar ea unei
pedepse privative de liberta te ca urmare a unei condamnăr i pentru o altă infracțiune decât
pentru abandon fam ilial sau frecvente ază cursurile de zi ale unei instituții de învățăm ânt;
b) să nu existe altă persoană obligată la întreținere înaintea sa.
11.5 Obligația de întreținere dintre soți.
62

În timpul căsătoriei, soții își datorează reciproc întreținer e (art. 86 alin. 1 și art. 41
alin. 1 C. Fam.).
Realizar ea obligaț iei de întreținere diferă în funcție de următoare le situații:
a) soții locuiesc împreun ă
Când soții locuiesc împr eună, obligaț ia de întreținere se realizează prin contribuți a
comun ă la cheltuiel ile căsătoriei, potrivit cu mijloac ele fiecăruia. Dacă unul dintre soți
nu-și îndeplinește obligația de întreținer e, celălal t soț poate introduce acțiune în justiție
pentru acordarea întreținer ii. De asemenea, refuzul unuia dintre soți de a acorda
întrețin ere, poate constitui infracțiun ea de abandon de fa milie (art. 305 Cod penal).
b) soții locuiesc separat
Obligația de întreținer e se menț ine și în situația soților despărțiți în fapt indiferent dacă
mai locuiesc împr eună sau separat. Există totuși o excepție, și anum e, cazul soțului care a
părăsit neju stifica t domi ciliul și care din acest mot iv nu ma i are drept la întreținere.
O situație specială este cea a mam ei care își afectează timpul îngrijirii copilului sau
copiilor. Dacă îngrijirea copilului nu poate fi prestată decât de mamă, ea poate fi
considerată în stare de nevoie și, deci, are dreptul la întrețin ere, îndeplin ind totodată și
condiția lipsei mijloace lor mater iale de existență. Fiind o situație de fapt, va fi apreciată
de la caz la caz de instanța judecătorească.
Soțul care se califi că sau se recalifică are drept de întrețin ere (chiar și numai în
comp letare) de la celăla lt soț.
c) soții aflați în timpul procesului de divorț
Soții își datorează întreținer e și în timpul procesului de divorț deoarece căsătoria se
consideră desfăcută la data ră mâneri i definitiv e a hotărârii de divorț.
d) căsătoria putativă
În cazul căsătorie i putative, drept la întreținere are numa i soțul de bună credință la
încheiere a ei, obligația putând fi și reciprocă în caz de bună-credință a amb ilor soți.
11.6 Obligația de întreținere între fo știi soți (după divorț).
Obligație de întreținer e există și între foștii soți dar nu are aceeași natură ca cea din
timpul căsătoriei, fundam entul ei constând în regulile de conviețuire socială și există
numa i în măsura în care a fost stabilită hotărârea de divorț sau printr- o hotărâre
judecătorească ulterioar ă.
Obligația de întreținer e există dacă fostul soț se află în stare de nevoie, cu condiția ca
starea de nevoie să fi intervenit înainte, în timpul sau în termen de un an de la desfacerea
căsătoriei, din împr ejurări care să aibă legătură cu căsătoria, să fi avut o comport are
corespunzătoare normelor de conviețuire socială față de debitor și să nu se fi recăsătorit.
De asemen ea, celălal t soț va fi debitor dacă are mijloace materiale suficiente pentru a
presta întreținere a.
În cazul în care acordarea întrețineri i a fost solicita tă prin cererea de divorț sau în
timpul procesului, ea se va datora de la data desfacerii căsătoriei.
Dacă cererea pentru acordarea întrețineri i s-a făcut după pronunțarea hotărârii de
divorț, ea se va acorda de la data acestei cereri. În principiu, obligația de întreținere este
limitată în timp numai pentru soțul care este vinovat de desfacerea căsătoriei (și anume,
la un an de la divorț). Prin convenție nu se pot stabili alte termen e.
Cuantumu l întrețineri i se stabilește în funcție de nevoile creditorului și mijloace le
debitorului fără, însă, a depăși o treime din venitul în muncă al fostului soț (dacă se
63

acordă întreținere numa i lui) sau după caz, jumătat e din venitul net (dacă întreținerea se
acordă și pentru copii). Regulile de mai sus se aplică și în cazul căsătoriei putative în
măsura în care cel puțin unul din soți a fost de bună- credință la încheierea ei și care, în
măsura în care ar fi îndeplin ite și celelalt e condiții indicate mai sus, ar fi îndreptăț it la
întrețin ere.
11.7 Obligația de întreținere dintre părinți și copii.
Debitori ai obligați ei de întreținere sunt părinții care au aceleași îndatoriri față de toți
copiii indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara ei (cu condiția să se fi stabilit filiaț ia în
mod legal) sau adoptați. Părintele decăzut din drepturile părintești, sau pus sub interdicți e
nu este scutit de a presta întreținere copilului minor (art. 110 C. Fam.).
Creditor al acestei obligați i de întrețin ere este copilul minor din căsătorie, din afara ei
sau adoptat.
Obiectul obligaț iei îl constituie mijloa cele necesare traiului, inclusiv mijloacel e pentru
asigurarea creșterii, educării, învățături i și pregătiri i profesionale a copiilor în măsura în
care nu au fost preluate de către stat. De observat este că aceste obligații de creștere și
educare apasă numai în sarcina părinților și nu au un caracter reciproc în relații le dintre
părinți și copiii lor.
Pentru a fi îndreptăț it la întreținer e, minoru l trebuie să îndeplineasc ă o singură
condiție : să fie în stare de nevoie; aceasta există chiar dacă minoru l are bunuri care ar
putea fi valorific ate (numa i dacă solicită întreținer e de la părinții firești, nu și de la alte
persoane când existența unor bunuri care ar putea fi valorifica te exclude starea de
nevoie). Descendentul minor are drept la întreț inere chiar dacă are capacitat ea de a
munc i.
În principiu, întreținerea se datorează de la data cererii de chemar e în judecată (putând
fi acordată și pentru trecut dacă întârzi erea nu este imputab ilă creditorulu i). În caz de
divorț, când există copii minor i, instanța, din oficiu, se va pronunța asupra obligației de
întrețin ere.
Cuantumu l obligației de întreținer e se determ ină potrivit nevoilor creditorulu i și
posibilită ților debitorului (art. 94 alin. 1 C. Fam.), cu respectarea limitelor indicate de art.
94 alin. 3:
1. până la o pătrime din câștigul net în muncă al debitorului dacă întreținerea se
datorează pentru un copil;
2. până la o trei me din câștigul net, dacă întreținere a se datorează pentru doi copii;
3. până la jumăta te din câștigul net dacă întrețin erea se acordă pentru trei sau mai mulți
copii.
Părinții se pot înțelege oricând asupra cuantu mului și modal ității de prestare a
întrețin erii față de copil dar dacă intervine divorțul, aceste înțelegeri trebuie încuviința te
de către instanță.
Părinții sunt datori să contribuie proporțional cu mijloacel e fiecăruia la întrețin erea
copilului dar, dacă unul dintre părinți nu poate presta întrețin ere, la un moment dat, ea
este prestată de către celăla lt părinte care are posibilitat ea ca ulterior să se îndrepte pentru
ce a prestat peste partea sa împotriva celuila lt părinte.
Obligaț ia de întreținere a părinților față de copii se stinge la data când aceștia devin
majori, cu excepția copiilor aflați în continuarea studiilor, care vor beneficia de
întrețin ere până la finaliz area acestora fără a depăși, însă, 25 de ani.
64

Minorul în vârstă de până la 14 ani, poate solicita întrețin ere reprezentantu l său legal
(care poate fi unul dintre părinți i divorțați sau tutorele).
Minorul, cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, poate solicit a el însuși întrețin ere, însă,
cu încuviințarea ocrotitorului legal.
În acest caz, trebuie să se facă dovada stării de nevoie. Continuarea studiilor nu
reprezintă, neapărat, o justificar e a stării de nevoie în care se află minoru l.
11.8 Obligația de întreținere față de copilul luat s pre creștere.
Pentru existența obligație i de întreț inere trebuie îndeplinite următo arele condiții (art.
88 C. Fam.):
– luarea copilului spre creștere fără îndeplinir ea form elor cerute pentru adopție;
– obligația există numai dacă părinții firești ai copilului nu pot presta ei înșiși
întrețin ere.
11.9 Obligația de întreținere ce revine moștenitorilor întreținătorului.
Caracterist ici (art. 96 C. Fam.):
1. obligați a revine moșteni torilor persoanei care a avut obligați a legală de întreținere
sau care a acordat întrețin ere minorului, fără să fi avut obligația legală;
2. obligați a revine numai moșteni torului universal sau cu titlu universal;
3. obligați a există numai în măsura valorii bunurilor moștenit e;
4. obligați a există numai dacă nu poate fi prestată de către părinții firești;
5. obligați a există numai pe ti mpul în care cel întreținu t este minor;
6. dacă sunt mai mulți moșteni tori, obligația este solidară, iar fiecare va contribui
proporțional cu valoarea bunurilor moșteni te;
7. obligația are un caracter impera tiv, fiind datorată din mom entul în care condiții le
sunt îndeplini te.
11.10 Executar ea obligatiei de intretinere
1. Obiectul obligației de întreținere.
Obligația de întreținer e are ca obiect cele necesare traiului : alimente, locuință,
îmbr ăcăminte, medi camente precum și elemente necesare satisfacerii unor nevoi
spirituale. În cazul creditorulu i minor care beneficia ză de întreținere din partea părinților,
obligați a de întrețin ere are ca obiect și cheltuie lile legate de educarea, învățătura și
pregătirea profesională.
2. Cua ntum ul obligației de întreținere.
Se deter mină în funcție de nevoile creditorulu i și posibilită țile mater iale ale
debitorului, cu respectarea plafonului maxi mal instituit de art. 94 alin. (3) pentru părinți
și adoptatori. În deter minarea posibilităț ilor materiale ale debitorului obligați ei, se vor
avea în vedere mijloace le cu caracter periodic [cum sunt veniturile din muncă, mijloacel e
asim ilate cu veniturile din muncă (pensiile, spre exemplu), alte mijloace cum sunt
bunurile susceptibile de valorificare].
Nu intră în această categori e veniturile întâm plătoare, cum ar fi indemn izațiile pentru
ore supliment are prestate fără caracter periodic, premii, indemn izațiile de asigurare.
Se vor lua în considerare și celela lte sarcini pe care le ma i are debitorul.
65

Dovada m ijloacelor debitorului se poate face cu orice mijloc de probă.
Părinții șomer i, au obligaț ia legală de întreținer e, care poate fi îndeplinit ă din
indemniz ația de șomaj.
3. Data de la care se datorează obligație de întreținere.
Întreținer ea se datorează de la data cererii de chem are în judecată. În cazul în care
cererea de acordare a întreținer ii se face, oral, în timpul judecării procesului de divorț,
aceasta se acordă de la data solicitări i. Dacă întârzi erea introduceri i cererii este
impu tabilă debitorulu i, întreținer ea se poate acorda și pentru trecut.
Părțile se pot înțelege cu privire la prestarea întrețineri i dar, dacă este vorba de un
proces de divorț în care sunt implicați minori, înțelegere a trebuie aprobată de către
instanță.
Urmărir ea ratelor pensiei de întreținere nu se poate face decât în limita termenu lui
general de prescripție (3 ani).
Legea perm ite majorare a sau micșorar ea cuantumu lui pensiei de întrețin ere, chiar
stabilit prin hotărâre judecătorească, dacă se modif ică nevoile creditorului sau
posibilită țile materiale ale debitorului.
4. Modul de exe cutare al obligație i de întreținere.
Obligația de întreținer e se poate executa în natură (prin furnizarea celor necesare
traiului), prin echivalen t-în bani sau parte în natură și parte în bani. Executarea în bani se
face prin plata unei sume fixe, în cuantumu l și la termene le fixate, de regulă, de către
instanță. Pensia de întreținer e este reținută de angajator.
În funcție de modific area stării de fapt, se poate modif ica nu numai cuantu mul
obligați ei de întreținere dar și modali tatea de executar e, în sensul că se poate schimba
executare a în natură cu cea în bani și invers.
11.11 Încetarea obligație i de întreținere
1. Încetarea uneia din condițiil e generale prevăzute de lege pentru acordarea întrețineri i
Situații :
a. încetare a stării de nevoie a creditorulu i;
b. încetarea incapaci tății de a munci a creditorului cu excepția situației în care
întrețin erea este prestată descendentului minor pentru care nu se cere dovedirea
capacit ății de a munci;
c. debitorul nu mai are m ijloace de prestare a întrețineri i
d. moar tea creditorului sau debitorulu i.
2. Încetarea uneia din condițiil e speciale prevăzute de lege pentru acordarea întrețineri i
Cazuri:
a. ajungerea la majorat când întrețin erea este acordată de părinte sau adoptator
minoru lui care nu se află în continuare a studiilor;
b. întrețin erea încetează dacă minorul se căsătorește ;
c. aceeași este și situația celui care a luat un copil spre creștere fără îndeplin irea
forme lor cerute pentru adopție și obligația nu este executa tă de părinții firești;
66

d. de asemenea, în cazul soțului care a contribuit la întreținer ea copilului celuila lt soț
sau a moșt enitoru lui debitorului (în acest ultim caz numa i în limita valorii bunurilor
moșten ite);
e. între soți, odată cu desfacerea căsătoriei, iar între foștii soți, la recăsătoria creditorului
sau la împl inirea unui an de la divorț pentru creditor- vinovat de desfacerea căsătoriei ;
f. aceeași este și situația în cazul căsătoriei putative în care creditor nu poate fi decât
soțul de bună-credință;
g. între adoptator și adoptat, obligația încete ază odată cu desființarea sau desfacerea
adopției ;
h. obligația mai încetează în cazul în care se schimbă ordinea în care se datorează
întrețin erea;
i. în cazul în care creditorul săvârșește fapte grave față de debitor, susceptibile de a
atrage nede mnitatea succesorală.
11.12 Efectele încetării obligației de întreținere.
Ca urmare a încetării obligației de întreținer e, rămâne fără teme i juridic orice prestație
care s-ar putea califica întreținere. De aceea, orice prestație de acest fel ar fi susceptibilă
de restituir e ca fiind plată nedatorat ă.
Situații :
– Părintele care are dreptul la întreținere de la mai mulți copii, se găsește în stare de
urgență și solicită întreținerea numai de la unul din aceștia (art. 90 alin. 2). Copilul care a
executat singur obligația de întreținer e, poate cere fiecăruia dintre frați să-i restituie
partea sa contributiv ă;
– Obligaț ia de întreținere executat ă numai de către una ori o parte din persoanele
obligate solidar la întreț inere (art. 96). Cel care a executat întreținer ea poate cere
celorla lți partea lor contributivă.
– întrețin erea copiilor minori prestată de către alte persoane sau instituții de ocrotire. În
cazul în care copiii sunt încredința ți pentru creștere, prin hotărâre judecătore ască, unei
alte persoane decât părintele, acesta din urmă are obligația de a restitui cheltuiel ile făcute
cu întreținer ea copiilor. În cazul în care întreținere a este prestată în urma înțeleger ii dintre
părinți și cealaltă persoană, părinții sunt obligați să restituie cheltui elile făcute de această
persoană, dacă nu se dovedește intenția acesteia de a face o liberalit ate.
– Soțul care a contribuit la întreținere a copilului celuilal t soț este obligat să continue a
da întreținer e copilului, cât timp acesta este minor (art. 87), însă numai dacă părinții săi
firești au murit, sunt dispăruți ori în nevoie. Părintele firesc al copilului are obligația de
restituire a cheltuie lilor, la solicitar ea soțului care nu este părinte.
Capitolul XII – PROTECȚIA COPIL ULUI
1.Considerații introd uctive
67

1.1. Noțiunea de protecție a copilului. Sediul ma teriei
Protecția copilului desemn ează ansamb lul normelor juridice de apărare a persoanei care
se află într- o situație specială datorită vârstei sale.
Cadrul legal privind ocrotirea minorului, respectarea, promov area și garantarea drepturilor
copilului, este stabilit de Codul famil iei și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului.
Legea nr. 272/2004 privind protecți a și promovare a drepturilor copilulu i reprezintă un
adevărat „Cod al protecție i copilului” care garantează drepturile acestuia nu numa i în cadrul familiei,
ci și în ceea ce privește alte drepturi și libertăți civile, sănătatea și bunăstarea copilului, educați a,
activi tăți recreative și culturale, protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de
ocrotirea părinților săi, protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict arma t,
protecți a copilului care a săvâr șit o faptă penală și nu răspunde penal, protecția copilului exploata t,
etc. În fiecare din aceste mater ii, legea generală urmea ză a se comple ta cu dispozițiile cuprinse în
legile special e (de exemplu Codul munci i, Codul familiei, legea învățăm ântului, etc.). Deci, Legea nr.
272/2004 reprezintă o lege- cadru, care devine normă generală în materia protecție i copilului,
asigurând aplicarea principiilor acestei mat erii tuturor dom eniilor în care produce efecte.
1.2. Bene ficiarii dispoziț iilor Legii nr. 272/2004 privind protecția și prom ovarea drepturilor
copilului.
Potrivit art. 4 lit. A) din legea nr. 272/2004, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitat ea deplină de exerciț iu, în condițiile legii. Legea cu
privire la drepturile copilului nu arată, însă, din ce moment beneficia ză copilul de protecție. Rezultă
că, în principiu, el beneficiaz ă de protecți e de la naștere.
Beneficiar ii acestei reglem entăr i sunt:
– copiii cetățeni români aflați pe teritoriu l Român iei;
– copiii cetățeni români aflați în străinăta te;
– copiii fără cetățen ie aflați pe teritoriul Români ei;
– copiii care solicită sau beneficia ză de o formă de protecție în condițiile reglem entăr ilor legale
privind statutul și regi mul refugiați lor în România ;
– copiii cetățeni străini aflați pe teritoriu l Român iei, în situații de urgență constatate, în condițiile
Legii nr. 272/2004, de către autorită țile publice române compe tente.
1.3. Principii le care stau la baza protecției copilului
Principiil e sunt reguli generale, de maxi mă aplicabi litate, care reprezintă fundam entul unei
ramur i de drept sau a unei instituții juridice. Articolu l 6 din Legea nr. 272/ 2004 afirmă expres
principii le care stau la baza protecției copilului. Acestea se aplică nu num ai în raport cu dispozițiile
actului norma tiv care reprezintă legea- cadru în materie, ci și cu reglem entăr ile speciale privind
protecți a copilului (de exemp lu Codul fam iliei, Legea învățăm ântului, Codul muncii, etc..).
Legea nr. 272/2004 arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizeaz ă
conform următo arelor principii:
a) Principiul protecției interesului superior al copilului.
68

Protecția interesului superior al copilului reprezintă fundamen tul oricărei măsuri în legătură
cu minorul. Aplicarea principiului nu trebuie realizat ă astfel încât să se anuleze alte drepturi ale
copilului, astfel cum sunt acestea consacrate în Legea privind protecți a și promovare a drepturilor
copilului și în Convenția O.N. U. cu privire la drepturile copilului.
Principiul interesului superior al copilului produce și „efecte orizontale”, respectiv statul
trebuie să ia măsurile necesare pentru garantarea lui nu numa i în ce privește relați ile cu
autorită țile, ci și de către subiectele de drept privat, în special în raporturile cu părinții.
Acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersuri le și decizi ile care privesc pe copil.
b) Egalit atea șanselor și nediscri minar ea;
c) Respon sabiliz area părinților cu privire la exercitare a drepturilor și îndeplinir ea obligaț iilor
părintești ;
d) Primordia litatea respon sabili tății părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor
copilului ;
e) Descentral izare a serviciilor de protecție a copilului, intervenț ia multise ctoria lă și parteneriatul
dintre instituți ile publice și organisme le private autorizate;
f) Asigurarea unei îngrijiri individuali zate și personalizate pentru fiecare copil;
g) Respectarea demni tății copilului ;
h) Ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul
său de m aturitate;
i) Asigurarea stabilităț ii și continuită ții în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de
originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
j) Celerit ate în luare oricăror decizii cu privire la copil;
Potrivit principiului celerită ții, autorită țile trebuie să acționeze prompt în scopul evitări i
oricăror întârzier i inutile care sunt contrare interesului superior al copilului. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a arătat că într-o cauză care implică relați ile de familie între părinți și
copii,confor mitatea măsurilor autorită ților național e cu dispoziți ile art. 8 din Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăț ilor fundamen tale (care garantează și dreptul la relații
de famil ie) se apreciaz ă și în funcție de celerita tea acesteia. Procedurile legate de exercitar ea
autorită ții părintești, inclusiv executarea acestora,necesi tă urgență, deoarece trecere a timpulu i poate
avea consecințe ireparabi le asupra relațiilor de fami lie.
k) Asigurarea protecției împotr iva abuzului și exploatării copilului;
l) Interpretarea fiecărei norme juridice referitoar e la drepturile copilului în corelați e cu ansamb lul
regle mentărilor din această mater ie.
1.4. Mijloace le de protecție a copilului
Principale le mijloace de protecție a copilului potrivit dreptului privat și a Legii nr. 272/2004
privind protecția și promovarea drepturilor copilului vizează urmă toarel e aspecte:
– protecți a drepturilor copilului ;
– protejarea minorulu i prin regulile în m ateria capacit ății juridice a persoanei fizice;
– ocrotirea părintească;
– protecți a copilului lipsit de ocrotire părintească (protecția alterna tivă).
69

2.PROTECȚIA D REPTUR ILOR COPILULU I
Legea nr. 272/2004 garantează copilului urmă toarel e drepturi:
2.1. Dreptul la identitate
Prin identit atea persoanei fizice se înțelege individuali zarea acesteia în raporturile juridice,
deci deter minar ea poziție i sale în viața juridică.
Identific area persoanei este o instituție comp lexă, interesând toate raporturile juridice în care
persoana apare ca titulară de drepturi și obligații. Rezultă că este greu de realizat o definiție a
identit ății. De aceea, art. 8 alin. (1) din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului pune un
accent deosebit pe trei element e ale identi tății copilului, și anume : numele, cetățen ia și relați ile de
familie și arată că statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identit atea,
inclusiv cetățenia, numele și relații le famil iale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără nici o
imixtiun e ilegală. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din
elementele constitutive ale identităț ii sale, statele părți vor asigura asistența protecția corespunzătoare
pentru ca identit atea acestuia să fie restabilită cat mai repede posibil.
Articolul 8 și următoare le din Legea nr. 272/2004 prevăd expres dreptul copilului de a fi
înregistrat imed iat după nașterea sa. Înregistrarea imediat după naștere prezintă o import anță
deosebită pentru copil deoarece reprezintă prima recunoaștere de către societate a existenței sale. Din
acest moment autorită țile iau cunoștință de existența lui. Este recunoscut de către stat și i se creează
un statut legal. Pană la înregistrare el nu există, nu poate fi titular de drepturi în societate.
Lipsa înregistrării este un motiv de discri minar e. Practic, prin înregistrare, copilul are acces
la asistență medi cală, educație și alte drepturi. Legea privind protecți a și promovar ea drepturilor
copilului prevede obligații speciale în sarcina anumi tor subiecte de drept (unități le sanitare, organele
de poliție, direcția generală de asistență socială și protecția copilului, unitățil e de protecți e socială,
etc..) care trebuie să ia măsurile necesare pentru înregistrarea copilului cat mai curând posibil.
Aceste dispoziții modif ică implicit Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, cu
modif icările ulterioare.
Dreptul la identi tate mai cuprinde dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și,
dacă este posibil, de a-și cunoaște părinți i și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia. Deoarece
dreptul la identitat e prezintă o necesitate permanent ă, este garantat și dreptul la păstrarea identităț ii.
2.2. Dreptul la relații personale cu fa milia sa
Datorită dependenței și nevoii de afecțiune, copilul are fundament al nevoie de relații
personale cu familia sa. Se poate considera că dreptul la relații de famil ie este cel mai impor tant
drept al copilulu i. De asemene a, famil ia este un elemen t esențial al identităț ii copilului. Convenția
europeană a drepturilor omulu i garantează în art. 8 dreptul la viață privată și de famil ie. Din
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omulu i rezultă că aceasta cuprinde și dreptul unui părinte
și al copilului său de a menț ine și dezvolta relați i personale. Acest drept nu poate fi restrâns decât
pentru motive serioase, dacă această restrângere este necesară pentru protecția interesului superior al
copilului (de exemp lu, când este necesară ca măsură de protecție a dezvoltăr ii morale sau a sănătăți i
copilului).
Potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menț ine
relați i personale cu urmă toarel e categorii de persoane:
70

– părinții. În primul rând, copilul are dreptul la relați i personale cu părinții săi. În egală măsură,
aceștia au dreptul la relați i personale cu descendenții lor;
– rudele care alcătu iesc familia de drept. Copilul are dreptul la relații personale cu membrii familiei
sale de drept: frați, surori, bunici, unchi, mă tuși, etc..;
– familia de fapt. Datorită relații lor de afecțiune pe care le-au dezvoltat, persoanele care fac parte
din famil ia de fapt, respectiv cele alături de care copilul s-a bucurat de viață de famil ie, au dreptul la
relați i personale cu acesta.
Dispozițiil e Legii nr. 272/2004 nu vin în contradic ție cu reglem entăr ile legale în vigoare (din
Codul familiei), ci dezvoltă și explică noțiunile folosite, aducând elemente noi, susceptibil e să
contribuie la prevenirea și reducerea conflicte lor care pot să apară în legătură cu relațiil e de fa milie.
Relați ile cu ceila lți membri ai familiei nu se bucură de aceeași protecție ca relații le cu
părinții. Acestea se concretize ază în dreptul la relații personale, care se exercită în condiții le art. 14
alin. (2) și (3) din Legea nr. 272/2004, care dispun: „copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de
întrețin e relații personale cu acestea, precu m și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat
de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinții sau
un alt reprezentan t legal al copilului nu pot împiedica relații le personale ale acestuia cu bunicii, frații,
surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazuril e
în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temein ice de natură a primejdui
dezvoltare a fizică, psihică, intele ctuală sau mora lă a copilului”.
Deoarece noțiunea de relații personale este abstractă, legea nr. 272/2004 concreti zează
realizar ea acestora, creând condiții le pentru exercitare a lor.
Relați ile personale pot fi clasifica te în:
1) relați i personale directe (care presupun prezența personală, contactul direct). Potrivit Legii privind
protecți a și promovare a drepturilor copilului, acestea se realize ază prin: întâlnir i ale copilului cu
părintel e ori cu altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relați i personale cu copilul;
vizitar ea copilului la domic iliul acestuia; găzduirea copilului, pe perioadă determ inată, de către
părintel e sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;
2) relații personale care se pot realiz a prin comun icare (corespondență ori altă formă de comuni care
cu minoru l, de exemplu telefon sau poștă electronic ă). Aceste relați i se pot dezvolta în comp letarea
celor directe sau în locul acestora, dacă ele nu sunt posibile.
3) relați i personale care presupun transmit erea de informa ții copilului cu privire la persoanele care au,
potrivit legii, dreptul de a menț ine relații personale cu el și transmit erea de informa ții cu privire la
copil. Textul Legii nr. 272/2004 face referire expres la fotografii și evaluări medic ale sau școlare, dar
enum erarea este numa i exe mplif icativă.
2.3. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice, a vieții intim e, private și de fa milie
Potrivit art. 16 din Convenția O.N. U. cu privire la drepturile copilului, nici un copil nu va
fi supu s unei imixt iuni arbitrare sau ilegal e în viața sa privată, în famil ia sa, în domici liul său ori în
corespondența sa, precu m și nici unui fel de atac ilegal la onoarea și reputația sa. Potrivit art. 26
alin. (1) din Constituți a Românie i, autorități le publice respectă și ocrotesc viața intim ă, familială și
privată.
Deoarece copii instituțion alizați sunt în egală măsură titulari ai acestor drepturi, autorităț ile
trebuie să ia măsuri pentru ca standardele cu privire la serviciile speciale să impună inclusiv
crearea unor s pații care să perm ită desfă șurarea vieții intim e și private.
71

Un rol special în protecția imagin ii publice, a vieții intime, private și de familie a copilulu i
revine și Consiliului Național al Audiovizualulu i, ca autoritate de reglem entar e în domeniul
audiovizua lului, potrivit Legii audiovizualulu i nr. 504/2002, cu modifi cările ulterioare. Acesta are
obligați a de a adopta decizi ile necesare, ținând seama de faptul că afectarea dezvoltăr ii fizice,
mentale sau moral e a m inorilor este o proble mă de interes public.
2.4. Dreptul copilului la libertate de expri mare
Potrivit art. 13 din Convenția O.N. U cu privire la drepturile copilului, copilul are dreptul
la libertate a de expri mare ; acest drept cuprinde liberta tea de a căuta, de a primi și de a difuza
inform ații și idei de orice natură, indiferent de frontieră, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistic ă
ori prin orice alte mijloac e la alegerea copilului.
Ca și în cazul adulților, exercitarea acestui drept al copilului poate face obiectul restricțiilor,
numa i al acelor restricții expres prevăzute de lege și absolut necesare pentru:
– respectarea drepturilor sau a reputație i altora; sau
– protejarea securități i naționale, a ordinii publice, a sănătăți i publice și a bunelor moravur i.
Acest drept nu trebuie interpreta t în sensul că limitează autoritate a și responsabilităț ile
părintești. De asemenea, în sens invers, faptul că minorul are nevoie de îndrum are din partea
ocrotitori lor săi nu afecte ază acest drept în sine, ci numai exercitare a sa în anum ite situații, în
funcție de maturi tatea copilului și de situații le concrete în care se exercită.
2.5. Dreptul copilului capabil de discernăm ânt de a-și expri ma opinia asupra oricărei
problem e care îl privește
Garantarea acestui drept este rezultatu l concepție i Legii nr. 272/2004 potrivit cu care copilul
este considerat subiect activ al drepturilor sale. Aceasta nu înseamnă protecți a dreptului copilului, de
a hotărî singur, în același condiții ca și un adult, ci numai a dreptului de a fi implicat în orice
procedură care îl privește.
Deoarece dreptul aparține și copiilor cu dizabilită ți, autorități le trebuie să ia măsurile
necesare pentru exercitarea lui și în cazul copilului cu discernăm ânt care nu poate comun ica.
2.6. Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
Potrivit art. 25 din Legea nr. 2722004, copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință
și de religie. Părinții îndru mă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în
condiții le legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturita te a acestuia, fără a-l putea
obliga să adere la o anumită religie sau la un anumi t cult religios. Religia copilului care a
împlinit 14 ani nu poate fi schimba tă fără consimț ământul acestuia ; copilul care a împ linit vârsta
de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia. Atunci când copilul beneficiază de protecție
specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acțiuni menite să influențe ze
convingeril e religioase ale copilului.
2.7. Libertatea de asociere în structuri formale și informale și libertatea de întrunire pașnică,
în lim itele prevăzute de lege
72

Potrivit art. 15 din convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului: „ statele părți
recunosc drepturile copilului la liberta tea de asocierea și la libertate a de întrunire pașnică”.
Exercit area acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât de restricți ile prevăzute în mod
expres de lege și care sunt necesare într-o societat e democr atică, in interesul securității naționale, al
siguranței sau ordinii publice ori pentru a proteja sănătatea publică sau bunele moravuri, ori pentru
a prote ja drepturile și libertă țile altora.
2.8. Dreptul la identitate al copilului aparținând unei mi norități
Potrivit art. 27 din Legea nr. 272/2004, copilul aparținând unei minori tăți naționale, etnice,
religioase sau lingvistice are dreptul la viața culturală proprie, la declararea apartenen ței sale etnice,
religioase, la practicar ea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu
alți mem bri ai comun ității din care face parte.
2.9. Dreptul la respectarea individualității și personalității
Potrivit art. 28 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la respectarea personalită ții și
individual ității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratam ente umilitoare ori
degradante. Măsurile de disciplinare a copilului n pot fi stabilite decât în acord cu demnit atea
copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu
dezvoltare a fizică, psihică sau care afecteaz ă starea emoț ional ă a copilului.
2.10. Dreptul la sănătate
Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate
atinge și de a beneficia de serviciile medic ale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept.
2.11. Dreptul copilului la un nivel de trai care să permită dezvolta rea sa fizică, mentală,
spirituală, morală și socială
Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, respon sabilit atea de a asigura, în limita
posibilită ților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și educării copiilor revine, în primul
rând, părinților. Aceștia au obligația să le asigure locuință, precu m și condiții necesare pentru
creștere, educare, învățătur ă și pregătire profesională. În dreptul familiei, această respon sabili tate a
părinților a părinților formeaz ă fundamen tul obligației de întreținer e a părinților față de copii lor
minor i.
2.12. Dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale
Potrivit Legii nr. 272/1004, copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de
asigurări sociale, în funcție de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în
întrețin erea cărora se găsește. În cazul în care părinții sau persoanele care, potrivit legii, obligați a de
a întreține copilul, nu pot asigura, din motiv e independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime
73

de locuință, hrană, îmbră căminte, și educație ale copilului, statul, prin autorități le publice compe tente,
este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestații financiare, prestații în
natură, precum și sub formă de servicii, în condițiil e legii.
Părinții au obligația să solicit e autorități lor compet ente acordarea alocații lor, indemn izațiilor,
prestații lor în bani sau în natură și a altor facili tăți prevăzute de lege pentru copii sau familiile cu
copii. Autorități le administra ției publice locale au obligația de a inform a părinții și copiii în
legătură cu drepturile pe care le au, precu m și asupra modal ității de acordare a drepturilor de
asistență socială și de asigurări sociale.
2.13. Drepturile speciale ale copiilor cu ha ndicap
Potrivit dispoziții lor Legii nr. 272/2004, copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială,
adaptată nevoilor sale. Copilul cu handicap are dreptul la educație, recuperare, compensar e, reabilitare
și integrare,adap tate posibilită ților proprii, în vederea dezvoltări i personalită ții sale. Îngrijirea specială
trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap.
Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației
celor cărora le este încredinț at copilul și se acordă gratuit, ori de cate ori acest lucru este posibil,
pentru facili tarea accesului efectiv și fără discrimin are al copiilor cu handicap la educație, formar e
profesională,servic ii medi cale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de munc ă, la
activi tăți recreative, precu m și la orice alte activi tăți apte să le permi tă deplina socială și dezvoltare
a personalită ții lor. Organele de speciali tate ale administr ației publice centrale și autorită țile publice
locale sunt obligate să inițiez e programe și să asigure resursele necesare dezvoltăr ii serviciilor
destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap și ale famil iilor acestora în condiții care să le
garanteze demni tatea, să le favorizeze autono mia și să le facili teze participare a activă la viața
comun ității.
2.14. Dreptul la educație
Copilul are dreptul de a prim i o educație care să îi perm ită dezvoltarea , în condiții
nediscri minatorii, a aptitudin ilor și per sonalită ții sale.
Părinții copilului au cu prioritat e dreptul de a alege felul educației care urme ază să fie dată
copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitat e de
către acesta a cursurilor școlare.
Copilul care a împ linit vârsta de 14 ani poate cere încuviinț area instanței judecătoreșt i de a-
și schimb a felul învățături i și al pregătirii profesionale.
În cadrul procesului instructiv- educativ copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către
cadrele didactice, de a fi infor mat asupra drepturilor sale, precum și asupra modali tăților de
exercitar e a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv- educativ sunt interzise.
Copilul, personal și, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are dreptul
de a contesta modal itățile și rezultate le evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unități i
de învățăm ânt, în condițiil e legii.
Cadrele didacti ce au obligația de a semna la serviciului public de asistență socială sau, după
caz, direcție i generale de asistență socială și protecția copilului, cazurile de rele tratam ente,
abuzuri sau de neglijare a copiilor.
74

2.15. Dreptul la odihnă și vacanță
Copilul trebuie să benefici eze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să particip e în
mod liber la activit ăți recreative proprii vârstei sale și la activi tățile culturale, artistic e și sportive ale
comun ității. Autorită țile publice au obligați a să contribuie, potrivit atribuții lor ce le revin, la
asigurarea condițiilor exercităr ii în condiții de egalitat e a acestui drept.Autorităț ile publice au
obligați a să asigure, potrivit atribuții lor care le revin, locuri de joacă suficiente și adecvate pentru
copii, în mod special în situația zonelor intens populate.
3. PROTEJAREA MI NORULU I PRIN R EGULILE Î N
MATERI A CAPA CITĂȚ II JU RIDICE A PER SOANEI
FIZICE (INCAPACIT ATEA MINOR ULUI)
Legea nr. 272/2004 privind protecți a și promovare a drepturilor copilulu i aduce modif icări în
ceea ce privește capacitat ea minorului, garantând:
3.1. Dreptul copilului capabil de discernăm ânt de a-și expri ma opinia asupra oricărei
problem e care îl privește
Potrivit art. 24 din legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în orice
procedură judiciară sau administr ativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este
obligatori e ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și
copilul care nu a împlin it vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competen tă apreciază că audierea lui este
necesară pentru soluționare a cauzei. Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibili tatea de a cere și
de a primi orice informaț ie pertinent ă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat
asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precu m și asupra
consecințelor oricărei decizi i care îl privește. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare
și li se va acorda importanț a cuvenită, în raport de vârsta și cu gradul de matur itate a copilului. Orice
copil poate cere să fie ascultat. În caz de refuz, autoritate a competen tă se va pronunța printr-o decizie
motivată.
În afara consacrării în art. 24 din Legea nr. 272/2004, care are caracter general, de
principiu,a cest drept este prevăzut expres în anumi te materii, de exemplu în ceea ce privește adopția
sau încredințar ea copilulu i cu ocazia divorțului părinților. Textul nu cere o anumit ă vârstă de la care
este obligatori e ascultarea copilului, ci numa i ca minoru l să aibă discernă mânt, ceea ce reprezintă o
soluție flexibil ă dar, în același timp, ridică dificultă ți de aplicare în practică.
Sintag ma „orice problemă ” subliniază că nu există domeni i în care autoritat ea parental ă sau
cea a adulților, în general, determ ină ca opinia copilulu i să nu fie primit ă. Rezultă că minorul capabil
de discernă mânt poate să se exprim e liber în toate domeniile care îl privesc; școală, educație,
sănătate, mediu famil ial, recreare, etc. Termenul „liber”arată că minoru l nu poate fi pedepsit pentru
opiniile sale, nu poate fi supus presiunilor și constrângerilor.
Copilul are dreptul de a fi ascultat indiferent dacă el a introdus acțiune a sau aceasta numa i
îl afecteaz ă. Copilul poate fi ascultat în modal ități diferite, în funcție de situația sa și de materia în
cauză: direct, prin reprezentan t al unei instituți i specializ ate. Ascultarea copilului care a împlinit 10
75

ani este obligatori e. Poate fi ascultat și copilul care nu a împl init 10 ani , dacă autoritat ea competen tă
apreciaz ă că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat nu se
confundă cu dreptul copilului de a consimț i la anumi te acte. De exemplu, Legea privind regimul
juridic al adopției prevede dreptul copilului care a împl init 10 ani de a consimț i la adopție.
3.2. Dreptul copilului de a depu ne singur plângeri referitoare la încălcarea drept urilor sale
fundamentale
Dispozițiil e art. 29 din Legea nr. 272/2004 care consacră expres acest drept reprezint ă o
inovație în materia exerciț iului drepturilor minorului. Potrivit regulilor generale, minoru l care nu a
împlinit 14 ani nu are capaci tate procesuală, iar minorul între 14 ani și 18 ani are capacita te
procesuală restrânsă. Astfel, potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă, persoanele care nu au
exerciț iul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentat e, asistate ori autoriza te
în chipul arătat în legile ori statutele care rânduiesc capaci tatea sau organizarea lor. Iar, potrivit art.
222 alin. ultim. din Codul de procedură penală, pentru persoana lipsită de capacita te de exercițiu,
plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacit ate de exercițiu restrânsă poate face
plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dar, excepția prevăzută de Legea
nr. 272/2004 este supu să unei duble limitări:
1) excepția se referă numai la plângerile referitoare la drepturile fundament ale ale copilulu i;
2) excepția de referă numai la depunerea acestor plângeri. În continuare, reprezentarea sau asistarea
sunt guvernate de regulile generale în mater ia dreptului procesual. Potrivit art. 44 din Codul de
procedură civilă, în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacit atea de exercițiu a
drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va putea numi un
curator special, care să o reprezinte pană la numirea reprezentantu lui legal, potrivit legii. De
asem enea, instanța va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentan t și cel reprezentat. Aceste dispoziții se aplică și în ceea ce privește persoanele cu
capacit ate de exercițiu restrânsă.
Potrivit art. 29 alin. (2) din legea nr. 272/2004, copilul trebuie informat asupra drepturilor
sale și asupra modal ităților de exercitare a acestora.
4. OCROTIRE A PĂRI NTEAS CĂ
4.1. Con siderații introd uctive
Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul juridic de protecție al minorului în cadrul căruia
drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile acestuia se exercită și, după caz, se
îndeplinesc de către părinții săi.
Termenul „părinți” desemneaz ă atât părinții naturali (firești), cât și părinții adoptivi.
Potrivit Legii nr. 272/2004 exercitare a drepturilor și îndeplinir ea obligaț iilor părintești
trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și
spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menț inerea relații lor personale cu el,
prin asigurarea creșterii, educării și întreținer ii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și
administrar ea patrim oniulu i său. Ambi i părinți sunt responsabili în mod egal pentru creșterea
copiilor lor.
76

4.2. Drepturile și îndatoririle părintești față de persoana copilului
4.2.1. Drepturile părintești
– dreptul părinților de a crește copilul. Acest drept reprezintă în același timp o obligați e.
Părinții și copii lor au, deopotrivă, dreptul de a forma o familie și de a trăi împreun ă. Părinții au
obligați a să asigure copilului,de o manieră corespunzătoare capacit ăților în continuă dezvoltare ale
copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute de lege
(art. 30 alin. (2) din Legea nr. 272/2004). Părinții copilului au dreptul să prime ască infor mațiile și
asistența de special itate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia ( art. 30 alin. (3)
din Legea nr. 272/2004).
– dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care- l ține fără drept. Părinții au
dreptul m de a cere, prin acțiune în justiție, înapoiere a copilului de la orice persoană care îl ține
fără drept (art. 103 alin. (1) C. fam). Dar, instanța poate respinge cererea dacă înapoierea este
contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani (art. 103
alin. 82) C. fam).
– dreptul de a consim ți la adopția copilului lor. Acest drept se exercită în conformi tate cu
dispoziții le Legii nr. 272/2004 privind regimul juridic al adopției.
– dreptul la relații personale cu copilul. Acesta se exercită în conform itate cu dispoziți ile Legii nr.
272/2004 și cu normel e speciale din Codul fami lie.
4.2.2. Obligații le părintești
Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permit ă dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală și socială. În acest scop, potrivit art. 32 din Legea nr. 272/2004 părinții sunt
obligați :
– să supravegheze copilul;
– să coopereze cu copilul și să-i respecte viața inti mă, privată și demn itatea;
– să inform eze copilul despre actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare
opinia acestuia;
– să întreprindă toate măsuril e necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
– să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercit ă atribuții în domen iul
îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
4.3. Drepturile și îndatoririle cu privire la bu nurile copilului minor
Părinții au următo arele drepturi cu privire la bunurile copilulu i lor m inor:
– dreptul și îndatorirea de a adm inistra bun urile copilului (art.105 alin. (1) C. fam);
– dreptul și îndatorirea de a repre zenta pe minor în actele civile ori de a încuviința aceste acte.
Acest drept se exercită în conformi tate cu regulile generale ale dreptului civil din mater ia
incapaci tății minorului.
4.4. Neînțelegeri le dintre părinți cu privire la exerc itarea drept urilor și obligațiilo r părintești
77

În cazul existențe i unor neînțeleg eri între părinți cu privire la exercit area drepturilor și
îndeplinir ea obligați ilor părintești, instanța judecătorească,după ascultarea ambilor părinți, hotărăște
potrivit interesului superior al copilului. Ca efect al adoptării acestor dispoziții, sunt abrogate
implicit articole le din Codul familiei cu privire la competen ța autorităț ii tutelar e în ceea ce privește
dreptul de a hotărî în situațiil e în care există neînțeleg eri între părinți în ce privește exercitar ea
drepturilor părintești.
4.5. Separarea copilului de p ărinții săi
Potrivit art. 33 din Legea nr. 272/2004, copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul
dintre ei, împotr iva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub
rezerva revizuiri i judiciare și numai dacă acest lucru este i mpus de interesul superior al copilului.
Serviciul public de asistență socială va lua toate măsuri le necesare pentru depistarea
precoce a situațiilor de risc care pot determ ina separarea copilului de părinții săi, precu m și pentru
prevenirea comporta mentului abuzive ale părinților și a violenței în fam ilie.
Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitar e a exercițiu lui drepturilor
părintești trebuie să fie precedat e de acordarea sistematică a serviciilor și prestații lor prevăzute de
lege, cu accent deosebit pe informare a corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie
sau med iere, acordate în baza unui plan de servicii.
Dacă există motive temein ice de a suspecta că viața și securitate a copilului sunt
prim ejduite în familie, reprezentanți i serviciului public de asistență socială ori, după caz, ai direcție i
generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor munic ipiulu i București
au dreptul să vizite ze copii la locuința lor și să informez e despre felul în care aceștia sunt îngrijiți,
despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătur a și pregătirea lor profesională,acord ând,
la nevoie, îndrumări le necesare. Dacă, în urma acestor vizite, se constată că dezvoltarea fizică,
mentală, spiritual ă, morală sau socială a copilului este primejduit ă, serviciul public de asistență
socială este obligat să sesizeze de îndată direcți a generală de asistență socială și protecția copilului
în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
4.6. Încredințarea minorului unuia dintre părinți
Legea nr. 272/2004 nu reglem entea ză expres această situație, dar din redactarea art. 33
rezultă posibili tatea separării copilului de unul dintre părinți împo triva voinței acestuia, cu
respectarea cumula tivă a urmă toarelor condiții : si fie vorba de cazuri expres și limitativ prevăzute de
lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numa i dacă acest lucru este în interesul superior al
copilului.
Codul famil iei reglem entează încredințar ea minoru lui unuia dintre părinți. Astfel, potrivit
art. 42 alin. (1) C. fam, instanța judecătorească va hotărî o dată cu pronunțarea divorțului, căruia
dintre părinți îi vor fi încredinț ați copii minori. În acest scop, instanța va asculta pe părinți și
autorita tea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor pe care, de asem enea, îi va asculta, dacă
au împlinit vârsta de 10 ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredința t tatălui sau
mamei. Aceste dispoziții se aplică, prin asem ănare, și în cazul desființării căsătoriei (art. 24 alin. (2)
C. fam) și al copilulu i din afara căsătoriei a cărei filiație a fost stabilită față de ambi i părinți (art. 65
C. fam). De asem enea, jurisprudența a admis posibilit atea încredințăr ii minorulu i și a stabilirii
locuințe i acestuia la unul dintre părinți și în timpu l căsătoriei acestora, dacă soții nu locuiesc
împr eună.
78

Legea nr. 272/2004 nu abrogă dispozițiile din Codul famil iei cu privire la încredinț area
minoru lui. Dar, le modif ică implicit, în sensul că încredințarea se va dispune numa i în situația în
care unul dintre părinți o solicită și măsura este în interesul minoru lui (potrivit dispozițiilor art. 33
din Legea cu privire la protecți a și promovar ea drepturilor copilului). Dacă aceste condiții nu sunt
îndeplini te, părinți i continuă să exercite împreună drepturile și îndatorir ile părintești, indiferent de
relați ile dintre ei (sunt divorțați, despărțiți în fapt, căsătoria dintre ei a fost desființat ă, nu au fost
niciodat ă căsătoriți). De altfel, exercitar ea în mod egal a drepturilor părintești, chiar dacă părinți i
trăiesc separat, reprezintă și în dreptul compar at regula în această materie. Exercitar ea în mod neegal a
drepturilor părintești reprezintă o excepția, admisă numai în situația în care aceasta este în interesul
copilului. De fiecare dată când există neînțel egeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și
îndatoriri lor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea ambi lor părinți, hotărăște potrivit
interesului superior al copilului (art. 31 alin. (1) din Legea nr. 272/2004).
Părintele căruia i s-a încredința t copilul, exercit ă cu privire la acesta drepturile părintești (art.
43 alin. (1) C.fam). Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături
personale cu acesta, precu m și de a veghea la creșterea, educarea, învățătur a și pregătirea lui
profesională (art. 43 alin. (4) C. fam).
În cazul schimb ării împrejurări lor, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului, dacă
acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorităț ii tutelare sau a vreunei instituții de ocrotire, instanța
judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile și obligați ile personale sau
patrimoni ale între părinți și copii (art. 44 C. fam).
4.7. Decăderea din drepturile părintești
Neîndeplinir ea culpabil ă a obligați ilor părintești este sancționat ă cu decăderea din drepturile
părintești, sancțiune de dreptul fami liei. Potrivit art. 109 C. fam, „dacă sănătatea sau dezvoltar ea fizică
a copilului este primejduită prin felul de exercitar e a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau
neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătur a sau pregătirea
profesională a copilului nu se face în spirit de devotam ent față de Români a, instanța judecătorească, la
cererea autorități i tutelare, va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești. Citarea
părinților și a autorităț ii tutelare este obligatorie”.
Jurisprudența a arătat că decăderea din drepturile părintești este sancțiunea prin efectul
căreia părintele ce își exercită drepturile sau își îndeplinește obligați ile părintești contrar finalităț ii
lor își pierde aceste drepturi; ea constitui e o măsură ce poate fi luată numa i în interesul minorulu i și
urmăr ește, ca finalita te, protejarea acestor interese prin scoaterea copilului de sub influența
provenind de la părintele sancționat. Astfel, reprezintă motiv de decădere din drepturile părintești
fapta părinților de a îndemna copilul în vârstă de 3 ani, în mod repetat, la cerșit, cu consecințe
negative asupra sănătății și dezvoltări i sale fizice și psihice. Decăderea din drepturile părintești nu
scutește pe părinte de obligația de a da întrețin ere copilului. Potrivit art. 111 C. fam, autorita tea
tutelar ă este autorizată să permită părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături
personale cu copilul, afară numa i dacă prin aceste legături creșterea, educarea, învățătur a sau
pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie34.
Instanța judecătore ască va reda părintelui decăzut din drepturile părintești exerciț iul
acestor drepturi, dacă au încetat împrejurăril e care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor
drepturi, creșterea, educarea, învăță tura, pregătirea profesională și interesele patrim oniale ale copilului
nu mau sunt primejduit e (art. 112 C. fam).
34 C.S. J., sec.civ., dec. civ. nr. 3876 /1996, în Buletinul jurisprudenței, 1996, pag. 84.
79

5.PROTECȚIA A LTERN ATIVĂ
5.1. Protecția copilului lipsit de ocrotirea părinților săi (tem porar s au defi nitiv)
Potrivit art. 39 din Legea nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de
ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora are dreptul la protecți e alternat ivă. Aceasta include instituirea tutelei, măsuri le de protecți e
specială prevăzute de prezenta lege, adopția. În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritate a
comp etentă va ține seam a în mod corespunzător de necesitat ea asigurării unei anumi te continuităț i în
educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
5.1.1. Tutela
Tutela este un mijloc juridic de ocrotire a minorulu i care poate interveni atunci când minorul
este lipsit de ocrotire părintească. Instituția tutele i este tradițion ală în dreptul roman esc. Preluată după
mode lul dreptului roman, ea era numit ă epitropie de Codul Calimach e și vechilet.. de Codul Caragea.
Potrivit Codului civil aceasta devine o instituț ie de drept privat având ca scop protecția minori lor și
a interzișilor35.
Tutela a fost menț inută de Codul familiei, instituți a suferind modif icări în ceea ce privește
tutela minorulu i, prin adoptarea legii nr. 272/2004.
Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuț i din
exerciț iul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzic erii drepturilor părintești, puși sub
interdic ție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precu m și în cazul în care, la încetar ea
adopției, instanța judecătoreasc ă hotărăște că este în interesul copilului instituire a unei tutele.
Potrivit Legii nr. 272/2004, instituirea tutelei este de comp etența instanței judecătorești.
Astfel, sunt impli cit abrogate dispozițiil e art. 116 C. fam. potrivit cărora numirea tutorelui se
făcea de către autoritatea tutelară. Persoana fizică sau fam ilia care urmeaz ă a fi tutore trebuie să fie
evaluată de către direcți a generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile
mora le și condiți ile mater iale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire.
Evaluarea se realiz ează de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la
domi ciliul persoanei sau famil iei, acordându- se prioritate mem brilor familiei extinse a copilului.
Instanța judecătore ască numeșt e cu prioritat e ca tutore, dacă motive întem eiate nu se opun, o rudă
sau un afin ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină. Persoana
fizică, respectiv soții care urme ază a fi tutori sunt numi ți pe baza prezentăr ii de către direcția
generală de asistență socială și protecția copilului a raportului de evaluare a acestora. Propunerea se
va face ținându- se seama de relații le personale, de aproprierea domic iliilor, precu m și de opinia
copilului.
De asemen ea, Legea privind protecția și promovare a drepturilor copilului arată că poate fi
numi t tutore nu numa i o singură persoană, ci și soțul și soția împreună. La cazurile de
incompat ibilitate deja prevăzute de Codul fami liei se adaugă lipsa dom iciliului tutorelui în Români a.
35 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălăn escu, Al. Băicoianu, op. cit., pag. 383.
80

5.1.2. Adopția
Încheierea, efecte le, precum și încetare a adopției sunt guvernate de Legea nr. 273/2004
privind regimu l juridic al adopției.
5.1.3. Protecția special ă a copilului lipsit, tempor ar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi.
Protecția special ă a copilului reprezint ă ansamblu l măsuri lor, prestațiilor și serviciilor
destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, tempor ar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi
sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.
Copilul beneficiază de protecția specială prevăzută de Legea nr. 272/2004 pană la
dobândirea capaci tății depline de exercițiu36.
Măsurile de protecție special ă a copilului se stabilesc și se aplică în baza planului
individual izat de protecți e. Planul individualiz at de protecție este documen tul prin care se realiz ează
planific area servicii lor și a prestații lor, pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei, în
vederea prevenirii separării copilului de famil ia sa.
Măsurile de protecție specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc
numa i cu consi mțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să își dea consimțământul,
măsuri le de protecție se stabilesc numai de către instanța judecătorească, care, în situații teme inic
motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-și expri ma consim țământul față de măsura propusă.
Direcția generală de asistență socială și protecți a copilului are obligați a de a întocm i planul
individual izat de protecți e, imedi at după primire a cererii de instituire a unei măsuri de protecție
specială sau imedi at după ce directorul direcției generale de asistență socială și protecți a copilului
a dispus plasa mentul în regim de urgență. La stabilirea obiective lor planului individua lizat de
protecți e se acordă prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă,
plasa mentu lui copilului în familia extinsă. Obiective le planului se stabilesc cu consultarea obligatorie
a părinților și a membrilor familiei lărgite care au putut fi identifica ți. Planul individuali zat de
protecți e poate prevedea plasamen tul copilului într-un serviciu de tip rezidențial, numai în cazul
în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut a fi dispus plasam entul la familia extinsă, la
un asistent maternal sau la o altă persoană sau fami lie, în condițiil e prezentei legi.
A. Situațiil e în care pot fi dispu se măsurile de protecție specială
Potrivit Legii nr. 272/2004, pot fi dispu se măsuri de protecți e specială față de
urmă toare le categori i de copii:
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiu l drepturilor părintești sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzic erii drepturilor părintești, puși sub interdicț ie, declarați
judecătorește morț i sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
36 Ca excepție, potrivi t art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr.272/2004, „la cerere a tânărului, exprimată după dobândirea
capacității depline de exercițiu, dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ de zi, protecția specială se acordă,
în condiți ile legii, pe toată durata continuării studi ilor, dar fără a se depăși vârsta de 26 de ani.
Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar
care nu își continuă studiile și nu are posibi litatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii
sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de pană la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integr ării sale
sociale. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un lor de muncă și/sau locuință, iar acesta le-a refuzat
ori le- a pierdut din motive i mputabile lui, în mod s uccesiv, aceste prevederi nu mai sunt aplicabile”.
81

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive
neimputab ile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mam ă în unități sanitare;
e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.
Părinții, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanță
măsuri le de protecție specială instituit e de prezenta lege, beneficiind de asistență juridică gratuită,
în condițiile legii.
B. Categorii le de măsuri de protecți e specială.
Potrivit Legii nr. 272/2004, categorii le de măsuri speciale sunt: Măsurile de protecție
specială a copilului sunt:
– plasa mentu l;
– plasa mentu l în regi m de urgență;
– supravegherea specializ ată.
•Plasam entul
Plasam entul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar,
care poate fi dispusă, în condiți ile prezentei legi, după caz, la:
– o persoană sau famil ie;
– un asistent maternal ;
– un serviciu de tip rezidenți al.
Persoana sau familia care primeșt e un copil în plasa ment trebuie să aibă domici liul în
Român ia și să fie evaluată de către direcți a generală de asistență socială și protecți a copilului cu
privire la garanții le moral e și condițiil e mater iale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi
un copil în plasam ent. Pe toată durata plasa mentu lui, domic iliul copilului se află, după caz, la
persoana, famil ia, asistentul matern al sau la serviciul de tip rezidenți al care îl are în îngrijire.
Plasam entul copilului care nu a împlin it vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la famil ia
extinsă sau substitut ivă, plasa mentu l acestuia într-un serviciu de tip rezidenția l fiind interzis. Ca
excepție, se poate dispune plasa mentu l într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2
ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de
tip rezidenția l specializ ate.
La stabilirea măsurii de plasamen t se va urmăr i:
– plasarea copilului, cu prioritate la famil ia extinsă sau la famil ia substitutivă ;
– men ținerea fraților împreună ;
– facilitar ea exercit ării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a mențin e legătura
cu acesta.
•Compe tența în ceea ce privește stabilirea măsurii plasa mentu lui.
82

Măsura plasam entulu i se stabilește de către comisi a pentru protecția copilului, în situația în
care există acordul părinților, pentru următo arele categorii de copii:
– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive
neimputab ile acestora;
– copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspund penal.
Măsura plasam entulu i se stabilește de către instanța judecătoreasc ă, la cererea direcție i
generale de asistență socială și protecția copilului, pentru următo arele categorii de copii:
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiu l drepturilor părintești sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzic erii drepturilor părintești, puși sub interdicț ie, declarați
judecătorește morț i sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul abuzat sau neglijat și copilul găsit sau copilul abandonat de către mam ă în unități
sanitare, dacă se impune înlocuirea plasamen tului în regim de urgență dispus de direcția generală
de asistență socială și protecția copilulu i;
c) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive
neimputab ile acestora și copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu
răspunde penal, dacă nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre părinți, pentru
instituire a acestei măsuri.
•Efecte le dispunerii măsuri i plasam entulu i .
Drepturile și obligaț iile părintești față de copil se mențin pe toată durata măsurii
plasa mentu lui dispus de către com isia pentru protecția copilului. Drepturile și obligațiil e părintești în
situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura
plasa mentu lui sunt exercit ate/îndepl inite de către președinte consiliulu i județean,respect iv de către
prim arul sectorului municip iul București. Părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei
cărora li s-a aplicat pedeapsa interziceri i drepturilor părintești păstrează dreptul de a consim ți la
adopția copilulu i lor.
•Plasam entul în regi m de urgență
Plasam entul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție special ă, cu caracter
temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precu m și în situația copilulu i
găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.
Plasam entul în regi m de urgență de poate dispune la:
– o persoană sau famil ie;
– un asistent maternal ;
– un serviciu de tip rezidenți al.
Persoana sau familia care primește un copil în plasamen t de urgență trebuie să
îndepline ască aceleași condiții ca și atunci când primește un copil în plasam ent. Pe toată durata
plasa mentu lui în regim de urgență, domici liul copilului se află, după caz, la persoana, familia,
asistentul materna l sau la serviciul de tip rezidenția l care îl are în îngrijire. Plasamen tul în regim
de urgență al copilului care nu a împlin it vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă
sau substitutivă, plasa mentu l acestuia într-un serviciu de tip rezidenția l fiind interzis. Ca excepți e,
se poate dispune plasa mentu l de urgență într- un serviciu de tip rezidenți al al copilului mai mic de
2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de
tip rezidenția l specializ at.
83

•Efecte le dispunerii măsuri i plasam entulu i în regim de urgență.
Pe toată durata plasa mentu lui în regim de urgență se suspendă de drept exerciț iul
drepturilor părintești, pană când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la
înlocuire a acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării,
drepturile și obligații le părintești privitoare la persoana copilului sunt exercit ate/îndepl inite de către
persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidenția l care a prim it
copilul în plasamen t în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercit ate/
îndeplini te de către președintele consiliulu i județean, respectiv de către primaru l sectorului
muni cipiu lui București.
•Compe tența în ceea ce privește dispunerea m ăsurii plasa mentu lui în regim de urgență.
Măsura plasam entulu i în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale
de asistență socială și protecția copilulu i din unitate a administrat iv-teritori ală în care se găsește
copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în
situația în care nu se întâm pină opoziție din partea reprezentanți lor persoanelor juridice, precu m
și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv. Măsura
plasa mentu lui în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorească, pe calea ordonanței
președinția le, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în situația în
care persoanele fizice sau reprezentanț ii persoanelor juridice care au în îngrijire sau asigură
protecți a unui copil refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentan ții
direcți ei generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motiv e
temein ice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și
neglijării. În situația plasam entulu i în regim de urgență dispus de către direcți a generală de asistență
socială și protecți a copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătoreasc ă în termen de
48 de ore de la data la care a dispu s această măsură. Instanța judecătorească va analiza motivele
care au stat la baza măsurii adoptate de către direcți a generală de asistență socială și protecți a
copilului și se vor pronunța, după caz, cu privire la mențin erea plasam entulu i în regim de urgență
sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamen tului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrar ea
copilului în familia sa. Instanța este obligată să se pronunțe și cu privire la exercitare a drepturilor
părintești. În situația în care plasa mentu l în regim de urgență este dispus de către instanța
judecătorească, aceasta se va pronunța cu privire la: înlocuire a plasa mentulu i în regim de urgență cu
măsura plasamen tului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu
privire la exercitarea drepturilor părintești.
•Supravegherea specializ ată
Măsura de supraveghere specializa tă se dispune în condițiil e prezentei legi față de copilul
care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentan tului legal, măsura supravegherii
specializ ate se dispune de către comisia pentru protecția copilului iar, în lipsa acestui acord, de către
instanța judecătorească.
84

6.PROTECȚIA COPI ILOR REFUGIAȚ I ȘI PROTECȚ IA
COPIILOR Î N CAZ DE CONFLICT A RMAT
6.1. Protecția copiilor refugiați
6.1.1. Categorii de copii care beneficiază de protecție și asistență umani tară
Beneficia ză de protecție și asistență umanit ară corespunzătoare pentru realiz area drepturilor
lor următoar ele categorii:
– copii care solicită obținerea statutului de refugiat;
– copii care au obținut statutul de refugiat.
6.1.2. Formel e de protecți e 37

Copiii men ționa ți mai sus beneficiază de una din următoar ele forme de protecție:
– statutul de refugiat;
– protecți e umani tară condiționată ;
– protecți e umani tară temporar ă.
6.1.3. Aspecte procedurale
În situația în care copilul care solicită statutul de refugiat este neînsoțit de către părinți sau
de un alt reprezentant legal, susținerea intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a
statutului de refugiat se asigură de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului în
a Cărei rază administrat iv-teritori ală se află organul teritoria l al Ministerului Administra ției și
Internelor unde urmeaz ă a fi depusă cererea.
Cererea pentru acordarea statutului de refugiat al copilului aflat în situația prevăzută mai
sus se analizează cu prioritat e.
În scopul susținerii adecvate a interesului copilului, direcți a generală de asistență socială și
protecți a copilului desemneaz ă o persoană cu studii superioare juridice sau de asistență socială din
cadrul personalului propriu sau al unui organism privat autorizat, care să susțină drepturile copilului
și să participe, alături de acesta, la întreaga procedură de acordare a statutului de refugiat.
În situația în care se constată că persoana desemnat ă de către direcți a generală de asistență
socială și protecți a copilului nu își îndeplinește corespunzător obligația de apărare a intereselor
copilului sau dovedește rea-credință în îndeplinir ea acesteia, Oficiul Național pentru Refugiați poate
solicita direcției generale de asistență socială și protecția copilului înlocuirea acestei persoane.
Pană la soluționarea definitivă și irevocabi lă a cererii de acordare a statutului de refugiat,
cazarea copiilor se realizea ză într-un serviciu de tip rezidenția l prevăzut de Legea nr. 272/2004,
aparținând direcției generale de asistență socială și protecția copilului sau unui organism privat
autoriza t.
Copiii care au împlinit vârsta de 16 ani pot fi cazați și în centrele de primire și cazare aflate
în subordinea Oficiului Național pentru Refugiați.
37 Acestea sunt prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în Romania,
aprobată cu modificări prin Le gea nr. 323/2001, cu modificările și completările ulterioare.
85

Copiii menționa ți mai sus, cărora li s-a acordat statutul de refugiat, beneficiază de protecția
specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, prevăzută de Legea nr.
272/2004.
În situația în care cererea copilului de acordare a statutului de refugiat, este respinsă în mod
definitiv și irevocabil, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează Autoritatea
pentru Străini și solicită instanței judecătorești stabilirea plasam entulu i copilului într-un serviciu de
protecți e specială.
Măsura plasamen tului durează pană la returnarea copilului în țara de reședință a părinților ori
în țara în care au fo st identifica ți alți mem bri ai famil iei dispu și să ia copilul.
6.2. Protecția copiilor în caz de con flict arm at
6.2.1. Copiii care beneficiaz ă de protecți e și asistență
În condiții le Legii nr. 272/2004, beneficiaz ă de protecți e și asistență copiii afectați de
conflict e arma te.
6.2.2. Interdicț ia folosirii copilului pentru anumit e activit ăți în ti mpul conflict elor armate
Legea analiz ată interzic e expres folosirea vreunui copil ca spion, călăuză sau curier în
timpul conflictelor armat e.
6.2.3. Obligații ale instituții lor statului în caz de conflicte armate
Ca regulă generală, în caz de conflicte armate, instituți ile statului iau măsurile necesare pentru
dezvoltare a de mecanis me speciale meni te să asigure monitor izare a măsuri lor adoptate pentru
protejarea drepturilor copilului.
Totodată, autorita tea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, în colaborare cu
Ministerul Administraț iei și Internelor,cu Ministerul Apărării Naționale, precu m și cu alte instituții cu
atribuți i specific e, are obligația de a iniția și de a imple menta strategii și program e, inclusiv la nivel
familial și comunitar, pentru a asigura demob ilizarea copiilor soldați și,respectiv pentru a remed ia
efectel e fizice și psihice ale conflict elor asupra copilului și pentru a promova reintegrarea socială
a acestuia.
Organele administr ației publice centrale mențion ate mai sus, în colaborare cu Agenția
Națională pentru Ocupare a Forței de Muncă și cu Ministerul Educație i și Cercetări i, vor promova
măsuri le corespunzătoare pentru:
– educarea în spiritul înțelegeri i, solidarită ții și păcii, ca un proces general și continuu în prevenirea
conflict elor;
– educarea și pregătirea copiilor demobil izați pentru o viață socială activă și responsabilă.
În fiecare județ sau sector al municip iului București, președintele consiliului județean ori,
după caz, primaru l sectorului muni cipiu lui București, are obligați a de a înainta direcției generale
de asistență socială și protecția copilulu i, în termen de 24 de ore de la inițiere a unui conflict arma t, o
86

listă comple tă a tuturor copiilor aflați pe teritoriu l respectivei unități admin istrat iv- teritorial e, în
vederea moni torizării situației acestora.
Infrastructura având ca destinație protecția și promovarea drepturilor copilului nu va fi
folosită în scopuri militare.
În cazul acțiuni lor de evaluare desfășurate în urma unor conflict e arma te, copiilor li se va
acorda prioritate. Direcția generală de asistență socială și protecția copilului, în colaborare cu
protecți a civilă, va lua măsuri le necesare pentru a asigura supravegherea copiilor care sunt evacuați
de către persoane care își pot asuma responsabilitate a ocrotirii și siguranței lor. Ori de cate ori este
posibil, membrii aceleiași familii vor fi cazați împreună.
7.PROTECȚIA COPIL ULUI C ARE A SĂVARȘIT O
FAPTĂ PENALĂ Ș I NU RĂSPUNDE PEN AL
7.1. Categorii de mă suri
Pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal se
poate lua una dintre următo arele măsuri:
– plasa mentu l;
– supravegherea specializ ată.
7.2. Organele com petente
Măsurile de mai sus se dispun, la propunerea direcției generale de asistență socială și
protecți a copilului în a cărei unitate admin istrativ- teritoria lă se află copilul, de către Comisia pentru
protecți a copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentan t legal al copilului
ori, după caz, de instanța judecătoreasc ă, atunci când lipsește acest acord.
7.3. Criterii de alegere a mă surii
Pentru dispunerea uneia dintre măsurile menționa te mai sus, organul compet ent va ține
seam a de:
– condiții le care au favorizat săvârșirea faptei;
– gradul de pericol social al faptei;
– mediul în care a crescut și a trăit copilul;
– riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
– orice alte elemente de natură a caracteriz a situația copilului.
7.4. Plasam entul
7.4.1. Plasam entul în fam ilia extinsă sau în cea substitutiv ă
În cazul în care menținer ea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își
îndeplineșt e obligații le stabilite prin măsura supravegherii specializ ate, comisia pentru protecția
copilului ori, după caz, instanța judecătorească, după distincțiil e precizat e mai sus, poate dispune
87

plasa mentu l acestuia în familia extinsă ori în cea substitutiv ă, precum și îndeplinirea de către copil a
urmă toare lor obligații :
– frecventare a cursurilor școlare;
– utiliz area unor servicii de îngrijire de zi;
– urmar ea unor trata mente medic ale, consiliere sau psihoterapie;
– interzi cerea de a frecventa anumit e locuri sau de a avea legături cu anumi te persoane.
Pe toată durata plasa mentu lui, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia,
asistentul materna l sau la serviciul de tip rezidenția l care îl are în îngrijire.
Comisi a pentru protecția copilului sau, după caz, instanța care a dispus plasamen tul copilului
va stabili, dacă este cazul, și cuantu mul contribuției lunare a părinților la întreținer ea acestuia, în
condiții le stabili te de Codul fami liei.
7.4.2. Plasam entul într-un serviciu de tip rezidenți al speciali zat
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal,
prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit
măsuri le de mai sus săvârșește în continuare fapte penale, comisi a pentru protecția copilulu i sau, după
caz, instanța judecătorească, dispune, pe o perioadă determ inată, plasamen tul copilului într-un
serviciu de tip rezidenți al speciali zat.
7.5. Supravegherea speciali zată
Măsura supravegherii specializ ate constă în mențin erea copilului în familia sa, sub condiția
respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi:
– frecventare a cursurilor școlare;
– utiliz area unor servicii de îngrijire de zi;
– urmar ea unor trata mente medic ale, consiliere sau psihoterapie;
– interzi cerea de a frecventa anumit e locuri sau de a avea legături cu anumi te persoane.
7.6. Interdicția de a se da p ublicității anum ite date
Este interzis să se dea publicită ții orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către
copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.
7.7. Servicii speciali zate pentru reintegrarea în s ocietate
Pe toată durata aplicării măsuri lor destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu
răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializa te38, pentru a-i asista pe copii în procesul de
reintegrare în societate.
38 A se vedea: Hotărâre a Guvernului nr. 1439/2004 privind serviciile specializate destinate copilulu i care a săvârșit o faptă
penală și nu răspunde penal, publicată în Moni torul Oficial, Partea I, nr. 872 d in 24 septembrie 2004.
88

8.PROTECȚIA COPIL ULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII
8.1. Con siderații introd uctive
8.1.1. Dreptul de protecție împotr iva exploatăr ii
Copilul are dreptul de a fi prote jat împotriv a oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente
sau neglijență.
8.1.2. Sesizarea organelor compe tente
Orice persoană fizică sau juridică, precum și copilul, pot sesiza autorităț ile abilitat e de lege să
ia măsuri le corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violență
sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mintal, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau
neglijență.
Angajații instituții lor publice sau private care, prin natura profesiei, intră în contact cu
copilul și au suspiciuni asupra unui caz de abuz, neglijare sau rele tratam ente au obligația de a sesiza
de urgență direcți a generală de asistență socială și protecția copilului.
8.1.3. Obligații privind readaptarea și reintegrar ea copilului
Părinții copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia, autorităț ile publice și
organism ele private au obligația să ia toate măsuri le corespunzătoare pentru a facilita readaptare a
fizică și psihologică și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei form e de
neglijență, exploatar e sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratam ente crude, inu mane sau degradante.
Persoanele mențion ate mai sus vor asigura condițiil e necesare pentru ca readaptarea și
reintegrare a să favorizeze sănătatea, respectul de sine și demni tatea copilului.
8.2. Protecția copilului împotriva exploatăr ii econom ice
8.2.1. Dreptul de protecție împotr iva exploatăr ii economic e
Copilul are dreptul de a fi prote jat împo triva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă ce
compor tă un risc potenția l sau care este susceptibil ă să îi compro mită educația ori să îi dăuneze
sănătăți i sau dezvoltări i sale fizice, ment ale, spiritual e, mora le ori sociale.
Este interzisă orice practică prin intermediu l căreia un copil este dat de unul sau de ambii
părinți ori de reprezentan tul lui legal în schimbul unei recomp ense sau nu, în scopul exploatării
copilului sau a munci i acestuia.
8.2.2. Reintegrare a școlară
În situațiile în care copii de vârstă școlară se sustrag procesului de învățăm ânt, desfășurând
munc i cu încălc area legii, unitățil e de învăță mânt sunt obligate să sesizeze de îndată serviciul public
de asistență socială. În cazul unor asemene a constatări, serviciul public de asistență socială, împreun ă
cu inspectoratele școlare județene și cu celela lte instituții publice compe tente, sunt obligate să ia
măsuri în vederea reintegrări i școlare a copilului.
89

8.2.3. Obligația de a promova campan ii de conștientizar e și inform are
Inspecția Muncii, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecți a Drepturilor
Copilului, are obligația de a promov a camp anii de conștientiz are și inform are:
– pentru copii – despre măsurile de protecție de care pot beneficia și despre riscurile pe care le implică
cazurile de exploatare econom ică;
– pentru publicul larg – incluzând educație parentală și activit ăți de pregătire pentru categorii le
profesionale care lucrează cu și pentru copii, pentru a-i ajuta să asigure copiilor o reală protecție
împo triva exploatării econom ice;
– pentru angajatori sau potențiali angajatori.
8.3. Protecția copilului împotriva consu mului de droguri
8.3.1. Dreptul de protecție împotr iva consumu lui de droguri
Copilul are dreptul de a fi prote jat împo triva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe
psihotrope.
8.3.2. Interdicț ia vânzării de solvenți copiilor
Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, fără acordul părintelu i ori al altui reprezentan t
legal.
8.3.3. Obligații ale instituții lor statale privind strategiil e antidrog
Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Autorita tea Națională pentru Protecți a
Drepturilor Copiilor și, după caz, cu alte autorități sau organe de speciali tate ale admin istraț iei
publice central e, are obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru:
– prevenirea folosirii copiilor la producția și traficul ilicit al acestor substanțe;
– conștientizar ea publicului larg și, în mod particular, a copiilor cu privire la această proble matică,
inclusiv prin interm ediul sistemului de învăță mânt și, după caz, prin introducerea acestui subiect în
program a școlară;
– sprijinirea copiilor și familiilor acestora, prin consiliere și îndrumar e -dacă este necesar, de natură
confidenți ală, dar și prin elaborarea de politici și strategii care să garanteze recuperarea fizică și
psihică și reintegrare a socială a copiilor dependenți de droguri, inclusiv prin dezvoltarea în acest scop
de metode de intervenți e alternat ivă la instituții le psihiatri ce tradițion ale;
– dezvoltarea suplim entară a sistem elor pentru adunarea unor date reale asupra apariției consumulu i de
droguri la copii, ca și asupra implicării acestora în producția și traficul ilicit de droguri; evaluarea
perm anentă a acestor situații, a progreselor realiza te, a dificultăț ilor întâmp inate și, respectiv a
obiectiv elor propuse pentru viitor;
– dezvoltare a unui sistem de infor mare publică care să reducă toleranța în ceea ce privește consumu l
de droguri și să ajute la recunoașterea primelor simpto me de consum de droguri, mai ales în rândul
copiilor.
Instituții le prevăzute mai sus se vor asigura că opiniile copiilor sunt luate în considerare la
elaborarea strategiilor antidrog.
90

8.4. Protecția copilului împotriva abuzului sau neglijenței
8.4.1. Noțiuni
Prin abuz asupra copilului se înțelege „orice acțiune voluntară a unei persoane” care se află
într-o relați e de răspundere, încredere sau de autorita te față de acesta, prin care este periclita tă viața,
dezvoltare a fizică, menta lă, spirituală, moral ă sau socială, integrita tea corporală, sănătatea fizică sau
psihică a copilului.
Prin „neglijarea copilului” se înțeleg e omisiun ea, voluntară sau involuntară, a unei persoane
care are responsabilita tea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată
acestei respon sabilit ăți, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică,m entală, spirituală, morală
sau socială, integrit atea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
8.4.2. Interdicț ii
Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea copilului de
drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, ment ală, spirituală, mora lă sau
socială, integrita tea corporală,sănăta tea fizică și psihică a copilului, atât în familie cat și în orice
instituți e care asigură protecți a, îngrijirea și educarea copiilor.
De asemen ea, în instituții le publice sau private, precum și în serviciile de tip rezidenț ial,
publice sau private, care asigură protecția, creșterea, îngrijirea sau educarea copiilor, este interzisă
angajarea persoanei împotriv a căreia a fost pronunțată o hotărâre judecătoreasc ă definitivă și
irevocabi lă pentru săvârșirea, cu intenție, a unei infracțiun i.
8.4.3. Sesizare
Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupație i sale, lucrează direct cu un copil și are
suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să
sesizeze serviciul public de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecția
copilului în a cărei rază teritori ală a fost identific at cazul respectiv.
Pentru semnal area cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecărei direcții
generale de asistență socială și protecția copilului se înființe ază obligatoriu telefonu l copilului, al cărui
număr va fi adus la cunoștința publicului.
8.4.4. Obligații le direcți ei generale de asistență socială și protecți a copilului
În vederea asigurării protecție i speciale a copilului abuzat sau neglijat, direcția generală de
asistență socială și protecți a copilului este obligată :
– să verifice și să soluționeze toate sesizările privind cazurile de abuz și neglijare, inclusiv cele venite
din partea asistenților familiali;
– să asigure prestarea serviciilor special izate pentru nevoile copiilor victime ale abuzului sau neglijării
și ale familiilor acestora.
8.4.5. Aspecte procedurale
91

Pentru verificarea sesizărilor privind cazurile de abuz și neglijare a copilului, reprezentan ții
direcți ei generale de asistență socială și protecția copilului au drept de acces,în condițiile legii,în
sediile persoanelor juridice,precum și la domici liul persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură
protecți a unui copil. Pentru efectuarea acestor verificări, organele de poliție au obligația să sprijine
reprezentan ții direcției generale de asistență socială și protecția copilulu i.
Reprezentan ții persoanelor juridice, precum și persoanele fizice care au în îngrijire sau
asigură protecți a unui copil sunt obligați să colaboreze cu reprezentanți i direcției generale de asistență
socială și protecți a copilului și să ofere toate inform ațiile necesare pentru soluționarea sesizărilor.
În situația în care, în urma verificăr ilor efectuate, reprezentan ții direcți ei generale de asistență
socială și protecți a copilului stabilesc că există motive temein ice care să susțină existența unei
situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării și nu întâmpină opoziție din
partea reprezentan ților persoanelor juridice, sau a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură
protecți a unui copil, directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului instituie
măsura plasamen tului în regi m de urgență, potrivit procedurii legale.
În situația în care persoanele menț ionate mai sus refuză sau împiedică în orice mod
efectuare a verificărilor de către reprezentanți i direcției generale de asistență socială și protecția
copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de
pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcți a generală de asistență socială și
protecți a copilului sesizează instanța judecătoreasc ă, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale
de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, o familie, un asistent maternal sau într-un
serviciu de tip rezidenți al, licenț iat în condiții le legii.
În termen de 48 de ore de la data executării ordonanței președințial e prin care s-a dispus
plasa mentu l în regim de urgență, direcți a generală de asistență socială și protecția copilului sesizează
instanța judecătoreasc ă pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamen tului în regim de urgență cu
măsura plasamen tului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu
privire la exercitarea drepturilor părintești.
În cadrul procesului prevăzut se poate administra, din oficiu, ca probă, declarați a scrisă a
copilului referitoar e la abuzul sau neglijarea la care a fost supus. Declarați a copilului poate fi
înregistrat ă, potrivit legii, prin mijloac e tehnice audio- video. Înregistrările se realize ază în mod
obligatoriu cu asistența unui psiholog.
Acordul copilului este obligatoriu pentru realizarea înregistrării declarați ei sale.
Dacă instanța judecătorească aprecia ză necesar,îl poate chem a pe copil, pentru a-l audia.
Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numa i după o prealabi lă
pregătire a copilului în acest sens.
În cazul în care abuzul sau neglijarea a fost săvârșită de către persoane care, în baza unui
raport juridic de munc ă sau de altă natură, asigurau protecția, creșterea, îngrijirea sau educarea
copilului, angajatorii au obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună
îndepărtare a persoanei respective de copii aflați în grija sa.
8.5. Protecția copilului împotriva răpirii sau oricăror forme de tra ficare
Ministerul Administr ației și Internelor și Autoritat ea Națională pentru protecți a Drepturilor
Copilului, în colaborare cu Ministerul Educați ei și cercetării sunt obligate să efectuez e demersuri le
necesare pentru adoptarea tuturor măsurilor legislative, admin istrativ e și educative destinate asigurării
protecți ei efective împo triva oricăror form e de trafic intern sau internaț ional al copiilor, în orice scop
sau sub orice formă, inclusiv de către proprii părinți.
92

În acest scop, autorită țile publice menționa te mai sus au responsabilitate a elaborării unei
strategii la nivel național pentru prevenirea și combat erea acestui fenomen, inclusiv a unui mec anism
intern de coordonare și moni torizare a activităț ilor întreprinse.
8.6. Protecția copilului împotriva altor forme de exploatar e
8.6.1. Dreptul la protecți e împo triva oricărei forme de exploatare
Copilul are dreptul la protecți e împo triva oricărei forme de exploatare.
8.6.2. Obligații ale instituții lor și autorităț ilor publice
Instituții le și autorități le publice, potrivit atribuți ilor lor, adoptă regle ment ări specifice și
aplică măsuri corespunzătoare pentru prevenirea, între altele:
– transferului ilicit și a nereturnării copilului ;
– încheier ii adopțiilor, naționale ori internațion ale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului;
– exploatăr ii sexuale și a violențe i sexuale;
– răpirii și traficării de copii în orice scop și sub orice formă ;
– implicării copiilor în conflict e arma te;
– dezvoltăr ii forțate a talentelor copiilor în dauna dezvoltări i lor armon ioase, fizice și ment ale;
– exploatăr ii copilului de către mass- media;
– exploatăr ii copilului în cadrul unor cercetăr i ori experi mente științif ice.
BIBLIOGRAFIE
1. Gherghe Aurelian, “Dreptul familiei”, Editura BREN, Bucuresti 2007.
2. Alexandresco D., „ Explicaț iunea teoretică și practică a dreptului civil român”, Vol. VI, Iași, 1900;
3. Anca P., Filipescu I.P., Calmuschi O., Eremia M.I., „Încheierea căsătoriei și efectele ei”, Editura
Acade miei, București, 1981;
93

4. Bacaci Al., Dumitrach e C.V., Hageanu C., „Dreptul familiei”, Ediția 4, Editura All Beck,
București, 2005;
5. Barasch E.A., Nestor I., Zilberstein S., „Ocrotirea părintească” (Drepturile și îndatoririle părinților
față de copiii minori), București, Editura Științifică, 1960;
6. Beleiu Gh., „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecte le dreptului civil”, Casa de
Editură și Presă „Șan sa” SRL, București 1992;
7. Boroi G., Rădescu D., „Codul de procedură civilă comenta t și adnotat”, Editura All, București,
1994;
8. Boroi G., „ D rept civil, Partea generala”, editia a II-a, Ed. All Beck, București, 2000;
9. Cantacuzino M.B., „ Elemente le dreptului civil”, Editura All, Seria „Restitutio”, 1998;
10. Ciobanu V.M., „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. II,Teoria generală, Editura
Național, București, 1997;
11. Corhan A., „Dreptul familiei. Curs. Teorie și practică.”, Ediție revăzută și adăugită, Timișoara,
2000;
12. Cosma D., „Teoria generală a actului juridic civil”, Editura Științifică, București, 1969;
13. Cosmov ici P. ș.a., „Tratat de drept civil”, vol, I, Partea Generală, Editura Academi ei, București,
1989;
14. Costin M.N., „Marile instituți i ale dreptului civil român. III. Teoria generală a obligațiilor ”,
Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1993;
15. Eliescu M., „Efectele căsătorie i cu privire la raporturile patri moni ale dintre soți”, în „Căsătoria în
dreptul R.P.R.” de Tr. Ionașcu ș.a., Editura Academ iei, 1964;
16. Filipescu I.P., „Tratat de dreptul fami liei”, Editura ALL, București, 1993;
17. Filipescu I.P., Filipescu A.I., „ Tratat de dreptul fa miliei”, Ediția a VII-a, Editura All Beck, 2002;
18. Florian E., „D reptul familiei”, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2003;
19. Hamangiu C., Rosetti- Bălănescu I, Băicoianu Al., „Tratat de drept civil român”, vol. I, Editura
All, Seria „Re stitut io” , București, 1998;
20. Iluț P., „ Sociopsihologia și antropologia famil iei”, Editura „Poliro m”, Iași, 2005;
21. Ionașcu Tr., Christian I., Eliescu M., Economu V., Eminescu Y., Eremia M.I., George scu V.,
Rucăreanu I., „Că sătoria în dreptul R.P.R.”, Editura Academ iei R.P.R., București , 1964;
94

22. Ionașcu Tr., „Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor și obligațiunilor ”, Universitatea
din București, f.a.;
23. Ionașcu A., M. Mureșan, Costin M.N., Ursa V. „Familia și rolul ei în societat ea socialistă”,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
24. Lupașcu D. „Dreptul familiei”, Editura Rosetti, București, 2005;
25. Lupulescu D., „Dreptul de proprietate comună al soților”, Ediția a II-a, Casa de Editură și Presă
„Șan sa” SRL , București, 1993;
26. Mihuță I., Lesviodax Al., „Repertoriu alfabeti c de practic ă judiciară în materie civilă a
Tribunalulu i Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969”, Editura Științifică, București,
1970;
27. Mihuță I., Lesviodax Al.„Repertoriu alfabeti c de practic ă judiciară în ma terie civilă a Tribunalului
Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975”, Editura Științifică și Enciclopedi că,
București, 1976;
28. M. Mitrofan, I. Mitrofan „F amilia de la A….la Z”, Editura Științific ă, București, 1991.
29. Mureșan M., M. Costin., V. Ursa, „Dicționar de drept civil”, Editura Științifi că și Enciclop edică,
București, 1980;
30. Pop A., Beleiu Gh. „Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”, Universitatea din București,
1980;
31. Pope scu T.R., „Dreptul familiei. Tratat”, vol I, ediție revăzută, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1965;
32. Popescu T.R., Anca P. „Teoria generală a obligaț iilor”, Editura Științifi că, București, 1968;
33. Perju-Dumbravă D. „Expertiza medico- legală în practica judiciară” Editura „Argonaut”, Cluj-
Napoca, 1999;
34. Pricopi A., „ Dreptul fa miliei”, Editura „Lumina Lex”, București, 2004 ;
35. Pricopi A., „ Căsătoria în dreptul român ”, Editura Lum ina Lex, București, 1998;
36. Sitaru D.-A ., „D reptul internațion al privat. Tratat ”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
37. Stătescu C., „Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale.”, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1970;
38. Stătescu C.,Bârsan C., „D rept civil. Drepturile reale.”, Universitate a București, 1988.
95

39. Stoenescu I., Zilberste in S. „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la primă instanță.
Hotărârea.”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983;
40. Șerbănescu S. „Codul fami liei, com entat și adnotat”, București, Editura Științif ică, 1963;
41. Titulescu N., „D rept civil”, Editura All Beck, București, 2004;
42. Tomșa Gh., Grigore Gh., Pîrlea C., Șerban D., „Dicționar de dreptul familiei”, Editura
Științif ică și Enciclopedic ă, București, 1984;
43. Tomu lescu C.St., „Drept privat roman”, Ediția a II-a , Universitatea București, 1977;
44. Țicle a Al., „D reptul munci i”, Curs Universitar, Editura Rosetti, 2004, București.
45. Albu I.,” Căsătoria în dreptul român”, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1988;
96