Lect.univ dr. Veronica MÎNDRESCU ISTORIA EDUCA ȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI Brașov 2014 2 Cuprins Introducere………………………… [609373]

1

Lect.univ dr. Veronica MÎNDRESCU

ISTORIA EDUCA ȚIEI FIZICE ȘI
SPORTULUI

Brașov
2014

2

Cuprins
Introducere……………………… ……………………… …………………………… ……………………….. ……….4
Competen țe conferite……………………………. ………………………… …………………………… ………….4
Structura cursului……………. ……………………… …………………………… …………………………… …….4
Durata medie de studiu individual………. ……………………………… …………………… ………………..4
Evaluare………………………………. ……………………………… ………………………… ……………. ………..5

U. 1. Origini, izvoare, metode de cercetare și evoluția istoriei educa ției fizice și sportului…6
U.1. 1. Origini……… …………………………………………………..…………….………6
U.1.2.Izvoare ale I.E.F.S …………………………………………..…………………………..8
U1.3. Dovezi arheologi ce……………………….. ……………………………… ……………… ……………….. ..8
U.1.3.1. Epica popular ă…………………………… ………………………… ………………….9
U.1.3.2. Lucr ări, edificii și instituții ale zilelor noastre ……………………………..10
U.1.4. Delimit ări conceptuale specific educa ției fizice și sportului…………. ……………………..12
U.1.4.1. Activitate motric ă………………………………… …………………… …………….12
U.1.4.2. Exerci țiu fizic……………………… ……………………………… ………………….12
U.1.4.3. Educa ție fizică…………………………….. …………………………….. …………..15
U.1.4.4. Sportul……………….. ……………………… ………………………….. ……………..15
U.1.5.Teste de autoevaluare………. ……………………………… …………………………… ………………..1 6
U.2. Originile exerci țiilor fizice și activitățile motrice în comuna primitiv ă și societățile
tribale………………….. ……………………………… ………………………… …………………………. ………….18
U.2.1. Forme de practicare a exerci țiilor fizice…………………….. …………………… ………………..20
U.2.2. Jocurile în comuna primitiv ă…………………………… …………………………… …………………21
U.2.3. Exerci țiul fizic în Orientul Antic………………………………. …………………… ………………..22
U.2.3.1. Exerci țiul fizic în Egip t…………………………… ………………… …………….22
U.2.3.2. Exerci țiul fizic în India……………… ………………………… ………………….24
U.2.3.3. Exerci
țiul fizic în Chin a…………………………… ……………….. …………….25
U.2.3.4. exerci țiul fizic în Japoni a………………………….. ……………………………..25
U.2.5. Teste de autoevaluare……………… ……………………………… …………………… ………………..2 6
U.3. Concep ția exercițiului fizic în Grecia Antic ă……………………….. ……………………………..27
U.3.1. Concep ția igienică………………………….. ……………………………… ……………… ……………..28
U.3.2. Concep ția Militară………………………….. ………………………………………. …………………….29
U.3.3. Concep ția idealului armonic………………………….. ……………………………… ……………….30
U.3.4. Institu ții………………………… ……………………………… ………………………….. …………………31
U.3.5. Formele de practicare a exerci țiilor fizice………. ……………………….. ……………………….32
U.3.6. Test de autoeval uare………………………… ……………………………… ……………………………. 35
U.4. Exerci țiul fizic în evul mediu , perioada clasic ă și Jocurile Olimpice Antice……………36
U.4.1. Jocurile Olimpice Antice……………………………… ………………………….. …………………….37
U.4.2. Dec ăderea Jocurilor Olimpice ……….. ……………………….. ……………………… ……………..39

3
U.4.2.1. Feniciadele………………. ………………………… ……………………… ………….39
U.4.2.2. Jocurile nemeice, istmice, pitice și panatenee………………………………40
U.4.3. Exerci țiul fizic în evul mediu și perioada clasic ă………………………….. ……………………40
U.4.3.1. Perioada clasic ă și cele 7 virtu ți cavalere ști……………………. ………….42
U.4.3.2. Cele mai practicate exerci ții fizice ………………. ……………………………44
U.4.4. Teste de autoevaluare……………… ……………………………… …………………… ………………..4 6
U.5. Exerci țiul și educația fizică în timpul rena șterii……………. …………………… …………………48
U.5.1. Concep ții și instituții la Romani………………. …………………………… ………………… ………49
U.5.2. Forme specifice de practicare a exerci țiului fizic…………………… …………………………..50
U.5.3. Exerci țiul și educația fizică în timpul rena șterii………………………. …………………………53
U.5.3.1. Contribu ția medicilor la rena șterea educa ției fizice………………………54
U.5.3.2. Academiile cavalere ști………………………….. …………………… ……………54
U.5.4. Reintroducerea educa ției fizice în școli – Basedow, Salzmann, Guts-Muths, Vieth și
Pestalozzi……………………….. ……………………… ………………………………. …………………… ……….55
U.5.5. Teste de autoevaluare……………… ……………………………… …………………… ………………..5
9
U.6. Creatorii principalelor sisteme de educa ție fizică………………………………… ……………….60
U.6.1. Creatorii sistemelor de educa ție fizică………………………. …………………….. ………………61
U.6.1.1. Sistemul francez………………………… ……………………………. ……………..61
U.6.1.2. Sistemul suedez…………. ……………………….. ……………………… ………….63
U.6.1.3. Sistemul danez………….. ………………………… …………………. ……………..65
U.6.1.4 Sitemul german…………………… ……………………… …………………………..65
U.6.1.5. Sistemul englez………….. ………………………… ……………………… ………..67
U.6.2. Exerci țiul fizic din țara noastr ă în comuna primitiv ă…………………………… ……………..68
U.6.2.1. Influien ța greacă asupra exerci țiilor fizice în comuna primitiv ă…….69
U.6.2.2. Influien ța romană asupra exerci țiilor fizice în comuna primitiv ă…..70
U.6.3. Exerci țiile fizice din îara noastr ă, practicate în evul mediu și epoca modern ă………..71
U.6.3.1. Epoca modern ă………………………….. ………………………….. ……………….73
U.6.3.2. Educa ția fizică din România în Epoca modern ă…………………………..75
U.6.4. Teste de autoevaluare……………… ……………………………… …………………… ………………..8 3

U.7. Jocurile Olimpice moderne ………………………… ……………………………… ……………………84
U.7.1. Mi șcarea olimpic ă………………………… ………………………… ……………………………………85
U.7.2. Olimpismul, jocurile moderne și eroii lor……………….. …………………….. ………………..86
U.7.3. Olimpismul, jocurile moderne în România……… ……………………………… ……………….93
U.7.4. Teste de autoevaluare……………… ……………………………… …………………… ……………….98
Bibliografie

4

INTRODUCERE

Obiectivele cursului
 Crearea unui fond de cuno ștințe generale pe care s ă se structureze cuno ștințele specifice
domeniului de studiu
 Cunoașterea evolu ției practic ării exercițiilor fizice și a mijloacelor specifice de recuperare
de-a lungul timpului.
 Cunoașterea sistemelor na ționale de educa ție fizică din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și
aplicarea lor pe teritoriul României
 Contribuția lui Gheorghe Moceanu în educa ția fizică româneasc ă

Competente conferite
 Identificarea și utilizarea conceptelor, teoriilor și a modelelor privind proiectarea și
planificarea în cadrul procesului didactic de educa ție fizică și sport a no țiunilor teoretice cu
privire la istoria execi țiului fizic, a primelor forme de manifestare fizic ă a omului primitiv, a
evoluției exercițiului fizic;
 Însușirea cuno ștințelor teoretice din domeniul istoriei educa ției fizice, unul din mijloacele
prezentului domeniu la care facem referin ță, în rela ție cu dezvoltarea capacit ăților
intelectuale pe linia culturii generale.
 Definirea și utilizarea adecvat ă a terminologiei specifice istoriei educa ției fizice si a
sportului .

Resurse și mijloace de lucru
Parcurgerea p ărții teoretice din materialul de curs și a exemplelor oferite, rezolvarea
testelor de autoevaluare și a temelor de control necesit ă efectuarea activit ăților de tip curs si
seminarii programate în semestrul I.
Structura cursului
Cursul cuprinde șapte unități de învățare structurate astfel:
 U1 – Origini, izvoare, metode de cercetare și evoluția istoriei educa ției fizice și sportului
 U2 – Originile exerci țiului fizic și activitățile motrice în comuna primitiv ă și în societ ățile
tribale
 U3 – Exerci țiile fizice în Grecia Antic ă
 U4 – Jocurile Olimpice Antice, exerci țiul fizic în evul mediu și perioada clasic ă
 U5 – Exerci țiul și edicația fizică în timpul rena șterii

5
 U6 – Principalele sisteme de educa ție fizică
 U7 – Jocurile Olimpice moderne

Cerințe preliminare
Pentru o percep ție cât mai precis ă a disciplinei este necesar ă parcurgerea și
promovarea cursurilor si seminari ilor programate în semestrul I.
Disciplina deservita
Istoria Educa ției Fizice și Sportului
Durata medie de studiu individual
Durata medie estimat ă a studiului individual pentru unit ățile de învățare:
 U1 – 4 ore
 U2 – 4 ore
 U1 – 4 ore
 U2 – 4 ore
 U1 – 4 ore
 U2 – 4 ore
 U1 – 4 ore

Evaluarea
Evaluarea final ă constă într-un examen scris dat dup ă încheierea activit ăților asistate
de tip, examen scris în perioada de sesiune, ponderea acestuia în nota final ă fiind de:
Nota finala va avea urmatoarea pondere:
 evaluare finala (exa mn/colocviu) – 60%
 proiecte – 10%
 evaluare pe parcurs (seminarizare) – 30%

6
U. 1. ORIGINI, IZVOARE, METODE DE CERCETARE ȘI EVOLU ȚIA ISTORIEI
EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

Cuprins
U. 1. Origini, izvoare, metode de cercetare și evoluția istoriei educa ției fizice și sportului
U.1. 1. Origini
U.1.2. Izvoare ale I.E.F.S
U1.2.1. Dovezi arheologice
U.1.2.2. Epica popular ă
U.1.2.3. Lucr ări, edificii și instituții ale zilelor noastre.
U.1.3. Delimit ări conceptuale specific educa ției fizice și sportului
U.1.3.1. Activitate motric ă
U.1.3.2. Exerci țiu fizic
U.1.3.3. Educa ție fizică
U.1.3.4. Sportul
U.1.4.Teste de autoevaluare

Introducere
Istoria, dup ă cum știm, se ocup ă cu studiul societ ății omenești și a legităților ei de
dezvoltare, fiind o știință cu un pronun țat caracter general, îns ă deosebit de dinamic ă. Ea
abordează fapte trecute, ținând cont c ă acestea au generat situa ții actuale, ce la rândul lor vor
genera acțiuni și fapte viitoare.
Încercarea noastr ă de a aborda reperele cele mai ge nerale ale unui segment al istoriei
generale a omenirii, Istoria Educa ției Fizice și Sportului, poate fi catalogat ă ca o încercare
palidă, din moment ce nu poate fi vorba de o abordare exhaustiv ă, având în vedere mul țimea
faptelor și evenimentelor ce au marcat evolu ția umană, inclusiv a educa
ției fizice și
sportului de-a lungul timpului.
Scriitorul contemporan Pierre de Coubertin, declara într- una din scrierile sale: „În
ultimii 150 de ani, știința a devenit un factor important în via ța cotidian ă a omului. În acest
scurt timp, ea a antrenat resu rse mai importante decât cele înregistrate în întreaga epoc ă a
Egiptului antic. 150 de ani de știință s-au dovedit mai explozivi decât cinci mii de ani de
civilizație preștiințifică”.
Alvin Toffler în „ Șocul Viitorului” remarc ă și supraliciteaz ă tendința de accelerare a
tuturor efectelor cercet ării științifice, asupra societ ății în general.
Istoria Educa ției Fizice și Sportului studiaz ă originea, evolu ția și diversificarea
formelor de practicare a exerci țiilor fizice, cadrul organizatoric și instituțional în care s-au
practicat aceste exerci ții, din cele mai vechi timpuri pân ă în zilele noastre.

7
Practicate empiric sau științific, puse în slujba idealului de frumos și armonie, alteori
de satisfacere a unor porniri br utale sau chiar degradante, exerci țiile fizice nu au încetat
niciodată să fie prezente în preocup ările ființei umane.Conclud prin a spune c ă istoria
educației fizice și sportului a urmat întotdeaun a firul istoriei universale c ăreia îi apar ține.
Educația fizică și sportul nu pot evita aceast ă tendință. Dovadă o stau multitudinea de
evenimente sportive majore, mul țimile de participan ți în cele mai diverse competi ții, dinamica
procesului de preg ătire sportiv ă, descoperirile legate de m odul de valorificare a capacit ății de
efort, descoperiri de natur ă tehnologic ă, toate aceste f ăcând ca dinamica fe nomenului sport s ă
fie deosebit de elocvent ă.
Prezenta lucrare încearc ă să aducă în prim plan fenom enele, evenimentele și
evoluțiile cele mai semnificative ale educa ției fizice și sportului în în contextul evolu țiilor
societății omenești de-a lungul istoriei.

Obiectivele unitatii de invatare
La sfârșitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie sî fie capabili :
 să înțeleagă elementele definitorii pr ivind originile, izvoarele și metodele de
cercetare din domeniul istoriei educa ției fizice.
 să identifice principalelor etape și aspecte definitorii ale evolu ției eudca ției
fizice și sportului.
 să înțeleagă diferențele noționale dintre principale le concepte ale educa ției
fizice și sportului
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și a sportului .

Durata medie de parcurgere a unit ății de învățare – 4 ore

U.1. 1. Origini
Fiecare societate uman ă și fiecare epoc ă istorică, au lăsat în evolu ția lor urme peste
veacuri, care atest ă gradul lor de cultur ă și civilizație, nivelul de con știință și de simț civic,
concepția lor despre natur ă și viață.
Ca fenomene sociale complexe, educa ția fizică și sportul, s-au integrat treptat în
sistemele educa ționale ale societ ăților respective. Orice sistem presupune existen ța unei
serii de componente legate între ele și corelate de o manier ă logică. Sistemele de educa ție
fizică și sport includ în structura lor aspecte tehnice și mijloace de perfec ționare a acestora,
mijloace materiale și logistice, cuno ștințe teoretice legate de acestea, institu ții de conducere
și organizatorice, etc. Nu to ate aceste componente au ap ărut deodat ă în societ ățile și în
epocile istorice respective, indiferent de nivelul de dezvoltare a acestora.

8
Putem afirma c ă fiecare component ă a sistemului are propria sa istorie, propria sa
dată de apariție și propria sa evolu ție.
Toate componentele sistemelor de educa ție fizică și sport au ap ărut și s-au dezvoltat
în funcție de necesit ățile istorice concrete, de evolu ția societății respective, de interesul
acesteia și de nivelul de con știentizare a efectelor acestei activit ăți.
Conform opiniei unor speciali ști ai domeniului, men ționăm pe I. Șiclovan (1979) –
referitor la originea educa ției fizice și a sportului se desprind câteva concluzii:
– la începuturile dezvolt ării societăților umane, exerci țiile fizice erau strâns legate, chiar
împletite cu condi țiile vieții materiale. Pe m ăsura evolu ției societ ăților umane,
elementele educa ției fizice se desprind de baza economic ă, căpătând o independen ță din
ce în ce mai mare.
– complexitatea educa ției fizice și ulterior a sportului devine din ce în ce mai mare, odat ă
cu evoluția societății respective. Exerci țiul fizic se perfec ționează mereu, se diversific ă
și se specializeaz ă în funcție de scopurile urm ărite. În paralel apar primele concepte
teoretice, cuprinzând în special idei și îndrumări referitoare la practica exerci țiilor fizice.
În toate culturile popoarelor antice exist ă dovezi materiale care atest ă practicarea
exercițiilor fizice în scopurile amintite.
Educația fizică și sportul au o puternic ă motivare social ă, motivare decurgând din îns ăși
esența speciei umane. Activitatea de educa ție fizică și sport este influen țată și de alte
activități sociale ca politica, știința, religia, etc.
De cea mai mare importan ță într-o societate r ămân însă multiplele valen țe educative ale
educației fizice și ale sportului, rolul lo r în formarea personalit ății umane.
Principalele izvoare ale educa ției fizice și sportului au fost: practica, cuno ștințele
acumulate în timp și competiția.
Practica exercițiului fizic a însemnat și învățare prin descoperire, inova ție,
creativitate, care au l ărgit permanent paleta mijloacelor și metodelor de lucru, îmbog ățind
domeniul acestor activit ăți.
Cunoștințele acumulate prin experien ța practică, au constituit în timp un patrimoniu
ce s-a transmis din genera ție în genera ție. Aceste cuno ștințe au generat princi pii, reguli, noi
metode de lucru la care se adaug ă în timp forme de organizare, institu ții, se cristalizeaz ă
concepții, strategii și management specific.
Competiția constituie în orice domeniu de ac tivitate motorul progresului. Tendin ța
firească a ființei umane de a se perfec ționa, de a se m ăsura și întrece cu semenul s ău a
determinat perfec ționarea con ținutului activit ății de educa ție fizică și sport, cu efecte multiple:
dezvoltare somato-func țională, nivel general de motricitate, nivel al calit ăților motrice,
specializare motric ă, capacitate de performan ță.
U.1.2. IZVOARELE istoriei educa ției fizice și sportului.
U.1.2.1. Dovezi arheologice.
Dovezi materiale care atest ă preocup ările omului pentru exerci țiul fizic, pentru
educația fizică și pentru sport, au fost produse la nive lul tuturor tipurilor de societate, de la
cea primitiv ă la cele mai avansate.
“Istoria societ ății omenești consemneaz ă prezența practicării exercițiilor fizice în via ța
socială a tuturor orândui rilor sociale” – I. Șiclovan (1979)
Dovezile materiale provenite din cele mai vechi vremuri, precum inscrip ții și desene
pe diferite suporturi (pere ți ai peșterilor sau pe vase de lut), dar și documente scrise, opere

9
de artă (în special sculpturi cel ebre), ustensile casnice și arme, atest ă preocupări pentru
practicarea exerci țiilor fizice în scopuri educative, ig ienice sau militare, conform cerin țelor
acelor timpuri.
Dovezile materiale descoperite de cercet ările arheologice pot fi interpretate în mod
direct ca mijloace eviden te utilizate în via ța de zi cu zi, sau pot fi interpretate în mod
deductiv ca mijloace utilizate în diferite scopuri în societ ățile respective.
Așezările străvechi care au apar ținut unor civiliza ții apuse, precum cele care au fost
descoperite în Peru (Mun ții Anzii Cordilieri), au p ăstrat elemente indubitabile despre
practicarea exerci țiilor fizice, îndeosebi sub forma de alergare care constituia apanajul
triburilor de indieni. Desenele rupestre înf ățișează momente din via ța omului primitiv
precum scenele de vân ătoare care reprezint ă modalități de aruncare a diferitelor obiecte.
Picturile murale precum frescele de la Beni-Ha ssan reprezentând fazele unei lupte. Cele 120
figuri se succed ca într-o chinogram ă. Multe scene murale sa u de pe vase reprezint ă
exerciții din gimnastica analitic ă. Gimnastica la egipteni s-a bucurat de mare cinste și
prestigiu a șa cum nu s-a mai întâlnit la popoarele antice, nici m ăcar la greci.
Sculpturile precum “Regele Mycermas” și “Numitul Hosi” sunt adev ărate prototipuri
de forță muscular ă și frumuse țe fizică, sau „Discobolul” lui Miron și „Alergătoarea Doric ă”
ce ne arat ă că exercițiile fizice au atins cel mai înalt nivel la grecii antici.
Săpăturile de la Tomis au scos la iveal ă o serie de inscrip ții încrustate pe soclul unor
statui care ne precizeaz ă că tradiționalele serb ări „Hermaie” se desf ășurau pe durata a 6 zile,
la care participau tineri, efebi și în general cei ce frecv entau palestrele. O alt ă inscripție ne
informeaz ă despre un cet ățean din Tomis care a instituit jo curile lui Ares (echivalentul
zeului Marte din mitologia greac ă).
Basoreliefurile de la Kaum-el-Ahmar și cele de la Ptah-Hotep demonstreaz ă locul pe
care-l ocupau exerci țiile fizice la egipteni. Deasemenea și dansurile erau foarte mult agreate.
Palestrele și gimnaziile grece ști din cet ățile Histria, Callatis și Tomis, precum și
termele romane sau amfiteatrul de la Sarmisegetuza sunt m ărturii indubitabile despre
exercițiile la sciți, greci și romani.

U.1.2.2. Epica popular ă
„Vedele”, „Cartea sfânt ă” precum și „Legile lui Manu” la popoarele Indiei, lucr ările
lui Kong–Fu, filozof și medic în China antic ă, lucrarea „Ciropedia” lui Xenofon, la vechii
perși, lucrările și perceptele lui Hipocrate, Galen, Filostrat, Platon și Homer cu ale sale –
Iliada și Odiseea la vechii Greci, sunt tot atât ea dovezi materiale (scrise) care arunc ă o
lumină asupra concep țiilor educa ționale ale unor popoare din antichitate.
Balada „Mihu Copilul”, de V. Alexandri ne descrie o lupt ă dusă după reguli
cavalerești. În aceasta, la loc de cinste, este prezentat ă aruncarea buzduganului care a
devenit ulterior un exerci țiu sportiv intrat în tradi ție, constituind un pu nct din programul
„Junilor” din Scheii Bra șovului.
În balada popular ă “Radu Șerban Basarab”, românul este prezentat ca un atlet
complet. La capitolul poeme men ționăm mai întâi Iliada și Odiseea, poemul german
“Nibelungenlied” și cel francez “Chanson de Gest”.
Poetul grec (teban) Pindar a scri s peste 100 de ode închinate învinv ătorilor la jocurile
panelenice (J.O. pitice, istmice și nemeece) grupate în celebra “Epinikia”.

10
Legendele sunt deasemenea purt ătoare de informa ții interesante privind locul și rolul
exercițiilor fizice în via ța popoarelor, exemplu “Legenda argonau ților” sau colec ția de
legende istorice din poemul islandez „Saga”.
În literatura noastr ă menționăm legenda lui Vasile Alecsandri „Altarul mân ăstirii
Putna” și povestirile istorice din romane le lui Mihail Sadoveanu „Nicoar ă Potcoavă” și
„Frații Jderi”.

U.1.2.3. Lucr ări, edificii, institu ții ale zilelor noastre
Politica strategic ă națională, evenimente sportive de mare amploare, genereaz ă
dovezi materiale care atest ă interesul societ ății actuale pentru educa ție fizică și sport,
materializate în elemen te de infrastructur ă în concep ții arhitectonice și urbanistice de
excepție. Se valorific ă în sport pe o scar ă tot mai larg ă, elemente ale cercet ării științifice și
ale cuceririlor tehnologice cele mai noi. În unele țări și în unele domenii se dezvolt ă
adevărate „școli” ce atest ă tradiția, competen ța și înaltul nivel de performan ță în domeniile
respective. Sunt de notorietate „ școlile” de gimnastic ă din Rusia și România, școala
American ă de atletism sau de nata ție, școala German ă de handbal sau cea Brazilian ă de
fotbal. Popularizarea prin mediatizare și organizarea de evenimente sportive diverse iau
amploare din ce în ce mai mult.
Educația fizică și sportul, fenomene extrem de complexe și de dinamice, continu ă să
se dezvolte și să ocupe un rol din ce în ce mai mare în via ța socială actuală, la nivelul
tuturor țărilor și popoarelor lumii.
Aceste documente aduc o contribu ție mai consistent ă la identificarea preocup ărilor
unor personalit ăți și instituții implicate în îmbog ățirea conținutului activit ății de practicare a
exercițiilor fizice. Amintim câteva docum ente la care ne vom referi:
– cronici (letopise țe), hrisoave;
– regulamente;
– legi;
– instrucțiuni;
– circulare.
Cronicarul I. Neculce men ționează într-una din cronicile sale ispr ăvile săvârșite în
arta călăriei de către Dedul Sp ătarul.
Cronicile lui Ipsilanti (1776) men ționează pentu prima oar ă că într-o școală
româneasc ă, respectiv la Colegiul Sfântul Sava din Bucure ști, gimnastica se practica sub
conducerea unui profesor. De fapt la acest colegiu func ționau numai doi profesori (unul
pentru gimnastic ă și altul pentru predarea științelor).
La capitolul regulamente men ționăm “Regulamentul organic” emis în anul 1831 care
a fost de fapt prima constitu ție româneasc ă și în care se recomanda “a se înt ări trupul
elevilor”. Tot din aceast ă sursă aflăm că și la Școala Central ă din Craiova func ționau
profesori de gimnastic ă.
Legea instruc ției publice din anul 1864 este prima lege din țara noastr ă care
introduce în mod oblig atoriu gimnastica în liceu, lege introdus ă de reforma lui A.I. Cuza.
Legea înv ățământului secundar și superior, elaborat ă de Spiru Haret în anul 1989,
prevede introducerea gi mnasticii câte o or ă pe săptămână iar joi și sâmbătă d.a. “jocuri și

11
excursii”. În anul 1928 apare o nou ă lege, Legea înv ățământului secundar, prin care se
schimbă denumirea de gimnastic ă în educație fizică.
Documentele emise de Spiru Haret în ipos taza de ministru al Departamentului
Instrucției sunt adresate profesorilor de educa ție fizică cărora le recomand ă ca
organizarea concursurilor de gimnastic ă rezervate elevilor s ă se facă de așa manier ă
încât să câștige cei mai buni, iar profesorii s ă se respecte reciproc, f ără angajarea unor
discuții care să-i coboare în opinia elevilor și spectatorilor.
O altă circulară este adresat ă prefecților și primarilor în vederea înfiin țării de
societăți de gimnastic ă, jocuri, serb ări locale, tir, nata ție și canotaj, deasemenea prevedea
organizarea de serb ări locale și competiții interjude țene cu ajutorul corpului didactic.
Literatura medical ă, pedagogic ă și filosofic ă
Primele leg ături între medicin ă și practicarea exerci țiilor fizice le întâlnim la vechii
greci. Hipocrat, considerat cel mai mare medic al antichit ății, strălucit reprezentant al
secolului de aur, seco lul lui Pericle (sec.V î.Hr.), a pus bazele medicinei. Pe lâng ă dieta
alimentar ă recunoștea și descria ac țiunea binef ăcătoare a gimnasticii, a masajelor și a băilor
în mare.
Un alt reprezentant ilustru al antichit ății greco-romane a fost Galen care în lucr ările
sale se refer ă direct la exerci țiile fizice, la jocurile cu mingea care au o mare importan ță
igienico-social ă sau face referiri pertinente la leg ătura dintre gimnastic ă și igienă.
Literatura pedagogic ă
Komenski, unul din cei mai reprezentativi pedagogi ai secolului al XVII-lea, ne-a
lăsat ca mărturie a preocup ărilor sale pentru educa ția fizică, lucrări de referin ță precum
“Didactica magna”, “Lumea sim țurilor zugr ăvită în imagini” și “Școala jocurilor”.
Literatura filosofic ă
Probleme legate de practicarea exerci țiilor fizice apar în operele unor filosofi precum
Platon care în lucrarea “Legile” și “Republica” acord ă o foarte mare importan ță gimnasticii,
ca factor al educa ției integrale. Este adept al concep ției privind idealul armonic și susține că
gimnastica este o știință.
Aristotel, cel mai reprezentativ filosof al lumii antice, renumit pedagog, considera c ă
gimnastica este indispensabil ă educației.
Kant, marele filosof german, în conceptul s ău despre educa ție afirmă că scopul
educației fizice este acela de a forma oameni cu o personalitate puternic ă și recomand ă o
serie de exerci ții și jocuri care s ă contribuie la dezvoltarea personalit ății, calităților fizice și
morale ale individului.
Lucrările de specialitate
Ne prezint ă cu rigoare științifică conținutul și formele de practicare a exerci țiilor
fizice, adesea și cadrul social-istoric.
Filostrat, în lucrarea sa “De arte gimnastica”, prezint ă cu multă precizie pentru acea
vreme istoricul și tehnica exerci țiilor fizice.
Mercurialis, în lucrarea sa “Ars gimnastica”, reconstituie cu mult ă competen ță
exercițiile fizice care se practicau în antichitate.
Guts Muths a scris cartea “Gim nastica pentru tineret”considerat ă ca fiind prima
lucrare modern ă de educa ție fizică din lume.
În literatura român ă Gheorghe Moceanu a scris “Gimnastica”, iar C. Kiri țescu a
publicat în 1940 cea mai complet ă lucrare numit ă “Palestrica”.

12

U.1.3. Delimitari conceptuale specif ic educatiei fizice si sportului
Considerăm că pentru a evita unele regretabile erori privind modul de în țelegere,
precum și obiectivele sau sc opurile unor forme de practicare a activit ăților motrice sunt
necesare unele departaj ări terminologice și conceptuale.
Istoria și evoluția activităților motrice dirijate, cu tot ce include acest domeniu, idei,
concepții, metodologii, legi și regulamente, la care se adaug ă valori materiale și
performan țiale, impune studiul unor aspecte ce au de terminat statutul acestora de-a lungul
timpului, în condi țiile în care o abordare exhaustiv ă este imposibil ă.
Activitățile motrice dirijate au avut o evolu ție determinat ă de nivelul de cultur ă și de
civilizație al societ ății umane, asimilându-se cu totalitatea valorilor materiale și spirituale
create de societatea omeneasc ă de-a lungul istoriei și cu nivelul de dez voltare a culturii
materiale și spirituale a fiec ărei societăți în parte.

U.1.3.1.Activi tatea motric ă este o component ă important ă a activității umane, având
de-a lungul vie ții o pondere important ă în acțiunile de integrare și adaptare, au fo st legate de
supraviețuire, de r ăzboi, de vân ătoare, sau de alte îndele tniciri mai mult sau mai pu țin
“domestice”. Activitatea motric ă dirijată, într-o form ă sau alta, s-a cris talizat pe o anumit ă
treaptă de dezvoltare a societ ății, în concordan ță cu cerințele acesteia la tim purile respective.
Înaintea unor nevoi cu caracter ludic, s-au impus cele legate de asigurarea hranei și a
adăpostului, de protejare a teritoriului și a membrilor de familie fa ță de dușmanii de orice fel. În
acele vremuri îndep ărtate majoritatea activit ăților umane aveau caracte r preponderent motric și
de asemenea un pronun țat caracter aplicativ, fiind impuse de nevoile cotidiene iar în acest mod
acestea se perfec ționau. Călăria, scrima, tirul cu arcul la început și cel cu arma ulterior, vâslitul
în variate feluri de ambarca țiuni, boxul, luptele, în formele lor actuale î și au originea în
activitățile de procurare a hranei, de ap ărare împotriva animalelor s ălbatice sau în cele impuse
de război, în societ ățile de la începuturile om enirii. Nevoia de perfec ționare a actelor și
acțiunilor legate de îndeletnicir ile cotidiene, în ideea cre șterii eficien ței lor, a condu s la reluarea
și exersarea acestora și în afara activit ăților legate de supravie țuire. Apar astfel germenii
antrenamentului sportiv – adic ă continuitatea în aces t gen de activitate și repetarea mijloacelor
sale de baz ă în perfec ționarea diversel or acte motrice și a capacit ății de mișcare în general –
exercițiul fizic.

U.1.3.2.Exerci țiul fizic reprezint ă în accep țiunea actual ă, o structur ă motrică
deliberat conceput ă, alcătuită rațional și definește o acțiune cu caracter sistematic care se
repetă în ideea perfec ționării unei mi șcări (simple sau complexe), sau a unei calit ăți motrice.
Exercițiul fizic are asemenea activit ăților motrice dirijate o evolu ție istorică, evoluând de la
mișcări relativ simple cu caracter imitativ ale unor secven țe din activit ățile motrice
cotidiene, la mi șcări din ce în ce mai complexe, mai ela borate, cu efecte diverse în plan
analitic sau global.
Exercițiul fizic, ca structur ă motrică, este caracterizat de parametrii spa țiali,
temporali și dinamici.
Parametrii spa țiali – definesc poziții – inițiale, intermediare și finale, direcții de
execuție, sensul mișcării, amplitudinea acesteia și distanța pe care se execut ă exercițiul.

13
Parametrii temporali – se refer ă la durata execuției, la ritmul acesteia și la tempoul de
lucru. consider ăm că este momentul s ă departajăm aceste ultime dou ă noțiuni. ritmul
execuției relevă duratele și intervalele de timp necesare
și specifice unei execu ții corecte din punct de vedere biomecanic și dinamic. tempoul
execuției relevă numărul actelor (ac țiunilor) motrice efectuat e pe unitatea de timp.
Parametrii dinamici – indică forța, viteza, precizia și echilibrul necesare execu ției
optime .
Exercițiul fizic se utilizeaz ă și în “rețete” simple, dar mai ales sub forma unor
complexe de exerci ții legate în sistem , conform cerin țelor specifice de ramur ă (complexe,
sisteme de ac ționare, blocuri func ționale ).
Materia predat ă în școală – Educație Fizică și Sport reune ște în fapt dou ă tipuri de
activitate, apropiate – evident – dar care au ținte , abord ări și pași de urmat diferite. Având în
vedere aceste aspecte, c onfuzia aproape general ă ce există în prezent între aceste dou ă tipuri de
activități este mai mult decât îngrijor ătoare atât în privin ța eventualelor obiective sau ținte
fixate, cât și pentru modul de lucru și metodologia specific ă atingerii acestora.
Este absolut necesar s ă departajăm cele dou ă tipuri de activitate și totodată să
identificăm maniera în care una se reg ăsește în cealalt ă. Trebuie s ă vedem care sunt
punctele comune sau valen țele care apropie cele dou ă tipuri de activitate, precum și
elementele care fac deosebirea clar ă între ceea ce înseamn ă activitatea de Educa ție Fizică și
ceea ce înseamn ă Sport. Se pare c ă în prezent, la noi în țară toată lumea face sport, chiar
dacă la diferite nivele se practic ă un anumit fel de educare a fizicului, iar în școli activitatea
de educa ție fizică se nume ște tot sport, în ciuda formei specifice de organizare, a
obiectivelor propuse, a mijloacelor și metodelor de lucr u utilizate, a evalu ării și aprecierii
rezultatelor, etc.
Preocupări pentru formarea și dezvoltarea multilateral ă a personalit ății umane sunt
caracteristice tuturor societ ăților umane avansate. Sisteme educa ționale, de cele mai multe
ori inspirate din modelele antice grece ști sau romane apar în diverse țări ale lumii. Aceste
sisteme educa ționale caut ă să aplice principiile unei educa ții integrale, incluzând educa ția
fizică și acordându-i acesteia o pondere important ă.

U.1.3.3. Educa ția fizică, reprezintă un concept ce include pe lâng ă exercițiul fizic cu
aspectele sale tehnice (deter minate de parametrii s ăi de execu ție) și aspecte organizatorice și
metodice în procesul de desf ășurare a activit ății, mijloace materiale și logistice, cuno ștințe
teoretice necesare eficientiz ării acestuia, precum și instituții care să asigure buna desf ășurare
a acestei activit ăți.
Primul element al conceptului de educa ție fizică a fost fără dar și poate exerci țiul
fizic, prin intermediul acestuia realiz ându-se la modul direct obiectivele sau țintele acestei
activității. Obiectivele de baz ă ale activit ății de educa ție fizică (și, de asemeni a sportului) au
fost permanent legat de tendin ța de perfec ționare a personalit ății umane. Perfec ționarea
personalit ății umane presupune o palet ă largă de activit ăți care trebuie s ă acopere multitudinea
de componente ale acesteia. Educa ția fizică are ca principale finalit ăți menținerea și întărirea
sănătății, perfecționarea indicilor de dezvoltare fizic ă precum și a celor ai capacit ății de mișcare.
Termenul „perfec ționare” legat de obiectivele educa ției fizice presupune c ă aceasta nu
acționează pe un “teren gol” ci modeleaz ă subiectul supus procesului educa țional, pe fondul de

14
înzestrări genetice ale acestuia (indici somatici și funcționali, calit ăți motrice, bagaj de
deprinderi motrice de baz ă, etc.)
Indicii dezvolt ării fizice se refer ă la dezvoltarea armonioas ă a corpului uman, a
indicilor somatici (sistemul muscular și aparatul osteo – articular) și a celor func ționali (în
special aparatul cardio – vascular și a celui respirator).
Calitățile motrice sunt înzestr ări naturale ale omului, care înso țesc actele motrice și
cărora le confer ă anumiți indici de execu ție: viteză, forță, rezistență, coordonare, suple țe.
Parte dintre aceste calit ăți sunt perfectibile în mare m ăsură, parte sunt pu țin perfectibile, dar
în afara substratului lor fiziologic complex și mai dificil de determinat, în procesul de
educație fizică ceea ce conteaz ă este acurate țea și eficiența actului motric propriu zis,
determinate de indicii de execu ție ale acestuia.
Bagajul de deprinderi ( și priceperi) motrice de baz ă, este reprezentat de num ărul și
varietatea unor acte și manifest ări motrice achizi ționate în mod natural în procesul de
dezvoltare ontogenetic ă, concretizate în variante de deplasare (târâre, c ățărare, mers,
alergare, s ăritură), posibilit ăți de prindere și aruncare, transport, etc.
În procesul de perfec ționare fizic ă, precum și în cel de perfec ționare motric ă
acționează două categorii de factori: factori cu influen țe intenționate și factori cu influen țe
neintenționate.
Factorii cu influen țe intenționate sunt specifice procesului instructiv-educativ din
educația fizică, proces necesar a fi desf ășurat sistematic, orientat sp re anumite scopuri, utilizând
mijloace (exerci țiul fizic) și metode deliberat concepute pentru atingerea scopurilor propuse.
Aceste finalit ăți (cu caracter direct) sunt complectate de altele, ce se adreseaz ă altor
laturi ale personalit ății umane – cele legate de psihic.
Factorii cu influen țe neinten ționate, au caracter sporadic, ne sistematic, provenind din
procesele de cre ștere și de dezvoltare, din influen țele mediului și ale condi țiilor de trai.
Desigur, dintre aceste dou ă categorii de factori primeaz ă cei cu influen țe intenționate.
Argumentul care sus ține aceast ă idee este legat de faptul c ă această categorie atinge în mai
mare măsură latura ra țională și implicit ac ționează asupra laturilor intelectual ă, volitivă,
afectivă și morală a personalit ății umane.
Dezvoltarea societ ății, necesitatea perfec ționării personalit ății umane, au condus la
cristalizarea unor concep ții legate de educa ția fizică, ca proces conceput, condus și dirijat
unitar în diversele societ ăți umane. Astfel apar sistemele de educa ție fizică, care au la baz ă
instituții specializate, institu ții care elaboreaz ă concepții de abordare a activit ății,
organizeaz ă activitatea la nivelul diferitelor e șaloane de vârst ă, asigură cadre de specialitate
și se preocup ă de baza material ă și logistică, necesare acestei activit ăți.

U.1.3.4. Sportul într-o accep țiune general ă, este o activitate de practicare a exerci țiilor
fizice care provoac ă o stare de bi ne psiho-fizic ă, contribuie la ridi carea gradului de s ănătate și
al nivelului calit ății vieții. Dezvoltarea economic ă și socială, înflorirea civiliza ției au dus la
apariția și la diversificarea activit ăților “de timp liber” (de lo isir) printre care artele și sportul.
Sportul a generat competi ția, iar competi ția presupune preg ătire sportiv ă, antrenament. Sportul
și competiția impun limitarea “domeniu lui” de exprimare motric ă. Apare astfel specializarea.
Competiția se deruleaz ă în cadrul specializ ării și impune preg ătire specializat ă.
Activitate social ă complex ă și din ce în ce mai dinamic ă, sportul este caracterizat
prin universalizare. Nu exist ă societate, indiferent de tradi țiile sale culturale, religioase,

15
ideologice sau de nivelul s ău socio-economic care s ă nu fi adoptat sportul ca pe una dintre
valorile de baz ă ale societ ății.
Sportul este la ora actual ă unul dintre cele mai dina mice fenomene ale societ ății
contemporane, fapt relevat nu numai de explozia performan țelor sportive, de num ărul
federațiilor de specialitate, de num ărul sportivilor legitima ți, de infrastr uctura sportiv ă, de
calitatea și cantitatea materialelor uti lizate în activitatea sportiv ă, ci și de cantitatea
informațiilor specializate sau cu cara cter general aplicabile în sport, de imp licarea cercet ării
științifice și tehnologice în aceast ă activitate.
Sportul s-a dezvoltat și s-a diversificat continuu de-a lungul timpului, departajându-se sub
sistemele: sport de performan ță, sport pentru to ți, sport adaptat, fiecare dintre acestea având
filiere specifice.
Sportul cu sub – sistem ele sale, ca de altfel și educația fizică, făcând parte din categoria
activităților motrice dirijate, presu pune o serie de demersuri lega te de organizar e, programare
și evidență a activității. Acest gen de activit ăți se desfășoară atât la nivel na țional, cât și la nivel
zonal sau mondial. În aces t sens a fost necesar ă apariția unor institu ții cu astfel de atribu ții.
Practicat în școli și universit ăți, “lipit” de activitatea de educa ție fizică, el iese treptat din
incinta școlii și începe s ă fie practicat independe nt. Apar astfel Federa ții de specialitate pe
ramuri de spor t, ca institu ții organizatoare și diriguitoare a activit ăților sportive specializate.
Aceste organisme pot avea caracter na țional sau interna țional și astfel pe cale ierarhic ă
Federațiile Naționale de specia litate se afiliaz ă la Federa ția Internațională respectivă.
Educația fizică și sportul chiar dac ă sunt indestructibil le gate prin mijloacele și
metodele utilizate în activitatea practic ă, urmăresc obiective diferite (men ținerea și întărirea
sănătății, perfecționarea indicilor de dezvoltare fizic ă precum și a celor ai capacit ății de
mișcare, pentru educa ția fizică și maximizarea capacit ății de performan ță pentru sport) și au
sisteme diferite de evaluare și de clasificare , de ie rarhizare a valorilor.
Sportul s-a dezvoltat în ultimele decenii mai al es pe filiera Olimpic ă. Fiind un atribut al
tinereții și al valențelor acesteia
– puritate moral ă, spirit de întrecere, pr ietenie, cola borare, el î și găsește adevăratul suport în
rândurile elevilor și al studen ților. De – a – lungul timpului ace știa au fost prin cipalii promotori
ai acestei activit ăți.
Astfel apare Comitetul Interna țional Olimpic și în replic ă la acesta apar în mai toate
țările Comitete Olimpice Na ționale, care se afiliaz ă forului superior.
Ca fenomen de o co mplexitate deosebit ă, sportul și performan ța implică asistență
medicală, cercetare științifică, asistență juridică, mediatizare, etc. În acest sens au ap ărut o serie
de organiza ții internaționale care se implic ă în promovarea sportului și pe filierele respective.
Astfel se pot men ționa “Federa ția Interna țională de Medicin ă Sportivă”, “Consiliul
Internațional pentru Educa ție Fizică și Știință în Sport”, “Asocia ția Interna țională a Presei
Sportive”, “ Federa ția Interna țională de Filatelie Olimpic ă”, “Funda ția Interna țională pentru
Lupta Împotriva Violen ței în Sport” , etc.
Sportul are nevoie de știință, de ansamblul ordonat și sistematizat al cuno ștințelor din
patrimoniul sau.
Apare și se dezvolt ă astfel știința sportului, (care include și educația fizică). Conform
unor autori (I. Șiclovan 1979; L.Teodorescu 1975), “ știința sportului generalizeaz ă experiența
obținută în domeniul perfec ționării dezvolt ării fizice și a capacit ății motrice a oamenilor,

16
o transform ă în norme de lucru și, de asemenea, prospecteaz ă posibilitățile de îmbun ătățire
continuă a efectului activit ăților practice.”
Conform autorilor cita ți mai sus, statutul de știință este atestat de îndeplinirea
următoarelor condi ții:
– are un domeniu de cercetare specific, care const ă în perfec ționarea dezvolt ării fizice și a
capacității motrice a oamenilor;
– are metode de cercetare proprii, cu particularit ăți impuse de efortul intens muscular și
nervos; – are legități specifice, concretizate în principii, cerin țe, norme și reguli, caracteristice educa ției
fizice și sportului;
– îi sunt caracteristice ipoteze de cercet are stabilite independent, menite s ă prospecteze și să
optimizeze în permanen ță eficiența activității de educa ție fizică și sport, în concordan ță cu
exigențele crescânde ale societ ăților viitoare;
– dispune de un ansamblu de date teoretice și practice în continu ă cre
ștere, ceea ce îi asigur ă
o bază o bază proprie de auto-perfec ționare și, de asemenea, de fo rmulare a unor noi cerin țe
față de disciplinele cu care se înrude ște.
Conceptul de știință a sportului, s-a cl ădit în timp, existând nu pu ține controverse,
confuzii și erori pân ă la cristalizarea acestuia.
Știința sportului este un concept de larg ă generalitate care include o serie de teorii și
metodologii ale diverselor activit ăți motrice dirijate, precum educa ția fizică, sportul,
antrenamentul sportiv, kinetologia, kinetote rapia, etc. (kinetologia fiind o disciplin ă
științifică cu un înalt grad de generalizare, o știință a activit ăților motrice, ce dezvolt ă
conceptul de motricitate și condiționările perfec ționării acesteia; kinetoterapia, sau – terapia
de mișcare abordeaz ă posibilitățile de ameliorare a unor deficien țe fizice și chiar func ționale
prin exerci ții specifice, adaptate acestor deficien țe.)
Acest concept s-a dezvoltat u lterior conceptului de cultur ă fizică, concept înscris la
rândul său în conceptul general de cultur ă, fiind determinat și având puternice leg ături cu alt
concept de mai mare generalitate – acela de civiliza ție.

Rezumat
Istoria, dup ă cum știm, se ocup ă cu studiul societ ății omenești și a legităților ei de
dezvoltare, fiind o știință cu un pronun țat caracter general, îns ă deosebit de dinamic ă.
Istoria Educa ției Fizice, abordeaz ă fapte trecute, ținând cont c ă acestea au generat
situații actuale, ce la rândul lor vor genera ac țiuni și fapte viitoare.
U. 1.5. Test de autoevaluare
1. Definiti activitatea motrica.
2. Definiti exercitiul fizic. 3. Definiti educatia fizica. 4. Definiti sportul. 5. Definiti istoria educatie i fizice si sportului.

17
6. Numiti principalele izvoare al e educatiei fizice si sportului?
7. Enumerati cateva dovezi materiale in care apar elemente indubitabile de practicare
a exercitiului fizic inca di n cele mai vechi timpuri.
8. Rolul lui Hipocrat in istoria educatiei fizice si sportului.
9. Rolul lui Gheorghe Moceanu în educatia fizica româneasca?

18
U.2. Originile exerci țiilor fizice și activitățile motrice în comuna primitiv ă și în
societățile tribale

Cuprins
U.2.1. Originile exerci țiului fizic
U.2.2. Forme de practicare a exerci țiilor fizice
U.2.3. Jocurile în comuna primitiv ă
U.2.4. Exerci țiul fizic în Orientul Antic
U.2.4.1. Exerci țiul fizic în Egipt
U.2.4.2. Exerci țiul fizic în India
U.2.4.3. Exerci țiul fizic în China
U.2.4.4. exerci țiul fizic în Japonia
U.2.5. Teste de autoevaluare

Introducere
Cu toate c ă organizarea social ă în formele sale incipiente – familie, gint ă, trib – apare
în comuna primitiv ă, iar aceasta ca form ă istorică de organizare a societ ății este de mult
apusă, în prezent mai exist ă societăți cu organizare tribal ă, în mai multe zone de pe
mapamond mai pu țin cunoscute și investigate. Nivelul de cultur ă și de civiliza ție de atunci,
din era primitiv ă, ca și cel de ast ăzi al societ ăților cu organizare tribal ă, sunt similare și ca
urmare formele de activitate motric ă dirijată sunt aproximativ acelea și.

Competen țele unitatii de invatare
La sfârșitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie s ă fie capabili :
 să înțeleagăă elementele definitorii specifice apari ției și dezvoltării activit ății
fizice în comuna primitiv ă și în societ ățile tribale .
 să identifice principalele fo rme de practicare a exerci țiiilor fizice în func ție de
perioada de apari ție și dezvoltare
 să identifice elementele definitorii ale apari ției și dezvoltării exercițiilor fizice
specifice Orientului Antic
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și a sportului .

Durata medie de parcurgere a unit ății de învățare – 4 ore

U.2.1. Originea exerci țiilor fizice este strâns legat ă de efortul omului primitiv pentru
a-și croi o via ță de relativ ă bunăstare material ă, care să-l ridice deasupra tr eptei animalice. Este
important de cunos cut sub influen ța căror condiții de viață au apărut exercițiile fizice la omul

19
primitiv și cum au evoluat ace stea, adaptându-se și perfecționându-se treptat pe ntru a ajunge la
forma de ”educa ție fizică „organizat ă”.
O lucrare fundamental ă în aceast ă direcție este a sociologului Lewis Henry Morgan
intitulată ”Societatea primitiv ă„ în care se studiaz ă viața indienilor nord americani, în
special a iroch ezilor. Autorul d ă o interpretare materialist ă a formelor și fenomenelor ce stau
la baza societ ății primitive.
Educația este o func țiune social ă, ea nu poate exista de cât la om, pentru c ă numai omul
trăiește în societ ăți organizate. Una din caracter isticile omului, de natur ă a-l deosebi de
celelalte specii, const ă în faptul c ă el transmite urma șilor săi experien ța acumulat ă în cursul
vieții. Aceast ă transmitere a experien ței reprezint ă fenomenul uman al educa ției. Educa ția a
apărut ca un fenomen social economic, specific societ ății omenești, ca un proces con știent al
activității umane. Originea educa ției este legat ă de procesul vie ții materiale și al muncii omului
primitiv.
La omul primitv lupta pentru supravie țuire era dominat ă de preocuparea pentru
procurarea hranei și rezistența în fața dușmanilor. Mi șcările fundamentale ale omului erau
mersul, alergarea, s ăritura și cațărarea iar necestiatea de a- și învinge du șmanii prin for ță a
generat lupta. Armele omului primitiv erau mâinile, picioarele și dinții. Omul paleoliticului
începe să-și confecționeze din piatr ă o serie de unelte și arme rudimentare iar trecerea la
stațiunea biped ă i-a permis s ă-și elibereze membrele anterioare care se vor specializa continuu,
dând naștere celei mai importante mi șcări a omului primitiv, aruncarea. Membrele superioare
au căpătat o nouă funcțiune, proiec ția. Prin intermediul arunc ării omul și-a ținut adversarul la
distanță. Aruncarea a ridicat o nou ă graniță între om și animal. Odat ă cu descoperirea unor noi
mijloace cu caracter tehnic omul a trecut treptat de la proiec ția cu ajutorul mu șchilor proprii, la
proiecția cu ajutorul mijloacelor mecanice, folosind pra știa și arcul.
Așadar în comuna primitiv ă exercițiul fizic a ap ărut din necesitatea material ă a societății
omenești de al preg ăti pe om pentru supravie țuire. Cea dintâi și cea mai important ă formă de
educație în comuna primitiv ă este cea care se aplic ă la dezvoltarea însu șirilor fizice, pentru c ă
aceasta determin ă gradul lui de preg ătire pentru via ță și justifică prezența lui în comunitate.
Existența omului era grea mai ales din cauza luptei pe via ță și pe moarte pe care trebuia s-o
ducă cu fiarele, dar și cu natura. Numai cel bine înzestrat fizice ște putea s ă învingă și să-și
conserve fiin ța. Lupta cu animal ele însemna fie ap ărarea împotriva atacur ilor acestora, fie
vânatoarea pentru hran ă. Armele omului erau rudimentare: bolovanul de piatr ă, reteveiul,
măciuca, țepușa de lemn cu vârf de silex, femure sau ma xilare de animale, cu care lovea ori pe
care le arunca din apropi ere. Aceste armele nu-i puteau se rvi decât pentru lupta la distan țe mici.
Omul trebuia s ă se măsoare în lupta piept la pi ept cu animalele sau cu du șmanul. Dar acest fel
de luptă este primejdios și cere calit ăți fizice deosebite. Pe lâng ă forță e nevoie de calit ăți
suplimentare de îndemânare și curaj, de rezisten ță corporală deosebită, pentru a pu tea îndura
oboseala, omul trebuie s ă poată alerga mult și iute, fie ca s ă scape cu fuga de urm ărirea
animalelor primej dioase, fie ca s ă urmărească el însuși și să ajungă vânatul. Trebuie s ă știe să se
cațăre prin copaci, s ă sară obstacolele, s ă treacă înot apele. Bra țul trebuie s ă-i fie puternic și
îndemânatic la loviturile cu ghioaga ori la aruncarea cu pr oiectile, ochiul s ă știe să aprecieze
distanța, auzul s ă perceapă și să distingă zgomotele. Inteligen ța a fost auxiliarul cel mai
însemnat al calit ăților fizice ale omului. Ea a inspirat omului mijloacele și acțiunile tactice care
i-au dat superioritate asupra animal elor mai puternice fizic decât el.

20
Exercitarea acestor îndeletniciri în via ța extrem de grea a omul ui primitiv a dat îns ă
corpului omenesc putere și agerime, sim țurilor ascu țime și minții istețime. Ele se practicau de
către toți indivizii, fiind indispen sabile atât pentru via ța proprie a fiec ăruia, cât și pentru aceea
a colectivit ății – ceată, hoardă – din care f ăcea parte omul primitiv.
La oamenii primitivi nu exist ă deosebire între mi șcările de munc ă și cele de joc.
Executate prin mecanismul aceluia și aparat psihomotor, ac țiunile de joc reflectau procedeele
de muncă. Ele constituiau în acela și timp un mijloc de educare a muncii și unul de
educație fizică, ambele activit ăți utilizând acelea și obiecte. Con știentizarea necesit ății
exercițiilor imitative, a repet ării acestora, a antren ării în ideea cre șterii eficien ței lor, apare mai
târziu și desigur î și are originea tot în activit ățile cotidiene impuse de condi țiile de
supraviețuire. În timp, experien ța și cunoștințele acumulate în procesul de munc ă, precum și în
cel de perfec ționare al unor acte motr ice, realizate deliberat și intenționat, se transmit din
generație în genera ție, constituind un pa trimoniu teoretic și cultural al societ ăților respective.

U.2.2. Formele de practicare a exerci țiilor fizice
Alergarea
Alergarea este o mi șcare fundamental ă, comună omului și animalelor. La omul
primitiv alergarea este exerci țiul cel mai îndr ăgit și răspândit. Acesta era obligat s ă alerge
mult și repede, fie s ă prindă vânatul, sau s ă scape cu fuga de urm ărirea animalelor
primejdioase. Ulterior omul a descoperit alte modalit ăți mai eficiente de a- și procura hrana
și a se apăra de dușmani, alergarea nemaiavând un ca racter indispensabil supravie țuirii.
Alergătorii incași alcătuiau o categorie social ă cu atribu ții speciale. Între Quito și
Cuzco (capitala inca șilor) erau 1600 de km pe care curierii (alerg ătorii) îi parcurgeau în 8
zile. Cuzco era situat la 3500 km altitudine și 350 km dep ărtare de ocean. La curtea regelui
se prepara pe ște proaspăt adus în dou ă zile de către curierii organiza ți într-un fel de ștafetă.
În tribul Seri din golful calif ornian erau remarcabili alerg ători care prindeau din fug ă
iepurele, cerbul sau calul. Din acest trib a provenit Louis Bennet car e în 1863 a devenit
campion alergând într-o or ă 18,589 km acest record rezistând 34 ani.
Etnograful norvegian Lumholtz a studiat timp de 5 ani un trib de indigeni mexicani –
Taragumara – considera ți cei mai buni alerg ători din lume. Se spune c ă un curier a parcurs
960 de km în 5 zile.
Săritura
Bântușii, o popula ție din centrul Africii cu talie foarte înalt ă (190-200 cm), cresc ători
de vite și buni trăgători cu arcul, practicau s ăritura în în ălțime. Pentru s ăritură foloseau o
coardă întinsă între doi copaci și un fel de trambulin ă, o movilă de termite sau gunoi (înalt ă
de 33 cm). B ăieții săreau în în ălțime de 150-160 cm, iar cei mai buni reu șeau să depășească
2 m.
Aruncarea
Aruncarea este un exerci țiu specific uman și este considerat ă ca fiind cel mai
important moment al evolu ției biologice a omului primitiv. De la scopul strict utilitar,
aruncarea a fost folosit ă ca exerci țiu fizic, mai ales în jo curile care aveau la baz ă aruncarea.
Șarpele de z ăpadă consta în aruncarea unor suli țe care alunecau pe un șanț bine bătătorit în
zăpadă, în final atingând o țintă.
Ciung-Kih era un joc de mare precizie care consta în aruncarea unor suli țe care
treaceau printr-un cerc sau roat ă ce se rostogoleau perpendicular pe direc ția de aruncare.

21
În Australia se folosea pe scar ă largă aruncarea bumerangului la vânarea p ăsărilor și
chiar a cangurului. Bumerangul a fost g ăsit și în Europa, Asia și pe valea Nilului. Etnografii
au și numit-o cultura “bumerangului”.
Cuceritorul insulelo r hawaiene numit și “Napoleonul Pacificului” avea o îndemânare
extraordinar ă. El para (evita) șase lănci care erau aruncate în acela și timp asupra lui.
Apreciem c ă tot aici putem men ționa și aruncarea cu ajutorul pra știei și a arcului. Bantu șii
din centrul Africii erau excelen ți trăgători. Cu arcurile lor de 150 cm nimereau ținta la o
distanță de peste 200 de pa și.
În Siberia s-a p ăstrat până astăzi vânarea ur șilor cu ajutorul arcului. Acest exerci țiu
era folosit și ca mijloc de întrecere. Câ știga cel care nimerea ursul în inim ă.
Praștia era folosit ă pe scară largă în America de vest, Africa de est și insulele
Pacificului.
Cățărarea
În Polinezia urcarea pe copacii sub țiri se făcea numai cu ajutorul mâinilor și
picioarelor. Când era vorba de copaci gro și se folosea și o frânghie (o lian ă).
Lupta
La unele triburi din Africa se practica pe scar ă largă lupta. Și în Madagascar s-a
întâlnit acest exerci țiu.
La mongoli lupta este considerat ă o probă a bărbăției. Ea era precedat ă de un ritual
vestimentat asem ănător cavalerilor.
Înotul, vâslitul și călăritul calurilor
Indigenii din bazinul inferior al fluviului Congo erau excelen ți înotători și iscusiți
vâslași. Organizau chiar întreceri între diferite ambarca țiuni.
Hawaienii sunt și astăzi foarte buni înot ători și scufundători. Pot rezista scufunda ți în
apă timp de 3-4 minute.
În Oceania se practica cu o îndemânare și o siguran ță extraordinar ă călăria pe valuri,
folosindu-se doar o scândur ă. Acest gen de exerci ții se practic ă și în Australia.

U.2.3. Jocurile în comuna primitiv ă
Plecând de la faptul c ă jocul este o activitate fizic ă ce pune în mi șcare toate capacit ățile
organismului și că produce un agreabil sentiment de pl ăcere, unii autori consider ă jocul ca o
recreație a organismului la stress, al ții ca izvorând din necesitatea consumului unei excedent de
energie, sau mai bine definit, jocul este un mijloc de relaxare sau desc ărcare psihic ă.
Toate mi șcările fizice din timpul jocu lui dau vitalitate, dezvolt ă funcțiile psihice,
atenția, imagina ția gândirea, excit ă aparatul senzorial și motric.
Caracterul ludic al acestora apare ca necesitate obiectiv ă în viața societății respective, în
clipele de r ăgaz, în pu ținele momente în care nu se punea problema luptei cu natura, cu
animalele s ălbatice sau cu du șmanii de orice fel ai comunit ății. Eliberat temporar de aceste
griji, omul simte nevoia de a se juca. Asta pentru c ă după cum spunea gânditorul și scriitorul
german Friederic Schiller “ omul se joac ă numai când el este om în adev ărata accep țiune a
cuvântului, și, el este pe de–a-ntregul om, numai când se joac ă”.
Dansul la societ ățile tribale
Ca și jocurile, dansul în comuna primitiv ă sau în societ ățile tribale are un pronun țat
caracter ludic, marcând difer ite momente impor tante din via ța comunit ății, de la na șterea sau

22
moartea unui membru al acesteia, pân ă la uciderea sau sacrif icarea unui animal sau câ știgarea
unei lupte în fa ța dușmanului.
Dansurile aveau forme și ritmuri diferite, putân d fi executate de to ți membri
comunității, sau puteau avea un caract er sacru sau exclusivist put ând fi executate numai de
anumiți membrii ai societ ății respective, me mbrii cu ranguri și atribuții speciale în cadrul
acesteia (vraci, r ăzboinici, conduc ători, etc.)
Dansul ca mani festare motric ă, indiferent de caracterul s ău, a avut o evolu ție paralelă și
concordant ă cu evolu ția societății omenești, de la mi șcări simple, ritmice, efectuate pe
ritmurile instrume ntelor de percu ție, până la dansurile sofisticate cu pa și studiați și pretențioși
sau cu o tent ă de acrobatic ă, efectuate cu sau f ără partener. Din cauza condi țiilor obiective
legate de nivelul de trai și de dezvoltare a societ ății umane în comuna primitiv ă precum și a
nivelului de cultur ă și de civiliza ție la acea vreme, exist ă puține dovezi materiale care s ă ateste
preocupările existente la ni velul acestor societ ăți în legătură cu educa ția, în general și cu
activitățile motrice dirijate în special.

U.2.4. Exerci țiile fizice în orientul anti c: Egipt, China, India și Japonia

Primele state sclavagiste au ap ărut în zonele deosebit de fertile din valea Nilului,
Tigrului și Eufratului, Indului și Gangelui.
Cele mai interesante modalit ăți de practicare a exerci țiilor fizice în aceast ă epocă le
vom întâlni în Egip t, India, China și Japonia.

U.2.4.1. Exerci țiile fizice în Egipt
Cu două milenii înaintea grecilor, eg iptenii au creat o cultur ă materială și spiritual ă
care ne uime ște și astăzi. Ingineri iscusi ți au amenajat vastele iriga ții din valea Nilului.
Arhitecții au conceput extraordinarele piramide și colosalele temple. Astronomii aveau
cunoștințe deosebit de avansate pentru acea vreme. Medicii ne-au l ăsat mărturie a
competen ței lor, printre altele, mumiile îmb ălsămate care au sfidat curgerea timpului.
Pictura și sculptura rivalizeaz ă cu cele mai str ălucitoare opere ale Greciei antice. În
domeniul meseriilor, la loc de cinste se înscrie preluc rarea papirusului, împletirea
frânghiilor, confec ționarea sandalelor. Un tablou conving ător privind nivelul de civiliza ție și
cultură au atins egiptenii în aceast ă epocă. Practicarea exerci țiilor fizice a c ăpătat noi
dimensiuni într-un asemenea context.
Descoperirile arheologice au scos la iveal ă sculpturi, picturi murale, basoreliefuri,
sarcofage, ruinele uria șelor temple și inscripții hieroglifice, acestea din urm ă fiind descifrate
de orientalistul francez Champollion (1790-1832).
Arta egiptean ă străveche ne prezint ă figuri țepene, imobile.
Ulterior s-au realizat opere care ne sugereaz ă modul cum erau practicate exerci țiile
fizice. În istoria antic ă a Egiptului distingem trei mari perioade: regatul vechi, mijlociu și
nou. Regatul vechi cuprinde perioada dintre anii 3000-2000 î.Hr, perioad ă î n c a r e s e
realizează admirabile monumente de art ă, îndeosebi în domeniul sc ulpturii. Este vorba de
capodoperele “Regele Micermas” și “Numitul Hosi”, adev ărate prototipuri de for ță fizică și
frumusețe plastică, precum și basoreliefurile de la Ptan-Hotep. Acestea din urm ă reprezint ă
printre altele și jocul mori șca, o combinare de exerci ții executate de b ăieți și fete.
Basorelieful de la Kaum-el-Ahmar îi înf ățișează pe iutori.

23
Regatul mijlociu (2000-1550 î. Hr.) începe cu perioada teban ă în care regimul
faraonic se înt ărește considerabil.
Arta atinge faza de înflorire, caracterizat ă prin atenuarea relief ării forței musculare.
Se dezvolt ă pictura mural ă ilustrată prin celebrele fresce de la Beni-Hassan; care se întind
pe un întreg perete, repre zentând 120 de figuri de lupt ă într-o succesiune echivalent ă cu o
chinogram ă din zilele noastre. Cei doi lupt ători sunt prezenta ți în culori diferite (roz și roșu)
punând prin aceasta în eviden ță toate procedeele tehnice. Se relev ă măiestria tehnic ă a
artistului dar și faptul că acesta cuno ștea foarte bine toate subtilit ățile luptei, sugerându-ne
ideea că el frecventa în mod curent lo curile unde se practicau exerci țiile fizice.
Regatul nou s-a dezvoltat între anii 1550-1 000 în.Hr., inclusiv perioada lui Ramses.
În domeniul culturii se constat ă tendința de trecere de la observarea fidel ă a naturii la o
anumită stilizare, tendin ță care se va accentua în perioada urm ătoare, pân ă ce egiptenii vor
intra sub influen ța artei grece ști.
Școala a căpătat o nouă poziție socială prin preg ătirea scribilor (func ționari de stat)
profesie ce se bucur ă de cel mai înalt prestigiu.
Reprezent ările ne sugereaz ă că exercițiile fizice precum gimnastica, atletismul și
luptele erau practicate în școală, dar sub o form ă mai moderat ă.
Gimnastica analitic ă a cunoscut la egipteni o as emenea dezvoltare încât a dep ășit
chiar nivelul pe care l-au atins grecii în e poca lor de glorie. Gimn astica cuprindea o gam ă
foarte variat ă de exerci ții pentru toate segmentele corpului. Un accent deosebit îl puneau pe
mobilitatea coloanei vertebrale, a șa cum reiese dintr-o serie de picturi murale. Pe
monumentele de la Ptah-Hotep și calcarurile de la Sakkra apar desene care reprezint ă
combinații de exerci ții efectuate de b ăieți și fete, alc ătuind jocul “mori șca”, călăria pe
umerii partenerului și “omul mort”. Se mai practicau și alte exerci ții cu bastoanele, cu
pumnii și cu măciuci, ridicarea de greut ăți (saci umplu ți cu nisip), chiar luptele cu taurii.
Fetele practicau exerci ții de îndemânare cu mingea sau cu portocalele, s ărituri cu
coarda etc.
Exercițiile fizice f ăceau parte integrant ă din procesul de educa ție al principilor.
Regele Sesostris (Ramses al II-lea) a fost crescut de tat ăl său împreun ă cu o serie de copii
născuți în aceea și zi, într-un regim sever de practicare a exerci țiilor fizice pentru a deveni
rezistenți și puternici, educându-le în egal ă măsură fizicul și psihicul. Însu și faraonul și
nobilii luau parte la ac țiuni grandioase de vân ătoare în valea Nilului, unde vânau leul și
leopardul. Oamenii de rând vânau capre, gazele și antilope. În apa Nilului era vânat
hipopotamul iar în timpul liber pescarii și marinarii organiza u concursuri cu ni ște bărci
lungi și înguste numite iute.
Înotul, asem ănător procedeului craul de astăzi se practica pe scar ă largă. În
pregătirea militarilor, un loc deosebit îl ocupau exerci țiile de mânuire a armelor: arcul,
securea, ghioaga, lancea și scutul, f ără să fie neglijate exerci țiile de mobilitate, for ță și
rezistență precum mersul, alergarea, s ăritura, lupta corp la corp etc. Mânuirea arcului ocup ă
un loc prioritar. Armata egipteanu nu avea cavaleri e. Calul era folosit în întrecerile de care
la care participa efectiv chiar și faraonul.
Picturile și basoreliefurile ne înf ățișează scene de dansuri sacre și profane, dintre care
se remarc ă dansul arca șului.

24
U.2.4.2. Exerci țiile fizice în India
Începând cu mileniul al IV-lea î.Hr. în acest spa țiu s-a dezvoltat o interesant ă cultură
materială și spiritual ă. Cartea sfânt ă a acestui popor numit ă “Vedele” (poem redactat în
limba sanscrit ă) care dateaz ă din mileniul al IV-lea î.Hr. constituie baza religiei, filosofiei,
moralei și a institu țiilor sociale a hindu șilor. În aceast ă lucrare g ăsim o serie de informa ții
despre via ța și preocupările lor, inclusiv despre educa ția fizică.
In ,,Vedele” oamenii dobândeasc o serie de virtu ți fundamentale care constituiau
idealul vie ții lor, și anume: îndatoririle c ătre familie, comunitate, patrie și umanitate în
câștigarea bunurilor materiale și a gloriei. Ca s ă atingă aceste idealuri oamenii trebuia s ă
dobândeasc ă o robuste țe fizică, rezultat al practic ării anumitor exerci ții fizice. Aceste
exerciții constituiau un adev ărat patrimoniu na țional pe care indienii din zilele noastre
încearcă să-l reconstituie.
La mijlocul mileniului al II-lea indienii au suferit un lung proces de stratificare în
urma căruia s-au format cele patru caste, prima fiind cea a brahmanilor. Preo ții brahmani
aveau serioase preocup ări intelectuale, îndeosebi în domeniul astronomiei și medicinei, fapt
ce a atras aten ția lumii civilizate.
Potrivit legilor lui Manu oamenii trebuia s ă facă baie în râuri și în lacuri, atât din
motive igienice, cât și religioase, realizând a șa-numita “sp ălare a păcatelor”. Exerci țiile de
respirație cu accent pe apnee prelungit ă completau programul de b ăi. Toate acestea s-au
constituit într-un original sistem na țional de educa ție fizică numit “Pranayama”.
Pranayama era un complex de exerci ții filosofice religioase, combinat cu reguli ale
vieții sociale, psihice, etice, fizice și medicale prin care se urm ărea mîntuirea.
Purificarea sufletului se realizeaz ă prin: abstinen ță, controlul respira ției, atenuarea
sensibilității, cultură, contempla ție etc.
Brahmanii au modificat treptat con ținutul acestor exerci ții respiratorii care ini țial
erau simple și cu pronun țat caracter igienic.
Spre deosebire de sistemul Pranayam a care avea un caracter preponderent
contemplativ, sistemul Yoga punea mare pre ț pe exerci țiile corporale.
Despre sistemul educa țional nu avem surse directe de informare dar unele concluzii
le desprinde din felul în care a fost educat fiul de rege Gautama. De și Gautama f ăcea parte
din clasa r ăzboinicilor, când a dorit s ă se căsătorească, tatăl fetei l-a suspectat de sl ăbiciune
în acțiune, ca urmare a educa ției primite la palat. Atunci regele, r ănit în orgoliul lui de
părinte, a poruncit ca fiul s ău să participe la o întrecere cu 500 de tineri. Gautama a ie șit
învingător la interpretarea c ărților sfinte, la calcul, mânuirea arcului, lupt ă, săritură,
alergare, înot, dans, conducerea carului etc.
U.2.4.3. Exerci țiile fizice în China antic ă
San-In a fost primul stat orga nizat între secolele XVIII-XII î.Hr.
Pe lâng ă agricultura f ăcută cu mijloace rudimentare, s-au dezvoltat și meșteșugurile,
prelucrarea lemnului, ol ăritul și îndeosebi țesătoria, care au favorizat dezvoltarea
comerțului. Împ ăratul, exponent al puterii despotice, devenea și șeful religios suprem,
marele preot. Triburile nomade ve nite din regiunile nordice au h ărțuit statul In, au subjugat
toate triburile și au format statul Ciu.
În perioada cuprins ă între secolele VIII-III î.Hr. s-a produs destr ămarea statului
unitar centralizat chinez. În secolul III î.Hr. se formeaz ă un nou stat puternic, cel apar ținând

25
dinastiei Tin, cea care va patr ona construirea marelui zid ch inezesc. Actualul zid dateaz ă din
timpul dinastiei Min (secolul XIV-XVII). Zidul are peste 3000 km lungime și 10 m
înălțime.
În dezvoltarea culturii, credin țele religioase îmbrac ă forma filosofiei. Un moment de
referință îl reprezint ă sistemul filosofic religios al lui Confucius.
Singurele surse de informare pe care le avem sunt c ărțile religioase care ne relev ă
faptul că educația ocupa un loc deosebit, cuprinzând latura moral ă, intelectual ă și fizică și
era apanajul clasei aristocra tice. Copii primeau în familie primele elemente ale educa ției,
apoi continuau în școală cu citirea ideogramelor, a c ărților religioase, matematica, muzica și
dansul. Între 15-19 ani adolescentul înva ță tragerea cu arcul, conducerea carului și scrima.
Educația se completeaz ă până la 30 de ani. Preg ătirea fizic ă și morală a nobilului chinez se
realizează în principal prin triada: trager ea cu arcul, conducerea carului și dansul. Dansurile
aveau un caracter reli gios (cult al str ăbunilor), funebru (execu tate la înmormânt ări de către
profesioni ști) sau magic, executate în timpul ceremonialelor (serbarea prim ăverii, pentru
alungarea spiritelor rele și pentru invocarea spiritelor bune).
Oamenii câmpului organizau s ărbători populare în care se mai practicau lupta cu
pumnii, aruncarea cu piatra, lupta și îndeosebi scrima cu bastoane sau sabia.
În timpul dinastiei Ciu erau la loc de cinste exerci țiile războinice. Medicul Kong-Fu a
creat un sistem de educa ție fizică medicală în care exerci țiile respiratorii ocupau primul loc
și erau executate cu intensit ăți și poziții diferite ale corpului, co respunzând anumitor boli.
Generalul Yo-Fei a creat un sistem de gimnastic ă care cuprinde exerci ții de ținută, de
luptă și de lovituri cu pumnii, având un caracter de dans.
În China de ast ăzi oamenii practic ă exerciții vechi de 4000 de ani care seam ănă cu un
dans și se numesc Vu-Cin-Si (jocul animalelor și păsărilor).

U.2.4.4. Exerci țiile fizice în Japonia
La japonezi s-au identificat fo rme specifice de practicare a exerci țiilor fizice întrucât
practicile mistico-religioase budiste au creat o concep ție specific japonez ă, asemănătoare
cavalerismului romant ic dar cu o moral ă care recomanda modestia, ascultarea, vitejia, cultul
onoarei și al forței, și care corespundea intereselor clas ei nobiliare a samurailor. Formele
acestei culturi stilizate în maniera japonez ă sunt patru: sumo, kendo, judo și kyudo.
Sumo a fost apanajul samura ilor care ofereau un adev ărat spectacol cur ții imperiale
iar pe parcurs a deven it un sport de profesioni ști în care, cu o preg ătire și un regim special,
sumotorii deveneau ni ște coloși de circa 150 kg, cu pielea t ăbăcită de lovituri și “căptușită”
de grăsime. În loc de echipament au un șorț în jurul coapselor, lega t de o curea care este
folosită și la prinderea adversarului iar în lupt ă folosesc 48 de procedee tehnice.
Demonstra țiile lor sunt foarte apreciate de public.
Kendo este un fel de scrim ă cu bastoane lungi de bambus ținute în ambele mâini în
care luptătorii sunt proteja ți de măști, pieptare, man șete și mănuși. Sunt permise numai
loviturile la cap, bra țul drept și părțile laterale iar lupta este înso țită de mare agita ție, strigăte
și țipete. Acțiunile nu au numai un caracter de lupt ă, ci îmbrac ă forme de dans, urm ărind
efecte educative.
Judo este o continuare a jiu-jitsu-lui str ăvechi japonez, a fost o arm ă secretă a
samurailor și a devenit un adev ărat sport r ăspândit în toat ă lumea. Lupta se caracterizeaz ă
printr-o mare rapiditate, folosind apuc ări, lovituri, torsiuni etc.

26
Kyudo este tot o mo ștenire de la samurai și a devenit un mijloc de educare a
tineretului. Const ă în mânuirea unui arc foarte mare cu o lungime de 1,50 m. În concep ția
modernă japoneză tragerea cu arcul nu este considerat ă un sport, important ă fiind influen ța
morală pe care o are asupra practican ților, nu cine învinge.
Putem concluziona c ă în orientul antic practicarea exerci țiilor fizice a luat forme
specifice prin care se urm ărea punerea în valoare a inteligen ței, a măiestriei execu ției și nu
numai o victorie prin for ța brută.
Rezumat
Exercițiul fizic este strâns legat de efortul omului primitiv pentru a- și croi o via ță de
relativă bunăstare material ă, care să-l ridice deasupra treptei animalice .
Ele se practicau de c ătre toți indivizii, fiind indispensabile atât pentru via ța proprie a
fiecăruia, cât și pentru aceea a colectivit ății – ceată, hoardă – din care f ăcea parte omul
primitiv.
Jocul – Caracterul ludic al aces tora apare ca necesitate obiectiv ă în viața societății
respective, în clipele de r ăgaz, în pu ținele momente în care nu se punea problema luptei cu
natura, cu animalele s ălbatice sau cu du șmanii de orice fel ai comunit ății.

U.2.5. Test de autoevaluare
1. Numiți formele incipiente de organizare ale societ ăților tribale.
2. Enumera ți mișcările fundamentale al e omului primitiv.
3. Cum a aparut exerci țiul fizic în comuna primitiv ă?
4. Descrie ți jocul Ciung-Kih.
5. Ce mișcări folosea omul primitiv în timpul jocurilor sau dansurilor?
6. Care sunt semnifica țiile practic ării exercițiului fizic în India?
7. Ce loc ocupa educa ția fizică în China Antica?
8. Enumera ți exercițiile fizice practicate în Japonia.

27
U.3. EXERCIIILE FIZICE ÎN GRECIA ANTIC Ă

Cuprins
U.3.1. Concep ția igienică
U.3.2. Concep ția militară
U.3.3. Concep ția idealului armonic
U.3.4. Institu ții
U.3.5. Formele de practicare a exerci țiilor fizice
U.3.6. Test de autoevaluare

Introducere
Dintre popoarele mediteraniene Grecia era o țară mică și săracă, risipită pe insule,
măcinată de războaie fratricide și hărțuită de vecini, dar a reu șit să se impun ă prin cultur ă,
istoricii numind aceasta “miracolul grec”.
Educația fizică a cunoscut la greci o dezvoltare care nu a fost estompat ă de curgerea
timpului, stârnind admira ția lumii moderne, l ăsând informa ții în documente arheologice,
lucrări științifice și tehnice, literatur ă și artă. Aceste informa ții ajută la înțelegerea
concepțiilor, conținutului și formelor de organizare și practicare a exerci țiilor fizice.
Distingem dou ă perioade în evolu ția istorică a Greciei:
– preelenică , numită și cretano-micenian ă;
– Grecia clasic ă posthomeric ă.
În insulele din Marea Egee, în special insula Creta, a atins apogeul civiliza ția
preelenică care s-a resim țit și în Grecia continental ă, în orașele Micene și Tirint. Civiliza ția
preelenică nu a fost mai prejos decât cea a Greciei clasice, de exemplu femeile nu numai c ă
asistau în tribune, dar participau și la jocurile publice. În juru l anului 2000 î.Hr. în Grecia
aveau loc întreceri de lupte, pugilat, lupte cu taurii și dansuri care erau mult gustate de
public.
Documentele cele mai importante care fac referire le aceast ă perioadă sunt: “Legenda
argonauților”, “Poemele homerice”, “Iliada” și “Odiseea”.. Din “Iliada” afl ăm că la ritualul
pentru cultul mor ților erau organizate întrecer i de care, pugilat, trânt ă, aruncarea suli ței și a
discului, tragerea cu arcul etc, la care participau numai șefii militari, nu și ostașii de rând.
Învingătorii primeau epitete precum Ach ile “cel iute de picior”, Ajax “cel tare ca un turn”,
Ulisse “cel șiret”. Din “Odisea”, cartea a VIII-a” afl ăm că Ulise, aruncat de valuri pe insula
regelui Alcinaus”, a fost invitat la întrecerer ile feacilor, a participat la aruncarea discului și a
câștigat. Au mai fost organizate întreceri la trânt ă, alergări, dansuri și jocuri cu mingea.
Informații complexe despre exerci țiile fizice în perioada preelenic ă aflăm din
poemele homerice, dup ă care se poate stabili o ordine cronologic ă. Civiliza ția cretano-
miceniană a atins apogeul între anii 1400-1200 î.Hr. Dup ă războiul troian (probabil 1193-
1183) aceast ă civilizație a intrat într-o faz ă de declin care s-a accentuat odat ă cu invazia
dorienilor. Ionienii expulza ți de dorieni s-au st abilit în Atica, dup ă câteva secole a ap ărut
Grecia clasic ă formată în principal din statul doric al spartanilor și statul ionic al atenienilor.

28
Educația, în epoca clasic ă, a devenit una din func țiile fundamentale ale statului,
înțelegându-se prin aceasta armoni a dintre latura intelectual ă și cea fizic ă. Funcția
intelectual ă se putea afirma numai într-un corp s ănătos și armonios dezvoltat. Ideea
armoniei a adus în prim pl an rolul exercitat de exerci țiile fizice în stabilirea acestui
echilibru. Dac ă la celelalte popoare practicarea exerci țiilor fizice avea un scop utilitar prin
care se urm ărea pregătirea pentru r ăzboi, întărirea sănătății și chiar satisfacerea unor cerin țe
de natură mistico-religioase, în Grecia educa ția fizică a devenit o component ă a culturii.
Marii filosofi, medici și legislatori greci au c ăutat să defineasc ă clar țelurile educa ției și să
găsească cele mai adecvate c ăi și mijloace de realizare.
Conceptul de gimnastic ă, introdus de greci, îngloba totalitatea exerci țiilor fizice și a
evoluat în trei direc ții: igienică, militară și armonioas ă.
Secolul V care a marcat apogeul culturii și civilizației grecești a fost supranumit
“secolul de aur” sau “secolul lui Pericle”.

Competen țele unitatii de invatare
La sfârșitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie s ă fie capabili :
 să înțeleagă principalele caracteristici ale concep țiilor specifice practic ării
exercițiilor fizice în grecia Antic ă
 să identifice principalele institu ții specifice practic ării exerci țiilor fizice în
Grecia Antic ă
 să identifice principalele fo rme de practicare a exerci țiilor fizice specifice în
grecia Antic ă
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și a sportului .

Durata medie de parcurgere a un itatii de invat are – 4 ore

U.3.1. Concep ția igienic ă
Reprezentan ții acestei concep ții au fost: Herodikos, Hipocrat, Galen și Filostrat .
Herodikos a fost primul care a conceput, experimentat și recomandat gimnastica
igienică și terapeutic ă care avea la baz ă exercițiile fizice dup ă ce s-a vindecat el însu și de o
maladie considerat ă incurabil ă pe vremea aceea, maladie care-l împiedicase s ă mai
profeseze ca pedotrib (maestru empiric de gimnastic ă). Pe lâng ă exercițiile fizice recomanda
o anumită dietă alimentar ă și masaje, pe care le considera capabile s ă vindece orice boal ă,
ca un “panaceu universal”. Hipocrat nu era de aco rd cu metoda lui Herodikos considerând-o
empirică și Platon l-a ridiculizat considerând gimnastica o tortur ă pentru el și mulți alții.
Meritele lui Herodikos sunt:
– a fost părintele gimnasticii terapeutice și
– a înlocuit pedotribii cu gimna ști (profesori cu preg ătire științifică).

29
Hipocrat , cel mai mare medic al antichit ății, a pus bazele medicinei sub toate
aspectele. Câteva din ideile lui fund amentale sunt: supravegherea dietei, m ăsuri igienice
individuale, stabilirea cauzei maladiei, la baza unei decizii s ă stea observa ția și experien ța, a
înlăturat supersti țiile și prejudec ățile etc. În preocup ările lui privind terepeutica bolilor și
rolul curativ al dietei a dat o aten ție deosebit ă exercițiilor fizice, masajelor și băilor în mare.
A studiat efectele fiziologice ale unor exerci ții și influența ungerii corpului cu uleiuri,
precum și rolul alimenta ției raționale.
Galen , medic celebru, reprezint ă culmea medicinei greco-romane, a c ărui autoritate
nu a fost contestat ă timp de 15 secole. Cea mai mare parte din activitate a desf ășurat-o la
Roma unde a fost medicu l gladiatorilor, având grij ă de sănătatea acestora.
A scris multe c ărți din care trei se refer ă direct la exerci țiile fizice, un manual relev ă
importanța deosebit ă igienico-social ă a jocului cu mingea fiind accesibil tuturor. Alte dou ă
cărți “Știința igienei” și “Trasybul” cuprind discu ții despre rela ția dintre gimnastic ă și
igienă, în care se pune accent pe exerci țiile de for ță pentru c ă au influen ță asupra
principiului vital (pneuma). Considera c ă exercițiile de respira ție nu au valoare și că jocurile
gimnastice sunt mai importante decât mijloacele igienice (masajele, b ăile și medicația).
Punea un mare pre ț pe dezvoltarea for ței și rezisten ței. A fost un du șman al atle ților
profesioni ști și a ridiculizat re țetele absurde practicate de antrenori.
Galen considera c ă medicina este o știință care se împarte în igien ă și terapeutic ă, iar
gimnastica, fiind un mijloc de p ăstrare a s ănătății, face parte din igien ă și implicit din
medicină.
Filostrat , contemporan cu Galen, este prezentat de Kiri țescu ca retor și sofist, de și
cele două concepte nu sunt sinonime.
A l ăsat o lucrare deosebit de interesant ă “De arte gymnastica” (Despre gimnastic ă) în
care prezint ă cu multe detalii istoricul și tehnica exerci țiilor gimnastice, concep țiile elene
privind aspectele fiziologice, igienice și influen ța exercițiilor fizice asupra s ănătății,
deasemeni o serie de recomand ări pentru atle ți.
Filostrat sus ținea că gimnastica este știința care cuprinde medicina și pedotribia,
latura științifică fiind legat ă de cea pedagogic ă, în concluzie gimnastul trebuie s ă posede
temeinice cuno ștințe de medicin ă.

U.3.2. Concep ția militar ă
Statul spartan a pus pe pr imul loc conceptul de educa ție fizică în desăvârșirea
educației, unde regimul militar și-a pus amprenta asupra struct urii social-politice. Spartanii
ne-au lăsat cea mai des ăvârșită imagine a organiz ării și practicării exercițiilor fizice pe baza
concepției militare.
Pentru c ă numărul dorienilor, care au format statul spartan, era foarte redus în
comparație cu descenden ții aborigenilor (perieci și heloți) au fost obliga ți să-și pună în
valoare superioritatea pentru a- și putea domina supu șii. Astfel au pus la punct un sistem de
selecție și educație foarte dur în care copiii sl ăbănogi sau infirmi erau l ăsați să moară pe
muntele Taiget, iar cei s ănătoși primeau educa ția potrivit ă până la 6 ani în familie, apoi la 7
ani erau prelua ți de stat în adev ărate lagăre militare, organiza ți pe echipe și grupe, unde
începeau o aspr ă pregătire militar ă. Rezisten ța fizică era format ă prin marșuri, lupte, c ălărie,
înot și mânuirea armelor, fiind obi șnuiți cu o viață sobră și aspră.

30
La 18 ani tinerii deveneau efebi iar la 20 ai deveneau militari adev ărați. Abia la 30 de
ani erau considera ți bărbați și erau lăsați să-și întemeieze o familie.
Aceeași atenție se dădea și educației fetelor deoarece ele trebuia s ă dea naștere unor
copii sănătoși. Fetele spartane, pe lâng ă alergare, practicau ânotul, lupta, aruncarea suli ței și
discului, jocul cu mingea și unele dansuri. Spartani se ocupau și de latura intelectual ă, în
timpul meselor luate în comun purtau discu ții din care copii înv ățau adevăratele virtu ți ale
societății și probleme ale statului.

U.3.3. Concep ția idealului armonic
Un alt stat sclavagist din Grecia a fost Atena care treptat s-a transformat într-o
republică sclavagist ă democratic ă la conducerea c ăreia se afla plutocra ția (format ă din
comercian ți și meșteșugari). Atena avea intense rela ții comerciale cu Orientul antic, având o
mare autoritate politic ă internațională. Într-un asemenea context s-au dezvoltat științele
naturii, matematica, filosofia, istori a, artele, care ating apogeul antichit ății grecești. Dintre
arte sculptura a devenit un ideal de armonie,frumuse țe și perfecțiune.
Datorită acestor condi ții s-a creat un climat favorabil educa ției în general și educației
fizice în special. Fa ță de spartani, atenienii erau firi blânde și sensibile cu un adev ărat cult
pentru frumos și armonie. Idealul vie ții lor de armonie și frumuse țe, exprimat prin formula
“Kalos kai agatos” (om frumos și bun) trebuia dobândit prin procesul educa ției. Aceste
calități intelectuale, morale și fizice stăteau la baza unei concep ții de înalt ă etică individual ă
și socială. care îi apropia pe atenieni de virtu țile eroilor homerici.
Platon, în lucr ările sale “Republica” și “Legile” considera c ă educația fizică
constituie elementul fundamental al educa ției armonioase. În viziunea sa educa ția se făcea
de către stat și în slujba statului, începea de la cea mai fraged ă vârstă și continua în dou ă
cicluri: pân ă la 20 de ani când se punea accentul pe for ța corporal ă, rezistență la oboseal ă,
curaj, încredere în sine, disciplin ă, sobrietate, dispre ț față de primejdie, apoi urma vârsta
bărbăției. Erau încurajate preocup ările pentru științe, poezie, retoric ă, muzică și dans iar cei
dotați continuau educa ția după 20 de ani pentru a deveni magistra ții statului (arhontes).
În lucrarea “Legile” se sus ține că prin muzic ă se educ ă inteligen ța, iar prin
gimnastic ă, curajul. În “Republica” Platon afirm ă că un desăvârșit “muzicant” este acela
care va ști să-și cultive sufletul prin gimnastic ă. Platon sus ținea că trebuie avut în vedere
atât pregătirea intelectual ă, cât și cea fizic ă, care împletite armonios s ă-l apropie pe om de
perfecțiune. Preg ătirea unilateral ă prin gimnastic ă ar avea ca efect s ălbăticirea, iar numai
pregătirea intelectual ă l-ar conduce spre moliciune.
Corpul omenesc este templul în care s ălășluiește o scânteie a “divinit ății” pe care
dacă îl infrumuse țăm prin gimnastic ă “zeul” va locui în acesta cu pl ăcere, spunea Platon. El
a fost primul care a studiat fundamentele și efectele fiziologice și psihologice ale mi șcării,
punând prin aceasta baza științifică a problemelor pedagogice. A l ărgit conceptul de
gimnastic ă în care a inclus și mijloace dietetice: alimenta ție, băi, masaje, odihn ă, susținând
că acestea fac parte din sfera igienei și nu a terapeuticii.
Platon sus ținea că gimnastica este o știință (sophia) deoarece îngr ijirea corpului se
face după reguli științifice și că ea trebuie practicat ă numai de cet ățenii greci, b ărbați și
femei. Spunea c ă spiritul trebuie s ă fie “stăpânul” și trupul “servitorul”.
Aristotel a fost al doilea mare reprezentant al concep ției idealului armonic, un mare
gânditor, om de știință și pedagog, un adev ărat savant al lumii antice. A fost preceptorul lui

31
Alexandru cel Mare și a fondat în Atena școala filosofic ă de la Lykeion. Considera c ă toți
oamenii n ăscuți liberi au dreptul la educa ție care trebuie s ă fie integral ă (educație
intelectual ă, fizică și morală) și că trebuie s ă se realizeze și în familie. Rolul esen țial îl
aveau gimnastica, gramatica, muzica și desenul, deci trebuia format înainte corpul, apoi
spiritul, deprinderile înaintea min ții, iar în familie trebuie alese jocurile care s ă țină seama
de individ, de temperament ca s ă nu-i oboseasc ă corpul și mintea. Toate aceste idei ale lui
Aristotel se reg ăsesc în lucrarea sa “Politica”.
Marile personalit ăți ale științei și culturii elene au frecventa t gimnaziile, au apreciat
educația fizică, au participat la întreceri, au ob ținut premii. Pitagora a fost înving ător la
pugilat, Platon a concurat la jocurile istmice și nemeice, Sofocle frecventa palestrele,
Euripide a participar la mai mult e întreceri fiind chiar încoronat la pugilat în cadrul jocurilor
închinate zei ței Ceres.
În artă găsim reprezentat ă educația fizică prin imagini sugestive din gimnazii și
stadioane pictate pe vasele de ceramic ă sau în arta statuar ă prin “Doriforul” (Purt ătorul de
lance) al lui Policlet. “Discobolu l” lui Miron. De la Fidias a r ămas “Minerva” și
“Partenonul”iar statuia lui Zeus a fost mistuit ă de un incendiu la Constantinopol.

U.3.4. Institu ții
În procesul educa țional la greci institu țiile erau trei: palestra, gimnaziul și
stadionul . Educația era condi ționată de realitatea economic ă, politică, culturală și socială a
statului respectiv. La Atena baza economic ă fiind comer țul care presupunea rela ții
internaționale, nivelul de cultur ă și civilizație era mai ridicat decât în Sparta și celelalte state
unde preg ătirea militar ă era preferat ă. Deci la Atena nu era neglijat ă pregătirea militar ă, dar
era acordat ă laturii intelectuale o mare aten ție prin num ărul mare de școli care func ționau.
Instituțiile de stat pentru educarea copiilo r erau gimnaziile, conduse de magistra ți,
unde puteau veni și alți băieți și cetățeni maturi cu inten ția de a se distra, de a petrece câteva
ore plăcute. În secolul al V-le Atena avea tr ei mari gimnazii: Akademia, Lykeion (unde
preda și Aristotel) și Kynosarges. Ulterior au fost construite și alte gimnazii care și-au
diversificat atribu țiile. Cele mai distinse gimnazii erau construite din trei p ărți: palestra (a nu
se confunda cu palestrele ca institu ții particulare), gimnaziul propriu-zis și stadionul
Palestra era o incint ă de formă pătrată cu latura de 95 m, cu centrul acoperit de nisip
iar pe margini cu multe înc ăperi cu destina ții diferite (pentru co nvorbiri filosofice,
exercițiile efebilor, sala de joc). Mai erau b ăi, săli de masaj, diferite depozite de alimente și
materiale.
Gimnaziul era o institu ție impunătoare prin amploarea construc ției și avea form ă
dreptunghiular ă cu lungimea de 192 m, unde erau pistele de alerg ări și un parc cu pomi, alei
umbrite, statui, bazine cu ap ă.
Stadionul se afla lâng ă gimnaziu cu o aren ă centrală și tribune.
Personalul care deservea gimnaziul era foarte numeros și era alcătuit din corpul
administrativ, pedagogic, tehnic și alte servicii.
U.3.5. Formele de practicare a exerci țiilor fizice
După scopul urm ărit și metodele folosite exerci țiile fizice din cadrul educa ției fizice
în Grecia antică erau grupate în trei forme de practicare:
 gimnastica
 orchestica

32
 agonistica
Gimnastica cuprindea toate exerci țiile fizice care se practicau la acea vreme, dar
erau destul de pu ține față de ce se practic ă astăzi. Ele pot fi grupate în trei categorii:
– exerciții ușoare: alergarea, s ăritura, aruncarea, înotul, tragerea cu arcul și praștia,
jocurile cu mingea, cursele de cai și care;
– exerciții grele: lupta, pugilatul și pancratiul;
– pentatlonul care cuprndea probe din ambele grupe.
Alergarea se practica sub dou ă forme: ca prob ă de viteză și de durat ă (rezistență).
Alergarea de vitez ă avea dou ă probe:
– dromos , alergare de un stadiu, cca. 192 m;
– diaulos , pe distan ță dublă
Alergarea de durat ă (dolicos), o alergare de 24 stadii, se f ăcea pe distan ța de 4,5 km.
Pista era acoperit ă cu un strat gros de nisip, iar alerg ătorii erau înc ălțați cu sandale
legate în jurul gleznei dar se alerga și desculț. Alergarea nu era doar apanajul b ărbaților ci
era agreat ă și de fete. Mai era alergarea oamenilor înarma ți, exercițiu cu caracter militar
pentru preg ătirea efebilor, alergarea de sear ă sub forma unei ștafete – bophilodromii,
alergarea culeg ătorilor de struguri – longodoforii și shefilodoforii, alerg ători de vitez ă, așa
cum era cunoscut Achile “cel iute de picior” sau alerg ătorul de la Marathon.
Săritura se practica sub dou ă forme:
– săritura în lungime
– săritura în în ălțime
Acestea se executau pe fond muzical as igurat de cântatul din flaut. S ăritorul în
lungime purta în mâini un fel de gantere în ideea c ă favorizau o s ăritură mai lung ă sau poate
erau folosite la s ăritura pe loc, care era precedat ă de ducerea bra țelor înapoi, urmat ă de
avântarea lor odat ă cu săritura.
Aruncarea se făcea cu discul, suli ța și lancea.
Aruncarea discului era un exerci țiu specific grecesc. Discul era confec ționat din
lemn, apoi din piatr ă și alamă, avea o greutate de 2-5 kg și putea fi aruncat aproximativ 32
m. Era un exerci țiu care punea în valoare for ța aruncătorului și care seam ăna cu aruncarea
discului de pe loc. În art ă a fost redat ă prin sculptura “Discobolul” lui Miron.
Aruncarea suli ței se făcea la țintă, nu la distan ță. Sulița era din lemn cu vârf metalic.
Aruncarea l ăncii a fost reprezentat ă de “Doriforul” lui Policlet și de picturile de pe
vase din care se pot vedea modalit ățile de execu ție.
Înotul , favorizat de condi țiile geografice deosebite , cu multe golfuri și insule, a fost
considerat sport na țional atât din motive de ordin natural cât și utilitar, prin îndeletnicirile
legate de pescuit, c ăutarea coralilor, bure ților și stridiilor sau pentru repararea vaselor.
Înotul era accesibil și femeilor, iar cet ățenii orașelor învățau înotul în b azinele gimnaziilor
sub îndrumarea pedotribilor.
În câteva legende apar personaje care erau buni înot ători precum Leandru care
traversa în fiecare noapte (dus și întors) strâmtoarea Dardanele pe ntru a ajunge la iubita sa
Hera sau regele Pirus care în ur ma unui naufragiu a trebuit s ă stea toat ă noaptea în ap ă,
luptându-se cu valurile. De la scriitorul grec Diogene ne-a r ămas dictorul “nu știe să scrie,
nici să înoate”. Totu și pentru noi constituie un paradox faptul c ă înotul nu a f ăcut niciodat ă
parte din programul J.O.

33
Tragerea cu arcul a fost un exerci țiu menționat în poemele homerice și reprezentat
pe frontonul templului Egina, cretanii fiind str ăluciți arcași, dar care nu a figurat niciodat ă în
programul olimpic. A intrat într-un con de umbr ă pentru c ă acest exerci țiu evita lupta
directă, cinstită, fiind dus ă de la distan ță, lucru nedemn pentru un grec onest.
Tragerea cu pra știa , folosită în perioada na șterii miturilor grece ști, a fost practicat ă
cu un interes tot mai sc ăzut, îndeosebi în Creta preelenistic ă.
Cursele de cai și care au fost cunoscute din epoca preelenistic ă. Călăria a primit mai
multă atenție din partea atenienilor care aveau chiar o armat ă de cavalerie. Cursele de care
au fost îndr ăgite de greci chiar și atunci când nu au ma i fost folosite în r ăzboi din cauza
schimbării tacticii de lupt ă.
Jocurile cu mingea se practicau din cele mai vechi timpuri. Jocul era cunoscut sub
numele de sferistica de la cuvântul sfera (minge). Odiseea ne relateaz ă că Ulise a v ăzut-o pe
Nausica, fiica regelui Alcinou, înso țită de mai multe fete care se jucau cu mingea. Apoi se
povestește că la curtea regelui, dup ă un dans, s-a organizat un joc cu mingea. Medicii
recomandau acest joc pentru c ă avea rolul de a înt ări brațele și a da gra ție corpului, a șa cum
Galen sus ținea că jocul aduce s ănătate trupului, simetrie membrelor și virtute sufletului, ca
urmare se practica o gam ă variată de jocuri cu mingea.
Harpaston era un joc cu o minge mai mare, asem ănător fotbalului de ast ăzi. Mingile
erau de diferite m ărimi ; confec ționate din piele, lân ă sau stof ă, umplute cu fulgi sau
semințe de smochine și erau lovite cu palma, pumnul, piciorul sau b ățul.
În incinta palestrelor erau spa ții amenajate numite trigon, unde se practicau jocurile.
Lupta era cel mai greu dar și cel mai frecvent exerci țiu practicat, devenind proba
component ă a pentatlonului. La înce put lupta era un exerci țiu de forță, grosolan, brutal, apoi
a devenit o adev ărată artă a iscusin ței și curajului, cultivând calmul și prezența de spirit,
rezultat al inteligen ței. Înainte de începerea luptei corpul se ungea cu uleiuri dup ă un anumit
ceremonial.
Erau trei modalit ăți de desfășurare a luptei:
– lupta vertical ă;
– lupta orizontal ă;
– acrocheireismos.
Lupta vertical ă era practicat ă de nobili, fiind permise tot felul de apuc ări, dar fără
lovituri. Câ știga cel care î și trântea adversarul de trei ori la p ământ.
Lupta orizontal ă se aseam ănă cu luptele greco-romane din zilele noastre,
învingătorul trebuind s ă-și pună adversarul cu umerii la p ământ și să-l mențină așa câteva
secunde.
Acrocheireismos se caracterizeaz ă prin apuc ări permise numai la nivelul mâinilor și
degetelor fiind învins cel care nu mai face fa ță luptei.
Scene de lupt ă sunt descrise în operele Iliada lui Homer, Metamo rfozele lui Ovidiu și
narațiunea istoricului Heliodor.
În arta sculpturii se remarc ă grupul “Lupt ătorilor Borghese” afla t în muzeul Uffizi
din Floren ța.
Pugilatul se desfășura sub dou ă forme:
– cu pumnii goi;
– cu pumnii înf ășurați în curele numite ceste care uneori se înf ășurau până la cot
protejând articula țiile și sporind for ța loviturii.

34
În epoca greco-roman ă cestele erau ornate cu buc ăți de metal care m ăreau duritatea
luptei sau chiar provocau moartea adversarului. Au r ămas povestiri despre celebrul
Eurydamante care și-a înghițit dinții numai s ă nu se trădeze că ar da semne de sl ăbiciune și
până la urmă a învins. Ca protec ție pentru cap se folosea o masc ă de metal. Opinia fa ță de
pugilat era împ ărțită, unii contestau acest joc, al ții îl admirau.
În literatur ă au rămas pagini str ălucite în “Argonautica” lu i Apollonios din Rodos sau
“Eneida” lui Virgiliu.
Pancratiul , cel mai greu exerci țiu din cadrul gimnasticii grece ști, era o combina ție
de luptă cu pugilat. Lupta se desf ășura în picioare sau pe jos și cuprindea tot felul de
apucări, lovituri, piedici. Filo soful Tales din Milet a c ăzut victima unei insola ții care i-a fost
fatală, dorind s ă afle înving ătorul unei lupte.
Deși unii îl contestau pentru c ă uneori se solda cu accide nte, Filostrat îl considera
“cel mai frumos din toat ă Olimpia” iar istoricul grec Tucidide d ădea numele Olimpiadei
după numele înving ătorului de la pancratiu.
Pentatlonul era un sport complet care cuprindea: o prob ă de alergare, s ăritură,
aruncarea discului, a suli ței și lupta (cinci probe). În analel e istoriei au fost considera ți
vrednici de aceast ă probă dificilă Heracle și Xenofon Corinteanul c ăruia Pindar i-a dedicat o
odă. Pentatlonul a fost introdus în programul J.O. în anul 708 î.Hr.
Orchestica se ocupa de arta dansului. Dansur ile la greci se deosebeau de cele
moderne prin faptul c ă erau localizate în partea superioar ă a trunchiului unde bra țele aveau
un rol primordial. Pentru c ă exprimau st ările suflete ști ale omului prin mi șcări adecvate ele
însoțeau ceremoniile relig ioase, înmormânt ările, serbările publice, reprezent ările teatrale.
Erau cunoscute peste 200 de dans uri, dintre care erau mai apr eciate dansurile sacre în grup.
La spartani avea trecere dansul atletic, iar fetele ateniene etalau mai mult ă grație – bibosis.
Fondul muzical era asigurat de instrumente cu coarde și de flaut, iar ritmul era
marcat de tamburine și castaniete. Muzica înso țea și alte activit ăți, de exemplu spartanii
erau obișnuiți să mărșăluiască sau chiar luptau în ritmul ei.
Dansurile la greci erau de patru feluri: – dansuri funebre;
–
dansuri religioase;
– dansuri pirice;
– dansuri dionisiace.
Dansurile funebre erau acompaniate de flaut și se caracterizau prin sobrietate.
Dansurile religioase erau executate în grup prin me rs sau hore în jurul rugului de
sacrificiu. Au dat na ștere baletului sacru sa u mai târziu tragediilor.
Dansurile pirice (războinice) au fost apreciat e de spartani pentru c ă erau executate
de oameni înarma ți.
Dansurile dionisiace erau organizate cu ocazia unor zile festive din familie sau în
cinstea zeului Dionisos.
Rezumat

35
Herodikos – a fost primul care a conceput, experimentat și recomandat gimnastica
igienică și terapeutic ă, ce aveau la baz ă exercițiile fizice dup ă ce s-a vindecat el însu și de o
maladie considerat ă incurabil ă.
Hipocrat – în preocup ările lui privind terepeutica bolilor și rolul curativ al dietei a
dat o aten ție deosebit ă exercițiilor fizice, masajelor și băilor în mare. A studiat efectele
fiziologice ale unor exerci ții și influența ungerii corpului cu uleiuri, precum și rolul
alimentației raționale.
Galen – scrie dou ă cărți „Știința igienei” și „Trasybul”, ce cuprind discu ții despre
relația dintre gimnastic ă și igienă, în care se pune accent pe exerci țiile de for ță pentru că au
influență asupra principiului vital (pneuma).
Filostrat – susținea că gimnastica este știința care cuprinde medicina și pedotribia,
latura științifică fiind legat ă de cea pedagogic ă, în concluzie gimnastul trebuie s ă posede
temeinice cuno ștințe de medicin ă.

U.3.6. Test de autoevaluare
1. Enumera ți documentele cele mai importante ce fac referire la practicarea
exerccițiului fizic în perioada greciei antice.
2. Numiți reprezentan ții concep ției igienice și rolul lor în practicarea exerci țiului
fizic.
3. Descrie ți concepția militară a statului spartan.
4. Care sunt cele mai importante institu ții ale greciei antice?
5. Enumera ți și descrieți cele mai importante form e de practicare a exerci țiilor fizice.

36
U.4. JOCURILE OLIMPICE ANTICE, EXERCIIUL FIZIC ÎN EVUL
MEDIU I PERIOADA CLASIC Ă

Cuprins
U.4. Jocurile Olimpice antice, exerci țiul fizic în evul mediu și perioada clasic ă
U.4.1. Dec ăderea Jocurilor Olimpice
U.4.1.1. Feniciadele
U.4.1.2. Jocurile nemeice, istmice, pitice și panatenee
U.4.2. Exerci țiul fizic în evul mediu și perioada clasic ă
U.4.2.1. Exerci țiul fizic în perioada clasic ă și cele 7 virtu ți cavalere ști
U.4.2.2. Cele mai practicate jocuri
U.4.3. Test de autoevaluare
Introducere
Dacă romanii i-au cucerit pe greci pe calea armelor, grecii au fost înving ători prin
cultură. Romanii au preluat de la greci Jocurile Olimpice dar cu alt ă organizare și
desfășurare. Începând cu secolele II-III gr ecii au abandonat idealul de frumos și armonie și
au preluat de la romani tendin ța de brutalitate și profesionalism. Atletismul a început s ă
decadă, spiritul olimpic a fost în locuit de spectacol. Exerci țiile nu mai constituiau un mijloc,
ci au devenit un scop în sine, a ap ărut concep ția de atlet profesionist , cu specializare într-o
singură probă.

Competen țele unității de învățare
La sfârsitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie s ă fie capabili :
 să înțeleagă principalele elemente determ inante ale decaderii Jocurilor
Olimpice Antice
 să identifice celelalte formele de practicare ale activit ăților fizice din
antichitate
 să identifice principalele fo rme de practicare a exerci țiilor fizice specifice în
evul mediu și perioada clasic ă
 să identifice cele șapte virtu ți cavalere ști ce au influen țat dezvoltarea educa ției
fizice în evul mediu
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și a sportului .

Durata medie de parcurgere a unit ății de învățare – 4 ore

37
U.4. Jocurie Olimpice antice, exerci țiul fizic în evul mediu și perioada clasic ă
La fiecare patru ani, timp de o mie de ani, din anul 776 î.H. pân ă în 395 d.H,
spectacolul grandios al festivit ății olimpice a atras locuitor ii din întreaga lume greac ă,
deplasandu-se in num ăr impresionant, spre Olympia, locu l permanent al Jocurilor Olimpice,
la primele edi ții venind cu sutele din ora șe și sate învecinate, iar la ultimele edi ții venind cu
miile, folosind diverse mijloace de deplasare pe p ământ și pe apă, din colonii îndep ărtate
cum ar fi Spania sau Africa.
Jocurile erau ținute în cinstea lui Zeus, zeul suprem al mitologiei grece ști, iar o vizit ă
în Olympia era și o ocazie de pelerinaj la cel mai sfânt loc dedicat zeului, p ăduricea numit ă
Altis.
Orașul Olympia era situat într-o vale fertil ă si acoperit ă de verdea ță, pe malul de nord
al râului Alpheios, la est de confluen ța cu Kladeos, mun ții Elis.
Începând cu secolul al VI- lea î.H, Altis a fost treptat împodobit cu temple, tezaure,
amfiteatre, altare complexe si sute de statui de marmur ă și bronz. Statuile reprezentau in
majoritatea lor victorii dedicate lui Zeus.
În privința originilor Jocurilor Olim pice, cel interesat poate, a șa cum se întampla
adesea în istoria greac ă, fie să creadă în legende, care sunt numeroase, fie s ă se îndrepte spre
o cercetare mai pragmatic ă a acestor începuturi.
Data la care se considera în mod tradi țional că au fost puse bazele Jocurilor Olimpice
este anul 776 î.H, dar se pare c ă se desfa șurau competi ții neoficiale cu mult înainte de
această dată.
Jocurile Olimpice au fost cele mai vech i dintre cele patru evenimente atletice
panelerice, sau na ționale care f ăceau parte din periodos, sau di n jocurile „circuit”. Celelalte
trei au fost: Jocurile Pytice din Delphi, Jocu rile Istmice din Corint, Jocurile din Nemeea.
Atunci, ca și acum, un atlet încearc ă să fie înving ător în toate cele patru competi ții;
dacă reușea, el era numit periodonikes. La Delphi era onorat zeul Apollo, în Corint
Poseidon și Nemeea, iar în Olympia patronul era Zeus.
Jocurile Olimpice aveau loc la fiecare patru ani, dup ă calendarul grecesc, care era
bazat pe fazele lunii. Întotd eauna ziua cea mai important ă a festivit ăților coincide cu a doua
sau a treia lun ă plină după solstițiul de var ă.
Complexul sportiv din antichitate
Stadionul nu a existat în perioada de în ceput a Jocurilor Olimpice. Atle ții se foloseau
de o întindere de p ământ în aer liber, care avea marcat ă o linie de nisip pentru linia de
pornire. Cursele erau ținute în onoarea lui Zeus, deci s-a considerat nimerit ca linia de fini ș
să fie aproape de altarul aces tuia. Treptat au fost f ăcute diferite îmbun ătățiri și astfel a fost
construit un stadion rudimentar în cadrul Altisului. Avea terasamente pu țin adânci și o pistă
rectangular ă, pentru c ă toate întrecerile antice se țineau în linie dreapt ă. În cele din urm ă, în
jurul anului 350 î.H, un stadion magnific a fost construit și a fost plasat, în mod
semnificativ, în afara grani țelor Altisului.
Pista stadionului era f ăcută din lut, nivelat ă și acoperit ă cu un strat sub țire de nisip.
Avea praguri de piatr ă la fiecare cap ăt care marcau începutul și sfârșitul întrecerii. Cursele
constau într-un num ăr par de tururi care începeau de la cap ătul de vest.
Lungimea pistei din Olympia era de 600 de picioare, 192.28 m. Conform legendei
Hercule a stabilit lungimea cu rsei originale punându- și un picior în fa ță celuilalt de 600 de
ori.

38
Tribuna juriului era o platform ă situată în partea de sud a curs ei, la doar o treime de
capătul vestic, sus ținea tribuna juriului. În mod ap roape sigur, cei care trebuiau s ă acorde
note pentru un ev eniment anume st ăteau la linia de fini ș, de aceea aceste locuri trebuiau s ă fi
fost cu prec ădere onorifice.
Tunelul de intrare pe stadion era digul din cap ătul de vest al stadionului din
Olympia care ducea spre intrarea stadionului din Altis. Tunelul, avea 32m lungime și un
acoperiș boltit fiind cel mai timpuriu ex emplu de astfel de construc ție în perioada elen ă
clasică. Intrarea pe stadion a m ăreței procesiuni era punctual de atrac ție al Jocurilor O.
Tunelul de intrare pe stadio nul din Nemeea este bine p ăstrat prin fragmente de inscrip ții
scrijelite de atle ți cunoscu ți ce au rezistat pân ă azi, scoțând în eviden ță latura profund
umană a jocurilor.
Gimnaziul – O clădire magnific ă a fost construit ă în secolul al II- lea î.H. Este
alăturată de palestr ă și ambele structuri erau destinate, foarte probabil, doar competitorilor.
Lungiea gimnaziului a fost determinat ă de faptul c ă între coloanele estice era g ăzduită o
pistă dublă de alergare cu lungime a de 192.28m, exact lung imea pistei din cadrul
stadionului. În cu rtea gimnaziului, care era destul de larg ă, erau găzduite pistele de alergat
tradiționale, precum și un spațiu pentru aruncarea discului și a suliței.
Palestra – Antrenamentul pentru competi țiile de lupte și sărituri avea loc în palestr ă.
Acestea erau, de obicei, propriet ăți particulare, iar cei care le utilizau trebuiau s ă fie
membrii. Nu era doar un loc pentru exerci ții, ci și un fel de club social, a șa cum este ast ăzi
un obicei ca prietenii s ă se întâlneasc ă la un golf, în acele vremuri ei se distrau practicând
wrestling sau box, ur mate de bârfe.
Palestra din Olympia, construit ă în secolul al III-le î.H, a urmat proiectul standard
pentru acest tip de cl ădiri. Era o curte înconjurat ă de patru coloane, în spatele c ărora se
găseau câteva camere. O camer ă unde membrii se d ădeau cu ulei, numit ă eliothesium, și o
camera pentru pudr ă numită koniesterium, se deschideau din ephebeium, o camera comun ă
pentru atle ții, care se aflau în centr ul aripii de nord. La cap ătul de est al co loanelor nordice
exista o baie cu ap ă rece, iar la cap ătul vestic o camer ă pentru sp ălat.
Băile au existat în Olympia începând cu secolul al V-lea î.H. Existen ța lor în aceast ă
perioadă arată importan ța pe care o acordau grecii îmb ăierii după exerciții. Clădirea care
mai târziu a devenit Heroonul, sau altarul eroului necunoscut, a fost la origine o cl ădire-baie
având în interior prima baie de abur greceasc ă. Camera de la vest era cunoscut ă sub numele
de apodyterion sau vestiar.
Piscina modernă a fost construit ă în secolul al V-lea î.H, în aer liber, avea 24m
lungime, 16m l ățime și 1.6m în adâncime fiind unic ă în perioada Greciei clasice.
Hipodromul (pista de cai) din Olympia va r ămâne cea mai enigmatic ă parte a
acestui așezământ. Hipodromul era la o scar ă mai mare și mai complex ă decât în mod
obișnuit. Se estimeaz ă lungimea pistei în jur de 200m , loc suficient pentru startul a
aproximativ 40 de care, ceea ce ast ăzi poate reprezenta un câmp imens. O tur ă normal
acoperă aproximativ 1200m.

U.4.1. Dec ăderea Jocurilor Olimpice

39
Cu timpul exerci țiile fizice au intrat într-o perioad ă de decădere, însu și împăratul
Nero a participat la jocuri și a câștigat la concursul de care, dar se presupune c ă prin
procedee nesportive.
Au existat o serie de scriitori și oameni de seam ă ai Greciei precum Lucian, Solon,
Filostrat, Galen, Pausanias care au încercat s ă reânvie gimnastica.
Împăratul roman Adrian și succesorii s ăi au încercat s ă reânvie activitatea de la
Olimpia, ca urmare s-au realizat construc ții care au sporit frumuse țea, popularitatea și au
redeșteptat interesul public. Totul a fost trec ător pentru c ă jocurile și-au pierdut din interes,
atleții profesioni ști au fost ironiza ți. La acestea s-a ad ăugat și creștinismul care nu agrea
aceste manifest ări.
Dacă primul câ știgător al J.O. a fost Korecos (Coreb os) în anul 776 î.Hr., ultimul a
fost persanul Varazdatos care a câ știgat la pugilat în anul 385.
În anul 394 a fost dat decretul de desfiin țare a J.O. de c ătre împăratul roman
Teodosiu, se pare c ă din considerente politice, existând temerea ca Grecia s ă ceară
independen ța față de Bizan ț datorită prestigiului câ știgat la J.O. În anul 395 vizigo ții lui
Alaric au pr ădat Olimpia, în 408 statuia lui Zeus a fost dus ă la Constantinopol unde a fost
mistuită de foc. În 426 împ ăratul Teodosiu al II-lea a por uncit ca toate templele p ăgâne să
fie distruse prin foc, astfel a disp ărut celebrul templu al lui Zeus . Vandalii au fost cei care au
distrus tot ce mai prezenta interes. Apoi au urmat cutremurele de p ământ din 551 și 552 care
au transformat totul în ruine și au acoperit cu aluviuni ale apelor hipodromul, stadionul și
întregul sanctuar pentru o perioad ă de 15 secole.

U.4.1.1. Feniciadele
S-a ridicat un semn de întrebare asupra originii J.O. antice atunci când libanezul
Lahib Butros a afirmat în teza sa de doctorat c ă în Fenicia au fost organizate jocuri olimpice
cu o mie de ani înaintea J.O. din Grecia, afirma ție pentru care a adus argumente verosimile.
Tirul și Sidonul au fost ce le mai vestite ora șe încă din secolele X-IX î.Hr, iar
sistemul de scriere alfabetic ă a fost cea mai mare realizare a culturii feniciene, care apoi a
fost preluat de greci și de romani.
Prin săpături arheologice au fost scoase la lumin ă ruinele unor baze sportive din
orașul Tir care sunt asem ănătoare cu cele de la Olimpia în ceea ce prive ște planul de
sistematizare și forma construc țiilor. De exemplu stadionul este asem ănător ca form ă,
ornamente și lungimea pistei cu cel din Olimpia.
Știindu-se c ă fenicienii au înfiin țat multe colonii în insulele grece ști, s-a presupus c ă
au exercitat o influen ță puternică pe mai multe planuri asupra popula ției autohtone și că
grecii nu au r ămas indiferen ți la îndeletnicirile și cunoștințele lor.
Apoi s-a dovedit c ă în orașul Tir construc țiile au fost realizate cu o mie de ani
înaintea celor din Olimpia iar primele J.O. au fost Feniciadele de la care s-au inspirat grecii.
Pentru că grecii au trecut sub t ăcere acest lucru, pe bun ă dreptate ei se mândresc c ă
au dat naștere unui fenomen f ără egal în cultura universal ă, Jocurile Olimpice care au durat
12 secole.
Chiar dac ă Lahib Butros are dreptate, nu se schimb ă nimic din m ăreția și autoritatea
J.O. care au devenit o culme de referin ță a culturii antice grece ști.

U.4.1.2. Jocurile nemeice, istmice, pitice și panatenee

40
In antichitate au mai fost și alte întreceri, diferite de cele de la Olimpia, cu o
peridiocitate diferit ă și cu caracter local sau regional, cu amploare redus ă.
La aceste jocuri participau atle ți veniți din întreaga Elad ă și erau îmchinate unei
divinități sau erou regional, pentru comemorarea unor victorii sau evenimente importante.
Dintre aceste jocuri mai cunoscute erau: nemeice, istmice, pitice și panatenee .
Jocurile nemeice aveau numele de la ora șul Nemeea și erau dedicate cultului
morților. Primele jocuri au fost organiza te pentru a cinsti memoria unui b ăiat care a murit în
timp ce p ăzea un izvor pentru lupt ători. Apoi au fost organi zate de Heracle. (Cei șapte
împotriva Tebei).
În anul 573 s-au organizat primele jocu ri care se repetau din doi în doi ani și erau
aproximativ asem ănătoare cu cele de la Olimpia, doar c ă învingătorii primeau o coroan ă de
iederă și magistra ții erau îmbr ăcați în negru.
Jocurile istmice se organizau prim ăvara la Corint, din doi în doi ani, în cinstea unui
zeu regional, apoi au c ăpătat caracter universal și au fost dedicate lui Poseidon (Neptun). Pe
lângă întreceri erau și concursuri muzicale iar înving ătorilor li se d ădeau coroane de pin.
Jocurile pitice aveau loc la Delfi, erau închinate zeului Apolo și constau din întreceri
muzicale prin voce și chitară. Se organizau toamna la un interval de opt ani și au ajuns pe
locul doi dup ă Olimpia. Înving ătorul primea o coroan ă de laur. Din secolul al IV-lea î.Hr.la
Delfi s-au realizat mai multe construc ții ca: stadion, gimnaziu, un teatru în aer liber, templul
lui Apolo etc. pentru care a contribuit cu fonduri și Herodes Atticus. Acestea au facilitat
organizarea de serb ări deosebit de fastuoase.
Jocurile panatenee de la Atena erau deschise tuturor concuren ților din Elada și erau
motivate de reunirea celor 12 state grece ști sub conducerea lui Te seu. La început erau
întreceri rapsodice: poezie, cântec și muzică instrumental ă, apoi s-au ad ăugat întreceri de
gimnastic ă, dansuri pirice, întreceri de ambarca țiuni, echipe înarmate și concursuri de
frumusețe corporal ă. La încheierea întrecerilor se f ăcea o deplasare pe Acropole, templul
zeiței protectoare Atena, opera lui Fidias.
Aceste jocuri nu s-au ridicat la nivelul ce lor de la Olimpia, dar au contribuit la
închegarea politic ă și economic ă a cetăților grece ști.

U.4.2. Exercitiile fizice în evul mediu și perioada clasic ă
Exercitiile fizice in evul mediu
Evul mediu cuprinde perioada de la c ăderea Imperiului Roma n de apus (476) pân ă la
căderea Imperiului Roman de r ăsărit (1453).
Dup ă destrămarea orânduirii sclavagiste s-a trecu t încet la feudalism care a fost
generat de trei fenomene importante:
Schimbarea modului de produc ție sclavagist cu cel feudal înso țit de prefaceri de
natură politică, socială și culturală, fiind vorba de:
– structura de clas ă a societății;
– relațiile social-economice;
– concepțiile politice, juridice, filosofice etc.
– instituții noi.
Apariția altor popoare din afara imperiului – barbarii – care au zdruncinat Imperiul
roman. R ăspândirea religiei cre știne care a avut și influențe politice, contribuind la
înlăturarea sclavagismului.

41
Feudalul, care provenea dintr-un șef militar intrat în posesia unei propriet ăți rurale, a
fost nevoit dup ă căderea imperiului s ă-și consolideze pozi ția economic ă și socială. Astfel,
pentru protec ția propriet ății, a început s ă facă amenajări și construc ții din lemn și piatră.
Pământul era lucrat de iobagi care aveau un statut mai bun decât sclavii. Treptat fosta
reședință a feudalului s-a transformat în castel sau burg, acestea devenind centrul vie ții
feudale. Din cauza nesiguran ței vieții în orașe și pe drumuri s-au limitat schimburile
economice și proprietatea feudal ă a devenit o unitate economic ă închisă, izolată de restul
lumii, încercând s ă satisfacă toate cerin țele interne ale seniorului și ale vasalilor s ăi.
Orânduirea feudal ă s-a consolidat și prin suprastructura proprie concretizat ă în noile
concepții politice, juridice, filosofice și a instituțiilor respective.
Ocupațiile principale ale seniorului erau: vân ătoarea, via ța de curte și războiul. În
aceste condi ții seniorii trebuia s ă știe să călărească, să mânuiasc ă armele, s ă vâneze și să-și
modeleze anumite maniere impuse de via ța la curte. Deci aten ția era îndreptat ă spre
fortificarea organismului și amplificarea calit ăților de lupt ător. Astfel, el apela la o serie de
exerciții și jocuri care imitau scenele de vân ătoare sau de r ăzboi, mânuirea armelor trecând
de la un exerci țiu sportiv la o necesitate, dar și o plăcere.
Cele men ționate mai sus s-au întâ lnit mai accentuat la popo arele germanice instalate
în nordul Europei. Acestea duceau o via ță patriarhal ă despre care se men ționează în scrierile
istorice “Edda”, “Saga”, “Niebelu ngenlied”. “Edda” este cunoscut ă sub forma veche poetic ă
și sub forma nou ă în proză. Din “Edda” poetic ă, care cuprinde cântece din sec.IX-XII din
mitologia nordic ă și legende istorice din Islanda și Norvegia, afl ăm despre un program de
învățământ în care se arat ă că tânărul trebuie s ă știe să foloseasc ă scutul, arcul, lancea,
sabia, să călărească și să înoate.
“Saga” este o culegere de pove stiri istorice anonime, transmis ă oral și în scris, în care
sunt elogia ți luptători pentru libertate din vremea coloniz ării Islandei de c ătre danezi (sec.X-
XI) sau sunt povestiri despre via ța regilor norvegieni și ai altor țări. În "Saga" se împletesc
elemente ale mitologi ei nordice cu realit ăți istorice și sociale și motive sau personaje din
vechile legende și basme germanice.
Poemul “Niebelungenlied” vorbe ște despre obiceiurile și credințele germanilor din
cele mai vechi timpuri. Din scrierile episcopului cre știn Sidonius Apollinaris (sec.V) afl ăm
lucruri interesante despre modul de via ță al germanilor și despre heruli, o popula ție
germano-gotic ă, vestiți alergători, despre franci care erau buni înot ători și despre scandinavi
care excelau în aruncarea l ăncii.
Germanii puneau mare pre ț pe exerci țiile fizice atât la b ărbați cât și la femei. Acestea
făceau parte din programul adun ărilor populare, erau practicate la reuniunile familiale, la
nunți, înmormânt ări, constituiau punctul culminant al festivit ăților unde se etala for ța și
îndemânarea. De aici se poate vedea rolul și locul pe care l-au jucat exerci țiile fizice în via ța
acestor popoare.
Exercițiile cele mai practicate erau: alergarea, s ăritura în lungime și peste obstacole
și aruncarea (aruncarea pietrei specific ă germanilor). Înotul era practicat chiar și în zilele de
iarnă iar călăria era un mijloc de deplasare la lupt ă și la vânătoare, în sud fiind cei mai buni
călăreți. Mersul cu patinele și schiurile erau practicate mai mult de scandinavi (în Suedia,
lângă lacul Hoting, s-a g ăsit un schiu vechi de 3000 ani).
În insulele britanice exercițiile fizice s-au practicat înainte de invazia saxonilor a șa
cum reiese din cronici, poeme eroice, poezii lirice și aveau scopul de a se preg ăti pentru

42
luptă, vânătoare sau interes sportiv pentru pl ăcerea de mi șcare. Vân ătoarea ocupa un loc
important, regele însu și era un exemplu de iscusin ță și curaj.
Cele mai îndr ăgite exerci ții erau:
– călăria – pentru vân ătoare și bătălii;
– tragerea cu arcul – în r ăzboi dar și la întrecere;
– tragerea cu pra știa;
– lupta – practicat ă din timpuri str ăvechi;
– înotul – despre care s-au țesut multe pove ști;
– canotajul cu ambarca țiuni;
– patinajul;
– aruncarea cu piatra (o întecere a fost organizat ă la încoronarea regelui Arthur);
– cățăratul în copaci;
– dansul, alc ătuit din s ărituri și exerciții de echilibru (Tacit men ționează dansul
săbiilor la vikingi).
Slavii erau renumi ți în aruncarea suli ței la țintă și la distan ță, în tragerea cu arcul,
scrimă cu bastoane, aruncarea pietrelor și alte jocuri specifice.
Creștinismul aduce unele schimb ări în viața medieval ă a popoarelor. Pe lîng ă castel
apar mănăstirile în care, potrivit preceptelor cre știne, nu se pune pre ț pe educa ția fizică,
îngrijirea trupului nu intra în vederile biseric ii. Interzicerea Jocur ilor Olimpice este un
argument în acest sens. Tertulian, unul din p ărinții bisericii cre știne, a spus plin de indignare
“Palestrica diaboli negotium” (exercițiile corporale sunt o oper ă a diavolului). Dintr-un
exces de zel erau contra m ăsurilor de igien ă, baia și înotul erau considerate imorale și
rușinoase pierderi de timp.
În a doua parte a evului mediu s-a început o încurajare a practic ării exercițiilor fizice,
datorată în principal cavalerismului.

U.4.2.1. Exerci țiile fizice în perioada clasic ă și cele șapte virtu ți cavalere ști
Cavalerismul include nu numai institu ția ca atare, ci și ideile, obiceiurile și
moravurile specifice evului mediu. A ap ărut ca o necesitate istoric ă, izvorând din
imperativele timpului, haosul fiind un pericol atât pentru stat cât și pentru biseric ă, cele
două forțe majore ale orânduirii medievale. Dup ă estomparea contradic țiilor și armonizarea
intereselor au început s ă sprijine noua institu ție – cavalerismul – sabia cavalerului a devenit
scutul bisericii. Interesul a fost pe plan intern dar și în afara grani țelor, cruciadele fiind o
dovadă concludent ă.
Cuvântul cavaler are corespondent în ma i multe limbi: cheva lier, caballero, Ritter.
În Franța cavalerismul a îmbr ăcat forme specifice ca mentalitate, organizare și
manifestare, fiind țara unde a luat na ștere.
Cavalerul trebuia s ă aibă simțul onoarei și al datoriei, c ălcarea cuvântului dat era
considerat ă o greșeală gravă.
Literatura vremii ne-a l ăsat poemele epice “Chanson de geste” și “Niebelungenlied”
inspirate din via ța cavalerilor care, dincolo de fantezie și exaltare, con țin elemente autentice
pentru a reconstitui acea epoc ă.
Statutul de cavaler era foar te exigent pentru aspiran ți, astfel c ă ei treceau printr-un
lung și complex proces de instruire și educație. După perioada petrecut ă în familie, între 7 și
16 ani urma noviciatul. La 12 ani era încredin țat unui preceptor. Noviciatul se f ăcea pe

43
lângă un cavaler în vârst ă, apoi pe lâng ă o curte a seniorilor sau princiar ă cu statut de paj.
Copilul – viitorul cav aler – trebuia s ă-și formeze educa ția intelectual ă, morală și fizică.
Latura intelectual ă era destul de modest ă, uneori chiar ignorat ă, accentul se punea pe
preceptele religioase.
Pajul petrecea o bun ă parte de timp pe lâng ă “doamna castelului” îndeplinind
anumite servicii: compunea scrisori și le ducea la destina ție, servea masa, între ținea anumite
conversații cu stăpâna castelului, era scutier etc.

Cele șapte virtu ți cavalere ști
1. Călăria constituia elementul esen ția al statutului de cavaler dar nu era numai
apanajul cavalerului. Era necesar ă la partidele de vân ătoare ca și la război.
Seniorul se deplasa numai c ălare, motiv pentru dicto nul “Omnes nobilitas ab
equo” (toat ă noblețea purcede de la cal).
Copilul înv ăța să călărească de la patru ani. Se punea mare pre ț pe elegan ța
mișcărilor, urcarea și coborârea de pe cal prin s ăritură, pentru militari serv iciul era îngreunat
de purtarea armamentului.
2. Înotul avea caracter militar, specif ic pentru timpurile acelea.
3. Mânuirea armelor era foarte împortant ă, punându-se accentul pe scrim ă cu
sabia, lancea și bastonul. Armele care impuneau ducerea luptei de la distan ță
precum arcul și archebuza erau dispre țuite de nobili, dar erau acceptate la
vânătoare. Vân ătoarea era o adev ărată ceremonie desf ășurată cu mare alai, câini
și șoimi crescu ți de nobili, cavaleri sau chiar de regi.
4. Lupta se practica cu scopul preg ătirii de război, dar avea și caracter sportiv. Se
mai practica și lupta de-a c ălare.
5. Aruncarea cu sulița și piatra erau foarte agreate.
6. Viața de curte făcea parte din manierele specifice ale cavalerilor, care trebuia s ă
dea dovad ă de maniere distinse.
7. Turnirul era un joc r ăzboinic pe echipe care pu nea în valoare toate virtu țile și
deprinderile cavalere ști și un mijloc de preg ătire pentru r ăzboi.
Turnirul avea și o latură de sărbătoare fastuoas ă și spectaculoas ă când era organizat
cu ocazia unor evenimente familiale sau publice: o c ăsătorie, o inaugurare, o adunare
nobiliară, o vizită important ă, încheierea unor alian țe ori a unei p ăci. Celții l-au preluat sub
forma unei lupte brutale, chiar sângeroase. Fran cezii l-au transformat într-un joc cavaleresc
A fost răspândit în întreaga Europ ă de cruciade. În evolu ția lui se disting dou ă faze:
prima pîn ă în secolul al XIII-lea și a doua dup ă această dată.
În prima faz ă turnirul și-a păstrat caracterul violent, brutal a șa cum a fost preluat de
la celți. Rivalitatea sportiv ă degenera într-o lupt ă adevărată care făcea victime. În celebrul
turnir de la Neuss au pierit 60 de cavaleri și scutieri. Au fost necesare legi și ordonan țe date
de regi pentru atenuarea brutalit ății acestora, chiar interzicerea lor.
În a doua faz ă turnirul a c ăpătat un autentic caracter spor tiv cu anumite reguli de
desfășurare, fiind un spectacol agreabil. Se preci zau regulile de joc, echipamentele, armele
folosite, loviturile permise.
Iuta era o variant ă a turnirului care consta într-o lupt ă în doi, mai u șor de organizat și
urmărit, într-un spa țiu mai mic și mai puțin costisitoare. La început a fost un exerci țiu
brutal, apoi a devenit un joc de precizie și eleganță, sportul regilor, al nobililor și

44
războinicilor. Și acest joc a f ăcut victime. Henric al II-lea, regele Fran ței, a murit dup ă o
lovitură imprudent ă dată de căpitanul gărzii sale contele Montgomery.
Din iută s-a născut duelul care a avut deasemenea și forme brutale încheindu-se cu
moartea adversarului. Duelul privat a fost o form ă de luptă care urm ărea spălarea unei
ofense personale. Arma duelului a fost ini țial sabia, apoi spada.
Din duel, în Italia secolului al XVI-lea, s-a n ăscut scrima care s-a r ăspândit în toat ă
Europa și a fost considerat ă forma sportiv ă a duelului.
Floreta, o arm ă simplă și ușoară, cu adevărat sportiv ă, a apărut în secolul al XVII-lea.
Alte exerci ții fizice care se f ăceau în timpul noviciatului erau: alergarea, ascensiunea
și jocul cu mingea.
La 21 de ani tân ărul era investit cavaler îmtr-o ceremonie solemn ă care avea loc într-
un castel dup ă un anumit ritual, la început cu un car acter simplu, strict militar, apoi a c ăpătat
un caracter sacru, fiind implicat ă și biserica. Titlul de cavaler era dobândit și nu se
transmitea descenden ților. Din secolul al XII-lea investitura a devenit o ceremonie exclusiv
religioasă, așa s-au născut cruciadele, în timpul c ărora cavalerismul a atins apogeul. În
secolul al XIV-lea cavalerismul a pierdut din str ălucire și a intrat în declin.
Principalele cauze care au dus la dec ăderea cavalerismului au fost:
– creșterea puterii regilor care nu agreau aceast ă instituție trufașă, ajungându-se la
persecuții din partea regelui Ludovic al XI-lea;
– pierderea bazei economice,cavale rii devenind un mijloc de lupt ă;
– apariția pedestrimii pentru lupt ă, oastea lui Baiazid I fiind învins ă la Nicopole;
– apariția armelor de foc;
– interesul bisericii pentru cavaleri a sc ăzut după încheierea cruciadelor;
– ridiculizarea cavalerilor în literatur ă (romanul “Don Quijote de la Mancha”).
Astfel a apus una din institu țiile care a dominat evul medi u din punct de vedere al
practicării exercițiilor fizice.

U.4.2.2. Exerci țiile fizice cele mai r ăspândite

În paralel cu exerci țiile cavalerilor se mai practicau și alte exerci ții și jocuri care s-au
păstrat din antichitatea greco-roman ă sau chiar dinainte și care au dep ășit granițele evului
mediu.
În zonele rurale erau organizate serb ări populare cu jocuri și dansuri, pictura
flamandă a lăsat unele tablouri sugestive cu aceast ă temă.
În romanul lui Rablais “Gargantua et Pantag ruel” sunt prezentate 217 jocuri populare
practicate de copiii francezi, unele dintre ele fiind jocuri de noroc, iar Fischart a l ăsat scrise
620 de jocuri, dintre care une le erau agreate de nobili.
Exercițiile cele mai r ăspândite erau: chintena, lupta, jocurile cu mingea, dansurile .
Chintena era un joc vechi, prob abil de origine roman ă, o variant ă a iutei. Jocul
consta în lovirea unei momâi a șezată într-un stâlp. C ălărețul trebuia s ă lovească ținta cu
lancea, dac ă nu o nimerea în mijloc, aceasta se rotea și cu un bra ț de lemn îl lovea în cap.
Se practica sub dou ă forme:
– ca exercițiu de școală;
– ca exercițiu public.

45
Prima form ă era cea mai veche și constituia un mijloc de preg ătire a tinerilor nobili
care trebuia s ă devină cavaleri, fiind un au tentic antrenament pent ru turnir. Chintena f ăcea
parte uneori din programul turnirurilor sau avea o variant ă comică pe apă sau zăpadă.
Dansurile erau organizate în aer liber, de obicei în pia ța satului, cele mai îndr ăgite
fiind cele sub form ă de rondă (horă).
Lupta avea o larg ă popularitate fiind practicat ă din cele mai vechi timpuri, în evul
mediu era practicat ă și de nobili, nu era doar un exerci țiu popular. Cei mai buni lupt ători din
Franța erau bretanii, urma șii direcți ai celților, de la care au mo ștenit acest exerci țiu. Alții
care agreau acest gen erau p ăstorii elve țieni. O variant ă a luptei era trasul cu frânghia la care
participau dou ă echipe. Am ănunte privind procedeele folosite au r ămas într-un manuscris al
celebrului pictor Dürrer care a l ăsat 112 desene cu explica ții.
Din secolul al XVII-lea interesul pentru lupt ă a scăzut mai întâi la nivelul nobililor și
apoi în popor.
Jocurile cu mingea sunt cele mai vechi, cele mai populare și cele mai variate. Sunt
folosite mai multe feluri de mingi, deosebite ca m ărime și ca materiale pentru confec ționare.
Deosebiri mai apar și în tehnica jocului.
În evul mediu cele mai cunoscute erau: – jeu de paume
– la soule
Jeu de paume se practica prin lovirea mingii cu mâna. Se desf ășura în aer liber, în
piețele satelor și orașelor sau pe câmp. Mingea lovit ă trebuia s ă zboare la dep ărtare mare
(longue paume). Ea era confec ționată din piele și umplută cu materiale diferite (rumegu ș,
nisip sau piatr ă) ceea ce f ăcea ca aceasta s ă devină dură la lovire și adesea s ă producă
accidente.
În Anglia, la acest joc participa toat ă populația satului sau a ora șului. Apoi la joc au
participat nobili și tineri burghezi sau chiar regi, iar mi ngile au fost umplute cu materiale
moi (lână, păr de animale etc.).
A doua variant ă s-a practicat în s ăli și s-a numit courte paume. Mingea era lovit ă cu
racheta, inventat ă în secolul al XVI-lea în timpul lu i Carol al VIII-lea, mare amator al
acestui joc. Cu timpul, longue paume a rămas un joc al maselor populare iar courte paume

al nobililor, fiind acceptat și în programul cavalerilor. În Fran ța, courte paume a cunoscut o
răspândire deosebit ă începând cu secolul al XIII-lea, încât în secolu l al XVI-lea se juca
chiar în întreaga Europ ă, foarte mul ți regi fiind sedu și de plăcerea acestui joc.
Mingile cele mai bune erau cele fran țuzești, motiv pentru care erau solicitate în
Anglia, Germania și Spania. Jocul era practicat de b ărbați, femei și copii și adesea era jucat
pe bani. S ălile se numeau în Fran ța tripot iar în Germania Ballhaus. În sec. al XVI-lea la
Paris erau 520 s ăli de joc din unele informa ții dar se presupune c ă cifra 114 avansat ă de
ambasadorul olandez este mai aproape de adev ăr. Un tripot avea 40 m lungime, 14 m l ățime
și 15 m înălțime iar în mijlocul s ălii era o frânghie cu franjuri car e mai târziu a fost înlocuit ă
cu plasa.
În Spania acela și joc se numea juro de pellota iar în Italia giuoco di racheta și
giuoco del pallone . La acesta din urm ă mingea era lovit ă cu mâna. În Anglia jocul a
cunoscut o larg ă răspândire.
Jeu de paume s-a bucurat de o apreciere deosebit ă și din acesta s-a n ăscut tenisul.
Francezii î și revendic ă paternitatea, argumentând c ă tenis vine de la cuvântul tenez, adic ă

46
primește, iar englezii sus țin varianta lor. Adev ărul este undeva la mijloc. Maiorul englez
Winghield a adus modific ări la jocul din varianta francez ă și engleză și a scos lawntenis
care este tenisul modern.
La soule se juca în Fran ța încă din secolul al XII-lea, mai în tâi în mediul rural, apoi
în cel urban, având caracterul de joc popu lar. Se folosea o minge mai mare care ini țial era
confecționată din lemn, apoi din piele și umplută cu tărâțe, mușchi de copac sau cu fân și
era lovită cu piciorul..
Jocul fiind dur a fost dispre țuit de seniori și regi, dar adoptat cu pl ăcere de clerici în
mânăstiri. În Italia se numea calcio și era considerat jocu l nobililor, având filia ția de la
romani (mingea follis si harpastum).
În Anglia era un joc popular la concuren ță cu tragerea cu arcul. Se presupune c ă
străvechiul joc roman s-a practicat mai întâi în Italia, a trecut în Fran ța și apoi în Anglia.
În Franța a decăzut după revoluția de la 1789 dar în An glia a fost revizuit și s-a
transformat în fotbalul modern . În acest fel în Anglia a devenit sport practicat pe scar ă largă
în școli și universit ăți. O contribu ție deosebit ă a adus-o Arnold, directorul colegiului din
Rugby. În anul 1863 a avut loc pr imul meci de fotbal între o echip ă din Londra și una din
Cambridge, prilej cu care s-a constituit federa ția de specialitate, care este actul de na ștere al
fotbalului.
Datorită lui Arnold va apare o variant ă a fotbalului în care mingea putea fi jucat ă și
cu mâna. A șa s-a născut rugbyul, preluând numele ora șului în care s-a n ăscut.
În 1874 cele dou ă variante au c ăpătat caracter oficial când a luat fiin ță federația
engleză de rugby.
La crosse era un joc de origine greco-roman ă cum reiese din basoreliefuri. Mingea
era lovită cu un baston întors, cros ă. Din acest joc au luat na ștere mai multe jocuri moderne.
O variant ă a fost aceea în care fiecare juc ător avea mingea lui pe care o lovea cu
crosa și așa a apărut golful. În Anglia aces t joc a cunoscut consacrarea. Din varianta în care
se folosea o singur ă minge pentru to ți s-a născut hocheiul, apoi hocheiul pe ghea ță jucat mai
întâi în țările nordice. Tot din aceast ă variantă a apărut crichetul care la englezi a devenit
sport național.

Rezumat
Jocurie Olimpice antice av eau loc la fiecare patru ani, ti mp de o mie de ani, din anul
776 î.H. pân ă în 395 d.H. Jocurile erau ținute în cinstea lui Zeus, zeul suprem al mitologiei
grecești, iar o vizit ă în Olympia era și o ocazie de pelerinaj la cel mai sfânt loc dedicat
zeului, păduricea numit ă Altis.
Exercițiile cele mai practicate în evul mediu erau: alergarea, s ăritura în lungime și
peste obstacole, aruncarea (a runcarea pietrei specific ă germanilor), chintena, lupta, jocurile
cu mingea, dansurile. Înotul era practicat chiar și în zilele de iarn ă iar călăria era un mijloc
de deplasare la lupt ă și la vânătoare, în sud fiind cei mai buni c ălăreți. Mersul cu patinele și
schiurile erau practicate mai mult de scandinavi (în Suedia, lâng ă lacul Hoting, s-a g ăsit un
schiu vechi de 3000 ani).

47
Cele șapte virtu ți cavalere ști:Călăria: Înotul: Mânuirea armelor: Lupta: Aruncarea:
Viața de curte: Turnirul .

U.4.3. Teste de autoevaluare
1. Prima edi ție a Jocurilor Olimpice.
2. Descrie ți evenimentele din timpul des ășurării Jocurilor Olimpice.
3. Descrie ți perioada dec ăderii Jocurilor Olimpice.
4. Enumera ți și descrieți jocurile practicate în perioada decaderii Jocurilor Olimpice.
5. Enumera ți și descrieți rolul celor șapte virtu ți cavalere ști.

48
U.5. EXERCIIUL I EDUCAIA FIZIC Ă ÎN TIMPUL RENATERII

Cuprins
U.5.1. Concep ții și instituții la Romani
U.5.2. Forme specifice de practicare a exerci țiului fizic
U.5.3. Exerci țiul și educația fizică în timpul rena șterii
U.5.3.1. Contribu ția medicilor la rena șterea educa ției fizice
U.5.3.2. Academiile cavalere ști
U.5.4. Reintroducerea educa ției fizice în școli – Basedow, Salzmann, Guts-Muths, Vieth și
Pestalozzi U.5.5. Teste de autoevaluare

Introducere
Roma antic ă era un stat sclavagist militarist, cu tendin țe de expansiune teritorial ă. În
perioada Republicii conduc ătorii militari și conducătorii statului erau ale și pe criteriul
iscusinței militare “buni lupt ători”. Aceast ă formă de organizare militar ă și socială a durat
până în secolul II î.Hr., când reforma lui Marius duce la înfiin țarea armatelor profesionale
alcătuite din mercenari.
Influența greacă
Contactul cu civiliza ția geacă a avut loc cu mult înainte de cucerirea Greciei de c ătre
romani prin intermed iul coloniilor grece ș
ti din sudul Italiei, din Sicilia și Etruria. A șa a fost
cunoscută gimnastica iar când romanii au cucerit Grecia atletismul avea deja un caracter
profesionist. Eerci țiile ușoare: alerg ările, săriturile și aruncările trecuser ă pe planul al doilea,
lupa, pugilatul și pancratiul erau în mare vog ă.
De la greci romanii au preluat concep țiile religioase, obiceiurile, arta și unele aspecte
ale modului de via ță, iar institu țiile grecești le-au adaptat la conceptul lor de via ță. Fiind mai
pragmatici au fost interesa ți să-și formeze oameni s ănătoși și robuști care să facă față
rigorilor militare. Caracterul militar – La romani, în perioada Repub licii, armata constituia pârghia
principală de educa ție, deci adolescen ții intrau sub controlul stat ului pentru asigurarea
educației militare. La 15 ani erau prelua ți de stat, la 17 ani deveneau ap ți pentru armata
activă. Exercițiile militare aveau loc în Câmpul lui Ma rte din Roma. Punctu l forte al armatei
îl constituia pedestrimea care era împ ărțită în două forme: uș
oară și grea.
Marșul era exerci țiul fundamental al preg ătirii ostașilor în care pe lâng ă echipament
și armament militarul mai purta hr ana de care avea nevoie precum și cele necesare
diferitelor lucr ări de amenajare a taberelor. Mar șurile erau programate în fiecare diminea ță
sub două modalități: marșul ușor într-un ritm de 6 km la or ă și marșul forțat de 8 km la or ă.
Pentru dezvoltarea îndemân ării, preciziei și pentru iu țeala mișcărilor erau folosite
exercițiile de alergare alături de calul care galopa, săriturile peste cal de lemn, tragerea cu
arcul , călăria, înotul și mânuirea sabiei . La început tân ărul se preg ătea era fără arme, apoi
complet echipat iar protec ția se făcea cu ajutorul scutului.
Cavaleria avea un loc secundar la romani într ucât în primele trei rânduri era folosit ă
pedestrimea. Înotul era foarte îndr ăgit de romani, indispensab il pentru militari care dup ă

49
exerciții se aruncau în apa Tibrului pentru r ăcorire și împrosp ătarea forțelor, dar și pentru
fiii patricienilor. Acest lucru a dat na ștere dictonului “Nec natat, nec legit” (un soldat care
nu știe să înoate, nici s ă citească), dar a salvat și multe vie ți de la înec: împ ărăteasa
Agripina, Scipio Africalul, generalul Sertorius și Cezar.

Competen țele unității de învatare
La sfârșitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie s ă fie capabili :
 să înțeleagă principalele concep ții specifice practic ării exerci țiilor fizice la
romani
 să identifice principalele institu ții specifice practic ării exerci țiilor fizice la
romani
 să identifice principalele fo rme de practicare a exerci țiilor fizice specifice în
perioada rena șterii
 să identifice modalit ățile de introducere a educa ției fizice în școli și principalii
inițiatori
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și a sportului .

Durata medie de parcurgere a unit ății de învățare – 4 ore

U.5.1. Concep ții și instituții la romani
Romanii au parcurs dou ă perioade în ceea ce prive ște educația și practicarea
exercițiilor fizice. Prima a fost perioada republicii când predomina concep ția proprie și a
doua când s-a sim țit influen ța greacă și practicarea exerci țiilor fizice p ăstra caracterul de
clasă, erau apanajul “oamenilor liberi”. Sclavii care prove neau din prizonierii de r ăzboi sau
din popula țiile cucerite nu aveau acces deoarece ei nu trebuia s ă devină viguroși, puternici,
ca să constituie un pericol pe ntru organizarea social ă a statului roman. O excep ție sunt
sclavii care erau preg ătiți pentru arena circurilor, oferind spectacole brutale dar gustate de
public. Idealul grec al armoniei și frumuse ții nu era apreciat de romanii pragmatici care
doreau să instruiasc ă o armată puternică pentru ap ărarea orânduirii sociale și extinderea
cuceririlor teritoriale. Educa ția tinerilor se realiza în familie sub supravegherea tat ălui și
căuta să răspundă nevoilor cotidiene ca v ănătoarea și muncile agricole, jocurile fiind
inspirate din exerci țiile militare. La vârsta adolescen ței tinerii erau prelua ți de stat pentru
pregătirea militar ă care avea scopul de a forma cet ățeni cu înalte virtu ți, curajoși, puternici,
disciplina ți și cu respect fa ță de legile țării. Muzica, arta și filosofia nu erau elemente ale
educației întrucât muzica spore ște sensibilitatea și te îmbie la visare potrivit concep ției
generalului roman Scipio Afri canul Numai lectura, scrierea și îndeosebi exerci țiile fizice
asigură o educație morală și sporesc for țele fizice necesare militarilor.

50
Din secolul al II-lea î. Hr. romanii au intrat în a doua perioad ă când în educa ție se
simte influen ța grecilor, programul educa țional se îmbog ățește, se introduce gramatica și
retorica. Au fost preluate exerci ții fizice de la greci dar numai cele care foloseau la
pregătirea viitorilor militari care urmau s ă fie încorpora ți în centuriile și legiunile armatei
romane. Dintre institu ții, romanii au fost interesa ți de băi, dar, dac ă la greci erau folosite de
atleți pentru a se sp ăla de nisipul din arene, la romani bazinele cu ap ă vor deveni elementul
esențial, în secolul al IV-lea la Roma existau 854 de b ăi publice. Patricienii aveau b ăi
luxoase iar plebeii amenaj ări publice.
Deși oamenii boga ți aveau b ăi în locuin țele lor, ei preferau b ăile publice care se
numeau terme, cele mai cunoscute fiind term ele lui Caracala considerate o minune a lumii
vechi, întinse pe 11 ha, și cele ale lui Deocletian pe 13 ha. În termele lui Caracala puteau s ă
facă baie în acela și timp 1600 persoane, bazinele având ap ă rece, călduță și caldă,
deasemenea erau b ăi de aburi, de cad ă, dușuri. Termele aveau ca anexe gr ădini cu fântâni,
saloane de odihn ă, săli de gimnastic ă, de jocuri, de masaj, biblioteci și muzee. În aceste
instituții nota specific roman ă era îmbinarea armonioas ă a laturii intelectuale cu cea fizic ă.
Programul în aceste institu ții era complex, cuprinzând o ședință de atletism sau joc
cu mingea, o saun ă uscată cu căldură care favoriza transpira ția, se trecea la bazinul cu ap ă
caldă, apoi călduță și la sfârșit cu apă rece. Dup ă baie se trecea în camera de odihn ă unde se
făcea masaj dup ă care se ungea corpul șu se parfuma. Urmau plimb ările prin gr ădinile anexe
în care se purtau diferite discu ții despre evenimentele zilei, politic ă sau afaceri.
Amfiteatrul și circul erau institu ții specific romane.

U.5.2. Forme specifice de practicare a exerci țiilor fizice
Romanii nu au avut un sistem original din punct de vede re tehnic, metodic și
organizatoric. În perioada republicii exerci țiile fizice erau destul de limitate și jocurile erau
inspirate din exerci țiile militare.
Cato, scriitor și om politic roman, s-a ocupat special de educa ția fiului s ău acordând
o atenție deosebit ă exercițiilor fizice folosind ca mijloace de educa ție rezisten ța la frig și
căldură, înotul în ape repezi, c ălăria, pugilatul, aruncarea lancei, lupta etc.
În epoca imperiului exerci țiile fizice împrumutate de la greci respectau structura
tehnică a acestora dar nu și scopul. Au construit palestre și gimnazii, au preluat pentatlonul
pe care l-au numit quinquertium, dar goliciunea corpului în aren ă o considerau o imoralitate.
Dansul nu a fost în țeles de romani, l-au ignorat și chiar l-au interzis, un roman care
dansa în public era compromis. Împ ăratul Tiberiu a dat un edict pr in care alunga dansatorii
în afara Romei, iar Dimi țian i-a exclus din senat pe cei care au fost surprin și dansând. Exista
o singură excepție, dansatorii profesioni ști care foloseau dansul ca element al artei
dramatice.
Inotul avea un caracter utilitar mai ales pentru militari care trebuia s ă treacă prin
râuri, dar a generat și serbări nautice care se organizau pe mare la Ostia.
Gimnastica și atletismul aveau deasemenea un caracter militar.
Săriturile în în ălțime, lungime sau cu obstacole erau pr acticate de o categorie de
preoți numiți salii sau salieni, erau executate dup ă ceremoniile religioase și închinate zeului
Marte.
Jocul cu mingea a ocupat un loc de cinste în preocup ările romanilor, fiind folosite
patru feluri de mingi:

51
– follis, o minge mare, umflat ă cu aer și bătută cu pumnul, bra țul sau racheta;
– trigonul, o minge mic ă, asemănătoare celei de tenis, folosit ă într-un joc de dou ă
echipe a câte trei juc ători așezați în triunghi;
– pagaenica, o minge mai mare rezervat ă țăranilor;
– harpastum, o minge de piele umplut ă cu fulgi, f ăină sau pământ; jocul era între
două echipe, asem ănător jocului de handbal.
Datorită concepției și atitudinii fa ță de practicarea exerci țiilor fizice, institu țiile
grecești au căpătat forme specifice la ro mani. Din gimnaziile grece ști a rămas palestra care a
devenit stabiliment de b ăi. Luptele de gladiatori au lu at locul întrecerilor atletice.
Oamenii de știință dădeau aten ția cuvenit ă exercițiilor fizice. Doctorul Celsus
recomanda igiena, gimnastica și exercițiile fizice practicate cu modera ție, alergările,
jocurile, plimb ările în aer liber etc dozate în func ție de vârst ă, constituția fizică, anotimp și
profesie. Apari ția transpira ției era considerat ă ca un semn c ă individul a obosit și că
exercițiile fizice trebuie întrerupte.

Decăderea exerci țiilor fizice
După decăderea vie ții publice și private exerci țiile fizice au intrat într-o faz ă de
degradare la care au contribuit și:
– destrămarea orânduirii sclavagiste;
– incursiunile și cuceririle popoarelor migratoare, a șa-zise barbare;
– răscoalele repetate ale sclavilor, culm inând cu cea a lu i Spartacus care a
determinat c ăderea imperiului roman;
– destrămarea vie ții economice;
– războaiele civile și rivalitățile dintre generali etc.
Instituțiile cu un rol important la romani au fost:
– teatrul care era destinat reprezenta țiilor scenice;
– circul unde aveau loc cursele de cai;
– amfiteatrul unde aveau lo c luptele de gladiatori.
Erau considerate zile de s ărbătoare zilele în care erau organizate jocuri. În timpul lui
August jocurile ocupau 70 de zile pe an, în timpul lui Traian erau 12 3, în secolul III erau
175, așa s-a ajuns la o zi lucr ătoare și două de sărbătoare. Juvenal a ajuns s ă spună că
romanii doresc numai “panem et circenses” (pâine și jocuri de circ).
În luna aprilie aveau loc jocu rile megalitice, închinate zei ței Cibela – mama zeilor, cu
un caracter religios, asem ănătoare erau jocurile cereales, organizate în cinstea zei ței Ceres –
zeița fecundit ății.
Jocurile florale cu un caracter teatral erau închinate zei ței Flora. În luna iunie se
organizau jocurile în cinstea zeului Apolo care cuprindeau scene de teatru, alerg ări de cai și
care în Circus Maximus. Se executau cu mult ă îndemânare voltije pe mai mul ți cai.
Jocurile seculare cu semnifica ții istorice se organizau la intervale mai mari de timp,
cu program de teatru și circ.
Jocurile de circ închinate lu i Jupiter, Junonei, Minervei etc. aveau loc în septembrie
și cuprindeau curse de cai, biga (cu doi cai) și quadriga (cu patru cai), lupte c ălări între
nobili, alerg ări, întreceri atletice asem ănătoare cu ale grecilor: lupta, pugilatul, s ărituri și
aruncarea discului. Mai târziu s-au mai ad ăugat lupte brutale, sângeroase, precum și imitații
de lupte navale.

52
Jocurile plebeiene av eau loc în noiembrie și erau organizate în Circus Flaminius.
Cele mai reprezentative teatre er au Pompei cu 27.000 locuri și Marcellus cu 14.600
locuri unde se jucau tragedii, pantomim ă și balet, ultimele dou ă foarte mult gustate de
public.
Jocurile de circ – circenses – aveau loc în Circus Maximus care a fost reconstruit în
timpul lui Nero și avea dimensiuni impresionante – 600 /200 m – cu o capacitate de 255.000
de locuri și o pistă care măsura 568 m. O curs ă de care se desf ășura pe parcursul a șapte
tururi, apoi a fost redus ă la cinci de Domi țian. În timpul lui August se organizau 12 curse,
apoi 34 în timpul lui Caligul a, culminând cu 100 în timpul domniei Flavilor. Se întâmplau și
accidente, uneori mortale la vârsta de 20-25 ani.
Jocurile atletice împrumutate de la greci au degenerat la romani în spectacole de
amfiteatru, brutale, cu lupt ători profesioni ști recrutați din categoriile sociale pauperizate. Se
pare că au ajuns la romani pr in intermediul etruscilor și făceau parte din ritualul funerar care
înlocuia vechile sacrificii numite m unus. Asemenea dueluri cu lancea se g ăsesc pe pietrele
funerare ale etruscilor.
Cele mai impun ătoare spectacole se organizau în Colosseum, construit în timpul
Flavilor, care avea 50.000 de locuri în tribune, iar arena în care aveau loc luptele cu animale
sălbatice ori cu gladiatori av ea dimensiunile de 86/54 m.
Jocul venationes (de la cuvântul vân ători) era în fapt un m ăcel în care victimile erau
animalele s ălbatice (ur și, lei, tigri, pantere, elefan ți și mistreți) răpuse de lovituri de sabie,
suliță și săgeți. Uneori erau introdu și în arenă bestiarii (oameni neînarma ți, condamna ți la
moarte, criminali, sclavi) și lăsați pradă animalelor s ălbatice sau cre știnii pe timpul lui Nero
care dorea s ă-i extermine.
Hiplomachia era o lupt ă crudă între gladiatori recruta ți dintre sclavi, delincven ți,
prizonieri de r ăzboi și chiar voluntari instrui ți într-un fel școli numite ludii gladiatorii
conduse de un maestru de scrim ă numit lanista.
Lupta se desf ășura sub forma unui duel cu spada iar lupt ătorii purtau un echipament
special de protec ție pentru ca lupta s ă dureze cât mai mult.
Mai era un gen de lupt ă, a retiarilor, în care un lupt ător era înarmat cu un trident și o
plasă, iar celălalt cu spad ă și scut, iar cel c ăzut putea cere gra țierea prin ridicarea mâinii
stângi. Dac ă în tribună se afla împ ăratul, acesta stabilea sentin ța prin pozi ția degetului mare
al mâinii dup ă ce se “consulta” cu spectatorii și dacă degetul era orientat în sus era gra țiat,
iar dacă degetul era orientat în jos î nvinsului i se aplica o lovitur ă mortală.
Pentru a m ări spectaculozitatea acestor lupte s-a ajuns la adev ărate masacre colective
când se introducea în aren ă până la 320 perechi de gladiatori în acela și timp și adesea
jumătate dintre ei r ămâneau mor ți. În 113 Traian a organizat un spectacol cu 1200 de
perechi de gladiatori și lupta a durat trei zile. Acest gen de spectacole a fost denigrat de
istoricii de mai târziu, astfel is toricul german Momsen a spus c ă această “plăcere abject ă a
jocurilor gladiator ilor a fost cancerul care a ros Roma și în genere epoca din urm ă a
antichității”, iar istoricul francez Carcopino scria ”Pentru onoarea romanilor, am voi s ă
smulgem din cartea istoriei lor aceast ă filă unde se murd ărește cu sânge imaginea civiliza ției
pe care ei au creat-o”.
Dacă se face o compara ție între epoca de glorie a Jo curilor Olimpice din Grecia
antică și spectacolele s ălbatice din circurile și amfiteatrele romane se constat ă măsura în
care au dec ăzut exerci țiile fizice în epoca roman ă. Dacă se compar ă epoci mai apropiate,

53
adică Grecia de dup ă cucerirea roman ă cu spectacolele din timpul imperiului Roman, se
constată că deosebirile nu sunt atât de izbitoar e, exceptând luptele de gladiatori.

U.5.3. Exerci țiul și educația fizică în timpul rena șterii
Renașterea a fost epoca în care a început destr ămarea feudalismului și apariția
capitalismului, adic ă perioada cuprins ă între secolul XIV și XVI.
În Italia Rena șterea a ap ărut în orașele Veneția, Floren ța, Genova, Padova, de unde s-
a răspândit în celelalte țări, devenind un fenomen european. Acest fenomen a fost generat de
apariția produc ției capitaliste în ora șele menționate mai sus și s-a manifestat în plan
economic, politic, social, științific și cultural.
În plan politic se constat ă formarea statelor moderne ce ntralizate în jurul monarhiei.
În plan economic se g ăsesc mai multe aspecte:
– pierderea suprema ției economice de c ătre nobilimea feudal ă;
– trecerea de la me șteșuguri la manufacturi – dezvoltarea industriei textile,
metalurgice, a construc țiilor de cor ăbii, fabricarea hârtiei;
– descoperirile geografice care au dezvoltat comer țul;
– dezvoltarea ora șelor.
În plan social se constat ă destrămarea rela țiilor feudale și apariția celor capitaliste.
În plan științific s-a înregistrat un salt spectaculos prin:
– marile descoperiri geografice ale lu i Vasco da Gama, Columb, Magelan;
– apariția științelor moderne ale naturii bazate pe experiment și aplicațiile
matematicii;
– dezvoltarea medicinii, Vesalius pune bazele anatomiei moderne, Harvey pe cele
ale fiziologiei, iar Servet descoper ă circulația mică a sângelui.
– apariția algebrei și geometriei în domeniul matematicii;
– crearea sistemului heliocentric prin Copernic, Galilei și Kepler.
În domeniul filosofiei s-au luat și dezvoltat curentele filosofice antice, au promovat
ideea demnit ății omului ca fiin ță liberă, autonom ă și creatoare, fundamentarea pedagogiei
umaniste.
În literatur ă s-au pus bazele crea ției literare europene m oderne prin Petrarca,
Boccacio, Rablais, Cervantes, Shakespeare etc.
Arhitectura și artele plastice au cunoscut o perioad ă de glorie prin activitatea
creatoare a lui Leonardo da Vinci, Michel angelo, Durrer, arhitectului italian Alberti.
În timpul Rena șterii toate domeniile au c ăpătat noi dimensiuni și perspective prin
contribuția substan țială a umaniștilot. Educa ția fizică a fost plasat ă pe coordonate noi.
Umaniștii au deschis drumuri noi în astronomie, fizic ă, matematic ă, medicin ă,
filosofie, pedagogie, dup ă o lungă perioadă de întunecare. Ei au venit cu o concep ție nouă,
optimistă față de om și natură, subliniind rolul disciplinelor um aniste ca mijloc de înobilare
și desăvârșire a ființei umane, punând mai presus ra țiunea decât tradi ția și credința, având ca
ideal dezvoltarea multilateral ă a personalit ății omului. Și educația fizică trebuia s ă-și aducă
contribuția la desăvârșirea personalit ății umane. Aceast ă nobilă misiune a revenit oamenilor
de știință și cultură, pedagogilor, filosofilor, medicilor, scriitorilor și creatorilor de art ă care
s-au preocupat în principal de domeniul lor de activitate, dar prin ideile, concep țiile și
operele de art ă au proiectat un fascicol de lumin ă asupra educa ției fizice din trecut și au

54
deschis larg calea spre viitor. Rena șterea a reconsiderat via ța pământească și a amplificat
preocuparea ca aceasta s ă fie cât mai lung ă și mai fericit ă.

U.5.3.1. Contribu ția medicilor la rena șterea educa ției fizice
Sub influen ța ideilor propagate de Galen medi cii evului mediu au declarat:
“Exercițiile fizice sunt cea mai bun ă condiție pentru s ănătate”. Ei și-au adus contribu ția la
sporirea și clarificarea domeniului teoretic și practic. Pentru exerci țiile care angajau în
mișcare întregul organism (alergare, s ăritura, lupta, c ălăria, aruncarea și dansul) au introdus
termenul de exercitium universale . Exercițiile care puneau în mi șcare numai anumite p ărți
ale organismului precum scrima, țesutul, cusutul au fost numite exercitium particulare .
Termenul de gimnastic ă a fost înlocuit cu exercitium .Gimnastica a fost diversificat ă
de unii autori în exerci ții pentru tineret, maturi și bătrâni și s-a lărgit sfera de influen ță a
practicării exercițiilor fizice. Unii medi ci au început s ă le prescrie în scopuri igienice, în
profilaxie și chiar terapie sau pentru dobândirea st ării de sănătate.
Instituțiile de înv ățământ care cultivau exerci țiile fizice
Până la sfârșitul secolului al XV III-lea erau foarte pu ține școli în care exerci țiile
fizice să fie incluse în program. Cele care le aveau incluse din ra țiuni proprii și programe
diferite erau:- academiile cavalere ști;
-școlile iezui ților;
– universit ățile și public-schools engleze.

U.5.3.2. Academiile cavalere ști
Fără a fi afectat ă tradiția de care nobilimea era a șa de mândr ă, s-a simțit nevoia ca
aceasta să fie cultivat ă în spiritul vremii, acumu lând un sistem de cuno ștințe indispensabile
poziției sociale pe care o de țin. Astfel au ap ărut la sfâr șitul sec. al XVI-lea academiile de
cavaleri care preg ăteau fiii de nobili, înlocuind vechiul sistem al noviciatului. Acestea au
avut spirit de cast ă, fiind rezervate numai fiilor de nob ili. Primele academii au fost înfiin țate
în Germania în ora șele Tübingen și Cassel.
Cea mai mare aten ție se acorda vechilor deprinderi cavalere ști: călăria, scrima și
dansul. Lec țiile de preg ătire intelectual ă erau facultative, de baz ă fiind preg ătirea fizic ă și
bunele maniere.
În Italia și Franța academiile cavalere ști aveau statutul de institu ții complementare,
fiind frecventate de tinerii de la școlile biserice ști pentru a- și completa educa ția cu arta
echitației, scrimei și alte deprinderi care urm ăreau atingerea elegan ței, grației și demnității
impuse de continuarea tradi ției nobiliare.
În Anglia nu au existat academii cavalere ști, în public schools practicarea educa ției
fizice satisf ăcea cerințele educației engleze.
În toate institu țiile de înv ățământ elementul comul îl cons tituia felul în care erau
practicate exerci țiile fizice specifice nobililor. Un ele academii aveau în program și voltijele,
lupta, alergarea, jocul cu mingea, tirul, muzica vocal ă și instrumental ă. Existau mae ștri de
călărie, scrim ă, dans.
În secolul XVII și XVIII academiile cavalere ști au mai p ăstrat sistemul evului mediu
în practicarea exerci țiilor fizice. În se colul XIX au disp ărut ca form ă de organizare și au
apărut școlile de cade ți sau universit ățile.
Școlile iezui ților

55
Din cauza ascezei medievale și a Reformei biserica a pierdut din influen ță și
prestigiu, astfel s-a c ăutat soluții pentru refacerea situa ției. Drept urmare în secolul al XVI-
lea Ignatiu de Loyola a înfiin țat ordinul iezui ților care a fost îndreptat împotriva Reformei și
a urmărit recâștigarea prestigiului pierdut, l ărgirea sferei de influen ță a papalit ății în
teritoriile noi descoperite. Școala a început s ă se reorganizeze dup ă metode noi și să atragă
fiii claselor dominante din rândul c ărora se vor ridica noii conduc ători ai statului.
Școlile iezui ților erau superioare celor m ănăstirești.
Primul colegiu iezuit s-a înfiin ța t î n 1 5 5 1 l a V i e n a , mai târziu în Germania
funcționau 100 asemenea colegii, iar în fran ța anului 1710 existau 612 școli iezuite în afara
universităților.
Pentru a spori interesul aceste școli au modificat pu țin programa și au împrumutat
ceva din academiile cavalere ști. Noutatea fa ță de școlile mănăstirești a constituit-o aten ția
acordată îngrijirii corpului și practicarea exerci țiilor fizice. Acestea se practicau în s ăli sau
în aer liber, în timpul anului școlar dar și în vacan ță. Dintre exerci țiile practicare se pot
menționa: alerg ările, săriturile, jocurile cu mingea, uneori scrima și mai rar c ălăria. Înotul și
patinajul erau interzise. Scopul urm ărit era cel utilitar și nu educativ.
Universit ățile
Universitățile erau frecventate de fiii burgheziei înst ărite. Dintre exerci țiile fizice
practicate, cel mai iubit era scrima, preluat dup ă moda italian ă și franceză. Din scrim ă s-a
născut duelul care, în a doua jum ătate a sec.al XVIII-lea, era a șa de răspândit încât a fost
necesară intervenția autorit ăților. Au existat asocia ții studențești de scrim ă și duel. Alte
sporturi erau c ălăria și dansul.

U.5.4. Rintroducerea educa ției fizice în școli
Basedow, Salzmann, Guts-Muths, Vieth și Pestalozzi
Revoluțiile burgheze din țările europene au produs schimb ări nu numai în sfera
politică, economic ă, socială și culturală, dar și în viața spiritual ă a oamenilor ca urmare a
libertății de gângire și a unor noi conceptii filosofice. Acestea au dat o nou ă orientare în
viața spiritual ă care au dus la o nou ă cultură ca formă și conținut, func ție de specificul
fiecăreia.
Germania a primit ideile Rena șterii prin intermediul enciclopedi știlor francezi
Voltaire, Rouseau, Montesqueu, Diderot și D’Alembert. Aceast ă renaștere german ă s-a
numit Aufklärung și a urmărit:
– restabilirea dreptur ilor individului;
– eliminarea prejudec ăților învechite;
– emanciparea și ieșirea de sub influen ța bisericii;
– înlăturarea jugului mo narhiei ansolute.
Reprezentan ții cei mai de seam ă ai mișcării Aufklärung au fost: Liebnitz, Wolff,
Lessing, Kant și Herder. Aceast ă mișcare a adus un suflu nou pe plan politic, moral și
spiritual și a fost numit ă “Sturm und Drang (furtun ă și avânt). Efectele ei s-au sim țit
indeosebi în domeniul educa ției.
Pedagogii germani și-au îndreptat aten ția și spre educa ția fizică, astfel aceasta s-a
întors din nou în școli. Cei care au militat consecvent pentru aceasta au fost: Basedow,
Salzmann, Guts-Muths, Vieth și Pestalozzi.
Basedow (1723-1790) și școala filantropist ă

56
Această școală reunea toate curentele care preocupau lumea intelectual ă:
raționalismul, utilitarismul, și senzualismul.
Gânditorii umani știi au promovat o serie de id ei privind procesul educa țional, iar
reprezentan ții iluminismului au continuat prin elab orarea anumitor concepte pedagogice,
punând în practic ă ideile lor în cadrul institu țiilor școlare și fiind promotorii introducerii
educației fizice în școlile moderne.
Întemeietorul școlii filantropiste, Basedow, a studiat teologia la Leipzig și a fost
profesor de filosofie în Dane marca unde a avut ocazia s ă cunoască virtuțile educative ale
exercițiilor fizice cavalere ști. A fost nevoit s ă părăsească Danemarca din cauza firii,
concepțiilor și obiceiurilor sale. S-a angajat pr ofesor la un gimnaziu de lâng ă Hamburg și a
început să scrie. Ideile sale pedago gice originale au atras aten ția princepelui domnitor care i-
a creat condi ții pentru înfiin țarea unei institu ții educative bazat ă peprincipiile sale – celebrul
institut Philantropinum din Dess au. Acesta a fost un adev ărat laborator de experiment
pedagogic unde educa ția fizică se împletea cu educa ția morală și intelectual ă.
Dintre lucr ările sale “Tratatul elementar” constituie opera fundamental ă în privin ța
conceptului pedagogic în care se reg ăsesc detaliile organiz ării și metodele folosite în
educație. A fost influen țat de Locke, Komenski și mai ales de Rouseau.
La baza pedagogiei lui Base dow au stat principiile:
– educația trebuie s ă fie rațională și independent ă de biseric ă;
– sentimentul patriotic s ă fie cultivat f ără discriminare între na ționalități;
– cultura trebuie s ă aibă un caracter utilitar, practic;
– metoda intuitiv ă și recreativ ă să stea la baza procesului educa țional.
De la metoda recreativ ă a plecat ideea practic ării exerci țiilor fizice, astfel ca în
procesul de înv ățământ copilul s ă-și însușească cunoștințele cu plăcere, să învețe jucându-
se. Orele de înv ățare trebuie s ă alterneze cu cele de exerci ții și alte activit ăți.
Exercițiile fizice se f ăceau în scop utilitar, pentru a îmbun ătăți natura uman ă, omul
devenind un bun cet ățean al lumii. Ele erau luate din gimnastica greac ă și exercițiile
cavalerești. Pentatlonul din Dessau cuprindea: alerg ări, sărituri, cățărare, exerci ții de
balansare și transport. Mai erau folosite: dansul, c ălăria, scrima, muzica, mânuirea armelor,
marșul etc. O noutate erau taberele organiza te în timpul verii, cu dormit în corturi și o ținută
vestimentar ă lejeră, în care se practica înotul , pescuitul, canotajul, c ățăratul și mersul în
echilibru.
Un loc special îl ocupau jocurile care se organizau cu scop recreativ, dar și instructiv,
astfel încât copilul s ă învețe jucându-se sau s ă se joace înv ățând. Pedagogia lui Basedow se
caracteriza printr-o abilitate deosebit ă de a strecura în prac tica jocului tot felul de
cunoștințe, astfel cultiva inteligen ța, exersa memoria și dezvolta corpul.
Conceptul s ău pedagogic a servit drept model pentru alte institu ții care au dus mai
departe ideile, principiile și metodele creatorului școlii filantropiste care a fost apreciat ă și
continuată de pedagogi, colaboratori și elevi ai acestuia. Unul din sus ținătorii școlii
filantropiste a fost filosoful german Kant care, referindu-se la educa ția fizică, arăta că este
prima institu ție care s-a preocupat de “puterea, îndemânarea, sprinteneala și siguran ța
școlarilor”.

Salzmann (1744-1811)

57
Pastorul protestant Salzma nn a lucrat un timp la Dessau și după ce a părăsit această
școală a înființat într-un cadru natural admirabil Ph ilantropinum de la Schnep-fenthal.
Școala se caracteriza printr-o excelent ă conlucrare între profesori și elevi. Se punea accent
pe personalitatea educatorului . Dintre colaboratori a f ăcut parte și Guts-Muths.
Salzmann a scris deasemenea un roman pe dagogic numit “Konrad Kiefer”, dup ă
numele eroului s ău, dar spre deosebire de Emil,eroul lu i Rouseau, acesta este crescut de
părinți și urmează o școală a statului. Salzmann opina c ă scopul educa ției este “s ă formeze
oameni sănătoși și voioși, inteligen ți și buni, starea de fericire s ă-i facă să colaboreze la
prosperitatea general ă. Organiza numeroase excursii, pe mai multe zile, care aveau în
program multe exerci ții fizice și jocuri de întrecere. Participa la jocuri al ături de copii chiar
dacă uneori era învins de ace știa, fiind convins c ă trebuie s ă trăiască în mijlocul copiilor și
să ia parte la ocupa țiile și jocurile lor.
Exercițiile fizice practicate erau: alergarea, s ăritura, călăria, înotul, jocurile și altele
mai simple precum me rsul în echilibru, s ărituri peste șanțuri, cățărări. Diminea ța copii
exersau diferite deprinderi gospod ărești ca grădinăritul, cre șterea iepurilor, pe știlor,
albinelor etc.

Guts-Muths (1759-1839)
S-a născut în Saxonia, a început studiile cu teologia și apoi la universitatea din Halle
a studiat filosofia, istoria, geografia, matematica și fizica. Dup ă studii și cercetări făcute cu
pasiune a elaborat lucrarea “Gymnastik für die Jugend” (Gimnastica pentru tineret) care este
considerat ă cea mai valoroas ă lucrare modern ă de specialitate pentru educa ția fizică școlară.
Pentru elaborarea lucr ărilor sale s-a documentat din antichitate dar și din Rouseau, din care
citează pasaje întregi. Lucrarea este structurat ă pe trei părți și mai multe capitole, în primul
capitol se d ă o importan ță deosebită practicării educației fizice în școală.
Cartea are un motto care spune: “Voi înv ățați religie, înv ățați datoriile cet ățenești, dar
nu vă interesați de sănătatea și de educa ția copiilor vo ștri”, iar ca subtitlu al primului capitol
opinează: “Suntem slabi fiindc ă nu ne dăm seama c ă am putea s ă devenim tari, dac ă am
voi”. Guts-Muths are o admira ție deosebit ă față de viața naturală, sobră la vechii germani
prin care au dobândit înalte virtu ți fizice și morale, aceasta fiind o invita ție pentru
desfășurarea activit ăților în mijlocul naturii.
În viziunea autorului gimnasti ca este “un sistem de exerci ții ale corpului care au ca
scop perfec ționarea acestuia”. El men ționează cu claritate și convingere c ă omul este o
unitate fizic ă și intelectual ă, deci practicarea exerci țiilor fizice care au o valoare somatic ă,
igienică, psihologic ă și pedagogic ă urmărește dezvoltarea întregii personalit ății a omului. La
baza argumentelor sale stau temeinice cuno ștințe din domeniul fiziologiei și psihologiei,
culese dintr-o bogat ă literatură medicală și filosofic ă. La sfârșitul capitolu lui întocme ște un
tabel sinoptic în care pune în eviden ță în paralel însu șirile fizice și cele psihice.
Într-un alt capitol combate cu argumente și chiar ridiculizeaz ă temerile familiilor
care nu las ă copiii să alerge ca s ă nu transpire, s ă nu răcească, să nu se accidenteze. De și ne
spune că exercițiile fizice nu trebuie s ă formeze ni ște atleți sau gladiatori, nu exclude
posibilitatea practic ării de către cei dota ți a sportului de performan ță.
În partea a doua se ocup ă de conținutul, tehnica și sistematizarea exerci țiilor fizice.
În funcție de anumite criterii împarte exerci țiile fizice în trei categorii:
– exerciții gimnastice propriu-zise;

58
– lucrări manuale;
– jocuri colective.
Dintre exerci țiile propriu-zise fac parte: alerg ările, săriturile, arunc ările, cățăratul,
exerciții de echilibru și balans, exerci ții de ridicare, de purtare și tragere, lupt ă, dansuri,
măsuri și exerciții militare.
A treia parte se refer ă la scăldatul în ap ă rece și înot.
“Cartea jocurilor” – a doua ca valoare a autorului – este prima lucrare care con ține
jouri adunate din popor despre care spune “Jocurile sunt nimicuri importante”.

Vieth (1763-1836)
A fost contemporan cu Guts-Muths, desf ășurând o activitate paralel ă cu a acestuia la
Dessau, dup ă ce a făcut studii universitare în drept, matematic ă și istorie.
A fost un intelectual de elit ă, un erudit cu multe publica ții științifice.După o amplă și
profundă documentare a elaborat o lucrare și în domeniul educa ției fizice intitulat ă
“Încercare de enciclopedie a exerci țiilor fizice”, în trei volume, în care s-a ocupat de istoria
exercițiilor fizice practicate de toate popoarele lumii vechi și noi, de sistematizarea și
fundamentarea științifică a acestora. Este valabil ă și astăzi motiva ția științifică a statului în
picioare, mersului, alerg ării, săriturii, suspensiei, patinajului și înotului. De altfel
sistematizeaz ă exercițiile după segmentele corpului împ ărțindu-le în active și pasive.

Pestalozzi (1746-1827)
A fost un mare pedagog al școlii filantropiste din Elve ția, născut la Zürich dintr-o
familie de italieni naturaliza ți și având studii de teologie și drept.
Ratând șanșa de a deveni fermier, a construit un institut pentru educa ția copiilor
săraci și părăsiți unde și-a descoperit voca ția de educator, neavând la baz ă o cultură aleasă
sau virtuți organizatorice deosebite, ci o structur ă sufleteasc ă excepțională.
A scris romanul pedagogic “Leonard și Gertruda” care s-a bucurat de un succes
enorm și a fost profesor la școala din Yverdon 20 de ani, c onstituind apogeul carierei sale.
Pe plan filosofic a fost influen țat de Kant și Liebnitz, iar pe plan pedagogic de
Rouseau, de la care a re ținut că la baza educa ției stă intuiția. Ca și Komenski s-a bazat pe
principiul c ă în sistemul educa țional trebuie s ă ținem seama de particularit ățile psihice ale
copilului. Nu a agreat exerci țiile la mod ă – călăria, dansul și scrima – dar nici exerci țiile
militare ale lui Jahn, dar a fo st adeptul convins al educa ției armonioase bazat ă pe cele trei
componente: fizic ă, intelectual ă și morală. Învățământul trebuie s ă se bazeze pe principiul
intuiției, iar exerci țiile fizice s ă se facă în colectiv și să aibă caracter metodic.
A acordat o aten ție deosebit ă gimnasticii care se adreseaz ă articula țiilor
organismului, identificând o serie de exerci ții care pot fi folosite în acest scop și a fost
adeptul exerci țiilor libere (f ără ajutorul aparatelor).
Pentalozzi a r ămas în con știința umanității ca un om de o bun ătate proverbial ă,, cu o
dragoste pentru copii exemplar ă și un devotament pilduitor pentru binele omenirii.
Umaniștii Renașterii, reali știi și iluminiștii, prin ideile lor generoase, au preg ătit
terenul pentru ca educa ția fizică să fie așezată la locul ei în conceptul general de educa ție.

59
Rezumat
În sec. al II-lea la romani educa ția tinerilor se realiza în familie sub supravegherea
tatălui și căuta să răspundă nevoilor cotidiene ca v ănătoarea și muncile agricole, jocurile
fiind inspirate din exerci țiile militare. La vârsta adolescen ței tinerii erau prelua ți de stat
pentru preg ătirea militar ă care avea scopul de a forma cet ățeni cu înalte virtu ți, curajoși,
puternici, disciplina ți și cu respect fa ță de legile țării.
Forme specifice de practicare a exerci țiilor fizice: dansul, înotul, gimnastica și
atletismul aveau deasemen ea un caracter militar, s ăriturile în în ălțime, lungime, jocul cu
mingea.
La decăderea exercițiile fizice au contribuit:
– destr ămarea orânduirii sclavagiste;
– incursiunile și cuceririle popoarelor migratoare, a șa-zise barbare;
– răscoalele repetate ale sc lavilor, culminând cu ce a a lui Spartacus care a
determinat c ăderea imperiului roman;
– destr ămarea vie ții economice;
– războaiele civile și rivalitățile dintre generali.
Renașterea exercițiilor fizice a fost epoca în care a început destr ămarea
feudalismului și apariția capitalismului, adic ă perioada cuprins ă între secolul XIV și XVI.
Cei care au militat pentru reintroducerea educa ției fizice în școli au fost Basedow,
Salzmann, Guts-Muths, Vieth și Pestalozzi.

U. 5.5. Teste de autoevaluare
1. Descrie ți influiența exercițiilor grece ști în Roma Antica.
2. Care erau modalit ățile de educare ale adolescen ților romani?
3. Enumera ți formele specifice de practicare a exerci țiului fizic.
4. Academiile cavaleresti din Roma Antica. 5. Cine au fost Basedow, Salzmann, Guts-Muths, Vieth și Pestalozzi și ce lucrări de
specialitate au publicat?

60
U.6. CREATORII PRINCIPA LELOR SISTEME DE EDUCA ȚIE FIZIC Ă.
(Francez, suedez, danez, german și englez)

Cuprins
U.6.1. Creatorii sistemelor de educa ție fizică
U.6.1.1. Sistemul francez U.6.1.2. Sistemul suedez U.6.1.3. Sistemul danez U.6.1.4 Sitemul german U.6.1.5. Sistemul englez
U.6.2. Exercițiile fizice în comuna primitiv ă in țara noastr ă
U.6.2.1. Influien ța greacă asupra exerci țiilor fizice în comuna primitiv ă
U.6.2.2. Influien ța romană asupra exerci țiilor fizice în comuna primitiv ă.
U.6.3. Romania – Exerci țiul fizic practicat în evul mediu și epoca modern ă în țara noastr ă
U.6.3.1. Epoca modern ă
U.6.3.2. Educa ția fizică în România în Epoca modern ă
U.6.4. Sportul bra șovean
U.6.5. Teste de autoevaluare

Introducere
Cuceririle teoretice și practice ale umani știlor, reali știlor, ilumini știlor și îndeosebi
ale școlii filantropiste au desc his noi perspective educa ției în general și a educației fizice în
special.
La începutul secolului al XIX-le au ap ărut o serie de sisteme na ționale de educa ț
ie
fizică cunoscute sub numele de Jahn în Germania, Amoros în Fran ța, Nachtegal în
Danemarca, Ling în Suedia, Arnold în Anglia etc. Fiecare sistem poart ă amprenta politic ă,
economic ă și culturală caracteristic ă țării respective.
Dacă au fost unii pedagogi care și-au pus în practic ă ideile în școlile înfiin țate, unele
din acestea fiind adev ărate laboratoare de experimentare, noile sisteme au p ătruns adânc în
învățământ, cu o larg ă răspândire, și au devenit durabile în tim p constituind caracteristica
acestui secol.
Chiar dac ă sunt deosebiri de obiec tive, principii, metode și tendințe între diferite
sisteme, ele au un con ținut tehnic comun, iar confrunt ările de opinii, acuza țiile și denigrările
au scos în eviden ță mai multe asem ănări decât deosebiri. Discu țiile au fost pentru
clarificarea scopului în care sunt practicate exerci țiile fizice, cristalizar ea metodologiei de
lucru, stabilirea loculu i pe care trebuie s ă-l ocupe educa ția fizică în dezvoltarea
personalit ății complexe a omului modern.
Evolutia educatie fizice din Romania a fost influentata de evolutia si tendintele de pe
plan international.
Competen țele unității de învățare

61
La sfârșitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie s ă fie capabili :
 să înțeleagă principalele caracteristici ale sistemelor de educa ție fizică
 să identfice natura și complexitatea influen ței romane asupra dezvolt ării
activităților fizice din țara noastr ă în perioada primitiva
 să identifice modalit ățile de dezvoltare și de practicare a educa ției fizice în
Romania de-a lungul timpului
 să înteleag ă principalele caract eristici privind evolu ția și performan țele
sportive bra șovene
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și a sportului .

Durata medie de parcurgere a un itatii de invat are – 4 ore

U.6.1.Creatorii de sisteme de educa ție fizică au apărut într-un interval de timp de
25 de ani în mai multe țări europene și au apus în doar 13 ani, dup ă cum reiese din date de
mai jos:
– Amoros în Fran ța (1770-1848)
– Ling în Suedia (1776-1839)
– Nachtengal în Danemarca (1777-1847)
– Jahn în Germania (1778-1852)
– Arnold în Anglia (1795-1842).

U.6.1.1. Sistemul francez
În Franța secolului al XVIII-lea școala căpătase un aspect haotic, statul se ocupa doar
de cele rezervate fiilor de nobili, celelalte școli fiind conduse de congrega ții religioase în
care un loc predominant îl ocupau cele iezuite. Acestea u fost desfiin țate în 1762 pentru c ă
încercau s ă impună papalitatea peste legile țării prin acte de corup ție și spionaj.
Abia dup ă Revoluția francez ă învățământul a trecut sub controlul statului. Sub
influența scrierilor lui Rouseau revolu ționarii au reu șit să readucă educația fizică alături de
cea intelectual ă și morală
în cadrul sistemului educa țional. Primul pas a fost f ăcut după
raportul lui Talleyrand când au fost introduse în școală jocurile și exercițiile care s ă dezvolte
forța și îndemânarea prin practicar ea înotului, scrimei , c ălăriei, dansului, iar vara se
organizau mar șuri cu scopul de a-i apropia pe tineri de preg ătirea militar ă.
Eforturile pedagogilor Revolu ției franceze nu au reu șit să consolideze înv ățământul.
Meritul de a fi dep ășit acest impas a revenit lui Amoros care, fiind atras de cariera militar ă,
a aplicat în preg ătirea solda ților săi pedagogia pestlozzian ă și a scris un regulament de
educație militară.
Regele Carol al IV-lea al Spaniei a înfiin țat în anul 1807 Ins titutul pestlozzian din
Madrid care avea menirea s ă pregătească ingineri și ofițeri. La conducerea acestui institut a
fost numit Amoros care a avut posibilitatea s ă-și aplice sistemul s ău educațional. În timpul
campaniei lui Napoleon în Spania Amoros s-a al ăturat trupelor franceze, dar dup ă

62
prăbușirea regimului napoleon ian a fost nevoit s ă se refugieze la Paris. A reu șit să devină
favoritul lui Napoleon, apoi al lui Ludovic al XVIII-lea, c ăpătând cetățenie francez ă. Astfel
a început activitatea creând un sistem propriu de educa ție, chiar dac ă la baza acestuia au stat
principiile lui Pestalozzi.
Pentru a-și pune în practic ă ideile sale pedagogice a creat institu ții în care se practica
gimnastica, a tip ărit cărți și broșuri. A înfiin țat un gimnaziu numit Institution Durdan din
Paris în care a f ăcut unele amenaj ări pentru practicarea exerci țiilor fizice precum un portic
cu frânghii, pr ăjini și scări, a săpat șanțuri peste care se f ăceau sărituri, a fixat catarge pentru
cățărat, scări oblice, bare orizontale etc. Pentru c ă acest gimnaziu a stârnit interes printre
francezi au fost acordate investi ții pentru construirea altor școli de acest fel.
Amoros a desf ășurat o bogat ă activitate publicistic ă constând din scrisori, peti ții,
memorii și broșuri prin intermediul c ărora a polemizat cu adversarii s ăi, dar a publicat și o
serie de lucr ări, îndeosebi manuale, în care și-a expus principiile și metodele sale. Au r ămas
în faza de proiect “ Grand Ouvrage” (Marea lucrare) care trebuia s ă cuprindă trei volume,
și”Le palais de la jeunesse” (Palatul tineretului) un gimnaziu normal de propor ții
grandioase.
Succesele lui au stârnit invidie și dușmanii înver șunați au început s ă-i conteste
meritul aducându-i acuza ții nefondate. Ca urmare a pierdut subven țiile acordatede stat și a
fost ignorat de consiliile armatei. A mur it în anul 1848 ignorat, descurajat și sărac. Elevii s ăi
i-au ridicat un monument în cim itirul Montparnasse, pe soclul c ăruia au scris: “Amoros,
întemeietorul gimnasticii în Fran ța, mort cu regretul de a nu fi putut face mai mult pentru ea,
din cauza piedicilor care i s-au pus”.
Sistemul de educa ție fizică conceput de Amoros a fost în deplin ă concordan ță cu
condițiile sociale, politice ale timpului s ău. El a urm ărit cu consecven ță sporirea
potențialului fizic, intelectual și moral al cet ățenilor francezi în general și a tinerilor care se
dedicau carierei militare în specia l. A fost considerat creatorul și șeful școlii franceze de
educație fizică. A avut capacitatea s ă facă o sinteză a celor mai eficiente exerci ții, principii,
metode, încât conceptul s ău pedagogic poate fi apreciat ca având caracter original.
Originalitatea sistemului s ău constă în două componente:
– unul vizeaz ă latura psihologic ă,
– altul pe cea utilitarist ă.
Practicara exerci țiilor fizice porne ște de la suportul psi hologic, concretizat în ac țiuni
constante dublate de actul de voin ță numite mai târziu senza ții kinestezice și principiul
intuiției. Considera c ă practicarea exerci țiilor fizice în ritmul muzicii contribuie la instalarea
unei armonii suflete ști.
În ceea ce prive ște utilitarismul considera c ă practicarea exerci țiilor fizice trebuie s ă-l
ajute pe individ în general și pe militar în special s ă triumfe asupra dificult ăților și
obstacolelor întâlnite. De aceea exerci țiile sale au leg ătură cu practica vie ții.
Alergarea, sistematizarea și practicarea exerci țiilor fizice la Amoros au la baz ă
cunoștințe științifice de anatomie, fiziologie și biomecanic ă, încercând s ă respecte
particularit ățile psiho-fizice ale elevului. Marele lui merit a fost acela de a încerca s ă
individualizeze activittea motric ă, introducând fi șa individual ă care cuprindea m ăsurători
antropometrice și fiziologice, dispozi ția psihică, precum și progresul relizat. Prin aceasta s-a
impus ca un precursor al educa ției fizice moderne.

63
Dacă se analizeaz ă sistemul lui Amoros se constat ă că el are și unele erori de
orientare, motodice, confuzii term inologice, dar raportat la timpul s ău are merite
incontestabile.
Față de scppul urm ărit el a împ ărțit exercițiile fizice în trei grupe:
– gimnastica civil ă și industrial ă;
– gimnastica medical ă;
– gimnastica militar ă.
1. Gimnastica civil ă duprindea dou ă categorii de exerci ții:
– exerciții elementare pot fi executate de oricine f ără aparate;
– exerciții de aplica ție, executate cu ajutorul apar atelor. Acestea sunt rezervate
numai acelora care doresc s ă-și pună în valoare to ate disponibilit ățile motrice, au
caracter utilitar și urmăresc depășirea obstacolelor naturale sau artificiale, fie prin
forță, viteză, îndemânare sau tenacitate.
2. Gimnastica medical ă cuprinde:
– gimnastica igienic ă;
– gimnastica terapeutic ă;
– gimnastica pentru convalescen ți;
– gimnastica pentru corectarea diforma țiilor.
3. Gimnastica militar ă cuprinde exerci ții specifice preg ătirii ostașilor și ofițerilor.

U.6.1.2. Sistemul suedez
Creatorul gimnasticii suedeze a fost Ling (1776-1839) care, fiind orfan de ambii
părinți, a avut o copil ărie aspră și cu destile priva țiuni. De aceea cursurile universitare le-a
început și reluat de mai multe ori și nu se știe cu ce specialitate le-a încheiat. A c ălătorit
mult, a dus o via ță aventuroas ă și a scris poeme inspirate din legendele scandinave.
Dintre disciplinele sportive a agreat scrima care l-a ajutat s ă se vindece de o paralizie
reumatică a brațului drept, c ăpătată într-o bătălie navală dintre danezi și englezi, la care a
participat voluntar.
În Danemarca a cunoscut școala lui Nachtegal, s-a fa miliarizat cu gimnastica lui
Guts-Muths și a lui Vieth și a continuat studiile de filosofie, literatur ă, istoria popoarelor
nordice.
În cei cinci ani cât a stat în Danemarca s-a conturat personalita tea sa în domeniul
creației literare, dar și în educa ția fizică. Studiind gimnastica antic ă greacă și-a însușit
idealul armonic al acesteia dar le-a dat o tent ă scandinav ă.
Revenit în Suedia a deschis o școală particular ă cu lecții de scrim ă, gimnastic ă și
limbi moderne. În activitatea desf ășurată a constatat c ă practicarea exerci țiilor fizice
necesită cunoștințe temeinice de anatomie, fiziologie și biomecanic ă, ceea ce l-a îndemnat
să frecventeze bibliotecile, c ăpătând experien ță.și notorietate.
A solicitat sprijinul autorit ăților școlare din Stockholm pentru înfiin țarea unui institut
central bine dotat care s ă pregătească maeștri preparatori în gimnastic ă, dar a primit r ăspuns
negativ. R ămânând consecvent ideilor sale, în 1814 a înfiin țat “Institutul central de
gimnastic ă” din Stockholm fiind conduc ătorul acestuia, dar și singurul profesor.
După o perioad ă de glorie militar ă, Suedia era în opinia lui Ling într-o faz ă de
decadență, de criză morală datorită inactivității și descuraj ării oamenilor dar și o decădere

64
fiziologic ă, de degenerare provocat ă de patima alcoolismului. De aceea și-a propus s ă redea
poporului s ău sănătatea fizic ă și morală prin intermediul educa ției fizice.
Principala preocupare a fost de natur ă politico-militar ă pentru refacerea armatei
naționale, capabil ă să realizeze o puternic ă expansiune economic ă, de aceea sistemul lui
Ling a primit o aten ție deosebit ă. Ca un corolar al activit ății a fost răsplătit cu alegerea sa ca
membru al Academiei Suedeze, a ducându-i-se diferite onoruri.
Obosit și bolnav a murit la vârsta de 63 de ani și nu a reu șit să-și publice opera
“Fundamentele generale ale gimnasticii”, lucru pe care l-a f ăcut fiul s ău care a respectat
ideile tatălui.
Cu toate influen țele scriitorilor înainta și, opera lui Ling are un caracter original și
este structurt ă în șase capitole. Fa ță de alte sisteme care încercau s ă adapteze exerci țiile
fizice la posibilit ățile omului normal, Ling a pornit invers, de la individ, de la structura sa
anatomică și potențialul fiziologic, spre g ăsirea exerci țiilor fizice care s ă-l ajute pe om s ă
devină normal, eliminând treptat diferitele caren țe generate de anumite tulbur ări sau
obiceiuri gre șite.
Sănătatea, adev ărul și frumosul formeaz ă o unitate care se poate exprima printr-un
singur cuvânt armonia , astfel Ling a reluat vechiul ideal grec și l-a transferat gimnasticii
suedeze.
După criterii pedagogice, fiziologice, psihologice și sociale el a împ ărțit gimnastica
în patru p ărți:
 Gimnastica pedagogic ă sau educativ ă, cu scopul dezvolt ării normale a
organismului;
 Gimnastica militar ă care cuprinde gimnastica pedagogic ă și alte exerci ții –
scrima, tirul, exerci ții aplicative;
 Gimnastica medical ă și ortopedic ă, fiind inclus și masajul;
 Gimnastica estetic ă pentru dezvoltarea simetrie i segmentelor cu ajutorul
gimnasticii educativ e, folosindu-se și exerciții de grație sau dansurile.
Fiecare exerci țiu trebuia s ă aibă un scop utilitar, cu influen ță în plan anatomic și
fiziologic pentru înt ărirea sănătății. Acestea aveau un caracter analitic, fiind adresate cu
precizie anumitor segmente sau mu șchi. Nota dominant ă a lui Ling a constituit-o alegerea și
sistematizarea exerci țiilor, principala țintă fiind coloana vertebral ă, axa tuturor pârghiilor
corpului. Exerci țiile pentru bra țe trebuia s ă influențeze dezvoltarea toracelui, iar cele pentru
membrele inferioare s ă influențeze dezvoltarea musculaturii abdominale.
Prin dezvoltarea mu șchilor se urm ărea influen țarea marilor func țiuni, respira ția,
circulația și digestia. O aten ție deosebit ă a acordat respira ției prin dezvoltarea mu șchilor
dorsali și cei ai centurii abdominale.
Din punct de vedere al m odului de executare el împ ărțea exercițiile în dou ă categorii:
– exerciții fără aparate (simple și compuse);
– exerciții cu aparate ca sc ări fixe, cal, lad ă, bârnă, bancă, saltele, bastoane, corzi
etc.
Jocurile nu au fost uitate, ele completau efectele gimnasticii, ma i ales cele dinamice
care devansau pe cele sportive.
O caracteristic ă deosebit ă a sistemului lui Ling a fost gimnastica feminin ă, cu
predilecție cea estetic ă.

65
Este de apreciat c ă gimnastica suedez ă a inaugurat era fiziologic ă a educației fizice,
apreciată ca metod ă științifică. Deasemenea este interesant ă comparația cu sistemul german
a lui Jahn. Gimnastica german ă se adresa celor puternici, iar cea suedez ă celor slabi.

U.6.1.3. Sistemul danez
Creatorul școlii daneze de educa ție fizică a fost Nachtegall (1777 -1847). Fiind o fire
bolnăvicioasă și cu posibilit ăți materiale modeste a dus o via ță grea. A urmat teologia și
când a citit cartea lui Guts-Muths “Gimna stica pentru tineret” a avut o adev ărată revelație,
intuind posibilitatea refacerii s ănătății, dar și problema profesiei. Dup ă ce s-a familiarizat cu
exercițiile, principiile și metodele lui Guts-Muths, în 1 798 s-a angajat ca profesor la un
institut particular. Dup ă o perioad ă a înființat la Copenhaga o societate de gimnastic ă, apoi,
stimulat de succes, a înfiin țat un institut particular pentru educa ția tineretului.
Ca urmare în anul 1802 educa ția fizică a fost introdus ă în școala militar ă din
Copenhaga ca disciplin ă obligatorie, iar el a fost angaja t profesor. În 1804 a fost numit
profesor de gimnastic ă la universitate, pentru a completa preg ătirea tinerilor și a
cunoștințelor teoretice.
După rezultatele ob ținute i s-a încredin țat conducerea noului “Institut pentru
gimnastic ă militară”, unde a desf ășurat o activitate laborioas ă.
Ca o încununare a activit ății sale a scris o serie de manuale, instruc țiuni și
regulamente pentru profesori, elevi și armată.
Apreciind valoarea înotului, a scris o carte și a înființat o societate.
În 1828 gimnastic a a fost introdus ă în toate școlile din Danemarca și pentru a sus ține
această măsură a scris un manual de gimnastic ă pentru școlile primare, apoi altul pentru
școlile superioare. În viziunea lui înv ățământul trebuie a șezat pe trei categorii: complet, mai
puțin cuprinz ător și limitat.
Datorită lui Nachtegall, Danemarca a devenit prima țară care a generalizat educa ția
fizică în învățământul de toate gradele, apreciind c ă sunt suficiente argumente pentru a-l
considera pe Nachtegall un autentic creator de sistem de educa ție fizică.

U.6.1.4. Sistemul german
În prima jum ătate a secolului al XV III-la germanii erau sedu și de metoda francez ă,
iar în a doua jum ătate de cea englez ă. Către șfârșitul secolului a ap ărut un nou curent –
neoumanismul – care echivala cu o rena ștere în școală, concepții de viață, literatură și artă.
Acesta a fost favorizat de un complex de împrejur ări precum înt ărirea pozi ției economice a
burgheziei, dezvoltar ea sentimentului na țional și dinimuarea interesulu i pentru problemele
religioase.
A fost luat ca model secolul de au r al culturii elene iar reprezentan ții curentului au
fost Herder, Goethe, Schiller, Humboldt etc.
Campaniile lui Napoleon au afectat profund Germania pe plan politic și militar,
trezind sentimentul de repulsie pentru str ăini și nașterea ideii unit ății germane. Promotorii
acestei idei au fost intelectualii și noua burghezie în as censiune. Astfel s-a n ăscut dorin ța și
necesitatea ca educa ția tineretului s ă fie completat ă cu educa ția fizică. Au fost și tendințe
exagerate care încercau s ă pună educația fizică în slujba r ăzboiului, prin preg ătirea
tineretului în spirit militarist.

66
Iahn ( 1778-1852) a fost întemeietoru l sistemului german de educa ție fizică, fiind
gratulat de urma și cu sintagma : Turvater Iahn (p ărintele gimnasticii). El a avut o mare
aversiune fa ță de Napoleon, ca de altfel fa ță de francezi. A început s ă se preocupe mai serios
de educa ția fizică în 1810 când a adoptat o metod ă originală ieșind cu elevii în afara
orașului, la câmp, la p ădure să practice exerci țiile fizice în aer liber. Lâng ă Berlin a
amenajat cu aparate un teren de gimnastic ă numit Turnplatz. Tinerii participau cu extuziasm
la aceste activit ăți, devenind adesea zgomoto și , animați de cântece r ăzboinice.
Victoria din r ăzboiul de eliberare la care a pa rticipat ca voluntar i-a sporit
popularitatea și admirația, mai ales printre studen ți, devenind eroul zilei, iar universit ățile
din Jena și Kiel i-au conferit titlul de “ doctor honoris causa ”.
În 1816 a sc ris lucrarea “ Die deutsche Turnkunst ” (Arta gimnasticii germane) care
cuprinde principiile și tehnica gimnasticii sale.
Pedagogii au preluat ideile lui Jahn și le-au adaptat la cerin țele școlii , transformând
gimnastica în factor educativ, de și activitatea lui s-a desf ășurat în afara școlii. Au fost și
pedagogi care au contestat gimnastica lui Jahn, ajungându-se la dispute vehemente ca cea de
la Breslau care a necesitat interven ția energic ă a ministrului instruc ției. Ca urmare a unor
proteste și incidente violente Jahn a fost contestat și de admiratorii s ăi, chiar cancelarul
Metternich luând atitudine ostil ă împotriva sa. Turnplatz-urile au fost considerate focare de
demagogie și instigare la dezordine public ă. Ministrul instruc ției nu a semnat proiectul de
introducere a gimnasticii în activitatea școlară, chiar s.-a dat un decret regal care interzicea
gimnastica lui Jahn și s-au închis Turnplatz-urile.
Acesta a fost acuzat de înalt ă trădare și închis un an în fort ăreața de la Spandau.
După eliberare a avut domiciliu for țat și interdicția de a se apropia de ora șele universitare
timp de 20 de ani. Dup ă reabilitare a avut o tentativ ă de reintrare în via ța politică, dar s-a
resemnat repede și în 1852 a murit. Au r ămas edificatoare cuvintele din testamentul s ău
politic numit “Cântecul lebedei”: “Unitatea german ă a fost visul cu care am venit pe lume,
aurora tinere ții mele, amurgul puterii mele b ătrânești, și acum luceaf ărul de sear ă care-mi
arată calea spre lini ște și veci”.
“Arta gimnasticii germane” a fost lucrarea sa care s-a bucurat de un succes deosebit,
fiind considerat ă un monument al culturii german e. Aceasta este structurat ă pe patru
capitole: terminologia, exerci țiile, jocurile și metodica.
1. Terminologia cuprinde toate noile denumiri în limba german ă ale termenilor
străini care se foloseau în gimnastic ă.
2. Exercițiile gimnastice alc ătuiesc cel mai mare capitol al c ărții, ca un autentic
manual. Sunt cuprinse toate exerci țiile din antichitate și de la predecesorii s ăi, A
introdus și exerciții originale la aparate construite de el, ca bara fix ă, paralele,
capra, calul, instala ții de agățare, urcare, șanțuri și gropi etc. Exerci țiile se
practicau în aer liber iar tinerii purtau insi gne cu date istorice care aveau darul s ă
cultive sentimentul patriotic.
3. Jocurile gimnastice erau cele de echip ă și de luptă.
4. Metodica se referea la construirea Tu rnplatz-urilor, amenajarea terenurilor,
instalarea aparatelor, executarea anumitor exerci ții, regulamentul jocurilor etc.
O ședință în Turnplatz dura câteva ore și era alcătuită din trei p ărți, iar participan ții
erau grupa ți pe vârste și posibilit ăți sub supravegherea monitorilor. Jahn a conceput
gimnstica ca o activitate educativ-moral ă pentru restabilirea echilibrului fiin ței umane. El nu

67
a fost preocupat numai de educa ția școlară ci și de institu țiile populare de gimnastic ă, de
acțiuni extra școlare pentru toat ă lumea. Societ ățile de gimnastic ă numite Turnverein, uneori
au devenit rivale școlii. În Germania și Prusia erau aproximati v 50 de Turnplatz-uri și
Turnverein-uri.
Referitor la exerci ții a fost acuzat de num ărul prea mare și dificultatea acestora fa ță
de simplitatea gimnasticii elene. Metodele lui au fost consid erate empirice, dar gimnastica
lui a cultivat for ța, fiind adresate celor puternici și excluzându-i pe cei slabi.
Cu toate criticile, a avut unele merite recunoscute precum:
 A mutat locul de practicare a exerci țiilor fizice în natur ă, în aer curat și la lumina
soarelui;
 A cultivat gustul pentru cunoa șterea frumuse ților naturii, fiind un precursor al
turismului.
 A stimulat dorin ța de a practica jocurile și exercițiile fizice în cântec, veselie și
sociabilitate.

U.6.1.5. Sistemul englez (Arnold 1795-1842),
Din cauza conservatorismului lor englezii au r ămas departe de fr ământările
revoluționare din centrul Europei și de căutările pedagogilor din secolul al XVIII-lea. În
secolul al XIX-lea Anglia a fost marcat ă de probleme sociale.
Instituțiile tradiționale școlare ca public-schools, precum colegiile de la Eton și
Harrow, au r ămas refractare oric ăror inova ții. Exerci țiile fizice se practicau cu aceea și
consecven ță de doua sau trei ori pe s ăptămână cu preferin ță pentru tenis, canotaj, crichet,
sporturi considerate cu caracter educativ. A r ămas cunoscut ă afirmația lui Wellington,
învingătorul lui Napoleon de la Waterloo, care spunea: “B ătălia de la Waterloo a fost
câștigată pe câmpurile de joc de la Eton”.
În instituțiile școlare engleze domnea o disciplin ă severă cu pedepse corporale cu
biciul și nuiaua sau ustur ătoare amenzi în bani. În acest c limat s-a format marele pedagog
Arnold (1795-1842), ab solvent al Universit ății din Oxford, care a iubit foarte mult
exercițiile fizice practicate în aer liber. Atras de profesiunea de educator, a deschis o mic ă
pensiune unde se ocupa de educa ția unui num ăr restrâns de elevi. În 1829 a fost numit
director al colegiului din Rugby unde a desf ășurat o ampl ă și originală activitate de autentic
educator, intrând în istorie ca un reformator al școlii engleze.
A fost preocupat și de educarea caracterului, împletind educa ția fizică cu educa ția
morală și folosind mijloacele educa ției fizice pentru a realiza scopuri morale.
Dacă până la el școlile își desfășurau activitatea în m ănăstiri sau chiar fort ărețe, fără
legături cu lumea din afar ă, Arnold a restabilit leg ătura cu lumea din exterior și a realizat o
educație prin sport, în doua modu ri: prin organizarea de asocia ții ale elevilor – clubs – și
prin jocurile de echip ă. Clubs-urile erau organizate pe principiul autoadministr ării și
obținereii de fonduri din cotiza ții.
Exercițiile fizice din programul elevilo r erau: mersul, alergarea, s ăriturile, boxul,
canotajul, crichetul, tenisul și mai ales fotbalul. Acesta întrunea virtu țile incontestabile de
cultivare a spir itului de echip ă, de respect și corectitudine înglobate în expresia fair-play
care const ă în respectul fa ță de coechipieri, de regulile de joc și față de adversari. De și a fost
și el contestat de contemporani, a r ămas consecvent conceptului s ău pedagogic și până la
urmă ideile lui novatoare au învins conservatorismul.

68
Burghezia englez ă a îmbrățișat sistemul lui Arnold care d ădea pe deplin r ăspuns
intereselor politice și economice. Anglia avea nevoie de oameni întreprinz ători, plini de
inițiativă, curaj și perseveren ță. Cucerirea și dominarea noilor teritorii erau apanajul
oamenilor cu calit ăți fizice și morale deosebite.
Au mai fost și alți creatori de sisteme de educa ție fizică, precum:
Clais , elvețian de origine, s-a n ăscut în Statele Unite și a desfășurat activitatea în
Franța, fiind cel mai înver șunat adversar al lui Amoros.
Leshaft a creat sistemul de educa ție fizică din Rusia și, ca fiziolog, a asigurat o
fundamentare științifică sistemului s ău.
Tyrș, de origine ceh ă, a avut un mod original de organizare a exerci țiilor în școli care
a generat demonstra ții și ansambluri de gimnastic ă grandioase, cu mii de elevi și tineri.
Spiess a fost unul dintre creatorii și organizatorii gimnasticii școlare germane.

U.6.2. Exerci țiile fizice în co muna primitiv ă în țara noastr ă
Cercetările arheologice au pus în eviden ță faptul că în perioada anilor 2800-1500
î.e.n. în zona Moldovei și Basarabiei s-a dezvoltat o cultur ă preistoric ă, atestată de o serie de
vase ornamentate. În aceast ă perioadă în Muntenia li Transilvania s-a dezvoltat o alt ă
cultură, probabil a altui popor, constând în vase care nu erau pictate, ci incizate cu desene și
motive geometrice. Prima popula ție despre care avem informa ții că a trăit pe teritoriul țării
noastre a fost cea a tracilor.
Tracii erau un popor indo-germanic a șezat în Europa între anii 1800-1500 î.e.n. Cu ei
începe epoca bronzului pe teritoriul țării noastre. Tracii au fost unul din cele mai mari
popoare ale antichit ății, care ocupau un terito riu cuprins între Vistula și Asia Mic ă, și din
Ucraina pân ă la Marea Adriatic ă. Acest popor nu a fost niciodat ă unit pentru c ă era format
dintr-o mul țime de triburi independente.
În nordul Dun ării, în România de ast ăzi, erau mai multe tribur i tracice care au fost
cunoscute de greci sub numele de ge ți, cărora romanii le spuneau daci.
Teritoriul locuit de ge ți sau daci a fost o zon ă de trecere a popoarelor migratoare
venite din Asia, fenomen care s-a accentuat în evul mediu. Dintre popoarele migratoare care
au lăsat anumite urme și care s-au amestecat cu tracii au fost sci ții. Veniți din jurul M ării
Caspice s-au a șezat în sudul Rusiei de unde apoi au înaintat în dacia în secolul al VII-lea
î.e.n. Sciții au fost meseria și în prelucrarea metalelor, un ul din triburile lor, agatâr șii, s-au
instalat în Mun ții Apuseni unde s-au ocupat de extragerea metalelor. De la ei a r ămas
meșteșugul confec ționării și folosizii armelor de fier. Informa ții despre sci ți au rămas de la
istoricul grec Herodot care a scris despre o incursiune a lui Darius I, regele per șilor,
împotriva sci ților. Dobrogea a fost cunoscut ă în antichitate ca Sci ția Mică (Scythia minor).
În contact cu dacii au venit și grecii din Milet care au înfiin țat unele colonii în sec. al
VII-lea pe țărmul Mării Negre la Tomis (Constan ța), Callatis (Mangalia, Histria. Astfel
populația autohton ă a suferit influen țe multiple, una din ele fiind nego țul prin care ge ții
vindeau grâu, cereale și pește sărat iat de la greci cump ărau vase, stofe, obiecte de metal.
Luând în considerare nive lul atins de greci pe t ărâmul științei, culturii și artei, trebuie s ă fi
avut o influen ță notabilă asupra triburilor trace.
Încă din anul 229 î.e.n. dacii au avut contact și cu romanii, când acestia au p ătruns în
Balcani. Ac țiunea lui Burebista de unire a triburilor r ăzlețe într-o singur ă reuniune tribal ă a
marcat începuturile constituirii statului scla vagist dac. Istoricul grec Strabon a men ționat că

69
Burebista “i-a în ălțat pe daci prin exerci ții”. Este prima atestare documentar ă care
evidențiază preocuparea unui rege al geto-dacilor de înt ărire a puterii militare și politice prin
intermediul exerci țiilor fizice.
După cele două războaie dintre daci și romani, între anii 101-102 și 105-106, dacii au
fost asimila ți de romani în procesul de colonizare, fiind adu și din imperiul roman
agricultori, mineri și militari. Acest proces de romanizare s-a desf ășurat repede, mai ales în
Dobrogea unde se mai v ăd și astăzi urmele unor cet ăți, bazilici, b ăi și temple. Victoria
romanilor a fost marcat ă de ridicarea unor monumente prec um “Trofeum Traiani” de la
Adamclisi și “Columna lui Traian” de la Roma. St ăpânirea roman ă a durat 165 de ani.

U.6.2.1. Influen ța greacă asupra exerci țiilor fizice în comuna primitiv ă
În secolul al VII-lea, când grecii au înfiin țat colonii pe țărmul Mării Negre, au adus
cu ei idei, concepte, obiceiuri și modul de organizare politic ă, socială, economic ă și
culturală corespunz ător nivelului de cultur ă și civilizație foarte ridicat atins de Grecia antic ă.
Istoricii afirm ă că grecii instala ți în coloniile de pe malul M ării Negre aveau deja o
civilizație înfloritoare chiar înainte ca aceasta s ă fi cuprins Atena. Colonizatorii romani au
preluat aceste colonii pe care le-au protejat și ajutat să înfloreasc ă. Este un argument care
promoveaz ă ideea că aceste colonii au jucat un rol de osebit pe multiple planuri asupra
populației autohtone. Desigur c ă și practicarea exerci țiilor fizice au constituit un exemplu
concludent pentru localnici.
Armata lui Dromichete a învins pe cea macedonean ă de sub conducerea lui
Lisimach, armata lui Burebista era deasemenea foarte bine instruit ă, stăpânind mijloacele de
luptă și o excelent ă organizare militar ă. Începând cu mijlocul seco lului I dacii au dus lupte
grele pentru st ăvilirea armatelor romane. În asemenea dificile împrejur ări conduc ătorii
militari trebuia s ă aibă o foarte bun ă pregătire, deci dacii cuno șteau bine tactica r ăzboiului,
ridicau ingenioase fortifica ții de apărare, aveau o puternic ă cavalerie și mânuiau cu mult ă
îndemânare lancea, securea, pra știa și scutul. Acestea se pot cunoa ște de pe bazoreliefurile
de pe “Columna lui Traian” de la Roma și monumentul de la Adamclisi.
Exercițiile fizice ale dacilor din spa țiul carpato-dun ărean aveau un caracter militar..
La Histria existau școli speciale pentru preg ătirea tinerilor numite “Efebii” in care, pe lâng ă
discipline ca anatomia, retorica, filosofia și euritmia, se punea accent pe mânuirea armelor,
tactica de lupt ă și construirea de fortifica ții. Se deduce c ă era o preocupare constant ă pentru
dezvoltarea for ței, rezisten ței și îndemân ării.
Dintre exerci țiile practicate mai cunoscute sunt: c ălăria, având ca exemplu
basorelieful “C ălărețul trac”și vâslitul ca urmare a spa țiilor largi acoperite cu ap ă
(Dobrogea). Folosirea l untrelor monoxile (confec ționate dintr-un singur trunchi de copac)
de către geții din Muntenia este semnalat ă din anul 335 î.e.n.
Fiii nobililor autohtoni (tarabostes) erau trimi și la studii în cet ățile grecești de la
Marea Neagr ă unde primeau o instruire temeinic ă în institu ții speciale numite palestre și
gimnazii de tip elen, în care practicarea exerci țiilor fizice ocupa un loc prioritar.
În secolul I este semnalat ă existența unui gimnaziu la Callatis unde gimnastica era
practicată și apreciată ca o disciplin ă indispensabil ă. Exercițiile fizice au c ăpătat un caracter
ludic, de întrecere și spectacol, la care participau efebi cu prilejul unor festivit ăți în locuri
publice sau amfiteatre. Uneori participau conduc ători și oameni înst ăriți. Un loc aparte îl

70
ocupau întrecerile de gimnastic ă care erau un prilej de etalare a for ței și îndemân ării, dar
mai ales a dezvolt ării armonioase a corpului.
Sunt atestate documentar concursuri de gimnastic ă și atletism care aveau loc la
Histria în secolul al II-lea. Acestea erau închinate zeului Dionysos, se numeau
“Argonalii”sau Dionysii, și aveau loc prim ăvara și toamna, la ele participând atât localnicii
cât și străinii.

U.6.2.2. Influen ța romană
Odată cu pătrunderea în Balcani a romanilor în anul 229 î.e.n. este posibil s ă fi adus
cu ei practicarea exerci țiilor fizice și să fi exercitat o influen ță notabilă asupra popula ției
autohtone. Acest lucru care s-a accentuat dup ă cucerirea Daciei de c ătre romani când s-a
trecut la construirea în ora șe a unor amfiteatre pentru jocu ri, terme etc., cunoscând gustul
romanilor pentru practicarea exerci țiilor fizice și mai ales pentru organizarea de spectcole
publice.
În amfiteatrele de la Sarm isegetuza (12000 spectatori) și Posolissum (ast ăzi Moigrad
lângă Zalău) se organizau lupte de gladiatori. Se știe că Sarmisegetuza era capitala Daciei
iar Porolissum era un ora ș unde staționa legiunea a III-a Gallica.
Existau gimnazii unde se realiza educa ția tinerilor iar exerci țiile fizice ocupau un loc
important.
Foarte apreciate au fost termele ca re s-au construit în diferite ora șe, precum cele de la
Histria sau Herculane.
Pe teritoriul Dobrogei erau organizate serb ări tradiționale numite “Hermaie”
închinate zeului Hermes – protectorul comer țului, al drumurilor și al gimnasticii.
Alte serbări erau “Taurii” organizate în cinstea zeului Poseidon și Bachanalele – în
cinstea lui Bachus. La aceste serb ări participau tineri efebi care frecventau palestrele și
doreau să-și etaleze frumuse țea corpului, dar și forța sau îndemânarea. S ăpăturile de la
Tomis au scos la iveal ă basoreliefuri și inscripții încrustate pe soclul unor statui, care
menționează comemorarea unor evenimente deos ebite. Dintr-o asemenea inscrip ție se poate
afla că jocurile durau șapte zile și la ele participau și reprezentan ți ai popula ției băștinașe.
Există un basorelief care îl prezint ă pe Skyrtos Dacensis (Skyrtos dacul) – oper ă de artă de
la Muzeul na țional din Bucure ști. Dacul este prezentat în echipament de lupt ă cu sabie,
pumnal și trident. O men țiune epigrafic ă din secolul al II-lea men ționează că gladiatorul
Dacensis (dacul) a ob ținut șase victorii r ăsunătoare în arena amfiteatrului.
Cetățenii înstăriți ai Tomisului cheltuia u sume împortante pentru organizarea unor
jocuri. Dintr-o inscrip ție se poate afla c ă un cetățean din Tomis, printre alte merite, a
instituit jocurile lui Ares (echivalentul zeului Marte din mitologia greac ă).
Pentru interesele lor politice, dar îndeosebi în r ăzboaiele angajate împotriva
barbarilor, roman ii foloseau lupt ători buni recruta ți dintre sclavii sau oamenii liberi din
Dacia. Cei mai puternici ap ăreau și în spectacolele publice de la Roma ca dansatori,
gladiatori, lupt ători cu fiarele sau alte exerci ții fizice și demonstra ții.

U.6.3 . Exercițiile fizice din țara noastr ă practicate în evul mediu și epoca modern ă

71
Perioada studiat ă este cuprins ă între anii 271-1600 și respectiv 1600-1821, o perioad ă
destul de îndelungat ă în care sursa de informa ții este epica popular ă constând din: balade,
poeme, doine, ode, cântece haiduce ști și bătrânești, legende, povestiri istorice, mituri etc.
Ideea central ă a acestei literaturi este admira ția și prețuirea calit ăților fizice ale
eroilor săi, curajul, dib ăcia în lupt ă contra du șmanilor personali și ai țării.
Exercițiile fizice din antichitatea geto-dac ă și daco-roman ă au continuat s ă fie
practicate și după anul 271, în paralel cu acestea ap ărând și alte forme.
După plecarea romanilor di n Dacia fondul exerci țiilor fizice s-a îmbog ățit prin
contribuția altor popoare, îndeosebi a slavilor, de la care au r ămas unele exerci ții de mânuire
a armelor precum securea, sabia, suli ța. Totuși se poate constata din unele basoreliefuri de
pe Columna lui Traian c ă dacii cuno șteau mânuirea securii și sabiei. Unele jocuri n ăscute
din îndeletnicirea de cre ștere a vitelor au fost împrumutate de la go ți.
În secolul al X-lea proces ul de închegare a poporulu i român s-a terminat. Însu șirile
fizice ale românilor au fost puse în eviden ță în cele mai grele lupt e care au fost duse cu
popoarele migratoare, cu t ătarii în secolul al X III-lea, apoi cu turcii.
Ostașii erau înarma ți cu arcuri, topoare, coase și lănci, iar preg ătirea se făcea în timp
de pace. La lupte participau și boierii sau cet ățenii mai înst ăriți.
Dintre exerci ții erau cunoscute:
– tragerea cu arcul;
– înotul sau vâslitul;
– călăria;
– aruncarea;trânta sau lupta;
– alte exerci ții fizice.
Tragerea cu arcul era un exerci țiu militar preluat înc ă din sec. al VII-lea de la sci ți.
Mai târziu a c ăpătat un caracter sportiv și era practicat de fiii de boieri. Neculce relateaz ă
despre acest gen de exerci ții când face referire la aleg erea locului de construc ție a mănăstirii
Putna de c ătre Ștefan cel Mare. Al ți scriitori care fac referiri la armele folosite sunt Vasile
Alecsandri și Mihai Eminescu. Deasemenea Dimitrie Cantemir aminte ște de arc și pușca de
foc. El nu era de acord cu lupta de la distan ță dusă cu ajutorul arcului și a puștii de foc,
considerând c ă armele folosite nu sunt demne de un moldovean.
Înotul și vâslitul
Înotul a fost prezent la popula țiile care tr ăiau în preajma apelor, Exerci țiul era
asemănător cu cel al craulului modern și a căpătat o denumire proprie româneasc ă, și anume
genul “voinicesc” sau “voiniceasca”. În as ediul de la Nicopole o serie de osta și români s-au
salvat dup ă ce au fost lua ți prizonoeri trecând Dun ărea înot.
Înotul era practicat și de fete. Drept m ărturie este poezia popular ă “Kira Kiralina”
preluată de Vasile Alecsandri și D. Teodorescu. Kira Kiralina este o bun ă înotătoare din
Brăila care și-a pus curtezanii la încercare prin inte rmediul înotului. Dintre fiii de boieri și
negustori, cel mai îndr ăzneț și mai voinic urma s ă-i devină soț. Dar pentru c ă tinerii ezitau,
ea s-a aruncat în ap ă înotând cu mult ă vigoare. Dup ă ce a fost surprins ă de turci și răpită de
aceștia, frații ei au pornit în înot s ă ajungă din urmă caiacul.
Este o mărturie indubitabil ă că înotul se practica de ambele sexe.
Vâslitul era deasemenea un exerci țiu care se practica în împrejurimi diferite ca
exercițiu utilitar, de întrecere și acțiuni militare. De exem plu Vlad Dracul, domnul Țării
Românești, a trimis o flot ă alcătuită din 150 de ambarca țiuni (luntrii scobite din trunchi de

72
stejar și plopi) să sprijine pe cei 7000 de c ălăreți aflați sub comanda fiului s ău Vlad Țepeș.
Un exemplar original din aceste ambarca țiuni se păstrează la Muzeul Marinei din Constan ța.
Vâslașii și înotătorii români au dat sprijin substan țial flotei de sub comanda francezului
Wawrin care lupta pentru cucerirea Giurgiului și asediul Turtucoaei. În campania pe Dun ăre
a cneazului rus Sviatoslav, consemnat ă în cronica “Povestea anilor de demult”, se
menționează că un număr mare de ambarca țiuni erau folosite de localnici pentru vân ătoare
sau transportul pe apele Dun ării.
După ce turcii au pus st ăpânire pe malurile Dun ării, popula ția român ă a fost
îndepărtată de marele fluviu, ceea ce a avut drept consecin ță diminuarea preocup ărilor
pentru înot și vâslit.
Călăria
În armata român ă, din antichitate pân ă la al doilea r ăzboi mondial, cavaleria a
constituit un punct forte al ac țiunilor militare. Acest lu cru a fost pus în eviden ță de epica
populară dar și de literatura cult ă.
Cavalerii lui Mircea cel B ătrân au participat în anul 1414 la un turnir care s-a
organizat la Buda (Budapesta). Alte cronici men ționează anul 1412.
În Biserica Domneasc ă de la Curtea de Arge ș există o pictur ă ce reprezint ă un
cavaler muntean în armur ă specifică. La Suceava se afl ă o mențiune epigrafic ă despre
existența unui moldovean (sec.al XVI-lea) în ținută de cavaler medieval. În anul 1512 este
atestată existența unui me șter care confec ționa lănci pentru turniruri.
În anul 1585 la Sibiu a avut loc un turnir prilejuit de încheierea tratatului de pace
dintre Ștefan Batori principele Transilvaniei, regele Poloniei și cneazul Moscovei.
D. Cantemir în “Des crierea Moldovei” vorbe ște despre o întrecere de cai care a avut
loc la Bârlad, la care a participat Alexandru L ăpușneanu. Au fost admira ți micii cai țărănești
care I-au întrecut pe cei ai boierilor.
Cronicarii vorbesc despre participarea c ălărimii moldovene ști la bătălia de la
Martenburg împotriva cavalerilor teutoni. Rprezentan ții Moldovei au fost aprecia ți pentru
repeziciunea în mi șcări, precizia tragerii cu arcul și rezistența fizică.
Bogdan, fiul lui Alexandru L ăpușneanu, era un foarte bun c ălăreț, un excelent
aruncător cu suli ța și deosebit de îndemânatic la exerci ții fizice.
Aruncarea
Aruncarea este semnalat ă la români ca un exerci țiu utilitar dar și sportiv. În balada
“Movila lui Burcel” este semnalat ă aruncarea cu ghioaga. Ba lada “Mihu Copilul” vorbe ște
despre aruncarea buzduganului. Eroul prezentat îndepline ște calitățile unui adev ărat cavaler,
iscusit dar și atlet. Acest exerci țiu s-a transmis din genera ție în genera ție pentru c ă este
regăsit în serb ările “Junilor” din Scheiui Bra șovului, prima atestare documentar ă fiind din
anul 1728 și se află la arhiva primei școli române ști din Schei.
Junii sunt organiza ți în șapte grupuri cu denumiri specifice, având fiecare câte un
vătaf (conduc ător) care are un buzdugan cu tricolor, simbol al vitejiei și demnității.
De la osta șii turci a fost preluat ă aruncarea unui b ăț asemănător unei suli ți cu vârful
plumbuit. Se practica sub forma unui joc numit “gerid”. Suli ța era aruncat ă din goana
calului și trebuia s ă treacă printr-un cerc suspendat denumit “halc ă”, sau trebuia s ă fie prinsă
de alt individ și aruncată înapoi. Jocul se organiza între doi adversari ca la iut ă, sau dou ă
echipe ca la turnir. Se presupune c ă acest joc este de origine mongolo-t ătară.

73
Exercițiul a fost identificat și la vechii greci, în preajma Traciei, de la care l-au
preluat romanii. Descrierea acestui joc apare în cronicile lui Grigore Ureche și la scriitorii
N.Bălcescu și Alexandru Odobescu. Un foarte bun arunc ător a fost Bogdan, fiul lui
Alexandru L ăpușneanu.
Trânta sau lupta
Din informa țiile furnizate de epica popular ă acest exerci țiu a avut o mare amploare în
evul mediu. Nu se poate pune semnul egalit ății între lupta din limbaju l sportiv contemporan
și termenul trânt ă, dar cei doi termeni erau aproape sinonimi.
 Lupta dreapt ă din epica popular ă era preferat ă de români deoarece se baza pe
forță proprie și nu cea a armelor. Aceasta se baza pe un anumit mo d de apucare.
Un braț se trecea pe deasupra um ărului lâng ă gâtul adversarului iar cu cel ălalt pe
sub subsuoar ă. Este vorba de a șa-zisa apucare în cruci ș.
 Lupta voiniceasc ă se caracteriza prin apucarea numai de bra țe.
 Lupta cu apucarea de brâu ca în Bretania ne este relatat ă în balada “Vidra” unde
este vorba de lupta dintre P ăunașul Codrilor și Stoian Șoimul.
 Lupta cu apucarea de chimir este întâlnit ă în “Ghiță Cătănuță” în care eroul
menționat și turcul Aran Ba șa se luptă pentru câ știgarea fetei pe care o doreau
amândoi. Dup ă lupta cu palo șele au preferat apucarea de chimir pentru c ă această
luptă este mai demn ă.
 Lupta dus ă călare este prezentat ă în romanul “Nicoar ă Potcoav ă” a lui M.
Sadoveanu. Lupta dus ă călare și pe jos dintre Alexandru fiul lui Nicoar ă șu turcul
Sefer este o întrecere de iscusin ță și îndemânare în mânuirea sabiei, suli ței și
buzduganului.
 Un alt fel de lupt ă este prezentat ă în romanul “Fra ții Jderi” unde moldoveanul
Ionuț Păr-Negru învinge adversarul printr-un procedeu foarte ingenior. L-a prins
pe turc în bra țe, s-a lăsat pe spate și punîndu-I un picior în burt ă l-a aruncat peste
cap.
 Lupta dus ă cu reguli cavalere ști este prezentat ă în balada “Mihu Copilul”.
Din secolul al XVI-lea via ța militară decade și epoca fanariot ă a condus la
diminuarea interesului pentru exerci țiile fizice.
Alte exerci ții fizice
– trasul cu pra știa
– patinajul practicat cu patine din os de cal datând din sec.al XI-lea;
– jocul cu popice care se pr actica din sec. al XIII-lea
În lucrarea “Înv ățăturile către fiul său Teodosie” Neagoe Basarab men ționează o
serie de sfaturi privind practic area în acea vreme a jocurilor și a altor exerci ții fizice.
În anul 1543 a ap ărut Regulamentul unei școli din Bra șov, condus ă de pedagogul și
umanistul Ioan Honterus, în care erau men ționate exerci țiile fizice practicate: scrima,
popicele, trânta și tirul.
U.6.2 . Exercițiul fizic în evul mediu din țara noastr ă
Exercițiile fizice care s-au practicat în evul mediu și-au menținut valabilitatea și în
epoca modern ă. Elementul de noutate îl constituie jocurile și dansurile.
Jocurile din aceast ă perioadă au fost grupate în dou ă categorii:

74
 jocuri atletice
 dansuri populare
Jocurile au fost împ ărțite îm mai multe grupe dup ă caracteristicile esen țiale:
– jocurile de alergare, cele mai simple, cum ar fi cele “de-a prin selea” în mai multe
variante: “de-a ho ții”, “de-a lupul și oile”, “de-a v-a ți ascunselea”, “de-a baba
oarba”, “leap șa”, cu varianlele sale;
– jocurile de s ărituri cum este capra, cunoscut în dou ă variante: cel în care se
mărește treptat distan ța de la locul de b ătaie și cel în care se modific ă înălțimea
“caprei”.
– Jocurile de aruncare în care s-a folosit ini țial piatra, apoi mingea confec ționată
din cârpe și păr, bucăți de oase sau lemn etc. Jocurile de aruncare se mai
deosebesc dup ă scopul urm ărit: de precizie (aruncare la țintă) și de aruncare la
distanță. Cele mai cunoscute jocuri de aruncare sunt:
– “oina” – joc original românesc, echivalentul la “longue paume”
– “poarca” – echivalent cu “la crosse”
– “ticul” – joc de b ătaie și prindere din “tic” sau “cuc”
– “mingea cu gropi țe”
– “țurca” – proiectilul este un b ăț ascuțit la ambele capete.
– jocurile de îndemânare, cele mai r ăspândite fiind: jocul de bu și (begi), bâza,
fripta;
– jocurile executate cu juc ării ca zmeul, pu școciul – confec ționat din lemn de soc,
morișca, praștia:
– jocurile de iarn ă – săniuța.
Dansurile populare
Ele au fost incluse în rândul exerci țiilor fizice deoarece elem entele componente ale
dansului solicit ă intens organismul sub aspectul ef ortului fizic. Unele au o contribu ție
deosebită la formarea unei ținute corecte, la îmbun ătățirea îndemân ării și ritmului.
Pe lângă interesul de ordin muzical și etnografic cultiv ă simțul estetic prin pitorescul
costumelor și armonia mi șcărilor sau au un caracter igienic când sunt practicate în aer liber.
Unele dansuri se joac ă pe întregul teritoriu al țării, așa cum sunt hora și călușarii,
altele au caracter regional ca “Ardel eanca”, sau local având numele localit ății respective
precum “Lugojana”, “ca la Breaza”etc.
Luându-se drept criteriu ritmul, dansurile pot fi: – dansuri cu pa și înceți – hora;
– dansuri cu pa și repezi – sârba;
– dansuri săltărețe executate de perechi care se învârtesc – învârtita;
Hora este un dans potolit, de origine greco-roman ă, în care dansatorii se țin de mân ă
într-un cerc închis, se mi șcă lent și ritmic exprimând împ ăcarea, frăția și unirea.
Sârba are ca origine Va lea Timocului locuit ă de români. Alte dansuri repezi sunt:
brâul, brâule țul, chindia și bătuta.
Dansurile populare s ăltărețe, executate de perechi care se învârtesc, se practic ă în
zona Ardealului și la munte.
Mai sunt dansurile populare aranjate, st ilizate din care fac parte “Banul M ărăcine”,
“Hațegana”, “Some șana” și mai ales “C ălușarii”.

75
Pentru epoca modern ă poate fi amintit hrisovul (croni cile) lui Ipsilanti (1776) care
semnaleaz ă pentru prima dat ă prezenta educa ției fizice în școala româneasc ă.

U.6.3. Educația fizică din România în epoca contemporan ă

Epoca contemporan ă a început în princi patele române odat ă cu răscoala lui Tudor
Vladimirescu (1821) dup ă înlăturarea domniilor fanariote, da r ideile noi din Europa au
pătruns încă din 1711 în Moldova și 1716 în Tara Româneasc ă prin două căi:
– influența revoluției franceze exercitat ă prin limba diplomatic ă (limba francez ă) și
o serie de emigran ți francezi;
– influența Școlii Ardelene introdus ă în Țara Româneasc ă de Gh. Laz ăr la
București și în Moldova (la Ia și) de Gh. Asachi.
Gh. Lazăr a fugit din Ardeal și a înființat la Bucure ști prima școală publică în limba
română la mănăstirea Sfântul Sava în 1818. Școala a func ționat pân ă în 1821, cu toate
protestele profesorilor greci care spuneau c ă limba român ă este prea barbar ă pentru a putea
fi folosită în școală. Astfel s-au propagat ideile Școlii Ardelene care au avut o influen ță
pozitivă asupra elevilor care ulterior au devenit colaboratori și continuatori ai acestui curent,
unul din ei fiind Ion Heliade R ădulescu.
Gh. Asachi, venit de la studii din str ăinătate, a preluat în anul 1820 conducerea
seminarului românesc de la Socola, seminar înfiin țat de mitropolitul Moldovei Veniamin
Costache în anul 1803. Ideile de libertate na țională și le-a însu șit în Italia iar la Socola a
militat pentru r ăspândirea culturii române ști și cunoașterea istoriei românilor, aducând
profesori din Ardeal care u r ăspândit ideile Școlii Ardelene.
În aceste școli a sporit și preocuparea pentru practicarea exerci țiilor fizice care s-au
diversificat și s-au identificat noi modalit ăți și căi de influen țare a ființei umane.
Primele referiri se vom face la educa ția școlară care va constitui structura de
rezistență a acestui capitol.
În anul 1802 într-un proces-v erbal al consiliului profesor al al liceului din Sighetul
Marmației se men ționează exercițiile fizice și jocurile pe care elevii aveau voie s ă le
practice (jocuri cu mingea, cu zaruri, oina, “de-a prinselea” etc.) dar și cele interzise (capra,
popicele și trânta).
Următorul moment este marcat de influen ța exercitat ă de Regulamentul Organic
(1831) care era constitu ția Țărilor Române și a fost elaborat în perioada protectoratului
rusesc reprezentat de generalul Ki sseleff. În baza acestuia bugetul școlilor din Muntenia pe
anul 1832 prevedea angajarea a doi profesori de gimnastic ă, unul la colegiul Sfântul Sava
din Bucure ști și altul la Școala Central ă din Craiova. În acest regulament exist ă o mențiune
foarte curioas ă: “în timpul recrea ției se vor da școlarilor mijloace de a face exerci ții
gimnastice care le pot înt ări corpul și a-i face îndr ăzneți; se vor p ăzi însă de a nu se sui în
copaci, de a nu alerga”.
Regulamentul din Moldova este mai laconic, f ăcând recomandarea de “a înt ări trupul
elevilor”.
Între anii 1840-1848 la Academia Mih ăileană din Iași a predat gimnastica italianul
Luzzato. Tot un italian, și anume Spinzi, fost acrobat de circ, a fost angajat de A.I. Cuza ca
profesor de gimnastic ă și scrimă la Școala militar ă din Iași (1860). La liceul din Bârlad a
predat alternativ caligrafia și gimnastica polonezul Remboff.

76
Nicolae B ălcescu a scris dou ă cărți (Manualul bunului român” și Întărirea brațelor”)
în care arat ă importan ța educației fizice în școli, susținând că educația nu înseamn ă numai
formație intelectual ă ci și educație morală și fizică.
În 1860 a ap ărut la Iași o lucrare a profesorului Antoniu Velini în care una din cele
șase părți ale lucrării, capitolul al IV-l ea, are titlul de Educa ție fizică.
În anul 1862 a venit la Bucure ști profesorul Gh. Moceanu, absolvent al seminarului
de la Blaj, înzestrat cu talent artistic , care a activat mai întâi într-o trup ă ambulant ă de
acrobați, apoi a predat gimnastica la licee le confesionale din Cluj. La Bucure ști a desfășurat
o activitate prodigioas ă ca profesor de gimnastic ă la pensionul Șeicaru, apoi la colegiul
Sfântul Sava, liceul Matei Basarab, Școala Militar ă etc.
V.A. Urechia i-a încredin țat misiunea de a alc ătui partea coregrafic ă pentru piesa
“Banul M ărăcine”. Talentul s ău artistic l-a ajutat s ă se achite cu cinste de aceast ă sarcină,
compunând în stil na țional popular dansurile “b ătuta” și “brâul”.
Apariția profesorului Moceanu a însemnat de schiderea unui nou drum în domeniul
organizării învățămândului, a gimnasticii în școală și armată, a pregătirii de cadre de
specialitate și a creării de societ ăți sportive.
Prin excep ționala activitate desf ășurată timp de trei decenii și-a atras respectul unor
personalit ăți precum generalul Florescu, doctorul Al. Davila și V.A. Urechia care l-au ajutat
să-și materializeze ideile sale gene roase. A scris mai multe lucr ări în colaborare sau singur.
Cea care a re ținut atenția în mod deosebit a fost “Carte de gimnastic ă”, o prelucrare dup ă
“Arta gimnasticii” a lui Jahn. Lucrarea ap ărută în 1869 a avut un con ținut pedagogic evident
și a fost bogat ilustrat ă. Mărturie este recenzia elogioas ă pe care a f ăcut-o B.P:Ha șdeu.
Dar Moceanu a acordat aten ție și dansurilor populare pe care le-a executat ca un
adevărat artist, fiind în acela și timp și un autentic creator. Pentru posteritate Moceanu a
rămas o figur ă luminoas ă care a militat pentru propagarea gimnasticii pe plan teoretic și
practic, a scrimei și a dansurilor populare române ști. A fost un adept al gimnasticii lui Jahn.
Ca urmare a talentului, a competi ției și a laborioasei sale activit ăți Moceanu a fost
recunoscut ca p ărinte al educa ției fizice române ști. În jurul s ău au crescut nume de
rezonanță precum N. velescu, S. Petr escu, A. Bugav etc. Elevii s ăi i-au des ăvârșit opera
trecând peste grani țele țării la Paris, Madrid sau Calcutta bog ăția și frumuse țea dansurilor
populare române ști ca de pild ă “Bătuta”, “Brâul”, “C ălușarii”.
În anul 1863 generalul Florescu a disp us introducerea gimnasticii cu caracter
obligatoriu în școlile militare din Ia și, Craiova și Școala de Ofi țeri din Bucure ști. Școlile au
fost înzestrate cu aparate și instalații speciale și încadrate cu profesori civili de specialitate.
“Legea asupra Instruc țiunii” a lui Cuza din 1864, prin articolul 113, a introdus
gimnastica și muzica ca discipline oblig atorii în liceu. Din lips ă de cadre legea a avut un
caracter limitat, gimn astica a fost predat ă sporadic de c ătre un acrobat, fost pompier sau
subofițer.
Simion B ărnuțiu, profesor la Universitatea din Ia și, a militat pentru introducerea
educației fizice în procesul instruc tiv educativ. În tratatul s ău de “Pedagogie”, ap ărut în
1870, pledeaz ă pentru organizarea puterilor co rporale cu cele intelectuale și morale.
Între anii 1870-1871 este atestat ă prima inspec ție școlară la orele de gimnastic ă,
efectuată de inspectori districtuali.
În anul 1879 s-a decretat introdu cerea obligatorie a gimnasticii în școală și s-a
elaborat un regulament privind numirea profesorilor de gimnastic ă. În același an a apărut și

77
Legea pentru numirea profesorilor de gimnastic ă în gimnazii, licee și școli profesionale.
Ministrul Cantili a hot ărât ca alături de gimnastic ă să se predea în mod “facultativ pentru
elevi” și scrima. Catedrele de gimnastic ă și scrimă puteau fi ocupate numai prin concurs.
Candidații trebuia s ă facă dovada unor cuno ștințe suficiente de gimnastic ă, anatomie și
igienă. Din lipsa unei programe s-a stabilit pentru gimnastic ă o oră pe săptămână începând
cu anul 1881. S ălile de gimnastic ă erau puține, doar cur țile școlilor erau amenajate cu
porticuri de gimnastic ă prevăzute cu pr ăjini și inele suspendate, bare paralele și bară fixă. Se
punea accent pe exerci țiile acrobatice
Învățământul ducea lips ă de săli, instalații adecvate, programe, instruc țiuni metodice
și mai ales de cadre de specialitate cu o preg ătire pedagogic ă corespunz ătoare. Gimnastica
era înlocuit ă cu exerci ții militare, iar legea a c ăpătat mai mult un caracter formal. Din 1879
s-a trecut la “organizarea militar ă a elevilor din școlile primare și secundare”. Ac țiunea a
avut loc sub influen ța doctorului Davila care dorea s ă îmbine “batalioanele școlare” din
Franța, organizând în țara noastr unit ățile “micii doroban ți”. Prin aceasta se urm ărea
asigurarea unei instruc ții militare elementare, dar mai ales înt ărirea spiritului de disciplin ă,
component ă indispensabil ă a procesului de educa ție. Aceast ă reformă nu s-a aplicat prea
mult pentru c ă s-a constatat c ă este o eroare pedagogic ă.
În programa Gimnaziului din Beiu ș, din anul școlar 1892-1892, s-a folosit pentru
prima oar ă conceptul de educa ție fizică. Perioada improviza țiilor a încetat dup ă venirea la
conducerea Ministerului Instruc ției a distinsului om de cultur ă Spiru Haret. El a organizat
toate treptele înv ățământului, dar mai ales pe cel primar. Printre preocup ările sale un loc
important l-au ocupat cele legate de îmbun ătățirea formelor organizatorice, metodice și
practice ale educa ției fizice școlare. S-au elaborat regul amente, programe, manuale,
instrucțiuni metodice mai întâi la școlile secundare de b ăieți și apoi de fete.
În 1893 prin reforma înv ățământului primar s-a introdus gimnastica în școlile
primare, s-au înfiin țat comisii care au elabor at programe de gimnastic ă însoțite de
instrucțiuni precise de aplicare, s-a desp ărțit gimnastica de instruc ția militară. Programele de
gimnastic ă pentru școlile primare, secundare și normale aveau elemente din școala francez ă
și din cea german ă și consta în mi șcări libere și de ordine, exerci ții cu instrumente sau la
aparate.
În același an s-a introdus oina în școli deoarece era practicat ă pe scară largă în
diferite medii sociale. S. Haret a numit o comisie format ă din maeștri de gimnastic ă Ionescu
(București), Corbu (Br ăila) și Berescu (Ia și) care au întocmit regul amentul jocului de oin ă.
Ca urmare a r ăspândirii acestui joc s-a organizat un concurs inter școlar cu
participarea echipelor reprezentative din școli. Prima edi ție a avut loc la Bucure ști și au
participat 18 echipe din țară, locul I fiind ocupat de Liceul N. B ălcescu din Br ăila. Începănd
din 1898 s-au organizat și serbări de gimnastic ă, prima edi ție având loc tot la Bucure ști, la
care a asistat și Spiru Haret. Ulterior serb ările s-au organizat la sfâr șitul fiecărui an școlar
sau cu prilejul diferitelor s ărbători naționale. Concursurile de oin ă au fost organizate
sistematic pân ă după primul război mondial. Treptat oina a fost înlocuit ă cu celelalte jocuri
sportive.
Au început s ă se organizeze conferin țe care aveau scopul s ă promoveze modalit ăți
noi și căi de afirmare a educa ției fizice școlare. Prima conferin ță a avut loc la Bucure ști în
anul 1904 și a fost condus ă de profesorul universitar Bujor din Ia și la care a participat și
Spiru Haret. Pe ordinea de zi au figurat: discutarea con ținutului programei școlare, tehnica

78
exercițiilor, organizarea de lec ții demonstrative, discu ții asupra oinei și jocurilor școlare,
dansurile na ționale etc. În leg ătură cu organizarea de concursuri inter școlare ministrul și-a
manifestat dorin ța ca acestea s ă fie ținute cu voie bun ă, veselie, spirit de camaraderie, nu în
felul gâlcevelor oamenilor f ără educație. A doua conferin ță a avut loc în 1907.
O circular ă adresată prefecților de jude ț și primarilor solicita sprijinul pentru
înființarea de societ ăți de gimnastic ă, de joc, tir, nata ție, canotaj, organizarea de serb ări
locale și competiții interjude țene cu ajutorul cadrelor didactice.
Specialiștii în domeniul educa ției au început s ă aibă preferințe pentru sistemul
francez sau cel suedez. Adep ții școlii franceze a lui Demeny îl aveau ca reprezentant pe
profesorul Ionescu iar cei ai școlii suedeze erau reprezenta ți de profesorul Bucovineanu.
Ambii au scris manuale și articole pledând pentru op țiunea proprie, creând senza ția unei
adevărate bătălii a sistemelor.
În afară de cele prezentate mai sus, contribu ția excepțională a lui Spiru Haret s-a mai
materializat și în următoarele probleme:
– introducerea jocurilo r în aer liber în gr ădinițele de copii;
– construirea și organizarea sanatoriului de la Predeal pentru școlarii cu debilitate
fizică;
– a inițiat turismul școlar la care participau îndeosebi premian ții școlilor.
În anul 1922 s-a înfiin țat Institutul Na țional de Educa ție Fizică (INEF) care a
însemnat un salt calita tiv incontestabil.
Legea înv ățământului din 1928 a schimb at denumirea de “gimnastic ă” cu educa ție
fizică. Aceasta a fost înso țită de un regulament de aplicare în care s-au f ăcut preciz ări pentru
organizarea sporturilor, a concursurilor, serb ărilor și excursiilor școlare.
Dacă în învățământul preuniversitar s-a pa rcurs un drum relativ lung și anevoios, dar
cu rezultate notabile, în înv ățământul universitar nu era agreat ă ideea educa ției fizice. La
Universitatea din Cluj cel ebrul profesor Iuliu Ha țieganu de la Facultatea de Medicin ă a
desfășurat o activitate sus ținută în favoarea introducerii educa ției fizice în universitate.
Totuși o anumit ă activitate practic ă s-a desf ășurat în cadrul asocia ției sportive “ Șoimii
Carpaților”.
La Congresul asocia ției profesorilor de educa ție fizică care a avut loc în anul 1934 la
București s-a insistat pentru introducerea educa ției fizice în înv ățământul superior.
În 1937 a avut loc o sesiune de cursuri de medicin ă aplicată la educația fizică, acțiune
desfășurată sub patronajul Societ ății medicale de educa ție fizică și sport din Cluj. Gra ție
sprijinului acordat de Rectorat, Un iversitatea din Cluj a fost dotat ă cu un parc sportiv
rezervat activit ății studenților.
În 1949 a avut loc la Bra șov consfătuirea profesorilor de educa ție fizică unde s-a
hotărât înlocuirea lec ției de gimnastic ă suedeză cu lecția de educa ție fizică pe patru p ărți:
– partea de organizare (introductiv ă;
– partea preg ătitoare;
– partea fundamental ă;
– partea de încheiere.
Cu aceast ă dată s-a încheiat epo ca gimnasticii suedeze și s-a introdus sistemul
sovietic de educa ție fizică. În anul 1950 s-a simplificat aceast ă structură a lecției
eliminându-se partea introductiv ă.

79
În anul 1951 s-a introdus pentru prima dat ă în mod obligatoriu educa ția fizică în
învățământul superior, drept urmare s-a impus înfiin țarea în 1960 a primelor facult ăți de
educație fizică în cadrul institutelor pe dagogice de trei ani.
În 1973 s-a introdus în înv ățământul preuniversitar Sistemul unitar de verificare și
apreciere (SUVA) a nivelului de preg ătire a elevilor.
La propunerea ANEFS, în 1990, SUVA se va transforma în SUAVD, care înseamn ă
sistemul unitar de verificare, apreciere și depistare a elementelor ta lentate pentru sportul de
performan ță.

Pregătirea cadrelor de specialitate
Pregătirea cadrelor didactice de specialitate a fost o problem ă spinoasă până la
înființarea Institutului Na țional de Educa ție Fizică (INEF) în anul 1922.
În anul 1822, prin Legea înv ățământului secundar și superior elaborat ă de S.Haret și
C. Dumitrescu, s-a introdus examenul de capacitate pentru oc uparea unei catedre de
gimnastic ă.
Între anii 1904-1924 “S ocietatea de gimnastic ă, sport și muzică” din Iași a pregătit 56
de profesori titulari și patru suplinitori.
Societatea “Înainte” din Bucure ști înființată în 1912 de c ătre profesorul D. Ionescu la
Liceul Laz ăr a pregătit, începând din anul 1913, un num ăr de 39 de profesori titulari și patru
suplinitori.
În anul 1922 s-a înfiin țat în Bucure ști Institutul Na țional de Educa ție Fizică (INEF),
unul dintre primele institute de profil din Europa În a nul 1929 INEF-ul a primit o nou ă
denumire și anume Institutul Superior de Educa ție Fizică (ISEF).
Academia Na țională de Educa ție Fizică a fost scoas ă din gradul universitar și
introdusă într-o categorie inferioar ă, “învățământul intermediar”. C onducerea ANEF-ului a
adresat în semn de protest un memoriu ministerului Educa ției Naționale arătând locul și
rolul acestei institu ții. Aceast ă situație de inferioritate s-a legife rat în anul 1942 când s-a
numit Școala Superioar ă de Educa ție Fizică (SSEF).
În anul 1945 se revine as upra denumirii de Academie Na țională de Educa ție Fizică
(ANEF).
Prin Reforma înv ățământului din 1948 institu ția s-a numit Institut de Educa ție Fizică
(IEF). Începând cu anul 1950 se va numi Institutul de Cultur ă Fizică (ICF). În anul 1967 se
schimbă iarăși denumirea în Institutul de Educa ție Fizică și Sport (IEFS). Anul 1990 aduce
o nouă denumire și anume Academia de Educa ție Fizică (AEF), ca dup ă doi ani, respectiv în
1992 să se completeze în Academie Na țională de Educa ție Fizică și Sport (ANEFS). De la
înființare aceast ă instituție a avut durata de patru ani care s-a men ținut până în anul 1977
când a fost retrogradat ă la trei ani, la fel ca și celelalte facult ăți de educa ție fizică care
funcționau în cadrul Institutului pe dagogic. Numai în anul 1990 s-a revenit la patru ani.
Îm anul 1991 ANEFS-ul a fost abilitat s ă organizeze pentru prima oar ă în țară
doctoratul în educa ție fizică.
În septembrie 1948 s-au înfiin țat școlile medii tehnice de cultur ă fizică (SMTCF) în
șase orașe: Bucure ști, Timișoara, Cluj, Gala ți, Tg. Mure ș și Brașov. În aceste școli au fost
pregătite sute de cadre didactice cu preg ătire medie pentru a preda educa ția fizică în școlile
generale și licee.

80
În 1960 s-a considerat c ă nu este deajuns ICF-ul pentru preg ătirea cadrelor de
specialitate și s-a hotărât înființarea facult ăților de educa ție fizică.
Inițial au fost înfiin țate facultățile din Bucure ști, Cluj, Timi șoara și Iași, apoi Oradea,
Bacău, Tg. Mure ș, Suceava, Gala ți, Constan ța și Pitești.
Facultatea de Educa ție Fizică din Constan ța s-a înfiin țat în anul 1971. În cei 13 ani
cât a func ționat a preg ătit aproape 500 de absolven ți.
În anul 1983 au fost desfiin țate toate facult ățile de educa ție fizică din cadrul
instit6utelor pedagogice.
În anul 1990 facultatea din Constan ța și-a reluat activitatea. În acela și an și-au reluat
activitatea facult ățile desfiin țate în anul 1983, dar s-au mai înfiin țat și la Brașov și Craiova.
După anul 1990 toate facult ățile din țară au durata de studii de patru ani, la fel ca și ANEFS-
ul. Iar implementarea sistemului Bologna a schimbat structura , as tfel pentru nivel de licenta
sunt prevazuti 3 ani de scolarita te, iar pentru master 2 ani.

U.6.4. Sportul bra șovean

Vechi de 750 de ani, Bra șovul are în acela și timp o puternic ă tradiție sportiv ă,
începută undeva în urm ă cu peste un secol.
Printre sporturile specifice și tradiționale ale Țării Bârsei amintim: gimnastica,
schiul, turismul, patinajul, atletismul .
În anul 1971 se semnaleaz ă la Reșița practicarea gimnasticii, tirului, turismului și
vânătorii de către angaja ții marilor ateliere de prelucrare a fierului.
În anul 1822 profesorul Roth a pus bazele unui Turnverein în ora șul Mediaș. Alte
asemenea societ ăți vor apărea în Bra șov, Sibiu, Sighi șoara, Sebe ș și Bistrița. În anul 1853 la
București se inaugureaz ă o școală de înot. Doi ani mai târziu la Bra șov a luat fiin ță
“Societatea Carpatin ă din Transilvania” în care se prac tica turismul. În anul 1844 s-au
înființat “Societatea de dare la semn” (tir) din Sibiu și Societatea de vân ătoare din
Timișoara.
Din inițiativa studen ților români care studiau la Buda pesta, în anul 1862 s-a înfiin țat
Societatea cultural-sportiv ă Petru Maior. În anul 1867 s-a înfiin țat “Societatea central ă
română de arme, gimnastic ă și dare la semn” (scrim ă, gimnastic ă, tir). Acesta a fost
considerat primul for de conducere a mi șcării sportive din acea vreme. Profesorul Moceanu
și-a adus o contribu ție substan țială la organizarea societ ății. Alături de Moceanu au ap ărut și
alte personalit ăți precum ministrul instruc ției Chițu, apoi S. Haret. Aceste societ ăți și-au
dezvoltat treptat o baz ă materială (bazin de înot, poligon de tir, sal ă de gimnastic ă și mai
ales hipodromul de la B ăneasa “Jockei Club”).
Intelectualii români din Bra șov au întemeiat în anul 1874 “Reuniunea român ă de
gimnastic ă și cântări”, singura din Ardeal.
În anul 1882 a luat fiin ță “Societatea de alerg ări pe jos” rezervat ă elevilor din liceele
Sf. Sava și M. Basarab.
În anul 1904 s-a înfiin țat “Societatea de gimnastic ă” din Iași, iar în anul 1912
“Societatea înainte” din Bucure ști.. În anul 1906 a a vut loc congresul societ ăților de
gimnastic ă, prilej cu care s-a înfiin țat Federa ția Român ă de Gimnastic ă, primul organism
central al acestei discipline.

81
În anul 1930 s-a constituit Federa ția de rugby, iar un an mai târziu cele de lupte și
haltere, nata ție și scrimă. Apoi au urmat altele.
Începuturile gimnasticii, adus ă în Brașov de Theodor Külhbandt (1847) și introdus ă
mai întîi în școli, face s ă apară “Societatea Gimna știlor Adul ți” în 1861 și apoi “Reuniunea
de Gimnastic ă” în 1863 care dup ă patru ani devine și “de cânt ări”. Tot atunci î și face
apariția și prima publica ție de acest gen “Clopotul Gimnasticii” (1862).
Schiul începe în 1892 pentru întâia oar ă în țară când “un grup” condus de Carol
Ganzert urc ă Clăbucetul Predealului. Dup ă câțiva ani ia fiin ță “Societatea de schi Bra șov”.
Patinajul și turismul au acela și an de na ștere – 1880, când se orgazozeaz ă “Societatea
de patinaj a ora șului Brașov” și o filială locală a societății turistice “Carpatin”.
Debutul atletismului este amintit în 1898 în timp ce jocurile sportive – atât de
răspândite ast ăzi – vor p ătrunde mult mai târziu, în secolul XX, o dat ă cu organizarea și
modernizarea sportului.
Un aport deosebit l-a adus presa, publica țiile vremii, care prin diferite articole au
propagat într-un anumit fel pofta de sport, de mi șcare, de turism.
La sfârșitul anului 1920 apar cluburi și asociații, echipe și sportivi de mare faim ă,
care de altfel au r ămas reale figuri reprezentative ale sportului nostru bra șovean.
Sub egida F.S.S.R. iau fiin ță în orașul Brașov mai multe grup ări sportive. Dintre
acestea se remarc ă “Colțea”, “Olimpia”, “Bra șovia”, toate cu sec ții de fotbal, atletism, schi,
turism, chiar și box, tenis, scrim ă.
În dorința organiz ării diferitelor cluburi, a dezvolt ării atletismului, fotbalului și a
sporturilor de iarn ă, ideea de sport dep ășește hotarele ora șului Brașov. Ea pătrunde între
munți la Predeal, unde se organizeaz ă în 1926 clubul sportiv “Predealul” cu activitate de
schi, la Săcele clubul sportiv “Izvorul” (1923) cu schi și fotbal, la F ăgăraș fotbal (1921) sau
în anumite comune Vulcan, Homorod.
După transformarea F.S.S.R. într-un organ de coordonare a sp ortului, U.F.S.R.
(1929), an în care se creaz ă și federațiile pe ramuri de sport, în Bra șov apar alte grup ări,
asociații mari sau mici profilate pe 1-2 sau ma i multe sporturi, majo ritatea cu fotbal.
Este vorba de I.A.R. (1927), En cian (1930), Astra Sportiv ă (1932), Clubul Sportiv
Hălchiu (1932), Amicii Predealului (1926), A.C.F.R. (1923) etc.
În perioada anilor 1925-1935 în afara sporturilor de iarn ă, a fotbalului și a
atletismului apar noi disc ipline: voleiul, handba lul, boxul, ciclismul.
Dintre numero șii campioni sportivi de frunte care au dus mai departe faima
Brașovului men ționăm doar câ țiva: Leurzeanu (Col țea), Dresendt K. (I.A.R.), fra ții
Munteanu (A.S.M.B.) la schi, Pop Maria și Romica, Turu șanca R. (la patinaj), atle ții V.
Cristescu, Vasile Scârneci, Ludovic Gal, I onescu C., Constantin Herald, verii Chicomban și
cei doi Georgescu – Ionel și Costel – la cuclism, sau fotbali știi Brenciu Ion, Iuliu Bodala, R.
Steinbah, Lövel.
Prima prezen ță româneasc ă într-o olimpiad ă albă este semnalat ă în anul 1928 la St.
Moritz. Un echipaj de bob și o patrulă militară condusă de lt. Vasile Scârneci se claseaz ă pe
locurile șapte și opt.
La patinaj artistic evolueaz ă Romica Pop și Roman Turu șanca care, tân ăr și fără
experiență, obține un loc 19.
După 20 de ani St. Moritz a redevenit ora șul olimpic al sporturilor de iarn ă. Brașovul
a participat cu o patrul ă militară condusă de Gh. Epurescu (l ocul 7) din care f ăcea parte și C.

82
Vlădea. Câteva rezultate reu șite de ei, în condi țiile și cu preg ătirea de atunci ni se par
adevărate performan țe: Dumitru Sulic ă locul 38 la slalom, Ion Caliban locul 39 tot la
slalom, Dumitru Fr ățilă locul 40 la combinat ă.
În 1936 concureaz ă în preliminarii la lungime Ionescu C., pe atunci recorderman al
țării cu 7,15 m și Ludovic Gal care într-o companie select ă reușește să obțină locul 23 din
peste 60 de concuren ți.
La Roma (1960) Dumitru Pârv ulescu, în acei ani bra șovean, lupt ător la Steagul Ro șu,
aduce țării noastre o foarte pre țioasă medalie de aur. Bularca debuteaz ă olimpic cu un loc
11.
Tokio (1964) va însemna cea mai bogat ă prezență brașoveană: Ana Sălăgean,
greutate locul 8 în lume (1 5,83m), fotbalistul Stere Ad amache, antrenorul Silviu
Ploieșteanu, arbitrul interna țional de box Ioan Boamf ă. Și din nou pe podium, dup ă ce în
1961 devenise campion mondial, Valeriu Bu larca, vice-campion la lupte greco-romane.
La festivalul tineretului și mai apoi la campionatele mondiale universitare Bra șovul a
avut participan ți la atletism, volei și schi, performan țele lui Gh. Ferariu, de trei ori campion
mondial universitar – Paris, Sofia, Helsinki, Mihai Bâr ă – campion mondial universitar de
schi, chiar la Poian ă, în 1951, și rezultatele reu șite de către Gh. Piticariu (locul 2), Ana
Sălăgean (locul 3), Ilona Miklos (locul 3), Gh . Cristoloveanu (locul 6) fiind cele mai bune.
Europenele, competi ție preten țioasă adeseori de valoare mondial ă pentru unele
sporturi, ne-a adus trei laurea ți la volei, în 1963 la Bucure ști (Bărbuța, Ferariu, Szocs),
selecționarea lui Nicolae Bârsan și Francisc Dikoi în 1967 și trei particip ări onorabile ale
Anei Sălăgean la Stockolm, Belgrad, Budapesta, dintre care dou ă locuri printre primele șase
aruncătoare.
Participan ți la mondiale au fost: schiorul Gh. Cristoloveanu în 1954 și 1956,
luptătorul Valeriu Bularca – locul 3 la Buda pesta, locul 1 la Yokohama în 1961, și Ambrus
Ludovic – locul 6 în 1970, voleibali știi H. Bărbuța și Gh. Ferariu în Brazilia și Moscova
(locul 3) la Praga în 1966 (locul 2).
Un incontestabil sportiv bra șovean a fost, f ără discuție, Ion Țiriac. Aici la Bra șov,
sub îndrumarea lui Nonel Racovi ță și Turușanca a înv ățat tenisul și hocheiul.
Muzeul sportului bra șovean, fiind cel dintâi muzeu din țara noastr ă, ne invit ă să
facem un popas pentru a priv i cupele lui Ludovic Gal – maratonistul balcanic și Cupa
balcanică a săritorului Ionescu C., planchetele lui Victor Pop, cupa balcanic ă cucerită la
fotbal de Steagul Ro șu, echipa de aur a handbali știlor de la Dinamo cu Ioan Donea în frunte,
pe cei doi voleibali ști europeni și olimpici Gh. Ferariu și Nicolae B ărbuța.Nenumărate sunt
trofeele cucerite în sportul de mas ă, Brașovul fiind în anul 1964, dup ă București, cea dintâi
regiune a țării.
Cei mai buni sportivi bra șoveni din toate timpurile:
 Alpinism – Emilian Cristea, ascen siuni gr. IV, premiere travers ări de iarnă;
 Atletism – Ana S ălăgean, 18 titluri na ționale, 8 balcanice, 125 selec ționări;
 Baschet – Octavia Simion, 80 de selec ționări în națională, Europene locul 4;
 Bob – Alexandru Frim, campi on mondial, multicampion na țional, aviator și
automobilist de performan ță;
 Biatlon – Gyorgy Vilmos, 13 titluri na ționale, 38 selec ționări;

83
 Ciclism – Nicolae Chicomban, multicampion na țional, component al echipei
naționale, comport ări internaționale bune;
 Fotbal – Stere Adamache, J.O. Tokio, C.M. Mexic, 5 selec ționări;
 Handbal – Ana Stark de trei ori campioan ă mondială, 66 selecționări;
 Lupte – Valeriu Bularca, campion mo ndial, vice-campion olimpic, 108
selecționări;
 Patinaj vitez ă – Crista Tracher, 17 titluri, 12 recorduri, campioan ă absolută;
 Patinaj artistic – Roman Turi șanca, 8 titluri na ționale și internaționale;
 Schi – Dumitru Sulic ă, multicampion la alpine, s ărituri și combinate, participant
la Jocurile Olimpice, 28 selec ționări;
 Tenis – Günter Bosch, 25 selec ționări;
 Tir – Margareta Filip, 3 recorduri na ționale, selec ționări în națională;
 Volei – Gheorghe Ferariu, campio n european, dublu campion mondial
universitar, 3 ori cupa campi onilor europeni, 250 de selec ționări.
Noua orientare pe care educa ția fizică și sportul au c ăpătat-o în Romania au f ăcut ca
orașul și județul nostru s ă se afrme an de an și tot mai mult pe arena intern ă și
internațională.

Rezumat
La începutul secolului al XIX-le au ap ărut o serie de sisteme na ționale de educa ție
fizică cunoscute sub numele de Jahn în Germania, Amoros în Fran ța, Nachtegal în
Danemarca, Ling în Suedia, Arnold în Anglia.
Amoros, fiind atras de cariera militar ă, a aplicat în preg ătirea solda ților săi pedagogia
pestlozzian ă și a scris un regulament de educa ție militară.
Sistemul de educa ție fizică conceput de Amoros a fost în deplin ă concordan ță cu
condițiile sociale, politice ale timpului s ău. El a urm ărit cu consecven ță sporirea
potențialului fizic, intelectual și moral al cet ățenilor francezi în general și a tinerilor care se
dedicau carierei milita re în special.
Originalitatea sistemului s ău constă în două componente:
– unul vizeaz ă latura psihologic ă,
– altul pe cea utilitarist ă.
Practicara exerci țiilor fizice porne ște de la suportul psi hologic, concretizat în ac țiuni
constante dublate de actul de voin ță numite mai târziu senza ții kinestezice și principiul
intuiției. Considera c ă practicarea exerci țiilor fizice în ritmul muzicii contribuie la instalarea
unei armonii suflete ști.
În opera lui Ling „Fundamentele generale ale gimnasticii”(publicat de fiul s ău după
moartea tat ălui său), are un caracter original și este structurt ă în șase capitole. Fa ță de alte
sisteme care încercau s ă adapteze exerci țiile fizice la posibilit ățile omului normal, Ling a
pornit invers, de la individ, de la structura sa anatomic ă și potențialul fiziologic, spre g ăsirea
exercițiilor fizice care s ă-l ajute pe om s ă devină normal, eliminând treptat diferitele caren țe
generate de anumite tulbur ări sau obiceiuri gre șite.

84
Sănătatea, adev ărul și frumosul formeaz ă o unitate care se poate exprima printr-un
singur cuvânt armonia, astfel Ling a reluat vechiul ideal grec și l-a transferat gimnasticii
suedeze. Datorit ă lui Nachtegall, Danemarca a devenit prima țară care a generalizat educa ția
fizică în învățământul de toate gradele, apreciind c ă sunt suficiente argumente pentru a-l
considera pe Nachtegall un autentic creator de sistem de educa ție fizică.
Iahn (1778-1852) a fost întemeietorul sistemului german de educa ție fizică, fiind
gratulat de urma și cu sintagma: Turvater Iahn (p ărintele gimnasticii). El a avut o mare
aversiune fa ță de Napoleon, ca de altfel fa ță de francezi. A început s ă se preocupe mai serios
de educa ția fizică în 1810 când a adoptat o metod ă originală ieșind cu elevii în afara
orașului, la câmp, la p ădure să practice exerci țiile fizice în aer liber. Lâng ă Berlin a
amenajat cu aparate un teren de gimnastic ă numit Turnplatz.
Sistemul englez – Arnold (1795-1842), pân ă la el școlile își desfășurau activitatea în
mănăstiri sau chiar fort
ărețe, fără legături cu lumea din afar ă, Arnold a restabilit leg ătura cu
lumea din exterior și a realizat o educa ție prin sport, în doua moduri: prin organizarea de
asociații ale elevilor – clubs – și prin jocurile de echip ă. Clubs-urile erau organizate pe
principiul autoadministr ării și obținereii de fonduri din cotiza ții.
Exercițiile fizice din programul elevilo r erau: mersul, alergarea, s ăriturile, boxul,
canotajul, crichetul, tenisul și mai ales fotbalul. Acesta întrunea virtu țile incontestabile de
cultivare a spiritului de echip ă, de respect și corectitudine înglobate în expresia fair-play.

U.6.5. Teste de autoevaluare
1. Numiți creatorii celor cinci sisteme de educa ție fizică și descrie ți originalitatea
sistemului educa țional: francez, danez, englez, german, suedez.
2. În câte p ărți a clasificat Ling gimnastica.
3. Enumera ți câteva dovezi de practicare a exerci țiului fizic pe teritoriul țării noastre
în comuna primitiv ă.
4. Enumera ți 15 sportivi bra șoveni, participan ți la Jocurile Olimpice, în diferite
sporturi.
5. Enumera ți exercițiile fizice practicat e în evul mediu.
6. Numiți modific ările aduse de c ătre Gheorghe Moceanu în educa ția fizică din
România în epoca contemporan ă
7. Care sunt sporturile specifice și tradiționale din Țăra Bârsei?

85

U.7. JOCURILE OLIMPICE MODERNE

Cuprins
U.7.1 Jocurile Olimpice Moderne – elemente și structuri
U.7.2. Olimpismul, jocurile moderne și eroii lor
U.7.3. Olimpismul, jocurile moderne în România U.7.4. Teste de autoevaluare
Introducere
Jocurile Olimpice reprezint ă momentul culminant al activit ății olimpice care se
desfășoară de-a lungul celor 4 ani și reprezint ă astăzi unul din evenimentele mondiale de
seamă care concentreaz ă atenția celui mai mare num ăr de oameni pe durata cea mai
îndelungat ă.
Jocurile Olimpice reprezint ă azi cheia de bolt ă a sportului mondial, elementul care îi
asigură unitatea și, în acela și timp, un uria ș factor de propagand ă pentru sportul amator, de
activitate și structurare a verigilor na ționale ale mi șcării sportive.

Competen țele unității de învățare
La sfârșitul acestei unit ăți de învățare studen ții trebuie s ă fie capabili :
 să identifice principalele institu ții și elemente definitorii ale mi șcării olimpice
moderne
 să identifice principalele concepte ale olimpismului și eroii J.O.
 să identifice principalele performan țe sportive și eroi români care le-au
realizat
 să identifice și să utilizeze adecvat terminologia specific ă istoriei educa ției
fizice și sportului.

Durata medie de parcurgere a un itatii de invat are – 4 ore

U.7.1 Jocurile Olimpice Moderne – elemente și structuri

86
Mișcarea Olimpic ă este structurat ă într-un cadru închegat și suplu totodat ă, care
cuprinde Comitetul Interna țional Olimpic (C.I.O.), Comitetele Na ționale Olimpice
(C.N.O.), articulate cu sistemul federa țiilor interna ționale (F.I.), recunoscute de c ătre C.I.O.
ca răspunzând cerin țelor olimpismului, împreun ă cu federa țiile naționale (F.N.) respective și
Comisiile de control doping. Ea reprezint ă azi o mi șcare social ă puternică care exercit ă
influență sau înglobeaz ă în rândurile sale sute de m ilioane de sportivi din toate col țurile
lumii.
Activitatea Olimpic ă se referă la totalitatea ac țiunilor în domeniul sportului,
culminând cu Jocurile Olimpice.
Comitetul Interna țional Olimpic este organul suprem al mi șcării olimpice
internaționale și al Jocurilor Olimpice. Membrii C.I.O. sunt ale și pe viață și nu pot fi demi și
din funcție decât de C.I.O. Dezbaterile C.I.O. sunt secrete și se țin în limba francez ă sau
engleză. C.I.O. se întâlne ște în sesiuni anuale și extraordinare.
Principalele atribu ții ale C.I.O.
– să asigure celebrarea regulat ă a jocurilor;
– să facă jocurile cât mai demne de un ideal nobil;
– să orienteze și să mențină sportul în spiritul idealului olimpic.
Academia Interna țională Olimpic ă are sediul la Olimpia – Grecia și organizeaz ă
anual sesiuni și cursuri cu participare interna țională. Cuprinde institu ții moderne, bibliotec ă,
săli de conferin ță.
Drapelul – emblema și deviza olimpic ă
Drapelul olimpic a fost conceput de Pierre de Coubertin și este de culoare alb ă, lung
de 3 m și lat de 2 m, având ca emblem ă în centru cinci cercuri întret ăiate, trei sus și două
jos, fiecare având alt ă culoare: albastru, galben, negru, verde și roșu. Aceste culori la care se
adaugă și culoarea alb ă a drapelului reprezint ă cele șase culori care contribuie la alc ătuirea
drapelelor tuturor na țiunilor. Deviza olimpic ă “CITIUS – ALTIUS – FORTIUS”
Drapelul și emblema olimpic ă au fost arborate pentru prima dat ă în 1920 la Jocurile
Olimpice de la Anvers.
Flacăra Olimpic ă a apărut la cea de a XI-a edi ție a Jocurilor Olimpice – Berlin 1936
când s-a cerut reînoirea tradi ției alergării cu tor ța. Flacăra se aprinde cu un ceremonial
deosebit la Olimpia, cu ajutorul unei oglinzi concave direct de la soare, și este purtat ă apoi
în schimburi de ștafetă până la locul de desf ășurare a jocurilor.
Imnul Olimpic a fost introdus la prima edi ție a Jocurilor Olimpice de la Atena în
1896 și a fost compus de compozitorul grec Spiru Samara pe versurile poetului grec Kostis
Palama.
Programul Jocurilor Olimpice nu este niciodat ă același, el se poate modifica dup ă
caracteristica ramurilor de sport din țara gazdă. Acesta are o influen ță hotărâtoare în
orientarea și dezvoltarea sportului în lume
Se poate afirma c ă Jocurile Olimpice au adoptat o formul ă care este destul de bine
stabilită și închegat ă în toate domeniile esen țiale: criteriile de admitere la jocuri, spiritul în
care se desf ășoară, corespunz ător ideilor olimpismului cu excluderea oric ărui fel de
manifestări ce ar putea d ăuna înțelegerii apropierii și fraternit ății în relațiile între tinerii din
întreaga lume, a oric ărui fel de discriminare, de propagand ă politică, religioas ă sau de alt ă
natură, prin respingerea oric ăror încerc ări de a promova interese comerciale pe seama
sportului, crearea condi țiilor în vederea afirm ării spiritului olimpic prin via ța comună a

87
sporturilor în “satul olimpic” , ceremonialul de deschidere și de închidere a jocurilor, cel de
premiere.
Înfruntând adversit ățile de tot felul, mi șcarea Olimpic ă a reușit să poarte idealurile
umaniste ale Olimpismului prin pe rioada celor mai mari transform ări sociale și politice pe
care le-a cunoscut omenirea în istoria sa modern ă.
Prima participare a sportivilor români la Jo curile Olimpice a avut loc în 1900 la
Paris, dar abia de la cea de a XV-a edi ție a J.O. România a avut delega ție permanent ă.
În ceea ce prive ște participarea sportivilor bra șoveni putem aminti c ă județul Brașov
a fost reprezentat la J.O. înc ă din 1928, edi ția a IX-a, desf ășurată la Amsterdam. Bra șovenii
au participat la probele de atletism prin : Gh. Csegezi la decatlon, Vintil ă Cristescu la
maraton, Lothar Albrich la 11 0 metri garduri, Alexandru Fritz la greutate, Irina Orendi și
Tiberiu Rusu la în ălțime, Otto Rotman la suli ță. Sportivii români au participat la dou ă
sporturi: atletism și scrimă. Toți au fost elimina ți în calific ări sau au abandonat. Trebuie
menționat că participarea românilor s-a f ăcut cu mare greutate datorit ă lipsei fondurilor.
În 1936 concureaz ă în preliminarii la lungime Ione scu Crum, pe atunci recordman al
țării cu 7,15 metri și Ludovic Gal care într-o companie select ă reușește să obțină locul 23
din peste 60 de concuren ți. La aceast ă ediție este ob ținută prima medalie olimpic ă de argint
a sportului românesc, onoarea de a fi cucerit apar ține unui c ălăreț de o mare valoare – Henri
Rang cu Delfis, la cap ătul unei finale de maxim ă tensiune.

U.7.2. Olimpismul, J.O. moderne și eroii lor.

La nivel mondial, dezvoltarea actual ă a sportului se datoreaz ă în cea mai mare parte
fenomenului Olimpic. Rena șterea Olimpismului este atribuit ă pe bună dreptate baronului
Pierre de Coubertin, om de înalt ă cultură înzestrat cu deosebite valen țe pedagogice și
organizatorice. În calitatea sa de se cretar general al “Uniunii societ ăților franceze a
sporturilor atletice”, acesta se prezint ă la Congresul Interna țional din luna iunie 1894 cu un
program de reluare a Jocurilor Olimpice.
Desfășurat la Universitatea Sorbona din Paris, pe tema “studierii și propagării
amatorismului” în sport, congresul reunea 17 țări din Europa și America și reprezentan ți ai
unui num ăr de 49 de societ ăți sportive. Pierre de Coubertin propune spre dezbatere tema
“Despre posibilitatea restabilirii J.O. În ce condi ții ar putea fi ele restabilite?” Delega ții
participan ți la Congres iau hot ărârea istoric ă prin care de fapt semneaz ă actul de na ștere al
Jocurilor Olimpice moderne de a accepta “ideea celebr ării de acum înainte , la fiecare patru
ani și rând pe rând, diferite țări, a J.O., cuprinzând toate formele de exerci ții folosite în
lumea civilizat ă”.
Buletinul Informativ nr. 1 edita t de Comitetul Olimpic Român și de Academia
Olimpică Română in anul 1994 precizeaz ă referitor la cele de mai sus: “Acesta a fost textul
oficial sub care J.O. și-au făcut apariția pe scena lumii contemporane, dup ă o întrerupere de
15 secole. În memorabila zi de 23 iunie 1894 se mai hot ărăște formarea unui Comitet
Internațional Olimpic, îns ărcinat cu dezvoltarea Mi șcării olimpice, iar pentru început cu
organizarea primei edi ții a J.O. din anul 1986, la Atena. Practic se na ște Olimpismul
modern.” “Lui Pierre de Coubertin îi apar ține ideea olimpismului, care pe lâng ă străvechiul
atribut al p ăcii, include și pe cel al universalit ății”.

88
Primul pre ședinte al Comitetului Interna țional Olimpic este desemnat îns ă un
reprezentant al Greciei – leag ăn al Olimpismului, în persoana lui Demetrios Vikelas, care
deține funcția în perioada 1884-1886, dup ă care aceasta îi revine de ținătorului ideii – Pierre
de Coubertin, pentru o perioad ă mult mai lung ă -1886-1925.
Promovarea Olimpismului la nivelul fiec ărei țări în parte revine Comitetelor
Naționale Olimpice, care „trebuie s ă cuprindă cel puțin 5 federa ții naționale, afiliate la cele
internaționale, de sporturi olimpi ce; are ca scop dezvoltarea și apărarea mișcării olimpice și
a sportului amator și, pentru a fi recunoscut de C. I. O., trebuie s ă se conduc ă după
regulamentele și idealurile mi șcării olimpice, iar statutul și regulile olimpice trebuie s ă fie
cuprinse în cele ale C.N.O. și respectate în țara respectiv ă. Numai C.N.O. are dreptul de a
folosi drapelul și emblema olimpic ă. La J.O. pot lua parte numai sportivi din țări în care
există C.N.O. care îndeplinesc condi țiile de mai sus” (Constela ția Olimpiadelor – Gh. Mitra,
A. Retinschi -1984 – Ed. Sport -Turism – Bucure ști)
Sportul cu sub sistemele sale, ca de altfel și educația fizică, făcând parte din categoria
activităților motrice dirijate, presupune o serie de demersuri legate de organizare,
programare și evidență. Acest gen de activit ăți se desf ășoară
atât la nivel na țional, cât și la nivel zonal sau mondial. În acest sens a fost necesar ă apariția
unor institu ții cu astfel de atribu ții. Astfel în replic ă la Comitetul Interna țional Olimpic apar
în mai toate țările Comitete Olimpice Na ționale, care se afiliaz ă la acesta.
Ca fenomen de o co mplexitate deosebit ă, sportul și performan ța implică asistență
medicală, cercetare științifică, asistență juridică, mediatizare, etc. În acest sens au ap ărut o serie
de organiza ții internaționale care se implic ă în promovarea sportului și pe filierele respective.
Astfel se pot men ționa “Federa ția Interna țională d e M e d i c i n ă Sportivă”, “Consiliul
Internațional pentru Educa ție Fizică și Știință în Sport”, “Asocia ția Interna țională a Presei
Sportive”, “ Federa ția Interna țională de Filatelie Olimpic ă”, “Funda ția Interna țională pentru
Lupta Împotriva Violen ței în Sport” , etc.
Sportul este la ora actual ă unul dintre cele mai dina mice fenomene ale societ ății
contemporane, fapt relevat nu numai de explozia performan țelor sportive, de num ărul
federațiilor de specialitate, de num ărul sportivilor legitima ți, de infrastructura sportiv ă, de
calitatea și cantitatea materialelor util izate în activitatea sportiv ă, cât mai ales de cantitatea
informațiilor specializate sau cu cara cter general aplicabile în sport, de imp licarea cercet ării
științifice și tehnologice în aceast ă activitate.
Sportul are nevoie de știință, de ansamblul ordonat și sistematizat al cuno ștințelor din
patrimoniul sau. Jocur ile Olimpice au fost și rămân cel mai edificat or “barometru” al
dezvoltării și dinamicii acestuia.
Astfel la prima edi ție a Jocurilor Olim pice moderne desf ășurate în anul 1896 la Atena –
capitala Greciei, particip ă doar 13 țări și un număr de 311 sportivi (numai b ărbați), dintre care
230 erau greci! Num ărul ramurilor de sport la care s-au organizat între ceri au fost de numai 9,
iar in afara sportivilor din țara gazdă au mai particip at sportivi din Fran ța – 19, Germania
– 19, S.U.A. – 14, Marea Br itanie – 8, Ungaria – 8, Austria – 4 , Danemarca – 4 și câte 1 din
Australia, Bulgaria, Elve ția, Suedia și Chile.
Eroul acestor Jocuri a fost a tletul grec, Spiros Louis, câ știgătorul probei de maraton,
probă desfășurată pe același traseu pe care soldatul atenian Philipides l-a str ăbătut cu peste
2300 de ani înainte, pentru a anun ța victoria asupra per șilor. Întrecerile sportive au debutat
cu proba atletic ă de 100 m plat, prob ă ce-i revine americanului Francisc Lane cu timpul de

89
12,2 sec! Am men ționat acest timp, ca timp de referin ță, pentru a putea face compara ții cu
evoluțiile ulterioare ale performan țelor înregistrate în aceast ă probă, evoluții care atest ă
valoarea tehnologiilor și metodicii de antrenament din zilele noastre. Cu toate c ă Jocurile au
debutat cu proba de 100 m plat, se pare c ă primul titlu olimpic decern at a fost la triplu salt
pentru americanul James Conno lly (conform unor autori).
A II-a edi ți e a J . O . d e v a r ă s-a desf ășurat la Paris în 1900 cu ocazia unei mari
expoziții interna ționale, fapt ce iscat numeroase discu ții legate de faptul c ă economicul
umbrește spiritul întrecerilor, ce au început în 14 iulie și s-au terminat în octombrie (dup ă
unii cercet ători; a debutat la 14 mai cu ceremonia de deschidere și s-a încheiat la 28
octombrie, dup ă alții) Organizarea a fost slab ă. Primul român participan t, a fost un oficial –
membru al C.I.O. –George Plagino la proba de tir.
A fost prima edi ție la care au participat în calitate de concurente și femeile.
A fost cea mai lung ă ediție a Jocurilor Olimpice Moderne.
A III-a edi ție a J.O. s-a organizat în Statele Unite la Saint Louis în anul 1904, tot cu
ocazia unei expozi ții interna ționale prilejuite de centenarul unirii statului Louisiana cu
S.U.A. De aici, similitudini cu edi ția precedent ă. Prevăzând ceea ce avea s ă se întâmple,
Pierre de Coubertin a preferat s ă nu participe la JO de la St. Louis, fiind astfel unul dintre
primii promotori ai boicotului.
Participarea a fost slab ă, datorită distanței mari și a costului ridicat au fost prezente
doar 12 na țiuni. Nivelul performan țelor a fost mult mai ridicat, fat ă de ediți a de la Par is,
înregistrându-se și câteva recorduri.
În acest fel, JO din 1904 au apar ținut americanilor care au înscri s în concursuri peste 400 de
participan ți, față de 64 proveni ți din restul țărilor, învingând astfel în 69 din cele 88 de
probe disputate.
Aceasta este prima edi ție în care pentru primele trei locuri se acord ă medalii de aur,
argint, respectiv bronz.
Ediția următoare, ținută la Londra a fost semnificativ ă din punct de vedere al
participării, reunind 23 de țări și un număr de 2056 sportivi, dintre care 43 de femei ce s-au
întrecut în 110 probe.
La aceast ă ediție, România nu particip ă oficial, dar un român – Ștefan Somodi,
concurând pentru echipa Un gariei, Transilvania f ăcând parte din Imperiul Austro – Ungar,
câștiga medalia de argint în proba de s ăritură în înălțime.
A V-a edi ție a J.O. de var ă ținute la Stockholm în 1912 se bucur ă de o participare și
mai numeroas ă, la startul întrecerilor luând parte, 25 46 de sportivi, (dintre care 55 femei)
din 25 de țării.
Ediția din 1916 nu s-a ținut din cauza r ăzboiului.
La Anvers, 1920 se ține prima edi ție postbelic ă, cu participarea a 29 de țări. Cei 2612
sportivi (74 femei) se întrec la 158 de probe.
Aceasta a fost prima edi ție în care a fluturat steagul olimpic și s-a rostit jur ământul
olimpic. Au fost b ătute 6 recorduri mondiale și 13 olimpice.
Este notabil faptul c ă suedezul Oscar Swan de 72 de ani, la acea dat ă cel mai în
vârstă competitor al edi ției, câștigă o medalie de argint la tir.
Erou al edi ției poate fi considerat italianul Ne do Nadi care a cucerit la scrim ă 5
medalii de aur din 6 posibile.

90
A VIII – a edi ție a J.O. de var ă ținute la Paris, în anul 1924, reune ște 44 de țări și
3083 de sportivi (dintre care 136 de femei).
A fost adoptat ă deviza olimpic ă „Citius, Altius, Fortius” – (Mai repede, mai sus, mai
puternic), iar sportivii, pentru prima dat ă în istoria Jocurilor au fost reuni ți în Satul Olimpic.
De asemenea, pentru prima oar ă, la ceremonia de închidere a Jocurilor au fost ridicate
drapelele C.I.O., ale țării gazdă și al țării organizatoare a edi ției viitoare.
Eroi ai acestor jocuri au fost a tletul finlandez Pavlo Nurmi care ob ține patru medalii
de aur, și americanul Johnny Weissmuler (viitorul pr otagonist ale filmelor cu Tarzan) care
câștigă probele de înot 100 m și 400 m. liber. Pavlo Nurmi era poreclit „omul cronometru”,
deoarece alerga cu acesta în mân ă pentru a- și controla tempoul de alergare și pentru a- și
doza corespunz ător efortul.
Sunt primele Jocuri O limpice la care particip ă românii cu o echip ă de fotbal și una de
rugbi și la care ob ținem prima medalie olimpic ă de bronz (rugbi).
Ediția cu num ărul IX are loc la Amsterdam, în Olanda, în anul 1928, cu 46 de țări
participante și 2883 de sportivi, dintre care 2606 b ărbați și 277 femei.
Pentru prima dat ă are loc ceremonialul aprinderii fl ăcării olimpice.
Ediția a X-a, desf ășurată la Los Angeles în anul 1932, întrune ște un num ăr de 1408
sportivi (dintre care 127 femei), care se întrec la 117 probe di n programul competi ției.
Cu aceast ă ocazie au fost b ătute 32 recorduri olimpice.
În anul 1936 J.O. au loc la Berlin. Aici se impune unul dintre cei mai mari atle ți ai
lumii, negrul americanul de cu loare Jessie Owens care cucere ște patru medalii de aur (100
m, 400 m lungime și ștafetă 4×100 m)., România particip ă cu 20 sportivi, la 8 ramuri
sportive cucerind prin locotenentul He nri Rang, medalia de argint la c ălărie.
Anii grei ai r ăzboiului anuleaz ă organizarea J.O. în anii 1940 și 1944.
În anul 1948 ar e loc prima edi ție a J.O. de dup ă cel de al doilea r ăzboi mondial, cu
participarea a 59 de țări și aproape 5000 de participan ți.
Germaniei și Japoniei li s-au interzis partic iparea, ca fiind vinovate pentru
declanșarea celui de al doilea r ăzboi mondial.
Apare unul dintre cei mai mari atle ți ai tuturor timpurilor – Emil Zatopek, cehul supranumit
„omul locomotiv ă”, care câ știgă proba de 10.000 m. cu un nou record olimpic. Zatopek se
remarca printr-un stil de alerga re aparent ne economicos, înso țit de o grimas ă ce exprima
durere, ceea ce nu l-au împiedicat s ă doboare o mul țime de recorduri olimpice și mondiale
în probele de fond.
Ediția a XV . J.O. din 1952 are loc în Finlanda la Helsinki. Au fost b ătut toate
recordurile de participare de pân ă atunci: 5867 concuren ți din care 573 femei, 69 de țări
participante. Aceast ă ediție este de mare importan ță istorică pentru noi, pentru c ă obținem
prima medalie olimpic ă de aur la tir, în proba de arm ă liberă calibru redus 40 focuri —
culcat prin losif Sârbu.
Vasile Ti ța la box a cucerit medalia de argint, iar Gh. Fiat box și Gh. Lichiardopol la
pistol — vitez ă, pe cele de bronz.
Eroii acestei edi ții au fost olandeza Fanny Blankers Koen — cu un record olimpic
și 4 medalii de aur câ știgate în probele atletice de 100m – (r.o.), 200m, 80 m garduri și
ștafeta 4x100mprobe câ știgate și Emil Zatopek ce câ știgă doborând și recordurile olimpice,
probele de 5000m, 10.000m și maraton.

91
Ediția cu num ărul 17 a J.O. de var ă , desfășurată în Italia la Roma, s-a bucurat de
participarea a 5348 de sportivi – dintre ca re 610 femei, a fost deosebit de animat ă,
stabilindu-se o mul țime de recorduri olimpice și mondiale. Astfel în probele atletice
masculine s-au stabilit nu mai pu țin de 15 recorduri olimpice și 4 recorduri mondiale, fiind
de menționat rezultatele ob ținute în probele: 100 m – 10,2 sec. de co-recordmanii Armin
Hary și Dave Sime (cu câteva s ăptămâni înainte Armin Hary stabilise un nou record
mondial – ne omologat – de 10,0 sec.); 200 m – Livio Berruti cu 20,5 sec. record olimpic și
record mondial egalat; 400 m – co-recordmani olimpici și mondiali cu 44,9 sec, americanul
Ottis Davis și germanul Karl Kaufman; 1500 m – He rbert Elliott cu 3,56,6 sec. record
mondial și olimpic. A stabilit nou record olimpic și mondial echipa de ștafetă 4x400m a
S.U.A și a egalat recordurile mondial și olimpic echipa de ștafetă a Germaniei de 4×100 m.
au fost bătute recordurile olimpice la toate probele de s ărituri și cu excep ția suliței, la toate
probele de arunc ări.
La feminin au fost b ătute recordurile olimpice în toate probele de arunc ări și de
sărituri, precum și în proba de 800 m plat.
Iolanda Bala ș „La grande bionda”, a s ărit 1,85 m la a treia încercare devenind astfel
prima campioan ă olimpică a atletismului românesc.
De remarcat c ă la natație au căzut toate recordurile olimpice atât în probele b ărbaților cât și
în probele feminine, înregistrându-se recorduri mondiale la 200 m b ărbați și în probele
de ștafetă4x200m liber și 4x100m mixt – S.U.A., precum și în probele feminine de 200m
bras și ștafetă 4x100m liber și 4x100m mixt S.U.A.
Eroul acestei edi ții a J.O. a fost f ără doar și poate etiopianul Bikila Abebe, care a
câștigat proba de maraton cu un nou record olimpic – 2h.15min.16sec., alergând cei 42km
și195 m ai probei, descul ț. A fost primul atlet african care a luat o medalie olimpic ă.
In anul 1964, Asia intr ă pentru prima oar ă pe harta Jocurilor Olimpice moderne. Tokio,
capitala Japoniei g ăzduiește ediția cu num ărul XVIII a J.O de var ă, care reune ște 93 de țări și
5140 de participan ți dintre care 683 sunt femei. Supranumit ă „Olimpiada Recordurilor”, aceast ă
ediție a constituit cadrul unui num ăr impresionant de recorduri olimpice și mondiale. Astfel
la atletism au fost doborâte 25 de recorduri olimpice și 7 recorduri mondiale, iar în proba
„regină” a acestui sport 100m amer icanul Bob Hayes egaleaz ă recordul mondial cu timpul de
10,0 sec.
Etiopianul Bikila Abebe , își confirmă valoarea câ știgând și de aceast ă dată proba de
maraton cu un nou record olimpic – 2h.12min.11sec. Ar mai fi de amintit c ă pentru prima
oară la această ediție, pista de atletism a stadionului Olimpic din Tokio a avut 8 culoare.
Atletismul a fost singurul sport care a adus medalii de aur pentru România, prin Iolanda
Balaș la înălțime și Mihaela Pene ș la aruncarea suli ței.
La natație în toate cele 10 pr obe masculine, precum și în cele 8 feminine au fost
stabilite recorduri olimpice. Șapte dintre performan țele înregistrate în probele b ăieților au
fost și recorduri mondiale, iar la una dintre probe s-a egalat recordul mondial. La fete, cinci
dintre performan țele înregistrate au fost și recorduri mondiale. Er oul concursului de nata ție a
fost americanul Don Scholland er, care a cucerit 4 medalii de aur, dar putem atribui acela și
calificativ și australiencei Dawn Fraser care în prim ăvara aceluia și an – 1964 sufer ă un groaznic
accident de automobil în care î și pierde mama și în urma c ăruia părea pierdut ă pentru sport. Dar
o voință de excepție o determin ă să revină în sport și să câștige la 27 de ani o medalie de aur în
proba de 100m liber și o medalie de argint în proba de ștafetă 4x100m liber.

92
Ar mai fi de amintit c ă în toate cele 6 probe ale tirului au fost doborâte recordurile
olimpice, în 3 dintre acestea înregistrându-se și noi recorduri mondiale.
La Tokio intr ă pentru prima dat ă în panoplia disciplinelor olimpice voleiul și sportul
tradițional japonez – judo, la care contrar tuturor a șteptărilor medalia de aur la categoria
open nu revine unui japonez ci olandezului Anton Geesink.
Anul 1968 este anul edi ției a XIX a J.O. de var ă. Aceasta s-a disputat la în ălțime, în
capitala Mexicului – Ciud ad de Mexico – situat ă la peste 2000 m altitudine. Este pentru
prima oar ă când o femei a aprins flac ăra olimpic ă. S-au întrecut 5531 de sportivi (781
femei) din 112 țări. Au fost Jocurile probel or scurte. Altitudinea ridicat ă la care s-au
desfășurat majoritatea probelor a permis speciali știlor să anticipeze rezultate de valoare în
probele scurte.
Anticipația s-a dovedit corect ă de vreme ce s-au înregi strat recorduri olimpice în
probele de sprint, de s ărituri și de arunc ări din atletism, în timp ce în probele de semifond și
fond rezultatele au fost mai modeste.
La natație, ca de obicei se înregistreaz ă o mulțime de recorduri Olimpice și Mondiale – 10
la băieți (dintre care 3 mondiale) și 12 la fete (dintre care 2 mondiale).
La Munchen, ora șul gazdă a ediției XX a Jocurilor Olimpice de var ă din anul 1972,
au participat 122 de țări și un număr de 7147 sportivi dintre care 1299 femei ce s-au întrecut
în 195 de probe din 21 de ramuri sportive.
Cifrele sunt edificatoare, chiar dac ă 27 de țări africane au anun țat boicot, din cauza
participării Rhodesiei ( țară care avea leg ături de prietenie cu Africa de Sud – boicotat ă pentru
politica sa de apartheid). Pân ă la urmă Rhodesia nu a fost acceptat la aceast ă ediție iar exemplele
din edițiile mai actuale sunt și mai grăitoare. Eroul acestei edi ții a fost, f ără dar și poate,
înotătorul american Mark Spitz care a câ știgat nu mai pu țin de 7 medalii de aur ! Cu aceast ă
ocazie el stabile ște noi recorduri mondiale și olimpice în toat e probele în care a fost medaliat:
100 m liber, 200m liber, 100m fluture, 200m fluture, și în ștafetele la 4x100m liber, 4x 200m
liber și 4x100m mixt.
Din păcate Jocurile Olimpice au fost umbrite de r ăpirea din satul olimpic și uciderea a 11
atleți israelieni de c ătre organiza ția terorist ă palestinian ă „Black September”. Un eveniment
similar a avut loc cu o cazia Olimpiadei de var ă de la Atlanta din 1996, când a avut loc un
atac terorist cu bomb ă în Centennial Olympic Park în care au murit 2 persoane și au fost
rănite alte 111.
Aceste evenimente contravin spiritulu i olimpic care impune oprirea oric ăror ostilități
și instaurarea p ăcii pe timpul jocurilor.
Ediția XXI a Jocurilor Olimpice de var ă din anul 1976, s-a desf ășurat în Canada la
Montreal, cu participarea a 92 de țări. Au concurat 6028 sportivi dintre care 1247 femei și
4781 bărbați, în 198 de probe din 21 de sporturi. Erou al acestei edi ții, este de fapt o eroin ă,
în persoana româncei Nadia Com ăneci care la doar 14 ani ob ține pentru prima dat ă în istoria
Jocurilor Olimpice și a competi țiilor de gimnastic ă 7 note de 10 și cucerește 3 medalii de
aur.
Este regretabil c ă istoria modern ă a Jocurilor Olimpi ce a fost umbrit ă aproape la
fiecare edi ție de diverse forme de protes t, unele notorii, altele mai pu țin cunoscute. Astfel în
1980, la J.O. de la Moscova SUA, RFG și alte 63 de țări occidentale au boicotat edi ția în
semn de protest fa ță de invazia Afganistanului de c ătre U.R.S.S. Existau îns ă și spărgători
de boicot, în frunte cu Marea Britanie :, Australia, Belgia, Danemarca, Fran ța, Italia, Olanda,

93
Portugalia, Spania, Elve ția, Noua Zeeland ă, Ca răspuns la ultimul boicot, la J.O. de la Los
Angeles din 1984 a fost "decretat" un altul, din partea lag ărului comunist. Singura țară
membră a blocului comunist, car e a participat la aceast ă ediție, a fost România, care a
ocupat în final locul 2 în clasamentul pe na țiuni, cucerind în total 53 de medalii (20 aur, 16
argint, 17 bronz).
Din 1988 încoace Olimpiadel e nu au mai fost anun țate boicoturi, doar guvernul
iranian a g ăsit de fiecare dat ă un pretext pentru a refuza invita ția. Motivul dispari ției
boicoturilor poate avea drept cauz ă încheierea r ăzboiului rece, dar acest motiv cu o
puternică tentă politică s-a dovedit ineficient, dovad ă fiind inutilitatea protestelor anterioare.
Liderii politici trebuiau s ă observe c ă nici un boicot nu a reu șit să contribuie la
transformarea realit ăților politice. În urma lor, a avut de suferit doar spiritul olimpic și,
posibil, unele aspecte legate de organizarea evenimentului.
Din păcate evenimente nedorite au mai umbrit alte edi ții ale Jocurilor, cum a fost cea de la
Atlanta (Georgia – SUA) din 1996 , când un atac terorist cu bomb ă la stadionul olimpic,
ucide un spectator și rănește alți 111.
În anul 1924 are loc prima edi ție a Jocurilor Olimpice de iarn ă, în Fran ța la
Chamonix, cu participarea unui num ăr de 16 țări și a 294 de concuren ți dintre care 13 femei.
Edificator este faptul c ă ediția a XIII Jocurilor Olimpice de iarn ă desfășurată în 1980 la
Lake Placid au participat 37 de țări, reprezentate de 1067 de spor tivi dintre care 234 femei,
programul Jocurilor fiind mult mai bogat ca al edi ției inaugurale.
Edificator este și Programul Jocurilor Olimpice și modul în care este alc ătuit acesta.
Iată ce spun speciali ști ai domeniului:
“Programul Jocurilor Olimpice reprezint ă suma sporturilor și probelor la ca re sportivii î și
dispută supremația în cadrul J.O., el având o influen ță decisivă asupra dezvolt ării sportului în
lume. Programul se discut ă și se stabile ște de către sesiunea C.I.O. cu 6 ani înainte de
desfășurarea J.O., adic ă atunci când se aprob ă orașul gazdă ce va organiza edi ția de vară
sau de iarn ă a J.O. Pot fi pr opuse pentru program ul J.O. de vară , de către comitetele de
organizare, cel pu țin 15 sporturi din cele 21 recunoscute de C.I.O., în func ție de
dezvoltarea sporturilor respective în țara organizatoare. Aceste ramuri sportive sunt:
atletism, baschet, box, caiac-canoe, canotaj, c ălărie, ciclism, fotbal, gimnastic ă, haltere,
handbal, hochei pe iarb ă, yahting, judo, lupte (greco-romane și libere), nata ție (înot,
sărituri în ap ă și polo pe ap ă), pentatlon modern, scrim ă, tir, tir cu arcu l, volei (J.O. de
vara), și biatlon, bob, hochei pe ghea ță, patinaj (artistic și de vitez ă), sanie și schi (probe
nordice și alpine) (J.O. de ia rna). Ele trebuie s ă aibe o larg ă răspândire în întreaga lume,
fiind practicate de b ărbați în minimum 40 de țări și 3 continente și de 25 de țări și 2
continente pentru femei la J.O. de var ă și de 25 de țări și 2 continente la b ărbați,
respectiv, 20 țări și 2 continente la femei pentru J.O. de iarn ă.” (Citat aprox. din
”Constela ția Olimpiadelor” de Gh. Mitra și A. Retinschi – Bucure ști 1984.)
”De-a lungul anilor, pr ogramul J.O. s-a îmbog ățit constant, dar a și fost supus diferitelor
modificări prilejuite de r ăspândirea și evoluția diferitelor ramuri s portive, înregistrându-se
promovări și eliminări de probe sau ramuri sportiv e ”. Astfel unele probe desf ășurate la
începuturile J.O. moderne precum ridicarea halterei cu o singur ă mână, trasul frânghiei, sau
aruncarea discului de pe loc, ca și unele probe din istoria mai recent ă a acestei competi ții –
procedeul împins din concursu l de haltere, etc. au disp ărut din programul J.O. Pe de alt ă parte,
unele sporturi foarte popul are în zilele noastre au intrat în familia olimpic ă relativ târziu, astfel

94
– voleiul la edi ția de la Tokio din 1964, iar handbalul la edi ția următoare de la Ciudad de
Mexico din 1968.
U.7.3. Olimpismul și J.O. moderne în Romania

Cel care a lansat pentru prima oar ă ideea rena șterii olimpismului modern , a fost
Evanghelie Zappa (1800-1865) – mo șier, negustor și întreprinz ător român de origine
greacă, vestit la mijlocul secolu lui al XIX-lea atât în Țările Române, cât și în Grecia. N ăscut
în Grecia, Zappa s-a stabilit în țara noastr ă, fiindu-i acordat ă (la cererea lui), în 1844,
cetățenia român ă
Socotit adev ăratul inițiator al ideii întemeierii Olimpiadelor moderne, Evanghelie
Zappa s-a n ăscut în localitatea Lampobo (sau Lamparo) din provincia otoman ă Epir,
actualmente în Albania. A emigrat în Țara Româneasc ă, în jurul anului 1833, p ărăsind
Grecia datorit ă nemulțumirilor legate de n oua organizare militar ă a Greciei de dup ă
eliberarea acesteia din robia turceasc ă. În Țara Româneasc ă s-a ocupat cu comer țul de
cereale și cu agricultura, arendând terenuri, apoi cump
ărându-le, devenind în scurt timp un
vestit și respectat mo șier. În 1844 a cump ărat moșia Broșteni din jude țul Ialomi ța, de la
serdarul Ioan Al. Filipescu, gine rele domnitorului Gheorghe Bibe scu. În 1857 a ridicat aici
un conac m ăreț, loc al numeroaselor întâ lniri cu oameni politici și de cultur ă de seamă, lucru
consemnat în memoriile acestora. În 1846, do mnitorul Gheorghe Bibescu i-a acordat rangul
de pitar pentru dona ția de grâu f ăcută pe timpul unei mari sece te. A devenit prieten cu
Gheorghe Bibescu, Alexandru Ioan Cuza – viitorul domnitor, Ioan Al. Filipescu și Barbu
Catargiu (de la care a cump ărat moșii) și care au fost ulterior prim-mini ștri, cu poetul
Dimitrie Bolintineanu (tot de origine aromân ă, devenit ministru al Instruc țiunii publice și
inițiator al întemeierii școlilor române ști pentru aromâni în Imperiul Otoman).
A făcut multe acte de binefacere, a sprijinit cultura, înv ățământul, precum și multe ini țiative
de seamă ale oamenilor politici români din vremea sa. Este considerat un donator de seam ă
și membru fondator al institu ției Academiei Române.
Ceea ce a r ămas consemnat în dreptul numelui s ău, în mod deosebit, este inițiativa de a
reînființa Jocurile Olimpice , ca simbol al fr ăției și bunei în țelegeri între oameni și între
popoare. Ideea sa a fost socotit ă la început o utopie, iar unii chia r au respins-o. În jurul anului
1850 el a început o ampl ă campanie de reluare a Olimpiadelor. Chiar dac ă nu s-a înf ăptuit
nimic aici, pe p ământ românesc, important este de subliniat c ă această idee a fost enun țată
pentru prima oar ă în România . Zappa chiar a l ăsat în testamentul s ău din 30 noiembrie
1860, redactat în comuna ialomi țeană Broșteni, o indica ție precisă în acest sens. De altfel, el a
continuat ini țiativa pe t ărâm grecesc. A scris rege lui Otto I al Greciei, f ăcându-i o propunere
concretă: „Restaurarea Jocurilor Olimpice, care s ă fie celebrate la fiecare patru ani, dup ă
învățăturile vechilor greci, str ămoșii noștri”. Acesta și-a arătat disponibilitatea și dorința de
a sprijini aceast ă inițiativă. Guvernul grec a aprobat organi zarea întrecerilor olimpice, dar a
lăsat pe umerii lui Zappa r ăspunderea financiar ă.
Evanghelie Zappa trebuie considerat înteme ietorul Jocurilor Olimpice moderne, pe
care a început sa le organizeze la Atena, din fonduri proprii, în anul 1859 .
A stabilit ca acestea s ă se numeasc ă „Olympii” și să se organizeze periodic, o dat ă la patru
ani. Astfel ini țiază primele competi ții de reînviere a J.O. donând în acest scop 600 000 de
franci guvernului grec și creează „Fundația Olimpicilor”.

95
Jocurile erau orientate în mare m ăsură după modelul celor din antichitate și limitate
la o participare greceasc ă. Ele s-au desf ășurat la Atena în anii 1859, 1870, 1875, 1888 și
1889.
La 200 de ani de la na șterea sa (în anul 2000), Evangh elie Zappa a fost omagiat de
Academia Român ă printr-o sesiune științifică. Ansamblul monumental ridicat de el la
Broșteni (Ialomi ța), a început s ă fie restaurat și repus în valoare, iar numele s ău reconsiderat
și amintit în numeroase lucr ări științifice, manifest ări omagiale, simpozioane, atât în
România, cât și în Grecia.
În ideea promov ării idealurilor sale, mi șcarea olimpic ă folosește mai multe
simboluri, multe dintre ele reprezentând ideile și idealurile lui Pie rre de Coubertin.
Cercurile Olimpice : Cel mai cunoscut si mbol îl reprezint ă inelele olimpice.
În număr de cinci, înl ănțuite, acestea simbolizeaz ă unitatea celor cinci continente (cele dou ă
Americi fiind considerat e un singur continent).
Logo-ul olimpic: Ele apar în cinci culori pe steagul olimpic de culoare alb ă: roșu,
albastru, verde, galben și negru. Culorile au fost alese astfel încât fiecare na țiune să aibă cel
puțin una din ele reprezentat ă pe steagul s ău național.
Drapelul olimpic a fost adoptat în 1914 da r primele Jocuri la car e a fluturat au fost
Jocurile de la A nvers din anul 1920.
Deviza olimpic ă oficială este „Citius, Altius, Fortiu s” (Mai repede, mai sus, mai
puternic).
Jurământul Olimpic reprezint ă probabil cel mai bine id ealurile lui Coubertin :„Cel
mai important lucru la Joc urile Olimpice nu este s ă câștigi ci să participi, a șa cum în
viață nu conteaz ă triumful ci lupta. Esen țial nu e să cucerești ci să lupți bine”.
Flacăra olimpic ă este aprins ă la Olympia în Grecia și purtată până în orașul gazdă de o
ștafetă multiplă de atleți. Aceasta joac ă un rol important la ceremonia de deschidere și arde
pe tot parcursul jocurilor. Tor ța olimpic ă a fost introdus ă la Olimpiada din 1936 de la
Berlin.
Mascota olimpic ă, un animal sau o figur ă umană reprezint ă moștenirea cultural ă a
țării gazdă și a fost introdus ă la Jocurile Olimpice din 1 968 de la Ciudad de Mexico. A
început să joace un rol important de la JO din 19 80 de la Moscova cu debutul ursule țului
Misha.
Franceza și engleza sunt cele dou ă limbi oficiale ale mi șcării olimpice.
Referitor la prima participare a unui sportiv român la J.O., o comunicare f ăcută de
Victor Bănciulescu, preluând un semnal ap ărut din partea lui Ture Wuidlund, membru
al societății suedeze pentru isto ria sportului, men ționează că la J.O. din 1900 de la Paris,
printre concuren ții de la tir, la proba de talere, s-a aflat și George A. Plagiano.
Anul 1924 reprezint ă prima participare oficial ă a sportului românesc la cea de-a 8-a edi ție a J.O.
de la Paris, care a însemnat și prima medalie olimpic ă a sportului românesc, ob ținută de către
echipa de rugbi, care s-a clasat pe locul 3.
România are in palmaresul s ău olimpic un num ăr de 293 medalii – dintre care
86 aur, 89 argint și 117 bronz câ știgate de sportivii români la J.O. de var ă de la
prima edi ție, Paris 1924 pân ă la ediția Beijing 2008.
Ar fi de consemnat c ă prima participare a României la Jo curile Olimpice, s-a produs în anul
1924 și că cea mai înalt ă clasare a țării noastre se petrece la Los Angeles în anul 1984 când

96
cu cele 20 de medalii de aur cucerite ocup ăm în ierarhia țărilor participante, un remarcabil
loc 2
De–a lungul istoriei J.O. au ob ținut titlul suprem urm ătorii sportivi medalia ți cu aur :
1952 – Helsinki – Iosif Sîrbu – tir în proba de arm ă liberă calibru redus – 40 focuri (400
pcte – record mondial și record olimpic );
1956 – Melbourne – Nicolae Linca –box cat. semimijl ocie – 67 kg.; – Leon Rotman
– dublu campion olimpic în probe le de canoe simplu 1000 m și 10.000m; – Dumitru Alexe,
Simion Ismailciuc – canoe dublu – 1000 m; Șefan Petrescu – tir, pistol vitez ă (587 puncte –
record mondial și record olimpic );
1960 – Roma – Iolanda Bala ș (1,90m), a fost considerat ă cea mai mare s ăritoare a
tuturor timpurilor, (a c ărei ultimă apariție important ă de la Olimpiada de la Tokio a fost
surprinsă și de televiziunea român ă). Absența televizorului în perioada de dinaintea J.O. de
la Roma, când Iolanda Bala ș începuse seria recordurilor, a stârnit dincolo de grani țele
țării, nu numai admira ție ci, pe alocuri, și neîncredere. A fost în turnee în zeci de țări, pe
toate continentele, stabilind peste tot reco rduri (peste 100), ba mai mult a dovedit c ă poate
sări mai bine chiar decât acas ă, stabilind ultimele recorduri mondiale ale probei la Var șovia,
Budapesta și Sofia.
1968 – Ciudad de Mexico. Viorica Viscopoleanu –atletism, s ăritura în lungime –
6,82 m. (nou record mondial și record olimpic ); Ivan Pat zaichin – Serghei Covaliov canoe
dublu 1000m;
Ionel Drâmb ă-scrimă, floretă individual; Lia Manoliu – atletism – aruncarea discului –
58,28 m. (record olimpic).
Cu o viață închinată pentru sport, Lia Manoliu și-a văzut visul împlinit când a câ știgat
titlul olimpic la Ciudad de Mexico în anul 1968. Lia Manoliu este o frumoas ă legendă a
sportului nostru, meritele sale sportive fiind unani m recunoscute.La 36 de ani și jumătate, la a
cincea olimpiad ă, după două decenii de atletism, în lupt ă directă cu primele atlete care
trecuseră de 60 m, constrâns ă de o accident are la o singur ă aruncare, tr ăiește clipa de glorie
visată de oricare atlet, urc ă pe podiumul de premiere pe treapta cea mai înalt ă, acolo unde au
urcat campionii olimpici men ționați anterior și toți ceilalți eroi al cele i mai frumoase
Olimpiade a atletismului.
1972 – Munchen – Gheorghe Berceanu – lupte greco-romane ( 48kg); Nicolae
Martinescu – lupte greco-romane (100 kg).
1976 – Montreal – Olimpiada Nadiei Com ăneci. Nadia Com ăneci, cea mai tân ără
gimnastă a Olimpiadei, a câ știgat 3 medalii de aur – în pr obele: individual compus, bârn ă,
paralele inegale, 1 de argint pe echipe și 1 de bronz la sol. A fost prima gimnast ă notată cu
10. A primit de 5 ori nota maxim ă (10). A mai luat medalie Vasile Dîba – Caiac 1 – 500 m.
1980 – Moscova – A fost a 11-a edi ție a J.O. la care România a participat cu cea mai mare
delegație din istoria olimpi smului românesc – 239 sportivi. România a ob ținut locul 7 în
clasamentul pe medalii cu 25 de medalii din care 6 de aur. Nadia Com ăneci a obținut 2 medalii
de aur la gimnastic ă în probele de sol și bârnă; Sanda Toma – canotaj simplu vâsle; Toma
Simionov, Ivan Pa țaichin canoe 2 – 1000 m; Corneliu Ion – tir – pistol vitez ă (596 puncte);
Ștefan Rusu – lupte greco romane cat. 68kg.
1984 – Los Angeles. La aceast ă ediție au participat 7000 de sportivi din 140 de țări,
care s-au întrecut în 221 de prob e din cele 21 de sporturi desf ășurate. Sportivii țării noastre
au obținut un num ăr record de medalii: 53 – dintre care 20 aur. Atletismu1 romanesc a fost

97
reprezentat la Los Angeles de 9 atlete, 8 dintre acestea realizând cea mai bun ă performan ță
a atletismului romanesc din istoria particip ărilor la JO: Doina Melinte – aur la 800 m și
argint la 1 500 m ; Maricica Puic ă – aur la 3 000 m și bronz la 1500 m; Ani șoara Cușmir-
Stanciu – aur la lungime; Ivan Pa țaichin și Toma Simionov canoe -2 1000m; Ecaterina
Szabo gimnastic ă în proba de s ărituri; Simona P ăucă și Ecaterina Szabo gimnastic ă în proba
de bârnă; Ecaterina Szabo gimnastic ă în proba de sol; Elisabeta Lip ă și Marioara Popescu-
canotaj; Petru Becheru –haltere – categoria 82 kg, Nicu Vlad –haltere categoria 90kg; Ion
Draica lupte greco-romane categoria 85kg; Vas ile Andrei lupte greco-romane categoria
100kg.
1988 – Seul. Ediția asiatică a J.O. Moderne a întrunit un num ăr de 8473 de sportivi
din 166 de țări, care s-au întrecut în 237 de prob e ale celor 23 de sporturi din program.
România a participat cu o delega ție mică de 62 sportivi, care au c oncurat la 10 sporturi. Au
obținut 24 de medalii dint re care 7 de aur. Medalia ții cu aur au fost: Paul a Ivan – atletism, în
proba de 1.500 metri; Daniela Siliva ș – gimnastic ă, în probele de paralele, bârn ă și sol;
Rodica Arba și Olga Homeghi – canotaj, în proba de 2 rame f ără cârmaci; Sorin Babii – tir,
pistol liber; Vasile Pu șcașu – haltere (100 kg)
1992 – Barcelona . Această ediție a întrunit un num ăr record de participan ți din istoria
Jocurilor pân ă la acea dat ă – 9368 de sporti vi din 166 de țări, ce s-au întrecut în 257 de probe
din cadrul celor 25 de sporturi cuprinse în program. România a ob ținut 18 medalii dintre care 4
de aur. Medalia ții cu aur au fost: Lavinia Milo șovici — gimnastic ă, în probele de s ărituri și sol;
Elisabeta Lip ă — canotaj, în proba de simplu vâsle și echipajul 4+1 rame – Dimitrie Popescu ,
Dumitru R ăducanu , Iulică Ruican , Nicolae Țaga și Viorel Talapan
1996 – Atlanta. Performan țele deosebite înregistrate la aceast ă ediție a J.O. au fost
rezultatul progreselor deosebite din tehnologia și metodologia antren amentului sportiv.
Statele mici și necunoscute pân ă la JO de la Atlanta au în țeles că, prin sport, se pot
evidenția, fiind avantajate de impactul pe car e îl are televiziunea asupra publicului.
România a participat cu o delega ție de 168 de sportivi, care au ob ținut 20 de medalii
dintre care 4 de aur. Medalia ții cu aur au fost: Laura Badea —scrimă în proba de floret ă,
individual; Simona Amânar — gimnastic ă, în proba de s ărituri; Constan ța Burcică-Pipotă și
Camelia Macoviciuc — canotaj, dublu vâsle cat. u șoară; Vera Cochelea , Liliana Gafencu ,
Elena Georgescu , Doina Ignat , Elisabeta Lip ă, Ioana Olteanu , Marioara Popescu , Doina
Spircu , Anca Tănase — canotaj, 8+1.
2000 – Sidney . Ediție a J.O. Moderne, remarcat ă prin num ărul mare de sportive,
4.254, adic ă peste 38% din totalul concuren ților. In ultimii 20 de ani, CIO a militat pentru
creșterea prezen ței sportivelor la JO acceptând, de la o edi ție la alta, noi sporturi și probe
feminine. Astfel, se ajunge, in anul 2000, la 120 probe feminine (ceea ce înseamn ă 40%),
plus alte 12 mixte – 4% , din totalul probelor înscrise în program. Delega ția României a
deplasat la antipozi 156 sportivi ( 76 b ărbați și 80 femei), care au concurat la 16 discipline
sportive, cucerind 26 de medalii – 11 de aur, 6 de argint si 9 de bronz . Medalia ții cu aur au
fost: Gabriela Szabo – atletism, 5.000 metri; Florin Popescu și Mitică Pricop – canoe,
1000m; Mihai Claudiu Covaliu – scrim ă, sabie individual; Marius Urzic ă – gimnastic ă, cal
cu mânere; Simona Amânar – gimnastic ă, individual compus; Simona Amânar, Loredana
Boboc, Andreea Is ărescu, Maria Olaru, Claudia Pres ăcan, și Andreea R ăducan – gimnastic ă,
echipe; Georgeta Damian și Doina Ignat – canotaj, 2 rame f ără cârmaci; Vera Cochelea,
Georgeta Damian, Maria Magdale na Dumitrache, Liliana Gafenc u, Elena Georgescu, Doina

98
Ignat, Elisabeta Lip ă, Ioana Olteanu și Viorica Susanu – canotaj, 8+1; Angela Alupei și
Constanța Burcică-Pipotă – canotaj, 2 vâsle cat. U șoară; Diana Mocanu – nata ție, 100m
spate; Diana Mocanu – nata ție, 200m spate
2004 – Atena. Au participat 10.500 de sportivi din 202 de țări, în cadrul a 301 probe cu
medalii și 28 de sporturi diferite. Sportivii români au cucerit 19 medalii dintre care 8 de aur.
Sportivii medalia ți cu aur au fost – Georgeta Damian și Viorica Susanu – ca notaj, dublu rame;
Angela Alupei și Constanța Burcică-Pipotă – canotaj, dublu vâsle cat. U șoară; Aurica B ărăscu,
Georgeta Damian, Rodica Florea, Liliana Gafencu, Elena Ge orgescu, Doina I gnat, Elisabeta
Lipă, Ioana Papuc și Viorica Susanu – canotaj, 8+1; C ătălina Ponor – gimnastic ă, bârnă;
Cătălina Ponor – gimnastic ă, sol; Monica Ro șu – gimnastic ă, sărituri; Cătălina Ponor, Silvia
Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Ro șu și Alexandra Eremia – gimnastic ă, echipe;
Camelia Potec – nata ție, 200m liber.
2008 – Beijing . Romania a fost reprezentata la Jocu rile Olimpice de la Beijing de 105
sportivi, care au ob ținut un num ăr total de 8 medalii, dintre care 4 medalii de aur: Alina
Alexandra Dumitru – judo – 48 kg; Georgeta Andronache, Viorica Susanu – canotaj dublu
rame; Constantina Di ță Tomescu- atletism- maraton; Sanda Izba șa – gimnastic ă în proba de sol.
Făcând o retrospectiv ă a particip ărilor României la Jocur ile Olimpice Moderne,
precum și un bilan ț al numărului de medalii, puncte și clasări în ierarhia valoric ă a acestei
competiții, putem trage câteva c oncluzii edificatoare: Prim a participare a României la Jocurile
Olimpice Moderne a fost în anul 1900 la edi ția a II-a, desf ășurată la Paris. Comitetul Olimpic
și Sportiv Român a fost înfiin țat în anul 1914.
Începând cu anul 1924 , România particip ă la Jocurile Ol impice cu o echip ă completă și
de atunci a lipsit doar la dou ă ediții ale Jocurilor Olimpice de var ă (Los Angeles 1932 și Londra
1948) și la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarn ă (Squaw Valley 1960).
Sportivii români au câ știgat un total de 291 de medalii, dintre car e 86 de aur, 88 de argint și 117
de bronz. Sporturile la care s-au remarcat sportivii români și au obținut medalii au fost:
atletism, box, canotaj, gimnastic ă, dar și la haltere, lupte, nata ție, tir.
Cele mai multe medalii au fost ob ținute la gimnastic ă. România ocup ă locul doi (dup ă
Ungaria ) ca număr de medalii câ știgate de o țară care nu a fost gazd ă a Jocurilor Olimpice.

Rezumat
Renașterea Olimpismului este atribuit ă baronului Pierre de Coubertin, om de înalt ă
cultură înzestrat cu deosebite valen țe pedagogice și organizatorice.
Primul pre ședinte al Comitetului Interna țional Olimpic este dese mnat un reprezentant al
Greciei – leag ăn al Olimpismului, în persoana lui Demetrios Vikelas, care de ține funcția în
perioada 1884-1886, dup ă care aceasta îi revine de ținătorului ideii – Pierre de Coubertin, pentru
o perioadă mult mai lung ă -1886-1925.
Prima edi ție a Jocurilor O limpice moderne desf ășurate în anul 1896 la Atena – capitala
Greciei, particip ă doar 13 țări și un număr de 311 sportivi (numai b ărbați), dintre car e 230 erau
greci! Num ărul ramurilor de sport la care s-au organizat întreceri au fost de numai 9, iar in afara
sportivilor din țara gazdă au mai participat sportivi din Fran ța – 19, Germania – 19, S.U.A.

99
– 14, Marea Britanie – 8, Ungaria – 8, Austria – 4 , Danemarca – 4 și câte 1 din Australia,
Bulgaria, Elve ția, Suedia și Chile.
Evanghelie Zappa (1800-1865), a fost cel care a lansat pent ru prima oar ă ideea
renașterii olimpismului modern din fonduri proprii, în anul 1859 la Atena.
Zappa a lăsat în testamentul s ău din 30 noiembrie 1860, re dactat în comuna ialomi țeană
Broșteni, o indica ție precisă:„ Restaurarea Jocurilor Olimpice, s ă fie celebrate la fiecare
patru ani, dup ă învățăturile vechilor greci, str ămoșii noștri” .
Jurământul Olimpic reprezint ă probabil cel mai bine idealurile lui Coubertin :„Cel mai
important lucru la Jocur ile Olimpice nu este s ă câștigi ci să participi, a șa cum în via ță nu
contează triumful ci lupta. Esen țial nu e să cucerești ci să lupți bine”.
România are in palmaresul s ău olimpic un num ăr de 293 medalii – dintre care 86 aur,
89 argint și 117 bronz câ știgate de sportivii români la J.O. de var ă de la prima edi ție, Paris 1924
până la ediția Beijing 2008.

U.7.4. Teste de autoevaluare
1. Care este deviza olimpic ă?
2. În ce an a fost introdus Imnul Olimpic?
3. Cine a fost primul atlet african care a luat o medalie olimpic ă?
4. În ce an au boicotat 27 de țări africane Jocurile Olimpice de var ă?
5. Care a fost deviza de particip are la J.O.a lui Coubertin?

100
BIBLIOGRAFIE
1. Dragnea, C.A., Mate Teodorescu S. Teoria Sportului. București: Editura FEST, 2002.
2. Goga, I., Vilara, R.: Tokio Olimpiada Recordurilor. București: Editura Uniunii de
Cultură Fizică și Sport, 1965.
3. Goga, I. Valeriu. Em.: Olimpiada mexican ă. București: Editura Consiliului Na țional
pentru Educa ție Fizică și Sport, 1969.
4. Ghibu, E. Todan, I.: Sportul Românesc de-a Lungul Anilor. București: Editura
Stadion, 1970.
5. Teodorescu, L.: Probleme de Teorie și Metodica Jocurilor Sportive. București:
Editura Sport – Turism, 1975.
6. Kirițescu, C.: Palestrica. București: Editura U.C.F.S, 1964.
7. Ludu, V., Țopescu, C.: Fayr – Play. București: Editura Sport – Turism, 1980
8. Mitra, Gh., Retinschi, A.: Constelația Olimpiadelor. București: Editura Sport –
Turism, 1984.
9. Mindrescu V., Prescornita B- ,,Istoria educatiei fizi ce si sportului„, Editura
Universitatii Transilvania din Brasov, 2012
10. Postolache, N.: – ,, Onoare lui Evanghelie Zappa,,. Bucuresti: Editura Profexim, 1996
11. Prescorni ță, A.: Teoria activit ăților motrice. Brașov: Editura Universit ății
Transilvania din Brașov, 2004.
12. Prescorni ță, A.: Antrenamentul sportiv – o viziune integrativ ă. Brașov: Editura
Universității Transilvania din Brașov, 2006
13. Șiclovan, I.: Teoria Educa ției Fizice și Sportului. București: Editura Sport – Turism,
1979
14. Șiperco, A.: Olimpismul, Mi șcarea Olimpic ă, Jocurile Olimpice . București: Editura
Sport – Turism, 1976.
15. Urziceanu, R., Vornicu, T.: Jocurile Olimpice de la Roma. București: Editura Uniunii
de Cultură Fizică și Sport, 1962
16. Vilara, R.: Montreal 76 – Olim piada Nadiei Com ăneci. București: Editura Sport –
Turism, 1977.
Link-uri:
17. http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/educ atie-fizica/istoria-educatiei-fizice-si-
sportului-239640.html
18. http://www.scritube.com/timp-liber/sport/E xercitiile-fizice-practicate-75494.php
19. http://www.scritube.com/timp-liber/sport/Luc rare-de-atestat-educatia-fi25851.php
20. http://www.romgym.ro /?page_id=763
21. http://www.lupteromania.c om/index.php/istoric-4
22. http://www.rasfoiesc.com/hobby/spor t/Stiinta-Educatiei-Fizice-Si-Sp62.php
23. http://facultate.regielive.ro/cur suri/educatie-fizica/istoria-e ducatiei-fizice-si-sportului-
180811.html
24. http://www.scrigroup.com/sanatate/sport/Obi ectivul-Izvoarele-si-metodele85584 BIE
25. http://www2.unitbv.ro /LinkClick.aspx?fileticket= 7mXloJE8OH0% 3DHYPERLINK
"http://www2.unitbv.ro/Lin kClick.aspx?fileticket=7mXloJE8OH0%3D&tabid=163"
&HYPERLINK
"http://www2.unitbv.ro/Lin kClick.aspx?fileticket=7mXloJE8OH0%3D&tabid=163"ta
bid=163