Lector univ. drd. CRISTIANA TURIANU [624761]

108

DREPT CIVIL

Lector univ. drd. CRISTIANA TURIANU

Obiective
Disciplina Drept civil, ca totalitate a normelor care reglemen-
tează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale între persoane fizice și
persoane juridice, î și propune s ă asigure însu șirea de către studen ți a
cunoștințelor juridice fundamentale, de care nu se poate lipsi nici unul
dintre studen ții Facultății de Drept. Studiul acestei discipline are
menirea totodat ă de a familiariza viitorul jurist cu institu țiile
disciplinei respective.

SEMESTRUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL
I. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Noțiune, caractere și structur ă
A. Noțiunea raportului juridic civil
„Raportul juridic civil” este o specie de „raport juridic”. Deci, în
definirea raportului juridic civil trebuie pornit de la ceea ce înseamn ă
raport juridic, în general. Se admite, în doctrin ă, că raport juridic
înseamnă o relație socială reglementat ă de norma de drept.
În consecin ță, raportul juridic civil este o rela ție socială –
patrimonial ă ori nepatrimonial ă – reglementat ă de norma de drept
civil.
Prin urmare, dac ă orice raport juridic civil este o rela ție socială,
mai întâi, nu orice rela ție socială, prin ea îns ăși, este raport juridic
civil; pentru a avea aceast ă calitate, este absolut necesar ca ea s ă
îmbrace „haina juridic ă”, ceea ce se realizeaz ă prin reglementarea sa
de către norma de drept civil.

109B. Caracterele raportului juridic civil
a) Raportul juridic civil are caracter social. Acest caracter
decurge din aceea c ă, pe de o parte, prin reglementarea sa de c ătre
norma de drept civil, rela ția dintre oameni nu- și pierde tr ăsătura de a fi
relație socială și, pe de alt ă parte, norma de drept civil (ca orice norm ă
juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în
calitatea lor de fiin țe sociale, dotate cu ra țiune. Într-adev ăr, legea nu
poate stabili reguli de conduit ă pentru lucruri. Chiar atunci când se
vorbește despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în
vedere conduita oamenilor – ei între ei – cu privire la lucruri ori bunuri.
b) Raportul juridic civil are caracter voli țional. O relație socială
devine raport de drept civil pentru c ă acest lucru s-a voit, de către
legiuitor, atunci când a fost adoptat ă norma juridic ă civilă. Acest prim
aspect al caracterului voli țional al raportului juridic civil este comun
tuturor raporturilor juridice. Exist ă, însă, și un al doilea aspect,
specific, pentru raporturile juridice civile care izvor ăsc din actele
juridice civile, și anume: actul juridic civil înseamn ă manifestare de
voință în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la
raporturile juridice civile, pe lâng ă voința exprimat ă în norma de drept
civil, care reglementeaz ă actul juridic civil, exist ă și voința autorilor
(ori autorului) actului juridic civil (deci „dublu caracter voli țional”).
c) Raportul juridic civil se caracterizeaz ă prin pozi ția de
egalitate juridic ă a părților. Egalitatea juridic ă a părților reprezint ă nu
numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci și exprimă un
caracter propriu raportului juridic civil. Con ținutul acestui caracter se
exprimă în nesubordonarea unei părți față de cealalt ă. Este vorba,
deci, de pozi ția unei părți față de cealalt ă – care este de nesubordonare –
și nu de „principiul egalit ății în fața legii civile”, unde e vorba de
poziția subiectelor de drept civil fa ță de legea civil ă.
C. Structura raportului juridic civil
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: p ărțile,
conținutul și obiectul. Părțile sau subiectele raportului juridic sunt
persoanele fizice și persoanele juridice care sunt titularele drepturilor
și obligațiilor civile. Conținutul raportului juridic civil este dat de
totalitatea drepturilor subiective și a obliga țiilor civile pe care le au

110părțile. Obiectul raportului juridic civil const ă în acțiunile ori inac-
țiunile la care sunt îndrituite p ărțile ori de care acestea sunt ținute să le
respecte. Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil const ă în
conduita pe care o pot avea ori trebuie s ă o aibă părțile. Fiind consti-
tutive, adic ă esențiale, aceste trei elemente trebuie s ă fie întrunite
cumulativ, pentru a fi în prezen ța unui raport juridic civil.
2. Părțile raportului juridic civil
A. Noțiuni elementare
„Persoana fizic ă” este subiectul individual de drept, adic ă omul,
privit ca titular de drepturi și obligații civile.
„Persoana juridic ă” este subiectul colectiv de drept, adic ă un
colectiv de oameni care, întrunind condi țiile cerute de lege, este
titular de drepturi subiective și obligații civile . Expresia echiva-
lentă este aceea de „persoan ă morală”. Pentru a avea calitatea de
persoană juridică, legea civil ă cere ca un colectiv s ă întruneasc ă,
cumulativ, trei condi ții: să aibă o organizare proprie; s ă aibă un
patrimoniu distinct; s ă aibă un scop determinat, în acord cu interesele
obștești (art. 26 din Decretul nr. 31/1954 „privind persoanele fizice și
persoanele juridice”).
B. Categoriile subiectelor de drept civil
Din cele ar ătate rezult ă că există două mari categorii de subiecte
de drept civil: persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de
drept civil; persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept
civil.
Fiecare din aceste categorii comport ă unele subcategorii. Astfel,
în categoria persoanelor fizice: minorii sub 14 ani, care sunt persoane
fizice lipsite de capacitate de exerci țiu; minorii între 14 și 18 ani, care
sunt persoane fizice cu capacitate de exerci țiu restrâns ă; majorii, care
sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplin ă capacitate de
exercițiu. După criteriul cetățeniei, deosebim: persoane fizice de
cetățenie român ă și persoane fizice de cetățenie străină; aici se includ
și persoanele fizice fără cetățenie, numite apatrizi, și cele cu dublă
cetățenie (din care nici una nu este român ă).
În categoria persoanelor juridice, deosebim: persoane juridice
particulare ori private; cooperatiste și obștești; de stat; mixte. După
criteriul naționalității, se pot deosebi: persoanele juridice de

111naționalitate român ă (în principiu, cele cu sediul în România);
persoanele juridice de altă naționalitate, str ăină.
C. Capacitatea civil ă
Expresia capacitate civil ă desemneaz ă capacitatea subiectelor de
drept civil. Ea are ca gen proxim no țiunea de „capacitate juridic ă”,
care înseamn ă aptitudinea, general ă și abstract ă, de a fi titular de
drepturi și obligații. În structura capacit ății civile intr ă două elemente:
capacitatea de folosin ță și capacitatea de exerci țiu.
a) Capacitatea civil ă a persoanelor fizice
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice este aptitudinea,
generală și abstract ă, a omului, de a avea drepturi și obligații (art. 5
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 7 din Decretul
nr. 31/1954, „capacitatea de folosin ță începe de la na șterea persoanei
și înceteaz ă odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concep țiune, însă numai dac ă el se na ște viu”.
Conținutul acestei capacit ăți este dat de aptitudinea de a avea toate
drepturile și obligațiile civile, cu excep ția celor oprite de lege.
Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice este aptitudinea
omului de a- și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini obliga țiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 alin. 3 din decretul
nr. 31/1954). Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerci țiu: minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pus ă sub interdic ție.
Pentru cei care nu au capacitatea de exerci țiu, actele juridice se fac de
reprezentan ții lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani are capacitatea de exerci țiu restrâns ă. Actele juridice
ale minorului cu capacitate restrâns ă se încheie de c ătre acesta cu
încuviințarea prealabil ă a părinților sau a tutorelui”. În fine, potrivit
art. 8 din acela și Decret nr. 31/1954, „capacitatea deplin ă de exerci țiu
începe de la data când persoana devine major ă. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se c ăsătorește
dobândește prin aceasta, capacitatea deplin ă de exerci țiu”.
b) Capacitatea civil ă a persoanei juridice
• Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, aceast ă capacitate se
dobândește de la data înregistr ării sau de la o alt ă dată (după
distincțiile prevăzute în acest articol).

112Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridic ă nu poate avea decât
acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”; acest text consacr ă principiul specialit ății
capacității de folosin ță a persoanei juridice.
• Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice este aptitudinea
sa de a-și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini obliga țiile
civile, prin încheierea de acte juridice, de c ătre organele sale de
conducere. Potrivit art. 35 alin. 1 și 2, „Persoana juridic ă își exercită
drepturile și își îndepline ște obliga țiile prin organele sale. Actele
juridice făcute de organele persoanei ju ridice, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice îns ăși”.
3. Conținutul raportului juridic civil
Prin conținutul acestui raport se în țelege totalitatea drepturilor
subiective și a obligațiilor civile pe care le au p ărțile. Cunoa șterea
acestor elemente implic ă o analiză distinctă.
A. Drepturile subiective civile
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscut ă de legea
civilă subiectului activ – persoan ă fizică ori persoan ă juridică – în
virtutea c ăreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, s ă aibă o
anumită conduită, să pretindă o conduit ă corespunz ătoare – să dea, să
facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și, în caz de nevoie, s ă
ceară concursul for ței coercitive a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile
a) În func ție de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile
sunt absolute și relative. Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept
în virtutea c ăruia titularul s ău poate avea o anumit ă conduită, fără a
face apel la altcineva pentru a și-l realiza. Sunt absolute drepturile
personale nepatrimoniale și drepturile reale. Dreptul subiectiv civil
relativ este acel drept în virtutea c ăruia titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduit ă determinat ă, fără de care dreptul nu se
poate realiza. Sunt, tipic, relative, drepturile de crean ță.
b) În func ție de natura con ținutului lor, drepturile subiective
civile se împart în patrimoniale și nepatrimoniale. Este patrimonial
dreptul subiectiv al c ărui conținut poate fi exprimat b ănește, pecuniar.
Sunt patrimoniale dreptul real și dreptul de crean ță. Este

113nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv
al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani. Sunt nepatri-
moniale: drepturile care privesc existen ța și integritatea (fizic ă și
morală) ale persoanei: drepturile care privesc identificarea persoanei
(cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domi-ciliu și reședință, dreptul la o stare civil ă, iar pentru persoana juridic ă,
dreptul la denumire, la sediu etc.).
c) După corelația dintre ele, drepturile subiective civile se
împart în principale și accesorii. Este principal acel drept subiectiv
care are o existen ță de sine st ătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun
alt drept; de pild ă, drepturile reale principale, respectiv dreptul de
proprietate, în toate formele sale, și drepturile reale principale
corespunz ătoare dreptului de proprietate privat ă: dreptul de uz,
dreptul de uzufruct, dreptul de abita ție, dreptul de superficie și dreptul
de servitute. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a c ărui soartă
juridică depinde de existen ța altui drept subiectiv civil, cu rol de drept
principal (de pild ă, ca drept real accesoriu, dreptul de ipotec ă, dreptul
de gaj, privilegiile, dreptul de reten ție). Aceast ă împărțire a drepturilor
subiective civile este important ă pentru c ă dreptul civil accesoriu
depinde de dreptul civil principal ( accesorium sequitur principale ).
B. Obligația civilă
Obligația civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic civil de a avea o anumit ă conduită – corespunz ătoare dreptului
subiectiv corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face ori a
nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impus ă prin forța coercitiv ă a
statului.
Clasificarea obliga țiilor civile
a) În func ție de obiectul lor, deosebim: obliga ția de a da,
obligația de a face și obligația de a nu face ceva; obliga ția pozitivă și
obligația negativă; obligația de rezultat (determinat ă) și obligația de
diligență (de mijloace).
• Obligația de a da este îndatorirea de a constitui sau de a
transmite un drept real (exemplu: obliga ția vânzătorului de a trans-
mite dreptul de proprietate asupr a lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului).
• Obligația de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a
presta un serviciu ori de a preda un lucru (exemplu: cea a

114vânzătorului de a preda lucrul vândut cump ărătorului; cea de a presta
întreținerea creditorului, în virtutea c ontractului de vânzare cu clauz ă
de întreținere).
• Obligația de a nu face ceva, ca obligație corelativă unui drept
absolut, înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natur ă a aduce
atingere acelui drept. Ca obliga ție corelativă unui drept relativ, ea
înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dac ă debitorul nu s-ar fi
obligat la ab ținere (de exemplu, obliga ția pe care și-o asumă nepoata
față de unchi, printr-un contract de dona ție, de a nu se c ăsători până la
absolvirea facult ății).
Sunt pozitive obligațiile de „a da” și „a face”; este negativă
obligația de „a nu face ceva”.
Este de rezultat (numită și determinat ă) acea obliga ție care
constă în îndatorirea debitorului de a ob ține un rezultat determinat
(exemplu: cea a vânz ătorului de a preda cump ărătorului lucrul vân-
dut); este de diligență (numită și de mijloace ) acea obliga ție care
constă în îndatorirea debitorului de a depune toat ă stăruința pentru
obținerea unui anumit rezultat, f ără a se obliga la rezultatul însu și (cea
a medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumit ă maladie).
b) In func ție de sancțiunea ce asigur ă respectarea obliga țiilor
civile, distingem obliga ția civilă perfectă și obligația civilă imperfect ă
(numită și naturală).
• Este perfectă acea obliga ție civilă a cărei executare este
asigurată, în caz de neexecutare de c ătre debitor, printr-o ac țiune în
justiție și obținerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare
silită (prin executorul judec ătoresc, de regul ă).
• Este imperfect ă (numită și naturală) acea obliga ție a cărei
executare nu se poate ob ține pe cale silit ă, dar odat ă executată de bună
voie de către debitor, nu este permis ă restituirea ei (exemplu: art. 1092
C.civ., care dispune c ă „Orice plat ă presupune o datorie; ceea ce s-a
plătit fără să fie debit este supus repeti țiunii. Repeti țiunea nu este
admisă în privin ța obligațiilor naturale, care au fost achitate de bun ă
voie”). Tot astfel, „debitorul care a executat obliga ția după ce dreptul
la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul s ă ceară
înapoierea presta ției” (art. 20 din Decretul nr. 167/1958).
4. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil în țelegem acțiunea la care
este îndrituit subiectul activ și cea de care este ținut subiectul pasiv .

115Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din
conduita p ărților.
În raporturile patrimoniale, conduita p ărților se refer ă adesea, la
lucrurile din lumea exterioar ă, numite și bunuri . Acestea nu pot fi
incluse în structura raportului juridic civil, dat ă fiind natura socială a
acestui raport. Totu și, pentru u șurința exprim ării, se spune c ă
„obiectul raportului juridic civil îl formeaz ă un bun ori ni ște bunuri”.
„Bunul”, deci, este luat în considerare ca obiect derivat al raportului
juridic civil.
A. Definiția bunului în dreptul civil
Prin bun se înțelege o valoare economic ă utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și susceptibil ă de
apropriere sub forma dreptului patrimonial. În practic ă, în doctrin ă și
chiar în legisla ție, termenul „bunuri” este folosit fie în sensul definit
mai sus – sens în care poate fi folosit și termenul „lucru” –, fie prin
„bun” se desemneaz ă atât lucrul, cât și dreptul patrimonial care are ca
obiect acel lucru.
B. Clasificarea bunurilor
Clasificările mai importante ale bunurilor sunt urm ătoarele:
a) În func ție de natura lor și de calificarea dat ă de lege, bunurile
se împart în mobile și imobile (numite și mișcătoare și nemișcătoare).
Categoriile de bunuri mobile sunt urm ătoarele:
– mobile prin natura lor („Sunt mobile prin natura lor, corpurile
care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mi șcă de
sine precum sunt animalele, precum și cele care nu se pot str ămuta din
loc decât printr-o putere str ăină” – 473 C.civ.);
– mobile prin determinarea legii („Sunt mobile prin deter-
minarea legii obliga țiile și acțiunile care au ca obiect sume exigibile
sau efecte mobiliare, ac țiunile sau interesele în companii de finan țe, de
comerț sau de industrie, chiar și când capitalul acestor companii
constă în imobile” – art. 474 C.civ.);
– mobile prin anticipa ție sunt acele bunuri care, prin natura lor,
sunt imobile, dar pe care p ărțile unui act juridic le consider ă ca mobile
în considerarea a ceea ce vor deveni, ca exemplu, fructele și recoltele
neculese înc ă, dar înstr ăinate prin act juridic, cu anticipa ție.

116Categoriile de bunuri imobile sunt urm ătoarele:
– imobile prin natura lor („Fondurile de p ământ și clădirile sunt
imobile prin natura lor” – art. 463 C.civ.; „Morile de vânt, sau de ap ă,
așezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor” – art. 464 C.civ.;
„Recoltele care înc ă se țin de rădăcini, și fructele de pe arbori,
neculese înc ă, sunt asemenea imobile” – art. 465 C.civ.);
– imobile prin obiectul la care se aplic ă („Sunt imobile prin
obiectul la care se aplic ă: uzufructul lucrurilor imobile, servitutea,
acțiunile care tind a revendica un imobil” – art. 471 C.civ.);
– imobile prin destina ție („Obiectele ce proprietarul unui fond a
pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond a pus pe el pentru
serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destina ție” – art.
468 C.civ.). Astfel, sunt imobile prin destina ție, animalele afectate la
cultură; instrumentele ar ătoare; stupii cu roi, pe ștele din iaz, teascurile,
clădirile etc.
Importanța juridică a clasific ării bunurilor în mobile și imobile
se concretizeaz ă în regimul juridic diferit, sub diferite aspecte, dintre
care amintim: 1) în ce prive ște efectele posesiei: dac ă pentru imobile
posesia poate conduce la uzucapiune (prescrip ție achizitiv ă), pentru
mobile, posesia de bun ă-credință valoreaz ă proprietate (art. 1909 C.
civ.); 2) în ce prive ște drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect
un imobil, pe când gajul (amanetul) prive ște un mobil.
b) După regimul circula ției lor juridice, distingem bunuri care
se află în circuitul civil și bunuri scoase din circuitul civil.
– Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul
actelor juridice (deci, care pot fi înstr ăinate ori dobândite prin act
juridic). Fac parte din aceast ă categorie: bunurile care pot circula
liber, neîngr ădit și bunurile care pot fi dobândite, de ținute ori
înstrăinate condi țional, adică în condiții restrictive, cum sunt: armele
și munițiile; produsele și substanțele toxice etc.
– Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma
obiectul actului juridic civil; se spune c ă asemenea bunuri sunt
inalienabile. Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3 din
Constituție). Apoi, potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a fondului
funciar, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dac ă prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45:
„Terenurile proprietate privat ă, indiferent de titularul lor, sunt și

117rămân în circuitul civil . Ele pot fi dobândite și înstrăinate prin
oricare dintre modurile stabilite de legisla ția civilă, cu respectarea
dispozițiilor din prezenta lege”.
Importanța juridică a acestei clasific ări se manifest ă pe planul
valabilității actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.
c) După modul în care sunt determinate, distingem bunuri
individual determinate (res certa) și bunuri determinate generic (res
genera). Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii
lor sau voin ței exprimate în act juridic, se individualizeaz ă prin
însușiri proprii, specifice. Sunt determinate generic acele bunuri care
se individualizeaz ă prin însu șirile speciei ori categoriei din care fac
parte. Individualizarea se face prin cânt ărire, măsurare, num ărare etc.
Această clasificare a bunurilor prezint ă importanță juridică în ceea ce
privește: momentul transmiterii dreptului real , care are ca obiect:
(res certa) – dreptul real se transmite în momentul realiz ării acordului
de voință, chiar dac ă nu s-a predat bunul; ( res genera ) – dreptul real se
transmite în momentul individualiz ării sau pred ării; suportarea
riscului contractului : (res certa) – dacă bunul piere fortuit înainte de
predarea lui, debitorul este liberat de obliga ția predării; (res genera) –
debitorul nu este liberat de obliga ția de predare, el trebuie s ă procure
alte bunuri de gen).
d) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obliga ții
civile, deosebim bunuri fungibile și bunuri nefungibile. Este fungibil
acel bun care, în executarea unei obliga ții, poate fi înlocuit cu altul,
fără să afecteze valabilitatea pl ății. Este nefungibil acel bun care nu
poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei obliga ții, astfel c ă
debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. Ca regul ă,
bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.
e) După cum folosirea lor implic ă ori nu consumarea ori
înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile și bunuri necon-
sumptibile. Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit f ără ca
prima lui întrebuin țare să nu implice consumarea substan ței ori
înstrăinarea lui. Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat,
fără ca, prin aceasta, s ă fie necesare consumarea substan ței ori
înstrăinarea lui. Aceast ă clasificare este util ă în materie de uzufruct și
de împrumut: când obiectul uzufructului e un bun neconsumptibil,

118uzufructuarul trebuie s ă restituie nudului proprietar chiar acel bun;
obiectul împrumutului de folosin ță, numit comodat, îl constituie un
bun neconsumptibil, pe când obiect ul împrumutului de consuma ție,
numit mutuum, îl formeaz ă bunuri consumptibile.
f) După cum sunt sau nu produc ătoare de fructe, bunurile se
împart în frugifere și nefrugifere. Este frugifer acel bun care poate
produce periodic, f ără consumarea substan ței sale, alte bunuri ori
produse, numite fructe. Este nefrugifer bunul care nu are însu șirea de a
da naștere, periodic, la produse f ără consumarea substan ței sale.
Distingem trei categorii de fructe. Potrivit art. 522 C. civ.,
„Fructele naturale sunt acelea ce p ământul produce de la sine;
producția și prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale.
Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin
cultură”, iar potrivit art. 523, „ Fructele civile sunt chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, ven itul rentier; arendele intr ă în clasa
fructelor civile”.
Fructele trebuie deosebite de producte. Productele sunt foloase
trase dintr-un bun cu consumarea substan ței sale; este product, spre
exemplu, piatra dintr-o carier ă ori nisipul dintr-o albie. Distinc ția între
fructe și producte este important ă, în materie de uzufruct și posesie
imobiliară: uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu și la producte,
care se cuvin nudului proprietar; posesia de bun ă-credință conduce
numai la dobândirea propriet ății fructelor (art. 485 C. civ.), nu și a
productelor.
g) După cum pot fi ori nu împ ărțite fără să-și schimbe, destina ția
lor, bunurile se împart în divizibile și indivizibile. Este divizibil acel
bun care poate fi împ ărțit fără să-și schimbe, prin aceasta, destina ția sa
economic ă. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împ ărțit fără să
nu-și schimbe, prin aceasta, destina ția sa economic ă. Spre exemplu, o
bucată de stofă poate fi împ ărțită, fiind bun divizibil, pe când un
autoturism este bun indivizibil. Aceast ă împărțire a bunurilor prezint ă
utilitate juridic ă în materie de partaj și de obliga ții.
h) După corelația dintre ele, împ ărțim bunurile în principale și
accesorii. Este principal acel bun care poate fi folosit independent,
fără a servi la întrebuin țarea altui bun. Este accesoriu bunul destinat s ă
servească la întrebuin țarea unui alt bun, principal (cureaua pentru
ceas, antena pentru televizor, husa pentru un autoturism etc.). Aceast ă

119împărțire a bunurilor prezint ă utilitate juridic ă, în executarea
obligației civile: când se datoreaz ă un bun, debitorul trebuie s ă predea
atât bunul principal, cât și pe cel accesoriu (în lips ă de stipula ție
contrară expresă).
i) După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale
și incorporale. Este corporal acel bun care are o existen ță materială,
fiind ușor perceptibil sim țurilor omului. Este incorporal valoarea
economic ă, ce are o existen ță ideală, abstractă, putând fi perceput ă cu
„ochii min ții” (drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri). Aceast ă
clasificare este important ă juridic, în ce prive ște, de pild ă, dobândirea
proprietății imobiliare ca efect al posesiei de bun ă-credință, care
operează doar pentru mobilele corporale (art. 1909 C. civ.).
j) După cum sunt sau nu supuse urm ăririi și executării silite
pentru plata datoriilor, deosebim bunuri sesizabile și bunuri
insesizabile. Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul execut ării
silite a debitorului (cum ar fi cele ce nu intr ă în enumerarea f ăcută de
art. 409 C. civ.). Este insesizabil bunul ce nu poate fi urm ărit silit
pentru plata unei datorii (cum este mijlocul fix al unei cooperative meșteșugărești, potrivit art. 21 din Decretul-Lege nr. 66/1990).
II. ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Definiția actului juridic civil
Prin act juridic civil se înțelege o manifestare de voin ță făcută
cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv, de a na ște, a
modifica ori a stinge un raport juridic civil concret. Rezultă că
elementele definitorii ale actului juridic sunt:
a) prezen ța unei manifestări de voin ță, care să provină de la un
subiect de drept civil (persoan ă fizică ori juridic ă);
b) manifestarea de voin ță trebuie exprimat ă cu intenția de a
produce efecte juridice civile; această trăsătură diferențiază actul
juridic civil de faptul juridic civil (săvârșit fără intenția de a produce
efecte juridice, efecte care se produc, îns ă, în puterea legii);
c) efectele juridice urm ărite, la manifestarea voin ței, pot consta
în a da na ștere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret;
prin aceast ă trăsătură, actul juridic civil se diferen țiază de actele

120juridice din alte ramuri de drept (precum: actul administrativ, actul de
comerț etc.).
Expresia „act juridic civil”, ori „act juridic” sau, pur și simplu,
termenul „act” se întrebuin țează cu două sensuri: fie ca manifestare de
voință cu intenția de a produce efecte juridice civile (cu semnifica ția,
deci, de operațiune juridic ă – negotium juris ), fie desemneaz ă
înscrisul constatator al manifest ării de voin ță ( a d i că suportul
material care consemneaz ă manifestarea de voin ță – instrumentum
probationis ).
2. Clasificarea actelor juridice civile
a) Acte unilaterale, bilaterale și multilaterale
• Este unilateral acel act juridic care constituie rezultatul voin ței
unei singure p ărți (de exemplu: testamentu l, acceptarea succesiunii,
renunțarea la o mo ștenire, denun țarea unui contract, oferta,
promisiunea public ă de recompens ă etc.).
• Este bilateral actul juridic civil care reprezint ă voința
concordant ă a două părți (precum: vânzarea-cump ărarea, dona ția,
mandatul, împrumutul, depozitul etc.).
• Este multilateral actul juridic civil care constituie rodul
acordului de voin ță ce provine de la trei sau mai multe p ărți (este un
asemenea act contractul civil de societate).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică în ce prive ște:
aprecierea valabilit ății actului (la cel unilateral se verific ă o singură
voință juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetat ă fiecare dintre
cele două voințe juridice); regimul juridic, diferen țiat, al viciilor de
consimțământ (eroarea, dolul, violen ța și leziunea).
b) Acte cu titlu oneros și acte cu titlu gratuit
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmărește
obținerea altui folos patrimonial (exemplu: contractul de vânzare-
cumpărare în care vânz ătorul urm ărește prețul în schimbul bunului
vândut, iar cump ărătorul urm ărește obținerea bunului cump ărat în
schimbul pre țului).
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procur ă un
folos patrimonial f ără a se urm ări obținerea altui folos patrimonial

121în schimb (exemplu: dona ția, comodatul, împrumutul f ără dobândă,
depozitul neremunerat, legatul).
Importanța juridic ă a acestei clasific ări se manifest ă în
diferențele de regim juridic între actele juridice cu titlu oneros și cele
cu titlu gratuit, în ce prive ște: capacitatea de a le încheia (legea e mai
pretențioasă atunci când e vorba de actele cu titlu gratuit); aplicarea
viciilor de consim țământ (bunăoară, leziunea nu prive ște actele cu
titlu gratuit).
c) Acte constitutive, translative și declarative
• Este constitutiv acel act juridic care d ă naștere la un drept
subiectiv civil care n-a existat anterior. Exemple: ipoteca
convențională (care creeaz ă dreptul real accesoriu numit ipotec ă),
amanetul (gajul) sau instituirea unui uzufruct.
• Este translativ actul juridic civil care are ca efect str ămutarea
unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt
translative, contractele de vânzare-cump ărare, de dona ție etc.
• Este declarativ acel act juridic civil care are ca efect conso-
lidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent (exemplu:
partajul).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică sub diferite
aspecte: actul constitutiv și cel translativ î și produc efectele numai
pentru viitor ( ex nunc ), pe când cel declarativ produce efecte și pentru
trecut ( ex tunc ); numai actele constitutive și cele declarative sunt
supuse, în principiu, publicit ății imobiliare; just-titlu, pentru uzuca-
piunea de 10-20 ani, poate fi doar un act translativ, iar nu și unul
declarativ.
d) Acte juridice de conservare, de administrare și de dispozi ție
• E s t e a c t d e conservare acel act juridic care are ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avan tajos deoarece, cu o cheltuial ă mică,
se salveaz ă un drept de o valoare mai mare (exemplu: întreruperea
unei prescrip ții prin ac țiunea în justi ție, înscrierea unei ipoteci sau a
unui privilegiu, soma ția etc.).
• Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizeaz ă
o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemplu:
închirierea unui bun, în anumite condi ții, culegerea fructelor, repara țiile
de întreținere, asigurarea unui bun etc.).

122• Este de dispoziție actul juridic civil care are ca rezultat ie șirea
din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcin ă
reală. Exemple: vânzarea-cump ărarea și donația.
Această clasificare prezint ă importan ță juridică în materia
capacității de a încheia actele juridice civile, în materie de repre-
zentare, precum și în ce prive ște acceptarea mo ștenirii.
e) Acte juridice civile patrimoniale și nepatrimoniale
• Este patrimonial actul juridic civil care are un con ținut
evaluabil în bani. De regul ă, sunt asemenea acte cele ce privesc
drepturile reale și de crean ță (exemplu: contractele de vânzare-cum-
părare, de dona ție, de împrumut etc.).
• Este nepatrimonial actul juridic civil care are un con ținut
neevaluabil în bani (exemplu: conven ția părinților unui copil din afara
căsătoriei ca acesta s ă ia numele de familie al unuia dintre ei).
Această împărțire a actelor juridice civile î și vădește utilitatea în
materia efectelor nulit ății (nu se pune problema „restituirilor” în cazul
anulării actului nepatrimonial) și în cea a ocrotirii incapabilului.
f) Acte juridice civile consensuale, solemne și reale
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla
manifestare de voin ță (actul consensual reprezint ă regula, din punctul
de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile).
• Solemn este acel act juridic la a c ărui încheiere manifestarea de
voință trebuie s ă îmbrace o anumit ă formă cerută de lege. Forma
solemnă pentru un asemenea act este o condi ție de valabilitate (e
forma cerut ă ad validitatem ori ad solemnitatem ). Ca acte solemne
menționăm donația, ipoteca conven țională și testamentul.
• Este real actul juridic civil care nu se poate încheia decât dac ă
manifestarea de voin ță este înso țită de remiterea (predarea) bunului
(exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual).
Același act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regul ă) și
alteori solemn (cum este vânzarea-cump ărarea unui teren); de ase-
menea, acela și act poate fi, ca regul ă, act solemn (de exemplu,
donația), iar alt ă dată să fie act real (de exemplu, darul manual).
Importanța juridică a acestei clasific ări se manifest ă în ce
privește aprecierea valabilit ății actelor civile din punctul de vedere al
formei de încheiere.

123g) Acte juridice între vii și pentru cauz ă de moarte
Actul între vii – inter vivos – este actul juridic civil care- și
produce efectele necondi ționat de moartea autorului. Majoritatea
actelor civile este format ă din actele între vii.
Actul pentru cauz ă de moarte – mortis causa – este actul juridic
civil care nu- și produce efectele decât la moartea autorului (exemplu:
testamentul).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică în ce prive ște
capacitatea de a fi încheiate, ca și în ce prive ște forma în care se pot
încheia actele respective.
h) Acte pure și simple și acte afectate de modalit ăți
• Este pur și simplu actul juridic civil care nu cuprinde o
modalitate: termen, condi ție ori sarcin ă. Unele acte civile sunt
incompatibile cu modalit ățile, ca, de pild ă, actul de op țiune
succesoral ă (acceptarea ori renun țarea la mo ștenire) ori actul de
recunoaștere a filia ției.
• Este afectat de modalit ăți actul juridic civil care cuprinde o
modalitate (de exemplu, contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauz ă de între ținere, în care este prezent termenul,
contractul de asigurare, contractul de dona ție cu sarcin ă).
i) Acte juridice civile principale și accesorii
• Este principal actul juridic civil care are o existen ță de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta altui act juridic (majoritatea
actelor juridice civile sunt acte principale).
• Este accesoriu acel act juridic civil a c ărui soartă juridică
depinde de soarta altui act juridic, principal (clauza penal ă, fideju-
siunea, gajul, ipoteca conven țională, arvuna etc.).
Această clasificare prezint ă utilitate în ce prive ște aprecierea
valabilității și eficacității actelor juridice civile; raportului dintre actul
accesoriu și cel principal i se aplic ă adagiul accesorium sequitur
principale.
j) Acte juridice numite (tipice) și acte nenumite (atipice)
• Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire
stabilită de legea civil ă, precum și o reglementare proprie. Majoritatea
actelor civile este format ă din acte numite, tipice (contractele civile și
actele unilaterale).

124• Este nenumit (sau atipic ) actul juridic civil care nu se bucur ă
de denumire și reglementare proprie (exemplu: contractul de vânzare
cu clauză de întreținere).
Importanța juridică a acestei clasific ări rezidă în determinarea
regulilor aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este cârmuit de normele care reglementeaz ă actul numit cel mai apropiat, ci se
aplică normele generale privind actul juridic civil ( exceptio est
strictissimae interpretationis ).
3. Condițiile (elementele) actului juridic civil
Prin condițiile actului juridic civil înțelegem elementele din care
este alcătuit un asemenea act.
Distingem urm ătoarele categorii de condi ții: condiții de fond
(care privesc con ținutul actului juridic civil) și de formă (cele care se
referă la exteriorizarea voin ței); condi ții esențiale (cele cerute pentru
chiar valabilitatea actului) și neesențiale (cele întâmpl ătoare, adic ă
cele care pot fi prezente ori pot lipsi, f ără să pună în discu ție
valabilitatea actului); condi ții de validitate (a căror nerespectare atrage
nulitatea actului juridic civil) și de eficacitate (a căror nerespectare
atrage inopozabilitatea actului juridic civil); condi ții generale (cerute
pentru orice act juridic) și speciale (cerute sau impuse doar pentru
anumite categorii de acte juridice civile).
Condițiile de fond, esen țiale ale actului juridic civil sunt:
capacitatea, consim țământul, obiectul și cauza.
A. Capacitatea de a încheia actul juridic
Capacitatea reprezint ă o condiție (cerință) de fond, esen țială și
de validitate, impus ă, cu caracter general, pentru orice act. Expresia
capacitatea civil ă desemneaz ă capacitatea subiectelor de drept civil.
Ea are ca gen proxim no țiunea de „capacitate juridic ă”, care înseamn ă
aptitudinea, general ă, de a fi titular de drepturi și obligații.
„Capacitatea de a încheia acte civile” const ă în aptitudinea
(vocația) subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și
obligații civile prin încheierea de acte de drept civil. Principalele
reglement ări ale capacit ății de a încheia actul juridic civil se g ăsesc în
Codul civil (art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoan ă ce nu este
declarată necapabil ă de lege”; art. 950 C. civ.: „Necapabili de a
contracta sunt: minorii, interzi șii, toți cei cărora legea le-a prohibit

125oarecare contracte”; art. 856 C. civ.: „Orice persoan ă este capabil ă de
a face testament, dac ă nu este oprit ă de lege” etc.). Dispozi ții privind
capacitatea de a încheia acte juridice se mai g ăsesc în Codul familiei,
Decretul nr. 31/1954 și în alte izvoare de drept civil.
Principiul ori regula este capacitatea de a face actul juridic civil
(excepția fiind incapacitatea). A șadar, excep ția de a încheia acte
juridice trebuie s ă fie expres prevăzută de lege, iar textele de excep ție,
după cum se știe, sunt de strict ă interpretare și aplicare ( exceptio est
strictissimae interpretationis ). Cu caracter general, acest principiu se
desprinde din prevederea art. 6 alin. 1 din decretul nr. 31/1954: „Nimeni nu poate fi îngr ădit în capacitatea de folosin ță și nici lipsit în
tot sau în parte, de capacitatea de exerci țiu, decât în cazurile și în
condițiile stabilite de lege”.
În structura capacit ății civile intr ă două elemente: capacitatea de
folosință și capacitatea de exerci țiu.
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice este acea parte a
capacității civile care const ă în aptitudinea, general ă și abstract ă, a
omului de a avea drepturi și obligații (art. 5 din Decretul nr. 31/1954);
aceste drepturi și obligații sunt civile, iar nu drepturi și obligații în
general, ceea ce rezult ă din art. 1 și 2 din acela și act normativ, care
recunoaște persoanei fizice și persoanei juridice drepturile subiective
civile, iar nu orice drepturi. Iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954,
„Capacitatea de folosin ță începe de la na șterea persoanei și înceteaz ă
odată cu moartea acesteia. Drepturile c opilului sunt recunoscute de la
concepțiune, însă numai dac ă el se naște viu”.
Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice este aptitudinea
omului de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și
îndeplini obliga țiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art.
5 din Decretul nr. 31/1954).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 și art. 8 din acela și act
normativ, capacitatea deplin ă a persoanei fizice de a- și asuma obliga ții
săvârșind acte juridice (capacitatea de exerci țiu) începe de la data când
persoana devine major ă (adică la împlinirea vârstei de 18 ani) sau
când minorul se c ăsătorește, dobândind astfel capacitatea deplin ă de
exercițiu. Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerci țiu: minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pus ă sub interdic ție.
Pentru cei care nu au capacitate de exerci țiu, actele juridice se fac de

126reprezentan ții lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani are capacitatea de exerci țiu restrâns ă. Actele juridice
ale minorului cu capacitate restrâns ă se încheie de c ătre acesta cu
încuviințarea prealabil ă a părinților sau a tutorelui”.
Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, aceast ă capacitate se
dobândește de la data înregistr ării s a u d e l a o a l t ă dată (după
distincțiile prevăzute în acest articol).
Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice este aptitudinea
de a-și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini obliga țiile civile,
prin încheierea de acte juridice, de c ătre organele sale de conducere.
Mai trebuie re ținut că, pentru persoana juridic ă, regula capacit ății de a
face acte juridice civile este subordonat ă principiului specialit ății
capacității. În această materie – a capacit ății –, fiind vorba de o
condiție de fond, esen țială și de validitate a oric ărui act juridic civil,
sancțiunea nerespect ării incapacit ății nu poate fi decât nulitatea
actului încheiat cu neobservarea regulilor privind capacitatea civil ă a
persoanelor.
• Pentru persoanele fizice, este de re ținut, în ce prive ște felul
nulității care intervine, c ă nulitatea absolută se aplică în caz de
nerespectare a unei incapacit ăți speciale (de folosin ță), impusă pentru
ocrotirea unui interes public. Per a contrario, în celelalte cazuri de
incapacități de folosin ță (de pildă, nesocotirea dispozi țiilor art. 806,
807 și 1308 C. civ.), precum și în ipoteza nerespect ării regulilor
privind capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice, fiind vorba de
ocrotirea unui interes preponderent individual, sanc țiunea aplicabil ă
este nulitatea relativă.
• Pentru persoanele juridice, lipsa capacit ății de folosin ță și
nerespectarea principiului specialit ății capacit ății de folosin ță a
acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954) atrag nulitatea absolută a actului civil respectiv.
B. Consimțământul
Prin consim țământ se în țelege acea condiție esențială, de fond și
generală a actului juridic civil care const ă în hotărârea de a încheia
un act juridic civil manifestat ă în exterior. Pentru a fi valabil,
consimțământul trebuie s ă îndeplineasc ă următoarele condiții: să

127provină de la o persoan ă cu discern ământ; să fie exprimat cu inten ția
de a produce efecte juridice; s ă fie exteriorizat; s ă nu fie alterat de
vreun viciu de consim țământ.
a) Consimțământul să provină de la o persoan ă cu discer-
nământ . Această condiție decurge din caracterul conștient al actului
juridic civil; pentru a i se recunoa ște efecte juridice – de a na ște,
modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete –, subiectul de drept civil trebuie s ă aibă puterea de a aprecia, de a discerne conse-
cințele juridice care se produc în baza manifest ării sale de voin ță.
Persoana fizic ă cu deplin ă capacitate de exerci țiu este prezumat ă
că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsit ă de capacitate de exerci țiu (minorul sub 14 ani și cel pus
sub interdic ție judecătorească) este prezumat ă a nu avea discern ământ,
fie datorit ă vârstei fragede, fie st ării de sănătate mintal ă. Minorul între
14 și 18 ani are discern ământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridic ă nu se pun probleme, deoarece reprezen-
tantul ei legal este, întotdeauna, o persoan ă fizică cu deplin ă capacitate
de exercițiu.
În afară de incapacitățile legale de exerci țiu (adică de cazuri în
care legea prezum ă o persoan ă ca lipsită de discern ământ) exist ă și
cazuri de incapacități naturale în care se g ăsesc persoane capabile
după lege; în aceste cazuri, în drept, persoana este capabil ă (are
discernământ), dar, în fapt, ea este lipsit ă temporar de discern ământ.
În acest sens se citeaz ă cazurile de be ție, hipnoz ă, somnambulism,
mânie puternic ă (ab irato ).
Sancțiunea lipsei discern ământului este nulitatea relativ ă a
actului juridic civil.
b) Consimțământul trebuie exprimat cu inten ția de a produce
efecte juridice . Această condiție decurge din esen ța actului juridic
civil, care este o manifestare de voin ță făcută în scopul de a produce
efecte juridice, adică de a crea, a modifica ori a stinge un raport juridic
civil concret, dup ă caz. Lipse ște intenția de a produce efecte juridice:
când declara ția de voin ță a fost făcută în glumă (jocandi causa ), din
prietenie sau pur ă complezen ță; când s-a f ăcut sub condi ție pur
potestativ ă „din partea celui care se oblig ă” (art. 1010 C. civ.), adic ă
„mă oblig dac ă vreau”; când manifestarea de voin ță este prea vag ă,
imprecisă.

128 c) Consimțământul trebuie s ă fie exteriorizat. Această condiție
este impus ă chiar de defini ția consimțământului: hotărârea de a
încheia actul manifestat ă în exterior, adic ă exteriorizat ă.
Exterioriz ării consim țământului îi este aplicabil principiul
consensualismului , care înseamn ă că părțile sunt libere s ă aleagă
forma de exteriorizare a voin ței lor; altfel spus, simpla manifestare de
voință este nu numai necesar ă, ci și suficient ă pentru ca actul civil s ă
se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.
Manifestarea de voin ță poate fi exteriorizat ă într-o form ă
expresă sau tacită (implicită). Pentru anumite acte este necesar ă
manifestarea expres ă a voinței (cum e cazul actelor solemne), pe când
alte acte pot fi f ăcute printr-o manifestare expres ă ori tacită de voință
(cum e cazul accept ării moștenirii).
Modalitățile de exteriorizare a consim țământului sunt: în scris,
verbal și prin gesturi ori fapte concludente (neechivoce).
Cât prive ște valoarea juridic ă a tăcerii, a adagiului qui tacit
consentire videtur (cine tace pare s ă consimtă) în dreptul civil, trebuie
reținut că, în principiu, simpla tăcere nu valoreaz ă consimțământ. Prin
excepție, tăcerea valoreaz ă consimțământ: când legea prevede expres
aceasta (cazul tacitei reloca țiuni, la care se refer ă art. 1437 C. civ.);
când, prin voin ță expresă a părților, se atribuie t ăcerii valoare de
consimțământ (de pild ă, în cazul stabilirii modalit ății de reînnoire a
convenției inițiale ori de denun țare, în anumite condi ții, a acesteia);
când, potrivit obiceiului, t ăcerii i se atribuie valoare de consim țământ.
d) Consimțământul să nu fie alterat printr-un viciu de consim-
țământ . Această condiție, negativ ă, este impus ă de caracterul
conștient, liber al consim țământului.
Sunt vicii de consim țământ: eroarea, dolul (viclenia), violența și
leziunea.
Eroarea este „falsa reprezentare a realit ății la încheierea unui
act juridic civil”. În afar ă de art. 953 C. civ., potrivit c ăruia
„consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare…”, art. 954
dispune: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanței obiectului conven ției. Eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afar ă numai când
considera ția persoanei este cauza principal ă, pentru care s-a f ăcut
convenția” (s.n.).

129În primul alineat se reglementeaz ă eroarea asupra calit ăților
substanțiale ale obiectului actului ( error in substantiam ), iar în al
doilea alineat este reglementat ă eroarea asupra identit ății ori calit ății
persoanei contractante ( error in personam ). Viciul de consim țământ al
erorii – atât ca error in substantiam, cât și ca error in personam –
atrage sanc țiunea nulității relative a actului.
După natura realit ății fals reprezentate, distingem eroarea de fapt
și eroarea de drept: eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei
situații faptice la încheierea actului juridic (care prive ște obiectul
actului, valoarea, cocontractantul); eroarea de drept este falsa repre-
zentare a existen ței ori con ținutului unei norme de drept civil.
Dolul (sau viclenia ) constă în inducerea în eroare a unei
persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina s ă încheie un anumit act juridic. În afară de art. 953 C. civ.,
potrivit c ăruia „consim țământul nu este valabil când este … surprins
prin dol”, art. 960 prevede: „Dolul este o cauz ă de nulitate a
convenției când mijloacele viclene, întrebuin țate de una din p ărți, sunt
astfel, încât este evident c ă, fără aceste ma șinații, cealaltă parte n-ar
fi contractat”.
Ca structur ă, dolul este alc ătuit din dou ă elemente: un element
obiectiv (material), constând în utilizarea de mijloace viclene
(mașinațiuni, șiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în
eroare; un element subiectiv (intențional), constând în inten ția de a
induce în eroare o persoan ă în scop de a o face s ă încheie un anumit
act civil.
Pentru a fi viciu de consim țământ, dolul trebuie s ă îndepli-
nească, cumulativ, condi țiile:
– să fie determinant pentru încheierea actului juridic (condi ția
este expres prev ăzută de art. 960 C. civ., care impune ca mijloacele
dolosive s ă fi fost de a șa natură încât, în lipsa acestora, „cealalt ă parte
n-ar fi contractat”. Caracterul determinant al dolului urmeaz ă a se
aprecia tot dup ă un criteriu subiectiv, adică in concreto, ținându-se
seama de experien ța de viață, gradul de preg ătire, natura profesiei sau
ocupației etc. celui care se pretinde victim ă a unui dol);
– să provină de la cealalt ă parte (această condiție este con ținută,
la fel, în formula art. 960: „…mijloacele viclene întrebuin țate de una
din părți”. Textul las ă să se înțeleagă că ar fi aplicabil doar actelor

130bilaterale, c ăci numai la acestea se poate vorbi de „cocontractant” ori
„de cealalt ă parte”. Or, dolul (sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit și
în cazul testamentului, care este un act unilateral.
În fine, o ultim ă observație: ca și la eroare, nu se cere ca dolul s ă
fie comun, adic ă să existe pentru fiecare parte a actului bilateral; dac ă,
totuși, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept s ă ceară
anularea actului pentru dolul a c ărui victim ă este.
Fiind un fapt juridic, ca și eroarea, dolul poate fi probat prin
orice mijloace de prob ă, inclusiv cu martori sau prezum ții simple.
Violența este acel viciu de consim țământ care const ă în
amenințarea unei persoane cu un r ău de natur ă să-i insufle o temere,
care o determin ă să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat. În afară de art. 953 C. civ., potrivit c ăruia „consim țământul
nu este valabil când este…smuls prin violen ță”, art. 956 dispune c ă
„este violen ță totdeauna când, spre a face o persoan ă a contracta, i-a
insuflat temerea, ra ționabilă după dânsa, că va fi expus ă persoana sau
averea sa unui r ău considerabil și prezent. Se ține cont în aceast ă
materie de etate, de sex și de condi ția persoanelor”.
Violența – viciu de consim țământ – poate fi clasificat ă d u pă
două criterii: natura r ăului cu care se amenin ță și caracterul acestei
amenințări.
După natura răului cu care se amenin ță, distingem violența
fizică (atunci când amenin țarea cu răul se refer ă la integritatea fizic ă
ori bunurile persoanei) și violența morală (atunci când amenin țarea se
referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei).
După caracterul amenin țării, distingem amenințarea legitim ă
(spre exemplu, creditorul îl amenin ță pe debitor cu darea în judecat ă în
cazul în care nu- și îndepline ște obligația) și amenințarea nelegitim ă,
injustă, cu un rău (numai aceasta are semnifica ția juridică a viciului de
consimțământ, atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri
insuflate de o asemenea amenin țare).
Pentru a fi viciu de consim țământ, violen ța trebuie s ă întru-
nească, cumulativ, dou ă condiții:
– să fie determinant ă, hotărâtoare pentru încheierea actului
juridic civil (însu și art. 956 C. civ. pretinde, în aprecierea acestui
caracter, ca temerea insuflat ă să fie „raționabilă după dânsa”, adic ă
după persoana amenin țată, indiferent dac ă răul cu care se amenin ță ar

131privi fie direct pe aceasta, fie pe alte persoane apropiate de care este
legat printr-o temeinic ă afecțiune, fie, în sfâr șit, bunurile acesteia);
– să fie injust ă (nelegitim ă, ilicită), în sensul c ă nu orice
amenințare, prin ea îns ăși, constituie violen ță – viciu de consim-
țământ; aceast ă condiție rezultă și din art. 958 C. civ., care
precizeaz ă: „Simpla temere reveren țiară, fără violență, nu poate anula
convenția”).
Amenințarea cu un r ău poate proveni, spre deosebire de dol, nu
numai de la cocontractant, ci și de la un ter ț (art. 955 C. civ.).
În fine, în doctrin ă s-a mai precizat, întemeiat, c ă starea de
necesitate în care se g ăsește o persoan ă, care o determin ă să încheie un
act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilat ă violenței –
viciu de consim țământ.
Leziunea este acel viciu de consim țământ care const ă în
dispropor ția vădită de valoare între dou ă prestații.
Acțiunea în anulare pentru leziune (adic ă ceea ce Codul civil
numește „acțiune în resciziune”) se restrânge la minorii care, având
vârsta de 14 ani împlini ți, încheie singuri, f ără încuviințarea părinților
sau a tutorelui, acte juridice care le pricinuiesc vreo v ătămare. Actele
juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dac ă nu este vorba de leziune.
Dreptul nostru civil consacr ă prin dispozi țiile sale concep ția
obiectivă despre leziune; în consecin ță, cel ce invoc ă leziunea nu are
de dovedit decât v ădita dispropor ție de valoare între contrapresta ții.
Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se g ăsea cealalt ă
parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat pentru cauz ă imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune este
necesar s ă fie întrunite urm ătoarele condi ții: a) leziunea s ă fie o
consecință directă a actului respectiv (deoarece art. 1158 prevede c ă
nu poate fi exercitat ă acțiunea în resciziune atunci când leziunea
rezultă dintr-un „eveniment cauzal și neașteptat”); b) leziunea s ă
existe în raport cu momentul încheierii actului; c) dispropor ția de
valoare între contrapresta ții să fie vădită (considerabil ă).
Leziunea ca viciu de consim țământ de sine st ătător are un
domeniu restrâns de aplicare: ea poate fi invocat ă drept cauz ă de
anulare numai de minorii între 14 și 18 ani, adic ă de minorii cu

132capacitate de exerci țiu restrâns ă; pe de alt ă parte, sunt anulabile pentru
leziune numai actele juridice care, în acela și timp, a) sunt acte de
administrare; b) au fost încheiate de minorul între 14 și 18 ani singur,
fără încuviințarea ocrotitorului legal; c) sunt lezionare pentru minor;
d) sunt comutative (iar nu aleatorii).
4. Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înțelegem îns ăși conduita
părților acelui act, respectiv, ac țiunile ori inac țiunile la care p ărțile
sunt îndrept ățite sau de care sunt ținute.
Obiectul actului juridic const ă în obiectul obliga ției sau
obligațiile generate de acel act. În acest sens, art. 962 C. civ. prevede
că „obiectul conven țiilor este acela la care p ărțile sau numai una din
părți se oblig ă” (s.n.); or, la ceea ce se oblig ă părțile unui act este
tocmai obiectul obliga ției (-iilor), adic ă o anumit ă prestație. Așadar,
„obiectul obliga țiilor” const ă în presta ția (-iile) datorat ă(e) de debitor,
respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu face”, dup ă caz. Când
acțiunea se refer ă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi „obiectul
prestației”.
De reținut că atunci când conduita p ărților prive ște „lucrurile”
ori „bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului
juridic civil. Astfel, cu acest în țeles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai
lucrurile ce sunt în comer ț pot fi obiectul unui contract”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie s ă
îndeplineasc ă următoarele condiții:
a) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă existe. Este condi ția
primordial ă, căci dacă obiectul lipse ște, nu este prev ăzut de autorul (ii)
actului juridic civil, nu se pune problema celorlalte condi ții de
valabilitate ale acelui act. Aceast ă condiție presupune cunoa șterea
următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu mai exist ă la
data încheierii actului juridic (a pierit sau a fost distrus), condi ția nu
este îndeplinit ă și, ca atare, actul este nul absolut, cu o singur ă
mențiune: să fi fost vorba de un res certa ; în principiu, un bun viitor
(produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excep ție: succesiunea viitoare (nedeschis ă încă) nu
poate forma obiect nici pentru conven ție, nici pentru actul unilateral
care este renun țarea la succesiune.

133b) Obiectul trebuie s ă fie în circuitul civil. Deși art. 963 C. civ.
vorbește de lucruri „ce sunt în comer ț”, se apreciaz ă, unanim, c ă e
vorba de lucruri care se afl ă în circuitul civil. De altfel, aceast ă
interpretare este confirmat ă de acte normative noi, adoptate dup ă
1989, care se refer ă expres la bunuri care „sunt și rămân în circuitul
civil” (art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind circula ția juridic ă a
terenurilor) și bunuri „scoase din circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din
Legea 18/1991).
Prin „bunuri aflate în circuitul civil” în țelegem acele bunuri
susceptibile s ă facă obiectul unor acte translative sau constitutive,
adică bunuri care pot fi dobândite sau înstr ăinate prin acte juridice.
Aceste bunuri (numite și alienabile) formeaz ă regula, iar cele inalie-
nabile constituie excepția. Prin urmare, în lipsa unei interdic ții
exprese, trebuie considerate a fi „în comer ț” toate bunurile care pot
face obiect de apropiere privat ă.
Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, dup ă
modul de circula ție, în dou ă subcategorii: a) bunuri care pot circula
liber, neîngr ădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu se
dobândesc în condi ții restrictive) și b) bunuri care pot circula în
condiții restrictive (armele și munițiile, materiile explozive, produsele
și substan țele stupefiante, de șeurile toxice, metalele și pietrele
prețioase și semiprețioase etc.). Nu pot forma, cum am spus, obiect al
actului juridic civil bunurile scoase din circuitul civil (inalienabile),
cum sunt bunurile din domeniul public și terenurile vizate de art. 32
din Legea nr. 18/1991, și nici statutul civil al persoanei fizice și
juridice, precum și celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie determinat ori
determinabil. Când obiectul (derivat) const ă într-un res certa, condiția
este îndeplinit ă prin ipotez ă. Dacă obiectul (derivat) constă în res
genera, condiția este îndeplinit ă prin stabilirea precis ă a cantității,
calității, valorii sau, cel pu țin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de
determinare pe baza c ărora să se facă ulterior individualizarea.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie posibil. Această
condiție este impus ă de regula de drept potrivit c ăreia nimeni nu
poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio.
Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Dac ă imposibilitatea este relativă –

134adică numai pentru un anumit debitor, nu și pentru alte persoane –,
atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabil ă din
partea debitorului îi angajeaz ă răspunderea civil ă.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie licit; adică acțiunea
sau inacțiunea părților actului juridic civil s ă fie în concordan ță
cu legea.
f) Obiectul actului juridic civil s ă fie moral. Obiectul actului este
moral atunci când este în concordan ță cu regulile de convie țuire social ă,
cu morala (sau „bunele moravuri” , cum spune art. 968 C. civ.).
g) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie autorizat. În
anumite acte juridice care au ca obiect anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dac ă nu se ob ține autoriza ția administrativ ă (de
exemplu; dispozi țiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind regimul
armelor de foc și al munițiilor, după care „împrumutul sau înstr ăinarea
armelor și munițiilor se poate face numai persoanelor autorizate s ă le
dețină, cu respectarea destina ției acestora și a scopului pentru care s-a
dat autorizarea”) prev ăzută de lege.
5. Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care
constă în obiectivul urm ărit la încheierea unui asemenea act.
Ca element esen țial al actului juridic civil, cauza nu se confund ă
nici cu consim țământul și nici cu obiectul unui asemenea act, fiind
deci un element independent, de sine st ătător.
Cauza ori scopul este elementul care r ăspunde la întrebarea:
„pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat actul juridic civil ?
Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se refer ă la „o cauz ă licită” – în
Codul civil mai sunt consacrate cauzei înc ă trei articole, cu caracter de
principiu: art. 966: „Obliga ția fără cauză sau fondat ă pe o cauz ă falsă
sau nelicit ă nu poate avea nici un efect”; art. 967: „Conven ția este
valabilă, cu toate c ă, cauza nu este expres ă. Cauza este prezumat ă
până la dovada contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicit ă când este
prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii
publice”.
În literatura de specialitate se admite, în general, c ă există două
elemente ce intr ă în structura cauzei actului juridic: scopul imediat și
scopul mediat.

135a) Scopul imediat (causa proxima ) numit și scopul obliga ției,
este acela care se stabile ște pe principalele categorii de acte juridice
civile, dup ă cum urmeaz ă: în contractele sinalagmatice, cauza
consimțământului fiec ărei părți constă în reprezentarea, adică
prefigurarea mental ă a contrapresta ției (o parte se oblig ă știind că și
cealaltă parte se oblig ă, la rândul ei); în actele cu titlu gratuit, scopul
imediat îl reprezint ă intenția de a gratifica (animus donandi); în actele
reale, scopul imediat îl reprezint ă prefigurarea remiterii lucrului.
b) Scopul mediat – causa remota, numită și scopul actului
juridic, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic
civil (acest motiv se refer ă fie la însu șirile unei presta ții, fie la
calitățile unei persoane).
Pentru a fi valabil ă, cauza actului juridic trebuie s ă îndeplineasc ă,
cumulativ, urm ătoarele condi ții: să existe, să fie reală, să fie licită și
morală. Aceste condi ții de valabilitate a cauzei sunt consacrate, expres,
de art. 966 C. civ., în formularea: „Obliga ția fără cauză, fondată pe o
cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect” (s.n.).
Importanța practică a cauzei rezid ă, mai întâi, în faptul c ă ea este
un mijloc de exprimare juridic ă a unui interes al autorilor unui act
juridic civil, iar apoi, în faptul c ă ea reprezint ă un instrument juridic
eficace de asigurare a concordan ței actelor juridice civile cu ordinea
publică.
6. Forma actului juridic civil
Prin „forma actului juridic civil” se în țelege acea condi ție care
constă în modalitatea de exteriorizare a manifest ării de voin ță făcute
cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Privită în înțelesul său restrâns, obi șnuit, forma actului juridic
civil este cârmuit ă de principiul consensualismului, care înseamn ă că
simpla manifestare de voin ță este nu numai necesar ă, ci și suficient ă
pentru ca actul juridic civil s ă ia naștere în mod valabil; în alți
termeni, potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voin ță nu trebuie s ă îmbrace o form ă specială.
După consecin țele juridice ale nerespect ării lor, condi țiile de
formă se împart în: forma cerut ă pentru valabilitatea actului juridic
civil (numită și forma cerut ă ad validitatem ori ad solemnitatem;
nerespectarea ei atrage nulitatea absolut ă a actului juridic); forma

136cerută pentru probarea actului juridic civil (numită și forma cerut ă ad
probationem ); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci, în
principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de prob ă; forma
cerută pentru opozabilitatea fa ță de terți a actului juridic civil;
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopoza-
bilitatea, terța persoan ă fiind în drept s ă ignore, s ă facă abstracție de
actul respectiv ca și când n-ar exista din punct de vedere juridic.
a) Forma cerut ă ad validitatem. Forma cerut ă pentru valabili-
tatea actului juridic civil, adic ă ad validitatem, desemneaz ă acea
condiție de validitate care const ă în cerința îndeplinirii formalit ăților
prestabilite de lege, în lipsa c ărora actul n-ar putea lua na ștere în
mod valabil.
Forma cerut ă ad validitatem se caracterizeaz ă prin aceea c ă: este
un element constitutiv, esen țial al actului juridic; în consecin ță,
nerespectarea sa atrage nulitatea absolut ă a actului juridic civil în
cauză; este incompatibil ă cu manifestarea tacită de voință; altfel spus,
această formă presupune manifestarea expresă de voință; este
exclusivă, ceea ce înseamn ă că pentru un anumit act juridic civil
solemn trebuie îndeplinit ă o anumită formă, de regulă, cea autentic ă
(excepție face testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma
solemnă (mai ales autentic ă) sunt urm ătoarele: dona ția; legatul;
revocarea expres ă a unui legat; acceptarea succesiunii sub beneficiu de
inventar; renun țarea expres ă la succesiune; subroga ția în drepturile
creditorului consim țită de debitor; ipoteca conven țională; actele
juridice între vii de înstr ăinare a terenurilor situate în intravilan și
extravilan; contractele de arendare scrise; actele constitutive ale asociațiilor și fundațiilor fără scop patrimonial; contractul de societate
comercial ă.
b)Forma cerut ă ad probationem. Prin forma cerut ă pentru
probarea actului juridic civil, adic ă forma ad probationem, se înțelege
acea cerin ță impusă de lege sau p ărți care const ă în întocmirea unui
înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat.
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt
următoarele: este obligatorie (iar nu facultativ ă); nerespectarea ei
atrage sanc țiunea inadmisibilit ății dovedirii actului cu alt mijloc de

137probă; reprezintă o excepție de la principiul consensualismului,
deoarece manifestarea de voin ță (actul juridic) trebuie îmbr ăcată în
forma scris ă.
Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmpl ă în cazul nesocotirii
formei cerute ad validitatem ), ci imposibilitatea dovedirii actului cu
orice alt mijloc de prob ă (ceea ce înseamn ă decăderea celui interesat
din dreptul de a proba).
c) Forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți. Prin forma
cerută pentru opozabilitatea fa ță de terți a actului juridic se în țeleg
acele formalit ăți care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul
juridic s ă fie opozabil și persoanelor care n-au participat la
încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerință de formă se justific ă prin ideea de protec ție a terților
față de efectele prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres
prevăzute de lege.
Forma cerut ă pentru opozabilitate prezint ă următoarele trăsături
juridice: este obligatorie (iar nu facultativ ă); nerespectarea ei atrage
inopozabilitatea actului; constituie o excep ție de la principiul
consensualismului, deoarece actul civil trebuie f ăcut cunoscut ter ților
prin îndeplinirea unor m ăsuri specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespect ării acestei cerin țe de form ă, sancțiunea const ă
în inopozabilitatea actului juridic, adic ă în posibilitatea ter țului
interesat de a ignora actul invocat de p ărți contra sa. În consecin ță,
actul civil produce efecte între p ărți, dar este ineficace față de cel de-al
treilea, ceea ce practic înseamn ă că părțile nu se pot prevala de
drepturile izvorâte din acel act fa ță de terți.
7. Modalitățile actului juridic civil
Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condi ția și
sarcina .
A. Termenul
Termenul – dies – este un eveniment, viitor și sigur ca realizare,
până la care este amânat ă începerea ori stingerea exerci țiului
drepturilor subiective civile și al obliga țiilor corelative. Obișnuit,
termenul se indic ă printr-o dat ă calendaristic ă.

138Clasificarea termenului
a) După natura efectelor juridice, termenul este de dou ă feluri:
termenul suspensiv este acela care amână începutul exercițiului
dreptului subiectiv civil și executării obliga ției corelative, pân ă la
împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului); termenul extinctiv este acela care amână
stingerea exercițiului dreptului subiectiv civil și executării obliga ției
corelative, pân ă la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie
retrocedat lucrul închiriat).
b) După titularul beneficiului s ău, distingem trei feluri de
termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezint ă
regula, dup ă cum rezult ă din art. 1024 C. civ.); termen stabilit în
favoarea creditorului (cum e cazul depozitului, în care termenul e în
favoarea deponentului, ca regul ă); termen stabilit în favoarea atât a
debitorului, cât și a creditorului (cum e cazul, de pild ă, al termenului
dintr-un contract de prest ări de servicii).
c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri: termen
voluntar sau convențional, adică acela stabilit prin act civil unilateral
ori bilateral; termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de
drept, din actul juridic civil (exemp lu, termenul de 5 ani de prorogare
a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 și 112/1995);
termen judiciar (jurisdicțional), acordat de instan ță.
d) După criteriul cunoa șterii ori nu a datei împlinirii sale, la
momentul încheierii actului juridic civil, distingem: termenul cert –
termenul a c ărui împlinire este cunoscut ă (de exemplu, a împrumuta
pe B, cu 200.000 lei, pân ă la 20 aug. 1999); termenul incert –
termenul a c ărui împlinire nu este cunoscut ă, ca dată calendaristic ă (de
exemplu, al datei mor ții creditorului într-un contract de rent ă viageră
ori întreținere).
Efecte
Principiul dominant din art. 1022 C. civ. este urm ătorul:
termenul afecteaz ă doar executarea actului, iar nu și existența sa.
Sub aspectul efectelor termenului, urmeaz ă a distinge între termenul
suspensiv și termenul extinctiv .
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării
dreptului subiectiv civil și îndeplinirii, execut ării obligației corelative.

139De aici, urm ătoarele consecin țe: dacă debitorul execut ă obligația sa
înainte de termen (scaden ță), el face o plat ă valabilă, echivalent ă cu
renunțarea la beneficiul termenului (art. 1023 C. civ.); în actele
translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate (res certa ), termenul suspensiv nu amân ă transferul acestor drepturi,
afară de cazul în care s-ar fi prev ăzut, expres, contrariul; pân ă la
împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 C. civ.); prescrip ția extinctiv ă nu curge (art. 7 din
Decretul 167/58).
Termenul extinctiv marcheaz ă stingerea dreptului subiectiv
civil și obligației corelative (de exemplu, moartea credirentierului
marcheaz ă sfârșitul dreptului de a pretinde renta viager ă și a obliga ției
de a o plăti).
B. Condiția
Condiția, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment,
viitor și nesigur ca realizare, de care depinde existen ța dreptului
subiectiv civil și a obliga ției corelative. Deci, ca și termenul, condi ția
este un eveniment viitor. Dar, spre deosebire de termen, evenimentul
este nesigur ca realizare.
Clasificare
a) După natura efectelor produse, condiția este de dou ă feluri:
– condiția suspensiv ă este aceea de a c ărei realizare depinde
nașterea drepturilor subiective civile și a obliga țiilor corelative (sau,
cum arată art. 1017 C. civ., de care depinde perfectarea actului). De
exemplu, cazul unui contract de închiriere care s-ar perfecta numai „dac ă închirietorul se va muta cu serviciul și domiciliul
temporar în alt ă localitate, pân ă la începutul lunii viitoare”;
– condiția rezolutorie este aceea de a c ărei realizare depinde
desființarea actului juridic civil (art. 1119 C. civ.). De exemplu, avem
o astfel de condi ție în cazul în care s-ar stipula c ă „Prezentul contract
de vânzare-cump ărare se desfiin țează dacă vânzătorului i se na ște un
copil în doi ani de la încheierea contractului”.
b) După criteriul leg ăturii cu voin ța părților a realiz ării ori
nerealizării evenimentului, condiția este de trei feluri:
– condiția cauzală este aceea a c ărei realizare depinde de ha-
zard, de întâmplare, fiind, deci, independent ă de voin ța părților

140(art. 1005 C. civ.). De exemplu, „Prezentul contract de împrumut se va
perfecta dac ă voi câștiga la LOTO cel pu țin 150.000 lei”;
– condiția mixtă este aceea a c ărei realizare depinde de voin ța
uneia din p ărți și de cea a unei alte persoane determinate (art. 1007
C. civ.). De exemplu: „Î ți donez apartamentul dac ă te vei căsători cu X”;
– condiția potestativ ă este acea condi ție a cărei realizare depinde
exclusiv de voin ța unei p ărți (pur potestativ ă, dar poate fi și
potestativ ă simplă, aceea care depinde de voin ța unei părți și de un
fapt exterior sau de voin ța unei persoane nedeterminate).
Efecte
Două principii guverneaz ă efectele condi ției, și anume:
– condiția afectează însăși existența drepturilor subiective civile
și a obliga țiilor corelative (de pild ă, până la împlinirea condi ției
suspensive, actul nu- și produce efectele, acestea fiind sub semnul
întrebării; creditorul nu poate cere executarea obliga ției, debitorul nu
datorează nimic; prescrip ția extinctiv ă nu curge etc.; dac ă se
îndeplinește condiția suspensiv ă, se consider ă, retroactiv, c ă actul a
fost pur și simplu: plata f ăcută de debitor devine valabil ă,
transmisiunile de drepturi se consolideaz ă etc.);
– condiția își produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă condiția
suspensiv ă nu se îndepline ște, se consider ă că actul nu s-a n ăscut și că
părțile se găsesc în situa ția în care ar fi fost dac ă n-ar fi încheiat
niciodată un asemenea act; de aici, consecin țele: presta țiile executate
trebuie restituite, transmisiunile de drepturi se desfiin țează etc.).
C. Sarcina
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obliga ție
de a da, a face sau a nu face ceva, impus ă de dispun ător
gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalit ăți). Astfel, art. 829
C. civ. dispune: „Dona țiunea între vii se revoc ă, pentru neîndeplinirea
condițiilor cu care s-a f ăcut, pentru ingratitudine și pentru na șterea de
copii în urma dona țiunii”. În lipsa unor criterii legale, în doctrin ă se
face, totu și, clasificarea acestei modalit ăți în func ție de persoana
beneficiarului (sarcină în favoarea dispun ătorului, a gratificatului sau
în favoarea unei ter țe persoane) și în funcție de valabilitatea ei (sarcini
posibile, licite, morale fa ță de cele imposibile, ilicite, imorale).

141Efecte
Sarcina nu afecteaz ă valabilitatea actului juridic civil în caz de
neexecutarea ei, ci numai eficacitatea actului (mai exact ineficacitatea
lui, respectiv revocarea actului ca sanc țiune tipic ă în această materie).
8. Efectele actului juridic civil
Prin efectele actului juridic civil se în țeleg drepturile subiective
și obligațiile civile la care d ă naștere, pe care le modific ă sau stinge
un asemenea act. În esență, efectele actului juridic reprezint ă tocmai
conținutul lui.
Viața juridică demonstreaz ă că sunt și situații în care, de și
existența actului este neîndoielnic ă, efectele sale nu apar cu claritate,
existând îndoieli cu privire la con ținutul juridic al actului. Într-o
asemenea ipotez ă apare necesar ă determinarea (stabilirea) efectelor
actului juridic civil, ceea ce înseamn ă, practic, a-i cunoa ște conținutul,
adică a-i ști clauzele care precizeaz ă drepturile și obligațiile civile
născute, modificate ori stinse, dup ă caz, ceea ce se face prin
interpretarea clauzelor actului.
a) Interpretarea actului poate avea unul, altul sau ambele
următoare obiective: calificarea juridic ă a actului; stabilirea în țele-
sului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi și obligații
civile. Ca urmare a calificării, se poate ajunge la una din urm ătoarele
concluzii: în esen ță, este vorba despre un act numit (tipic), caz în
care i se aplic ă regulile dictate special pentru un asemenea tip de act;
este vorba de un act nenumit (atipic), lui urmând a i se aplica
regulile generale privitoare la contracte ori conven ții, iar nu regulile de
la actul numit cel mai apropiat.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizeaz ă
prin: obligativitate, irevocabilitate și relativitate. Aceste principii –
principiul for ței obligatorii; principiul irevocabilit ății; principiul
relativității – sunt consacrate în dou ă articole: potrivit art. 969,
„convențiile legal f ăcute au putere de lege între p ărțile contractante”,
iar potrivit art. 973, „conven țiile n-au efect decât între p ărțile
contractante”.
• Principiul for ței obligatorii – pacta sunt servanda. Pornind
de la prevedrea art. 969: „Conven țiile legal f ăcute au putere de lege

142între părțile contractante”, putem defini principiul for ței obligatorii ca
fiind acea regul ă potrivit c ăreia actul juridic civil legal încheiat se
impune autorilor sau autorului ac tului întocmai ca legea. Altfel spus,
actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.
• Principiul irevocabilit ății actului juridic civil. Irevocabi-
litatea conven țiilor este prev ăzută de art. 969 C. civ.: „Conven țiile nu
pot fi revocate prin voin ța uneia din p ărți, ci numai prin acordul
părților”. Așadar, irevocabilitatea este o consecin ță și, în acela și timp,
o garanție a principiului for ței obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativit ății efectelor actului juridic. Este consacrat
legal în art. 973 C. civ.: „Conven țiile n-au efect decât între p ărțile
contractante”. Altfel spus, actul produce efecte numai fa ță de autorul
sau autorii actului, el neputând s ă profite sau s ă dăuneze altor persoane.
9. Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea poate fi definit ă ca fiind acea sanc țiune, de drept civil,
care lipse ște actul juridic de efectele contrare normelor juridice dictate
pentru încheierea sa valabil ă. În esență, deci, nulitatea este sanc țiunea
care intervine în cazul când nu se respect ă, la încheierea actului juridic
civil, condi țiile de validitate.
Categoriile de nulit ăți
a) În func ție de natura interesului ocrotit, nulitatea este de dou ă
feluri: absolută și relativă.
• Este absolută acea nulitate care sancționează nerespectarea,
la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrote ște un interes
general, ob ștesc (sub aspect terminologic, este desemnat ă prin
formulele: actul este „nul de drept” sau „nul” ori „nul de plin drept”
sau „actul va fi nul”. Atrag nulitatea absolut ă a actului juridic
următoarele cauze: înc ălcarea regulilor privind capacitatea civil ă a
persoanelor; lipsa total ă a consim țământului, când lipse ște cauza ori ea
este ilicit ă sau imoral ă; încălcarea ordinii publice; frauda legii; lipsa
ori nevalabilitatea autoriza ției administrative). Acest regim juridic se
exprimă în următoarele trei reguli: 1) Nulitatea absolut ă poate fi
invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, procurorul,
instanța din oficiu); 2) acțiunea în nulitate absolut ă este impres-
criptibilă (adică, ea poate fi invocat ă oricând, indiferent de timpul

143scurs de la data încheierii actului); 3) nulitatea absolut ă nu poate
fi acoperit ă prin confirmare, expresă ori tacită.
• Este relativă acea nulitate care sancționează nerespectarea, la
încheierea actului juridic, a unei norme care ocrote ște un interes
particular, individual ori personal (este indicat ă prin formulele: „actul
este anulabil”, „actul poate fi anulat”). Atrag nulitatea relativ ă a
actului juridic urm ătoarele cauze: viciile de consim țământ (eroarea,
dolul, violen ța și leziunea); lipsa discern ământului în momentul
încheierii actului juridic; nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei (act încheiat cu persoana lipsit ă de capacitate de
exercițiu; act încheiat f ără încuviin țarea ocrotitorului legal);
nerespectarea unei incapacit ăți instituite pentru protec ția unui interes
individual, personal – interdic ția vânzării-cumpărării între so ți). Acest
regim juridic se exprim ă în următoarele trei reguli: 1) nulitatea
relativă poate fi invocat ă doar de persoana al c ărei interes a fost
nesocotit la încheierea actului; 2) acțiunea în anulabilitate este
prescriptibil ă (ceea ce înseamn ă că nulitatea relativ ă trebuie invocat ă
în termenul de prescrip ție extinctiv ă); 3) nulitatea relativ ă poate fi
confirmat ă expres sau tacit.
b) În func ție de întinderea efectelor sale, nulitatea este de dou ă
feluri: parțială și totală.
• Este parțială acea nulitate care desființează numai o parte
dintre efectele actului juridic civil (celelalte efecte ale actului
continuând s ă producă, întrucât nu contravin legii).
• Este totală acea nulitate care desființează actul juridic civil în
întregime (de exemplu, pentru nerespectarea formei cerute ad
validitatem ).
c) După modul de consacrare legislativ ă, distingem nulitatea
expresă și nulitatea virtuală.
• Este expres ă (explicit ă ori textual ă) acea nulitate care este
prevăzută ca atare, într-o dispozi ție legală (cazurile de nulitate
expresă sunt prev ăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale
dreptului civil).
• Este virtuală (implicită sau tacit ă) acea nulitate care nu este
prevăzută expres de lege, dar rezult ă din modul în care este
reglementat ă o anumit ă condiție de validitate a actului juridic civil

144(de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate dona țiunile se fac prin
act autentic”. Textul nu prevede, îns ă, consecin ța juridic ă a
nerespect ării formei înscrisului autentic care este tocmai nulitatea.
Suntem în prezen ța unei nulit ăți implicite, virtuale).
Principiile efectelor nulit ății
A. Principiul retroactivit ății efectelor nulit ății actului. A cest
principiu exprim ă regula potrivit c ăreia nulitatea nu produce efecte
numai pentru viitor – ex nunc –, ci și pentru trecut – ex tunc – adică
aceste efecte se suie pân ă în momentul încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea înseamn ă, deci, înlăturarea efectelor actului care
s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil și acela al
anulării efective a actului. Principiul retroactivit ății efectului nulit ății
decurge din principiul legalit ății: restabilirea legalit ății, încălcată la
încheierea actului juridic, impune înl ăturarea efectelor produse în
temeiul unui act astfel încheiat.
B. Principiul repunerii în situa ția anterioar ă – restitutio in
integrum. Acest principiu este o consecin ță a primului principiu, al
efectelor nulit ății – retroactivitatea. Principiul restitutio in integrum
este regula de drept potrivit c ăreia tot ce s-a executat în baza unui act
anulat trebuie restituit, astfel încât p ărțile să ajungă în situația în care
acel act nu s-ar fi încheiat. Restitutio in integrum, ca și retroactivitatea,
privește efectele nulit ății actului juridic inter partes (între părțile
raportului juridic), iar nu fa ță de terți.
C. Principiul anul ării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului ini țial. Acest principiu prive ște efectele nulit ății față
de terți. El este atât o consecin ță a celorlalte dou ă principii ale
efectelor nulit ății – retroactivitatea și repunerea în situa ția anterioar ă –,
cât și a unui alt mare principiu de drept, potrivit c ăruia dacă se
dovedește că transmițătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a
desființat titlul s ău, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu
putea dobândi mai mult. Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regul ă de drept în virtutea c ăreia anularea actului ini țial,
primar atrage și anularea actului subsecvent, urm ător, datorit ă
legăturii sale cu primul.

145III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
1. Noțiuni generale
A. Definiția probei
Prin probă se înțelege mijlocul juridic de stabilire a existen ței
unui act sau fapt juridic și ,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil și
a obligației civile corelative. Cuvântul prob ă are ca sinonim pe acela
de dovadă.
Sub aspect terminologic, termenul „prob ă” este folosit în trei
sensuri: a) mijloc juridic de stabilire a existen ței drepturilor subiective
și obligațiilor civile; b) opera țiunea de prezentare în justi ție a mijloa-
celor de prob ă: înscrisuri, m ărturii, mărturisiri, probe materiale,
expertize; c) rezultatul ob ținut prin folosirea diferitelor mijloace de
dovadă („reclamantul a probat dreptul s ău prin…”).
B. Sediul materiei
Se găsește în Codul civil, în Codul de procedur ă civilă și în
Codul comercial. Codul civil reglementeaz ă admisibilitatea și forța
probantă pentru patru mijloace de dovad ă: înscrisurile, m ărturia,
mărturisirea și prezum țiile, precum și sarcina probei. Codul de
procedură civilă reglementeaz ă trei mijloace de dovad ă: expertiza,
probele materiale și cercetarea la fa ța locului.
C. Obiectul probei sau sarcina probei
• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a
demonstra existen ța unui drept subiectiv civil și a obligației corelative.
Formează obiect al probei toate împrejur ările – acte ori fapte juridice
– care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.
Precizări: a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei,
deoarece judec ătorul e prezumat a cunoa ște legea; b) faptele negative
nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibil ă dovedirea
lor, ca atare; c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a
notorietății (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea
notorietății).
• Sarcina probei este reglementat ă de art. 1169 C. civ., astfel:
„Cel ce face o propunere înaintea judec ății trebuie s ă o dovedeasc ă”.
Cum primul care se adreseaz ă justiției este reclamantul, înseamnă că
lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse ( onus

146probandi incumbit actori ). După ce reclamantul s-a conformat acestei
exigențe juridice, este rândul pârâtului ca, în apărare, să dovedeasc ă
faptele pe care- și sprijină cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el;
în acest în țeles se spune c ă, în apărare, pârâtul devine reclamant ( in
excipiendo reus fit actor ).
La aceste dou ă reguli privind sarcina probei se adaug ă cea de a
treia: judecătorul trebuie s ă aibă rol activ în stabilirea complet ă a
adevărului, putând s ă ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe
care le va g ăsi de cuviin ță, chiar dac ă părțile se împotrivesc” (art. 129
C. pr. civ.).
D. Condițiile de admisibilitate a probei
Pentru a fi încuviin țată de instan ță, proba trebuie s ă îndepli-
nească, cumulativ, urm ătoarele condi ții:
a) să nu fie oprit ă de lege (exemplu: art. 612 C. proc. civ.
prevede c ă: „Interogatoriul și jurământul nu pot fi cerute pentru
dovedirea motivelor de desp ărțenie”);
b) să fie verosimil ă (să tindă la dovedirea unor fapte credibile);
c) să fie utilă (proba e inutil ă când tinde la dovedirea unor fapte
incontestabile);
d) să fie pertinent ă (adică să aibă legătură cu pricina);
e) să fie concludent ă (adică de natură să conducă la rezolvarea
cauzei).
2. Mijloace de prob ă
A. Înscrisurile
Prin înscris se înțelege consemnarea de date despre acte și fapte
juridice pe un anumit suport material (hârtie, sticl ă, carton, scândur ă,
peliculă ori bandă magnetic ă).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic
este acela care s-a f ăcut cu solemnit ățile cerute de lege, de un
funcționar public, care are drept de a func ționa în locul unde actul s-a
făcut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile
autentice notariale; hot ărârile organelor jurisdic ționale (și, în primul
rând, hotărârile judec ătorești); actele de stare civil ă.
În ce prive ște puterea doveditoare a înscrisului autentic,
urmează a distinge: mențiunile ce reprezint ă constatări personale ale

147agentului instrumentator, făcute cu propriile sim țuri, fac dovad ă
deplină, ele neputând fi comb ătute decât prin procedura înscrierii în
fals (procedur ă dificilă și riscantă); mențiunile ce privesc declara țiile
părților, făcute în fa ța agentului instrumentator, dar a c ăror veridi-
citate nu poate fi verificat ă de acesta, fac dovada pân ă la proba
contrară; mențiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea
începutului de prob ă scrisă.
b) Înscrisul sub semn ătură privată. Se numește „înscris sub
semnătură privată” acel înscris semnat de cel ori de cei de la care
provine. Exist ă deci o singur ă condiție cerută pentru valabilitatea unui
astfel de înscris: semn ătura autorului ori autorilor actului, înscrisului
(semnătură, în sensul de aici, este numai cea executat ă de mâna
autorului înscrisului, și nu cea dactilografiat ă, executat ă prin paraf ă
ori prin punere de deget).
Condiții speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub
semnătură privată:
• Condiția pluralit ății de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele
sub semn ătură privată, care cuprind conven ții sinalagmatice, nu sunt
valabile dac ă nu sunt f ăcute în atâtea exemplare originale câte p ărți
sunt cu interes contrar”);
• Condiția scrierii în întregime ori punerii formulei „bun și
aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul sub semn ătură
privată, prin care o parte se oblig ă către alta a-i pl ăti o sumă de bani
sau o câtime oarecare, trebuie s ă fie scris în întregul lui de acela care l-
a subscris, sau cel pu țin acesta, înainte de a subsemna, s ă adauge la
finele actului cuvintele «bun și aprobat», ar ătând totodat ă în litere
suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească”;
• Condiția cerută pentru testamentul olograf: „ Testamentul
olograf nu este valabil decât dac ă este scris în tot, datat și semnat de
mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).
B. Mărturia (proba cu martori ori testimonial ă)
Mărturia este relatarea, oral ă, făcută de o persoan ă, în fața
instanței de judecat ă, cu privire la acte sau fapte litigioase, s ăvârșite
în trecut, despre care are cuno ștință personal.
Regula general ă este că faptele juridice pot fi dovedite, neîngr ădit,
cu martori; în ce prive ște, însă, actele juridice există două excepții, două

148reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice al c ăror
obiect are o valoare ce dep ășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit
voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Nu se va primi niciodat ă o dovadă prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confec ționării actului”.
Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplic ă în
cazul când exist ă un început de dovad ă scrisă”.
Codul civil nu precizeaz ă forța probant ă a mărturiei, ceea ce
înseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judec ătorului, bazat ă pe
intima sa convingere.
C. Mărturisirea (recunoa șterea)
Mărturisirea este recunoașterea de c ătre o persoan ă a unui act
sau fapt pe care o alt ă persoană își întemeiaz ă o pretenție și care este
de natură să producă efecte contra autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al
dreptului civil, și un mijloc de prob ă, din punct de vedere al dreptului
procesual civil. Ca act juridic, m ărturisirea este irevocabil ă. Ea nu
poate fi revocat ă de autorul ei „afar ă numai de va proba c ă a făcut-o
din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între m ărturisirea judiciară și cea extra-
judiciară. „Mărturisirea judiciar ă se poate face înaintea judec ătorului
de însăși partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a
face mărturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea
(mărturisirea) nu poate fi luat ă decât în întregime împotriva celui care
a mărturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibil ă. Dacă în trecut era
socotită „regina proba țiunii”, în prezent ea se afl ă în rândul celorlalte
probe, adic ă lăsându-se for ța probant ă la aprecierea judec ătorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei m ărturisirii se
numește interogator și este reglementat de art. 218-225 C. proc. civ.
D. Prezumțiile
„Prezumțiile sunt consecin țele ce legea sau magistratul le trage
dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În esență, prezumția este o presupunere făcută de legiuitor sau judec ător.
Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existen ța altui fapt,
vecin și conex, datorit ă tocmai leg ăturii ce exist ă între cele dou ă fapte.

149Clasificarea prezum țiilor
După autorul lor:
a) Prezumțiile legale. Potrivit art. 1200 C. civ., „sunt prezum ții
legale acelea care sunt determinate special prin lege” (actele pe care
legea le declar ă nule pentru c ă au fost f ăcute în frauda dispozi țiilor
sale; puterea pe care legea o acord ă autorității lucrului judecat). Nici o
dovadă nu este primit ă împotriva prezum ției legale, afar ă numai de
cazurile când îns ăși legea a permis dovada contrar ă.
b) Prezumțiile simple sunt acelea stabilite de magistrat (jude-
cător). Potrivit art. 1203 C. civ.: „Prezum țiile care nu sunt stabilite de
lege sunt l ăsate la luminile și înțelepciunea magistratului…”.
După forța lor probant ă:
a) Prezumțiile absolute – juris et de jure –, adică acelea care nu
pot fi răsturnate prin proba contrar ă (se mai numesc și irefragabile ).
Sunt asemenea prezum ții: cea a puterii lucrului judecat ( res judicata
pro veritate habetur ); cea privind limita maxim ă, de 300 zile, și cea
minimă, de 180 zile, dinaintea na șterii copilului, care marcheaz ă
timpul legal al concep țiunii – art. 61 din Codul familiei.
b) Prezumțiile relative – juris tantum – adică acelea care pot fi
răsturnate prin proba contrar ă, fie mai u șor, fie mai greu (cum e cazul
prezumției de paternitate – art. 53 di n Codul familiei); majoritatea
prezumțiilor legale e format ă din prezum ții relative.
IV. PRESCRIP ȚIA EXTINCTIV Ă
1. Definiție și reglementare
Prescripția extinctiv ă poate fi definit ă ca fiind stingerea
dreptului la ac țiune neexercitat în termenul de prescrip ție (art. 1 alin.
1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la ac țiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescrip ție dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege”).
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescrip ția extinctiv ă este „legea
generală” ori „dreptul comun” în aceast ă materie. El reglementeaz ă atât
prescripția dreptului la ac țiune (instituția de drept civil, substan țial), cât
și prescripția dreptului de a cere executarea silit ă (instituția de drept
procesual civil). Norme ale prescrip ției extinctive g ăsim și în: Codul

150familiei (art. 21, 52, 55, 60), Codul comercial (art. 945 și urm.), Legea
nr. 31/1990 privind societ ățile comerciale (art. 31, 37), precum și alte
acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene speciale de prescrip ție. Așadar, prescrip ția extinctiv ă este cunoscut ă de
toate ramurile de drept.
2. Delimitarea prescrip ției extinctive
Prescripția extinctiv ă se aseamănă, dar nu se confund ă, cu alte
instituții de drept civil, precum: prescripția achizitiv ă (uzucapiunea),
decăderea și termenul extinctiv.
a) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de prescrip ția achizitiv ă
– Asemănările dintre prescrip ția extinctiv ă și cea achizitiv ă
(numită și uzucapiune): pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi, ambele se înf ățișează ca sancțiuni de drept civil; ambele
presupun termene.
– Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele de
prescripție extinctiv ă sunt mai scurte și mai multe (3 ani, 2 ani, 1 an, 6
luni), pe când cele de prescrip ție achizitiv ă sunt mai lungi și mai
puține (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal: dac ă prescrip ția
extinctivă stinge dreptul la ac țiune (în sens material), prescrip ția
achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal.
b) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de decădere
Ca sancțiune de drept civil, decăderea este stingerea dreptului
subiectiv civil neexercitat în termenul de dec ădere.
– Asemănările dintre prescrip ție extinctiv ă și decădere: ambele
presupun termene; ambele au efect extinctiv.
– Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescrip ția
extinctivă stinge numai dreptul la ac țiune (în sens material), dec ăderea
stinge însu și dreptul subiectiv; prescrip ția extinctiv ă are reguli proprii
privind întreruperea, suspendarea și repunerea în termen.
c) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de termenul extinctiv
– Asemănările dintre prescrip ția extinctiv ă și termenul extinctiv:
ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt concepte de drept civil.
– Deosebirile dintre ele sunt, în esen ță, următoarele: pe când
termenele de prescrip ție sunt numai legale, termenul extinctiv este,

151după caz: conven țional, legal ori jurisdic țional; dac ă prescrip ția
extinctivă stinge dreptul la ac țiune, termenul extinctiv stinge dreptul
subiectiv și obligația civilă corelativ ă.
3. Domeniile de aplicare a prescrip ției extinctive
a) Domeniul prescrip ției extinctive în categoria drepturilor
patrimoniale îl formeaz ă:
– Drepturile de crean ță, indiferent de izvorul lor (art. 1 alin. 1
din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la ac țiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescrip ție dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege”).
– Drepturile reale principale, urmând îns ă a distinge ac țiuni
reale prescriptibile și acțiuni reale imprescriptibile.
Sunt considerate imprescriptibile extinctiv: acțiunea în reven-
dicare imobiliar ă; deși imprescriptibil ă extinctiv, aceast ă acțiune
poate fi paralizat ă prin invocarea, cu succes, a uzucapiunii (art. 21 din
Decretul nr. 157/1958 și art. 1890 C. civ.: „Toate ac țiunile, atât reale
cât și personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile, se vor
prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invoc ă această prescripție să
fie obligat a produce vreun titlu”); acțiunea în revendicare imobiliar ă
în cazurile prev ăzute de art. 498 C. civ. („Dac ă un fluviu sau un râu,
rupe deodat ă o mare parte de p ământ și o lipește la pământul unui alt
proprietar, acea parte r ămâne a cui a fost p ământul de la care s-a rupt,
însă dacă se va reclama în termen de un an” – avulsiune); acțiunea în
revendicare imobiliar ă și mobiliar ă (întemeiat ă pe dreptul de
proprietar de stat); ac țiunea în partaj (acțiunea prin care se cere
împărțirea bunurilor aflate în proprietate comun ă); soluția e prevăzută
de art. 728 C. civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a r ămâne în
indiviziune…”.
b) Domeniul prescrip ției extinctive în categoria drepturilor
personale nepatrimoniale
În acest domeniu, principiul imprescriptibilit ății constituie
regula, potrivit c ăreia protecția acestor drepturi, prin ac țiunea în
justiție, nu este limitat ă în timp, putându-se ob ține oricând.
Legea stabile ște, expres, excep țiile de la acest principiu:
acțiunea în anulabilitate (adică, în nulitate relativ ă; termenul de

152prescripție este, în principiu, termenul general de 3 ani) și e vorba de
anulabilitatea unui act juridic civil; acțiunea în nulitate relativ ă a
căsătoriei („Căsătoria poate fi anulat ă la cererea so țului al c ărui
consimțământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizic ă a
celuilalt so ț, prin viclenie sau prin violen ță); acțiunea în t ăgada
paternității („Acțiunea în t ăgăduirea paternit ății se prescrie în termen
de șase luni de la data când tat ăl a cunoscut na șterea copilului”);
acțiunea în stabilirea paternit ății („…. din afara c ăsătoriei poate fi
pornită în termen de un an de la na șterea copilului”).
4. Termenele de prescrip ție extinctiv ă
Prin termen de prescrip ție extinctiv ă se înțelege intervalul de
timp, stabilit de lege, în ăuntrul căruia trebuia exercitat dreptul la
acțiune în sens material, sub sanc țiunea pierderii acestui drept.
a) Categorii de termene
În raport de criteriul vocației ori sferei de aplicare, distingem:
termenele generale și termenele speciale, dup ă cum sunt instituite de
norma general ă (legea) ori de norma special ă. În funcție de acest
criteriu distingem: termene instituite de Decretul nr. 167/1958 și
termene instituite de alte izvoare de drept civil (precum: Codul civil,
Codul familiei, Legile nr. 31/1990 și nr. 11/1991).
În funcție de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se
împart în: termene mai mari decât termenul general; termene egale cu
termenul general; termene mai mici decât termenul general de
prescripție extinctiv ă.
b) Prescripția termenelor
Este general acel termen de prescrip ție care-și găsește aplicație
practică ori de câte ori nu- și găsește aplicație un termen special de
prescripție.
• Termenul general de prescrip ție, de 3 ani, este aplicabil
raporturilor civile obliga ționale (cele care au în con ținutul lor drepturi
de creanță și îndatoririle corelative). Acest termen este instituit de art.
3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Termenul prescripției este de 3
ani…” (s.n.). În principiu, acest termen de prescrip ție este aplicabil și
pretențiilor patrimoniale care înso țesc o ac țiune ce este sau nu
prescriptibil ă extinctiv (de exemplu, ac țiunea în nulitate, ac țiunea în
reducțiune etc.).

153• Termenul general de prescrip ție, de 30 ani, este aplicabil
acțiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile și cărora nu li se
aplică un termen special de prescrip ție extinctiv ă), având în vedere
prevederea art. 21 din Decretul nr. 157/1958 care, per a contrario,
dispune: „Dispozi țiile decretului de fa ță nu se aplic ă dreptului la
acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abita țiune,
servitute și superficie”. Practic, termenul de 30 de ani se aplic ă:
acțiunii în revendicare mobiliar ă întemeiat ă pe dreptul de proprietate
privată; acțiunii confesorii (care ar trebui s ă cuprindă și ceea ce se
cheamă vindicatio posesionis sau revendicarea lato sensu ).
• Termenele speciale aplicabile ac țiunilor personale nepatri-
moniale. Aceste termene sunt prev ăzute în Codul familiei (de 6 luni,
aplicabil ac țiunii în anulabilitatea c ăsătoriei pentru viciu de consim-
țământ; de 6 luni, aplicabil ac țiunii în tăgăduirea paternit ății copilului
din căsătorie, și de 1 an, aplicabil ac țiunii în stabilirea paternit ății
copilului din afara c ăsătoriei).
• Termene speciale prev ăzute de Decretul nr. 167/1958 sunt:
termenul de 2 ani, aplicabil ac țiunii în r ăspunderea pentru viciile
ascunse fără viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în
depozit”; termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 24 (dreptul la ac țiune
privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia s ă aibă loc spectacolul).
• Termene speciale prev ăzute de Codul civil: termenul de 6 luni,
aplicabil dreptului de op țiune succesoral ă; termenul de 1 an, pentru
acțiunea vânz ătorului de complinire a pre țului și a cump ărătorului
pentru scăderea prețului etc.
5. Data de la care începe s ă curgă prescrip ția
Prescripția începe s ă curgă de la data când se na ște dreptul la
acțiune, sau dreptul de a cere executarea silit ă.
Dacă dreptul este sub condi ție suspensiv ă, sau cu termen
suspensiv, prescrip ția începe s ă curgă de la data când s-a împlinit
condiția, sau a expirat termenul (art. 7).
Prescripția dreptului la ac țiune, în repararea pagubei pricinuite
prin fapte ilicite, începe s ă curgă de la data când p ăgubitul a cunoscut,
sau trebuia s ă cunoască, atât paguba, cât și pe cel care r ăspunde de ea
(art. 8).

154Prescripția dreptului la ac țiune în anularea unui act juridic pentru
violență începe să curgă de la data când acestea a încetat.
În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de
anulare, prescrip ția începe s ă curgă de la data când cel îndrept ățit,
reprezentantul s ău legal, sau persoana chemat ă de lege s ă-I
încuviințeze actele, a cunoscut cauza anul ării, însă cel mai târziu de la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9).
Prescripția dreptului la ac țiune privind viciile ascunse ale unui
lucru transmis, sau ale unei lucr ări executate, începe s ă curgă de la
data descoperirii viciilor, îns ă cel mai târziu de la împlinirea unui an
de la predarea lucrului sau lucr ării.
Prescripția acțiunii privind viciile unei construc ții începe s ă
curgă de la data descoperirii viciilor, îns ă cel mai târziu de la împli-
nirea a trei ani de la predare.
Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor de garan ție
sau conven ționale.
6. Suspendarea prescrip ției
Conform art. 13, prescrip ția se suspend ă:
a) pe perioada cât acela împotriva c ăruia curge este împiedicat
de un caz de for ță majoră să facă acte de întrerupere. În doctrin ă și
jurispruden ță se admite c ă forța majoră este un eveniment imprevizibil
și insurmontabil, precum cutremurul, inunda ția etc. Altfel spus, este
acea situa ție pe care partea nu o putea prevedea și înlătura chiar
dacă ar fi luat toate m ăsurile de prevenire;
b) în perioada când creditorul sau debitorul face parte din
Forțele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de r ăzboi.
Între părinți, tutore și cei care se afl ă sub ocrotirea lor, între
curator și cel pe care-l reprezint ă și între orice alte persoane care, în
temeiul legii sau al hot ărârii judec ătorești, administreaz ă bunurile
altora, prescrip ția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și
aprobate. Prescrip ția nu curge între so ți, în timpul c ăsătoriei.
Efectul special al suspend ării prescrip ției constă, în esen ță, în
prorogarea momentului împlinirii termenului de prescrip ție extinctiv ă.

1557. Întreruperea prescrip ției
Prescripția se întrerupe: a) prin recunoa șterea dreptului a c ărui
acțiune se prescrie, f ăcută în folosul celui c ăruia curge prescrip ția;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecat ă ori de arbitrare;
c) printr-un act încep ător de executare.
Întreruperea șterge prescrip ția început ă înainte de a se ivi
împrejurarea care a întrerupt-o. Dup ă întrerupere, începe s ă curgă o
nouă prescripție. Debitorul care a executat obliga ția, după ce dreptul la
acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul s ă ceară înapoierea
prestației, chiar dac ă la data execut ării nu știa că termenul prescrip ției
era împlinit.
Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplic ă: a) dreptului la
acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abita ție,
servitute și superficie (art. 22); b) impozitelor și taxelor datorate
statului și primelor asigur ărilor prin efectul legii, care sunt supuse
dispozițiilor privitoare la prescrip ția din legile speciale (art. 23).

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea general ă, Editura Funda ției
România de Mâine , București, 2002, p. 11-106.
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea general ă. Persoanele , Editura Juridica,
All Beck, Bucure ști, 2001, p.1-306.
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea general ă, Editura Univer-
sitară, București, 2001, p.1-309.

SEMESTRUL II

SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL
I. PERSOANA FIZIC Ă
A. Definiția persoanei fizice
Se admite în mod unanim principiul potrivit c ăruia orice ființă
umană este persoan ă fizică – subiect de drept; numai oamenii au calitatea
de persoane fizice, adic ă de subiecte de drept .

156Într-adevăr, dreptul se adreseaz ă oamenilor, fiind chemat a
reglementa raporturile dintre ei. Orice om are calitatea de subiect de drept – de persoan ă fizică. Acest principiu, indiscutabil ast ăzi, este rodul unei lupte
istorice ce a str ăbătut veacurile. Pe baza acestor preciz ări se poate formula
definiția persoanei fizice.
În consecin ță, pentru dreptul civil, „persoana fizic ă” este subiectul
individual de drept, adic ă omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile .
Termenul de „persoan ă fizică” nu este, poate, cel mai potrivit. Știința
dreptului nu studiaz ă omul în integritatea lui. Ea nu studiaz ă omul din punct
de vedere fizic și nici în întregime, omul sub aspect filosofic. Știința
dreptului prive ște oamenii ca participan ți la relațiile sociale, și anume ca
participanți la acele raporturi sociale care formeaz ă obiect de reglementare
pentru norma juridic ă.
Însuși cuvântul „persoan ă”, provenit din cuvântul latinesc persona ,
denumea masca pe care o purta, pe scen ă, actorul antic. Preluându-se în
drept acest cuvânt, s-a voit s ă se exprime tocmai ideea particip ării omului
ca actor la via ța social-juridic ă.
Deși, așa cum arătam, desemnarea omului, ca subiect de drept, prin
cuvintele „persoan ă fizică” nu este poate cea mai fericit ă, cu toate acestea,
dat fiind faptul c ă expresia este adânc încet ățenită în știința dreptului și în
legislația noastră, socotim și noi că nu sunt motive s ă se renunțe la ea.
B. Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice
1. Noțiune și caractere juridice
a) Definiția capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
Așa cum rezult ă din cele men ționate, fiecare persoan ă fizică are
capacitate civil ă, în mod egal și fără ca sexul, rasa, na ționalitatea, religia,
gradul de cultur ă sau originea s ă aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul
nr. 31/1954).
O parte component ă a capacit ății civile este capacitatea de
folosință. În definirea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice,
urmează a ține seama și de prevederile art. 5 alin. (d) din Decretul nr.
31/1954: „ Capacitatea de folosin ță este aptitudinea unei persoane de
a avea drepturi și obligații” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de folosin ță a
persoanei fizice ca fiind acea parte a capacit ății civile care const ă în
aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile (Gh. Beleiu, Drept
civil român , Casa de Editur ă și Presă „Șansa”, Bucure ști, 1992, p. 249).

157În această formulare sintetic ă se exprim ă, în ultimă analiză, calitatea
de subiect de drept a individului , a oricărui individ f ără nici un fel de
deosebire. În cele din urm ă, capacitatea de folosin ță prefigureaz ă, potențial,
toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoan ă fizică.
Capacitatea de folosin ță nu se confund ă cu dreptul subiectiv sau cu o
sumă de astfel de drepturi. Ea exprim ă numai poten țial aceste drepturi, ca
aptitudine general ă, abstractă, ce aparține fiecărei persoane fizice de a
dobândi drepturi și de a-și asuma obliga ții. Calitatea de subiect de drept,
privită în general, îng ăduie persoanelor s ă participe la via ța juridică, intrând
în diferite raporturi juridice care țin de multiplele ramuri ce alc ătuiesc
sistemul dreptului.
Atunci când în cadrul cursului de drept civil ne ocup ăm de
capacitatea de folosin ță, ca expresie a calit ății de subiect de drept civil,
avem în vedere nu calitatea de subiect de drept în general, ci calitatea de
subiect de drept civil .
b) Caracterele juridice ale capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice înf ățișează următoarele
caractere juridice:
• Legalitatea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice. Acest
caracter const ă în însușirea acestei capacit ăți de a nu putea fi regle-
mentată decât prin lege , sub toate aspectele sale: instituire, început,
conținut, încetare.
Recunoașterea sau instituirea capacit ății de folosin ță a persoanei
fizice este realizat ă, în principal, de c ătre: art. 4 alin. (1) din Decretul
nr. 31/1954: „Capacitatea civil ă este recunoscut ă tuturor persoanelor”; art. 5
alin. (1) din acela și decret: „Persoana fizic ă are capacitatea de folosin ță și,
în afară de cazurile prev ăzute de lege, capacitatea de exerci țiu”. De
asemenea, în art.15 din Constitu ție se prevede: „Cet ățenii beneficiaz ă de
drepturile și libertățile consacrate prin Constitu ție și prin alte legi și au
obligațiile prevăzute de acestea”.
• Generalitatea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice . Acest
caracter const ă în faptul c ă, prin capacitatea de folosin ță a persoanei
fizice, se exprim ă aptitudinea general ă și abstract ă a omului de a
avea toate drepturile și obligațiile civile . După cum s-a precizat în
literatura de specialitate, „capacitatea de folosin ță prefigureaz ă, potențial,
toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoan ă fizică. Ea nu
se confund ă cu aceste drepturi și exprimă numai aptitudinea general ă,

158abstractă, de a le dobândi” (C. Stătescu, Drept civil , 1970, p.14). Acest
caracter rezult ă din defini ția legală a capacității de folosin ță dată de alin. (2)
al art. 5 din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de folosin ță este capacitatea
de a avea drepturi și obligații”.
• Inalienabilitatea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice.
Prin acest caracter se înțelege însu șirea capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renun țare, în tot sau în
parte, și nici obiect de înstr ăinare . Legislativ, acest caracter este
consacrat de art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Nimeni nu
poate renun ța, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosin ță (…)”. Vor
fi, așadar, lovite de nulitate absolut ă, acele acte juridice prin care un subiect
de drept renun ță, parțial sau total, temporar sau definitiv, la capacitatea sa
de folosință.
• Intangibilitatea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice . Prin
acest caracter se în țelege caracteristica acesteia de a nu i se putea
aduce limit ări, îngrădiri decât prin texte exprese de lege . Consacrând
acest caracter, art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Nimeni nu
poate fi îngr ădit în capacitatea de folosin ță (…) decât în cazurile și
condițiile prevăzute de lege”. Respectarea acestei însu șiri a capacit ății de
folosință a persoanei fizice este asigurat ă atât prin mijloace de drept civil,
cât și de drept penal. Potrivit art. 247 Cod penal, „Îngr ădirea de c ătre un
funcționar a folosin ței sau a exerci țiului drepturilor vreunui cet ățean, ori
crearea pentru acesta a unor situa ții de inferioritate pe temei de
naționalitate, ras ă, sex sau religie, se pedepse ște cu închisoare de la 6 luni la
5 ani”.
• Universalitatea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice.
Acest caracter const ă în însușirea capacității de folosin ță de a fi
recunoscut ă, atribuită tuturor oamenilor . Astfel, Decretul nr. 31/1954
dispune, în art. 5 alin. (1): „Capacitatea civil ă este recunoscut ă tuturor
persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1), c ă „Nimeni nu poate fi lipsit de
capacitatea de folosin ță”. Deci, dac ă persoanei fizice i se pot atribui
anumite limite sau îngr ădiri ale capacit ății de folosin ță, prin dispozi ții
legale exprese, ea nu poate fi lipsit ă total de aceast ă capacitate, care
exprimă, în esență, calitatea de subiect de drept civil.

1592. Începutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
a) Regula dobândirii de la data na șterii
Începutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice – ca regul ă – este
stabilit de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „ Capacitatea de
folosință începe de la na șterea persoanei (…)” (s.n.). Prin urmare, ca
regulă, data na șterii este data începutului capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice . Această dată se dovede ște, în cele mai multe cazuri, cu
actul de stare civil ă, care este „certificatul de na ștere”, care are o rubric ă
specială consacrat ă acestui aspect: data na șterii (an, lun ă, zi), indiferent c ă
înregistrarea na șterii este „în termen” ori „tardiv ă”. Nașterea copilului
trebuie declarat ă în 15 zile, de c ătre cei obliga ți de lege la aceasta. Peste
acest termen, dar pân ă la un an de la na ștere, înregistrarea na șterii se aprob ă
de primar. Peste un an de la na ștere, înregistrarea na șterii se poate face
numai în temeiul unei hot ărâri judecătorești rămasă definitivă.
b) Excepția dobândirii capacit ății de folosin ță de la data
concepțiunii
Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „ Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concep țiune, însă numai dac ă el se naște viu ” (s.n.).
Cu privire la capacitatea succesoral ă a persoanei fizice, art. 654
C. civ. prevede: „Pentru a succede trebuie neap ărat ca persoana ce succede
să existe la momentul deschider ii succesiunii. Copilul conceput se
consideră că există. Copilul n ăscut mort este considerat c ă nu există”.
Dispozițiile de mai sus, privind recunoa șterea capacit ății de folosin ță
în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C. fam., care reglementeaz ă „timpul legal al concep țiunii” astfel: „ Timpul
cuprins între a trei suta și a o sută opt zecea zi dinaintea na șterii copilului
este timpul legal al concep țiunii” (s.n.).
După cum rezult ă din cele de mai sus, excep ția dobândirii cu
anticipație a capacit ății de folosin ță indică drept dat ă a acestei dobândiri
data concep țiunii. Cum aceast ă dată nu poate fi stabilit ă post factum cu
exactitate, legiuitorul a instituit prezumția timpului legal al concep țiunii.
Potrivit acestuia, ca dată a concepțiunii poate fi considerat ă oricare zi din
intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea
nașterii copilului .

160c) Condițiile aplicării excepției
Excepția dobândirii capacit ății de folosin ță de la concep țiune era
cunoscută și în dreptul roman, fiind exprimat ă în adagiul infans conceptus
pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se
socotește născut atunci când este vorba de drepturile sale).
Pentru ca excep ția să-și găsească aplicare, este nevoie s ă fie
întrunite, cumulativ, două condiții, și anume: s ă fie vorba de drepturile
copilului (iar nu de obliga ții pentru acesta); copilul să se nască viu; legea
noastră nu pretinde ca respectivul copil s ă fie și viabil.
Din prima condi ție a aplic ării excepției rezultă că, dacă regula
privește aptitudinea de a avea atât drepturi, cât și obligații civile, capacitatea
de folosin ță anticipată are un con ținut mai restrâns, el referindu-se doar la
drepturi civile. În leg ătură cu a doua condi ție – copilul s ă se nască viu – este
de reținut că legea român ă nu cere, ca alte legisla ții, și condițiile viabilit ății.
Pentru a fi considerat n ăscut viu este necesar și suficient ca acel copil s ă fi
respirat m ăcar o dată. Chiar atunci când a murit imediat dup ă naștere,
copilului i se întocmesc dou ă acte de stare civil ă: actul de na ștere și actul de
deces.
3. Conținutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
a) Noțiunea de con ținut al capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
Conținutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice const ă
tocmai în aptitudinea omului de a avea toate drepturile și obligațiile
civile . După cum se poate observa, acest con ținut se ob ține din
reunirea a două laturi : latura activ ă – aptitudinea omului de a avea
drepturi subiective civile – și latura pasiv ă – aptitudinea persoanei
fizice de a avea obligații civile . Acest con ținut al capacit ății de
folosință a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile, cu excep ția
capacității de folosin ță anticipat ă, caz în care este cuprins ă doar
aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, iar nu și obligații.
b) Îngrădirile capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
Din caracterul intangibil al capacit ății de folosin ță rezultă consecința
juridică următoare: nu pot exista îngr ădiri ale acestei capacit ăți decât în
cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege.
Îngrădirile capacit ății de folosin ță a persoanei fizice pot fi calificate
ca incapacități de drept civil . Aceste îngr ădiri se pot încadra în dou ă
categorii: îngr ădiri cu caracter de sanc țiune; îngrădiri prevăzute de lege în

161scopul ocrotirii unor interese, fie ale îns ăși persoanei a c ărei capacitate de
folosință este îngrădită, fie ale unei alte persoane.
Îngrădiri – sanc țiune
Această primă categorie de incapacit ăți civile este format ă din două
subdiviziuni: 1) îngrădiri cu caracter de pedeaps ă penală și 2) îngrădiri cu
caracter de pedeaps ă civilă. Ca note caracteristice generale ale îngr ădirilor
cu caracter de sanc țiune, reținem faptul c ă instituirea lor se face, în
principiu, pe timp m ărginit, și se pronun ță numai prin hot ărâre
judecătorească.
1. Îngrădiri cu caracter de pedeaps ă penală
Din aceast ă subcategorie fac parte: pedeapsa complementar ă a
interzicerii unor drepturi și pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi .
Potrivit art. 64 C. pen., „Pedeapsa complementar ă a interzicerii unor
drepturi const ă în interzicerea unuia sau a unora din urm ătoarele drepturi:
– dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii de stat și în
funcții elective de stat sau ob ștești;
– dreptul de a ocupa o func ție sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru s ăvârșirea infrac țiunii;
– drepturile p ărintești;
– dreptul de a fi tutore sau curator ” (s.n.).
Dintre pedepsele prev ăzute de art. 64, pentru dreptul civil prezint ă
relevanță doar ultimele dou ă îngrădiri.
Potrivit art. 71 C. pen., „Pedeapsa accesorie const ă în interzicerea
tuturor drepturilor prev ăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa închisorii
atrage, de drept, interzicerea drepturilor ar ătate în alineatul precedent din
momentul în care hot ărârea de condamnare a r ămas definitiv ă și până la
terminarea execut ării pedepsei, pân ă la grațierea total ă sau a restului de
pedeapsă, ori, pân ă la împlinirea termenului de prescrip ție a execut ării
pedepsei”.
2. Îngrădiri cu caracter de pedeaps ă civilă
În această subcategorie intr ă: decăderea din drepturile p ărintești, în
condițiile art. 109 din Codul familiei; pedepsele civile stabilite în materie
succesoral ă de Codul civil .
Potrivit art. 109 C. fam., „Dac ă sănătatea sau dezvoltarea fizic ă a
copilului este primejduit ă prin felul de exercitare a drepturilor p ărintești,
prin purtarea abuziv ă sau prin neglijen ța gravă în îndeplinirea îndatoririlor
de părinte, ori dac ă educarea, înv ățarea sau preg ătirea profesional ă a

162copilului nu se face în spirit de devotament fa ță de România, instan ța
judecătorească, la cererea autorit ății tutelare, va pronun ța decăderea
părintelui din drepturile p ărintești”.
Potrivit art. 655 C. civ., „Sunt nedemni de a succede și prin urmare
excluși de la succesiune:
– condamnatul pentru c ă a omorât sau a încercat s ă omoare pe
defunct;
– acela care a f ăcut contra defunctului o acuza ție capitală declarată de
judecată calomnioas ă;
– moștenitorul major care, având cuno ștință de omorul defunctului,
nu a denun țat aceasta justi ției”.
Art. 703 C. civ. dispune: „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns
lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lep ăda de dânsa; cu
toată renunțarea lor, ei r ămân erezi și nu pot lua nici o parte din lucrurile
date la o parte sau ascunse”.
Îngrădiri cu caracter de protec ție
În această a doua categorie de îngr ădiri ale capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice intr ă acele incapacit ăți pe care legiuitorul le-a instituit, din
considerente de ocrotire sau de protec ție a intereselor anumitor categorii de
persoane, dat ă fiind situa ția lor special ă în care se afl ă. Aceste îngr ădiri se
înfățișează sub forma unor incapacit ăți speciale de a încheia anumite acte
juridice sau de a dobândi anumite drepturi.
1. Incapacități prevăzute în Codul civil
Acestea sunt urm ătoarele: cea prevăzută de art. 806 : „Minorul mai
mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel (…) prin dona ție sau
testament, de bunurile sale”; cea prev ăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani
poate dispune prin testament și numai pentru jum ătate din bunurile de care,
după lege, poate dispune majorele”; cea prevăzută de art. 809 : „Minorul de
șaisprezece ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui s ău.
Minorul, ajuns la majoritate, nu poate dispune nici prin dona țiune între vii,
nici prin testament, în favoarea fostului s ău tutore, dac ă socotelile definitive
ale tutelei n-au fost prealabil date și primite”; cea din art. 810 : „Doctorii în
medicină sau în chirurgie, ofi țeri de sănătate și spițerii (adică medicii și
farmaciștii – n.n.) care au tratat pe o persoan ă în boala din care moare, nu
pot profita de dispozi țiile între vii sau testamentare, ce dânsa au f ăcut-o în
favoare-le în cursul acestei boli (…). Acelea și reguli sunt aplicabile în
privința preoților”.

1632. Incapacități prevăzute de Codul familiei
Acestea sunt urm ătoarele: Potrivit art. 128 C. fam., „Este oprit s ă se
încheie acte juridice între tutore, so țul, o rudă în linie dreapt ă ori frații sau
surorile tutorelui, de o parte, și minor, de alta”. Iar potrivit art. 133 alin. (3)
C. fam., „Minorul nu poate s ă facă, nici chiar cu încuviin țare, donații și nici
să garanteze obliga ția altuia”. E vorba de minorul care a împlinit 14 ani.
Stricta determinare prin lege a cazurilor de îngr ădire și a condițiilor în
care poate fi îngr ădită capacitatea de folosin ță a persoanei demonstreaz ă, în
ultimă analiză, existența principiului intangibilit ății capacității de folosin ță
și caracterul cu totul excep țional al îngr ădirii acestei capacit ăți.
4. Încetarea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
a) Moartea persoanei – sfâr șit al capacit ății de folosin ță
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice înceteaz ă o dată cu
încetarea îns ăși a existen ței acestei persoane. Într-adev ăr, calitatea de
subiect de drept, calitate inerent ă ființei umane, nu poate supravie țui
suportului s ău uman. De aceea, în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 se
precizează, în timp, durata capacit ății de folosin ță, care „începe de la
nașterea persoanei și încetează o dată cu moartea acesteia ” (s.n.).
De obicei, moartea poate fi constatată fizic, direct (prin examinarea
cadavrului), constatare care se materializeaz ă în întocmirea certificatului de
deces. Cu acest prilej, în certificat se consemneaz ă data la care a avut loc
decesul și, drept urmare, se determin ă cu certitudine momentul în care a
avut loc încetarea calit ății de subiect de drept a persoanei fizice. Sunt, îns ă,
situații în care nu este cu putin ță să se stabileasc ă prin constat ări directe
decesul unei anumite persoane. Este cazul persoanelor disp ărute de la
domiciliul lor, despre care nu exist ă nici un fel de știre și cu privire la care
există o totală incertitudine. Înl ăturarea acestei incertitudini se realizeaz ă
prin declararea judec ătorească a morții persoanei disp ărute, care are drept
consecință încetarea capacit ății de folosin ță a persoanei, întemeiat ă pe o
prezumție foarte puternic ă de moarte a acesteia.
Ipoteza mor ții, fizic constatat ă, nu ridic ă probleme deosebite;
completarea datei mor ții se face fie pe baza datei trecute în actul medical
constatator al mor ții (când un asemenea act a fost întocmit de medic), fie pe
baza declara ției făcute de persoana care anun ță, la starea civil ă, decesul
persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un „certificat constatator al mor ții” de
către medic).

164Ipoteza declar ării judecătorești a morții, prin condi țiile de fond care
se cer a fi întrunite, prin procedura ce trebuie urmat ă și prin efectele
hotărârii judec ătorești ce se pronun ță, ridică însă unele probleme de drept al
căror studiu impune o cercetare separat ă. În ipoteza mor ții declarate
judecătorește, completarea datei mor ții, în actul de stare civil ă – actul de
deces, se face pe baza hot ărârii judec ătorești declarative de moarte, r ămasă
definitivă, în sensul c ă data mor ții, din aceast ă hotărâre, este trecut ă în
rubrica corespunz ătoare din actul de stare civil ă.
5. Declararea judec ătorească a morții persoanei fizice
Există anumite situa ții în care moartea unei anumite persoane nu se
poate stabili în mod direct și, deci, nu se poate întocmi actul de stare civil ă
care este „actul de deces”, pe baza și în conformitate cu care se elibereaz ă
„certificatul de deces”. Și aceasta, de și din împrejur ări rezultă aproape cu
certitudine c ă persoana disp ărută nu mai este în via ță. Astfel, dispari ția unei
anumite persoane în condi ții de război, într-o catastrof ă naturală, într-un
accident, absen ța îndelungat ă a unei persoane f ără nici o știre etc. sunt tot
atâtea împrejur ări care creeaz ă o puternic ă prezumție că persoana disp ărută
nu mai este în via ță. Cu toate acestea, întrucât moartea persoanei nu a putut
fi constatat ă în mod direct, calitatea de subiect de drept, oricât de incert ă ar
fi sub aspectul circumstan țelor de fapt, din punct de vedere juridic continu ă
a exista.
a) Justificarea institu ției declarării judecătorești a morții
Sunt suficiente motivele care au determinat adoptarea, sub aspect
legislativ, a unei solu ții care să pună capăt acestei st ări de incertitudine.
• Sub aspectul raporturilor de ordin personal-nepatrimonial, men țio-
năm, în primul rând, situa ția soțului celui disp ărut. Atâta timp cât cel
dispărut este considerat a fi în via ță – oricât timp ar fi trecut de la dispari ție,
soțul rămas nu are dreptul s ă se recăsătorească, deoarece, dac ă ar face-o, ar
fi considerat bigam.
• Sub aspectul raporturilor dintre p ărintele disp ărut și copiii s ăi
minori este, de asemenea, important s ă se determine modul în care se vor
exercita drepturile p ărintești și, eventual, s ă se deschid ă tutela.
• Sub aspectul raporturilor patrimoniale ale so țului dispărut există
importante interese care pretind o clarificare a situa ției sale. Creditorii
dispărutului au interesul s ă știe pe cine pot s ă urmărească pentru satisfa-
cerea crean țelor sale. Mo ștenitorii prezumtivi ai disp ărutului sunt și ei
interesați în clarificarea situa ției lor juridice fa ță de bunurile acestuia.

165• În sfârșit, însuși statul este interesat s ă existe o situa ție limpede
a subiectelor de drept, fie și numai din punct de vedere al cunoa șterii
dinamicii popula ției, deși interesele statului nu se m ărginesc numai la
acest aspect.
Declararea judec ătorească a morții produce, din punct de vedere al
existenței subiectului de drept, acelea și efecte pe care le produce moartea
constatată în mod direct.
b) Sediul materiei
Declararea judec ătorească a morții – precedat ă sau nu de declararea
dispariției – este reglementat ă atât prin norme de drept substan țial ori
material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 –, cât și prin norme de drept
procesual – art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.
c) Feluri
În stabilirea felurilor declar ării judecătorești a morții trebuie pornit de
la prevederile art. 16 din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipse ște de la
domiciliul s ău poate fi declarat disp ărut prin hot ărâre judec ătorească,
putându-se institui curatela, dac ă a trecut un an de la data ultimelor știri din
care rezult ă că era în via ță. Cel astfel declarat disp ărut, poate fi declarat
mort, de asemenea, prin hot ărâre judec ătorească, dacă de la data ultimelor
știri din care rezult ă că era în via ță au trecut patru ani. Declararea mor ții nu
poate fi îns ă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de șase luni de
la data afi șării extrasului de pe hot ărârea prin care s-a declarat dispari ția.
Cel dispărut în cursul unor fapte de r ăzboi, într-un accident de cale ferat ă,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asem ănătoare care îndrep-
tățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, f ără a se mai declara
în prealabil dispari ția sa , dacă a trecut cel pu țin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispari ția” (s.n.).
Din conținutul acestui articol deducem existen ța a două feluri de
situații în care intervine declararea judec ătorească a morții:
– declararea judec ătorească a morții precedat ă de declararea
judecătorească a dispariției; aceasta este situa ția-regulă;
– declararea judec ătorească a morții neprecedat ă de declararea
dispariției; aceasta este situa ția-excepție.
Înainte de a analiza problemele comune celor dou ă feluri de declarare
judecătorească a morții este necesar s ă examinăm „declararea judec ăto-
rească a dispariției”.

1666. Declararea judec ătorească a dispariției
Una dintre condi țiile necesare pentru a se ajunge la declararea
judecătorească a morții este aceea ca, mai înainte, persoana s ă fi fost
declarată judecătorește dispărută. Măsura declar ării dispariției reprezint ă o
măsură de pruden ță, pentru a nu se ajunge dintr-o dat ă la actul declar ării
morții, act grav din punct de vedere al îns ăși calității de subiect de drept.
Faza declar ării dispariției, prin condi țiile pe care le implic ă și prin
măsurile procedurale și de publicitate care îi sunt proprii, permite s ă se
efectueze ample cercet ări cu privire la existen ța persoanei în cauz ă, pentru
ca, atunci când se va trece la faza declar ării morții, să existe suficiente
elemente care s ă justifice hot ărârea judec ătorească ce se va pronun ța.
a) Condiția de fond, necesar ă pentru declararea dispari ției –
de la data ultimelor știri din care rezult ă că persoana era în via ță
să fi trecut un an . În înțelegerea acestei condi ții este necesar de
subliniat c ă nu orice lips ă de la domiciliu a persoanei, prin ea îns ăși,
justifică, automat, trecerea la declararea judec ătorească a dispariției, ci
este necesar s ă fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu , sub un
dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie s ă aibă o durată minimă de un
an și, pe de alt ă parte, aceast ă lipsă să facă să existe incertitudinea
asupra existen ței în viață a persoanei.
Data ultimelor știri din care rezult ă că persoana era în via ță și lipsa
de la domiciliu reprezintă chestiuni de fapt ce pot fi dovedite prin orice
mijloc de prob ă. Așa cum se prevede în art. 17 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954, „Dac ă ziua ultimelor știri despre cel care lipse ște de la domiciliu
nu se poate stabili, termenele prev ăzute în art. 16 alin. (1) și (2) se vor
socoti de la sfârșitul lunii ultimelor știri, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic ” (s.n.).
b) Procedura declar ării dispari ției. Această procedură presupune:
formularea cererii de declarare a dispari ției; faza prealabil ă judecății; faza
judecății propriu-zise; faza ulterioar ă judecății.
Conținutul acestor etape este stabilit în art. 36-39 din Decretul nr.
31/1954, astfel: Potrivit art. 36, „Cererea de declarare a dispari ției unei
persoane se introduce la instan ța judecătorească în circumscrip ția căreia
această persoană și-a avut ultimul domiciliu”. Potrivit art. 37, „Primind
cererea, pre ședintele instan ței dispune ca, prin organele prim ăriei și prin
organele poli ției, să se culeag ă cât mai multe informa ții cu privire la
persoana a c ărei dispari ție se cere a fi declarat ă. Totodată, va dispune s ă se

167facă, la ultimul domiciliu al acesteia și la primărie, afișarea cererii, cu
invitația ca orice persoan ă care ar putea da informa ții pentru solu ționarea
cererii să le comunice instan ței. Președintele instan ței va putea sesiza
autoritatea tutelar ă de la domiciliul celui a c ărui dispari ție se cere a fi
declarată, spre a se face, dac ă e cazul, aplica ția art. 152 din Codul familiei
referitoare la numirea curatorului”. Art. 38 prevede c ă: „După trecerea a 45
zile de la afi șarea prevăzută de art. 37 alin. (2) din prezentul decret,
președintele va fixa termen de judecat ă, cu citarea p ărților. Persoana a c ărei
dispariție se cere a fi declarat ă se citează la ultimul domiciliu, în cazul când
a avut un mandatar general, va fi citat ă și la acesta”. În fine, art. 39 dispune:
„Prin îngrijirea instan ței, hotărârea de declarare a dispari ției, rămasă
definitivă, se va afi șa, timp de 30 de zile, la u șa instanței de fond și a
primăriei ultimului domiciliu al celui disp ărut”.
c) Efectul hot ărârii de declarare a dispari ției
Hotărârea judec ătorească de declarare a dispari ției, rămasă definitivă,
are un singur efect: constată îndeplinirea unei condi ții de fond, necesar ă
declarării judecătorești a morții, în ipoteza prev ăzută de art. 16 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954. Rezult ă că hotărârea declarativ ă de dispari ție nu are
nici un efect asupra capacit ății de folosin ță a persoanei fizice, deoarece,
potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „Cel disp ărut este socotit a fi în
viață dacă nu a intervenit o hot ărâre declarativ ă de moarte , rămasă
definitivă” (s.n.). În orice caz, trebuie re ținut că, pentru a se putea trece la
procedura declar ării judecătorești a morții în cazurile „obi șnuite” (deci, nu
în cazurile excep ționale, la care se refer ă alin. (1) al art. 16 din Decretul nr.
31/1954), este necesar s ă fie îndeplinit ă cerința prealabil ă a declarării
dispariției persoanei fizice.
7. Declararea mor ții precedat ă de declararea dispari ției
Din chiar cuprinsul art. 16 alin. (2) citat, rezult ă că trebuie îndeplinite,
cumulativ, trei condiții pentru a se putea declara moartea, și anume:
a) să existe o hot ărâre declarativ ă a dispariției, rămasă definitivă, care să
fi fost afișată timp de 30 zile (art. 39 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954);
b) de la data ultimelor știri, din care rezult ă că persoana era în via ță,
să fi trecut cel pu țin 4 ani ;
c) de la data afi șării extrasului de pe hot ărârea declarativ ă a
dispariției să fi trecut cel pu țin 6 luni .
Dacă aceste trei condi ții sunt îndeplinite, se poate declan șa procedura
declarării judecătorești a morții.

1688. Declararea mor ții neprecedat ă de declararea dispari ției
La această varietate a declar ării morții se referă alin. (3) al art. 16 din
Decretul nr. 31/1954: „Cel disp ărut în cursul unor fapte de r ăzboi, într-un
accident de cale ferat ă, într-un naufragiu sau într-o alt ă împrejurare
asemănătoare care îndrept ățește a se presupune decesul, poate fi declarat
mort, fără a se mai declara în prealabil dispari ția sa, dacă a trecut cel pu țin
un an de la data împrejur ării în care a avut loc dispari ția”.
Din conținutul textului rezult ă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două
condiții pentru a se putea declara moartea persoanei disp ărute, și anume:
a) persoana s ă fi dispărut într-o împrejurare excep țională „care îndrep-
tățește a se presupune decesul”, precum: fapte de r ăzboi, accident de cale
ferată, naufragiu și altele asem ănătoare (accident aviatic, cutremur, inun-
dație, revoluție etc.); b) de la data împrejur ării dispari ției persoanei s ă fi
trecut cel pu țin un an . Împrejurarea excep țională și data ei, fiind chestiuni
de fapt , pot fi probate cu orice mijloc de prob ă.
9. Procedura declar ării judecătorești a morții
La această procedură se referă art. 40-41 din Decretul nr. 31/1954.
Potrivit art. 40, „Pentru declararea mor ții prin hotărâre judecătorească se va
urma potrivit dispozi țiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se
aplică în mod corespunz ător”. Deci, procedura de declarare a dispari ției
este aplicabil ă și declarării morții. Art. 41 dispune: „Hot ărârea de declarare
a morții, rămasă definitivă, va fi comunicat ă registrului de stare civil ă
pentru a fi înscris ă în registrul actelor de stare civil ă” (s.n.).
a) Stabilirea datei mor ții în hotărârea declarativ ă de moarte
Regulile de stabilire a datei mor ții, în hotărâre, sunt stabilite în alin.
(2)-(3) ale art. 18 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „ Data morții dispărutului
se stabilește potrivit cu împrejur ările. În lipsă de indicii îndestul ătoare, se
va stabili ca dat ă a morții ultima zi a termenului dup ă care se poate cere
declararea judec ătorească a morții” (s.n.).
Deci, instan ța judecătorească va stabili data morții în felul urm ător:
– când, pe baza probelor administrate, rezult ă, ca probabilă, o
anumită zi, „data mor ții” va fi acea zi;
– când, din probele administrate, nu se poate stabili o asemenea zi ca
dată a morții, obligatoriu va fi stabilit ă ca dată a morții, după caz: 1) ultima
zi a termenului de 4 ani , în ipoteza declar ării morții precedat ă de declararea
dispariției; 2) ultima zi a termenului de un an , în ipoteza declar ării morții
neprecedat ă de declara ția dispariției.

169b) Efectele hot ărârii declarative de moarte
Hotărârea declarativ ă de moarte produce acelea și efecte juridice, în
principiu, ca și moartea fizic constatat ă: încetarea capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice . Cu referire la acest aspect, art. 18 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954 prevede: „ De îndată ce hotărârea declarativ ă de moarte a r ămas
definitivă, cel disp ărut este socotit c ă a murit la data stabilit ă prin
hotărâre, ca fiind aceea a mor ții” (s.n.).
Este de observat c ă, deși constitutiv ă, hotărârea declarativ ă de moarte
produce efect retrospectiv ( ex tunc ), iar nu numai pentru viitor ( ex nunc ), în
sensul că persoana disp ărută este socotit ă că a murit pe data stabilit ă în
hotărâre ca fiind data mor ții.
c) Anularea hot ărârii declarative de moarte
Reglementând acest aspect, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 dispune:
„Dacă cel declarat mort este în via ță, se poate cere, oricând, anularea
hotărârii prin care s-a declarat moartea”.
Procedura anul ării presupune intentarea unei ac țiuni în anulare, care
poate fi formulat ă de orice persoan ă interesată și, cum e firesc, în primul
rând, de cel declarat mort; prezen ța sa în via ță este mai puternic ă decât
prezumția stabilită prin hotărârea declarativ ă de moarte.
Efectul hot ărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât și în
alte ramuri de drept. (Bun ăoară, art. 22 din Codul familiei prevede: „În
cazul în care so țul unei persoane declarat ă moartă s-a recăsătorit și, după
aceasta, hot ărârea declarativ ă de moarte este anulat ă, căsătoria cea nou ă
rămâne valabil ă. Prima c ăsătorie este desf ăcută pe data încheierii noii
căsătorii”). Aici ne intereseaz ă efectul hot ărârii în dreptul civil.
Aspectul esen țial – nepatrimonial – este acela c ă încetarea capacit ății
de folosință este înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prev ăzut de alin. (2)
al art. 20: „Cel care a fost declarat mort poate cere , după anularea hot ărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale . Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat s ă le înapoieze , decât dac ă se
face dovada c ă la data dobândirii știa că persoana declarat ă moartă este în
viață” (s.n.).
10. Comorien ții
Potrivit art. 21, „ În cazul în care mai multe persoane au murit în
aceeași împrejurare, f ără să se poată stabili dac ă una a supravie țuit alteia,
ele sunt socotite c ă au murit deodat ă” (s.n.).

170Ceea ce reglementeaz ă art. 21 este denumit în doctrin ă comorienți
(comuritori sau persoane care au murit în aceea și împrejurare, f ără a se
putea stabili c ă una a supravie țuit alteia). Situa ția juridic ă numită
comorienți prezintă utilitate practic ă, îndeosebi în materie succesoral ă,
deoarece, potrivit art. 654 C. civ., „Pentru a succede, trebuie neap ărat ca
perioada ce succede s ă existe (adic ă să fie în via ță – n.a.) în momentul
deschiderii succesiunii”.
Dovada clipei mor ții se poate face cu orice mijloc de prob ă admis de
lege. Exist ă și cazuri în care o asemenea prob ă nu poate fi f ăcută, cum e
cazul comorien ților. Pentru aceast ă ipoteză, legiuitorul instituie prezum ția
simultaneit ății ori a concomiten ței momentului mor ții.
În doctrin ă, s-a mai precizat c ă situația comorien ților presupune
persoane între care exist ă vocație succesoral ă reciprocă.
C. Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice
1. Noțiune și caractere juridice
a) Definiția capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice
Așa cum a rezultat din expunerea anterioar ă, în structura capacit ății
civile a omului intr ă două elemente: capacitatea de folosin ță și capacitatea
de exercițiu.
O parte component ă a capacității civile este capacitatea de exerci țiu.
În definirea capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice, urmeaz ă a se ține
seama și de prevederile art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954:
„Capacitatea de exerci țiu este capacitatea persoanei de a- și exercita
drepturile și de a-și asuma obliga țiile, săvârșind acte juridice ” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de exerci țiu a
persoanei fizice ca acea parte a capacit ății civile a omului care const ă în
aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și
asuma și executa obliga ții civile prin încheierea de acte juridice civile ( Gh.
Beleiu, op.cit ., p. 277).
b) Caracterele juridice ale capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice
Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice înf ățișează urmă-
toarele caractere juridice:
– Legalitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice înseamn ă că
instituirea, stabilirea con ținutului , precum și încetarea sunt de domeniul
exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul voin ței individuale.

171– Generalitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice se
referă la conținutul acesteia și constă în aptitudinea omului de a
dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa
obligațiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu
excepția celor oprite prin lege. Gr adul de generalitate difer ă, după cum
e vorba de capacitatea de exerci țiu deplină ori capacitatea de exerci țiu
restrânsă.
– Inalienabilitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice este
consacrată expres, în art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 astfel:
„Nimeni nu poate renun ța, nici în tot și nici în parte (…) la capacitatea de
exercițiu”.
– Intangibilitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice este
stabilită în același art. 6 alin. 1 (ca și intangibilitatea capacit ății de
folosință) în termenii urm ători: „Nimeni nu poate fi (…) lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerci țiu, decât în cazurile și în
condițiile stabilite de lege ” (s.n.).
– Egalitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice este
stabilită, în comun, cu egalitatea capacit ății de folosin ță – „indiferent
de rasă, sex, naționalitate, religie, opinie politic ă sau altă împrejurare –
de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
2. Premisele și felurile capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice
a) Premise
Două sunt aceste premise, și anume: existența capacității de folosin ță
a persoanei fizice; existența discernământului , adică a puterii omului de a- și
reprezenta corect consecin țele juridice ale manifest ării sale de voin ță.
Prima premis ă nu ridică probleme, deoarece, dup ă cum am precizat,
un caracter juridic al capacit ății de folosin ță a persoanei fizice este
universalitatea sa: aparține tuturor oamenilor.
A doua premis ă se înfățișează diferit, în principal, de vârsta omului:
într-o prim ă perioadă, de frăgezime a vârstei, nu exist ă discernământul
vieții juridice civile; apoi, discern ământul începe s ă se formeze, s ă se
dezvolte, s ă se consolideze; în fine, de la o anumit ă vârstă, omul trebuie
prezumat c ă a dobândit experien ța necesară vieții juridice civile proprii.
În afară de vârstă, discernământul este în func ție și de sănătatea
minții.
b) Feluri
Ținând seama de existen ța și de calitatea discern ământului
omului, având în vedere înaintarea lui în vârst ă, capacitatea de

172exercițiu are trei ipostaze : lipsa capacității de exerci țiu; capacitatea de
exercițiu restrânsă; capacitatea de exerci țiu deplină.
Aceste ipostaze ori feluri ale capacit ății de exerci țiu necesită anumite
caracterizări, pe care le vom face în continuare.
3. Lipsa capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice
a) Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exerci țiu
Potrivit art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Nu au capacitatea
de exercițiu:
– minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani ;
– persoana pus ă sub interdic ție” (s.n.).
De reținut că această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu
există, potrivit dreptului civil român, și alte persoane fizice lipsite de
capacitatea de exerci țiu.
b) Reprezentarea legal ă a persoanelor fizice lipsite de capacitatea
de exercițiu
Potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „ Pentru cei ce nu au
capacitate de exerci țiu, actele juridice se fac de reprezentan ții lor
legali ” (s.n.).
Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (1) C. fam.: „P ărinții
au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor și de
a-l reprezenta în actele civile pân ă la data la care el împline ște vârsta de
paisprezece ani ” (s.n.); art. 124 alin. (1) C. fam.: „Tutorele are obliga ția de
a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile îns ă
numai pân ă la data când acesta împline ște vârsta de paisprezece ani ”
(s.n.); art. 147 C. fam.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplic ă și în cazul tutelei celui pus sub
interdicție, în măsura în care legea nu dispune altfel” (s.n.). Deci, interzisul
judecătoresc este reprezentat de tutore.
În anumite cazuri, reprezentarea legal ă este realizat ă de curatorul
celui lipsit de capacitate de exerci țiu.
c) Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de
exercițiu
Fiind o m ăsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacit ății de
exercițiu datorat ă lipsei de discern ământ nu trebuie s ă funcționeze
împotriva acestei finalit ăți, ci numai atât cât e necesar.

173De aceea, cu toate c ă legea civil ă nu prevede expres asemenea acte,
totuși, doctrina și jurispruden ța admit, constant, solu ția valabilit ății actelor
încheiate de o asemenea persoan ă, dacă e vorba despre: acte de conservare ,
care, prin defini ție, nu pot fi v ătămătoare, indiferent cine le face (majorul,
minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: soma ția, întreruperea unei
prescripții prin cererea de chemare în judecat ă etc.; acte mărunte , care se
încheie zilnic, pentru nevoile obi șnuite ale traiului (cump ărare de rechizite
școlare, dulciuri etc.).
d) Încetarea st ării juridice a lipsei capacit ății de exerci țiu
Pentru minor , lipsa capacit ății de exerci țiu înceteaz ă fie prin
împlinirea vârstei de 14 ani (când dobânde ște capacitatea de exerci țiu
restrânsă), fie prin moarte .
Pentru interzisul judec ătoresc , lipsa capacit ății sale de exerci țiu
încetează fie prin ridicarea interdic ției, fie prin moarte.
4. Capacitatea de exerci țiu restrâns ă
a) Definiția capacit ății de exerci țiu restrânse
Capacitatea de exerci țiu restrâns ă este aptitudinea minorului de 14-18
ani de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa
obligații civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile .
Textul, de principiu, care reglementeaz ă capacitatea de exerci țiu
restrânsă este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1954: „ Minorul care a
împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerci țiu restrâns ă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrâns ă se încheie de
către acesta cu încuviin țarea prealabil ă a părinților sau a tutorelui ” (s.n.).
Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (2) C. fam .: „După
împlinirea vârstei de paisprezece ani, minorul î și exercită singur drepturile
și își execută tot astfel obliga țiile, însă numai cu încuviin țarea prealabil ă a
părinților spre a-l ap ăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea”;
art. 133 alin. (2) C. fam .: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie
actele juridice cu încuviin țarea prealabil ă a tutorelui, iar în cazurile prev ăzute în
art. 132 și art. 152 lin. c), cu încuviin țarea prealabil ă a curatorului”.
b) Începutul capacit ății de exerci țiu restrânse
Din conținutul dispozi țiilor legale sus-men ționate, care se refer ă,
in terminis , la minorul „care a împlinit paisprezece ani”, rezult ă că
începutul capacit ății de exerci țiu restrâns ă este marcat de data împlinirii
vârstei de 14 ani . Trebuie precizat c ă, pentru a func ționa regula dobândirii

174capacității de exerci țiu restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar
ca, până la aceast ă vârstă, minorul s ă nu fi fost pus sub interdic ție
judecătorească.
c) Conținutul capacit ății de exerci țiu restrânse
Pentru determinarea con ținutului capacit ății de exerci țiu restrânse
apare ca util ă clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la
minorul de 14-18 ani, dup ă cum urmeaz ă:
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia
valabil, personal și singur, f ără vreo încuviin țare prealabil ă. Din aceast ă
categorie fac parte: actele pe care le putea încheia pân ă la împlinirea vârstei
de 14 ani (actele de conservare și actele m ărunte); actele de administrare,
dacă nu sunt lezionare (art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954); dac ă a
împlinit 16 ani, poate dispune, prin testament, de jum ătate din ceea ce ar fi
putut dispune dac ă ar fi fost major (art. 807 C. civ.).
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia
valabil, personal, dar numai cu încuviin țarea prealabil ă a ocrotitorului
legal. Din aceast ă categorie fac parte actele de administrare , atât cele
privitoare la un bun ( ut singuli ), cât și cele care privesc patrimoniul
minorului. Sunt asemenea acte: închirierea unui bun, contractul de antre-priză pentru repararea unui bun etc.
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia,
personal, dar cu dubl ă încuviințare (a ocrotitorului legal și a autorit ății
tutelare) . Din aceast ă categorie fac parte actele de dispozi ție, precum
înstrăinarea, grevarea cu o sarcin ă reală (gaj, ipotec ă), renunțarea la un
drept sau tranzac ția.
– Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise
majorului). Aceste acte sunt cele prev ăzute de art. 133 alin. (3) și art. 12 din
Codul familiei. Potrivit art. 133 alin. (3), „Minorul nu poate s ă facă, nici
chiar cu încuviin țare, donații și nici să garanteze obliga ția altuia ” (s.n.). Iar
potrivit art. 128: „Este oprit s ă se încheie acte juridice între tutore, so țul, o
rudă în linie dreapt ă ori frații sau surorile tutorelui, de o parte și minor, de
alta”.
d) Încetarea capacit ății de exerci țiu restrânse
Capacitatea de exerci țiu restrâns ă încetează în următoarele cazuri:
– la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobânde ște deplina
capacitate de exerci țiu;

175– dacă femeia se c ăsătorește înainte de 18 ani (de la 16 ani, iar în
anumite condi ții, chiar de la 15 ani), când, de asemenea, ea dobânde ște
deplina capacitate de exerci țiu;
– dacă minorul este pus sub interdic ție judecătorească (ceea ce îl face
să devină lipsit de capacitate de exerci țiu, total);
– prin moarte (când înceteaz ă și capacitatea de folosin ță).
5. Capacitatea de exerci țiu deplină
a) Definiția capacit ății de exerci țiu depline
Deplina capacitate de exerci țiu a persoanei fizice poate fi definit ă ca
aptitudinea omului de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și
asuma și executa obliga țiile civile prin încheierea – personal și singur – a
tuturor actelor juridice civile .
Din defini ție rezultă că însușirea capacit ății de exerci țiu de a fi
deplină rezidă în trei caracteristici: 1) actele juridice civile se încheie
personal (iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacit ății de
exercițiu); desigur, chiar în cazul în care omul cu deplin ă capacitate de
exercițiu încheie actul juridic civil prin reprezentare , aceasta este o
reprezentare convențională, izvorâtă din contractul de mandat, pe care-l
încheie personal ; 2) actele juridice civile le încheie singur (fără vreo
încuviințare prealabil ă, ca în cazul capacit ății de exerci țiu restrâns ă;
3) persoana cu capacitate deplin ă de exerci țiu poate încheia toate actele
juridice civile; desigur, atributul „toate” nu exclude unele acte interzise, oprite chiar și pentru cel cu capacitate de exerci țiu deplină; spunând aceasta
avem în vedere faptul c ă îngrădirile capacit ății de folosin ță reprezintă, în
același timp, și îngrădiri ale capacit ății de exerci țiu.
b) Începutul capacit ății de exerci țiu depline
Data la care se dobânde ște deplina capacitate de exerci țiu este stabi-
lită de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 în termenii urm ători: „ Capacitatea
deplină de exerci țiu începe de la data când persoana devine major ă.
Persoana devine major ă la împlinirea vârstei de optsprezece ani . Minorul
care se căsătorește dobânde ște, prin aceasta , capacitatea deplin ă de
exercițiu” (s.n.).
Din aceste prevederi rezult ă că există două moduri de dobândire a
deplinei capacit ăți de exerci țiu:
– dobândirea prin împlinirea majoratului civil , adică la împlinirea
vârstei de 18 ani;

176– dobândirea prin încheierea c ăsătoriei , de către femeie înainte de a
împlini vârsta de 18 ani; aceasta rezult ă din coroborarea art.8 alin. (3)
(susmenționat) cu art.4 din Codul familiei, potrivit c ăruia „Bărbatul se
poate căsători numai dac ă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia
numai dac ă a împlinit șaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive
temeinice, se poate încuviin ța căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece
ani. Încuviin țarea se poate da de Prim ăria Capitalei României sau de
prefectura jude țului în raza c ăruia își are domiciliul femeia și numai în temeiul
unui aviz dat de un medic oficial” (s.n.).
c) Conținutul capacit ății de exerci țiu depline
Definiția capacității de exerci țiu depline a persoanei fizice exprim ă,
sintetic, tocmai con ținutul ei: aptitudinea omului de a încheia, personal și
singur, orice act juridic civil, prin care dobânde ște ori exercit ă un drept
subiectiv civil sau î și asumă ori execut ă o obligație civilă.
Cum nu se poate face o prezentare exhaustiv ă a drepturilor și a
obligațiilor civile, este evident c ă nu poate fi prezentat con ținutul
capacității de exerci țiu depline decât generic , iar nu și printr-o
enumerare a actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei fizice cu capacitate de exerci țiu deplină. Este, îns ă, necesar a sublinia
că nu intră în acest con ținut acele acte care sunt oprite de lege, printr-o
limită a capacit ății de folosin ță a persoanei fizice.
d) Încetarea capacit ății de exerci țiu depline
Aceste cazuri sunt urm ătoarele:
– o dată cu încetarea capacit ății de folosin ță (adică prin moarte);
– prin punerea sub interdic ție judecătorească;
– prin anularea (desfiin țarea) căsătoriei, înainte ca femeia s ă fi
împlinit 18 ani.
6. Sancțiunea nerespect ării regulilor capacit ății de exerci țiu
Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerci țiu a persoanei
fizice se poate solda cu:
– consecin țe penale, dac ă nu s-a respectat intangibilitatea ori
egalitatea capacit ății de exerci țiu (potrivit art.247 C. pen.);
– nulitatea relativ ă a actului juridic; aceasta este sanc țiunea specific ă
în materia capacit ății de exerci țiu.

177II. PERSOANA JURIDIC Ă
1. Noțiunea, clasificarea și elementele constitutive
ale persoanei juridice
A. Noțiunea persoanei juridice
a) Definiția persoanei juridice
După cum am ar ătat, pentru dreptul civil, „persoana juridic ă” este
subiectul colectiv de drept, adic ă un colectiv de oameni care, întrunind
condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații
civile . Expresia echivalent ă este aceea de persoan ă morală (pentru a o
deosebi de persoana fizică, adică omul, privit individual).
b) Fundamentul persoanei juridice
Ideea potrivit c ăreia numai oamenii au calitatea de subiecte de drept
urmează a fi dusă mai departe în examinarea persoanelor juridice . În drept,
oamenii pot s ă apară, ca subiecte, nu numai privi ți individual, ca persoane
fizice. Necesit ăți sociale, științific explicate, au determinat organizarea unor
formațiuni colective de oameni, care s ă participe la via ța juridică, în calitate
de subiecte de sine st ătătoare, independente de calitatea individual ă de
subiect de drept a fiec ărui membru al colectivului alc ătuitor. Au ap ărut
astfel persoanele juridice.
Legislația noastră, pornind de la ideea c ă persoana juridic ă reprezintă
o realitate social ă, în spatele c ăreia întotdeauna exist ă un colectiv organizat
de oameni, stabile ște, în mod limpede, acele elemente esen țiale ce trebuie
să fie reunite pentru ca acest colectiv s ă capete personalitate juridic ă.
B. Clasificarea persoanelor juridice
a) Enumerarea persoanelor juridice
– În anumite cazuri, cu totul excep ționale, la raporturile juridice civile
poate participa în mod direct însuși statul . În art. 25 din Decretul nr.
31/1954 se arat ă că „Statul este persoana juridic ă în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El
participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finan țelor, afară de cazurile
în care legea stabile ște anumite alte organe în acest scop” (s.n.).
– Calitatea statului de subiect de drept civil (adic ă „persoană juri-
dică”, cum îl calific ă art. 25) nu se confund ă cu calitatea de persoane
juridice, care apar ține organelor statului din cele trei puteri: legislativă,
executivă și judecătorească.

178Organele puterii legislative , cu calitate de persoan ă juridică, sunt cele
două Camere ale Parlamentului României: Camera Deputa ților și Senatul.
Dintre organele puterii executive , având calitatea de persoan ă juri-
dică, fac parte: Pre ședinția Republicii, Guvernul României, ministerele și
alte organe centrale ale administra ției de stat, consiliile locale și
prefecturile.
Organele puterii judec ătorești cuprind, în prezent, atât instan țele
judecătorești, cât și organele parchetului.
– Alte categorii de persoane juridice: unitățile administrativ-teri-
toriale (județul, municipiul, sectorul municipiului Bucure ști, orașul și
comuna); agenții economici de stat (regiile autonome și societățile
comerciale cu capital integral de stat); cooperative și uniunile acestora ;
partidele politice și organiza țiile obștești (sindicate, ligi ș.a.); societățile
comerciale și societățile agricole ; asociații și fundații; cultele religioase .
b) Criterii de clasificare și categoriile corespunz ătoare de
persoane juridice
• După forma dreptului de proprie tate, care este sursa form ării
patrimoniului, distingem urm ătoarele categorii de persoane juridice :
– persoane juridice de stat ; din aceast ă categorie fac parte: statul,
organele de stat, ale celor trei puteri (legislativ ă, executiv ă și
judecătorească), instituțiile de stat, unit ățile administrativ-teritoriale, regiile
autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat;
– persoane juridice private sau particulare ; din aceast ă categorie fac
parte toate persoanele juridice, cu excep ția celor de stat, cooperatiste și
mixte (precum: societ ățile comerciale, cele agricole, cultele religioase,
asociațiile de locatari);
– persoane juridice cooperatiste ori obștești; din aceast ă categorie fac
parte: cooperativele, organiza țiile obștești (partidele politice, uniuni,
asociațiile, ligi, sindicate);
– persoane juridice mixte ; aici se încadreaz ă societățile mixte, adic ă
cele înființate prin participarea de asocia ți români și străini.
• După naționalitatea lor, persoanele juridice se împart în dou ă
categorii: persoane juridice române ; persoane juridice străine.
• După sediul lor, distingem dou ă categorii de persoane juridice: cele
cu sediul în România ; cele cu sediul în străinătate.
• După natura scopului lor, persoanele juridice se împart în: persoane
juridice cu scop patrimonial ; persoane juridice cu scop nepatrimonial .

179C. Elementele constitutive ale persoanei juridice
a) Prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954
Reamintim c ă, potrivit textului, este persoan ă juridică „orice
organizație care are o organizare de sine st ătătoare și un patrimoniu
propriu , afectat realiz ării unui anume scop, în acord cu interesul ob ștesc”
(s.n.). Din aceast ă dispoziție, de principiu , rezultă că trei sunt elementele
constitutive ale calit ății de persoan ă juridică: o organizare de sine
stătătoare , adică proprie ; un patrimoniu propriu , adică distinct ; un scop
propriu, determinat și în acord cu interesul general, ob ștesc.
b) Conținutul elementelor constitutive ale persoanei juridice
• Organizarea de sine st ătătoare (organizarea proprie)
Prin organizarea de sine st ătătoare ori organizarea proprie se înțelege
acel element constitutiv al persoanei juridice care const ă în alcătuirea ca
un tot unitar .
„Organizarea proprie” presupune precizarea a dou ă aspecte esen țiale:
compartimentarea colectivului pe activit ăți de desfășurat și precizarea
persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridic ă în
raporturile cu ter ții. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 15/1990, „Regiile
autonome pot înfiin ța în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, servicii,
sucursale și alte asemenea subunit ăți necesare realiz ării obiectului de
activitate”; în art. 15 din aceea și lege se prevede: „Activitatea curent ă a
regiei autonome este condus ă de un director federal sau un director, numit
de consiliul de administra ție, cu avizul ministrului de resort”.
• Patrimoniul propriu
Patrimoniul propriu, distinct, este acel element constitutiv care const ă
în totalitatea drepturilor și a obligațiilor patrimoniale care au ca titular pe
însăși persoana juridic ă. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este
distinct atât fa ță de patrimoniile altor persoane juridice, cât și față de
patrimoniul fiec ărei persoane (fizice ori juridice) care intr ă în „colectivul”
său. Ca și la persoana fizic ă, patrimoniul propriu al persoanei juridice este
format din dou ă laturi; cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale
ori de crean ță), și cea pasivă, cuprinzând obligațiile patrimoniale
(contractuale ori extracontractuale).
• Scopul propriu (obiectul de activitate propriu)
Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu este
obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil , el indicând îns ăși
rațiunea de a fi a persoanei juridice.

180Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie s ă îndeplineasc ă
următoarele condi ții: să fie determinat; s ă fie în concordan ță cu interesul
obștesc, general.
Scopul propriu determin ă limitele capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice, în conformitate cu principiul specialit ății acestei capacit ăți (art. 34
din Decretul nr. 31/1954).
2. Înființarea persoanei juridice
A. Aspecte generale
a) Noțiunea înfiin țării persoanei juridice
Prin înființarea persoanei juridice înțelegem crearea unui subiect
colectiv de drept civil, în condi țiile legii .
b) Reglementarea înfiin țării persoanelor juridice
Normele generale privind înfiin țarea persoanelor juridice se g ăsesc
cuprinse în art. 28 din Decretul nr. 31/1954.
Modurile de înfiin țare prevăzute de acest articol pot fi denumite
astfel: înfiin țarea prin actul de dispozi ție al organului de stat competent ;
înființarea prin actul de înfiin țare recunoscut ; înființarea prin actul de
înființare autorizat ; înființarea prin alt mod reglementat de lege .
Normele speciale privind înfiin țarea diferitelor categorii de persoane
juridice se g ăsesc în actele normative aplicabile acestora. Desigur,
enumerarea acestor categorii trebuie s ă înceapă cu Constitu ția României,
unde se g ăsește reglementarea fundamental ă privind înfiin țarea organelor
statului, din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive și
ale puterii judec ătorești.
B. Conținutul modurilor de înfiin țare
a) Conținutul înfiin țării „prin actul de dispozi ție al organului de
stat competent”
În concep ția legii generale a persoanelor juridice – Decretul
nr. 31/1954 – modul de înfiin țare enunțat de art. 28 lit. a) a fost rezervat
creării persoanelor juridice de stat .
Prin „act de dispozi ție al organului de stat competent”, care are ca
efect crearea persoanei juridice, trebuie s ă se înțeleagă: lege adoptată de
Parlamentul României; hotărâre a Guvernului României; hotărâre a
consiliului jude țean ori a consiliului local.

181b) Conținutul înfiin țării „prin actul de înfiin țare recunoscut”
Acest mod de înfiin țare, enunțat de art. 28 lit. b), a fost rezervat
pentru organiza țiile cooperatiste și unitățile lor anexe.
Înființarea unei persoane juridice c ooperatiste, prin modul enun țat,
presupune adoptarea urm ătoarelor acte: actul de constituire , adoptat de
adunarea general ă, conferință ori congres, dup ă caz; statutul organiza ției;
aceste dou ă acte alc ătuiesc ceea ce se nume ște, generic, „actul de
înființare”; actul recunoa șterii actului de înfiin țare, prin care se verific ă
doar legalitatea (iar nu și oportunitatea) actului de înfiin țare.
Este de re ținut că înființarea completă a persoanei juridice mai
presupune o opera țiune juridic ă, și anume înregistrarea la organul de stat
prevăzut de lege (de regul ă, la organul fiscal).
c) Conținutul înfiin țării „prin actul de înfiin țare autorizat”
Acest mod de înfiin țare, enunțat de art. 28 lit. c), este rezervat
persoanelor juridice men ționate în art. 31: „ Organizațiile obștești, ca
sindicatele, uniunile de scriitori, arti ști sau compozitori, asocia țiile cu scop
nepatrimonial, precum și instituțiile și întreprinderile anexe, create de
acestea, sunt persoane juridice, dac ă au autorizarea prealabil ă a înființării
lor, dată de către organele și condițiile prevăzute de lege” (s.n.).
„Autorizarea înfiin țării” persoanelor juridice este reglementat ă de
către mai multe acte normative, de pild ă:
– pentru partidele politice și organizațiile obștești, „autorizarea”
înființării se dă de către Tribunalul municipiului Bucure ști, potrivit Legii
partidelor politice;
– pentru societățile comerciale cu participare str ăină este necesar ă
„autorizarea” instan ței judecătorești după obținerea, prealabil ă, a
„autorizării” Agenției Naționale de Dezvoltare, potrivit Legii nr. 35/1991.
Înființarea persoanei juridice „prin actul de înfiin țare autorizat”
cuprinde urm ătoarele acte juridice:
– actul de constituire , care, de regul ă, este „contract de societate” ori
„contract de asociere”, încheiat în form ă autentică notarială;
– statutul societ ății, al asocia ției etc. (de regul ă, tot în form ă
autentică); împreun ă, aceste dou ă acte alcătuiesc „actul de înfiin țare”;
– autorizarea , care este actul ce provine fie de la justi ție, fie de la un
organ al puterii executive, dup ă caz.
Pentru completa înființare a persoanei juridice se mai cere, uneori,
încă o operațiune juridic ă: înmatriculare, înregistrare ori înscriere , după

182caz (aceast ă formalitate condi ționează, de regulă, dobândirea capacit ății de
folosință deplină de către persoana juridic ă).
d) Conținutul înfiin țării „printr-un alt mod reglementat de lege”
Sunt supuse înfiin țării „printr-un alt mod reglementat de lege”
următoarele categorii de persoane juridice:
– statul român ; acesta este declarat , direct, de c ătre lege ca având
calitatea de persoan ă juridică (art. 25 din Decretul nr. 31/1954);
– misiunile diplomatice și oficiile consulare ; potrivit „articolului
unic” al Legii nr. 37/1991, înfiin țarea și desființarea acestora se fac prin
decret al Pre ședintelui României, la propunerea Guvernului;
– asociațiile de locatari , care iau fiin ță, de drept, prin întrunirea
condițiilor prevăzute de lege, adic ă de art. 65 din Legea nr. 5/1973 și de
Statutul asocia țiilor de locatari aprobat prin Decretul nr. 387/1977.
3. Capacitatea civil ă a persoanei juridice
A. Aspecte generale
a) Capacitatea civil ă a persoanei juridice
Capacitatea civil ă este expresia care desemneaz ă capacitatea în
dreptul civil . Ea are ca gen proxim no țiunea de „capacitate juridic ă” sau
„capacitate de drept”, care înseamn ă aptitudinea – general ă – de a fi titular
de drepturi și de obliga ții.
Prin capacitatea civil ă a persoanei juridice înțelegem aptitudinea
subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea
de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile
și de a-și asuma și îndeplini obliga ții civile prin încheierea de acte juridice
civile, de c ătre organele sale de conducere – capacitatea de exerci țiu.
b) Structura capacit ății civile a persoanei juridice
Și în cazul subiectului colectiv de drept civil – persoana juridic ă –,
capacitatea civil ă este alcătuită, ca și în cazul capacit ății civile a persoanei
fizice, din două elemente :
– capacitatea de folosin ță, adică aptitudinea sa de a avea drepturi și
obligații civile;
– capacitatea de exerci țiu, adică aptitudinea sa de a dobândi și
exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obliga ții civile prin
încheierea de acte juridice civile, de c ătre organul de conducere.

183B. Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice
a) Definiție și caractere juridice
• Definiția capacității de folosin ță a persoanei juridice
Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este acea parte a
capacității civile a subiectului colectiv de drept civil care const ă în
aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații civile.
• Caracterele juridice ale capacit ății de folosin ță a persoanei juridice
Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice se caracterizeaz ă prin
următoarele trăsături:
Legalitatea capacității de folosin ță a persoanei juridice înseamn ă
însușirea acesteia de a fi instituit ă numai de c ătre lege , de a i se stabili
începutul, con ținutul și încetarea doar prin norme legale.
Inalienabilitatea este trăsătura capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice de a nu putea fi înstr ăinată ori cedată și de a nu se putea renun ța la
ea, nici în tot și nici în parte.
Intangibilitatea este caracterul capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice care const ă în însușirea acesteia de a nu i se putea aduce îngr ădiri
decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege.
Caracterul juridic distinct al capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice îl constituie specialitatea ei și constă în însușirea acesteia de a
cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a nu avea acele drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului specialit ății
capacității de folosin ță a persoanei juridice , adică acelea care sunt în acord
cu scopul pentru care persoana juridic ă a fost înfiin țată.
b) Începutul capacit ății de folosin ță a persoanei juridice
Potrivit art. 32 din Decretul nr. 31/1954, „persoanele juridice sunt
supuse înregistr ării sau înscrierii, dac ă legile care le sunt aplicabile
reglementeaz ă această înregistrare sau înscriere”.
Potrivit art. 33 din acela și act normativ, „ Persoanele juridice care
sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la
data înregistr ării lor . Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi și obligații, după caz, de la data actului de dispozi ție care le
înființează, de la data recunoa șterii ori a autoriz ării înființării lor sau de la
data îndeplinirii oric ărei alte cerin țe, prevăzută de lege. Cu toate acestea,
chiar înainte de data înregistr ării sau de data actului de recunoa ștere ori
de data îndeplinirii celorlalte cerin țe ce ar fi prev ăzute, persoana juridic ă
are capacitatea chiar de la data actului de înfiin țare, cât privește drepturile

184constituite în favoarea ei, îndeplinirea obliga țiilor și a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru
ca persoana juridic ă să ia ființă în mod valabil ” (s.n.).
Din art. 33 este de re ținut distincția între: începutul capacit ății de
folosință deplină a persoanei juridice (pe care alin. (1) și (2) ale art. 33 o
numesc „capacitatea de a avea drepturi și obligații”); și începutul capacit ății
de folosință restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care alin. (3) al art.
33 o denume ște, pur și simplu, „capacitate”).
Din conținutul art. 33 alin. (1)-(2) rezult ă că începutul capacit ății de
folosință (deplină) a persoanei juridice este marcat de unul din urm ătoarele
momente: data înregistr ării, pentru persoanele juridice supuse acesteia;
data actului de dispozi ție care înfiin țează persoana juridic ă (nesu-pus ă
înregistrării); data recunoa șterii actului de înfiin țare (la fel, dac ă persoana
juridică nu este supus ă înregistr ării); data îndeplinirii altei cerin țe
prevăzute de lege (tot astfel, dac ă persoana juridic ă nu este supus ă
înregistrării).
c) Conținutul capacit ății de folosin ță a persoanei juridice
Conținutul capacit ății de folosin ță deplină a persoanei juridice este
exprimat chiar în defini ția acestuia: aptitudinea de a avea drepturi și
obligații civile , în general.
Analitic, con ținutul capacit ății de folosin ță a persoanei juridice poate
fi exprimat dac ă apelăm la două criterii : cel al naturii drepturilor și al
obligațiilor civile și cel al izvorului acestora.
După primul criteriu, con ținutul capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice se exprim ă în aptitudinea de a avea: totalitatea drepturilor
patrimoniale și personale-nepatrimoniale civile – care formeaz ă latura
activă a conținutului – și totalitatea obliga țiilor patrimoniale și
nepatrimoniale civile – care formeaz ă latura pasiv ă a conținutului.
După al doilea criteriu, se pot distinge drepturile și obligațiile civile
care au ca izvor, dup ă caz: legea, actul juridic ori faptul juridic . În altă
exprimare, în con ținutul capacit ății de folosin ță a persoanei juridice intr ă
drepturile și obligațiile civile contractuale și cele extracontractuale .
d) Încetarea capacit ății de folosin ță a persoanei juridice
În această privință, de lege lata , lipsește un text care s ă prevadă
momentul sfâr șitului acestei capacit ăți. În aceast ă situație, trebuie s ă
admitem – în lumina principiilor în materie – c ă, o dată cu încetarea fiin ței
persoanei, se sfâr șește și capacitatea sa de folosin ță.

185C. Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice
a) Definiție și specific
• Definiția capacității de exerci țiu a persoanei juridice
Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice este acea parte a
capacității civile care const ă în aptitudinea subiectului colectiv de drept
civil de a dovedi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și
îndeplini obliga ții civile, prin încheierea de acte juridice civile, de c ătre
organele sale de conducere .
• Specific
Spre deosebire de persoana fizic ă – omul privit individual, care este
dotat de la natur ă, cu discern ământ –, persoana juridic ă, adică un colectiv
de oameni, nu poate avea o voin ță proprie, a sa, distinct ă de voința celor
care compun colectivul. Totu și, și persoana juridic ă trebuie să participe la
circuitul civil ( și) prin încheierea de acte juridice civile , acte de a c ăror
esență este voin ța, bazată pe discern ământ. Față de aceste împrejur ări,
legiuitorul a adoptat solu ția consider ării voinței unei sau a unor persoane
din colectivul persoanei juridice ca fiind îns ăși voința subiectului colectiv
de drept civil. Acest procedeu juridic con ține, organic, reprezentarea legal ă
a persoanei juridice, de c ătre organele sale de conducere.
b) Reglementarea legal ă a capacit ății de exerci țiu a persoanei
juridice
Potrivit art. 35, „ Persoana juridic ă își exercită drepturile și își
îndeplinește obligațiile prin organele sale . Actele juridice f ăcute de
organele persoanei juridice , în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
actele persoanei juridice îns ăși. Faptele licite sau ilicite, s ăvârșite de
organele sale, obligă însăși persoana juridic ă, dacă au fost îndeplinite cu
prilejul exercit ării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personal ă
a celui ce le-a s ăvârșit, atât față de persoana juridic ă, cât și față de cel de-al
treilea” (s.n.).
Potrivit art. 36, „Raporturile dintre persoana juridic ă și cei care
alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asem ănare, regulilor mandatului,
dacă nu s-a prev ăzut astfel prin lege, prin actul de fiin țare ori de statut”.
c) Începutul capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice
Persoana juridic ă dobândește capacitatea de exerci țiu de la data
înființării sale ; această capacitate de exerci țiu, astfel dobândit ă, poate fi
pusă în valoare numai de la data desemn ării organelor de conducere ale
persoanei juridice.

186Într-adevăr, capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice – care
înseamnă aptitudinea sa de a dobândi și exercita drepturile sale civile
și de a-și asuma și executa obliga țiile civile, prin încheierea de acte
juridice civile – nu trebuie confundat ă cu organele de conducere ale
persoanei juridice; dac ă recunoa șterea capacit ății de exerci țiu a
persoanei juridice este opera legii, desemnarea organelor de conducere
este efectul unor acte juridice individuale .
Prin urmare, dac ă începutul capacității de exerci țiu a persoanei
juridice este marcat de data înfiin țării ei, realizarea ei efectiv ă în practic ă
este condi ționată de desemnarea persoanelor învestite cu atribu ții de organe
de conducere.
d) Conținutul capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice
Generic, con ținutul capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice este
exprimat în chiar defini ția sa: aptitudinea de a dobândi și exercita
drepturile și de a-și asuma și îndeplini obliga țiile civile, prin încheierea
actelor juridice civile de către organele sale de conducere.
Ca și conținutul capacit ății sale de folosin ță, și conținutul capacit ății
de exercițiu a persoanei juridice este alc ătuit din două laturi : cea activă,
constând în dobândirea și exercitarea drepturilor subiective civile prin
încheierea de acte juridice, și cea pasivă, constând în asumarea și
îndeplinirea obligațiilor civile prin încheierea de acte juridice civile.
e) Încetarea capacit ății de exerci țiu a persoane juridice
Sfârșitul capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice este marcat de
momentul încet ării capacit ății de folosin ță, care, dup ă cum se știe, este
acela al încetării ființei persoanei juridice îns ăși.
Se impune a preciza c ă nu trebuie confundat ă încetarea capacit ății de
exercițiu a persoanei juridice cu încetarea calit ății unei persoane fizice de a
fi organ de conducere al persoanei juridice; unei „vacan țe” a postului de
organ de conducere al persoanei juri dice nu-i va corespunde, juridic, o
vacanță a capacității de exerci țiu, care va apar ține, în continuare, persoanei
juridice îns ăși.
4. Încetarea persoanei juridice
Prin încetarea persoanei juridice în țelegem sfârșitul calității de
subiect colectiv de drept civil . Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954,
„Persoana juridic ă încetează de a avea fiin ță prin comasare , divizare sau
dizolvare ” (s.n.).

187A. Comasarea
Noțiunea de comasare este o denumire generică, menită să
desemneze cele dou ă forme ale sale: absorbția și fuziunea .
a) Absorbția
Dacă art. 41 alin. (1) desemneaz ă această formă a comasării prin
formularea „absorbirea unei persoane juridice de c ătre o altă persoană
juridică”, art. 46 alin. (2) prevede efectul absorb ției astfel: „În cazul
absorbției, persoana juridic ă dobânde ște drepturile și este ținută de
obligațiile persoanei juridice pe care o absoarbe”. Pe baza acestor dispozi ții,
putem defini absorbția ca fiind acea form ă a comas ării care const ă în
absorbirea unei persoane juridice, care- și încetează existența, de o alt ă
persoană juridică, care-și sporește, astfel, fiin ța, activitatea .
b) Fuziunea
Art. 41 alin. (1) desemneaz ă această formă a comasării prin formu-
larea „fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alc ătui o persoan ă
juridică nouă”, iar art. 46 alin. (1) prevede efectul fuziunii astfel: „În cazul
fuziunii, drepturile și obligațiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra
noii persoane juridice astfel înfiin țate”. Pe baza acestor dispozi ții, putem
defini fuziunea ca fiind acea form ă a comasării care const ă în unirea, în
contopirea a dou ă sau mai multe persoane juridice, care î și încetează astfel
existența, și înființarea, astfel, a altei persoane juridice .
B. Divizarea
Noțiunea de divizare este o denumire generic ă, menită să desemneze
cele două forme ale sale: divizarea total ă și divizarea par țială.
a) Divizarea total ă este acea form ă a divizării ce const ă în împăr-
țirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care î și încetează
existența, către două sau mai multe persoane juridice existente ori care
iau, astfel, na ștere. Precizăm aici că ființa persoanei juridice înceteaz ă
numai prin divizare total ă, nu și prin divizare par țială.
b) Divizarea par țială este acea form ă a divizării care const ă în
desprinderea unei p ărți din patrimoniul unei persoane juridice, care- și
menține ființa, și transmiterea acestei p ărți către una sau mai multe
persoane juridice care exist ă sau care se înfiin țează în acest fel. A șa

188cum am ar ătat, divizarea par țială nu produce, niciodat ă, încetarea
persoanei juridice.
C. Dizolvarea persoanei juridice
Prin dizolvarea persoanei juridice în țelegem acel mod de încetare a
persoanei juridice, aplicabil în cazurile prev ăzute de lege și presupunând
lichidarea.
a) Cauzele de dizolvare
• Cauzele (cazurile) de dizolvare prev ăzute de Decretul nr. 31/1954
(legea general ă a persoanelor juridice).
Potrivit art. 45, „Organiza țiile cooperatiste și orice organiza ții obștești
se dizolvă dacă:
– termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit ;
– scopul pe care îl urm ăresc sau mijloacele întrebuin țate pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convie țuire
socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat;
– numărul membrilor a sc ăzut sub limita stabilită de lege, actul de
înființare sau statut.
În cazurile prev ăzute la lit. a), b) și d), dizolvarea se produce de plin
drept; în cazul prev ăzut la lit. c), ea se face prin actul organului competent.
Organizațiile cooperatiste și orice organiza ții obștești se pot dizolva,
de asemenea, în condițiile prevăzute în art. 44 , care se vor aplica prin
asemănare”∗ (s.n.).
• Cazurile de dizolvare a societ ăților comerciale prev ăzute de Legea
nr. 31/1990
Potrivit art. 169, „Au ca efect dizolvarea societ ății și dau dreptul
fiecărui asociat s ă ceară lichidarea acesteia:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societ ății;
– imposibilitatea realiz ării obiectivului societ ății sau realizarea
acestuia ;
– hotărârea adun ării generale ;
– falimentul ;

∗ Art. 44 se refer ă la dizolvarea prin hot ărârea adun ării generale.

189– reducerea capitalului social , în cazul ar ătat la art. 110x), sau
micșorarea capitalului social sub minimul legal, dac ă asociații nu decid
completarea lui;
– societățile pe acțiuni se dizolv ă și când numărul acționarilor s-a
redus sub cinci , dacă a trecut mai mult de șase luni de la reducerea lui și n-a
fost completat” (s.n.).
Potrivit art. 170, „Societ ățile în nume colectiv și cu răspundere
limitată se dizolv ă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea
sau moartea unuia dintre asocia ți, când, datorit ă acestor cauze, num ărul
asociaților s-a redus la unul singur și nu exist ă clauză de continuare cu
moștenitorii, cu excep ția art. 210 și 211”xx) (s.n.).
b) Efectele dizolv ării. Lichidarea
Efectul esen țial al dizolv ării – intrarea persoanei juridice în
lichidare – este prev ăzut de art. 51 astfel: „ Prin efectul dizolv ării,
persoana juridic ă intră în lichidare, în vederea realiz ării activului și a
plății pasivului ” (s.n.).
Soarta bunurilor rămase după lichidare este stabilit ă în art. 52 și 53
din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 52, „ Bunurile organizației coope-
ratiste sau ale organiza ției obștești dizolvate, rămase după lichidare , vor
primi destinația arătată prin actul de înfiin țare, prin statut sau prin
hotărârea luată cel mai târziu la data dizolv ării, de organele chemate a o
decide . În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiin țare sau în statut, ori în
lipsa unei hot ărâri luate în condi țiile alineatului precedent, precum și în cazul
în care prevederea sau hot ărârea este contrar ă legii ori regulilor de convie țuire
socială, bunurile r ămase după lichidare vor fi atribuite de organul competent

x) Art. 110 prevede, „Dac ă administratorii constat ă pierderea unei jum ătăți
din capitalul social, sunt obliga ți să convoace adunarea general ă pentru a hot ărî
reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma r ămasă sau dizolvarea societ ății. Prin
contractul de societate și prin statut se poate st abili ca adunarea extraordinar ă să fie
convocată și la o pierdere mai mic ă. În cazul când nici la a doua convocare nu s-a
întrunit cvorumul, administratorii vor cere instan ței numirea unui expert, care va
verifica pierderea din capitalul social. Instan ța, pe baza expertizei, constatând pier-
derea prev ăzută la alin. (1) sau (2), va da o în cheiere, autorizând administratorii s ă
convoace adunarea general ă, care va putea s ă hotărască limitarea capitalului la
suma rămasă sau dizolvarea societ ății, cu orice num ăr de acționari prezen ți”.
xx) Art. 210 și 211 au în vedere societatea cu r ăspundere limitat ă cu unic
fondator (sau, în expresia improprie a legii, „cu asociat unic”).

190unei persoane juridice cu scop identic sau asem ănător” (s.n.). Potrivit
art. 53, „În cazul în care persoana juridic ă este dizolvat ă pentru că scopul ei
sau mijloacele întrebuin țate pentru realizarea acestuia au devenit contrare
legii ori potrivnice regulilor de convie țuire social ă, bunurile r ămase după
lichidare trec la stat ”.
c) Capacitatea civil ă a persoanei juridice pe durata lichid ării
Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu înseamn ă încetarea, auto-
mată, a capacit ății sale civile. Dimpotriv ă, persoana juridic ă își păstrează
ființa juridică, adică și capacitatea civil ă, pe toată durata lichid ării.
În ce prive ște capacitatea de folosin ță, este de re ținut că principiul
specialității capacității de folosin ță, aplicabil și pe durata lichid ării, suferă o
reducere a limitelor sale , la ceea ce înseamn ă realizarea activului și plata
pasivului ; în alți termeni, pe durata lichid ării, persoana juridic ă este titulara
aptitudinii de a avea drepturile și obligațiile civile necesare realiz ării
activului și plății pasivului.
Cât privește capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice, pe durata
lichidării, este de men ționat că ea se realizeaz ă prin lichidatori , indiferent
de cine sunt numi ți aceștia: adunarea general ă, justiție, alt organ prev ăzut
de lege.
Se înțelege că și conținutul capacității de exerci țiu, pe aceast ă
perioadă, nu poate dep ăși conținutul capacit ății de folosin ță la care ne-am
referit mai sus.

5. Identificarea persoanei juridice
A. Generalit ăți
a) Noțiune și importan ță
Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea
persoanei juridice” în țelegem individualizarea subiectului colectiv de
drept civil, în raporturile civile la care particip ă ca subiect distinct .
Importanța juridică a identific ării persoanei juridice rezult ă din
necesitatea individualiz ării subiectului colectiv de drept civil. Aceast ă
necesitate este atât de ordin general – pentru societate și ceilalți
participan ți la circuitul civil –, cât și de ordin individual , în sensul c ă
fiecare persoan ă juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile
civile la care particip ă.

191b) Natura juridic ă și ocrotirea atributelor de identificare
Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a
persoanei juridice sunt drepturi subiective personale nepatrimoniale .
Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective,
se bucură de protec ția nu numai a dreptului civil, ci și a altor ramuri,
precum administrativ, penal, comercial etc.
Pe cale civil ă, atributele de identificare a persoanei juridice sunt
ocrotite în condi țiile prevăzute de art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954.
Reamintim c ă, potrivit art. 54, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul
său (…) la denumire (…) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va
putea cere instan ței judecătorești încetarea s ăvârșirii faptei care aduce
atingere drepturilor mai sus ar ătate. Totodat ă, cel care a suferit o atingere a
unor asemenea drepturi va putea cere instan ței să oblige pe autorul faptei
săvârșite fără drept să îndeplineasc ă orice măsuri socotite necesare de c ătre
instanță, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.
c) Enumerarea mijloacelor de identificare a persoanei juridice
Așadar, pot fi enumerate, ca atribute de identificare a persoanei
juridice, urm ătoarele: 1) denumirea; 2) sediul; 3) na ționalitatea; 4) firma;
5) contul bancar; 6) capitalul social; 7) telefon, telex, fax; 8) marca.
B. Denumirea și sediul persoanei juridice
a) Denumirea persoanei juridice
Prin „denumirea persoanei juridice” în țelegem acel mijloc de
identificare a subiectului colectiv de drept civil care const ă în cuvântul ori
grupul de cuvinte stabilit, cu aceast ă semnifica ție, în condi țiile legii .
• Conținutul dreptului la denumire . Ca drept subiectiv nepatrimonial,
denumirea con ține următoarele prerogative pentru persoana juridic ă
titulară: 1) să foloseasc ă acea denumire, prin care se individualizeaz ă în
raporturile juridice civile concrete la care particip ă; 2) să ceară altora să o
individualizeze prin denumirea sa; 3) s ă ceară, în justiție, restabilirea
dreptului la denumire atunci când i s-a adus vreo atingere.
• Stabilire și schimbare . Potrivit art. 38 din Decretul nr. 31/1954,
„Persoana juridic ă va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiin țat-o
sau prin statut . O dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se
va trece în registru și denumirea ei” (s.n.).

192b) Sediul persoanei juridice
Prin „sediul persoanei juridice” în țelegem acel mijloc de identificare
prin indicarea unui anumit loc stabilit, în condi țiile legii, cu aceast ă
semnificație.
• Conținutul dreptului la sediu . Dreptul subiectiv la sediu confer ă
titularului s ău aceleași trei prerogative pe care le confer ă persoanei juridice
titulare și dreptul la denumire.
• Stabilire și schimbare . Textul, de principiu, care prive ște stabilirea
ori determinarea sediului este art. 39 din Decretul nr. 31/1954, „Sediul
persoanei juridice se stabile ște potrivit actului care a înfiin țat-o sau
statutului” (s.n.)
• Clasificare . Adoptând anumite criterii, putem face câteva clasific ări
ale sediului. Astfel, după ponderea sa în volumul activit ății persoanei
juridice, distingem: 1) sediul principal (care prive ște întreaga activitate ori
activitatea de ansamblu) și 2) sediul secundar (care prive ște o parte a
activității). După teritoriul țării, pe care se g ăsește, deosebim: 1) sediul în
țară (în România) și 2) sediul în străinătate. După caracterul s ău,
deosebim: 1) sediul de drept comun , care este obligatoriu; și 2) sediul
convențional (ori ales), care este facultativ.
C. Celelalte atribute de identificare
a) Naționalitatea și contul bancar
• Naționalitatea persoanei juridice . Ceea ce este cetățenia pentru
persoana fizic ă este naționalitatea pentru persoana juridic ă, adică aparte-
nența la un anumit stat și, prin aceasta, la un sistem de drept na țional.
Pentru unele persoane juridice – cum sunt societ ățile comerciale –
precizarea na ționalității este de mare importan ță. Așa se explic ă de ce, în
chiar art. 1, Legea societ ăților comerciale nr. 31/1990 prevede: „Societ ățile
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române ” (s.n.),
subînțelegându-se c ă este vorba doar de societ ățile comerciale supuse
regimului juridic prescrise prin aceast ă lege).
• Contul bancar al persoanei juridice . Este un mijloc de identificare a
persoanei juridice, de maxim ă importanță practică. Pe baza contractului de
cont bancar, persoana juridic ă se individualizeaz ă prin indicarea unui
simbol cifric și, sucursalei b ăncii unde este deschis contul.

193b) Firma și marca
• Firma . Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt
comercian ți, se identific ă prin firma lor. La unele persoane juridice, „firma”
se integreaz ă în „denumire”.
• Marca de calitate este o institu ție juridică complexă. Aici reținem
doar func ția mărcii de a servi la individualizarea, mai ales în anumite
raporturi juridice, a produc ătorilor de bunuri, a executan ților de lucr ări ori a
prestatorilor de servicii
c) Telefon, telex, fax
În condițiile tehnicii actuale, telefonul, telexul și faxul sunt mijloace
curente și rapide de identificare, îndeosebi a persoanelor juridice. În esen ță,
acestea constau în simboluri cifrice. Din punct de vedere juridic, îns ă,
suntem în prezen ța unor drepturi subiective, cu regim propriu.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea general ă, Editura Funda ției
România de Mâine , București, 2002, p. 109-188.
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea general ă. Persoanele , Editura Juridica,
All Beck, Bucure ști, 2001, p. 309-408.
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea general ă, Editura Universitar ă,
București, 2001, p. 201-330.

194

A. CURS DE DREPT
CIVIL

Anul I

Lector drd. Cristiana TURIANU

Obiective
Disciplina Drept civil în totalitatea normelor care reglementeaz ă raporturile patrimoniale și
nepatrimoniale între persoane fizice și persoane
juridice își propune s ă asigure însu șirea de către
studenți a cunoștințelor juridice fundamentale, de care
nu se poate lipsi nici unul dintre studen ții Facultăți de
Drept. Studiul acestei discipline are menirea totodat ă
de a familiariza viitorul jurist cu institu țiile acestei
discipline.

195Semestrul I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

B. I. RAPORTUL
JURIDIC CIVIL

1. Noțiune, caractere și structur ă

A. Noțiunea raportului juridic civil

„Raportul juridic civil” este o specie de „raport
juridic”. Deci, în definirea rapor tului juridic civil trebuie pornit
de la ceea ce înseamn ă raport juridic, în general. Se admite,
în doctrin ă, că raport juridic înseamn ă o r e l a ție socială
reglementat ă de norma de drept.
În consecin ță, raportul juridic civil este o rela ție
socială – patrimonial ă ori nepatrimonial ă – reglementat ă de
norma de drept civil.
Prin urmare, dac ă orice raport juridic civil este o
relație socială, mai întâi, nu orice rela ție socială, prin ea îns ăși,
este raport juridic civil; pentru a avea aceast ă calitate, este
absolut necesar ca ea s ă îmbrace haina juridic ă”, ceea ce se
realizează prin reglementarea sa de c ătre norma de drept civil.

B. Caracterele raportului juridic civil

196
a) Raportul juridic civil are caracter social. Acest
caracter decurge din aceea c ă, pe de o parte, prin reglementarea
sa de către norma de drept civil, rela ție dintre oameni nu- și
pierde trăsătura de a fi rela ția socială și, pe de alt ă parte, norma
de drept civil (ca orice norm ă juridică, de altfel) nu se poate
adresa decât conduitei oamenilo r, în calitatea lor de fiin țe
sociale, dotate cu ra țiune. Într-adev ăr, legea nu poate stabili
reguli de conduit ă pentru lucruri. Chiar atunci când se vorbe ște
despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor – ei într e ei – cu privire la lucruri ori
bunuri.

b) Raportul juridic civil are caracter voli țional. O
relație socială devine raport de drept civil pentru c ă acest lucru
s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptat ă norma
juridică civilă. Acest prim aspect al caracterului voli țional al
raportului juridic civil este com un tuturor raporturilor juridice.
Există, însă, și un al doilea aspect, specific, pentru raporturile
juridice civile care izvor ăsc din actele juridice civile, și anume:
actul juridic civil înseamn ă manifestare de voin ță în scopul de a
produce efecte juridice. Prin urmare, la raporturile juridice civile, pe lâng ă voința exprimat ă în norma de drept civil, care
reglementeaz ă actul juridic civil, exist ă și voința autorilor (ori
autorului) actului juridic civil (deci „dublu caracter voli țional”).

c) Raportul juridic civil se caracterizeaz ă prin
poziția de egalitate juridic ă a părților. Egalitatea juridic ă a
părților reprezint ă nu numai metoda de reglementare a
dreptului civil, ci și un caracter propriu raportului juridic civil.
Conținutul acestui caracter se exprim ă în nesubordonarea unei

197părți față de cealalt ă. Este vorba, deci, de pozi ția unei părți față
de cealalt ă – care este de nesubordonare – și nu de „principiul
egalității în fața legii civile”, unde e vorba de pozi ția subiectelor
de drept civil fa ță de legea civil ă.

C. Structura raportului juridic civil

Elementele constitutive ale raportului juridic civil
sunt: părțile, conținutul și obiectul. Părțile sau subiectele
raportului juridic sunt persoanele fizice și persoanele juridice
care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile. Conținutul
raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective și a obliga țiilor civile pe care le au p ărțile. Obiectul
raportului juridic civil const ă în acțiunile ori inac țiunile la care
sunt îndrituite p ărțile ori de care acestea sunt ținute să le
respecte. Cu alte cuvinte, obiect ul raportului juridic civil const ă
în conduita pe care o pot avea ori trebuie s ă o aibă părțile. Fiind
constitutive, adic ă esențiale, aceste trei elemente trebuie s ă fie
întrunite cumulativ, pentru a fi în prezen ța unui raport juridic
civil.

2. Părțile raportului juridic civil

A. Noțiuni elementare

„Persoana fizic ă” este subiectul individual de
drept, adic ă omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile.
„Persoana juridic ă” este subiectul colectiv de
drept, adic ă un colectiv de oameni care, întrunind condi țiile
cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații
civile . Expresia echivalent ă este aceea de „persoan ă morală”.
Pentru a avea calitatea de persoan ă juridică, legea civil ă cere ca

198un colectiv s ă întruneasc ă, cumulativ, trei condi ții: să aibă o
organizare proprie; s ă aibă un patrimoniu distinct; s ă aibă un
scop determinat, în acord cu interesele ob ștești (art. 26 din
Decretul nr. 31/1954 „privind persoanele fizice și persoanele
juridice”).
B. Categoriile subiectelor de drept civil

Din cele ar ătate rezult ă că există două mari
categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice, care sunt
subiecte individuale de drept civil; persoanele juridice, care sunt
subiecte colective de drept civil.
Fiecare din aceste categorii comport ă unele
subcategorii. Astfel, în categoria persoanelor fizice: minorii sub
14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de
exercițiu; minorii între 14 și 18 ani, care sunt persoane fizice cu
capacitate de exerci țiu restrâns ă; majorii, care sunt persoanele
fizice de peste 18 ani, cu deplin ă capacitate de exerci țiu. După
criteriul cetățeniei, deosebim: persoane fizice de cetățenie
română și persoane fizice de cetățenie străină; aici se includ și
persoanele fizice fără cetățenie, numite apatrizi, și cele cu dublă
cetățenie (din care nici una nu este român ă).
În categoria persoanelor juridice, deosebim:
persoane juridice particulare ori private; cooperatiste și
obștești; de stat; mixte. După criteriul naționalității, se pot
deosebi: persoanele juridice de naționalitate român ă (în
principiu, cele cu sediul în Ro mânia); persoanele juridice de altă
naționalitate, str ăină.

C. Capacitatea civil ă

199Expresia capacitate civil ă desemneaz ă
capacitatea subiectelor de dr ept civil. Ea are ca gen
proxim no țiunea de „capacitate juridic ă”, care
înseamnă aptitudinea, general ă și abstract ă, de a fi
titular de drepturi și obligații. În structura capacit ății
civile intr ă două elemente: capacitatea de folosin ță și
capacitatea de exerci țiu.

a) Capacitatea civil ă a persoanelor
fizice

Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice
este aptitudinea, general ă și abstract ă, a omului, de a
avea drepturi și obligații (art. 5 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954). Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954,
„capacitatea de folosin ță începe de la na șterea
persoanei și înceteaz ă odată cu moartea acesteia.
Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepțiune, însă numai dac ă el se na ște viu”.
Conținutul acestei capacit ăți este dat de aptitudinea de
a avea toate drepturile și obligațiile civile, cu excep ția
celor oprite de lege.

Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice
este aptitudinea omului de a- și exercita drepturile
civile și de a-și îndeplini obliga țiile civile, prin
încheierea de acte juridice ci vile (art. 5 alin. 3 din
decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 11, „nu au capacitate

200de exerci țiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani; persoana pus ă sub interdic ție. Pentru cei care nu au
capacitatea de exerci țiu, actele juridice se fac de
reprezentan ții lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de
exercițiu restrâns ă. Actele juridice ale minorului cu
capacitate restrâns ă se încheie de c ătre acesta cu
încuviințarea prealabil ă a părinților sau a tutorelui”. În
fine, potrivit art. 8 din acela și Decret nr. 31/1954:
„capacitatea deplin ă de exerci țiu începe de la data când
persoana devine major ă. Persoana devine major ă la
împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se
căsătorește dobânde ște prin aceasta, capacitatea
deplină de exerci țiu”.

b) Capacitatea civil ă a persoanei juridice

• Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile. Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954,
această capacitate se dobânde ște de la data înregistr ării sau de
la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest articol).
Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridic ă nu
poate avea decât acele dr epturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiin țare sau
statut”; acest text consacr ă principiul specialit ății
capacității de folosin ță a persoanei juridice.
• Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice
este aptitudinea sa de a- și exercita drepturile civile și

201de a-și îndeplini obliga țiile civile, prin încheierea de
acte juridice, de c ătre organele sale de conducere.
Potrivit art. 35 alin. 1 și 2, „ Persoana juridic ă își
exercită drepturile și își îndepline ște obligațiile prin
organele sale . Actele juridice f ăcute de organele
persoanei juridice, în limite le puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice îns ăși”.

3. Conținutul raportului juridic civil

Prin conținutul acestui raport se în țelege totalitatea drepturilor subiective și
a obligațiilor civile pe care le au p ărțile. Cunoa șterea acestor elemente
implică o analiză distinctă.

A. Drepturile subiective civile

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea
recunoscut ă de legea civil ă subiectului activ –
persoana fizic ă ori persoana juridic ă – în virtutea
căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, s ă
aibă o anumit ă conduită, să pretindă o conduit ă
corespunz ătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva –
de la subiectul pasiv și, în caz de nevoie, s ă ceară
concursul for ței coercitive a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile

a) În func ție de opozabilitatea lor, drepturile
subiective civile sunt absolute și relative. Dreptul

202subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea c ăruia
titularul s ău poate avea o anumit ă conduită, fără a face
apel la altcineva pentru a și-l realiza. Sunt absolute
drepturile personale nepatrimoniale și drepturile reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în
virtutea c ăruia titularul poate pretinde subiectului pasiv
o conduit ă determinat ă, fără de care dreptul nu se poate
realiza. Sunt, tipic, relative, drepturile de crean ță.

b) În func ție de natura con ținutului lor,
drepturile subiective civile se împart în patrimoniale și
nepatrimoniale. Este patrimonial dreptul subiectiv al
cărui conținut poate fi exprimat b ănește, pecuniar. Sunt
patrimoniale dreptul real și dreptul de crean ță. Este
nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel
drept subiectiv al c ărui conținut nu poate fi
exprimat în bani. Sunt nepatrimoniale: drepturile
care privesc existen ța și integritatea (fizic ă și morală)
ale persoanei: drepturile care privesc identificarea
persoanei (cum sunt: dr eptul la nume, dreptul la
pseudonim, dreptul la domiciliu și reședință, dreptul la
o stare civil ă, iar, pentru persoana juridic ă: dreptul la
denumire, la sediu etc.).

c) După corelația dintre ele, drepturile
subiective civile se împart în principale și accesorii.
Este principal acel drept subiectiv care are o existen ță
de sine st ătătoare, soarta sa nede pinzând de vreun alt

203drept; de pild ă, drepturile reale principale, respectiv
dreptul de proprietate, în toate formele sale, și
drepturile reale principale corespunz ătoare dreptului
de proprietate privat ă: dreptul de uz, dreptul de
uzufruct, dreptul de abita ție, dreptul de superficie și
dreptul de servitute. Este accesoriu acel drept subiectiv
civil a cărui soartă juridică depinde de existen ța altui
drept subiectiv civil, cu ro l de drept principal (de pild ă,
ca drept real accesoriu , dreptul de ipotec ă, dreptul de
gaj, privilegiile, dreptul de reten ție). Aceast ă împărțire
a drepturilor subiective civile este important ă pentru că
dreptul civil accesoriu depinde de dreptul civil
principal ( accesorium sequitur principale ).

B. Obliga ția civilă

Obligația civilă este îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumit ă
conduită – corespunz ătoare dreptului subiectiv
corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face
ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impus ă
prin forța coercitiv ă a statului.

Clasificarea obliga țiilor civile
a) În func ție de obiectul lor, deosebim: obliga ția
de a da, obligația de a face și obligația de a nu face
ceva; obliga ția pozitivă și obligația negativă; obligația

204de rezultat (determinat ă) și obligația de diligen ță (de
mijloace).
• Obligația de a da este îndatorirea de a
constitui sau de a tr ansmite un drept real (exemplu:
obligația vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului).
• Obligația de a face este îndatorirea de a
executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda
un lucru (exemplu: cea a vânz ătorului de a preda lucrul
vândut cump ărătorului; cea de a presta între ținerea
creditorului, în virtutea c ontractului de vânzare cu
clauză de întreținere).
• Obligația de a nu face ceva, ca obliga ție
corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea de
a nu face nimic de natur ă a aduce atingere acelui drept.
Ca obliga ție corelativă unui drept relativ, ea înseamn ă
a nu face ceva ce ar fi putut face dac ă debitorul nu
s-ar fi obligat la ab ținere (de exemplu, obliga ția pe care
și-o asumă nepoata fa ță de unchi, printr-un contract de
donație, de a nu se c ăsători până la absolvirea
facultății).
Sunt pozitive obligațiile de „a da” și „a face”;
este negativă obligația de „a nu face ceva”.
Este de rezultat (numită și determinat ă) acea
obligație care const ă în îndatorirea debitorului de a
obține un rezultat determinat (exemplu: cea a
vânzătorului de a preda cump ărătorului lucrul vândut);

205este de diligență (numită și de mijloace ) acea obliga ție
care const ă în îndatorirea debitorului de a depune toat ă
stăruința pentru ob ținerea unui anumit rezultat, f ără a
se obliga la rezultatul însu și (cea a medicului de a-l
vindeca pe pacient de o anumit ă maladie).

b) In func ție de sancțiunea ce asigur ă
respectarea obliga țiilor civile, distingem obliga ția
civilă perfectă și obligația civilă imperfect ă (numită și
naturală).
• Este perfectă acea obliga ție civilă a cărei
executare este asigurat ă, în caz de neexecutare de c ătre
debitor, printr-o ac țiune în justi ție și obținerea unui
titlu executoriu ce poate fi pus în executare silit ă (prin
executorul judec ătoresc, de regul ă).
• Este imperfect ă (numită și naturală) acea
obligație a cărei executare nu se poate ob ține pe cale
silită, dar odat ă executat ă de bun ă voie de c ătre
debitor, nu este permis ă restituirea ei (exemplu: art.
1092 C.civ., care dispune c ă „Orice plat ă presupune o
datorie; ceea ce s-a pl ătit fără să fie debit este supus
repetițiunii. Repetițiunea nu este admisa în privin ța
obligațiilor naturale , care au fost achitate de bun ă
voie”). Tot astfel, „debito rul care a executat obliga ția
după ce dreptul la ac țiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul s ă ceară înapoierea presta ției” (art. 20
din Decretul nr. 167/1958).

206

4. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil în țelegem
acțiunea la care este îndrituit subiectul activ și cea de
care este ținut subiectul pasiv . Deci, întotdeauna,
obiectul raportului juridic civil este format din
conduita p ărților.
În raporturile patrimoniale, conduita p ărților
se referă adesea, la lucrurile din lumea exterioar ă,
numite și bunuri . Acestea nu pot fi incluse în
structura raportului juridic civil dat fiind natura
socială a acestui raport. Totu și, pentru u șurința
exprimării, se spune c ă „obiectul raportului juridic
civil îl formeaz ă un bun ori ni ște bunuri”. „Bunul”,
deci, este luat în considerare ca obiect derivat al
raportului juridic civil.

A. Defini ția bunului în dreptul civil

Prin bun se înțelege o valoare economic ă utilă
pentru satisfacerea nevoii ma teriale ori spirituale a
omului și susceptibil ă de apropriere sub forma
dreptului patrimonial. În practic ă, în doctrina și chiar
în legislație, termenul „bunuri” este folosit fie în sensul
definit mai sus – sens în care poate fi folosit și
termenul „lucru” –, fie prin „bun” se desemneaz ă atât

207lucrul, cât și dreptul patrimonial care are ca obiect acel
lucru.

B. Clasificarea bunurilor

Clasificările mai importante ale bunurilor sunt
următoarele:
a) În func ție de natura lor și de calificarea dat ă de lege,
bunurile se împart în mobile și imobile (numite și mișcătoare și
nemișcătoare).
Categoriile de bunuri mobile sunt urm ătoarele:
– mobile prin natura lor („Sunt mobile prin natura lor,
corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mi șcă de sine precum sunt animalele, precum și cele care
nu se pot str ămuta din loc decât printr-o putere str ăină” – 473
C.civ.);
– mobile prin determinarea legii („Sunt mobile prin
determinarea legii obliga țiile și acțiunile care au ca obiect sume
exigibile sau efecte mobiliare, ac țiunile sau interesele în
companii de finan țe, de comer ț sau de industrie, chiar și când
capitalul acestor companii const ă în imobile” – art. 474 C.civ.);
– mobile prin anticipa ție sunt acele bunuri care, prin
natura lor, sunt imobile, dar pe care p ărțile unui act juridic le
consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni, ca
exemplu, fructele și recoltele neculese înc ă, dar înstr ăinate prin
act juridic, cu anticipa ție.

Categoriile de bunuri imobile sunt urm ătoarele:

208- imobile prin natura lor („Fondurile de p ământ și
clădirile sunt imobile prin natura lor” – art. 463 C.civ.; „Morile
de vânt, sau de ap ă, așezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura
lor” – art. 464 C.civ.; „Recoltele care înc ă se țin de rădăcini, și
fructele de pe arbori, neculese înc ă, sunt asemenea imobile” –
art. 465 C.civ.);
– imobile prin obiectul la care se aplic ă („Sunt
imobile prin obiectul la care se aplic ă: uzufructul lucrurilor
imobile, servitutea, ac țiunile care tind a revendica un imobil” –
art. 471 C.civ.);
– imobile prin destina ție („Obiectele ce proprietarul
unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond
a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt
imobile prin destina ție” – art. 468 C.civ.). Astfel, sunt imobile
prin destina ție, animalele afectate la cultur ă; instrumentele
arătoare; stupii cu roi, pe ștele din iaz, teascurile, cl ădirile etc.
Importanța juridică a clasific ării bunurilor în mobile și
imobile se concretizeaz ă în regimul juridic diferit, sub diferite
aspecte, dintre care amintim: 1) în ce prive ște efectele posesiei:
dacă pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune
(prescripție achizitiv ă), pentru mobile, posesia de bun ă-credință
valorează proprietate (art. 1909 C. civ.); 2) în ce prive ște
drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect un imobil, pe
când gajul (amanetul) prive ște un mobil.
b) După regimul circula ției lor juridice, distingem
bunuri care se afl ă în circuitul civil și bunuri scoase din
circuitul civil.

– Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face
obiectul actelor juridice (deci, care pot fi înstr ăinate ori
dobândite prin act juridic). Fac parte din aceast ă categorie:
bunurile care pot circula liber, neîngr ădit și bunurile care pot fi

209dobândite, de ținute ori înstr ăinate condi țional, adică în condiții
restrictive, cum sunt: armele și munițiile; produsele și
substanțele toxice etc.
– Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot
forma obiectul actului juridic civil; se spune c ă asemenea bunuri
sunt inalienabile. Un asemenea bun este teritoriul României (art.
3 din Constitu ție). Apoi, potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, „Terenurile car e fac parte din domeniul public
sunt scoase din circuitul civil, dac ă prin lege nu se prevede
altfel”, iar potrivit art. 45: „Terenurile proprietate privat ă,
indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil . Ele pot
fi dobândite și înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite
de legisla ția civilă, cu respectarea dispozi țiilor din prezenta
lege”.
Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
manifestă pe planul valabilit ății actelor juridice civile
sub aspectul obiectului lor.

c) După modul în care sunt determinate,
distingem bunuri individual determinate (res certa) și
bunuri determinate generic (res genera). Sunt
individual determinate acele bunuri care, potrivit
naturii lor sau voin ței exprimate în act juridic, se
individualizeaz ă prin însu șiri proprii, specifice. Sunt
determinate generic acele bunuri care se
individualizeaz ă prin însu șirile speciei ori categoriei
din care fac parte. Indi vidualizarea se face prin
cântărire, măsurare, num ărare etc. Aceast ă clasificare a
bunurilor prezint ă importanță juridică în ceea ce
privește: momentul transmiterii dreptului real , care

210are ca obiect: ( res certa) – dreptul real se transmite în
momentul realiz ării acordului de voin ță, chiar dac ă nu
s-a predat bunul; ( res genera ) – dreptul real se
transmite în momentul individualiz ării sau pred ării;
suportarea riscului contractului : (res certa) – dacă
bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul
este liberat de obliga ția predării; ( res genera) –
debitorul nu este liberat de obliga ția de predare, el
trebuie să procure alte bunuri de gen).

d) După cum pot fi sau nu înlocuite în
executarea unei obliga ții civile, deosebim bunuri
fungibile și bunuri nefungibile. Este fungibil acel bun
care, în executarea unei obliga ții, poate fi înlocuit cu
altul, fără să afecteze valabilitatea pl ății. Este
nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în
executarea unei obliga ții, astfel c ă debitorul nu este
liberat decât prin predar ea bunului datorat. Ca regul ă,
bunurile individual determinat e sunt nefungibile, iar
cele determinate generic sunt fungibile.

e) După cum folosirea lor implic ă ori nu
consumarea ori înstr ăinarea lor, distingem bunuri în
consumptibile și bunuri neconsumptibile. Este
consumptibil acel bun care nu poate fi folosit f ără ca
prima lui întrebuin țare să nu implice consumarea
substanței ori înstr ăinarea lui. Este neconsumptibil
bunul care poate fi folosit repetat, f ără ca, prin aceasta,

211să fie necesar ă consumarea substan ței ori înstr ăinarea
lui. Aceast ă clasificare este util ă în materie de uzufruct
și de împrumut: când obiectul uzufructului e un bun
neconsumptibil, uzufructuarul trebuie s ă restituie
nudului proprietar chiar acel bun; obiectul
împrumutului de folosin ță numit comodat, îl constituie
un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consuma ție, numit mutuum, îl formeaz ă bunuri
consumptibile.
f) După cum sunt sau nu produc ătoare de fructe,
bunurile se împart în frugifere și nefrugifere. Este
frugifer acel bun care poate produce periodic, f ără
consumarea substan ței sale, alte bunuri ori produse,
numite fructe. Este nefrugifer bunul care nu are
însușirea de a da na ștere, periodic, la produse f ără
consumarea substan ței sale.
Distingem trei categorii de fructe. Potrivit art.
522 C. civ., „ Fructele naturale sunt acelea ce p ământul
produce de la sine; produc ția și prăsila (sporul
animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele
industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc
prin cultur ă”, iar potrivit art. 523, „ Fructele civile sunt
chiriile caselor, dobânzile su melor exigibile, venitul
rentier; arendele intr ă în clasa fructelor civile”.
Fructele trebuie deosebite de producte.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu
consumarea substan ței sale; este product, spre

212exemplu, piatra dintr-o carier ă ori nisipul dintr-o albie.
Distincția între fructe și producte este important ă, în
materie de uzufruct și posesie imobiliar ă: uzufructuarul
are dreptul doar la fructe, nu și la producte, care se
cuvin nudului proprieta r; posesia de bun ă-credință
conduce numai la dobândirea propriet ății fructelor (art.
485 C. civ.), nu și a productelor.

g) După cum pot fi ori nu împ ărțite fără să-și
schimbe, destina ția lor, bunurile se împart în divizibile
și indivizibile. Este divizibil acel bun care poate fi
împărțit fără să-și schimbe, prin aceasta, destina ția sa
economic ă. Este indivizibil acel bun care nu poate fi
împărțit fără să nu-și schimbe, prin aceasta, destina ția
sa economic ă. Spre exemplu, o bucat ă de stofă poate fi
împărțită, fiind bun divizibil, pe când un autoturism
este bun indivizibil. Aceast ă împărțire a bunurilor
prezintă utilitate juridic ă în materie de partaj și de
obligații.
h) După corelația dintre ele, împ ărțim bunurile
în principale și accesorii. Este principal acel bun care
poate fi folosit independent, f ără a servi la
întrebuințarea altui bun. Este accesoriu bunul destinat
să serveasc ă la întrebuin țarea unui alt bun, principal
(cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa
pentru un autoturism etc.).

213Această împărțire a bunurilor prezint ă utilitate
juridică, în executarea obliga ției civile: când se
datorează un bun, debitorul trebuie s ă predea atât bunul
principal, cât și pe cel accesoriu (în lips ă de stipula ție
contrară expresă).

i) După modul lor de percepere, bunurile se
împart în corporale și incorporale. Este corporal acel
bun care are o existen ță material ă, fiind u șor
perceptibil sim țurilor omului. Este incorporal valoarea
economic ă ce are o existen ță ideală, abstractă, putând
fi perceput ă cu „ochii min ții” (drepturile patrimoniale
sunt asemenea bunuri). Aceast ă clasificare este
important ă juridic, în ce prive ște, de pild ă, dobândirea
proprietății imobiliare ca efect al posesiei de bun ă-
credință, care opereaz ă doar pentru mobilele corporale
(art. 1909 C. civ.).
j) După cum sunt sau nu supuse urm ăririi și
executării silite pentru plata datoriilor, deosebim
bunuri sesizabile și bunuri insesizabile. Este sesizabil
bunul ce poate forma obiectul execut ării silite a
debitorului (cum ar fi cele ce nu intr ă în enumerarea
făcută de art. 409 C. civ.). Este insesizabil bunul ce nu
poate fi urm ărit silit pentru plata unei datorii (cum este
mijlocul fix al unei cooperative me șteșugărești, potrivit
art. 21 din Decretul-Lege nr. 66/1990).

214
II. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Defini ția actului juridic civil

Prin act juridic civil se înțelege o manifestare de
voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice,
respectiv, de a na ște, a modifica ori a stinge un raport
juridic civil concret. Rezultă că elementele definitorii
ale actului juridic sunt:

a) prezen ța unei manifestări de voin ță, care să
provină de la un subiect de drept civil (persoan ă fizică
ori juridic ă);

b) manifestarea de voin ță trebuie exprimat ă cu
intenția de a produce efecte juridice civile; această
trăsătură diferențiază actul juridic civil de faptul
juridic civil (săvârșit fără intenția de a produce efecte
juridice, efecte care se produc, îns ă, în puterea legii);

c) efectele juridice urm ărite, la manifestarea
voinței, pot consta în a da na ștere, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil concret; prin aceast ă
trăsătură, actul juridic civil se diferen țiază de actele
juridice din alte ramuri de drept (precum: actul
administrativ, actul de comer ț etc.).

215Expresia „act juridic civ il”, ori „act juridic” sau,
pur și simplu, termenul „act” se întrebuin țează cu două
sensuri: fie ca manifestare de voin ță cu inten ția de a
produce efecte juridice civile (cu semnifica ția, deci,
de operațiune juridic ă – negotium juris ), fie
desemneaz ă înscrisul constatator al manifest ării de
voință ( a d i că suportul material care consemneaz ă
manifestarea de voin ță – instrumentum probationis ).

2. Clasificarea actelor juridice civile

a) Acte unilaterale, bilaterale și
multilaterale

• Este unilateral acel act juridic care constituie
rezultatul voin ței unei singure p ărți (de exemplu:
testamentul, acceptarea succesiunii, renun țarea la o
moștenire, denun țarea unui contract, oferta,
promisiunea public ă de recompens ă etc.).
• Este bilateral actul juridic civil care reprezint ă
voința concordant ă a două părți (precum: vânzarea-
cumpărarea, dona ția, mandatul, împrumutul, depozitul
etc.).
• Este multilateral actul juridic civil care
constituie rodul acordului de voin ță ce provine de la
trei sau mai multe p ărți (este un asemenea act
contractul civil de societate).

216Această clasificare prezint ă importan ță juridică
în ce prive ște: aprecierea valabilit ății actului (la cel
unilateral se verific ă o singură voință juridică, pe când
la cel bilateral trebuie cercetat ă fiecare dintre cele dou ă
voințe juridice); regimul juridic, diferen țiat, al
viciilor de consim țământ (eroarea, dolul, violen ța și
leziunea).

a) Acte cu titlu oneros și acte cu titlu gratuit

Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care,
în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte
celeilalte, se urmărește obținerea altui folos
patrimonial (exemplu: contractul de vânzare-
cumpărare în care vânz ătorul urm ărește prețul în
schimbul bunului vândut, iar cump ărătorul urm ărește
obținerea bunului cump ărat în schimbul pre țului).
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin
care se procur ă un folos patrimonial f ără a s e
urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb
(exemplu: dona ția, comodatul, împrumutul f ără
dobândă, depozitul neremunerat, legatul).
Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
manifestă în diferen țele de regim juridic între actele
juridice cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit, în ce
privește: capacitatea de a le încheia (legea e mai
pretențioasă atunci când e vorba de actele cu titlu

217gratuit); aplicarea viciilor de consim țământ
(bunăoară, leziunea nu prive ște actele cu titlu gratuit).

b) Acte constitutive, translative și declarative

• Este constitutiv acel act juridic care d ă naștere
la un drept subiectiv civil care n-a existat anterior.
Exemple: ipoteca conven țională (care creeaz ă dreptul
real accesoriu numit ipotec ă), amanetul (gajul) sau
instituirea unui uzufruct.
• Este translativ actul juridic civil care are ca
efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoni u. Sunt translative,
contractele de vânzare-cump ărare, de dona ție etc.
• Este declarativ acel act juridic civil care are ca
efect consolidarea ori defin itivarea unui drept subiectiv
preexistent (exemplu: partajul).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică
sub diferite aspecte: actul constitutiv și cel translativ î și
produc efectele numai pentru viitor ( ex nunc ), pe când
cel declarativ produce efecte și pentru trecut ( ex tunc );
numai actele constitutive și cele declarative sunt
supuse, în principiu, publicit ății imobiliare; just-titlu,
pentru uzucapiunea de 10-20 ani, poate fi doar un act
translativ, iar nu și unul declarativ.

d) Acte juridice de conservare, de administrare
și de dispozi ție

218
• Este act de conservare acel act juridic care
are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna
avantajos deoarece, cu o cheltuial ă mică, se salveaz ă
un drept de o valoare mai ma re (exemplu: întreruperea
unei prescrip ții prin acțiunea în justi ție, înscrierea unei
ipoteci sau a unui privilegiu, soma ția etc.).
• Actul de administrare este acel act juridic prin
care se realizeaz ă o normal ă punere în valoare a unui
bun ori a unui patrimoniu (exemplu: închirierea unui
bun, în anumite condi ții, culegerea fructelor,
reparațiile de între ținere, asigurarea unui bun etc.).
• Este de dispoziție actul juridic civil care are ca
rezultat ie șirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori
grevarea unui bun cu o sarcin ă reală. Exemple:
vânzarea-cump ărarea și donația.
Această clasificare prezint ă importan ță juridică
în materia capacit ății de a încheia actele juridice civile,
în materie de reprezentare, precum și în ce prive ște
acceptarea mo ștenirii.

e) Acte juridice civile patrimoniale și
nepatrimoniale

• Este patrimonial actul juridic civil care are un
conținut evaluabil în bani. De regul ă, sunt asemenea
acte cele ce privesc dr epturile reale și de crean ță

219(exemplu: contractel e de vânzare-cump ărare, de
donație, de împrumut etc.).
• Este nepatrimonial actul juridic civil care are
un conținut neevaluabil în bani (exemplu: conven ția
părinților unui copil din afara c ăsătoriei ca acesta s ă ia
numele de familie al unuia dintre ei).
Această împărțire a actelor juridice civile î și
vădește utilitatea în materia efectelor nulit ății (nu se
pune problema „restituirilor” în cazul anul ării actului
nepatrimonial) și în cea a ocrotirii incapabilului.

f) Acte juridice civile co nsensuale, solemne și
reale

Este consensual actul juridic civil care se
încheie prin simpla manifestare de voin ță (actul
consensual reprezint ă regula, din punctu l de vedere al
formei în care se închei e actele juridice civile).
• Solemn este acel act juridic la a c ărui încheiere
manifestarea de voin ță trebuie s ă îmbrace o anumit ă
formă cerută de lege. Forma solemn ă pentru un
asemenea act este o condi ție de valabilitate (e forma
cerută ad validitatem ori ad solemnitatem ). Ca acte
solemne men ționăm donația, ipoteca conven țională și
testamentul.
• Este real actul juridic civil care nu se poate
încheia decât dac ă manifestarea de voin ță este înso țită

220de remiterea (predarea) bunul ui (exemplu: împrumutul,
depozitul, darul manual).
Același act juridic poate fi, uneori, consensual
(ca regul ă) și alteori solemn (cum este vânzarea-
cumpărarea unui teren); de asemenea, acela și act
poate fi, ca regul ă, act solemn (de exemplu, dona ția),
iar altă dată să fie act real (de exemplu, darul manual).
Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
manifestă în ce prive ște aprecierea valabilit ății actelor
civile din punctul de vedere al formei de încheiere.
g) Acte juridice între vii și pentru cauz ă
de moarte

Actul între vii – inter vivos – este actul juridic
civil care- și produce efectele necondi ționat de moartea
autorului. Majoritatea act elor civile este format ă din
actele între vii.
Actul pentru cauz ă de moarte – mortis causa –
este actul juridic civil care nu- și produce efectele decât
la moartea autorului (exemplu: testamentul).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică
în ce prive ște capacitatea de a fi încheiate, ca și în ce
privește forma în care se pot încheia actele respective.

h) Acte pure și simple și acte afectate de
modalități

221• Este pur și simplu actul juridic civil care nu
cuprinde o modalitate: termen, condi ție ori sarcin ă.
Unele acte civile sunt incompatibile cu modalit ățile,
ca, de pild ă, actul de op țiune succesoral ă (acceptarea
ori renunțarea la mo ștenire) ori actul de recunoa ștere a
filiației.
• Este afectat de modalit ăți actul juridic civil
care cuprinde o modalitate (d e exemplu, contractul de
împrumut, contractul de vânzare cu clauz ă de
întreținere, în care este prezent termenul, contractul de
asigurare, contractul de dona ție cu sarcin ă).

i) Acte juridice civile principale și accesorii

• Este principal actul juridic civil care are o
existență de sine st ătătoare, soarta sa nedepinzând de
soarta altui act juridic (m ajoritatea actelor juridice
civile sunt acte principale).
• Este accesoriu acel act juridic civil a c ărui
soartă juridică depinde de soarta altui act juridic,
principal (clauza penal ă, fidejusiunea, gajul, ipoteca
convențională, arvuna etc.).
Această clasificare prezint ă utilitate în ce
privește aprecierea valabilit ății și eficacit ății actelor
juridice civile; raportului di ntre actul accesoriu și
cel principal i se aplic ă adagiul accesorium sequitur
principale.

222
j) Acte juridice numite (tipice) și acte nenumite
(atipice)

• Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are
o denumire stabilit ă de legea civil ă, precum și o
reglementare proprie. Major itatea actelor civile este
formată din acte numite, tipice (contractele civile și
actele unilaterale).
• Este nenumit (sau atipic ) actul juridic civil care
nu se bucur ă de denumire și reglementare proprie
(exemplu: contractul de vânzare cu clauz ă de
întreținere).
Importanța juridică a acestei clasific ări rezidă în
determinarea regulilor aplicabile actului nenumit; un
asemenea act nu este câr muit de normele care
reglementeaz ă actul numit cel mai apropiat, ci se aplic ă
normele generale privind actul juridic civil ( exceptio
est strictissimae interpretationis ).

3. Condi țiile (elementele) actului juridic civil

Prin condițiile actului juridic civil înțelegem
elementele din care este alc ătuit un asemenea act.

Distingem urm ătoarele categorii de condi ții:
condiții de fond (care privesc con ținutul actului juridic
civil) și de formă (cele care se refer ă la exteriorizarea

223voinței); condi ții esențiale (cele cerute pentru chiar
valabilitatea actului) și neesențiale (cele întâmpl ătoare,
adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi, f ără să pună
în discuție valabilitatea actului); condi ții de validitate
(a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic
civil) și de eficacitate (a căror nerespectare atrage
inopozabilitatea actului juridic civil); condi ții generale
(cerute pentru orice act juridic) și speciale (cerute sau
impuse doar pentru anumite categorii de acte juridice
civile).
Condițiile de fond, esen țiale ale actului juridic
civil sunt: capacitatea, consim țământul, obiectul și
cauza.

A. Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea reprezint ă o condi ție (cerință) de
fond, esen țială și de validitate, impus ă, cu caracter
general, pentru orice act. Expresia capacitatea civil ă
desemneaz ă capacitatea subiectelor de drept civil. Ea
are ca gen proxim no țiunea de „capacitate juridic ă”,
care înseamn ă aptitudinea, general ă, de a fi titular de
drepturi și obligații.
„Capacitatea de a înch eia acte civile” const ă în
aptitudinea (voca ția) subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi și obligații civile prin
încheierea de acte de drept civil. Principalele
reglement ări ale capacit ății de a încheia actul juridic

224civil se g ăsesc în Codul civil (art. 949 C. civ.: „Poate
contracta orice persoan ă ce nu este declarat ă
necapabil ă de lege”; art. 950 C. civ.: „Necapabili de a
contracta sunt: minorii, interzi șii, toți cei cărora legea
le-a prohibit oarecare contracte”; art. 856 C. civ.:
„Orice persoan ă este capabil ă de a face testament, dac ă
nu este oprit ă de lege” etc.). Dispozi ții privind
capacitatea de a încheia acte juridice se mai g ăsesc în
Codul familiei, Decretul nr. 31/1954 și în alte izvoare
de drept civil.
Principiul ori regula este capacitatea de a face
actul juridic civil (excepția fiind incapacitatea).
Așadar, excep ția de a încheia act e juridice trebuie s ă
fie expres prevăzută de lege, iar textele de excep ție,
după cum se știe, sunt de strict ă interpretare și aplicare
(exceptio est strictissimae interpretationis ). Cu
caracter general, acest prin cipiu se desprinde din
prevederea art. 6 alin. 1 din decretul nr. 31/1954:
„Nimeni nu poate fi îngr ădit în capacitatea de folosin ță
și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de
exercițiu, decât în cazurile și în condi țiile stabilite de
lege”.
În structura capacit ății civile intr ă două
elemente: capacitatea de folosin ță și capacitatea de
exercițiu.

Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice
este acea parte a capacit ății civile care const ă în

225aptitudinea, general ă și abstract ă, a omului de a avea
drepturi și obligații (art. 5 din Decretul nr. 31/1954);
aceste drepturi și obligații sunt civile, iar nu drepturi și
obligații în general, ceea ce rezult ă din art. 1 și 2 din
același act normativ, care recunoa ște persoanei fizice și
persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu
orice drepturi. Iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, „Capacitatea de folosin ță începe de la
nașterea persoanei și înceteaz ă odată cu moartea
acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepțiune, însă numai dac ă el se naște viu”.

Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice
este aptitudinea omului de a dobândi și exercita
drepturi subiective civile și de a-și îndeplini obliga țiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 din
Decretul nr. 31/1954).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 și art. 8 din
același act normativ, capacitatea deplin ă a persoanei
fizice de a- și asuma obliga ții săvârșind acte juridice
(capacitatea de exerci țiu) începe de la data când
persoana devine major ă (adică la împlinirea vârstei de
18 ani) sau când minorul se c ăsătorește, dobândind
astfel capacitatea deplin ă de exerci țiu. Potrivit art. 11,
„nu au capacitate de exerci țiu: minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani; persoana pus ă sub interdic ție.
Pentru cei care nu au capacitate de exerci țiu, actele
juridice se fac de reprezentan ții lor legali”. În art. 9 se

226prevede: „Minorul care a îm plinit vârsta de 14 ani are
capacitatea de exerci țiu restrâns ă. Actele juridice ale
minorului cu capacitate restrâns ă se încheie de c ătre
acesta cu încuviin țarea prealabil ă a părinților sau a
tutorelui”.

Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi
și obligații civile. Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954,
această capacitate se dobânde ște de la data înregistr ării sau de
la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest articol).

Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice este
aptitudinea de a- și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini
obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice, de c ătre
organele sale de conducere. Mai trebuie re ținut că, pentru
persoana juridic ă, regula capacit ății de a face acte juridice civile
este subordonat ă principiului specialit ății capacit ății. În
această materie – a capacit ății –, fiind vorba de o condi ție de
fond, esen țială și de validitate a oric ărui act juridic civil,
sancțiunea nerespect ării incapacit ății nu poate fi decât nulitatea
actului încheiat cu neobservarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor.
• Pentru persoanele fizice, este de re ținut, în ce prive ște
felul nulit ății care intervine, c ă nulitatea absolută se aplică în
caz de nerespectare a unei incapacit ăți speciale (de folosin ță),
impusă pentru ocrotirea unui interes public (art. 41 alin. teza a
II-a din Constitu ție). Per a contrario, în celelalte cazuri de
incapacități de folosin ță (de pildă, nesocotirea dispozi țiilor art.
806, 807 și 1308 C. civ.), precum și în ipoteza nerespect ării
regulilor privind capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice, fiind

227vorba de ocrotirea unui interes preponderent individual,
sancțiunea aplicabil ă este nulitatea relativă.
• Pentru persoanele juridice, lipsa capacit ății de
folosință și nerespectarea principiului specialit ății capacității de
folosință a acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954)
atrag nulitatea absolută a actului civil respectiv.

B. Consimțământul

Prin consim țământ se în țelege acea condiție esențială, de
fond și generală a actului juridic civil care const ă în hotărârea
de a încheia un act juridic civil manifestat ă în exterior. Pentru a
fi valabil, consim țământul trebuie s ă îndeplineasc ă următoarele
condiții: să provină de la o persoan ă cu discern ământ; să fie
exprimat cu inten ția de a produce efecte juridice; s ă fie
exteriorizat; s ă nu fie alterat de vreun viciu de consim țământ.

a) Consimțământul s ă provină de la o persoan ă cu
discernământ . Această condiție decurge din caracterul conștient
al actului juridic civil; pentru a i se recunoa ște efecte juridice –
de a naște, modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete –
, subiectul de drept civil trebuie s ă aibă puterea de a aprecia, de
a discerne consecin țele juridice care se produc în baza
manifestării sale de voin ță.
Persoana fizic ă cu deplin ă capacitate de exerci țiu este
prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte
juridice civile. Persoana lipsit ă de capacitate de exerci țiu
(minorul sub 14 ani și cel pus sub interdic ție judecătorească)
este prezumat ă a nu avea discern ământ, fie datorit ă vârstei
fragede, fie st ării de sănătate mintal ă. Minorul între 14 și 18 ani
are discern ământul juridic în curs de formare.

228Pentru persoana juridic ă nu se pun probleme,
deoarece reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o
persoană fizică cu deplin ă capacitate de exerci țiu.
În afară de incapacitățile legale de exerci țiu
(adică de cazuri în care legea prezum ă o persoan ă ca
lipsită de discern ământ) exist ă și cazuri de incapacități
naturale în care se g ăsesc persoane capabile dup ă lege;
în aceste cazuri, în drept, persoana este capabil ă (are
discernământ), dar, în fapt, ea este lipsit ă temporar de
discernământ. În acest sens se citeaz ă cazurile de be ție,
hipnoză, somnambulism, mânie puternic ă (ab irato ).
Sancțiunea lipsei discern ământului este nulitatea
relativă a actului juridic civil.

b) Consimțământul trebuie exprimat cu
intenția de a produce efecte juridice . Această condiție
decurge din esen ța actului juridic civil, care este o
manifestare de voin ță făcută în scopul de a produce
efecte juridice, adică de a crea, a modifica ori a stinge
un raport juridic civil concret, dup ă caz. Lipse ște
intenția de a produce efecte juridice: când
declarația de voin ță a fost făcută în glumă (jocandi
causa ), din prie tenie sau pur ă complezen ță; când
s-a făcut sub condi ție pur potestativ ă „din partea celui
care se oblig ă” (art. 1010 C. civ.), adic ă „mă oblig dac ă
vreau”; când manifestarea de voin ță este prea vag ă,
imprecisă.

229
c) Consimțământul trebuie s ă fie exteriorizat.
Această condiție este impus ă chiar de defini ția
consimțământului: hotărârea de a încheia actul
manifestat ă în exterior, adic ă exteriorizat ă.
Exterioriz ării consim țământului îi este aplicabil
principiul consensualismului , care înseamn ă că părțile
sunt libere s ă aleagă forma de exteriorizare a
voințe i lor; a ltfe l spus, simpla manifestare de
voință este nu numai necesar ă, ci și suficient ă pentru
ca actul civil s ă se nască valabil din punc tul de vedere
al formei sale.
Manifestarea de voin ță poate fi exteriorizat ă
într-o form ă expresă sau tacită (implicită). Pentru
anumite acte este necesar ă manifestarea expres ă a
voinței (cum e cazul actelor so lemne), pe când alte acte
pot fi făcute printr-o manifestare expres ă ori tacită de
voință (cum e cazul accept ării moștenirii).
Modalitățile de exteriorizare a consim țământului
sunt: în scris, verbal și prin gesturi ori fapte
concludente (neechivoce).
Cât prive ște valoarea juridic ă a tăcerii, a
adagiului qui tacit consentire videtur (cine tace pare s ă
consimtă) în dreptul civil, trebuie re ținut că, în
principiu, s i m p l a t ăcere nu valoreaz ă
consimțământ. Prin excep ție, tăcerea valoreaz ă
consimțământ: când legea prev ede expres aceasta
(cazul tacitei reloca țiuni, la care se refer ă art. 1437 C.

230civ.); când, prin voin ță expresă a părților, se atribuie
tăcerii valoare de consim țământ (de pild ă, în cazul
stabilirii modalit ății de reînnoire a conven ției inițiale
ori de denun țare, în anumite condi ții, a acesteia); când
potrivit obiceiului, t ăcerii i se atribuie valoare de
consimțământ.
d) Consimțământul să nu fie alterat printr-un
viciu de consim țământ . Această condiție, negativ ă,
este impus ă de caracterul con știent, liber al
consimțământului.
Sunt vicii de consim țământ: eroarea, dolul
(viclenia), violența și leziunea.
Eroarea este „falsa reprezentare a realit ății la
încheierea unui act juridic civil”. În afară de art. 953
C. civ., potrivit c ăruia „consim țământul nu este valabil
când este dat prin eroare…” , art. 954 dispune: „Eroarea
nu produce nulitate decât când cade asupra substan ței
obiectului conven ției. Eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afar ă
numai când considera ția persoanei este cauza
principală, pentru care s-a f ăcut conven ția” (s.n.).
În primul alineat se reglementeaz ă eroarea
asupra calit ăților substan țiale ale obiectului actului
(error in substantiam ), iar în al doilea alineat este
reglementat ă eroarea asupra identit ății ori calit ății
persoanei contractante ( error in personam ). Viciul de
consimțământ al erorii – atât ca error in substantiam,

231cât și ca error in personam – atrage sanc țiunea nulității
relative a actului.
După natura realit ății fals reprezentate,
distingem eroarea de fapt și eroarea de drept: eroarea
de fapt este falsa reprezentare a unei situa ții faptice la
încheierea actului juridic (care prive ște obiectul
actului, valoarea, cocontractantul); eroarea de drept
este falsa reprezentare a existen ței ori con ținutului unei
norme de drept civil.
Dolul (sau viclenia ) constă în inducerea în
eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace
viclene sau dolosive, pentru a o determina s ă încheie
un anumit act juridic. În afară de art. 953 C. civ.,
potrivit c ăruia „consim țământul nu este valabil când
este … surprins prin dol”, art. 960 prevede: „Dolul este
o cauză de nulitate a conven ției când mijloacele
viclene, întrebuin țate de una din p ărți, sunt astfel,
încât este evident c ă, fără aceste ma șinații, cealalt ă
parte n-ar fi contractat”.

Ca structur ă, dolul este alc ătuit din dou ă
elemente: un element obiectiv (material), constând în
utilizarea de mijloace viclene (ma șinațiuni, șiretenii,
manopere frauduloase etc.) pe ntru a induce în eroare;
un element subiectiv (intențional), constând în inten ția
de a induce în eroare o persoan ă în scop de a o face s ă
încheie un anumit act civil.

232Pentru a fi viciu de consim țământ, dolul trebuie
să îndeplineasc ă, cumulativ, condi țiile:

– să fie determinant pentru încheierea actului
juridic (condi ția este expres prev ăzută de art. 960 C.
civ., care impune ca mijloacele dolosive s ă fi fost de
așa natură încât, în lipsa acestora, „cealalt ă parte n-ar fi
contractat”. Caracterul dete rminant al dolului urmeaz ă
a se aprecia tot dup ă un criteriu subiectiv, adică in
concreto, ținându-se seama de experien ța de via ță,
gradul de preg ătire, natura profesiei sau ocupa ției etc.
celui care se pretinde victim ă a unui dol);
– să provină de la cealalt ă parte (această
condiție este con ținută, la fel, în formula art. 960:
„…mijloacele viclene întrebuin țate de una din p ărți”.
Textul las ă să se înțeleagă că ar fi aplicabil doar
actelor bilaterale, c ăci numai la acestea se poate vorbi
de „cocontractant” ori „de cealalt ă parte”. Or, dolul
(sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit și în cazul
testamentului, care este un act unilateral.
În fine, o ultim ă observație: ca și la eroare, nu se
cere ca dolul s ă fie comun, adic ă să existe pentru
fiecare parte a actului bilateral; dac ă, totuși, ar exista
reciprocitate de dol, fiecar e parte este în drept s ă ceară
anularea actului pentru dolul a c ărui victim ă este.
Fiind un fapt juridic, ca și eroarea, dolul poate fi
probat prin orice mijloace de prob ă, inclusiv cu
martori sau prezum ții simple.

233
Violența este acel viciu de consim țământ care
constă în amenințarea unei persoane cu un r ău de
natură să-i insufle o temere , care o determin ă să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
În afară de art. 953 C. civ., potrivit c ăruia
„consimțământul nu este valabil când este…smuls prin
violență”, art. 956 dispune c ă „este violen ță totdeauna
când, spre a face o persoan ă a contracta, i-a insuflat
temerea, ra ționabilă după dânsa, c ă va fi expus ă
persoana sau averea sa unui r ău considerabil și prezent.
Se ține cont în aceast ă materie de etate, de sex și de
condiția persoanelor”.
Violența – viciu de consim țământ – poate fi
clasificată după două criterii: natura r ăului cu care se
amenință și caracterul acestei amenin țări.

După natura r ăului cu care se amenin ță,
distingem violența fizică (atunci când amenin țarea cu
răul se refer ă la integritatea fizic ă ori bunurile
persoanei) și violența morală (atunci când amenin țarea
se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei).

După caracterul amenin țării, distingem
amenințarea legitim ă (spre exemplu, creditorul îl
amenință pe debitor cu darea în judecat ă în cazul în
care nu- și îndepline ște obliga ția) și amenințarea

234nelegitimă, injustă, cu un rău (numai aceasta are
semnifica ția juridic ă a viciului de consim țământ,
atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri
insuflate de o asemenea amenin țare).
Pentru a fi viciu de consim țământ, violen ța
trebuie să întruneasc ă, cumulativ, dou ă condiții:
– să fie determinant ă, hotărâtoare pentru
încheierea actului juridic civil (însu și art. 956 C. civ.
pretinde, în aprecierea aces tui caracter, ca temerea
insuflată să fie „raționabilă după dânsa”, adic ă după
persoana amenin țată, indiferent dac ă răul cu care se
amenință ar privi fie direct pe aceasta, fie pe alte
persoane apropiate de care es te legat printr-o temeinic ă
afecțiune, fie, în sfâr șit, bunurile acesteia);
– să fie injust ă (nelegitim ă, ilicită), în sensul c ă
nu orice amenin țare, prin ea îns ăși, constituie violen ță
– viciu de consim țământ; aceast ă condiție rezultă și
din art. 958 C. civ., care precizeaz ă: „Simpla temere
reverențiară, fără violență, nu poate anula conven ția”).

Amenințarea cu un r ău poate proveni, spre
deosebire de dol, nu numai de la cocontractant, ci și de
la un terț (art. 955 C. civ.).
În fine, în doctrin ă s-a mai precizat, întemeiat, c ă
starea de necesitate în care se g ăsește o persoan ă, care
o determin ă să încheie un act juridi c pe care altfel nu l-

235ar fi încheiat, trebuie asimilat ă violenței – viciu de
consimțământ.

Leziunea este acel viciu de consim țământ care
constă în dispropor ția vădită de valoare între dou ă
prestații.
Acțiunea în anulare pentru leziune (adic ă ceea ce
Codul civil nume ște „acțiune în resciziune”) se
restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani
împliniți, încheie singuri, f ără încuviințarea părinților
sau a tutorelui, acte juridi ce care le pricinuiesc vreo
vătămare. Actele juridice în cheiate de minorii care nu
au împlinit vârsta de 14 an i sunt anulabile pentru
incapacitate, chiar dac ă nu este vorba de leziune.
Dreptul nostru civil consacr ă prin dispozi țiile
sale concep ția obiectivă despre leziune; în consecin ță,
cel ce invoc ă leziunea nu are de dovedit decât v ădita
dispropor ție de valoare între contrapresta ții. Când o
parte a profitat de starea de nevoie în care se g ăsea
cealaltă parte, în momentul încheier ii actului juridic,
acesta poate fi anulat pentru cauz ă imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de
leziune este necesar s ă fie întrunite urm ătoarele
condiții: a) leziunea s ă fie o consecin ță directă a actului
respectiv (deoarece art. 1158 prevede c ă nu poate fi
exercitată acțiunea în resciziune atunci când leziunea
rezultă dintr-un „eveniment cauzal și neașteptat”); b)
leziunea s ă existe în raport cu momentul încheierii

236actului; c) dispropor ția de valoare între contrapresta ții
să fie vădită (considerabil ă).

Leziunea ca viciu de consim țământ de sine
stătător are un domeniu restrâns de aplicare: ea poate
fi invocat ă drept cauz ă de anulare numai de minorii
între 14 și 18 ani, adic ă de minorii cu capacitate de
exercițiu restrâns ă; pe de alt ă parte, sunt anulabile
pentru leziune numai actel e juridice care, în acela și
timp, a) sunt acte de administrare; b) au fost încheiate
de minorul între 14 și 18 ani singur, fără încuviințarea
ocrotitorului legal; c) sunt lezionare pentru minor; d)
sunt comutative (iar nu aleatorii).

4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înțelegem
însăși conduita p ărților acelui act, respectiv, ac țiunile
ori inacțiunile la care p ărțile sunt îndrept ățite sau de
care sunt ținute.
Obiectul actului juridic const ă în obiectul
obligației sau obliga țiile generate de acel act. În acest
sens, art. 962 C. civ. prevede c ă „obiectul conven țiilor
este acela la care p ărțile sau numai una din p ărți se
obligă” (s.n.); or, la ceea ce se oblig ă părțile unui act
este tocmai obiectul obliga ției (-iilor), adic ă o anumit ă
prestație. Așadar, „obiectul obliga țiilor” const ă în
prestația (-iile) datorat ă(e) de debitor, respectiv, în a „a

237da”, „a face” sau „a nu face”, dup ă caz. Când ac țiunea
se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi
„obiectul presta ției”.
De reținut că atunci când conduita p ărților
privește „lucrurile” ori „bunurile”, acestea sunt privite
ca „obiect derivat” al actului juridic civil. Astfel, cu
acest înțeles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai
lucrurile ce sunt în comer ț pot fi obiectul unui
contract”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil
trebuie să îndeplineasc ă următoarele condiții:

a) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă existe.
Este condi ția primordial ă, căci dacă obiectul lipse ște,
nu este prev ăzut de autorul (ii) actului juridic civil, nu
se pune problema celorlalte condi ții de valabilitate ale
acelui act. Aceast ă condiție presupune cunoa șterea
următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu
mai există la data încheierii actului juridic (a pierit sau
a fost distrus), condi ția nu este îndeplinit ă și, ca atare,
actul este nul absolut, cu o singur ă mențiune: să fi fost
vorba de un res certa ; în principiu, un bun viitor
(produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o excep ție: succesiunea
viitoare (nedeschis ă încă) nu poate forma obiect nici
pentru conven ție, nici pentru actul unilateral care este
renunțarea la succesiune.

238b) Obiectul trebuie s ă fie în circuitul civil. Deși
art. 963 C. civ. vorbe ște de lucruri „ce sunt în comer ț”,
se apreciaz ă, unanim, c ă e vorba de lucruri care se afl ă
în circuitul civil. De altfel, aceast ă interpretare este
confirmat ă de acte normative noi, adoptate dup ă 1989,
care se refer ă expres la bunuri care „sunt și rămân în
circuitul civil ” (art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind
circulația juridică a terenurilor) și bunuri „scoase din
circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991).
Prin „bunuri aflate în circuitul civil” în țelegem
acele bunuri susceptibile s ă facă obiectul unor acte
translative sau constitutive, adic ă bunuri care pot fi
dobândite sau înstr ăinate prin acte juridice. Aceste
bunuri (numite și alienabile) formeaz ă regula, iar cele
inalienabile constituie excepția. Prin urmare, în lipsa
unei interdic ții exprese trebuie considerate a fi „în
comerț” toate bunurile care pot face obiect de
apropiere privat ă.
Bunurile aflate în circu itul civil se împart la
rândul lor, dup ă modul de circula ție, în dou ă
subcategorii: a) bunuri care pot circula liber,
neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu
se dobândesc în condi ții restrictive) și b) bunuri care
pot circula în condi ții restrictive (armele și munițiile,
materiile explozive, produsele și substan țele
stupefiante, de șeurile toxice, metalele și pietrele
prețioase și semiprețioase etc.). Nu pot forma, cum am
spus, obiect al actului juridic civil bunurile scoase din

239circuitul civil (inalienabile), cum sunt bunurile din
domeniul public și terenurile vizate de art. 32 din
Legea nr. 18/1991, și nici statutul civil al persoanei
fizice și juridice, precum și celelalte drepturi subiective
nepatrimoniale.

c) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
determinat ori determinabil. Când obiectul (derivat)
constă într-un res certa, condiția este îndeplinit ă prin
ipoteză. Dacă obiectul (derivat) constă în res genera,
condiția este îndeplinit ă prin stabilirea precis ă a
cantității, calității, valorii sau, cel pu țin, prin stabilirea,
indicarea unor criterii de determinare pe baza c ărora să
se facă ulterior individualizarea.

d) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
posibil. Această condiție este impus ă de regula de
drept potrivit c ăreia nimeni nu poate fi obligat la
imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul
nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este
absolută (adică pentru oricine). Dac ă imposibilitatea
este relativă – adică numai pentru un anumit debitor,
nu și pentru alte persoane –, atunci obiectul actului este
valabil, iar neexecutarea culpabil ă din partea
debitorului îi angajeaz ă răspunderea civil ă.

240e) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
licit; adică acțiunea sau inac țiunea părților actului
juridic civil s ă fie în concordan ță cu legea.

f) Obiectul actului juridic civil s ă fie moral.
Obiectul actului este moral atunci când este în
concordan ță cu regulile de convie țuire social ă, cu
morala (sau „bunele moravur i”, cum spune art. 968 C.
civ.).
g) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
autorizat. În anumite acte juridice care au ca obiect
anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dac ă
nu se obține autoriza ția administrativ ă (de exemplu;
dispozițiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind
regimul armelor de foc și al muni țiilor dup ă care
„împrumutul sau înstr ăinarea armelor și munițiilor se
poate face numai pers oanelor autorizate s ă le dețină, cu
respectarea destina ției acestora și a scopului pentru
care s-a dat autorizarea”) prev ăzută de lege.

5. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul este acel element al actului
juridic civil care const ă în obiectivul urm ărit la
încheierea unui asemenea act.

241Ca element esen țial al actului juridic civil, cauza
nu se confund ă nici cu consim țământul și nici cu
obiectul unui asemenea act, fiind deci un element
independent, de sine st ătător.
Cauza ori scopul este elementul care r ăspunde la
întrebarea: „pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat
actul juridic civil ?

Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se refer ă la „o
cauză licită” – în Codul civil mai sunt consacrate
cauzei înc ă trei articole, cu caracter de principiu: art.
966: „Obliga ția fără cauză sau fondat ă pe o cauz ă falsă
sau nelicit ă nu poate avea nici un efect”; art. 967:
„Convenția este valabil ă, cu toate c ă, cauza nu este
expresă. Cauza este prezumat ă până la dovada
contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicit ă când este
prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri
și ordinii publice”.

În literatura de specialitate se admite, în general,
că există două elemente ce intr ă în structura cauzei
actului juridic: scopul imediat și scopul mediat.

a) Scopul imediat (causa proxima ) numit și
scopul obliga ției, este acela care se stabile ște pe
principalele categorii de acte juridice civile, dup ă cum
urmează: în contractele sinalagmatice, cauza
consimțământului fiec ărei părți const ă în

242reprezentarea, adică prefigurarea mental ă a
contrapresta ției (o parte se oblig ă știind că și cealaltă
parte se oblig ă, la rândul ei); în actele cu titlu gratuit,
scopul imediat îl reprezint ă intenția de a gratifica
(animus donandi); în actele reale, scopul imediat îl
reprezintă prefigurarea remiterii lucrului.
b) Scopul mediat – causa remota, numită și
scopul actului juridic, constă în motivul determinant al
încheierii unui act juridic ci vil (acest motiv se refer ă
fie la însu șirile unei presta ții, fie la calit ățile unei
persoane).
Pentru a fi valabil ă, cauza actului juridic trebuie
să îndeplineasc ă, cumulativ, urm ătoarele condi ții: să
existe, să fie reală, să fie licit ă și morală. Aceste
condiții de valabilitate a cauzei sunt consacrate, expres,
de art. 966 C. civ., în formularea: „Obliga ția fără
cauză, fondată pe o cauz ă falsă, nelicită nu poate avea
nici un efect” (s.n.).
Importanța practică a cauzei rezid ă, mai întâi, în
faptul că ea este un mijloc de exprimare juridic ă a unui
interes al autorilor unui act juridic civil, iar apoi, în
faptul că ea reprezint ă un instrument juridic eficace
de asigurare a concordan ței actelor juridice civile cu
ordinea public ă.

6. Forma actului juridic civil

243Prin „forma actului juridic civil” se în țelege acea
condiție care const ă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voin ță făcute cu inten ția de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic civil concret.
Privită î n î n țelesul s ău restrâns, obi șnuit, forma
actului juridic civil este cârmuit ă de principiul
consensualismului, care înseamn ă că simpla manifestare de
voință este nu numai necesar ă, ci și suficient ă pentru ca actul
juridic civil s ă ia naștere în mod valabil; în alți termeni, potrivit
acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voin ță nu trebuie s ă îmbrace o form ă specială.
După consecin țele juridice ale nerespect ării lor,
condițiile de form ă se împart în: forma cerut ă pentru
valabilitatea actului juridic civil (numită și forma cerut ă ad
validitatem ori ad solemnitatem; nerespectarea ei atrage
nulitatea absolut ă a actului juridic; forma cerut ă pentru
probarea actului juridic civil (numită și forma cerut ă ad
probationem ); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului,
ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă; forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți a actului
juridic civil; nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci
numai inopozabilitatea, terța persoan ă fiind în drept s ă ignore,
să facă abstracție de actul respectiv ca și când n-ar exista din
punct de vedere juridic.
a) Forma cerut ă ad validitatem. Forma cerut ă pentru
valabilitatea actului juridic civil, adic ă ad validitatem,
desemneaz ă acea condiție de validitate care const ă în cerința
îndeplinirii formalit ăților prestabilite de lege, în lipsa c ărora
actul n-ar putea lua na ștere în mod valabil.

244Forma cerut ă ad validitatem se caracterizeaz ă prin aceea
că: este un element constitutiv, esen țial al actului juridic; în
consecință, nerespectarea sa atrage nulitatea absolut ă a actului
juridic civil în cauz ă; este incompatibil ă cu manifestarea tacită
de voință; altfel spus, aceast ă formă presupune manifestarea
expresă de voință; este exclusiv ă, ceea ce înseamn ă că pentru un
anumit act juridic civil solemn trebuie îndeplinit ă o anumită
formă, de regulă, cea autentic ă (excepție face testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere
forma solemn ă (mai ales autentic ă) sunt urm ătoarele: dona ția;
legatul; revocarea expres ă a unui legat; acceptarea succesiunii
sub beneficiu de inventar; renun țarea expres ă la succesiune;
subrogația în drepturile creditorului consim țită de debitor;
ipoteca conven țională; actele juridice între vii de înstr ăinare a
terenurilor situate în intravilan și extravilan; contractele de
arendare scrise; actele constitutive ale asocia țiilor și fundațiilor
fără scop patrimonial; contractul de societate comercial ă.

b) Forma cerut ă ad probationem. Prin forma cerut ă
pentru probarea actului juridic civil, adic ă forma ad
probationem, se înțelege acea cerin ță impusă de lege sau p ărți
care const ă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba
actul juridic civil valabil încheiat.

Principalele caracteristici ale formei cerute ad
probationem sun urm ătoarele: este obligatorie (iar nu
facultativ ă); nerespectarea ei atrage sanc țiunea inadmisibilit ății
dovedirii actului cu alt mijloc de prob ă; reprezintă o excepție de
la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voin ță
(actul juridic) trebuie îmbr ăcată în forma scris ă.

245Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmpl ă în cazul
nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de prob ă (ceea ce înseamn ă
decăderea celui interesat din dreptul de a proba).
c) Forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți. Prin
forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți a actului juridic
se înțeleg acele formalit ăți care sunt necesare, potrivit legii,
pentru ca actul juridic s ă fie opozabil și persoanelor care n-au
participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau
intereselor lor. Această cerință de formă se justific ă prin ideea
de protecție a terților față de efectele prejudiciabile ale unor acte
juridice civile, expres prev ăzute de lege.
Forma cerut ă pentru opozabilitate prezint ă următoarele
trăsături juridice: este obligatorie (iar nu facultativ ă);
nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului; constituie o
excepție de la principiul consensualismului, deoarece actul civil
trebuie făcut cunoscut ter ților prin îndeplinirea unor m ăsuri
specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespect ării acestei cerin țe de form ă,
sancțiunea const ă în inopozabilitatea actului juridic, adic ă în
posibilitatea ter țului interesat de a ignora actul invocat de p ărți
contra sa. În consecin ță, actul civil produce efecte între p ărți, dar
este ineficace față de cel de-al treilea, ceea ce practic înseamn ă
că părțile nu se pot prevala de drep turile izvorâte din acel act
față de terți.

7. Modalit ățile actului juridic civil

246Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condi ția
și sarcina.

A. Termenul

Termenul – dies – este un eveniment, viitor și sigur ca
realizare, pân ă la care este amânat ă începerea ori stingerea
exercițiului drepturilor subiective civile și al obliga țiilor
corelative. Obișnuit, termenul se indic ă printr-o dat ă
calendaristic ă.

Clasificarea termenului

a) După natura efectelor juridice, termenul este de dou ă
feluri: termenul suspensiv este acela care amână începutul
exercițiului dreptului subiectiv civil și executării obliga ției
corelative, pân ă la împlinirea lui (de exemplu, data la care
trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului); termenul extinctiv este acela care amână stingerea exercițiului dreptului
subiectiv civil și executării obliga ției corelative, pân ă la
împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie retrocedat lucrul închiriat).
b) După titularul beneficiului s ău, distingem trei feluri
de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care
reprezintă regula, dup ă cum rezult ă din art. 1024 C. civ.);
termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul
depozitului, în care termenul e în favoarea deponentului, ca regulă); termen stabilit în favoarea atât a debitorului, cât și a
creditorului (cum e cazul, de pild ă, al termenului dintr-un
contract de prest ări de servicii).

247c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri:
termen voluntar sau convențional, adică acela stabilit prin act
civil unilateral ori bilateral; termen legal, adică stabilit prin lege,
care face parte, de drept, din actul juridic civil (exemplu, termenul de 5 ani de prorogare a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 și 112/1995); termen judiciar
(jurisdicțional), acordat de instan ță.

d) După criteriul cunoa șterii ori nu a datei împlinirii
sale, la momentul încheierii actului juridic civil, distingem: termenul cert; este cert termenul a c ărui împlinire este
cunoscută (de exemplu, a împrumuta pe B, cu 200.000 lei, pân ă
la 20 aug. 1999); termenul incert; este termenul a c ărui
împlinire nu este cunoscut ă, ca dată calendaristic ă (de exemplu,
al datei mor ții creditorului într-un contract de rent ă viageră ori
întreținere).

Efecte
Principiul dominant din ar t. 1022 C. civ. este urm ătorul:
termenul afecteaz ă doar executarea actului, iar nu și
existența sa. Sub aspectul efectel or termenului, urmeaz ă a
distinge între termenul suspensiv și termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul
exercitării dreptului subiectiv civil și îndeplinirii, execut ării
obligației corelative. De aici, urm ătoarele consecin țe: dacă
debitorul execut ă obligația sa înainte de termen (scaden ță), el
face o plat ă valabilă, echivalent ă cu renun țarea la beneficiul
termenului (art. 1023 C. civ.); în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate ( res certa ),
termenul suspensiv nu amân ă transferul acestor drepturi, afar ă
de cazul în care s-ar fi prev ăzut, expres, contrariul; pân ă la

248împlinirea termenului suspensiv, creditorului nu poate cere plata
de la debitor (art. 1023 C. civ.); prescrip ția extinctiv ă nu curge
(art. 7 din Decretul 167/58).
Termenul extinctiv marcheaz ă stingerea dreptului
subiectiv civil și obligației corelative (de exemplu, moartea
credirentierului marcheaz ă sfârșitul dreptului de a pretinde renta
viageră și a obligației de a o pl ăti).

B. Condiția

Condiția, ca modalitate a actului juridic civil, este un
eveniment, viitor și nesigur ca realizare, de care depinde
existența dreptului subiectiv civil și a obliga ției corelative. Deci,
ca și termenul, condi ția este un eveniment viitor. Dar, spre
deosebire de termen, evenimentul este nesigur ca realizare.
Clasificare
a) După natura efectelor produse, condiția este de dou ă
feluri:

– condiția suspensiv ă este aceea de a c ărei realizare
depinde na șterea drepturilor subiective civile și a obliga țiilor
corelative (sau, cum arat ă art. 1017 C. civ., de care depinde
perfectarea actului). De exempl u, cazul unui contract de
închiriere care s-ar perfecta numai „dac ă închirietorul se va
muta cu serviciul și domiciliul temporar în alt ă localitate, pân ă
la începutul lunii viitoare”;
– condiția rezolutorie este aceea de a c ărei realizare
depinde desfiin țarea actului juridic civil (art. 1119 C. civ.). De
exemplu, avem o astfel de condi ție în cazul în care s-ar stipula
că „Prezentul contract de vânzare-cump ărare se desfiin țează

249dacă „vânzătorului i se na ște un copil în doi ani de la încheierea
contractului”.
b) După criteriul leg ăturii cu voin ța părților a realiz ării
ori nerealiz ării evenimentului, condiția este de trei feluri:
– condiția cauzală este aceea a c ărei realizare depinde
de ha-zard, de întâmplare, fiind, deci, independent ă de voința
părților (art. 1005 C. civ.). De exem plu, „Prezentul contract de
împrumut se va perfecta dac ă voi câștiga la LOTO cel pu țin
150.000 lei”;
– condiția mixtă este aceea a c ărei realizare depinde de
voința uneia din p ărți și de cea a unei alte persoane determinate
(art. 1007 C. civ.). De exemplu: „Î ți donez apartamentul dac ă te
vei căsători cu X”;
– condiția potestativ ă este acea condi ție a cărei realizare
depinde exclusiv de voin ța unei părți (pur potestativ ă, dar poate
fi și potestativ ă simplă, aceea care depinde de voin ța unei părți
și de un fapt exterior sau de voin ța unei persoane
nedeterminate).

Efecte
Două principii guverneaz ă efectele condi ției, și anume:
– condiția afectează însăși existen ța drepturilor
subiective civile și a obliga țiilor corelative (de pild ă, până la
împlinirea condi ției suspensive, actul nu- și produce efectele,
acestea fiind sub semnul întreb ării; creditorul nu poate cere
executarea obliga ției, debitorul nu datoreaz ă nimic; prescrip ția
extinctivă nu curge etc.: dac ă se îndepline ște, condiția
suspensiv ă se consider ă, retroactiv, c ă actul a fost pur și simplu:

250plata făcută de debitor devine valabil ă, transmisiunile de
drepturi se consolideaz ă etc.);
– condiția își produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă
condiția suspensiv ă nu se îndepline ște, se consider ă că actul nu
s-a născut și că părțile se găsesc în situa ția în care ar fi fost dac ă
n-ar fi încheiat niciodat ă un asemenea act; de aici, consecin țele:
prestațiile executate trebuie restituite, transmisiunile de drepturi
se desfiin țează etc.).

C. Sarcina

Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o
obligație de a da, a face sau a nu face ceva, impus ă de
dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalit ăți).
Astfel, art. 829 C. civ. dispune: „Dona țiunea între vii se revoc ă,
pentru neîndeplinirea condi țiilor cu care s-a f ăcut, pentru
ingratitudine și pentru na șterea de copii în urma dona țiunii”. În
lipsa unor criterii legale, în doctrin ă se face, totu și, clasificarea
acestei modalit ăți în funcție de persoana beneficiarului (sarcină
în favoarea dispun ătorului, a gratificatului sau în favoarea unei
terțe persoane) și în funcție de valabilitatea ei (sarcini posibile,
licite, morale fa ță de cele imposibile, ilicite, imorale).

Efecte
Sarcina nu afecteaz ă valabilitatea actului juridic civil în
caz de neexecutarea ei, ci numai eficacitatea actului (mai exact
ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sanc țiune tipic ă
în această materie).

8. Efectele actului juridic civil

251Prin efectele actului juridic civil se în țeleg drepturile
subiective și obligațiile civile la care d ă naștere, pe care le
modifică sau stinge un asemenea act. În esență, efectele actului
juridic reprezint ă tocmai conținutul lui.
Viața juridică demonstreaz ă că sunt și situații în care,
deși existența actului este neîndoielnic ă, efectele sale nu apar
cu claritate, existând îndoieli cu privire la con ținutul juridic al
actului. Într-o asemenea ipotez ă apare necesar ă determinarea
(stabilirea) efectelor actului juridic civil, ceea ce înseamn ă,
practic, a-i cunoa ște conținutul, adic ă a-i ști clauzele care
precizeaz ă drepturile și obligațiile civile n ăscute, modificate ori
stinse, dup ă caz, ceea ce se face prin interpretarea clauzelor
actului.

a) Interpretarea actului, poate avea unul, altul sau ambele
următoare obiective: calificarea juridic ă a actului; stabilirea
înțelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi și
obligații civile. Ca urmare a calificării, se poate ajunge la una
din următoarele concluzii: în esen ță, este vorba despre un act
numit (tipic), caz în care i se aplic ă regulile dictate special
pentru un asemenea tip de act; este vorba de un act nenumit
(atipic), lui urmând a i se aplica regulile generale privitoare la
contracte ori conven ții, iar nu regulile de la actul numit cel mai
apropiat.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se
caracterizeaz ă prin: obligativitate, irevocabilitate și relativitate.
Aceste principii – principiul for ței obligatorii; principiul
irevocabilit ății; principiul relativit ății – sunt consacrate în dou ă
articole: potrivit art. 969, „conven țiile legal f ăcute au putere de
lege între p ărțile contractante”, iar potrivit art. 973, „conven țiile
n-au efect decât între p ărțile contractante”.

252• Principiul for ței obligatorii – pacta sunt servanda.
Pornind de la prevedrea art. 969: „Conven țiile legal f ăcute au
putere de lege între p ărțile contractante”, putem defini principiul
forței obligatorii ca fiind acea regul ă potrivit c ăreia actul juridic
civil legal încheiat se impune autorilor sau autorului actului
întocmai ca legea. Altfel spus, actul juridic civil este
obligatoriu, iar nu facultativ.

• Principiul irevocabilit ății actului juridic civil.
Irevocabilitatea conven țiilor este prev ăzută de art. 969 C. civ.:
„Convențiile nu pot fi revocate prin voin ța uneia din p ărți, ci
numai prin acordul p ărților”. Așadar, irevocabilitatea este o
consecință și, în acela și timp, o garan ție a principiului for ței
obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativit ății efectelor actului juridic. Este
consacrat legal în art. 973 C. civ.: „Conven țiile n-au efect decât
între părțile contractante”. Altfel spus, actul produce efecte
numai față de autorul sau autorii actului, el neputând s ă profite
sau să dăuneze altor persoane.

9. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea poate fi definit ă ca fiind acea sanc țiune, de
drept civil, care lipse ște actul juridic de efectele contrare
normelor juridice dictate pentru încheierea sa valabil ă. În esență,
deci, nulitatea este sanc țiunea care intervine în cazul în care nu
se respect ă, la încheierea actului juridic civil, condi țiile de
validitate.

Categoriile de nulit ăți

253a) În func ție de natura interesului ocrotit, nulitatea este
de două feluri: absolută și relativă.

• Este absolută acea nulitate care sancționează
nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care
ocrotește un interes general, ob ștesc (sub aspect terminologic,
este desemnat ă prin formulele: actul este „nul de drept” sau
„nul” ori „nul de plin drept” sau „actul va fi nul”.
Atrag nulitatea absolut ă a actului juridic urm ătoarele
cauze: înc ălcarea regulilor privind capacitatea civil ă a
persoanelor; lipsa total ă a consim țământului, când lipse ște cauza
ori ea este ilicit ă sau imoral ă; încălcarea ordinii publice; frauda
legii; lipsa ori nevalabilitatea autoriza ției administrative).
Acest regim juridic se exprim ă în următoarele trei reguli: 1)
Nulitatea absolut ă poate fi invocat ă de oricine are interes
(părțile actului juridic, procurorul, instan ța din oficiu); 2)
acțiunea în nulitate absolut ă este imprescriptibil ă (adică, ea
poate fi invocat ă oricând, indiferent de timpul scurs de la data
încheierii actului); 3) nulitatea absolut ă nu poate fi
acoperită prin confirmare, expresă ori tacită.
• Este relativă acea nulitate care sancționează
nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care
ocrotește un interes particular, individual ori personal (este
indicată prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi
anulat”). Atrag nulitatea relativ ă a actului juridic urm ătoarele
cauze: viciile de consim țământ (eroarea, dolul, violen ța și
leziunea); lipsa discern ământului în momentul încheierii actului
juridic; nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerci țiu a
persoanei (act încheiat cu persoana lipsit ă de capacitate de
exercițiu; act încheiat f ără încuviin țarea ocrotitorului legal);
nerespectarea unei incapacit ăți instituite pentru protec ția unui
interes individual, personal – interdic ția vânzării-cumpărării
între soți). Acest regim juridic se exprim ă în următoarele trei

254reguli: 1) nulitatea relativ ă poate fi invocat ă doar de persoana
al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului; 2)
acțiunea în anulabilitate este prescriptibil ă (ceea ce înseamn ă
că nulitatea relativ ă trebuie invocat ă în termenul de prescrip ție
extinctivă); 3) nulitatea relativ ă poate fi confirmat ă expres sau
tacit.

b) În func ție de întinderea efectelor sale, nulitatea este
de două feluri: parțială și totală.

• Este parțială acea nulitate care desființează numai o
parte dintre efectele actului juridic civil (celelalte efecte
ale actului continuând s ă producă, întrucât nu contravin legii).

• Este totală acea nulitate care desființează actul juridic
civil în întregime (de exemplu, pentru nerespectarea formei
cerută ad validitatem ).

c) După modul de consacrare legislativ ă, distingem
nulitatea expresă și nulitatea virtuală.

• Este expres ă (explicită ori textual ă) acea nulitate care
este prev ăzută ca atare, într-o dispozi ție legală (cazurile de
nulitate expres ă sunt prev ăzute fie în Codul civil, fie în alte
izvoare ale dreptului civil).
• Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu
este prevăzută expres de lege, dar rezult ă din modul în care este
reglementat ă o anumit ă condiție de validitate a actului juridic
civil (de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate dona țiunile se
fac prin act autentic”. Textul nu prevede, îns ă, consecin ța
juridică a nerespect ării formei înscrisului autentic care este
tocmai nulitatea. Suntem în prezen ța unei nulit ăți implicite,
virtuale).

255
Principiile efectelor nulit ății
A. Principiul retroactivit ății efectelor nulit ății
actului. A cest principiu exprim ă regula potrivit c ăreia
nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc – ci și
pentru trecut – ex tunc – adică aceste efecte se suie pân ă în
momentul încheierii actului juridic civil. Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului care s-au
produs între momentul încheierii actului juridic civil și acela al
anulării efective a actului. Principiul retroactivit ății efectului
nulității decurge din principiul legalit ății: restabilirea
legalității, încălcată la încheierea actului juridic, impune
înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act astfel încheiat.

B. Principiul repunerii în situa ția anterioar ă –
restitutio in integrum. Acest principiu este o consecin ță a
primului principiu, al efectelor nulit ății – retroactivitatea.
Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit
căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie
restituit astfel încât p ărțile să ajungă în situa ția în care
acel act nu s-ar fi încheiat. Restitutio in integrum, ca și
retroactivitatea, prive ște efectele nulit ății actului juridic inter
partes (între părțile raportului juridic), iar nu fa ță de terți.

C. Principiul anul ării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului ini țial. Acest principiu prive ște efectele
nulității față de terți. El este atât o consecin ță a celorlalte dou ă
principii ale efectelor nulit ății – retroactivitatea și repunerea în
situația anterioar ă –, cât și a unui alt mare principiu de drept,
potrivit c ăruia dacă se dovede ște că transmițătorul nu putea
transmite un drept, deoarece s-a desfiin țat titlul s ău, prin
anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai

256mult. Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea
regulă de drept în virtutea c ăreia anularea actului ini țial, primar
atrage și anularea actului subsecvent, urm ător, datorit ă
legăturii sale cu primul.

III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
1. Noțiuni generale

A. Defini ția probei

Prin probă se înțelege mijlocul juridic de stabilire a
existenței unui act sau fapt juridic și ,prin aceasta, a dreptului
subiectiv civil și a obliga ției civile corelative. Cuvântul prob ă
are ca sinonim pe acela de dovadă.
Sub aspect terminologic, termenul „prob ă” este folosit în
trei sensuri: a) mijloc juridic de stabilire a existen ței drepturilor
subiective și obligațiilor civile; b) opera țiunea de prezentare în
justiție a mijloacelor de prob ă: înscrisuri, m ărturii, mărturisiri,
probe materiale, expertize; c) rezultatul ob ținut prin folosirea
diferitelor mijloace de dovad ă („reclamantul a probat dreptul
său prin…”).

B. Sediul materiei
Se găsește în Codul civil, în Codul de procedur ă civilă și
în Codul comercial. Codul civil reglementeaz ă admisibilitatea și
forța probant ă pentru patru mijloace de dovad ă: înscrisurile,
mărturia, mărturisirea și prezumțiile, precum și sarcina probei.
Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă trei mijloace de
dovadă: expertiza, probele materiale și cercetarea la fa ța locului.

257C. Obiectul probei sau sarcina probei

• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit
pentru a demonstra existen ța unui drept subiectiv civil și a
obligației corelative. Formeaz ă obiect al probei toate
împrejurările – acte ori fapte juridice – care sunt izvoare
ale raporturilor juridice concrete.
Precizări: a) norma de drept civil nu constituie obiect
al probei, deoarece judec ătorul e prezumat a cunoa ște
legea; b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al
probei, nefiind posibil ă dovedirea lor, ca atare; c) faptele
notorii se dovedesc prin probarea doar a notoriet ății (dar nu a
tuturor faptelor care au condus la formarea notoriet ății).
• Sarcina probei este reglementat ă de art. 1169 C. civ.,
astfel: „Cel ce face o propunere înaintea judec ății trebuie s ă o
dovedeasc ă”. Cum primul care se adreseaz ă justiției este
reclamantul, înseamnă că lui îi revine, mai întâi, sarcina de a
dovedi cele pretinse ( onus probandi incumbit actori ). După ce
reclamantul s-a conformat acestei exigen țe juridice, este rândul
pârâtului ca, în apărare, să dovedeasc ă faptele pe care- și sprijină
cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în acest în țeles se
spune că, în apărare, pârâtul devine reclamant ( in excipiendo
reus fit actor ).
La aceste dou ă reguli privind sarcina probei se adaug ă
cea de a treia: judecătorul trebuie s ă aibă rol activ în stabilirea
completă a adev ărului, putând s ă ordone, din oficiu,
administrarea dovezilor, „pe care le va g ăsi de cuviin ță, chiar
dacă părțile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).

D. Condi țiile de admisibilitate a probei

258Pentru a fi încuviin țată de instan ță, proba trebuie s ă
îndeplineasc ă, cumulativ, urm ătoarele condi ții:
a) să nu fie oprit ă de lege (exemplu: art. 612 C. proc.
civ. prevede c ă: „Interogatoriul și jurământul nu pot fi cerute
pentru dovedirea motivelor de desp ărțenie”);
b) să fie verosimil ă (să tindă la dovedirea unor fapte
credibile);
c) să fie utilă (proba e inutil ă când tinde la dovedirea
unor fapte incontestabile);
d) să fie pertinent ă (adică să aibă legătură cu pricina);
e) să fie concludent ă (adică de natur ă să conducă la
rezolvarea cauzei).

2. Mijloace de prob ă

A. Înscrisurile

Prin înscris se înțelege consemnarea de date despre acte
și fapte juridice pe un anumit suport material (hârtie, sticl ă,
carton, scândur ă, peliculă ori bandă magnetic ă).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul
autentic este acela care s-a f ăcut cu solemnit ățile cerute de lege,
de un func ționar public, care are drept de a func ționa în locul
unde actul s-a f ăcut”. Principalele categorii de acte autentice
sunt: înscrisurile autentice notariale; hot ărârile organelor
jurisdicționale (și, în primul rând, hot ărârile judec ătorești);
actele de stare civil ă.
În ce prive ște puterea doveditoare a înscrisului autentic,
urmează a distinge: mențiunile ce reprezint ă constat ări
personale ale agentului instrumentator, făcute cu propriile

259simțuri, fac dovad ă deplină, ele neputând fi comb ătute decât
prin procedura înscrierii în fals (procedur ă dificilă și riscantă);
mențiunile ce privesc declara țiile părților, făcute în fa ța
agentului instrumentator, dar a c ăror veridicitate nu poate fi
verificată de acesta, fac dovada pân ă la proba contrarie;
mențiunile str ăine de obiectul înscrisului pot avea valoarea
începutului de prob ă scrisă.

b) Înscrisul sub semn ătură privată. Se numește „înscris
sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de cel ori de
cei de la care provine. Exist ă deci o singur ă condiție cerută
pentru valabilitatea unui astfel de înscris: semn ătura autorului
ori autorilor actului, înscrisului ( semnătură, în sensul de aici,
este numai cea executat ă de mâna autorului înscrisului, și nu
cea dactilografiat ă, executat ă prin paraf ă ori prin punere de
deget).
Condiții speciale de valabilitate pentru anumite
înscrisuri sub semn ătură privată:

• Condiția pluralit ății de exemplare (art. 1179 C. civ.:
„Actele sub semn ătură privată, care cuprind conven ții
sinalagmatice, nu sunt valabile dac ă nu sunt f ăcute în atâtea
exemplare originale câte p ărți sunt cu interes contrar”);
• Condiția scrierii în în tregime ori punerii
formulei „bun și aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C.
civ.: „Actul sub semn ătură privată, prin care o parte se oblig ă
către alta a-i pl ăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie
să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel pu țin
acesta, înainte de a subsemna, s ă adauge la finele actului
cuvintele „ bun și aprobat”, arătând totodat ă în litere suma sau
câtimea lucrurilor și apoi să iscălească”;

260• Condiția cerută pentru testamentul olograf:
„Testamentul olograf nu este valabil decât dac ă este scris în tot,
datat și semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).

B. Mărturia (proba cu martori ori testimonial ă)

Mărturia este relatarea, oral ă, făcută de o persoan ă, în
fața instanței de judecat ă, cu privire la acte sau fapte litigioase,
săvârșite în trecut, despre care are cuno ștință personal.
Regula general ă este că faptele juridice pot fi dovedite,
neîngrădit, cu martori; în ce prive ște, însă, actele juridice există
două excepții, două reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada
actelor juridice al c ăror obiect are o valoare ce dep ășește suma
de 250 lei, chiar pentru depozit vol untar, nu se poate face
decât sau prin act autentic, sau prin act sub semn ătură privată.
Nu se va primi niciodat ă o dovad ă prin martori în contra sau
peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde c ă s-
ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confec ționării actului”.
Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplic ă
în cazul când exist ă un început de dovad ă scrisă”.
Codul civil nu precizeaz ă forța probant ă a mărturiei,
ceea ce înseamn ă că ea este l ăsată la libera apreciere a
judecătorului, bazat ă pe intima sa convingere.

C. Mărturisirea (recunoa șterea)

Mărturisirea este recunoașterea de c ătre o persoan ă a
unui act sau fapt pe care o alt ă persoană își întemeiaz ă o
pretenție și care este de natur ă să producă efecte contra
autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al
dreptului civil, și un mijloc de prob ă, din punct de vedere al
dreptului procesual civil. Ca act juridic, m ărturisirea este

261irevocabil ă. Ea nu poate fi revocat ă de autorul ei „afar ă numai
de va proba c ă a făcut-o din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între m ărturisirea judiciară și cea
extrajudiciar ă. „Mărturisirea judiciar ă se poate face înaintea
judecătorului de îns ăși partea prigonitoare, sau de un
împuternicit special al ei spre a face m ărturisire” (art. 1206 alin.
1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea (m ărturisirea) nu poate fi luat ă
decât în întregime împotriva celui care a m ărturisit…”. Altfel
spus, ea este indivizibil ă. Dacă în trecut era socotit ă „regina
probațiunii”, în prezent ea se afl ă în rândul celorlalte probe,
adică lăsându-se for ța probant ă la aprecierea judec ătorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei m ărturisirii
se numește interogator și este reglementat de art. 218-225 C.
proc. civ.

D. Prezum țiile
„Prezumțiile sunt consecin țele ce legea sau magistratul
le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199
C. civ.). În esen ță, prezum ția este o presupunere făcută de
legiuitor sau judec ător. Este considerarea unui fapt ca existent,
dedus din existen ța altui fapt, vecin și conex, datorit ă tocmai
legăturii ce exist ă între cele dou ă fapte.

Clasificarea prezum țiilor

După autorul lor:

a) Prezumțiile legale. Potrivit art. 1200 C. civ., „sunt
prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege”
(actele pe care legea le declar ă nule pentru c ă au fost f ăcute în
frauda dispozi țiilor sale; puterea pe care legea o acord ă
autorității lucrului judecat). Nici o dovad ă nu este primit ă

262împotriva prezum ției legale, afar ă numai de cazurile când îns ăși
legea a permis dovada contrar ă.

b) Prezumțiile simple sunt acelea stabilite de magistrat
(judecător). Potrivit art. 1203 C. civ.: „Prezum țiile care nu sunt
stabilite de lege sunt l ăsate la luminile și înțelepciunea
magistratului…”.

După forța lor probant ă:

a) Prezumțiile absolute – juris et de jure –, adică acelea
care nu pot fi r ăsturnate prin proba contrar ă (se mai numesc și
irefragabile ). Sunt asemenea prezum ții: cea a puterii lucrului
judecat ( res judicata pro veritate habetur ); cea privind limita
maximă, de 300 zile, și cea minim ă, de 180 zile, dinaintea
nașterii copilului, care marcheaz ă timpul legal al concep țiunii –
art. 61 din Codul familiei.
b) Prezumțiile relative – juris tantum – adică acele care
pot fi răsturnate prin proba contrar ă, fie mai u șor, fie mai greu
(cum e cazul prezum ției de paternitate – art. 53 din Codul
familiei); majoritatea prezum țiilor legale e format ă din
prezumții relative.

IV. PRESCRIP ȚIA EXTINCTIV Ă
1. Defini ție și reglementare

Prescripția extinctiv ă poate fi definit ă ca fiind stingerea
dreptului la ac țiune neexercitat în termenul de prescrip ție (art. 1
alin. 1 din Decretul nr . 167/1958: „Dreptul la ac țiune, având un

263obiect patrimonial, se stinge prin prescrip ție dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege”).
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescrip ția extinctiv ă
este „legea general ă” ori „dreptul comun” în aceast ă materie. El
reglementeaz ă atât prescripția dreptului la ac țiune (instituția de
drept civil, substan țial), cât și prescripția dreptului de a cere
executarea silit ă (instituția de drept procesual civil). Norme ale
prescripției extinctive g ăsim și în: Codul familiei (art. 21, 52,
55, 60), Codul comercial (art. 945 și urm.), Legea nr. 31/1990
privind societ ățile comerciale (art. 31, 37), precum și alte acte
normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene speciale de prescrip ție. Așadar, prescrip ția extinctiv ă
este cunoscut ă de toate ramurile de drept.

2. Delimitarea prescrip ției extinctive

Prescripția extinctiv ă se aseamănă, dar nu se confund ă,
cu alte institu ții de drept civil, precum: prescripția achizitiv ă
(uzucapiunea), decăderea și termenul extinctiv.

a) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de prescrip ția
achizitivă

– Asemănările dintre prescrip ția extinctiv ă și cea
achizitivă (numită și uzucapiune): pentru titularii drepturilor
subiective civile inactivi, ambele se înf ățișează ca sancțiuni de
drept civil; ambele presupun termene.
– Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele
de prescrip ție extinctiv ă sunt mai scurte și mai multe (3 ani, 2
ani, 1 an, 6 luni), pe când cele de prescrip ție achizitiv ă sunt mai
lungi și mai puține (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal: dac ă
prescripția extinctiv ă stinge dreptul la ac țiune (în sens material),

264prescripția achizitiv ă conduce la dobândirea unui drept real
principal.
b) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de decădere

Ca sancțiune de drept civil, decăderea este stingerea
dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul de dec ădere.

– Asemănările dintre prescrip ție extinctiv ă și decădere:
ambele presupun termene; ambele au efect extinctiv.
– Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescrip ția
extinctivă stinge numai dreptul la ac țiune (în sens material),
decăderea stinge însu și dreptul subiectiv; prescrip ția extinctiv ă
are reguli proprii privind în treruperea, suspendarea și
repunerea în termen.
c) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de termenul
extinctiv

– Asemănările dintre prescrip ția extinctiv ă și termenul
extinctiv: ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt concepte de drept civil.
– Deosebirile dintre ele sunt, în esen ță, următoarele: pe
când termenele de prescrip ție sunt numai legale, termenul
extinctiv este, dup ă caz: conven țional, legal ori jurisdic țional;
dacă prescripția extinctiv ă stinge dreptul la ac țiune, termenul
extinctiv stinge dreptul subiectiv și obligația civilă corelativ ă.

3. Domeniile de aplicare a prescrip ției extinctive

265a) Domeniul prescrip ției extinctive în categoria
drepturilor patrimoniale îl formeaz ă:
– Drepturile de crean ță, indiferent de izvorul lor (art. 1
alin. 1 din Decretul nr . 167/1958: „Dreptul la ac țiune, având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescrip ție dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege”).
– Drepturile reale principale, pentru care se disting
acțiuni reale prescriptibile și acțiuni reale
imprescriptibile.
Sunt considerate imprescriptibile extinctiv: acțiunea în
revendicare imobiliar ă; deși imprescriptibil ă extinctiv, aceast ă
acțiune poate fi paralizat ă prin invocarea, cu succes, a
uzucapiunii (art. 21 din Decretul nr. 157/1958 și art. 1890 C.
civ.: „Toate ac țiunile, atât reale cât și personale, pe care legea
nu le-a declarat imprescriptibile, se vor prescrie prin treizeci de
ani, fără ca cel ce invoc ă această prescripție să fie obligat a
produce vreun titlu”); acțiunea în revendicare imobiliar ă în
cazurile prev ăzute de art. 498 C. civ. („Dac ă un fluviu sau un
râu, rupe deodat ă o mare parte de p ământ și o lipește la
pământul unui alt proprietar, acea parte r ămâne a cui a fost
pământul de la care s-a rupt, îns ă dacă se va reclama în termen
de un an” – avulsiune); acțiunea în revendicare imobiliar ă și
mobiliară (întemeiat ă pe dreptul de proprietar de stat);
acțiunea în partaj (acțiunea prin care se cere împ ărțirea
bunurilor aflate în proprietate comun ă); soluția e prevăzută de
art. 728 C. civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a r ămâne în
indiviziune…”.
b) Domeniul prescrip ției extinctive în categoria
drepturilor personale nepatrimoniale

266În acest domeniu, principiul imprescriptibilit ății
constituie regula, potrivit c ăreia protecția acestor drepturi, prin
acțiunea în justi ție, nu este limitat ă în timp, putându-se ob ține
oricând.

Legea stabile ște, expres, excep țiile de la acest principiu:
acțiunea în anulabilitate (adică, în nulitate relativ ă; termenul de
prescripție este, în principiu, termenul general de 3 ani) și e
vorba de anulabilitatea unui act juridic civil; acțiunea în
nulitate relativ ă a căsătoriei („Căsătoria poate fi anulat ă la
cererea so țului al cărui consim țământ a fost viciat prin eroare cu
privire la identitatea fizic ă a celuilalt so ț, prin viclenie sau prin
violență); acțiunea în t ăgada paternit ății („Acțiunea în
tăgăduirea paternit ății se prescrie în termen de șase luni de la
data când tat ăl a cunoscut na șterea copilului”); acțiunea în
stabilirea paternit ății („…. din afara c ăsătoriei poate fi pornit ă
în termen de un an de la na șterea copilului”).

4. Termenele de prescrip ție extinctiv ă

Prin termen de prescrip ție extinctiv ă se înțelege
intervalul de timp, stabilit de lege, în ăuntrul căruia trebuia
exercitat dreptul la ac țiune în sens material, sub sanc țiunea
pierderii acestui drept.
a) Categorii de termene

În raport de criteriul vocației ori sferei de aplicare,
distingem: termenele generale și termenele speciale, (dup ă cum
sunt instituite de norma general ă (legea) ori de norma special ă.
În funcție de acest criteriu distingem: termene instituite de
Decretul nr. 167/1958 și termene instituite de alte izvoare de

267drept civil (precum: Codul civ il, Codul familiei, Legile nr.
31/1990 și nr. 11/1991).
În funcție de mărimea sau întinderea lor, termenele
speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general;
termene egale cu termenul general; termene mai mici decât
termenul general de prescrip ție extinctiv ă.

b) Prescripția termenelor

Este general acel termen de prescrip ție care-și găsește
aplicație practică ori de câte ori nu- și găsește aplicație un termen
special de prescrip ție.
• Termenul general de prescrip ție, de 3 ani, este
aplicabil raporturilor civile obliga ționale (cele care au în
conținutul lor drepturi de crean ță și îndatoririle corelative).
Acest termen este instituit de ar t. 3 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958: „Termenul prescripției este de 3 ani…” (s.n.). În
principiu, acest termen de prescrip ție este aplicabil și
pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune ce este sau nu
prescriptibil ă extinctiv (de exemplu, ac țiunea în nulitate,
acțiunea în reduc țiune etc.).
• Termenul general de prescrip ție, de 30 ani, este
aplicabil ac țiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile și
cărora nu li se aplic ă un termen special de prescrip ție
extinctivă), având în vedere prevederea art. 21 din Decretul nr.
157/1958 care, per a contrario, dispune: „Dispozi țiile decretului
de față nu se aplic ă dreptului la ac țiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abita țiune, servitute și superficie”.
Practic, termenul de 30 de ani se aplic ă: acțiunii în revendicare
mobiliară întemeiat ă pe dreptul de proprietate privat ă; acțiunii
confesorii (care ar trebui s ă cuprindă și ceea ce se cheam ă
vindicatio posesionis sau revendicarea lato sensu ).

268• Termenele speciale aplicabile ac țiunilor personale
nepatrimoniale. Aceste termene sunt prev ăzute în Codul
familiei (de 6 luni, aplicabil ac țiunii în anulabilitatea c ăsătoriei
pentru viciu de consim țământ; de 6 luni, aplicabil ac țiunii în
tăgăduirea paternit ății copilului din c ăsătorie și de 1 an, aplicabil
acțiunii în stabilirea paternit ății copilului din afara c ăsătoriei).
• Termene speciale prev ăzute de Decretul nr. 167/1958
sunt: termenul de 2 ani, aplicabil ac țiunii în răspunderea pentru
viciile ascunse f ără viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor
sume aflate „în depozit”; termenul de 60 de zile, prevăzut de art.
24 (dreptul la ac țiune privitoare la sumele de bani încasate din
vânzarea biletelor pentru spectaco le care nu au mai avut loc se
prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuie s ă aibă
loc spectacolul).
• Termene speciale prev ăzute de Codul civil: termenul
de 6 luni, aplicabil dreptului de op țiune succesoral ă; termenul de
1 an pentru ac țiunea vânz ătorului de complinire a pre țului și a
cumpărătorului pentru sc ăderea prețului etc.

5. Data de la care începe s ă curgă prescrip ția

Prescripția începe s ă curgă de la data când se na ște
dreptul la ac țiune, sau dreptul de a cere executarea silit ă.
Dacă dreptul este sub condi ție suspensiv ă, sau cu
termen suspensiv, prescrip ția începe s ă curgă de la data când s-a
împlinit condi ția, sau a expirat termenul (art. 7).
Prescripția dreptului la ac țiune, în repararea pagubei
pricinuite prin fapte ilicite, începe s ă curgă de la data când
păgubitul a cunoscut, sau trebuia s ă cunoască, atât paguba, cât și
pe cel care r ăspunde de ea (art. 8).
Prescripția dreptului la ac țiune în anularea unui act
juridic pentru violen ță începe să curgă de la data când acestea a
încetat.

269În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de
anulare, prescrip ția începe s ă curgă de la data când cel
îndreptățit, reprezentantul s ău legal, sau persoana chemat ă de
lege să-I încuviin țeze actele, a cunoscut cauza anul ării, însă cel
mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9).
Prescripția dreptului la ac țiune privind viciile ascunse ale
unui lucru transmis, sau ale unei lucr ări executate, începe s ă
curgă de la data descoperirii viciilor, îns ă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucr ării.
Prescripți a a cțiunii privind viciile unei construc ții
începe să curgă de la data descoperirii viciilor, îns ă cel mai
târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor
de garanție sau conven ționale.

6. Suspendarea prescrip ției

Conform art. 13, prescrip ția se suspend ă:
a) pe perioada cât acela împotriva c ăruia curge este
împiedicat de un caz de for ță majoră să facă acte de întrerupere.
În doctrina și jurispruden ță se admite c ă forța majoră este un
eveniment imprevizibil și insurmontabil, precum cutremurul,
inundația etc. Altfel spus, este acea situa ție pe care partea nu
o putea prevedea și înlătura chiar dac ă ar fi luat toate m ăsurile
de prevenire;
b) în perioada când creditorul sau debitorul face parte
din Forțele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior
de război.

270Între părinți, tutore și cei care se afl ă sub ocrotirea lor,
între curator și cel pe care-l reprezint ă și între orice alte
persoane care, în temeiul legii sau al hot ărârii judec ătorești,
administreaz ă bunurile altora, prescrip ția nu curge cât timp
socotelile nu au fost date și aprobate. Prescrip ția nu curge între
soți, în timpul c ăsătoriei.
Efectul special al suspend ării prescrip ției const ă, în
esență, în prorogarea momentului împlinirii termenului de
prescripție extinctiv ă.

7. Întreruperea prescrip ției

Prescripția se întrerupe: a) prin recunoa șterea dreptului a
cărui acțiune se prescrie, f ăcută în folosul celui c ăruia curge
prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în
judecată ori de arbitrare; c) printr-un act încep ător de executare.
Întreruperea șterge prescrip ția început ă înainte de a se ivi
împrejurarea care a întrerupt-o. Dup ă întrerupere, începe s ă
curgă o nouă prescripție. Debitorul care a executat obliga ția,
după ce dreptul la ac țiune al creditorului s-a prescris, nu are
dreptul s ă ceară înapoierea presta ției, chiar dac ă la data
executării nu știa că termenul prescrip ției era împlinit.
Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplic ă: a)
dreptului la ac țiune privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abita ție, servitute și superficie (art. 22); b)
impozitelor și taxelor datorate statului și primelor asigur ărilor
prin efectul legii, care sunt supuse dispozi țiilor privitoare la
prescripția din legile speciale (art. 23).

271Bibliografie selectiv ă
1. Cristian Turianu, Drept civil. Partea general ă, Editura
Fundației România de Mâine , București, 2002, p. 11-106.

272UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de drept

C. CURS DE DREPT
CIVIL

Anul I

Lect. Drd. Cristiana TURIANU

PARTEA I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

D. I. RAPORTUL
JURIDIC CIVIL

1. Noțiune, caractere și structur ă

273

D. Noțiunea raportului juridic civil

“Raportul juridic civil” este o specie de “raport
juridic”. Deci, în definirea rapor tului juridic civil trebuie pornit
de la ceea ce înseamn ă raport juridic, în general. Se admite,
în doctrin ă, că raport juridic înseamn ă o r e l a ție socială
reglementat ă de norma de drept.
În consecin ță, raportul juridic civil este o rela ție
socială – patrimonial ă ori nepatrimonial ă – reglementat ă de
norma de drept civil.
Prin urmare, dac ă orice raport juridic civil este o
relație socială, mai întâi, nu orice rela ție socială, prin ea îns ăși,
este raport juridic civil; pentru a avea aceast ă calitate, este
absolut necesar ca ea s ă îmbrace haina juridic ă”, ceea ce se
realizează prin reglementarea sa de c ătre norma de drept civil.

E. Caracterele raportului juridic civil

b) Raportul juridic civil are caracter social

Acest caracter decurge din aceea c ă: pe de o
parte, prin reglementarea sa de c ătre norma de drept civil, rela ția
dintre oameni nu- și pierde tr ăsătura de a fi rela ția socială și, pe
de altă parte, norma de drept civil (ca orice norm ă juridică, de
altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea
lor de fiin țe sociale, dotate cu ra țiune.
Într-adevăr, legea nu poate stabili reguli de
conduită pentru lucruri. Chiar atunci când se vorbe ște despre

274“regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere
conduita oamenilor – ei între ei – cu privire la lucruri ori bunuri.

c) Raportul juridic civil are caracter voli țional

O relație socială devine raport de drept civil
pentru că acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a
fost adoptat ă norma juridic ă civilă.
Acest prim aspect al caracterului voli țional al
raportului juridic civil este comun tuturor raporturilor juridice.
Există, însă, și un al doilea aspect – specific –
pentru raporturile juridice civile care izvor ăsc din actele
juridice civile, și anume: actul juridic civil înseamn ă
manifestare de voin ță în scopul de a produce efecte juridice.
Prin urmare, la raporturile juridice civile, pe
lângă voința exprimat ă în norma de drept civil, care
reglementeaz ă actul juridic civil, exist ă și voința autorilor (ori
autorului) actului juridic civil (deci “dublu caracter voli țional”).

c) Raportul juridic civil se caracterizeaz ă prin
poziția de egalitate juridic ă a părților

Egalitatea juridic ă a părților reprezint ă nu numai
metoda de reglementare a dreptului civil, ci și un caracter
propriu raportului juridic civil.
Conținutul acestui caracter se exprim ă în
nesubordonarea unei părți față de cealalt ă. Este vorba deci de
poziția unei părți față de cealalt ă – care este de nesubordonare –
și nu de “principiul egalit ății în fața legii civile”, unde e vorba
de poziția subiectelor de drept civil fa ță de legea civil ă.

275F. Structura raportului juridic civil

Trei sunt elementele constitutive ale raportului
juridic civil: p ărțile, conținutul și obiectul.
Părțile sau subiectele raportului juridic sunt
persoanele fizice și persoanele juridice care sunt titularele
drepturilor și obligațiilor civile.
Conținutul raportului juridic civil este dat de
totalitatea drepturilor subiective și a obliga țiilor civile pe care le
au părțile.
Obiectul raportului juridic civil const ă în
acțiunile ori inac țiunile la care sunt îndrituite p ărțile ori de care
acestea sunt ținute să le respecte. Cu alte cuvinte, obiectul
raportului juridic civil const ă în conduita pe care o pot avea ori
trebuie să o aibă părțile.
Fiind constitutive, adic ă esențiale, aceste trei
elemente trebuie s ă fie întrunite cumulativ, pentru a fi în
prezența unui raport juridic civil.

2. Părțile raportului juridic civil

D. Noțiuni elementare

“Persoana fizic ă” este subiectul individual de
drept, adic ă omul, privit ca titular de drepturi și obligații civile.
“Persoana juridic ă” este subiectul colectiv de
drept, adic ă un colectiv de oameni care, întrunind condi țiile
cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații
civile . Expresia echivalent ă este aceea de “persoan ă morală”.
Pentru a avea calitatea de persoan ă juridică, legea
civilă cere ca un colectiv s ă întruneasc ă, cumulativ, trei condi ții:

276să aibă o organizare proprie; s ă aibă un patrimoniu distinct; s ă
aibă un scop determinat, în acord cu interesele ob ștești (art. 26
din Decretul nr. 31/1954 “p rivind persoanele fizice și persoanele
juridice”).
E. Categoriile subiectelor de drept civil

Din cele ar ătate mai sus rezult ă că există două
mari categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice, care
sunt subiecte individuale de drept civil; persoanele juridice, care
sunt subiecte colective de drept civil.
Fiecare din aceste categorii comport ă unele
subcategorii.
Astfel, în categoria persoanelor fizice: minorii
sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de
exercițiu; minorii între 14 și 18 ani, care sunt persoane fizice cu
capacitate de exerci țiu restrâns ă; majorii, care sunt persoanele
fizice de peste 18 ani, cu deplin ă capacitate de exerci țiu.
După criteriul cetățeniei, deosebim: persoane
fizice care sunt de cetățenie român ă și persoane fizice de
cetățenie străină; aici se includ și persoanele fizice fără
cetățenie, numite apatrizi, și cele cu dublă cetățenie (din care
nici una nu este român ă).
În categoria persoanelor juridice, de asemenea,
deosebim între: persoanele juridice particulare ori private;
cooperatiste și obștești; de stat; mixte.
După criteriul naționalității, se pot deosebi:
persoanele juridice de naționalitate român ă (în principiu, cele
cu sediul în România); persoanele juridice de altă naționalitate,
străină.

277F. Capacitatea civil ă

Expresia capacitate civil ă desemneaz ă
capacitatea subiectelor de dr ept civil. Ea are ca gen
proxim no țiunea de “capacitate juridic ă”, care
înseamnă aptitudinea – general ă și abstract ă – de a fi
titular de drepturi și obligații. În structura capacit ății
civile intr ă două elemente: capacitatea de folosin ță și
capacitatea de exerci țiu.

c) Capacitatea civil ă a persoanelor
fizice

Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice
este aptitudinea, general ă și abstract ă, a omului, de a
avea drepturi și obligații (art. 5 alin. 2 din Decretul nr.
31/1954).
Iar, potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954,
“capacitatea de folosin ță începe de la na șterea
persoanei și înceteaz ă odată cu moartea acesteia.
Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepțiune, însă numai dac ă el se naște viu”.
Conținutul acestei capacit ăți este dat de
aptitudinea de a avea toate drepturile și obligațiile
civile, cu excep ția celor oprite de lege.

Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice
este aptitudinea omului de a- și exercita drepturile
civile și de a-și îndeplini obliga țiile civile, prin

278încheierea de acte juridice civile (art. 5 alin. 3 din
decretul nr. 31/1954).
Potrivit art. 11: “ Nu au capacitate de exerci țiu:
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdic ție. Pentru cei care nu au capacitatea
de exercițiu, actele juridice se fac de reprezentan ții lor
legali ”.
În art. 9 se prevede: “Minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani are capacitatea de exerci țiu restrâns ă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrâns ă se
încheie de către acesta cu încuviin țarea prealabil ă a
părinților sau a tutorelui”.
În fine, potrivit art. 8 din acela și Decret nr.
31/1954: “ Capacitatea deplin ă de exerci țiu începe de la data
când persoana devine major ă. Persoana devine major ă la
împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se c ăsătorește
dobândește prin aceasta, capacitatea deplin ă de exerci țiu”.

d) Capacitatea civil ă a persoanei juridice

Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, aceast ă
capacitate se dobânde ște de la data înregistr ării sau de
la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest
articol).
Art. 34 alin. 1 dispune: “Persoana juridic ă nu
poate avea decât acele dr epturi care corespund

279scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiin țare sau
statut”; acest text consacr ă principiul specialit ății
capacității de folosin ță a persoanei juridice.
Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice
este aptitudinea sa de a- și exercita drepturile civile și
de a-și îndeplini obliga țiile civile, prin încheierea de
acte juridice, de c ătre organele sale de conducere.
Potrivit art. 35 alin. 1 și 2, “ Persoana juridic ă
își exercită drepturile și își îndepline ște obliga țiile
prin organele sale .
Actele juridice f ăcute de organele persoanei
juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice îns ăși”.

3. Conținutul raportului juridic civil

Prin conținutul acestui raport se în țelege totalitatea drepturilor subiective și
a obligațiilor civile pe care le au p ărțile. Cunoa șterea acestor elemente
implică o analiză distinctă

C. Drepturile subiective civile

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea
recunoscut ă de legea civil ă subiectului activ –
persoana fizic ă ori persoana juridic ă – în virtutea
căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, s ă
aibă o anumit ă conduită, să pretindă o conduit ă

280corespunz ătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva –
de la subiectul pasiv și, în caz de nevoie, s ă ceară
concursul for ței coercitive a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile :

a) În func ție de opozabilitatea lor, drepturile
subiective civile sunt absolute și relative.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în
virtutea c ăruia titularul s ău poate avea o anumit ă
conduită, fără a face apel la altcineva pentru a și-l
realiza. Sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale și drepturile reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în
virtutea c ăruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o
conduită determinat ă, fără de care dreptul nu se poate
realiza. Sunt, tipic, relative, drepturile de crean ță.

b) În func ție de natura con ținutului lor,
drepturile subiective civile se împart în patrimoniale și
nepatrimoniale.
Este patrimonial dreptul subiectiv al c ărui
conținut poate fi exprimat b ănește, pecuniar. Sunt
patrimoniale dreptul real și dreptul de crean ță.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial)
acel drept subiectiv al c ărui conținut nu poate
fi exprimat în bani. Sunt nepatrimoniale: drepturile care privesc existen ța și integritatea (fizic ă și
morală) ale persoanei: drepturile care privesc
identificarea persoanei (cum sunt: dreptul la nume,

281dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu și reședință,
dreptul la o stare civil ă, iar, pentru persoana juridic ă:
dreptul la denumire, la sediu etc.).

c) După corelația dintre ele, drepturile
subiective civile se împart în principale și accesorii.

Este principal acel drept subiectiv care are o
existență de sine st ătătoare, soarta sa nedepinzând de
vreun alt drept; de pild ă, drepturile reale principale,
respectiv dreptul de proprieta te, în toate formele sale,
și drepturile reale principale corespunz ătoare
dreptului de proprietate privat ă: dreptul de uz, dreptul
de uzufruct, dreptul de abita ție, dreptul de superficie și
dreptul de servitute.
Este accesoriu acel drept subiectiv civil a c ărui
soartă juridică depinde de existen ța altui drept
subiectiv civil, cu rol de drept principal (de pild ă, ca
drept real accesoriu, dreptul de ipotec ă, dreptul de gaj,
privilegiile, dreptul de reten ție).
Această împărțire a drepturilor subiective civile
este important ă pentru c ă dreptul civil accesoriu
depinde de dreptul civil principal ( accesorium sequitur
principale ).

D. Obliga ția civilă

282Obligația civilă este îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumit ă
conduită – corespunz ătoare dreptului subiectiv
corelativ – conduită care poate consta în a da, a face
ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impus ă
prin forța coercitiv ă a statului.

Clasificarea obliga țiilor civile :

a) În func ție de obiectul lor, deosebim: obliga ția
de a da, obligația de a face și obligația de a nu face
ceva; obliga ția pozitivă și obligația negativă; obligația
de rezultat (determinat ă) și obligația de diligen ță (de
mijloace).
Obligați a d e a da este îndatorirea de a
constitui sau de a transmite un drept real (ex.
obligația vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului).
Obligația de a face este îndatorirea de a executa
o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru
(ex. cea a vânz ătorului de a preda lucrul vândut
cumpărătorului; cea de a presta între ținerea
creditorului, în virtutea c ontractului de vânzare cu
clauză de întreținere).
Obligația de a nu face ceva, ca obliga ție
corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea de
a nu face nimic de natur ă a aduce atingere acelui drept.

283Ca obliga ție corelativă unui drept relativ, ea înseamn ă
a nu face ceva ce ar fi putut face dac ă debitorul nu
s-ar fi obligat la ab ținere (de exemplu, obliga ția pe care
și-o asumă nepoata fa ță de unchi, printr-un contract de
donație, de a nu se c ăsători până la absolvirea
facultății).
Sunt pozitive obligațiile de “a da” și “a face”;
este negativă obligația de “a nu face ceva”.
Este de rezultat (numită și determinat ă) acea
obligație care const ă în îndatorirea debitorului de a
obține un rezultat determ inat (ex. cea a vânz ătorului de
a preda cump ărătorului lucrul vândut); este de
diligență (numită și de mijloace ) acea obliga ție care
constă în îndatorirea debitorului de a depune toat ă
stăruința pentru ob ținerea unui anumit rezultat, f ără a
se obliga la însu și rezultat (cea a medicului de a-l
vindeca pe pacient de o anumit ă maladie).

b) In func ție de sancțiunea ce asigur ă
respectarea obliga țiilor civile, distingem obliga ția
civilă perfectă și obligația civilă imperfect ă (numită și
naturală).
Este perfectă acea obliga ție civilă a cărei
executare este asigurat ă, în caz de neexecutare de c ătre
debitor, printr-o ac țiune în justi ție și obținerea unui
titlu executoriu ce poate fi pus în executare silit ă (prin
executorul judec ătoresc, de regul ă).

284Este imperfect ă (numită și naturală) acea
obligație a cărei executare nu se poate ob ține pe cale
silită, dar odat ă executat ă de bun ă voie de c ătre
debitor, nu este permis ă restituirea ei (ex. art. 1092
C.civ. care dispune c ă “Orice plat ă presupune o
datorie; ceea ce s-a pl ătit fără să fie debit este supus
repetițiunii. Repetițiunea nu este admisa în privin ța
obligațiilor naturale , care au fost achitate de bun ă
voie”).
Tot astfel, “Debitorul care a executat obliga ția
după ce dreptul la ac țiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul s ă ceară înapoierea presta ției” (art. 20
din Decretul nr. 167/1958).

4. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil în țelegem
acțiunea la care este îndrituit subiectul activ și cea de
care este ținut subiectul pasiv . Deci, întotdeauna,
obiectul raportului juridic civil este format din
conduita p ărților.
În raporturile patrimoniale, conduita p ărților
se referă adesea, la lucrurile din lumea exterioar ă,
numite și bunuri . Acestea nu pot fi incluse în
structura raportului juridic civil dat fiind natura
socială a acestui raport. Totu și, pentru u șurința
exprimării, se spune c ă “obiectul raportului juridic

285civil îl formeaz ă un bun ori ni ște bunuri”. “Bunul”,
deci, este luat în considerare ca obiect derivat al
raportului juridic civil.

C. Defini ția bunului în dreptul civil

Prin bun se înțelege o valoare economic ă ce este
utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale
a omului și este susceptibil ă de apropriere sub forma
dreptului patrimonial.
În practic ă, doctrina și chiar legisla ție, termenul “bunuri”
este folosit fie în sensul definit mai sus – sens în care poate fi folosit și termenul “lucru” – , fie prin “bun” se desemneaz ă atât
lucrul, cât și dreptul patrimonial care are ca obiect acel lucru.

D. Clasificarea bunurilor

Clasificările mai importante ale bunurilor sunt
următoarele:
a) În func ție de natura lor și de calificarea dat ă de lege,
bunurile se împart în mobile și imobile (numite și mișcătoare și
nemișcătoare).
Categoriile de bunuri mobile sunt urm ătoarele:
– mobile prin natura lor (“Sunt mobile prin natura lor,
corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele
care se mi șcă de sine precum sunt animalele, precum și cele care

286nu se pot str ămuta din loc decât printr-o putere str ăină” – 473
C.civ.);
– mobile prin determinarea legii (“Sunt mobile prin
determinarea legii obliga țiile și acțiunile care au ca obiect sume
exigibile sau efecte mobiliare, ac țiunile sau interesele în
companii de finan țe, de comer ț sau de industrie, chiar și când
capitalul acestor companii const ă în imobile” – art. 474 C.civ.);
– mobile prin anticipa ție sunt acele bunuri care, prin
natura lor, sunt imobile, dar pe care p ărțile unui act juridic le
consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni – ca
exemplu – fructele și recoltele neculese înc ă, dar înstr ăinate prin
act juridic, cu anticipa ție.

Categoriile de bunuri imobile sunt urm ătoarele:

– imobile prin natura lor (“Fondurile de p ământ și
clădirile sunt imobile prin natura lor” – art. 463 C.civ.; “Morile
de vânt, sau de ap ă, așezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura
lor” – art. 464 C.civ.; “Recoltele care înc ă se țin de rădăcini, și
fructele de pe arbori, neculese înc ă, sunt asemenea imobile” –
art. 465 C.civ.);
– imobile prin obiectul la care se aplic ă (“Sunt
imobile prin obiectul la care se aplic ă: uzufructul lucrurilor
imobile, servitutea, ac țiunile care tind a revendica un imobil” –
art. 471 C.civ.);
– imobile prin destina ție (“Obiectele ce proprietarul
unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond
a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt
imobile prin destina ție” – art. 468 C.civ.). Astfel, sunt imobile
prin destina ție, când ele s-au pus de proprietar pentru serviciul și
exploatarea fondului: animalele afectate la cultur ă;
instrumentele ar ătoare; stupii cu roi, pe ștele din iaz, teascurile,
clădirile etc.

287Importanța juridică a clasific ării bunurilor în mobile și
imobile se concretizeaz ă în regimul juridic diferit, sub diferite
aspecte, dintre care amintim:
1) în ce prive ște efectele posesiei: dac ă pentru imobile
posesia poate conduce la uzucapiune (prescrip ție achizitiv ă),
pentru mobile, posesia de bun ă-credință valoreaz ă proprietate
(art. 1909 C. civ.);
2) în ce prive ște drepturile reale accesorii: ipoteca are
ca obiect un imobil, pe când gajul (amanetul) prive ște un mobil.
b) După regimul circula ției lor juridice, distingem între
bunuri care se afl ă în circuitul civil și bunuri scoase din
circuitul civil.

– Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face
obiectul actelor juridice (deci, care pot fi înstr ăinate ori
dobândite prin act juridic). Fac parte din aceast ă categorie:
bunurile care pot circula liber, neîngr ădit și bunurile care pot fi
dobândite, de ținute ori înstr ăinate condi țional, adică în condiții
restrictive, cum sunt: armele și munițiile; produsele și
substanțele toxice etc.
– Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot
forma obiectul actului juridic civil; se spune c ă asemenea bunuri
sunt inalienabile. Un asemenea bun este teritoriul României (art.
3 din Constitu ție). Apoi, potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a
fondului funciar, “ Terenurile care fac parte din domeniul public
sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede
altfel”, iar potrivit art. 45: “ Terenurile proprietate privat ă,
indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil. Ele pot
fi dobândite și înstrăinate prin oricare dintre modurile stabilite
de legisla ția civilă, cu respectarea dispozi țiilor din prezenta
lege”.

288Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
manifestă pe planul valabilit ății actelor juridice civile
sub aspectul obiectului lor.

c) După modul în care sunt determinate,
distingem bunuri individual determinate (res certa) și
bunuri determinate generic (res genera).

Sunt individual determinate acele bunuri care,
potrivit naturii lor sau voin ței exprimate în act juridic,
se individualizeaz ă prin însu șiri proprii, specifice.
Sunt determinate generic acele bunuri care se
individualizeaz ă prin însu șirile speciei ori categoriei
din care fac parte. Indi vidualizarea se face prin
cântărire, măsurare, num ărare etc.
Această clasificare a bunurilor prezint ă
importanță juridică în ceea ce prive ște: momentul
transmiterii dreptului real , care are ca obiect: ( res
certa) – dreptul real se transmite în momentul realiz ării
acordului de voin ță, chiar dac ă nu s-a predat bunul;
(res genera ) – dreptul real se transmite în momentul
individualiz ării sau pred ării; suportarea riscului
contractului : (res certa) – dacă bunul piere fortuit
înainte de predarea lui, de bitorul este liberat de
obligația predării; ( res genera) – debitorul nu este
liberat de obliga ția de predare, el trebuie s ă procure
alte bunuri de gen).

289d) După cum pot fi sau nu înlocuite în
executarea unei obliga ții civile, deosebim bunuri
fungibile și bunuri nefungibile.

Este fungibil acel bun care, în executarea unei
obligații, poate fi înlocuit cu altul, f ără să afecteze
valabilitatea pl ății.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi
înlocuit cu altul, în executarea unei obliga ții, astfel c ă,
debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Ca regulă, bunurile individual determinate sunt
nefungibile, iar cele determinate generic sunt fungibile.

e) După cum folosirea lor implic ă ori nu
consumarea ori înstr ăinarea lor, distingem bunurile în
consumptibile și neconsumptibile.

Este consumptibil acel bun care nu poate fi
folosit fără ca prima lui întrebuin țare să nu implice
consumarea substan ței ori înstr ăinarea lui.
Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit
repetat, f ără ca, prin aceasta, s ă fie necesar ă
consumarea substan ței ori înstr ăinarea lui.
Această clasificare este util ă în materie de
uzufruct și de împrumut: când obiectul uzufructului e
un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie s ă
restituie nudului proprietar chiar acel bun; obiectul

290împrumutului de folosin ță numit comodat – îl
constituie un bun neconsumptibil, pe când obiectul
împrumutului de consuma ție – numit mutuum – îl
formează bunuri consumptibile.

f) După cum sunt sau nu produc ătoare de fructe,
bunurile se împart în frugifere și nefrugifere.

Este frugifer acel bun care poate produce
periodic, f ără consumarea substan ței sale, alte bunuri
ori produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însu șirea de a
da naștere, periodic, la produse f ără consumarea
substanței sale.
Distingem – în dreptul civil – trei categorii de
fructe:
Potrivit art. 522 C. civ.: “ Fructele naturale sunt
acelea ce p ământul produce de la sine; produc ția și
prăsila (sporul animalelo r) sunt asemenea fructe
naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea
ce se dobândesc prin cultur ă”, iar potrivit art. 523:
“Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor
exigibile, venitul rentier; arendele intr ă în clasa
fructelor civile”.
Fructele trebuie deosebite de producte.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substan ței sale; este product, spre
exemplu, piatra dintr-o carier ă ori nisipul dintr-o albie.

291Distincția între fructe și producte este
important ă, în materie de uzufruct și posesie
imobiliară: uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu
și la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesia
de bună-credință conduce numai la dobândirea
proprietății fructelor (art. 485 C. civ.), nu și a
productelor.
g) După cum pot fi ori nu împ ărțite fără să-și
schimbe, destina ția lor, bunurile se împart în divizibile
și indivizibile.

Este divizibil acel bun care poate fi împ ărțit fără
să-și schimbe, prin aceasta, destina ția sa economic ă.
Este indivizibil acel bun care nu poate fi împ ărțit
fără să nu-și schimbe, prin aceasta, destina ția sa
economic ă.
Spre exemplu, o bucat ă de stof ă poate fi
împărțită, fiind bun divizibil, pe când un autoturism
este bun indivizibil.
Această împărțire a bunurilor prezint ă utilitate
juridică în materie de partaj și de obliga ții.
h) După corelația dintre ele, împ ărțim bunurile
în principale și accesorii.

Este principal acel bun care poate fi folosit
independent, f ără a servi la întrebuin țarea altui bun.

292Este accesoriu bunul care este destinat s ă
servească la întrebuin țarea unui alt bun, principal
(cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa
pentru un autoturism, etc.).
Această împărțire a bunurilor prezint ă utilitate
juridică, în executarea obliga ției civile: când se
datorează un bun, debitorul trebuie s ă predea atât bunul
principal, cât și pe cel accesoriu (în lips ă de stipula ție
contrară expresă).

i) După modul lor de percepere, bunurile se
împart în corporale și incorporale.

Este corporal acel bun care are o existen ță
materială, fiind ușor perceptibil sim țurilor omului.
Este incorporal valoarea economic ă ce are o
existență ideală, abstract ă, putând fi perceput ă cu
“ochii min ții” (drepturile patrimoniale sunt asemenea
bunuri).
Această clasificare este important ă juridic, în ce
privește: de pild ă, dobândirea propriet ății imobiliare ca
efect al posesiei de bun ă-credință, care opereaz ă doar
pentru mobilele corporale (art. 1909 C. civ.).
j) După cum sunt sau nu supuse urm ăririi și
executării silite pentru plata datoriilor, deosebim între
bunuri sesizabile și bunuri insesizabile.

293Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul
executării silite a debitorului (c um ar fi cele ce nu intr ă
în enumerarea f ăcută de art. 409 C. civ.).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urm ărit silit
pentru plata unei datorii (cum este mijlocul fix al unei
cooperative me șteșugărești, potrivit art. 21 din
Decretul-Lege nr. 66/1990).

II. ACTUL JURIDIC CIVIL

10. Defini ția actului juridic civil

Prin act juridic civil se înțelege o manifestare de
voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice,
respectiv, de a na ște, a modifica ori a stinge un raport
juridic civil concret.

Rezultă că elementele definitorii ale actului
juridic sunt:

a) prezen ța unei manifestări de voin ță, care să
provină de la un subiect de drept civil (persoan ă fizică
ori juridic ă);

b) manifestarea de voin ță trebuie exprimat ă cu
intenția de a produce efecte juridice civile; această

294trăsătură diferențiază actul juridic civil de faptul
juridic civil (săvârșit fără intenția de a produce efecte
juridice, efecte care se produc, îns ă, în puterea legii);

c) efectele juridice urm ărite, la manifestarea
voinței, pot consta, în a da na ștere, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil concret; prin aceast ă
trăsătură, actul juridic civil se diferen țiază de actele
juridice din alte ramuri de drept (precum: actul
administrativ, actul de comer ț etc.).

Expresia “act juridic civ il”, ori “act juridic” sau,
pur și simplu, termenul “act” se întrebuin țează cu două
sensuri: ca manifestare de voin ță cu inten ția de a
produce efecte juridice civile (cu semnifica ția, deci,
de operațiune juridic ă – negotium juris ), fie
desemneaz ă înscrisul constatator al manifest ării de
voință ( a d i că suportul material care consemneaz ă
manifestarea de voin ță – instrumentum probationis ).

11. Clasificarea actelor juridice civile

b) Acte unilaterale, bilaterale și
multilaterale

295Este unilateral acel act juridic care constituie
rezultatul voin ței unei singure p ărți (de exemplu:
testamentul, acceptarea succesiunii, renun țarea la o
moștenire, denun țarea unui contract, oferta,
promisiunea public ă de recompens ă etc.).
Este bilateral actul juridic civil care reprezint ă
voința concordant ă a două părți (precum: vânzarea-
cumpărarea, dona ția, mandatul, împrumutul, depozitul
etc.).
Este multilateral actul juridic civil care
constituie rodul acordului de voin ță ce provine de la
trei sau mai multe p ărți (este un asemenea act
contractul civil de societate).
De reținut că nu trebuie confundat ă clasificarea
actelor juridice civile în unilaterale și bilaterale (f ăcută
după criteriul num ărului părților), cu clasificarea
contractelor civile în unilaterale (cele care dau na ștere
la obliga ții numai pentru una din p ărți, cum este
donația, împrumutul) și bilaterale sau sinalagmatice
(cele care dau na ștere la obliga ții pentru ambele p ărți,
precum vânzarea-cump ărarea, antrepriza).
Această clasificare – în uni, bi și multilaterale –
prezintă importan ță juridică în ce prive ște: aprecierea
valabilității actului (la cel unilateral se verific ă o
singură voință juridică, pe când la cel bilateral trebuie
cercetată fiecare dintre cele dou ă voințe juridice);
regimul juridic – diferen țiat – al viciilor de
consimțământ (eroarea, dolul, violen ța și leziunea).

296

c) Acte cu titlu oneros și acte cu titlu gratuit

Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care,
în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte
celeilalte, se urmărește obținerea altui folos
patrimonial (ex. contractul de vânzare-cump ărare în
care, vânz ătorul urm ărește prețul în schimbul bunului
vândut, iar cump ărătorul urm ărește obținerea bunului
cumpărat în schimbul pre țului).
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin
care se procur ă un folos patrimonial f ără a s e
urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb (ex.
donația, comodatul, împrumutul f ără dobând ă,
depozitul neremunerat, legatul).
Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
manifestă în diferen țele de regim juri dic, între actele
juridice cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit, în ce
privește: capacitatea de a le încheia (legea e mai
pretențioasă atunci când e vorba de actele cu titlu
gratuit); aplicarea viciilor de consim țământ
(bunăoară, leziunea nu prive ște actele cu titlu gratuit).

d) Acte constitutive, translative și declarative

Este constitutiv acel act juridic care d ă naștere
la un drept subiectiv civil care n-a existat anterior. Ca

297exemple pot fi citate ipoteca conven țională (care
creează dreptul real accesoriu numit ipotec ă), amanetul
(gajul) sau instituirea unui uzufruct.
Este translativ actul juridic civ il care are ca efect
strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, spre
exemplu, contractel e de vânzare-cump ărare, de dona ție
etc.
Este declarativ acel act juridic civil care are ca
efect consolidarea ori defin itivarea unui drept subiectiv
preexistent (ex. partajul).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică
sub diferite aspecte: actul constitutiv și cel translativ î și
produce efectele numai pentru viitor ( ex nunc ), pe când
cel declarativ produce efecte și pentru trecut ( ex tunc );
numai actele constitutive și cele declarative sunt
supuse, în principiu, publicit ății imobiliare; just-titlu,
pentru uzucapiunea de 10-20 ani poate fi doar un act
translativ, iar nu și unul declarativ.

d) Acte juridice de conservare, de administrare
și de dispozi ție

Este act de conservare acel act juridic care are
ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna
avantajos deoarece, cu o cheltuial ă mică se salveaz ă un
drept de o valoare mai mare (ex. întreruperea unei

298prescripții prin ac țiunea în justi ție, înscrierea unei
ipoteci sau a unui privilegiu, soma ția etc.).
Actul de administrare este acel act juridic prin
care se realizeaz ă o normal ă punere în valoare a unui
bun ori a unui patrimoniu (ex. închirierea unui bun, în
anumite condi ții, culegerea fructelor, repara țiile de
întreținere, asigurarea unui bun etc.).
Este de dispoziție actul juridic civil care are ca
rezultat ie șirea din patrimoniu a unui bun sau drept ori
grevarea unui bun cu o sarcin ă reală. Ca exemple pot fi
citate vânzarea-cump ărarea și donația.
Această clasificare prezint ă importan ță juridică
în materia capacit ății de a încheia actele juridice civile,
în materie de reprezentare, precum și în ce prive ște
acceptarea mo ștenirii.
e) Acte juridice civile patrimoniale și
nepatrimoniale

Este patrimonial actul juridic civil care are un
conținut evaluabil în bani. De regul ă, sunt asemenea
acte cele ce privesc dr epturile reale și de crean ță (ex.
contractele de vânzare-cump ărare, de dona ție, de
împrumut etc.).
Este nepatrimonial actul juridic civil care are un
conținut neevaluabil în bani (ex. conven ția părinților
unui copil din afara c ăsătoriei ca acesta s ă ia numele de
familie al unuia dintre ei).

299Această împărțire a actelor juridice civile î și
vădește utilitatea în materia efectelor nulit ății (nu se
pune problema “restituirilor” în cazul anul ării actului
nepatrimonial) și în cea a ocrotirii incapabilului.

f) Acte juridice civile co nsensuale, solemne și
reale

Este consensual actul juridic civil care se
încheie prin simpla manifestare de voin ță (actul
consensual reprezint ă regula, din punctu l de vedere al
formei în care se închei e actele juridice civile).
Solemn este acel act juridic la a c ărui încheiere
manifestarea de voin ță trebuie s ă îmbrace o anumit ă
formă cerută de lege. Forma solemn ă pentru un
asemenea act este o condi ție de valabilitate (e forma
cerută ad validitatem ori ad solemnitatem ). Ca acte
solemne men ționăm donația, ipoteca conven țională și
testamentul.
Este real actul juridic civil care nu se poate
încheia decât dac ă manifestarea de voin ță este înso țită
de remiterea (predarea) bunului (ex. împrumutul,
depozitul, darul manual).
Același act juridic poate fi, uneori, consensual
(ca regul ă) și alteori solemn (cum este vânzarea-
cumpărarea unui teren); de asemenea, acela și act
poate fi, ca regul ă, act solemn (de exemplu, dona ția)
iar altă dată să fie act real (de exemplu, darul manual).

300Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
manifestă în ce prive ște aprecierea valabilit ății actelor
civile din punctul de vedere al formei de încheiere.

g) Acte juridice între vii și pentru cauz ă
de moarte

Actul între vii – inter vivos – este actul juridic
civil care- și produce efectele necondi ționat de moartea
autorului. Majoritatea act elor civile este format ă din
actele între vii.
Actul pentru cauz ă de moarte – mortis causa –
este actul juridic civil care nu- și produce efectele decât
la moartea autorului (ex. testamentul).
Această clasificare prezint ă importan ță juridică
în ce prive ște capacitatea de a fi încheiate, ca și în ce
privește forma în care se pot încheia.

h) Acte pure și simple și acte afectate de
modalități

Este pur și simplu actul juridic civil care nu
cuprinde o modalitate: termen, condi ție ori sarcin ă.
Unele acte civile sunt incompatibile cu modalit ățile, ca
de pildă: actul de op țiune succesoral ă (acceptarea ori
renunțarea la mo ștenire) ori actul de recunoa ștere a
filiației.

301Este afectat de modalit ăți actul juridic civil care
cuprinde o modalitate (de exemplu, contractul de
împrumut, contractul de vânzare cu clauz ă de
întreținere, în care este prezent termenul, contractul de
asigurare, contractul de dona ție cu sarcin ă).

i) Acte juridice civile principale și accesorii

Este principal actul juridic civil care are o
existență de sine st ătătoare, soarta sa nedepinzând de
soarta altui act juridic (m ajoritatea actelor juridice
civile sunt acte principale).
Este accesoriu acel act juridic civil a c ărui soartă
juridică depinde de soarta altui act juridic, principal
(clauza penal ă, fidejusiunea, gajul, ipoteca
convențională, arvuna etc.).
Această clasificare prezint ă utilitate în ce
privește aprecierea valabilit ății și eficacit ății actelor
juridice civile; raportului di ntre actul accesoriu și
cel principal i se aplic ă adagiul: accesorium sequitur
principale.

j) Acte juridice numite (tipice) și acte nenumite
(atipice)

Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are
o denumire stabilit ă de legea civil ă, precum și o

302reglementare proprie. Major itatea actelor civile este
formată din acte numite, tipice (contractele civile și
actele unilaterale).
Este nenumit (sau atipic ) actul juridic civil care
nu se bucur ă de denumire și reglementare proprie (ex.
contractul de vânzare cu clauz ă de întreținere).
Importanța juridic ă a acestei clasific ări se
întâlnește în ce prive ște determinarea regulilor
aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este
cârmuit de normele care reglementeaz ă actul numit cel
mai apropiat, ci se aplic ă normele generale privind
actul juridic civil ( exceptio est strictissimae
interpretationis ).

12. Condi țiile (elementele) actului juridic civil

Prin condițiile actului juridic civil înțelegem
elementele din care este alc ătuit un asemenea act.

Distingem urm ătoarele categorii de condi ții:

– condiții de fond (care privesc con ținutul actului
juridic civil) și de formă (cele care se refer ă la
exteriorizarea voin ței);
– condiții esențiale (cele cerute pentru chiar
valabilitatea actului) și neesențiale (cele întâmpl ătoare,
adică cele care pot fi prezente ori lipsi, f ără să pună în
discuție valabilitatea actului);

303- condiții de validitate (a căror nerespectare
atrage nulitatea actului juridic civil) și de eficacitate (a
căror nerespectare atrage inopozabilitatea actului
juridic civil);
– condiții generale (cerute pentru orice act
juridic) și speciale (cerute sau impuse doar pentru
anumite categorii de acte juridice civile).
Condițiile de fond, esen țiale ale actului juridic
civil sunt: capacitatea, consim țământul, obiectul și
cauza.

C. Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea reprezint ă o condi ție (cerință) de
fond, esen țială și de validitate, impus ă, cu caracter
general, pentru orice act.
Expresia capacitatea civil ă desemneaz ă
capacitatea subiectelor de drept civil. Ea are ca
gen proxim no țiunea de “capacitate juridic ă”, care
înseamnă aptitudinea – general ă – de a fi titular de
drepturi și obligații.
“Capacitatea de a înch eia acte civile” const ă în
aptitudinea (voca ția) subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi și obligații civile prin
încheierea de acte de drept civil.
Principalele reglement ări a capacit ății de a
încheia actul juridic civil se g ăsesc în Codul civil (art.

304949 C. civ. “Poate contracta orice persoan ă ce nu este
declarată necapabil ă de lege”; art. 950 C. civ.:
“Necapabili de a contracta sunt: minorii, interzi șii, toți
cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”; art.
856 C. civ.: “Orice persoan ă este capabil ă de a face
testament, dac ă nu este oprit ă de lege” etc.). Dispozi ții
privind capacitatea de a în cheia acte juridice se mai
găsesc în Codul familie i, Decretul nr. 31/1954 și în alte
izvoare de drept civil.
Principiul ori regula este capacitatea de a face
actul juridic civil (excepția fiind incapacitatea).
Așadar, excep ția de a încheia act e juridice trebuie s ă
fie expres prevăzută de lege, iar textele de excep ție,
după cum se știe, sunt de strict ă interpretare și aplicare
(exceptio est strictissimae interpretationis ).
Cu caracter general, acest principiu se desprinde
din prevederea art. 6 alin. 1 din decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate fi îngr ădit în capacitatea de
folosință și nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea
de exerci țiu, decât în cazurile și în condi țiile stabilite
de lege”.
În structura capacit ății civile intr ă două
elemente: capacitatea de folosin ță și capacitatea de
exercițiu.
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice
este acea parte a capacit ății civile care const ă în
aptitudinea, general ă și abstract ă, a omului, de a avea

305drepturi și obligații (art. 5 din Decretul nr. 31/1954);
aceste drepturi și obligații sunt civile, iar nu drepturi și
obligații în general, ceea ce rezult ă din art. 1 și 2 din
același act normativ, care recunoa ște persoanei fizice și
persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu
orice drepturi. Iar, potrivit art. 7 din Decretul nr.
31/1954, “Capacitatea de folosin ță începe de la
nașterea persoanei și înceteaz ă odată cu moartea
acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepțiune, însă numai dac ă el se naște viu”.

Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice
este aptitudinea omului de a dobândi și exercita
drepturi subiective civile și de a-și îndeplini obliga țiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 din
Decretul nr. 31/1954).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 și art. 8 din
același act normativ, capacitatea deplin ă a persoanei
fizice de a- și asuma obliga ții săvârșind acte juridice
(capacitatea de exerci țiu) începe de la data când
persoana devine major ă (adică la împlinirea vârstei de
18 ani) sau când minorul se c ăsătorește, dobândind
astfel capacitatea deplin ă de exerci țiu.
Potrivit art. 11, “nu au capacitate de
exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
persoana pus ă sub interdic ție. Pentru cei care nu au
capacitate de exerci țiu, actele juridice se fac de
reprezentan ții lor legali”.

306În art. 9 se prevede: “Minorul care a împlinit vârsta de
14 ani are capacitatea de exerci țiu restrâns ă. Actele juridice ale
minorului cu capacitate restrâns ă se încheie de către acesta cu
încuviințarea prealabil ă a părinților sau a tutorelui.

Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este
aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi
și obligații civile. Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954,
această capacitate se dobânde ște de la data înregistr ării sau de
la o altă dată (după distincțiile prevăzute în acest articol).

Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice este
aptitudinea de a- și exercita drepturile civile și de a-și îndeplini
obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice, de c ătre
organele sale de conducere.
Mai trebuie re ținut că, pentru persoana juridic ă, regula
capacității de a face acte juridice civile este subordonat ă
principiului specialit ății capacit ății.
În această materie – a capacit ății –, fiind vorba de o
condiție de fond, esen țială și de validitate a oric ărui act juridic
civil, sanc țiunea nerespect ării incapacit ății nu poate fi decât
nulitatea actului încheiat cu neobservarea regulilor privind
capacitatea civil ă a persoanelor.
Pentru persoanele fizice, este de re ținut, în ce prive ște
felul nulit ății care intervine, c ă nulitatea absolută se aplică în
caz de nerespectare a unei incapacit ăți speciale (de folosin ță),
impuse pentru ocrotirea unui interes public (art. 41 alin. teza a II-a din Constitu ție). Per a contrario, în celelalte cazuri de
incapacități de folosin ță (de pildă, nesocotirea dispozi țiilor art.
806, 807 și 1308 C. civ.), precum și în ipoteza nerespect ării
regulilor privind capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice, fiind

307vorba de ocrotirea unui interes preponderent individual,
sancțiunea aplicabil ă este nulitatea relativă.
Pentru persoanele juridice, lipsa capacit ății de
folosință și nerespectarea principiului specialit ății capacității de
folosință a acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954)
atrag nulitatea absolută a actului civil respectiv.

D. Consimțământul

Prin consim țământ se în țelege acea condiție esențială, de
fond și generală a actului juridic civil care const ă în hotărârea
de a încheia un act juridic civil manifestat ă în exterior.
Pentru a fi valabil, consim țământul trebuie s ă
îndeplineasc ă următoarele condiții: să provină de la o persoan ă
cu discern ământ; să fie exprimat cu inten ția de a produce efecte
juridice; s ă fie exteriorizat; s ă nu fie alterat de vreun viciu de
consimțământ.

a) Consimțământul s ă provină de la o persoan ă cu
discernământ

Această condiție decurge din caracterul conștient al
actului juridic civil; pentru a i se recunoa ște efecte juridice – de
a naște, modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete –
subiectul de drept civil trebuie s ă aibă puterea de a aprecia, de a
discerne consecin țele juridice care se produc în baza
manifestării sale de voin ță.
Persoana fizic ă cu deplin ă capacitate de exerci țiu este
prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte
juridice civile.

308Persoana lipsit ă de capacitate de exerci țiu (minorul
sub 14 ani și cel pus sub interdic ție judecătorească) este
prezumată a nu avea discern ământ, fie datorit ă vârstei fragede,
fie stării de sănătate mintal ă. Minorul între 14 și 18 ani are
discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridic ă nu se pun probleme,
deoarece reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o
persoană fizică cu deplin ă capacitate de exerci țiu.
În afară de incapacitățile legale de exerci țiu
(adică de cazuri în care legea prezum ă o persoan ă ca
lipsită de discern ământ) exist ă și cazuri de incapacități
naturale în care se g ăsesc persoane capabile dup ă lege;
în aceste cazuri, în drept, persoana este capabil ă (are
discernământ) dar, în fapt, ea este lipsit ă temporar de
discernământ. În acest sens se citeaz ă cazurile de be ție,
hipnoză, somnambulism, mânie puternic ă (ab irato ).
Sancțiunea lipsei discern ământului este nulitatea
relativă a actului juridic civil.
b) Consimțământul trebuie exprimat cu
intenția de a produce efecte juridice

Această condiție decurge din esen ța actului
juridic civil, care este o manifestare de voin ță făcută în
scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, a
modifica ori a stinge un raport juridic civil concret,
după caz.
Lipsește inten ția de a produce efecte
juridice: când declara ția de voin ță a fost f ăcută în

309glumă (jocandi causa ), din prietenie sau pur ă
complezen ță; când s-a f ăcut sub condi ție pur
potestativ ă “din partea celui care se oblig ă” (art. 1010
C. civ.), adic ă “mă oblig dac ă vreau”; când
manifestarea de voin ță este prea vag ă, imprecis ă.

c) Consimțământul trebuie s ă fie exteriorizat

Această condiție este impus ă de chiar defini ția
consimțământului: hotărârea de a încheia actul
manifestat ă în exterior, adic ă exteriorizat ă.
Exterioriz ării consim țământului îi este aplicabil
principiul consensualismului , care înseamn ă că părțile
sunt libere s ă aleagă forma de exteriorizare a
voințe i lor; a ltfe l spus, simpla manifestare de
voință este nu numai necesar ă, ci și suficient ă pentru
ca actul civil s ă se nască valabil din punc tul de vedere
al formei sale.
Manifestarea de voin ță poate fi exteriorizat ă
într-o form ă expresă sau tacită (implicită). Pentru
anumite acte este necesar ă manifestarea expres ă a
voinței (cum e cazul actelor so lemne), pe când alte acte
pot fi făcute printr-o manifestare expres ă ori tacită de
voință (cum e cazul accept ării moștenirii).
Modalitățile de exteriorizare a consim țământului
sunt: în scris, verbal și prin gesturi ori fapte
concludente (neechivoce).

310Cât prive ște valoarea juridic ă a tăcerii, a
adagiului qui tacit consentire videtur (cine tace pare s ă
consimtă) în dreptul civil, trebuie re ținut că, în
principiu, s i m p l a t ăcere nu valoreaz ă
consimțământ. Prin excep ție, tăcerea valoreaz ă
consimțământ: când legea prev ede expres aceasta
(cazul tacitei reloca țiuni, la care se refer ă art. 1437 C.
civ.); când, prin voin ță expresă a părților se atribuie
tăcerii valoare de consim țământ (de pild ă, în cazul
stabilirii modalit ății de reînnoire a conven ției inițiale
ori de denun țare, în anumite condi ții, a acesteia); când
potrivit obiceiului, t ăcerii i se atribuie valoare de
consimțământ.

d) Consimțământul să nu fie alterat printr-un
viciu de consim țământ

Această condiție – negativ ă – este impus ă de
caracterul con știent, liber al consim țământului.
Sunt vicii de consim țământ: eroarea, dolul
(viclenia), violența și leziunea.
Eroarea este “falsa reprezentare a realit ății la
încheierea unui act juridic civil”.
În afară de art. 953 C. civ., potrivit c ăruia:
“consimțământul nu este valabil când este dat prin
eroare…”, art. 954 dispune c ă: “Eroarea nu produce
nulitate decât când cade asupra substan ței obiectului
convenției.

311 Eroarea nu produce nulitate când cade asupra
persoanei cu care s-a contractat, afar ă numai când
considera ția persoanei este cauza principal ă, pentru
care s-a f ăcut conven ția” (s.n.).
În primul alineat se reglementeaz ă eroarea
asupra calit ăților substan țiale ale obiectului actului
(error in substantiam ), iar în al doilea alineat este
reglementat ă eroarea asupra identit ății ori calit ății
persoanei contractante ( error in personam ).
Viciul de consim țământ al erorii – atât ca error
in substantiam, cât și ca error in personam – atrage
sancțiunea nulității relative a actului.
După natura realit ății fals reprezentate,
distingem eroarea de fapt și eroarea de drept:
– eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei
situații faptice la încheierea actului juridic (care
privește obiectul actului, valoarea, cocontractantul);
– eroarea de drept este falsa reprezentare a
existenței ori con ținutului unei norme de drept civil.
Teza inadmisibilit ății erorii de drept ca viciu de
consimțământ – tez ă pe care o împ ărtășim – invoc ă în
favoarea sa argumentul bazat pe obliga ția cunoașterii
legii, pe prezum ția cunoașterii legii, astfel c ă nu este
îngăduită apărarea bazat ă pe invocarea necunoa șterii
legii civile: nemo censetur ignorare legem.
Dolul (sau viclenia ) constă în inducerea în
eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace

312viclene sau dolosive, pentru a o determina s ă încheie
un anumit act juridic.
În afară de art. 953 C. civ., potrivit c ăruia
“consimțământul nu este valabil când este … surprins
prin dol”, art. 960 prevede: “Dolul este o cauz ă de
nulitate a conven ției când mijloacele viclene,
întrebuințate de una din p ărți, sunt astfel, încât este
evident c ă, fără aceste ma șinații, cealalt ă parte n-ar fi
contractat”.

Ca structur ă, dolul este alc ătuit din dou ă
elemente:
– un element obiectiv (material) constând în
utilizarea de mijloace viclene (ma șinațiuni, șiretenii,
manopere frauduloase etc.) pentru a induce în eroare;
– un element subiectiv (intențional), constând în
intenția de a induce în eroare o persoan ă în scop de a o
face să încheie un anumit act civil.
Pentru a fi viciu de consim țământ, dolul trebuie
să îndeplineasc ă, cumulativ, condi țiile:

– să fie determinant pentru încheierea actului
juridic (condi ția este expres prev ăzută de art. 960 C.
civ. care impune ca mijloacele dolosive s ă fi fost de
așa natură încât, în lipsa acestora “cealalt ă parte n-ar fi
contractat”. Caracterul dete rminant al dolului urmeaz ă

313a se aprecia tot dup ă un criteriu subiectiv, adică in
concreto, ținându-se seama de experien ța de via ță,
gradul de preg ătire, natura profesiei sau ocupa ției etc.
celui care se pretinde victim ă a unui dol);
– să provină de la cealalt ă parte (această
condiție este con ținută, la fel, în formula art. 960:
“…mijloacele viclene întrebuin țate de una din p ărți”.
Textul las ă să se înțeleagă că ar fi aplicabil doar
actelor bilaterale, c ăci numai la acestea se poate vorbi
de “cocontractant” ori “de cealalt ă parte”. Or, dolul
(sub forma “sugestiei”) poate fi întâlnit și în cazul
testamentului, care este un act unilateral.
În fine, o ultim ă observație: ca și la eroare, nu se
cere ca dolul s ă fie comun, adic ă să existe pentru
fiecare parte a actului bilateral; dac ă, totuși, ar exista
reciprocitate de dol, fiecar e parte este în drept s ă ceară
anularea actului pentru dolul a c ărui victim ă este.
Fiind un fapt juridic, ca și eroarea, dolul poate fi
probat prin orice mijloace de prob ă, inclusiv cu
martori sau prezum ții simple.

Violența este acel viciu de consim țământ care
constă în amenințarea unei persoane cu un r ău de
natură să-i insufle o temere , care o determin ă să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
În afară de art. 953 C. civ., – potrivit c ăruia
“consimțământul nu este valabil când este…smuls prin
violență”; art. 956 dispune c ă “este violen ță totdeauna

314când, spre a face o persoan ă a contracta, i-a insuflat
temerea, ra ționabilă după dânsa, c ă va fi expus ă
persoana sau averea sa unui r ău considerabil și prezent.
Se ține cont în aceast ă materie de etate, de sex și de
condiția persoanelor”.
Violența – viciu de consim țământ poate fi
clasificată după două criterii: natura r ăului cu care se
amenință și caracterul acestei amenin țări.

După natura răului cu care se amenin ță, se
distinge între: violența fizică (atunci când amenin țarea
cu răul se refer ă la integritatea fizic ă ori bunurile
persoanei) și violența morală (atunci când amenin țarea
se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei).
După caracterul amenin țării, distingem:
amenințarea legitim ă (spre exemplu, creditorul îl
amenință pe debitor cu darea în judecat ă în cazul în
care nu- și îndepline ște obliga ția) și amenințarea
nelegitimă, injustă, cu un rău (numai aceasta are
semnifica ția juridic ă a viciului de consim țământ,
atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri
insuflate de o asemenea amenin țare).
Pentru a fi viciu de consim țământ, violen ța
trebuie să întruneasc ă, cumulativ, dou ă condiții:

315- să fie determinant ă, hotărâtoare pentru
încheierea actului juridic civil (însu și art. 956 C. civ.
pretinde – în aprecierea aces tui caracter – ca temerea
insuflată să fie “raționabilă după dânsa”, adic ă după
persoana amenin țată, indiferent dac ă răul cu care se
amenință ar privi fie direct pe aceasta, fie pe alte
persoane apropiate de care es te legat printr-o temeinic ă
afecțiune, fie, în sfâr șit, bunurile acesteia);
– să fie injust ă (nelegitim ă, ilicită), în sensul c ă
nu orice amenin țare, prin ea îns ăși, constituie violen ță
– viciu de consim țământ; aceast ă condiție rezultă și
din art. 958 C. civ. care precizeaz ă: “Simpla temere
reverențiară, fără violență, nu poate anula conven ția”).

Amenințarea cu un r ău poate proveni, spre
deosebire de dol, nu numai de la cocontractant, ci și de
la un terț (art. 955 C. civ.).
În fine, în doctrin ă s-a mai precizat, întemeiat, c ă
starea de necesitate în care se g ăsește o persoan ă, care
o determin ă să încheie un act juridi c pe care altfel nu l-
ar fi încheiat, trebuie asimilat ă violenței – viciu de
consimțământ.

Leziunea este acel viciu de consim țământ care
constă în dispropor ția vădită de valoarea între dou ă
prestații.
Acțiunea în anulare pentru leziune (adic ă ceea ce
Codul civil nume șt e “ a cțiune în resciziune”) se

316restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani
împliniți, încheie singuri, f ără încuviințarea părinților
sau a tutorelui, acte juridi ce care le pricinuiesc vreo
vătămare.
Actele juridice ce se în cheie de minorii care nu
au împlinit vârsta de 14 an i sunt anulabile pentru
incapacitate, chiar dac ă nu este leziune.
Dreptul nostru civil consacr ă prin dispozi țiile
sale concep ția obiectivă despre leziune; în consecin ță,
cel ce invoc ă leziunea nu are de dovedit decât v ădita
dispropor ție de valoare între contrapresta ții. Când o
parte a profitat de starea de nevoie în care se g ăsea
cealaltă parte, în momentul încheier ii actului juridic,
acesta poate fi anulat pentru cauz ă imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de
leziune este necesar s ă fie întrunite urm ătoarele
condiții:
a) leziunea s ă fie o consecin ță directă a actului
respectiv (deoarece art. 1158 prevede c ă nu poate fi
exercitată acțiunea în resciziune atunci când leziunea
rezultă dintr-un “eveniment cauzal și neașteptat”);
b) leziunea s ă existe în raport cu momentul
încheierii actului;
c) dispropor ția de valoare între contrapresta ții să
fie vădită (considerabil ă).

Leziunea ca viciu de consim țământ de sine
stătător are un domeniu restrâns de aplicare: ea poate

317fi invocat ă drept cauz ă de anulare numai de minorii
între 14 și 18 ani, adic ă de minorii cu capacitate de
exercițiu restrâns ă; pe de alt ă parte, sunt anulabile
pentru leziune numai actel e juridice care, în acela și
timp: a) sunt acte de administrare; b) au fost încheiate
de minorul între 14 și 18 ani singur, fără încuviințarea
ocrotitorului legal; c) sunt lezionare pentru minor; d)
sunt comutative (iar nu aleatorii).

13. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înțelegem
însăși conduita p ărților acelui act, respectiv, ac țiunile
ori inacțiunile la care p ărțile sunt îndrept ățite sau de
care sunt ținute.
Obiectul actului juridic const ă în obiectul
obligației sau obliga țiile generate de acel act. În acest
sens, art. 962 C. civ. prevede c ă “obiectul conven țiilor
este acela la care p ărțile sau numai una din p ărți se
obligă” (s.n.); or, la ceea ce se oblig ă părțile unui act
este tocmai obiectul obliga ției (-iilor), adic ă o anumit ă
prestație. Așadar, “obiectul obliga țiilor” const ă în
prestația (-iile) datorat ă(e) de debitor, respectiv, în a “a
da”, “a face” sau “a nu face”, dup ă caz. Când ac țiunea
se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi
“obiectul presta ției”.
De reținut că atunci când conduita p ărților
privește “lucrurile” ori “bunurile”, acestea sunt privite

318ca “obiect derivat” al actului juridic civil. Astfel, cu
acest înțeles, art. 963 C. civ. dispune: “Numai
lucrurile ce sunt în comer ț pot fi obiectul unui
contract”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil
trebuie să îndeplineasc ă următoarele condiții:

a) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă existe.
Este condi ția primordial ă, căci dacă obiectul lipse ște,
nu este prev ăzut de autorul (ii) actului juridic civil, nu
se pune problema celorlalte condi ții de valabilitate ale
acelui act.
Această condi ție implic ă cunoa șterea
următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu
mai există la data încheierii actului juridic (a pierit sau
a fost distrus), condi ția nu este îndeplinit ă și, ca atare,
actul este nul absolut, cu o singur ă mențiune: să fi fost
vorba de un res certa ; în principiu, un bun viitor
(produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil
al actului juridic civil, cu o excep ție: succesiunea
viitoare (nedeschis ă încă) nu poate forma obiect nici
pentru conven ție, nici pentru actul unilateral care este
renunțarea la succesiune.

b) Obiectul trebuie s ă fie în circuitul civil. Deși
art. 963 C. civ. vorbe ște de lucruri “ce sunt în comer ț”,
se apreciaz ă, unanim, c ă e vorba de lucruri care se afl ă
în circuitul civil. De altfel, aceast ă interpretare este

319confirmat ă de acte normative noi, adoptate dup ă 1989,
care se refer ă expres la bunuri care “sunt și rămân în
circuitul civil ” (art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind
circulația juridică a terenurilor) și bunuri “scoase din
circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991).
Prin “bunuri aflate în circuitul civil” în țelegem
acele bunuri susceptibile s ă facă obiectul unor acte
translative sau constitutive, adic ă bunuri care pot fi
dobândite sau înstr ăinate prin acte juridice. Aceste
bunuri (numite și alienabile) formeaz ă regula, iar cele
inalienabile constituie excepția.
Prin urmare, în lipsa unei interdic ții exprese
trebuie considerate a fi “în comer ț” toate bunurile care
pot face obiect de apropiere privat ă.
Bunurile aflate în circu itul civil se împart la
rândul lor, dup ă modul de circula ție, în dou ă
subcategorii: a) bunuri care pot circula liber,
neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu
se dobândesc în condi ții restrictive) și b) bunuri care
pot circula în condi ții restrictive (armele și munițiile,
materiile explozive, produsele și substan țele
stupefiante, de șeurile toxice, metalele și pietrele
prețioase și semiprețioase etc.).
Nu pot forma, cum am spus, obiect al actului
juridic civil bunurile scoase din circuitul civil
(inalienabile), cum sunt bunurile din domeniul public
și terenurile vizate de art. 32 din Legea nr. 18/1991, și

320nici statutul civil al persoanei fizice și juridice, precum
și celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.

c) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
determinat ori determinabil. Când obiectul (derivat)
constă într-un res certa, condiția este îndeplinit ă prin
ipoteză. Dacă obiectul (derivat) constă în res genera,
condiția este îndeplinit ă prin stabilirea precis ă a
cantității, calității, valorii sau, cel pu țin, prin stabilirea,
indicarea unor criterii de determinare pe baza c ărora să
se facă ulterior individualizarea.

d) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
posibil. Această condiție este impus ă de regul ă de
drept potrivit c ăreia nimeni nu poate fi obligat la
imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul
nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este
absolută (adică pentru oricine). Dac ă imposibilitatea
este relativă – adică numai pentru un anumit debitor,
nu și pentru alte persoane –, atunci obiectul actului este
valabil, iar neexecutarea culpabil ă din partea
debitorului îi angajeaz ă răspunderea civil ă.

e) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
licit. Adică acțiunea sau inac țiunea părților actului
juridic civil s ă fie în concordan ță cu legea.

321f) Obiectul actului juridic civil s ă fie moral.
Obiectul actului este moral atunci când este în
concordan ță cu regulile de convie țuire social ă, cu
morala (sau “bunele moravur i” cum spune art. 968 C.
civ.).

g) Obiectul actului juridic civil trebuie s ă fie
autorizat. În anumite acte juridice care au ca obiect
anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dac ă
nu se obține autoriza ția administrativ ă. (de exemplu,
dispozițiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind
regimul armelor de foc și al muni țiilor dup ă care
“împrumutul sau înstr ăinarea armelor și munițiilor se
poate face numai persoanelor autorizate să le dețină,
cu respectarea destina ției acestora și a scopului pentru
care s-a dat autorizarea”) prev ăzută de lege.

14. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul este acel element al actului
juridic civil care const ă în obiectivul urm ărit la
încheierea unui asemenea act.
Ca element esen țial al actului juridic civil, cauza
nu se confund ă nici cu consim țământul și nici cu
obiectul unui asemenea act, fiind deci un element
independent, de sine st ătător.

322Cauza ori scopul este elementul care r ăspunde la
întrebarea “pentru ce” sau “î n ce scop” s-a încheiat
actul juridic civil ?
Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se refer ă la “o
cauză licită” – în Codul civil mai sunt consacrate
cauzei înc ă trei articole, cu caracter de principiu:

– art. 966: “Obliga ția fără cauză sau fondat ă pe o
cauză falsă sau nelicit ă nu poate avea nici un efect";
– art. 967: “Conven ția este valabil ă, cu toate c ă,
cauza nu este expres ă. Cauza este prezumat ă până la
dovada contrarie”;
– art. 968: “Cauza este nelicit ă când este
prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri
și ordinii publice”.
În literatura de specialitate se admite, în general,
că există două elemente ce intr ă în structura cauzei
actului juridic: scopul imediat și scopul mediat.

a) Scopul imediat (causa proxima ) numit și
scopul obliga ției, este acela care se stabile ște pe
principalele categorii de acte juridice civile, dup ă cum
urmează:
– în contractele sinalagmatice, cauza
consimțământului fiec ărei părți const ă în

323reprezentarea, adică prefigurarea mental ă a
contrapresta ției (o parte se oblig ă știind că și cealaltă
parte se oblig ă, la rândul ei);
– în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl
reprezintă intenția de a gratifica (animus donandi);
– în actele reale, scopul imediat îl reprezint ă
prefigurarea remiterii lucrului.

b) Scopul mediat – causa remota – numită și
scopul actului juridic, constă în motivul determinant al
încheierii unui act juridic ci vil (acest motiv se refer ă
fie la însu șirile unei presta ții, fie la calit ățile unei
persoane).

Pentru a fi valabil ă, cauza actului juridic trebuie
să îndeplineasc ă, cumulativ, urm ătoarele condi ții: să
existe, să fie reală, să fie licit ă și morală. Aceste
condiții de valabilitate a cauzei – să existe, să fie reală,
să fie licită și morală sunt consacrate, expres de art.
966 C. civ., în formularea: “Obliga ția fără cauză,
fondată pe o cauz ă falsă, nelicită nu poate avea nici un
efect” (s.n.).
Importanța practică a cauzei rezid ă, mai întâi în
faptul că ea este un mijloc de exprimare juridic ă a unui
interes al autorilor unui act juridic civil, iar apoi, în
faptul că ea reprezint ă un instrument juridic eficace
de asigurare a concordan ței actelor
juridice civile cu ordinea public ă.

32415. Forma actului juridic civil

Prin “forma actului juridic civil” se în țelege acea
condiție care const ă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voin ță făcute cu inten ția de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic civil concret.
Privită î n î n țelesul s ău restrâns, obi șnuit, forma
actului juridic civil este cârmuit ă de principiul
consensualismului care înseamn ă că simpla manifestare de
voință este nu numai necesar ă ci și suficient ă pentru ca actul
juridic civil s ă ia naștere în mod valabil; în alți termeni, potrivit
acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voin ță nu trebuie s ă îmbrace o form ă specială.
După consecin țele juridice ale nerespect ării lor,
condițiile de form ă se împart în:
– forma cerut ă pentru valabilitatea actului juridic civil
(numită și forma cerut ă ad validitatem ori ad solemnitatem;
nerespectarea ei atrage nulitatea absolut ă a actului juridic;
– forma cerut ă pentru probarea actului juridic civil
(numită și forma cerut ă ad probationem ); nerespectarea ei nu
atrage nevalabilitatea actului, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de prob ă;
– forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți a
actului juridic civil; nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea
actului ci numai inopozabilitatea, terța persoan ă fiind în drept s ă
ignore, să facă abstracție de actul respectiv ca și când n-ar exista
din punct de vedere juridic.
a) Forma cerut ă ad validitatem. Forma cerut ă pentru
valabilitatea actului juridic civil, adic ă ad validitatem,
desemneaz ă acea condiție de validitate care const ă în cerința

325îndeplinirii formalit ăților prestabilite de lege, în lipsa c ărora
actul n-ar putea lua na ștere în mod valabil.

Forma cerut ă ad validitatem se caracterizeaz ă prin aceea
că:
– este un element constitutiv, esen țial al actului juridic; în
consecință, nerespectarea sa atrage nulitatea absolut ă a actului
juridic civil în cauz ă;
– este incompatibil ă cu manifestarea tacită de voință; alt-
fel spus, aceast ă formă presupune manifestarea expresă de
voință;
– este exclusiv ă, ceea ce înseamn ă că pentru un anumit
act juridic civil solemn trebuie îndeplinit ă o anumită formă, de
regulă, cea autentic ă (excepție face testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere
forma solemn ă (mai ales autentic ă) sunt urm ătoarele: dona ția;
legatul; revocarea expres ă a unui legat; acceptarea succesiunii
sub beneficiu de inventar; renun țarea expres ă la succesiune;
subrogația în drepturile creditorului consim țită de debitor;
ipoteca conven țională; actele juridice între vii de înstr ăinare a
terenurilor situate în intravilan și extravilan; contractele de
arendare scrise; actele constitutive ale asocia țiilor și fundațiilor
fără scop patrimonial; contractul de societate comercial ă.

b) Forma cerut ă ad probationem. Prin forma cerut ă
pentru probarea actului juridic civil, adic ă forma cerut ă ad
probationem, se înțelege acea cerin ță impusă de lege sau p ărți
care const ă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba
actul juridic civil valabil încheiat.

326Principalele caracteristici ale formei cerute ad
probationem sun următoarele:
– este obligatorie (iar nu facultativ ă); nerespectarea ei
atrage sanc țiunea inadmisibilit ății dovedirii actului cu alt mijloc
de probă;
– reprezintă o excep ție de la principiul
consensualismului, deoarece manifestarea de voin ță (actul
juridic) trebuie îmbr ăcată în forma scris ă.
Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmpl ă în cazul
nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt mijloc de prob ă (ceea ce înseamn ă
decăderea celui interesat din dreptul de a proba).
c) Forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți. Prin
forma cerut ă pentru opozabilitatea fa ță de terți a actului juridic
se înțelege acele formalit ăți care sunt necesare, potrivit legii,
pentru ca actul juridic s ă fie opozabil și persoanelor care n-au
participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau
intereselor lor.
Această cerință de form ă se justific ă prin ideea de
protecție a terților față de efectele prejudiciabile ale unor acte
juridice civile, expres prev ăzute de lege.
Forma cerut ă pentru opozabilitate prezint ă următoarele
trăsături juridice:
– este obligatorie (iar nu facultativ ă); nerespectarea ei
atrage inopozabilitatea actului;

327- constituie o excep ție de la principiul
consensualismului, deoarece actul civil trebuie f ăcut cunoscut
terților prin îndeplinirea unor m ăsuri specifice numite “de
publicitate”.
În cazul nerespect ării acestei cerin țe de form ă sancțiunea
constă în inopozabilitatea actului juridic, adic ă în posibilitatea
terțului interesat de a ignora actul invocat de p ărți contra sa. În
consecință, actul civil produce efecte între p ărți, dar este
ineficace față de cel de al treilea, ceea ce practic înseamn ă că
părțile nu se pot prevala de drep turile izvorâte din acel act fa ță
de terți.

16. Modalit ățile actului juridic civil

Modalitățile actului juridic civil sunt: termenul, condi ția
și sarcina.

D. Termenul

Termenul – dies – este un eveniment, viitor și sigur ca
realizare, pân ă la care este amânat ă începerea ori stingerea
exercițiului drepturilor subiective civile și a obliga țiilor
corelative. Obișnuit, termenul se indic ă printr-o dat ă
calendaristic ă.

Clasificarea termenului

a) După natura efectelor juridice, termenul este de dou ă
feluri:

– termenul suspensiv este acela care amână începutul
exercițiului dreptului subiectiv civil și executării obliga ției

328corelative, pân ă la împlinirea lui (de exemplu, data la care
trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului).
– termenul extinctiv este acela care amână stingerea
exercițiului dreptului subiectiv civil și executării obliga ției
corelative, pân ă la împlinirea lui (de exemplu, data la care
trebuie retrocedat lucrul închiriat).
b) După titularul beneficiului s ău, distingem trei feluri
de termene:
– termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezint ă
regula, dup ă cum rezult ă din art. 1024 C. civ.);
– termen stabilit în favoarea creditorului (cum e cazul
depozitului, în care termenul e în favoarea deponentului, ca regulă);
– termen stabilit în favoarea atât a debitorului cât și
a creditorului (cum e cazul, de pild ă, al termenului dintr-un
contract de prest ări de servicii).

c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri:
– termen voluntar sau convențional, adică acela
stabilit prin act civil unilateral ori bilateral;
– termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de
drept, din actul juridic civil (ex., termenul de 5 ani de prorogare a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 și 112/1995);
– termen judiciar (jurisdicțional), acordat de instan ță.

d) După criteriul cunoa șterii ori nu a datei împlinirii
sale, la momentul încheierii actului juridic civil, distingem:

329- termenul cert; este cert termenul a c ărui împlinire este
cunoscută (de exemplu, a împrumuta pe B, cu 200.000 lei, pân ă
la 20 aug. 1999);
– termenul incert; este termenul a c ărui împlinire nu este
cunoscută, ca dată calendaristic ă (de exemplu, al datei mor ții
creditorului într-un contract de rent ă viageră ori întreținere).

Efecte
Principiul dominant din ar t. 1022 C. civ. este urm ătorul:
termenul afecteaz ă doar executarea actului, iar nu și
existența sa. Sub aspectul efectelor termenului urmeaz ă a
distinge între termenul suspensiv și termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul
exercitării dreptului subiectiv civil și îndeplinirii, execut ării
obligației corelative.
De aici, urm ătoarele consecin țe: dacă debitorul execut ă
obligația sa înainte de termen (scaden ță), el face o plat ă valabilă,
echivalent ă cu renun țarea la beneficiul termenului (art. 1023 C.
civ.); în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate ( res certa ), termenul suspensiv nu amân ă
transferul acestor drepturi, afar ă de cazul în care s-ar fi prev ăzut,
expres, contrariul; pân ă la împlinirea termenului suspensiv,
creditorului nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 C. civ.);
prescripția extinctiv ă nu curge (art. 7 din Decretul 167/58).
Termenul extinctiv marcheaz ă stingerea dreptului
subiectiv civil și obligației corelative (de exemplu, moartea
credirentierului marcheaz ă sfârșitul dreptului de a pretinde renta
viageră și a obligației de a o pl ăti).

330E. Condiția

Condiția – ca modalitate a actului juridic civil – este un
eveniment, viitor și nesigur ca realizare, de care depinde
existența dreptului subiectiv civil și a obliga ției corelative. Deci,
ca și termenul, condi ția este un eveniment viitor. Dar, spre
deosebire de termen, evenimentul este nesigur ca realizare.
Clasificare
a) După natura efectelor produse, condiția este de dou ă
feluri:

– condiția suspensiv ă este aceea de a c ărei realizare
depinde na șterea drepturilor subiective civile și a obliga țiilor
corelative (sau, cum zice art. 1017 C. civ., de care depinde
perfectarea actului). De exempl u, cazul unui contract de
închiriere care s-ar perfecta numai “dac ă închirietorul se va
muta cu serviciul și domiciliul temporar în alt ă localitate, pân ă
la începutul lunii viitoare”.
– condiția rezolutorie este aceea de a c ărei realizare
depinde desfiin țarea actului juridic civil (art. 1119 C. civ.). De
exemplu, avem o astfel de condi ție în cazul în care s-ar stipula
că “Prezentul contract de vânzare-cump ărare se desfiin țează
dacă “vânzătorului i se na ște un copil în doi ani de la încheierea
contractului”.
b) După criteriul leg ăturii cu voin ța părților a realiz ării
ori nerealiz ării evenimentului, condiția este de trei feluri:
– Condiția cauzală este aceea a c ărei realizare depinde
de ha-zard, de întâmplare, fiind, deci, independent ă de voința
părților (art. 1005 C. civ.). De exem plu, “Prezentul contract de

331împrumut se va perfecta dac ă voi câștiga la LOTO cel pu țin
150.000 lei”.
– Condiția mixtă este aceea a c ărei realizare depinde de
voința uneia din p ărți și de cea a unei alte persoane determinate
(art. 1007 C. civ.). De exemplu: “Î ți donez apartamentul dac ă te
vei căsători cu X”.
– condiția potestativ ă este acea condi ție a cărei realizare
depinde exclusiv de voin ța unei părți (pur potestativ ă, dar poate
fi și potestativ ă simplă, acea care depinde de voin ța unei părți și
de un fapt exterior sau de voin ța unei persoane nedeterminate).

Efecte
Două principii guverneaz ă efectele condi ției, și anume:
– condiția afectează însăși existen ța drepturilor
subiective civile și a obliga țiilor corelative (condi ția suspensiv ă,
de pildă, până la împlinirea ei, actul nu- și produce efectele,
acestea fiind sub semnul întreb ării: creditorul nu poate cere
executarea obliga ției, debitorul nu datoreaz ă nimic, prescrip ția
extinctivă nu curge, etc.: dac ă condiția suspensiv ă se
îndeplinește, se consider ă, retroactiv, c ă actul a fost pur și
simplu: plata f ăcută de debitor devine valabil ă, transmisiunile de
drepturi se consolideaz ă etc.
– condiția își produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă
condiția suspensiv ă nu se îndepline ște, se consider ă că actul nu
s-a născut și că părțile se găsesc în situa ția în care ar fi fost dac ă
n-ar fi încheiat niciodat ă un asemenea act; de aici, consecin țele:
prestațiile executate trebuie restituite, transmisiunile de drepturi
se desfiin țează etc.).

F. Sarcina

332Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o
obligație de a da, a face sau a nu face ceva, impus ă de
dispunător gratificatului în actele cu itlu gratuit (liberalit ăți).
Astfel, art. 829 C. civ. dispune: “Dona țiunea între vii se revoc ă,
pentru neîndeplinirea condi țiilor cu care s-a f ăcut, pentru
ingratitudine și pentru na șterea de copii în urma dona țiunii”.
În lipsa unor criterii legale, în doctrin ă se face, totu și,
clasificarea acestei modalit ăți în func ție de persoana
beneficiarului (sarcină în favoarea dispun ătorului, a
gratificatului sau în favoarea unei ter țe persoane) și în funcție de
valabilitatea ei (sarcini posibile, licite, morale fa ță de cele
imposibile, ilicite, imorale).

Efecte
Sarcina nu afecteaz ă valabilitatea actului juridic civil în
caz de neexecutarea ei, ci numai eficacitatea actului (mai exact
ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sanc țiune tipic ă
în această materie).

17. Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se în țeleg drepturile
subiective și obligațiile civile la care d ă naștere, pe care le
modifică sau stinge un asemenea act.
În esență, efectele actului juridic reprezint ă tocmai
conținutul lui.
Viața juridică demonstreaz ă că sunt și situații în care,
deși existența actului este neîndoielnic ă, efectele sale nu apar
cu claritate, existând îndoieli cu privire la con ținutul juridic al
actului. Într-o asemenea ipotez ă apare necesar ă determinarea
(stabilirea) efectelor actului juridic civil – ceea ce înseamn ă,
practic, a-i cunoa ște conținutul, adic ă a-i ști clauzele care

333precizeaz ă drepturile și obligațiile civile n ăscute, modificate ori
stinse, dup ă caz – ceea ce se face prin interpretarea clauzelor
actului.

a) Interpretarea actului, poate avea unul, altul sau ambele
următoare obiective: calificarea juridic ă a actului; stabilirea
înțelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi și
obligații civile.
C a u r m a r e a calificării, se poate ajunge la una din
următoarele concluzii: în esen ță este vorba despre un act
numit (tipic), caz în care i se aplic ă regulile edictate special
pentru un asemenea tip de act; este vorba de un act nenumit
(atipic), lui urmând a i se aplica regulile generale privitoare la
contracte ori conven ții, iar nu regulile de la actul numit cel mai
apropiat.
Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil:
Art. 977 C. civ.: “Interpretarea contractelor se face dup ă intenția
comună a părților contractante, iar nu dup ă sensul literal al
termenilor”; art. 978 C. civ.: “Când o clauz ă este primitoare de
două înțelesuri, ea se interpreteaz ă în sensul ce poate avea un
efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”; art. 979
C. civ.: “Termenii susceptibili de dou ă înțelesuri se
interpreteaz ă în înțelesul ce se potrive ște mai mult cu natura
contractului”; art. 980 C. civ.: “Dispozițiile îndoioase se
interpreteaz ă după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se
caracterizeaz ă prin: obligativitate, irevocabilitate și relativitate.

Aceste principii – principiul for ței obligatorii;
principiul irevocabilit ății; principiul relativit ății – sunt
consacrate în dou ă articole: potrivit art. 969, “conven țiile legal

334făcute au putere de lege între p ărțile contractante”, iar potrivit
art. 973, “conven țiile n-au efect decât între p ărțile contractante”.

• Principiul for ței obligatorii – pacta sunt servanda.
Pornind de la prevedrea art. 969: “ Convențiile legal f ăcute au
putere de lege între p ărțile contractante”, putem defini
principiul for ței obligatorii ca fiind acea regul ă potrivit c ăreia
actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor sau
autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus, actul juridic
civil este obligatoriu, iar nu facultativ.

• Principiul irevocabilit ății actului juridic civil.
Irevocabilitatea conven țiilor este prev ăzută de art. 969 C. civ.:
“Convențiile nu pot fi revocate prin voin ța uneia din p ărți, ci
numai prin acordul p ărților”. Așadar, irevocabilitatea este o
consecință și, în acela și timp, o garan ție a principiului for ței
obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativit ății efectelor actului juridic. Este
consacrat legal în art. 973 C. civ.: “Conven țiile n-au efect decât
între părțile contractante”. Altfel spus, actul produce efecte
numai față de autorul sau autorii actului, el neputând s ă profite
sau să dăuneze altor persoane.

18. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea poate fi definit ă ca fiind acea sanc țiune, de
drept civil, care lipse ște actul juridic de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabil ă.
În esență, deci, nulitatea este sanc țiunea care intervine în
cazul în care nu se respect ă, la încheierea actului juridic civil,
condițiile de validitate.

335Categoriile de nulit ăți

a) În func ție de natura interesului ocrotit, nulitatea este
de două feluri: absolută și relativă.

Este absolută acea nulitate care sancționează
nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care
ocrotește un interes general, ob ștesc (sub aspectul terminologic,
este desemnat ă prin formulele: actul este “nul de drept” sau
“nul” ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”.
Atrag nulitatea absolut ă a actului juridic urm ătoarele
cauze: înc ălcarea regulilor privind capacitatea civil ă a
persoanelor; lipsa total ă a consim țământului, când lipse ște cauza
ori ea este ilicit ă sau imoral ă, încălcarea ordinii publice, frauda
legii, lipsa ori nevalabilitatea autoriza ției administrative).
Acest regim juridic se exprim ă în următoarele trei reguli:
1) Nulitatea absolut ă poate fi invocat ă de oricine are
interes (părțile actului juridic, procurorul, instan ța din oficiu);
2) acțiunea în nulitate absolut ă este imprescriptibil ă (adică, ea
poate fi invocat ă oricând, indiferent de timpul scurs de la data
încheierii actului); 3) nulitatea absolut ă nu poate fi
acoperită prin confirmare, expresă ori tacită.
Este relativă acea nulitate care sancționează
nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care
ocrotește un interes particular, individual ori personal (este
indicată prin formulele: “actul este anulabil”, “actul poate fi
anulat”).
Atrag nulitatea relativ ă a actului juridic urm ătoarele
cauze: viciile de consim țământ (eroarea, dolul, violen ța și
leziunea); lipsa discern ământului în momentul încheierii actului
juridic; nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerci țiu a
persoanei (act încheiat cu persoana lipsit ă de capacitate de
exercițiu; act încheiat f ără încuviin țarea ocrotitorului legal);

336nerespectarea unei incapacit ăți instituite pentru protec ția unui
interes individual, personal – interdic ția vânzării-cumpărării
între soți).
Acest regim juridic se exprim ă în următoarele trei reguli:
1) nulitatea relativ ă poate fi invocat ă doar de persoana
al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului;
2) acțiunea în anulabilitate este prescriptibil ă (ceea ce
înseamnă că nulitatea relativ ă trebuie invocat ă în termenul de
prescripție extinctiv ă);
3) nulitatea relativ ă poate fi confirmat ă expres sau tacit.

b) În func ție de întinderea efectelor sale, nulitatea este
de două feluri: parțială și totală.

– Este parțială acea nulitate care desființează numai o
parte dintre efectele actului juridic civil (celelalte efecte
ale actului continuând s ă producă, întrucât nu contravin legii).

– Este totală acea nulitate care desființează actul juridic
civil în întregime (de exemplu, pentru nerespectarea formei
cerută ad validitatem ).

c) După modul de consacrare legislativ ă, distingem
nulitatea expresă și nulitatea virtuală.

– Este expres ă (explicită ori textual ă) acea nulitate care
este prev ăzută ca atare, într-o dispozi ție legală (cazurile de
nulitate expres ă sunt prev ăzute fie în Codul civil, fie în alte
izvoare ale dreptului civil).
– Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu
este prevăzută expres de lege, dar rezult ă din modul în care este
reglementat ă o anumit ă condiție de validitate a actului juridic
civil (de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: “Toate dona țiunile se

337fac prin act autentic”. Textul nu prevede, îns ă, consecin ța
juridică a nerespect ării formei înscrisului autentic care este
tocmai nulitatea. Suntem în prezen ța unei nulit ăți implicite,
virtuale).
Principiile efectelor nulit ății
C. Principiul retroactivit ății efectelor nulit ății
actului

Acest principiu exprim ă regula potrivit c ăreia nulitatea
nu produce efecte numai pent ru viitor – ex nunc – ci și pentru
trecut – ex tunc – adică aceste efecte se suie pân ă în momentul
încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea înseamn ă, deci, înlăturarea
efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii
actului juridic civil și acela al anul ării efective a actului.
Principiul retroactivit ății efectului nulit ății decurge
din principiul legalit ății: restabilirea legalit ății, încălcată la
încheierea actului juridic, impune înl ăturarea efectelor produse
în temeiul unui act astfel încheiat.
D. Principiul repunerii în situa ția anterioar ă –
restitutio in integrum

Acest principiu este o consecin ță a primului principiu al
efectelor nulit ății – retroactivitatea.
Principiul restitutio in integrum este regula de drept
potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie
restituit astfel încât p ărțile să ajungă în situa ția în care
acel act nu s-ar fi încheiat.

338Restitutio in integrum, ca și retroactivitatea, prive ște
efectele nulit ății actului juridic inter partes (între părțile
raportului juridic), iar nu fa ță de terți.

C. Principiul anul ării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului ini țial

Acest principiu prive ște efectele nulit ății față de terți.
El este atât o consecin ță a celorlalte dou ă principii ale
efectelor nulit ății – retroactivitatea și repunerea în situa ția
anterioară – cât și a unui alt mare principiu de drept, potrivit
căruia dacă se dovede ște că transmițătorul nu putea transmite
un drept, deoarece s-a desfiin țat titlul său, prin anularea actului,
nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.
Prin urmare, acest princi piu poate fi definit ca acea
regulă de drept în virtutea c ăreia anularea actului ini țial, primar
atrage și anularea actului subsecvent, urm ător, datorit ă
legăturii sale cu primul.

III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
3. Noțiuni generale

E. Defini ția probei

339Prin probă se înțelege mijlocul juridic de stabilire a
existenței unui act sau fapt juridic și ,prin aceasta, a dreptului
subiectiv civil și a obliga ției civile corelative. Cuvântul prob ă
are ca sinonim pe acela de dovadă.
Sub aspect terminologic, termenul “prob ă” este folosit în
trei sensuri:
a) mijloc juridic de stabilire a existen ței drepturilor
subiective și obligațiilor civile;
b) operațiunea de prezentare în justi ție a mijloacelor de
probă: înscrisuri, m ărturii, m ărturisiri, probe materiale,
expertize;
c) rezultatul ob ținut prin folosirea diferitelor mijloace de
dovadă (“reclamantul a probat dreptul s ău prin…”).

F. Sediul materiei

Se găsește în Codul civil, în Codul de procedur ă civilă și
în Codul comercial. Codul civil reglementeaz ă admisibilitatea și
forța probant ă pentru patru mijloace de dovad ă: înscrisurile,
mărturia, mărturisirea și prezumțiile, precum și sarcina probei.
Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă trei mijloace de
dovadă: expertiza, probele materiale și cercetarea la fa ța locului.

G. Obiectul probei sau sarcina probei

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru
a demonstra existen ța unui drept subiectiv civil și a obliga ției
corelative.
Formează obiect al probei toate împrejur ările – acte ori
fapte juridice – care sunt iz voare ale raporturilor juridice
concrete.

340Precizări: a) norma de drept civil nu constituie obiect
al probei deoarece judec ătorul e prezumat a cunoa ște legea;
b) faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei,
nefiind posibil ă dovedirea lor, ca atare; c) faptele notorii se
dovedesc prin probarea doar a notoriet ății (dar nu a tuturor
faptelor care au condus la formarea notoriet ății).
Sarcina probei este reglementat ă de art. 1169 C. civ.,
astfel: “Cel ce face o propunere înaintea judec ății trebuie s ă o
dovedeasc ă”. Cum primul care se adreseaz ă justiției este
reclamantul, înseamnă că lui îi revine, mai întâi, sarcina de a
dovedi cele pretinse ( onus probandi incumbit actori ). După ce
reclamantul s-a conformat acestei exigen țe juridice, este rândul
pârâtului ca, în apărare, să dovedeasc ă faptele pe care- și sprijină
cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el; în acest în țeles se
spune că, în apărare, pârâtul devine reclamant ( in excipiendo
reus fit actor ).
La aceste dou ă reguli privind sarcina probei se adaug ă
cea de a treia: judecătorul trebuie s ă aibă rol activ în stabilirea
completă a adev ărului, putând s ă ordone, din oficiu,
administrarea dovezilor, “pe care le va g ăsi de cuviin ță, chiar
dacă părțile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. Civ.).

H. Condi țiile de admisibilitate a probei

Pentru a fi încuviin țată de instan ță, proba trebuie s ă
îndeplineasc ă, cumulativ, urm ătoarele condi ții:
a) să nu fie oprit ă de lege (ex. art. 612 C. proc. civ.
prevede c ă: “Interogatoriul și jurământul nu pot fi cerute pentru
dovedirea motivelor de desp ărțenie”);
b) să fie verosimil ă (să tindă la dovedirea unor fapte
credibile);

341c) să fie utilă (proba e inutil ă când tinde la dovedirea
unor fapte incontestabile);
d) să fie pertinent ă (adică să aibă legătură cu pricina);
e) să fie concludent ă (adică de natur ă să conducă la
rezolvarea cauzei).

4. Mijloace de prob ă

E. Înscrisurile

Prin înscris se înțelege consemnarea, de date despre acte
și fapte juridice, pe un anumit suport material (pe hârtie, sticl ă,
carton, scândur ă, peliculă ori bandă magnetic ă).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: “Actul
autentic este acela care s-a f ăcut cu solemnit ățile cerute de lege,
de un func ționar public, care are drept de a func ționa în locul
unde actul s-a f ăcut”.
Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile
autentice notariale; hot ărârile organelor jurisdic ționale (și, în
primul rând, hot ărârile judec ătorești); actele de stare civil ă.
În ce prive ște puterea doveditoare a înscrisului autentic,
urmează a distinge: mențiunile ce reprezint ă constat ări
personale ale agentului instrumentator, făcute cu propriile
simțuri, fac dovad ă deplină, ele neputând fi comb ătute decât
prin procedura înscrierii în fals (procedur ă dificilă și riscantă);
mențiunile ce privesc declara țiile părților, făcute în fa ța
agentului instrumentator, dar a c ăror veridicitate nu poate fi
verificată de acesta, fac dovada pân ă la proba contrarie;
mențiunile str ăine de obiectul înscrisului pot avea valoarea
începutului de prob ă scrisă.

342
b) Înscrisul sub semn ătură privată. Se numește “înscris
sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de cel ori de
cei de la care provine.
Există deci o singur ă condiție cerută pentru valabilitatea
unui astfel de înscris: semn ătura autorului ori autorilor actului,
înscrisului ( semnătură, în sensul de aici, este numai cea
executată de mâna autorului înscrisului, și nu cea
dactilografiat ă, executat ă prin paraf ă ori prin punere de deget).
Condiții speciale de valabilitate pentru anumite
înscrisuri sub semn ătură privată:

• Condiția pluralit ății de exemplare (art. 1179 C. civ.:
“Actele sub semn ătură privată, care cuprind conven ții
sinalagmatice, nu sunt valabile dac ă nu sunt f ăcute în atâtea
exemplare originale câte p ărți sunt cu interes contrar”);
• Condiția scrierii în în tregime ori punerii
formulei “bun și aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C.
civ.: “Actul sub semn ătură privată, prin care o parte se oblig ă
către alta a-i pl ăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie
să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel pu țin
acesta, înainte de a subsemna, s ă adauge la finele actului
cuvintele “ bun și aprobat” arătând totodat ă în litere suma sau
câtimea lucrurilor și apoi să iscălească”;
• Condiția cerută pentru testamentul olograf:
“Testamentul olograf nu este valabil decât dac ă este scris în tot,
datat și semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).

F. Mărturia (proba cu martori ori testimonial ă)

Mărturia este relatarea, oral ă, făcută de o persoan ă, în
fața instanței de judecat ă, cu privire la acte sau fapte litigioase,
săvârșite în trecut, despre care are cuno ștință personal.

343Regula general ă este că: faptele juridice pot fi dovedite,
neîngrădit, cu martori; în ce prive ște, însă, actele juridice există
două excepții, două reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: “Dovada
actelor juridice al c ăror obiect are o valoare ce dep ășește suma
de 250 lei, chiar pentru depozit vol untar, nu se poate face
decât sau prin act autentic, sau prin act sub semn ătură privată.
Nu se va primi niciodat ă o dovadă prin martori în contra
sau peste ceea ce cuprinde actul, ni ci despre ceea ce se pretinde
că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confec ționării
actului”.
Potrivit art. 1197 C. civ., “regulile mai sus prescrise nu
se aplică în cazul când exist ă un început de dovad ă scrisă”.
Codul civil nu precizeaz ă forța probant ă a mărturiei,
ceea ce înseamn ă că ea este l ăsată la libera apreciere a
judecătorului, bazat ă pe intima sa convingere.

G. Mărturisirea (recunoa șterea)

Mărturisirea este recunoașterea de c ătre o persoan ă a
unui act sau fapt pe care o alt ă persoană își întemeiaz ă o
pretenție și care este de natur ă să producă efecte contra
autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al
dreptului civil, și un mijloc de prob ă, din punct de vedere al
dreptului procesual civil. Ca act juridic, m ărturisirea este
irevocabil ă. Ea nu poate fi revocat ă de autorul ei “afar ă numai
de va proba c ă a făcut-o din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între m ărturisirea judiciară și cea
extrajudiciar ă.
“Mărturisirea judiciar ă se poate face înaintea
judecătorului de îns ăși partea prigonitoare, sau de un

344împuternicit special al ei spre a face m ărturisire” (art. 1206 alin.
1).
Potrivit art. 1206 alin. 2: “Ea (m ărturisirea) nu poate fi
luată decât în întregime împotriva celui care a m ărturisit…”.
Altfel spus, ea este indivizibil ă.
Dacă în trecut era socotit ă “regina proba țiunii”, în
prezent ea se afl ă în rândul celorlalte probe, adic ă lăsându-se
forța probant ă la aprecierea judec ătorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei m ărturisirii
se numește interogator și este reglementat de art. 218-225 C.
proc. civ.

H. Prezum țiile

“Prezumțiile sunt consecin țele ce legea sau magistratul
le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199
C. civ.).
În esență, prezum ția este o presupunere făcută de
legiuitor sau judec ător. Este considerarea unui fapt ca existent,
dedus din existen ța altui fapt, vecin și conex, datorit ă tocmai
legăturii ce exist ă între cele dou ă fapte.

Clasificarea prezum țiilor

După autorul lor:

a) Prezumțiile legale. Potrivit art. 1200 C. civ., “sunt
prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege”
(actele ce legea le declar ă nule pentru c ă au fost făcute în frauda
dispozițiilor sale; puterea ce legea acord ă autorității lucrului
judecat). Nici o dovad ă nu este primit ă împotriva prezum ției
legale, afar ă numai de cazurile când îns ăși legea a permis
dovada contrarie.

345
b) Prezumțiile simple sunt acelea stabilite de magistrat
(judecător). Potrivit art. 1203 C. civ.: “Prezum țiile care nu sunt
stabilite de lege sunt l ăsate la luminile și înțelepciunea
magistratului…”.

După forța lor probant ă:

a) Prezumțiile absolute – juris et de jure –, adică cele ce
nu pot fi r ăsturnate prin proba contrarie (se mai numesc și
irefragabile ). Sunt asemenea prezum ții: cea a puterii lucrului
judecat ( res judicata pro veritate habetur ); cea privind limita
maximă, de 300 zile, și cea minim ă, de 180 zile, dinaintea
nașterii copilului, care marcheaz ă timpul legal al concep țiunii –
art. 61 din Codul familiei.
b) Prezumțiile relative – juris tantum – adică cele ce pot
fi răsturnate prin proba contrar ă, fie mai u șor, fie mai greu (cum
e cazul prezum ției de paternitate – art. 53 din Codul familiei);
majoritatea prezum țiilor legale e format ă din prezum țiile
relative.
IV. PRESCRIP ȚIA EXTINCTIV Ă

346
8. Defini ție și reglementare

Prescripția extinctiv ă poate fi definit ă ca fiind stingerea
dreptului la ac țiune neexercitat în termenul de prescrip ție (art. 1
alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: “ Dreptul la ac țiune, având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescrip ție dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege” ).
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescrip ția extinctiv ă
este “legea general ă” ori “dreptul comun” în aceast ă materie. El
reglementeaz ă atât prescripția dreptului la ac țiune (instituția de
drept civil, substan țial), cât și prescripția dreptului de a cere
executarea silit ă (instituția de drept procesual civil).
Norme ale prescrip ției extinctive g ăsim și în: Codul
familiei (art. 21, 52, 55, 60), Codul comercial (art. 945 și urm.),
Legea nr. 31/1990 privind societ ățile comerciale (art. 31, 37),
precum și alte acte normative, izvoare de drept civil, care
stabilesc, mai ales, termene speciale de prescrip ție.
Așadar, prescrip ția extinctiv ă este cunoscut ă de toate
ramurile de drept.
9. Delimitarea prescrip ției extinctive

Prescripția extinctiv ă se aseamănă, dar nu se confund ă,
cu alte institu ții de drept civil, precum: prescripția achizitiv ă
(uzucapiunea), decăderea și termenul extinctiv.

a) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de prescrip ția
achizitivă

347- Asemănările dintre prescrip ția extinctiv ă și cea achiziti-
vă (numită și uzucapiune): pentru titularii drepturilor subiective
civile inactivi, ambele se înf ățișează ca sancțiuni de drept civil;
ambele presupun termene.
– Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele
de prescrip ție extinctiv ă sunt mai scurte și mai multe (3 ani, 2
ani, 1 an, 6 luni), pe când cele de prescrip ție achizitiv ă sunt mai
lungi și mai puține (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal: dac ă
prescripția extinctiv ă stinge dreptul la ac țiune (în sens material),
prescripția achizitiv ă conduce la dobândirea unui drept real
principal.
b) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de decădere

Ca sancțiune de drept civil, decăderea este stingerea
dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul de dec ădere.

– Asemănările dintre prescrip ție extinctiv ă și decădere:
ambele presupun termene; ambele au efect extinctiv.
– Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescrip ția
extinctivă stinge numai dreptul la ac țiune (în sens material),
decăderea stinge însu și dreptul subiectiv; prescrip ția extinctiv ă
are reguli proprii privind în treruperea, suspendarea și
repunerea în termen.
c) Delimitarea prescrip ției extinctive fa ță de termenul
extinctiv

– Asemănările dintre prescrip ția extinctiv ă și termenul
extinctiv: ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt concepte de drept civil.

348- Deosebirile dintre ele sunt, în esen ță, următoarele: pe
când termenele de prescrip ție sunt numai legale, termenul
extinctiv este, dup ă caz: conven țional, legal ori jurisdic țional;
dacă prescripția extinctiv ă stinge dreptul la ac țiune, termenul
extinctiv stinge dreptul subiectiv și obligația civilă corelativ ă.

10. Domeniile de aplicare a prescrip ției extinctive

a) Domeniul prescrip ției extinctive în categoria
drepturilor patrimoniale îl formeaz ă:
– Drepturile de crean ță, indiferent de izvorul lor (art. 1
alin. 1 din Decretul nr . 167/1958: “Dreptul la ac țiune, având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescrip ție dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege”).
– Drepturile reale principale, urmând îns ă a distinge:

Sunt considerate imprescriptibile extinctiv:
acțiunea în revendicare imobiliar ă; deși imprescriptibil ă
extinctiv, aceast ă acțiune poate fi paralizat ă prin invocarea, cu
succes, a uzucapiunii (art. 21 din Decretul nr. 157/1958 și art.
1890 C. civ.: “Toate ac țiunile, atât reale cât și personale, pe care
legea nu le-a declarat imprescriptibile, se vor prescrie prin
treizeci de ani, fără ca cel ce invoc ă această prescripție să fie
obligat a produce vreun titlu”); acțiunea în revendicare
imobiliară în cazurile prev ăzute de art. 498 C. civ. (“Dac ă un
fluviu sau un râu, rupe deodat ă o mare parte de p ământ și o
lipește la pământul unui alt proprietar, acea parte r ămâne a cui a
fost pământul de la care s-a rupt, îns ă dacă se va reclama în
termen de un an” – avulsiune); acțiunea în revendicare
imobiliară și mobiliar ă (întemeiat ă pe dreptul de proprietar de
stat); acțiunea în partaj (acțiunea prin care se cere împ ărțirea

349bunurilor aflate în proprietate comun ă); soluția e prevăzută de
art. 728 C. civ.: “Nimeni nu poate fi obligat a r ămâne în
indiviziune…”.
b) Domeniul prescrip ției extinctive în categoria
drepturilor personale nepatrimoniale

În acest domeniu, principiul imprescriptibilit ății
constituie regula potrivit c ăreia protecția acestor drepturi, prin
acțiunea în justi ție, nu este țărmuită în timp, putându-se ob ține
oricând.

Legea stabile ște, expres, excep țiile de la acest principiu:
acțiunea în anulabilitate (adică, în nulitate relativ ă; termenul de
prescripție este, în principiu, termenul general de 3 ani) și e
vorba de anulabilitatea unui act juridic civil; acțiunea în
nulitate relativ ă a căsătoriei (“Căsătoria poate fi anulat ă la
cererea so țului al cărui consim țământ a fost viciat prin eroare cu
privire la identitatea fizic ă a celuilalt so ț, prin viclenie sau prin
violență); acțiunea în t ăgada paternit ății (“Acțiunea în
tăgăduirea paternit ății se prescrie în termen de șase luni de la
data când tat ăl a cunoscut na șterea copilului”); acțiunea în
stabilirea paternit ății (…. din afara c ăsătoriei poate fi pornit ă în
termen de un an de la na șterea copilului”).

11. Termenele de prescrip ție extinctiv ă

Prin termen de prescrip ție extinctiv ă se înțelege
intervalul de timp, stabilit de lege, înl ăuntrul căruia trebuia
exercitat dreptul la ac țiune în sens material, sub sanc țiunea
pierderii acestui drept.

350c) Categorii de termene:

În raport de criteriul vocației ori sferei de aplicare,
distingem: termenele generale și termenele speciale (dup ă cum
sunt instituite de norma general ă (legea) ori norma special ă.
În funcție de acest criteriu distingem: termene instituite
de Decretul nr. 167/1958 și termene instituite de alte izvoare de
drept civil (precum: Codul civ il, Codul familiei, Legile nr.
31/1990 și nr. 11/1991).
În funcție de mărimea sau întinderea lor, termenele
speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general;
termene egale cu termenul general; termene mai mici decât
termenul general de prescrip ție extinctiv ă.

d) Prescripția termenelor

Este general acel termen de prescrip ție care-și găsește
aplicație practică ori de câte ori nu- și găsește aplicație un termen
special de prescrip ție.
Termenul general de prescrip ție, de 3 ani, este aplicabil
raporturilor civile obliga ționale (cele care au în con ținutul lor
drepturi de crean ță și îndatoririle corelative). Acest termen este
instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: “Termenul
prescripției este de 3 ani…” (s.n.).
În principiu, tot acest termen de prescrip ție este aplicabil
și pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune ce este sau
nu prescriptibil ă extinctiv (de exemplu, ac țiunea în nulitate,
acțiunea în reduc țiune etc.).
Termenul general de prescrip ție, de 30 ani, este
aplicabil ac țiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile și
cărora nu li se aplic ă un termen special de prescrip ție
extinctivă), având în vedere prevederea art. 21 din Decretul nr.
157/1958 care, per a contrario, dispune: “ Dispozițiile decretului

351de față nu se aplic ă dreptului la ac țiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abita țiune, servitute și superficie”.
Practic, termenul de 30 de ani se aplic ă: acțiunii în
revendicare mobiliar ă întemeiat ă pe dreptul de proprietate
privată; acțiunii confesorii (care ar trebui s ă cuprindă și ceea ce
se cheamă vindicatio posesionis sau revendicarea lato sensu ).
Termenele speciale aplicabile ac țiunilor personale
nepatrimoniale. Aceste termene sunt prev ăzute în Codul
familiei (de 6 luni, aplicabil ac țiunii în anulabilitatea c ăsătoriei
pentru viciu de consim țământ; de 6 luni aplicabil ac țiunii în
tăgăduirea paternit ății copilului din c ăsătorie și de 1 an aplicabil
acțiunii în stabilirea paternit ății copilului din afara c ăsătoriei).
Termene speciale prev ăzute de Decretul nr. 167/1958
sunt: termenul de 2 ani, aplicabil ac țiunii în răspunderea pentru
viciile ascunse f ără viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor
sume aflate ”în depozit”; termenul de 60 de zile prevăzut de art.
24 (dreptul la ac țiune privitoare la sumele de bani încasate din
vânzarea biletelor pentru spectaco le care nu au mai avut loc se
prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuie s ă aibă
loc spectacolul.
Termene speciale prev ăzute de Codul civil: termenul de
6 luni, aplicabil dreptului de op țiune succesoral ă; termenul de 1
an pentru ac țiunea vânz ătorului de complinire a pre țului și a
cumpărătorului pentru sc ăderea prețului etc.

12. Data de la care începe s ă curgă prescrip ția

Prescripția începe s ă curgă de la data când se na ște
dreptul la ac țiune, sau dreptul de a cere executarea silit ă.
Dacă dreptul este sub condi ție suspensiv ă, sau cu
termen suspensiv, prescrip ția începe s ă curgă de la data când s-a
împlinit condi ția, sau a expirat termenul (art. 7).

352Prescripția dreptului la ac țiune, în repararea pagubei
pricinuite prin fapte ilicite, începe s ă curgă de la data când
păgubitul a cunoscut, sau trebuia s ă cunoască, atât paguba, cât și
pe cel care r ăspunde de ea (art. 8).
Prescripția dreptului la ac țiune în anularea unui act
juridic pentru violen ță începe să curgă de la data când acestea a
încetat.
În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de
anulare, prescrip ția începe s ă curgă de la data când cel
îndreptățit, reprezentantul s ău legal, sau persoana chemat ă de
lege să-I încuviin țeze actele, a cunoscut cauza anul ării, însă cel
mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9).
Prescripția dreptului la ac țiune privind viciile ascunse ale
unui lucru transmis, sau ale unei lucr ări executate, începe s ă
curgă de la data descoperirii viciilor, îns ă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucr ării.
Prescripți a a cțiunii privind viciile unei construc ții
începe să curgă de la data descoperirii viciilor, îns ă cel mai
târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor
de garanție sau conven ționale.

13. Suspendarea prescrip ției

Conform art. 13, prescrip ția se suspend ă:
a) pe perioada cât acela împotriva c ăruia curge este
împiedicat de un caz de for ță majoră să facă acte de întrerupere;
În doctrina și jurispruden ță se admite c ă forța majoră
este un eveniment imprevizibil și insurmontabil, precum

353cutremurul, inunda ția etc. Altfel spus, este acea situa ție pe care
partea nu o putea prevedea și înlătura chiar dac ă ar fi luat toate
măsurile de prevenire.

b) în perioada când creditorul sau debitorul face parte
din Forțele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior
de război.
Între părinți, tutore și cei care se afl ă sub ocrotirea lor,
între curator și cel pe care-l reprezint ă și între orice alte
persoane care, în temeiul legii sau al hot ărârii judec ătorești,
administreaz ă bunurile altora, prescrip ția nu curge cât timp
socotelile nu au fost date și aprobate.
Prescripția nu curge între so ți, în timpul c ăsătoriei.
Efectul special al suspend ării prescrip ției const ă, în
esență, în prorogarea momentului împlinirii termenului de
prescripție extinctiv ă.

14. Întreruperea prescrip ției

Prescripția se întrerupe:
a) prin recunoa șterea dreptului a c ărei acțiune se
prescrie, f ăcută în folosul celui c ăruia curge prescrip ția;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecat ă
ori de arbitrare;
c) printr-un act încep ător de executare.
Întreruperea șterge prescrip ția început ă înainte de a se ivi
împrejurarea care a întrerupt-o.

354După întrerupere, începe s ă curgă o nouă prescripție.
Debitorul care a executat obliga ția, după ce dreptul la
acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul s ă ceară
înapoierea presta ției, chiar dac ă la data execut ării nu știa că
termenul prescrip ției era împlinit.
Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplic ă:
a) dreptului la ac țiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abita ție, servitute și superficie (art. 22);
b) impozitelor și taxelor datorate statului și primelor
asigurărilor prin efectul legii, care sunt supuse dispozi țiilor
privitoare la prescrip ția din legile speciale (art. 23).

355

Lector drd. Cristiana TURIANU

E. Subiectele DREPTULui CIVIL

SEMESTRUL II

I. PERSOANA FIZIC Ă

E. A. Defini ția
persoanei fizice
Se admite în mod unanim principiul potrivit c ăruia orice
ființă umană este persoan ă fizică – subiect de drept;
numai oamenii au calitatea de persoane fizice, adic ă de
subiecte de drept .
Într-adevăr, dreptul se adreseaz ă oamenilor, fiind chemat a
reglementa raporturile dintre ei. Orice om are calitatea de subiect de drept – de persoan ă fizică. Acest principiu,
indiscutabil ast ăzi, este rodul unei lupte istorice ce a
străbătut veacurile. Pe baza acestor preciz ări se poate
formula defini ția persoanei fizice.

356În consecin ță, pentru dreptul civil, „persoana fizic ă” este
subiectul individual de drept, adic ă omul, privit ca titular de
drepturi și obligații civile .
Termenul de „persoan ă fizică” nu este, poate, cel mai
potrivit. Știința dreptului nu studiaz ă omul în integritatea
lui. Ea nu studiaz ă omul din punct de vedere fizic și nici în
întregime, omul sub aspect filosofic. Știința dreptului
privește oamenii ca participan ți la relațiile sociale, și
anume ca participan ți la acele raporturi sociale care
formează obiect de reglementare pentru norma juridic ă.
Însuși cuvântul „persoan ă”, provenit din cuvântul latinesc
persoana, denumea masca pe care o purta, pe scen ă,
actorul antic. Preluându-se în drept acest cuvânt, s-a voit să se exprime tocmai ideea particip ării omului ca actor la
viața social-juridic ă.
Deși, așa cum arătam, desemnarea omului, ca subiect de
drept prin cuvintele „persoan ă fizică” nu este poate cea
mai fericit ă; cu toate acestea, dat fiind faptul c ă expresia
este adânc încet ățenită în știința dreptului și în legisla ția
noastră, socotim și noi că nu sunt motive s ă se renunțe la
ea.
Numai oamenii, nu și animalele, sunt persoane fizice.
Chiar dacă animalele ar constitui obiect de reglementare
legislativă – și exemplele sunt multiple –, aceasta nu
înseamnă că ele au devenit subiecte de drept. Ceea ce se
reglementeaz ă sunt în realitate atitudinea și
comportamentul oamenilor fa ță de anumite obiecte ale
unor drepturi sau obliga ții.

357
B. Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice
1. Noțiune și caractere juridice
a) Definiția capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
Așa cum rezult ă din cele men ționate, fiecare persoan ă
fizică are capacitate civil ă, în mod egal și fără ca sexul,
rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultur ă sau originea
să aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul nr. 31/1954).
O parte component ă a capacității civile este capacitatea de
folosință. În definirea capacit ății de folosin ță a persoanei
fizice, urmeaz ă a ține seama și de prevederile art. 5 alin.
(d) din Decretul nr. 31/1954: „ Capacitatea de folosin ță
este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și
obligații” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de
folosință a persoanei fizice ca fiind acea parte a
capacității civile care const ă în aptitudinea omului de a
avea drepturi și obligații civile1.
În această formulare sintetic ă se exprim ă, în ultimă
analiză, calitatea de subiect de drept a individului , a
oricărui individ f ără nici un fel de deosebire. În cele din
urmă, capacitatea de folosin ță prefigureaz ă, potențial,
toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică.
Așa cum reiese din partea introductiv ă, capacitatea de
folosință nu se confund ă cu dreptul subiectiv sau cu o

1 Gh. Beleiu, Drept civil român , Casa de Editur ă și Presă „Șansa”, Bucure ști,
1992, p. 249.

358sumă de astfel de drepturi. Ea exprim ă numai poten țial
aceste drepturi, ca aptitudine general ă, abstractă, ce
aparține fiecărei persoane fizice de a dobândi drepturi și
de a-și asuma obliga ții. Calitatea de subiect de drept,
privită în general, îng ăduie persoanelor s ă participe la
viața juridică, intrând în diferite raporturi juridice ce țin de
multiplele ramuri ce alc ătuiesc sistemul dreptului.
Atunci când în cadrul cursului de drept civil ne ocup ăm de
capacitatea de folosin ță, ca expresie a calit ății de subiect
de drept civil, avem în vedere nu calitatea de subiect de drept în general, ci calitatea de subiect de drept civil.
b) Caracterele juridice ale capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice înf ățișează
următoarele caractere juridice:
• Legalitatea capacit ății de folosin ță a persoanei
fizice. Acest caracter const ă în însușirea acestei
capacități de a nu putea fi reglementat ă decât prin lege ,
sub toate aspectele sale: instituire, început, con ținut,
încetare.
Recunoașterea sau instituirea capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice este realizat ă, în principal, de c ătre: art. 4
alin. (1) din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea civil ă este
recunoscut ă tuturor persoanelor”; art. 5 alin. (1) din acela și
decret: „Persoana fizic ă are capacitatea de folosin ță și, în
afară de cazurile prev ăzute de lege, capacitatea de
exercițiu”. De asemenea, în art.15 din Constitu ție se
prevede: „Cet ățenii beneficiaz ă de drepturile și libertățile
consacrate prin Constitu ție și prin alte legi și au obliga țiile
prevăzute de acestea”.

359• Generalitatea capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice. Acest caracter const ă în faptul c ă,
prin capacitatea de folosin ță a persoanei fizice, se
exprimă aptitudinea general ă și abstract ă a omului de
a avea toate drepturile și obligațiile civile. Dup ă cum
s-a precizat în literatura de specialitate, „capacitatea de
folosință prefigureaz ă, potențial, toate drepturile
subiective pe care le poate dobândi o persoan ă fizică. Ea
nu se confund ă cu aceste drepturi și exprimă numai
aptitudinea general ă, abstractă, de a le dobândi”2. Acest
caracter rezult ă din defini ția legală a capacității de
folosință dată de alin. (2) al art. 5 din Decretul nr.
31/1954: „Capacitatea de folosin ță este capacitatea de a
avea drepturi și obligații”.
• Inalienabilitatea capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice . Prin acest caracter se în țelege
însușirea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
de a nu putea forma obiect de renun țare, în tot sau
în parte, și nici obiect de înstr ăinare. Legislativ, acest
caracter este consacrat de art. 6 alin. (2) din Decretul
nr. 31/1954, astfel: „Nimeni nu poate renun ța, nici în
tot, nici în parte, la capacitatea de folosin ță (…)”. Vor
fi, așadar, lovite de nulitate absolut ă, acele acte juridice
prin care un subiect de drept renun ță, parțial sau total,
temporar sau definitiv, la capacitatea sa de folosin ță.
• Intangibilitatea capacit ății de folosin ță a persoanei
fizice. Prin acest caracter se în țelege caracteristica acesteia de

2 C. Stătescu, Drept civil , 1970, p.14.

360a nu i se putea aduce limit ări, îngrădiri decât prin texte
exprese de lege. Consacrând acest caracter, art. 6 alin. (1)
din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Nimeni nu poate fi
îngrădit în capacitatea de folosin ță (…) decât în cazurile
și condițiile prevăzute de lege”. Respectarea acestei
însușiri a capacit ății de folosin ță a persoanei fizice este
asigurată atât prin mijloace de drept civil, cât și de drept
penal3.
• Universalitatea capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice.
Acest caracter const ă în însușirea capacității de folosin ță
de a fi recunoscut ă, atribuită tuturor oamenilor . Astfel,
Decretul nr. 31/1954 dispune, în art. 5 alin. (1):
„Capacitatea civil ă este recunoscut ă tuturor persoanelor”,
iar în art. 6 alin. (1), c ă „Nimeni nu poate fi lipsit de
capacitatea de folosin ță”. Deci, dac ă persoanei fizice i se
pot atribui anumite limite sau îngr ădiri ale capacit ății de
folosință, prin dispozi ții legale exprese, ea nu poate fi
lipsită total de aceast ă capacitate, care exprim ă, în esență,
calitatea de subiect de drept civil.
2. Începutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
a) Regula dobândirii de la data na șterii
Începutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice – ca
regulă – este stabilit de art. 7 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954 astfel: „ Capacitatea de folosin ță începe de la

3 Potrivit art. 247 Cod penal, „Îngr ădirea de către un func ționar a folosin ței
sau a exerci țiului drepturilor vreunui cet ățean, ori crearea pentru acesta a unor
situații de inferioritate pe temei de na ționalitate, ras ă, sex sau religie, se pedepse ște
cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

361nașterea persoanei (…)” (s.n.). Prin urmare, ca regulă,
data nașterii este data începutului capacit ății de folosin ță
a persoanei fizice . Această dată se dovede ște, în cele mai
multe cazuri, cu actul de stare civil ă, care este „certificatul
de naștere”, care are o rubric ă specială consacrat ă acestui
aspect: data na șterii (an, lun ă, zi), indiferent c ă
înregistrarea na șterii este „în termen” ori „tardiv ă”4.
b) Excepția dobândirii capacit ății de folosin ță de la
data concep țiunii
Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954,
„Drepturile copilului sunt recunoscute de la concep țiune,
însă numai dac ă el se naște viu ” (s.n.).
Cu privire la capacitatea succesoral ă a persoanei fizice,
art. 654 C. civ. prevede: „Pentru a succede trebuie
neapărat ca persoana ce succede s ă existe la momentul
deschiderii succesiunii. Copilul conceput se consider ă că
există. Copilul n ăscut mort este considerat c ă nu există”.
Dispozițiile de mai sus, privind recunoa șterea capacit ății
de folosin ță5 în favoarea copilului conceput, trebuie
coroborate cu prevederile art. 61 C. fam., care reglementeaz ă „timpul legal al concep țiunii” astfel:
„Timpul cuprins între a trei suta și a o sută opt zecea zi

4 Nașterea copilului trebuie declarat ă în 15 zile, de c ătre cei obliga ți de lege
la aceasta. Peste acest termen, dar pân ă la un an de la na ștere, înregistrarea na șterii
se aprobă de primar. Peste un an de la na ștere, înregistrarea na șterii se poate face
numai în temeiul unei hot ărâri judecătorești rămasă definitivă.
5 Excepția dobândirii capacit ății de folosin ță de la data concep țiunii se mai
numește în doctrin ă și capacitatea de folosin ță anticipată.

362dinaintea na șterii copilului este timpul legal al
concepțiunii” (s.n.).
După cum rezult ă din cele de mai sus, excep ția dobândirii
cu anticipa ție a capacit ății de folosin ță indică drept dată a
acestei dobândiri data concep țiunii. Cum aceast ă dată nu
poate fi stabilit ă post factum cu exactitate, legiuitorul a
instituit prezumția timpului legal al concep țiunii. Potrivit
acestuia, ca dată a concepțiunii poate fi considerat ă
oricare zi din intervalul, de 121 de zile, cuprins între a
300-a și a 180-a zi dinaintea na șterii copilului .
c) Condițiile aplicării excepției
Excepția dobândirii capacit ății de folosin ță de la
concepțiune era cunoscut ă și în dreptul roman, fiind
exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur
quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se
socotește născut atunci când este vorba de drepturile sale).
Pentru ca excep ția să-și găsească aplicare, este nevoie
să fie întrunite, cumulativ, două condiții, și anume: s ă
fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obliga ții pentru
acesta); copilul să se nască viu; legea noastr ă nu pretinde
ca respectivul copil s ă fie și viabil.
Din prima condi ție a aplicării excepției rezultă că, dacă
regula prive ște aptitudinea de a avea atât drepturi, cât și
obligații civile, capacitatea de folosin ță anticipată are un
conținut mai restrâns, el referindu-se doar la drepturi
civile. În leg ătură cu a doua condi ție – copilul s ă se nască
viu – este de re ținut că legea român ă nu cere, ca alte
legislații, și condițiile viabilit ății. Pentru a fi considerat

363născut viu este necesar și suficient ca acel copil s ă fi
respirat m ăcar o dată6.
3. Conținutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
a) Noțiunea de con ținut al capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice
Conținutul capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
constă tocmai în aptitudinea omului de a avea toate
drepturile și obligațiile civile . După cum se poate observa,
acest conținut se obține din reunirea a două laturi : latura
activă – aptitudinea omului de a avea drepturi subiective
civile – și latura pasiv ă – aptitudinea persoanei fizice de a
avea obligații civile . Acest con ținut al capacit ății de
folosință a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile, cu
excepția capacit ății de folosin ță anticipată, caz în care
este cuprins ă doar aptitudinea de a dobândi drepturi
subiective civile, iar nu și obligații.
b) Îngrădirile capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
Din caracterul intangibil al capacit ății de folosin ță rezultă
consecința juridică următoare: nu pot exista îngr ădiri ale
acestei capacit ăți decât în cazurile și în condițiile
prevăzute expres de lege.
Îngrădirile capacit ății de folosin ță a persoanei fizice pot fi
calificate ca incapacități de drept civil . Aceste îngr ădiri se
pot încadra în dou ă categorii: îngr ădiri cu caracter de
sancțiune; îngrădiri prevăzute de lege în scopul ocrotirii

6 Chiar atunci când a murit imediat dup ă naștere, copilului i se întocmesc
două acte de stare civil ă: actul de na ștere și actul de deces.

364unor interese, fie ale îns ăși persoanei a c ărei capacitate de
folosință este îngrădită, fie ale unei alte persoane.
Îngrădiri – sanc țiune
Această primă categorie de incapacit ăți civile este format ă
din două subdiviziuni: 1) îngrădiri cu caracter de
pedeapsă penală și 2) îngrădiri cu caracter de pedeaps ă
civilă. Ca note caracteristice generale ale îngr ădirilor cu
caracter de sanc țiune, reținem faptul c ă instituirea lor se
face, în principiu, pe timp m ărginit, și se pronun ță numai
prin hotărâre judec ătorească.

1. Îngrădiri cu caracter de pedeaps ă penală
Din aceast ă subcategorie fac parte: pedeapsa
complementar ă a interzicerii unor drepturi și pedeapsa
accesorie a interzicerii unor drepturi .
Potrivit art. 64 C. pen., „Pedeapsa complementar ă a
interzicerii unor drepturi const ă în interzicerea unuia sau a
unora din urm ătoarele drepturi:
– dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii de
stat și în funcții elective de stat sau ob ștești;
– dreptul de a ocupa o func ție sau de a exercita o profesie
de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârșirea infrac țiunii;
– drepturile p ărintești;
– dreptul de a fi tutore sau curator ” (s.n.).
Dintre pedepsele prev ăzute de art. 64, pentru dreptul civil
prezintă relevanță doar ultimele dou ă îngrădiri.

365Potrivit art. 71 C. pen., „Pedeapsa accesorie const ă în
interzicerea tuturor drepturilor prev ăzute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage, de drept,
interzicerea drepturilor ar ătate în alineatul precedent din
momentul în care hot ărârea de condamnare a r ămas
definitivă și până la terminarea execut ării pedepsei, pân ă
la grațierea totală sau a restului de pedeaps ă, ori, până la
împlinirea termenului de prescrip ție a execut ării
pedepsei”.
2. Îngrădiri cu caracter de pedeaps ă civilă
În această subcategorie intr ă: decăderea din drepturile
părintești, în condițiile art. 109 din Codul familiei;
pedepsele civile stabilite în materie succesoral ă de Codul
civil.
Potrivit art. 109 C. fam., „Dac ă sănătatea sau dezvoltarea
fizică a copilului este primejduit ă prin felul de exercitare a
drepturilor p ărintești, prin purtarea abuziv ă sau prin
neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de p ărinte, ori
dacă educarea, înv ățarea sau preg ătirea profesional ă a
copilului nu se face în spirit de devotament fa ță de
România, instan ța judecătorească, la cererea autorit ății
tutelare, va pronun ța decăderea părintelui din drepturile
părintești”.
Potrivit art. 655 C. civ., „Sunt nedemni de a succede și
prin urmare exclu și de la succesiune:
– condamnatul pentru c ă a omorât sau a încercat s ă
omoare pe defunct;

366– acela care a f ăcut contra defunctului o acuza ție capitală
declarată de judecat ă calomnioas ă;
– moștenitorul major care, având cuno ștință de omorul
defunctului, nu a denun țat aceasta justi ției”.
Art. 703 C. civ. dispune: „Erezii care au dat la o
parte, sau au ascuns lucrur i ale unei succesiuni, nu mai au
facultatea de a se lep ăda de dânsa; cu toat ă renunțarea lor,
ei rămân erezi și nu pot lua nici o parte din lucrurile date
la o parte sau ascunse”.
Îngrădiri cu caracter de protec ție
În această a doua categorie de îngr ădiri ale capacit ății de
folosință a persoanei fizice intr ă acele incapacit ăți pe care
legiuitorul le-a instituit, din considerente de ocrotire sau
de protecție a intereselor anumito r categorii de persoane,
dată fiind situa ția lor special ă în care se afl ă. Aceste
îngrădiri se înfățișează sub forma unor incapacit ăți
speciale de a încheia anumite acte juridice sau de a dobândi anumite drepturi.
1. Incapacit ăți prevăzute în Codul civil
Acestea sunt urm ătoarele: cea prev ăzută de art. 806:
„Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un
fel (…) prin dona ție sau testament, de bunurile sale”; cea
prevăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani poate dispune
prin testament și numai pentru jum ătate din bunurile de
care, după lege, poate dispune majorele”; cea prev ăzută de
art. 809: „Minorul de șaisprezece ani nu poate, prin
testament, dispune în favoarea tutorelui s ău. Minorul,
ajuns la majoritate, nu poate dispune nici prin dona țiune

367între vii, nici prin testament, în favoarea fostului s ău
tutore, dac ă socotelile definitive ale tutelei n-au fost
prealabil date și primite”; cea din art. 810: „Doctorii în
medicină sau în chirurgie, ofi țeri de sănătate și spițerii
(adică medicii și farmaciștii – n.n.) care au tratat pe o
persoană în boala din care moare, nu pot profita de
dispozițiile între vii sau testamentare, ce dânsa au f ăcut-o
în favoare-le în cursul acestei boli (…). Acelea și reguli
sunt aplicabile în privin ța preoților”.
2. Incapacit ăți prevăzute de Codul familiei
Acestea sunt urm ătoarele: Potrivit art. 128 C. fam., „Este
oprit să se încheie acte juridice între tutore, so țul, o rudă în
linie dreapt ă ori frații sau surorile tutorelui, de o parte, și
minor, de alta”. Iar potrivit art. 133 alin. (3) C. fam.,
„Minorul nu poate s ă facă, nici chiar cu încuviin țare,
donații și nici să garanteze obliga ția altuia”. E vorba de
minorul care a împlinit 14 ani.
3. Incapacitatea prev ăzută de Legea nr. 18/1991
Potrivit art. 47 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, „Persoanele fizice care nu au cet ățenia român ă și
domiciliul în România, precum și persoanele juridice care
nu au naționalitate român ă și sediul în România, nu pot
dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între
vii”.
Stricta determinare prin lege a cazurilor de îngr ădire și a
condițiilor în care poate fi îngr ădită capacitatea de
folosință a persoanei demonstreaz ă, în ultimă analiză,

368existența principiului intangibilit ății capacității de
folosință și caracterul cu totul excep țional al îngr ădirii
acestei capacit ăți.
4. Încetarea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice
a) Moartea persoanei – sfâr șit al capacit ății de
folosință
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice înceteaz ă o dată
cu încetarea îns ăși a existen ței acestei persoane. Într-
adevăr, calitatea de subiect de drept, calitate inerent ă
ființei umane, nu poate supravie țui suportului s ău uman.
De aceea, în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 se
precizează, în timp, durata capacit ății de folosin ță, care
„începe de la na șterea persoanei și încetează o dată cu
moartea acesteia ” (s.n.).
De obicei, moartea poate fi constatată fizic, direct (prin
examinarea cadavrului), consta tare care se materializeaz ă
în întocmirea certificatului de deces. Cu acest prilej, în
certificat se consemneaz ă data la care a avut loc decesul și,
drept urmare, se determin ă cu certitudine momentul în
care a avut loc încetarea calit ății de subiect de drept a
persoanei fizice. Sunt, îns ă, situații în care nu este cu
putință să se stabileasc ă prin constat ări directe decesul
unei anumite persoane. Es te cazul persoanelor disp ărute
de la domiciliul lor, despre care nu exist ă nici un fel de
știre și cu privire la care exist ă o totală incertitudine.
Înlăturarea acestei incertitudini se realizeaz ă prin
declararea judec ătorească a morții persoanei disp ărute,
care are drept consecin ță încetarea capacit ății de folosin ță

369a persoanei, întemeiat ă pe o prezum ție foarte puternic ă de
moarte a acesteia.
Ipoteza mor ții, fizic constatat ă, nu ridică probleme
deosebite; completarea datei mor ții se face fie pe baza
datei trecute în actul medical constatator al mor ții (când un
asemenea act a fost întocm it de medic), fie pe baza
declarației făcute de persoana care anun ță, la starea civil ă,
decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un
„certificat constatator al mor ții” de către medic).
Ipoteza declar ării judecătorești a morții, prin condi țiile de
fond care se cer a fi întrunite , prin procedura ce trebuie
urmată și prin efectele hot ărârii judec ătorești ce se
pronunță7, ridică însă unele probleme de drept al c ăror
studiu impune o cercetare separat ă.
5. Declararea judec ătorească a morții persoanei fizice
Există anumite situa ții în care moartea unei anumite
persoane nu se poate stabili în mod direct și, deci, nu se
poate întocmi actul de stare civil ă care este „actul de
deces”, pe baza și în conformitate cu care se elibereaz ă
„certificatul de deces”. Și aceasta de și din împrejur ări
rezultă aproape cu certitudine c ă persoana disp ărută nu
mai este în via ță. Astfel, dispari ția unei anumite persoane
în condiții de război, într-o catastrof ă naturală, într-un
accident, absen ța îndelungat ă a unei persoane f ără nici o
știre etc. sunt tot atâtea împrejur ări care creeaz ă o

7 În ipoteza mor ții declaratăe judecătorește, completarea datei mor ții, în actul
de stare civil ă – actul de deces, se face pe baza hot ărârii judec ătorești declarative de
moarte, rămasă definitivă, în sensul c ă data morții, din aceast ă hotărâre, este trecut ă
în rubrica corespunz ătoare din actul de stare civil ă.

370puternică prezumție că persoana disp ărută nu mai este în
viață. Cu toate acestea, întru cât moartea persoanei nu a
putut fi constatat ă în mod direct, calitatea de subiect de
drept, oricât de incert ă ar fi sub aspectul circumstan țelor
de fapt, din punct de vedere juridic continu ă a exista.
a) Justificarea institu ției declarării judecătorești a
morții
Sunt suficiente motivele care au determinat adoptarea, sub
aspect legislativ, a unei solu ții care să pună capăt acestei
stări de incertitudine.
• Sub aspectul raporturilor de ordin personal-
nepatrimonial, men ționăm, în primul rând, situa ția soțului
celui dispărut. Atâta timp cât cel disp ărut este considerat a
fi în viață – oricât timp ar fi trecut de la dispari ție, soțul
rămas nu are dreptul s ă se recăsătorească, deoarece, dac ă
ar face-o, ar fi considerat bigam. • Sub aspectul raporturilor dintre p ărintele disp ărut și
copiii săi minori este, de asemenea, important s ă se
determine modul în care se vor exercita drepturile
părintești și, eventual, s ă se deschid ă tutela.
• Sub aspectul raporturilor patrimoniale ale so țului
dispărut există importante interese care pretind o
clarificare a situa ției sale. Creditorii disp ărutului au
interesul s ă știe pe cine pot s ă urmărească pentru
satisfacerea crean țelor sale. Mo ștenitorii prezumtivi ai
dispărutului sunt și ei interesa ți în clarificarea situa ției lor
juridice fa ță de bunurile acestuia.

371• În sfârșit, însuși statul este interesat s ă existe o situa ție
limpede a subiectelor de drept, fie și numai din punct de
vedere al cunoa șterii dinamicii popula ției, deși interesele
statului nu se m ărginesc numai la acest aspect.
Declararea judec ătorească a morții produce, din punct de
vedere al existen ței subiectului de drept, acelea și efecte pe
care le produce moartea constatat ă în mod direct.
b) Sediul materiei
Declararea judec ătorească a morții – precedat ă sau nu de
declararea dispari ției – este reglementat ă atât prin norme
de drept substan țial ori material – art. 16-21 din Decretul
nr. 31/1954 –, cât și prin norme de drept procesual – art.
36-43 din Decretul nr. 32/1954. c) Feluri
În stabilirea felurilor declar ării judecătorești a morții
trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipse ște de la domiciliul s ău poate fi
declarat disp ărut prin hot ărâre judec ătorească, putându-se
institui curatela, dac ă a trecut un an de la data ultimelor
știri din care rezult ă că era în viață. Cel astfel declarat
dispărut, poate fi declarat mort, de asemenea, prin
hotărâre judec ătorească, dacă de la data ultimelor știri
din care rezult ă că era în via ță au trecut patru ani.
Declararea mor ții nu poate fi îns ă hotărâtă mai înainte de
împlinirea unui termen de șase luni de la data afi șării
extrasului de pe hot ărârea prin care s-a declarat dispari ția.
Cel dispărut în cursul unor fapte de r ăzboi, într-un
accident de cale ferat ă, într-un naufragiu sau într-o altă

372împrejurare asem ănătoare care îndrept ățește a se
presupune decesul, poate fi declarat mort, f ără a se mai
declara în prealabil dispari ția sa, dacă a trecut cel pu țin
un an de la data împrejur ării în care a avut loc dispari ția”
(s.n.).
Din conținutul acestui articol deducem existen ța a două
feluri de situa ții în care intervine declararea judec ătorească
a morții:
– declararea judec ătorească a morții precedat ă de
declararea judec ătorească a dispariției; aceasta este
situația-regulă;
– declararea judec ătorească a morții neprecedat ă de
declararea dispari ției; aceasta este situa ția-excepție.
Înainte de a analiza problemele comune celor dou ă feluri
de declarare judec ătorească a morții este necesar s ă
examinăm „declararea judec ătorească a dispariției”.
6. Declararea judec ătorească a dispariției
Una dintre condi țiile necesare pentru a se ajunge la
declararea judec ătorească a morții este aceea ca, mai
înainte, persoana s ă fi fost declarat ă judecătorește
dispărută. Măsura declar ării dispariției reprezint ă o
măsură de pruden ță, pentru a nu se ajunge dintr-o dat ă la
actul declar ării morții, act grav din punct de vedere al
însăși calității de subiect de drept.
Faza declar ării dispariției, prin condi țiile pe care le implic ă
și prin măsurile procedurale și de publicitate care îi sunt
proprii, permite s ă se efectueze ample cercet ări cu privire

373la existența persoanei în cauz ă, pentru ca, atunci când se
va trece la faza declar ării morții, să existe suficiente
elemente care s ă justifice hot ărârea judec ătorească ce se
va pronun ța.
a) Condi ția de fond, necesar ă pentru declararea
dispariției – de la data ultimelor știri din care rezult ă că
persoana era în via ță să fi trecut un an. În înțelegerea
acestei condi ții este necesar de subliniat c ă nu orice
lipsă de la domiciliu a persoanei, prin ea îns ăși,
justifică, automat, trecerea la declararea
judecătorească a dispari ției, ci este necesar s ă fie
vorba de o lipsă calificat ă de la domiciliu , sub un
dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie s ă aibă o
durată minimă de un an și, pe de alt ă parte, aceast ă
lipsă să facă să existe incertitudinea asupra
existenței în viață a persoanei.
Data ultimelor știri din care rezult ă că persoana era în
viață și lipsa de la domiciliu reprezintă chestiuni de fapt ce
pot fi dovedite prin orice mijloc de prob ă. Așa cum se
prevede în art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Dac ă
ziua ultimelor știri despre cel care lipse ște de la domiciliu
nu se poate stabili, termenele prev ăzute în art. 16 alin. (1)
și (2) se vor socoti de la sfârșitul lunii ultimelor știri, iar în
cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul
anului calendaristic ” (s.n.).
b) Procedura declar ării dispari ției. Această procedură
presupune: formularea cererii de declarare a dispari ției;

374faza prealabil ă judecății; faza judec ății propriu-zise; faza
ulterioară judecății.
Conținutul acestor etape este stabilit în art. 36-39 din
Decretul nr. 31/1954, astfel: Potrivit art. 36, „Cererea de declarare a dispari ției unei persoane se introduce la
instanța judecătorească în circumscrip ția căreia aceast ă
persoană și-a avut ultimul domiciliu”. Potrivit art. 37,
„Primind cererea, pre ședintele instan ței dispune ca, prin
organele prim ăriei și prin organele poli ției, să se culeagă
cât mai multe informa ții cu privire la persoana a c ărei
dispariție se cere a fi declarat ă. Totodată, va dispune s ă se
facă, la ultimul domiciliu al acesteia și la primărie, afișarea
cererii, cu invita ția ca orice persoan ă care ar putea da
informații pentru solu ționarea cererii s ă le comunice
instanței. Președintele instan ței va putea sesiza autoritatea
tutelară de la domiciliul celui a c ărui dispari ție se cere a fi
declarată, spre a se face, dac ă e cazul, aplica ția art. 152 din
Codul familiei referitoare la numirea curatorului”. Art. 38
prevede că: „După trecerea a 45 zile de la afi șarea
prevăzută de art. 37 alin. (2) din prezentul decret,
președintele va fixa termen de judecat ă, cu citarea p ărților.
Persoana a c ărei dispari ție se cere a fi declarat ă se citează
la ultimul domiciliu, în cazul când a avut un mandatar general, va fi citat ă și la acesta”. În fine, art. 39 dispune:
„Prin îngrijirea instan ței, hotărârea de declarare a
dispariției, rămasă definitivă, se va afișa, timp de 30 de
zile, la ușa instanței de fond și a primăriei ultimului
domiciliu al celui disp ărut”.

375c) Efectul hot ărârii de declarare a dispari ției
Hotărârea judec ătorească de declarare a dispari ției, rămasă
definitivă, are un singur efect: constată îndeplinirea unei
condiții de fond, necesar ă declarării judecătorești a
morții, în ipoteza prev ăzută de art. 16 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954. Rezult ă că hotărârea declarativ ă de
dispariție nu are nici un efect asupra capacit ății de
folosință a persoanei fizice, deoarece, potrivit art. 19 din
Decretul nr. 31/1954, „Cel disp ărut este socotit a fi în via ță
dacă nu a intervenit o hot ărâre declarativ ă de moarte ,
rămasă definitivă” (s.n.). În orice caz, trebuie re ținut că,
pentru a se putea trece la procedura declar ării judecătorești
a morții în cazurile „obi șnuite” (deci, nu în cazurile
excepționale, la care se refer ă alin. (1) al art. 16 din
Decretul nr. 31/1954), este necesar s ă fie îndeplinit ă
cerința prealabil ă a declarării dispariției persoanei fizice.
7. Declararea mor ții precedat ă de declararea dispari ției
Din chiar cuprinsul art. 16 alin. (2) citat, rezult ă că trebuie
îndeplinite, cumulativ, trei condiții pentru a se putea
declara moartea, și anume:
a) să existe o hot ărâre declarativ ă a dispariției, rămasă
definitivă, care să fi fost afișată timp de 30 zile (art. 39 alin.
(1) din Decretul nr. 31/1954); b) de la data ultimelor știri, din care rezult ă că persoana
era în viață, să fi trecut cel pu țin 4 ani ;
c) de la data afi șării extrasului de pe hot ărârea
declarativ ă a dispariției să fi trecut cel pu țin 6 luni .

376Dacă aceste trei condi ții sunt îndeplinite, se poate declan șa
procedura declar ării judecătorești a morții.
8. Declararea mor ții neprecedat ă de declararea
dispariției
La această varietate a declar ării morții se referă alin. (3) al
art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel disp ărut în cursul
unor fapte de r ăzboi, într-un accident de cale ferat ă, într-
un naufragiu sau într-o alt ă împrejurare asem ănătoare care
îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat
mort, fără a se mai declara în prealabil dispari ția sa, dacă a
trecut cel pu țin un an de la data împrejur ării în care a avut
loc dispari ția”.
Din conținutul textului rezult ă că trebuie îndeplinite,
cumulativ, două condiții pentru a se putea declara moartea
persoanei disp ărute, și anume: a) persoana s ă fi dispărut
într-o împrejurare excep țională „care îndrept ățește a se
presupune decesul”, precum: fapte de r ăzboi, accident de
cale ferată, naufragiu și altele asem ănătoare (accident
aviatic, cutremur, inunda ție, revoluție etc.); b) de la data
împrejurării dispari ției persoanei s ă fi trecut cel pu țin un
an. Împrejurarea excep țională și data ei, fiind chestiuni de
fapt, pot fi probate cu orice mijloc de prob ă.
9. Procedura declar ării judecătorești a morții
La această procedură se referă art. 40-41 din Decretul nr.
31/1954. Potrivit art. 40, „Pentru declararea mor ții prin
hotărâre judec ătorească se va urma potrivit dispozi țiilor
art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplic ă în
mod corespunz ător”. Deci, procedura de declarare a

377dispariției este aplicabil ă și declarării morții. Art. 41
dispune: „Hot ărârea de declarare a mor ții, rămasă
definitivă, va fi comunicat ă registrului de stare civil ă
pentru a fi înscris ă în registrul actelor de stare civil ă”
(s.n.).
a) Stabilirea datei mor ții în hotărârea declarativ ă de
moarte
Regulile de stabilire a datei mor ții, în hotărâre, sunt
stabilite în alin. (2)-(3) ale art. 18 din Decretul nr. 31/1954
astfel: „ Data morții dispărutului se stabilește potrivit cu
împrejurările. În lipsă de indicii îndestul ătoare, se va
stabili ca dat ă a morții ultima zi a termenului dup ă care
se poate cere declararea judec ătorească a morții” (s.n.).
Deci, instan ța judecătorească va stabili data morții în felul
următor:
– când, pe baza probelor administrate, rezult ă, ca
probabilă, o anumit ă zi, „data mor ții” va fi acea zi;
– când, din probele administ rate, nu se poate stabili o
asemenea zi ca dat ă a morții, obligatoriu va fi stabilit ă ca
dată a morții, după caz: 1) ultima zi a termenului de 4 ani ,
în ipoteza declar ării morții precedat ă de declararea
dispariției; 2) ultima zi a termenului de un an , în ipoteza
declarării morții neprecedat ă de declara ția dispariției.
b) Efectele hot ărârii declarative de moarte
Hotărârea declarativ ă de moarte produce acelea și efecte
juridice, în principiu, ca și moartea fizic constatat ă:
încetarea capacit ății de folosin ță a persoanei fizice . Cu
referire la acest aspect, art. 18 alin. (1) din Decretul nr.

37831/1954 prevede: „ De îndată ce hotărârea declarativ ă de
moarte a r ămas definitiv ă, cel dispărut este socotit c ă a
murit la data stabilit ă prin hotărâre, ca fiind aceea a
morții” (s.n.).
Este de observat c ă, deși constitutiv ă, hotărârea declarativ ă
de moarte produce efect retrospectiv (ex tunc), iar nu
numai pentru viitor (ex nunc), în sensul c ă persoana
dispărută este socotit ă că a murit pe data stabilit ă în
hotărâre ca fiind data mor ții.
c) Anularea hot ărârii declarative de moarte
Reglementând acest aspect, art. 20 din Decretul nr.
31/1954 dispune: „Dac ă cel declarat mort este în via ță, se
poate cere, oricând, anularea hot ărârii prin care s-a
declarat moartea”.
Procedura anul ării presupune intentarea unei ac țiuni în
anulare, care poate fi formulat ă de orice persoan ă
interesată și, cum e firesc, în primul rând de cel declarat
mort; prezen ța sa în via ță este mai puternic ă decât
prezumția stabilită prin hotărârea declarativ ă de moarte.
Efectul hot ărârii de anulare se produce atât în dreptul civil,
cât și în alte ramuri de drept8. Aici ne intereseaz ă efectul
hotărârii în dreptul civil.
Aspectul esen țial – nepatrimonial – este acela c ă încetarea
capacității de folosin ță este înlăturată.

8 Bunăoară, art. 22 din Codul familiei prevede: „În cazul în care so țul unei
persoane declarat ă moartă s-a recăsătorit și, după aceasta, hot ărârea declarativ ă de
moarte este anulat ă, căsătoria cea nou ă rămâne valabil ă. Prima c ăsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii c ăsătorii”.

379Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prev ăzut
de alin. (2) al art. 20: „Cel care a fost declarat mort poate
cere, după anularea hot ărârii declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale . Cu toate acestea, dobânditorul
cu titlu oneros nu este obligat s ă le înapoieze , decât dac ă
se face dovada c ă la data dobândirii știa că persoana
declarată moartă este în via ță” (s.n.).
10. Comorien ții
Potrivit art. 21, „ În cazul în care mai multe persoane au
murit în aceea și împrejurare, f ără să se poată stabili dac ă
una a supravie țuit alteia, ele sunt socotite c ă au murit
deodată” (s.n.).
Ceea ce reglementeaz ă art. 21 este denumit în doctrin ă
comorienți (adică comuritori sau persoane care au murit în
aceeași împrejurare, f ără a se putea stabili c ă una a
supraviețuit alteia). Situa ția juridică numită comorienți
prezintă utilitate practic ă, îndeosebi în materie
succesoral ă, deoarece, potrivit art. 654 C. civ., „Pentru a
succede, trebuie neap ărat ca perioada ce succede s ă existe
(adică să fie în viață – n.a.) în momentul deschiderii
succesiunii”.
Dovada clipei mor ții se poate face cu orice mijloc de
probă admis de lege. Exist ă și cazuri în care o asemenea
probă nu poate fi f ăcută, cum e cazul comorien ților.
Pentru aceast ă ipoteză, legiuitorul instituie prezum ția
simultaneit ății ori a concomiten ței momentului mor ții.

380În doctrină, s-a mai precizat c ă situația comorien ților
presupune persoane între care exist ă vocație succesoral ă
reciprocă.
F. C. Capacitatea de
exercițiu a persoanei fizice
1. Noțiune și caractere juridice
a) Definiția capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice
Așa cum a rezultat din expunerea anterioar ă, în structura
capacității civile a omului intr ă două elemente:
capacitatea de folosin ță și capacitatea de exercițiu.
O parte component ă a capacității civile este capacitatea de
exercițiu. În definirea capacit ății de exerci țiu a persoanei
fizice, urmeaz ă a se ține seama și de prevederile art. 5 alin.
(3) din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de exerci țiu
este capacitatea persoanei de a- și exercita drepturile și de
a-și asuma obliga țiile, săvârșind acte juridice ” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de
exercițiu a persoanei fizice ca acea parte a capacit ății
civile a omului care const ă în aptitudinea acestuia de a
dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și
executa obliga ții civile prin încheierea de acte juridice
civile9.
b) Caracterele juridice ale capacit ății de exerci țiu a
persoanei fizice

9 Gh. Beleiu, op.cit ., p. 277.

381Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice înf ățișează
următoarele caractere juridice10:
– Legalitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice
înseamnă că instituirea, stabilirea con ținutului , precum și
încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte
nefiind de domeniul voin ței individuale.
– Generalitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice
se referă la conținutul acesteia și constă în aptitudinea
omului de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și
asuma și executa obliga țiile civile prin încheierea oricăror
acte juridice civile, cu excep ția celor oprite prin lege.
Gradul de generalitate difer ă, după cum e vorba de
capacitatea de exerci țiu deplină ori capacitatea de
exercițiu restrânsă.
– Inalienabilitatea capacității de exerci țiu a persoanei
fizice este consacrat ă expres, în art. 6 alin. (2) din Decretul
nr. 31/1954 astfel: „Nimeni nu poate renun ța, nici în tot și
nici în parte (…) la capacitatea de exerci țiu”.
– Intangibilitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice
este stabilit ă în același art. 6 alin. 1 (ca și intangibilitatea
capacității de folosin ță) în termenii urm ători: „Nimeni nu

10 De la început trebuie precizat c ă însușirile ori caracterele
juridice, pe care le avem aici în vedere, se cuvine s ă fie raportate
doar la „deplina capacitate de exerci țiu” și „capacitatea de
exercițiu restrâns ă”, iar nu și la lipsa capacității de exerci țiu a
persoanei fizice. Apoi, este de men ționat că, în compara ție cu
caracterele juridice ale capacit ății de folosin ță a persoanei fizice,
capacitatea de exerci țiu nu se caracterizeaz ă prin universalitate .

382poate fi (…) lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege ”
(s.n.).
– Egalitatea capacității de exerci țiu a persoanei fizice este
stabilită, în comun, cu egalitatea capacit ății de folosin ță –
„indiferent de ras ă, sex, naționalitate, religie, opinie
politică sau altă împrejurare – de art. 4 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954.
2. Premisele și felurile capacit ății de exerci țiu a
persoanei fizice
a) Premise
Două sunt aceste premise, și anume: existența capacității
de folosință a persoanei fizice; existența discernământului ,
adică a puterii omului de a- și reprezenta corect
consecințele juridice ale manifest ării sale de voin ță.
Prima premis ă nu ridică probleme, deoarece, dup ă cum
am precizat, un caracter juridic al capacit ății de folosin ță a
persoanei fizice este universalitatea sa: aparține tuturor
oamenilor.
A doua premis ă se înfățișează diferit, în principal, de
vârsta omului: într-o prim ă perioadă, de frăgezime a
vârstei, nu exist ă discernământul vie ții juridice civile;
apoi, discern ământul începe s ă se formeze, s ă se dezvolte,
să se consolideze; în fine, de la o anumit ă vârstă, omul
trebuie prezumat c ă a dobândit experien ța necesară vieții
juridice civile proprii. În afară de vârstă, discernământul este în func ție și de
sănătatea minții.

383b) Feluri
Ținând seama de existen ța și de calitatea
discernământului omului, având în vedere înaintarea
lui în vârst ă, capacitatea de exerci țiu are trei ipostaze :
lipsa capacității de exerci țiu; capacitatea de exerci țiu
restrânsă; capacitatea de exerci țiu deplină.
Aceste ipostaze ori feluri ale capacit ății de exerci țiu
necesită anumite caracteriz ări, pe care le vom face în
continuare.
3. Lipsa capacit ății de exerci țiu a persoanei fizice
a) Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de
exercițiu
Potrivit art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Nu au
capacitatea de exerci țiu:
– minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani11;
– persoana pus ă sub interdic ție” (s.n.). De re ținut că
această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu exist ă,
potrivit dreptului civil român, și alte persoane fizice lipsite
de capacitatea de exerci țiu.

b) Reprezentarea legal ă a persoanelor fizice lipsite de
capacitatea de exerci țiu
Potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „ Pentru
cei ce nu au capacitate de exerci țiu, actele juridice se fac
de reprezentan ții lor legali ” (s.n.).

11 Precizăm că, în materie testamentar ă, limita este de 16 ani , iar nu 14,
deoarece art. 806 C. civ. dispune: „Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici
într-un fel (…)”.

384Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (1) C. fam.:
„Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor și de a-l reprezenta în actele civile
până la data la care el împline ște vârsta de paisprezece
ani” (s.n.); art. 124 alin. (1) C. fam.: „Tutorele are
obligația de a administra bunurile minorului și de a-l
reprezenta în actele civile îns ă numai pân ă la data când
acesta împline ște vârsta de paisprezece a ni” (s.n.); art.
147 C. fam.: „Regulile privitoare la tutela minorului care
nu a împlinit vârsta de paisprezece ani se aplic ă și în cazul
tutelei celui pus sub interdic ție, în măsura în care legea nu
dispune altfel” (s.n.). Deci, interzisul judec ătoresc este
reprezentat de tutore. După cum vom ar ăta, în anumite cazuri, reprezentarea
legală este realizat ă de curatorul celui lipsit de capacitate
de exercițiu.
c) Actele juridice civile permise celui lipsit de
capacitatea de exerci țiu
Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa
capacității de exerci țiu datorată lipsei de discern ământ nu
trebuie să funcționeze împotriva acestei finalit ăți, ci numai
atât cât e necesar.
De aceea, cu toate c ă legea civil ă nu prevede expres
asemenea acte, totu și, doctrina și jurispruden ța admit,
constant, solu ția valabilit ății actelor încheiate de o
asemenea persoan ă, dacă e vorba despre: acte de
conservare , care, prin defini ție, nu pot fi v ătămătoare,
indiferent cine le face (majorul, minorul ori interzisul);

385asemenea acte sunt: soma ția, întreruperea unei prescrip ții
prin cererea de chemare în judecat ă etc.; acte mărunte , care
se încheie zilnic, pentru nevoile obi șnuite ale traiului
(cumpărare de rechizite școlare, dulciuri etc.).
d) Încetarea st ării juridice a lipsei capacit ății de
exercițiu
Pentru minor , lipsa capacit ății de exerci țiu înceteaz ă fie
prin împlinirea vârstei de 14 ani (când dobânde ște
capacitatea de exerci țiu restrâns ă), fie prin moarte .
Pentru interzisul judec ătoresc , lipsa capacit ății sale de
exercițiu înceteaz ă fie prin ridicarea interdic ției, fie prin
moarte.
4. Capacitatea de exerci țiu restrâns ă
a) Definiția capacit ății de exerci țiu restrânse
Capacitatea de exerci țiu restrâns ă este aptitudinea
minorului de 14-18 ani de a dobândi și exercita drepturi
civile și de a-și asuma și executa obliga ții civile prin
încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile .
Textul, de principiu, care reglementeaz ă capacitatea de
exercițiu restrâns ă este cel al art. 9 din Decretul nr.
31/1954: „ Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece
ani are capacitatea de exerci țiu restrâns ă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrâns ă se
încheie de c ătre acesta cu încuviin țarea prealabil ă a
părinților sau a tutorelui ” (s.n.).
Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (2) C. fam.: „După împlinirea vârstei de paisprezece ani, minorul î și
exercită singur drepturile și își execută tot astfel

386obligațiile, însă numai cu încuviin țarea prealabil ă a
părinților spre a-l ap ăra împotriva abuzurilor din partea
celor de-al treilea”; art. 133 alin. (2) C. fam.: „Minorul care
a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu
încuviințarea prealabil ă a tutorelui, iar în cazurile prev ăzute
în art. 132 și art. 152 lin. c), cu încuviin țarea prealabil ă a
curatorului”. b) Începutul capacit ății de exerci țiu restrânse
Din conținutul dispozi țiilor legale sus-men ționate, care se
referă, in terminis , la minorul „care a împlinit
paisprezece ani”, rezult ă că începutul capacit ății de
exercițiu restrâns ă este marcat de data împlinirii vârstei de
14 ani . Trebuie precizat c ă, pentru a func ționa regula
dobândirii capacit ății de exerci țiu restrânse la împlinirea
vârstei de 14 ani, este necesar ca, pân ă la această vârstă,
minorul să nu fi fost pus sub interdic ție judecătorească
12.
c) Conținutul capacit ății de exerci țiu restrânse
Pentru determinarea con ținutului capacit ății de exerci țiu
restrânse apare ca util ă clasificarea actelor juridice civile,
prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani, dup ă cum
urmează:
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le
poate încheia valabil, personal și singur, fără vreo
încuviințare prealabil ă. Din aceast ă categorie fac parte:
actele pe care le putea încheia pân ă la împlinirea vârstei de
14 ani (actele de conservare și actele mărunte); actele de
administrare, dac ă nu sunt lezionare (art. 15 alin. (1) din

12 Potrivit art. 142 alin. (2) C. fam., „Pot fi pu și sub interdic ție și minorii”.

387Decretul nr. 31/1954); dac ă a împlinit 16 ani, poate
dispune, prin testament, de jum ătate din ceea ce ar fi putut
dispune dac ă ar fi fost major (art. 807 C. civ.).
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le
poate încheia valabil, personal, dar numai cu
încuviințarea prealabil ă a ocrotitorului legal13. Din
această categorie fac parte actele de administrare , atât cele
privitoare la un bun ( ut singuli ), cât și cele care privesc
patrimoniul minorului. Sunt asemenea acte: închirierea
unui bun, contractul de antrepriz ă pentru repararea unui
bun etc.
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le
poate încheia, personal, dar cu dubl ă încuviințare (a
ocrotitorului legal și a autorit ății tutelare) . Din aceast ă
categorie fac parte actele de dispozi ție, precum
înstrăinarea, grevarea cu o sarcin ă reală (gaj, ipotec ă),
renunțarea la un drept sau tranzac ția.
– Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar
permise majorului). Aces te acte sunt cele prev ăzute de art.
133 alin. (3) și art. 12 din Codul familiei. Potrivit art. 133
alin. (3), „Minorul nu poate s ă facă, nici chiar cu
încuviințare, donații și nici să garanteze obliga ția altuia ”
(s.n.). Iar potrivit art. 128: „Este oprit s ă se încheie acte
juridice între tutore, so țul, o rudă în linie dreapt ă ori frații
sau surorile tutorelui, de o parte și minor, de alta”.
d) Încetarea capacit ății de exerci țiu restrânse

13 De reținut că, pentru minorul de 14-18 ani, nu vorbim de reprezentantul
legal, ci de ocrotitorul legal (deoarece el are capacitatea de exerci țiu, dar restrâns ă).

388Capacitatea de exerci țiu restrâns ă încetează în următoarele
cazuri:
– la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobânde ște
deplina capacitate de exerci țiu;
– dacă femeia se c ăsătorește înainte de 18 ani (de la 16
ani, iar în anumite condi ții, chiar de la 15 ani), când, de
asemenea, ea dobânde ște deplina capacitate de exerci țiu;
– dacă minorul este pus sub interdic ție judecătorească
(ceea ce îl face s ă devină lipsit de capacitate de exerci țiu,
total); – prin moarte (când înceteaz ă și capacitatea de folosin ță).
5. Capacitatea de exerci țiu deplină
a) Definiția capacit ății de exerci țiu depline
Deplina capacitate de exerci țiu a persoanei fizice poate fi
definită ca aptitudinea omului de a dobândi și exercita
drepturile civile și de a-și asuma și executa obliga țiile
civile prin încheierea – personal și singur – a tuturor
actelor juridice civile .
Din defini ție rezultă că însușirea capacit ății de exerci țiu de
a fi deplin ă rezidă în trei caracteristici: 1) actele juridice
civile se încheie personal (iar nu prin reprezentant legal ,
ca în cazul lipsei capacit ății de exerci țiu); desigur, chiar în
cazul în care omul cu deplin ă capacitate de exerci țiu
încheie actul juridic civil prin reprezentare , aceasta este o
reprezentare convențională, izvorâtă din contractul de
mandat, pe care-l încheie personal ; 2) actele juridice civile
le încheie singur (fără vreo încuviin țare prealabil ă, ca în
cazul capacit ății de exerci țiu restrâns ă; 3) persoana cu

389capacitate deplin ă de exercițiu poate încheia toate actele
juridice civile; desigur, atributul „toate” nu exclude unele
acte interzise, oprite chiar și pentru cel cu capacitate de
exercițiu deplină; spunând aceasta avem în vedere faptul
că îngrădirile capacit ății de folosin ță reprezintă, în același
timp, și îngrădiri ale capacit ății de exerci țiu.
b) Începutul capacit ății de exerci țiu depline
Data la care se dobânde ște deplina capacitate de exerci țiu
este stabilit ă de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 în termenii
următori: „ Capacitatea deplin ă de exercițiu începe de la
data când persoana devine major ă. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani . Minorul
care se căsătorește dobândește, prin aceasta , capacitatea
deplină de exercițiu” (s.n.).
Din aceste prevederi rezult ă că există două moduri de
dobândire a deplinei capacit ăți de exerci țiu:
– dobândirea prin împlinirea majoratului civil , adică la
împlinirea vârstei de 18 ani;
– dobândirea prin încheierea c ăsătoriei , de către femeie
înainte de a împlini vârsta de 18 ani; aceasta rezult ă din
coroborarea art.8 alin. (3) (susmen ționat) cu art.4 din
Codul familiei, potrivit c ăruia „Bărbatul se poate c ăsători
numai dac ă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia
numai dac ă a împlinit șaisprezece ani. Cu toate acestea,
pentru motive temeinice, se poate încuviin ța căsătoria
femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviin țarea se
poate da de Prim ăria Capitalei României sau de prefectura

390județului în raza c ăruia își are domiciliul femeia și numai în
temeiul unui aviz dat de un medic oficial” (s.n.).
c) Conținutul capacit ății de exerci țiu depline
Definiția capacității de exerci țiu depline a persoanei fizice
exprimă, sintetic, tocmai con ținutul ei: aptitudinea omului
de a încheia, personal și singur, orice act juridic civil, prin
care dobânde ște ori exercit ă un drept subiectiv civil sau î și
asumă ori execut ă o obligație civilă.
Cum nu se poate face o prezentare exhaustiv ă a
drepturilor și a obligațiilor civile, este evident c ă nu
poate fi prezentat con ținutul capacit ății de exerci țiu
depline decât generic , iar nu și printr-o enumerare a
actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei fizice cu capacitate de exerci țiu deplină. Este, îns ă,
necesar a sublinia c ă nu intră în acest con ținut acele
acte care sunt oprite de lege, printr-o limit ă a
capacității de folosin ță a persoanei fizice.
d) Încetarea capacit ății de exerci țiu depline
Aceste cazuri sunt urm ătoarele:
– o dată cu încetarea capacit ății de folosin ță (adică prin
moarte);
– prin punerea sub interdic ție judecătorească;
– prin anularea (desfiin țarea) căsătoriei, înainte ca femeia
să fi împlinit 18 ani.
6. Sancțiunea nerespect ării regulilor capacit ății de
exercițiu
Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerci țiu a
persoanei fizice se poate solda cu:

391– consecin țe penale, dac ă nu s-a respectat intangibilitatea
ori egalitatea capacit ății de exerci țiu (potrivit art.247 C.
pen.);
– nulitatea relativ ă a actului juridic; aceasta este
sancțiunea specific ă în materia capacit ății de exerci țiu.

II. PERSOANA JURIDIC Ă

1. Noțiunea, clasificarea și elementele constitutive
ale persoanei juridice
A. Noțiunea persoanei juridice
a) Definiția persoanei juridice
După cum am ar ătat, pentru dreptul civil, „persoana
juridică” este subiectul colectiv de drept, adic ă un colectiv
de oameni care, întrunind condi țiile cerute de lege, este
titular de drepturi subiective și obligații civile . Expresia
echivalent ă este aceea de persoan ă morală (pentru a o
deosebi de persoana fizică, adică omul, privit individual).
b) Fundamentul persoanei juridice
Ideea potrivit c ăreia numai oamenii au calitatea de
subiecte de drept urmeaz ă a fi dus ă mai departe în
examinarea persoanelor juridice . În drept, oamenii pot s ă
apară, ca subiecte, nu numai privi ți individual, ca persoane
fizice. Necesit ăți sociale, științific explicate, au determinat
organizarea unor forma țiuni colective de oameni, care s ă
participe la via ța juridică, în calitate de subiecte de sine
stătătoare, independente de calitatea individual ă de subiect

392de drept a fiec ărui membru al colectivului alc ătuitor. Au
apărut astfel persoanele juridice.
Legislația noastră, pornind de la ideea c ă persoana
juridică reprezint ă o realitate social ă, în spatele c ăreia
întotdeauna exist ă un colectiv organizat de oameni,
stabilește, în mod limpede, acele elemente esen țiale ce
trebuie să fie reunite pentru ca acest colectiv s ă capete
personalitate juridic ă.

B. Clasificarea persoanelor juridice
a) Enumerarea persoanelor juridice
– În anumite cazuri, cu totul excep ționale, la
raporturile juridice civile poa te participa în mod direct
însuși statul . În art. 25 din Decretul nr. 31/1954 se arat ă că
„Statul este persoana juridic ă în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de
drepturi și obligații. El particip ă în astfel de raporturi prin
Ministerul Finan țelor, afar ă de cazurile în care legea
stabilește anumite alte organe în acest scop” (s.n.).
– Calitatea statului de subiect de drept civil (adic ă
„persoană juridică”, cum îl calific ă art. 25) nu se confund ă
cu calitatea de persoa ne juridice, care apar ține organelor
statului din cele trei puteri: legislativă, executiv ă și
judecătorească.
Organele puterii legislative , cu calitate de persoan ă
juridică, sunt cele dou ă Camere ale Parlamentului
României: Camera Deputa ților și Senatul.

393Dintre organele puterii executive , având calitatea de
persoană juridică, fac parte: Pre ședinția Republicii,
Guvernul României, ministerele și alte organe centrale ale
administra ției de stat, consiliile locale și prefecturile.
Organele puterii judec ătorești cuprind, în prezent,
atât instan țele judecătorești, cât și organele parchetului.
– alte categorii de persoane juridice: unitățile
administrativ-teritoriale (județul, municipiul, sectorul
municipiului Bucure ști, orașul și comuna); agenții
economici de stat (regiile autonome și societățile
comerciale cu capital integral de stat); cooperative și
uniunile acestora ; partidele politice și organiza țiile
obștești (sindicate, ligi ș.a.); societățile comerciale și
societățile agricole ; asociații și fundații; cultele religioase .

b) Criterii de clasificare și categoriile
corespunz ătoare de persoane juridice
• După forma dreptului de proprietate, care este
sursa form ării patrimoniului, distingem urm ătoarele
categorii de persoane juridice :
– persoane juridice de stat ; din aceast ă categorie fac
parte: statul, organele de stat, ale celor trei puteri
(legislativ ă, executiv ă și judecătorească), instituțiile de
stat, unitățile administrativ-teritoriale, regiile autonome și
societățile comerciale cu capital integral de stat;
– persoane juridice private sau particulare ; din
această categorie fac parte toate persoanele juridice, cu
excepția celor de stat, cooperatiste și mixte (precum:

394societățile comerciale, cele agrico le, cultele religioase,
asociațiile de locatari);
– persoane juridice cooperatiste ori obștești; din
această categorie fac parte: cooperativele, organiza țiile
obștești (partidele politice, uniuni, asocia țiile, ligi,
sindicate);
– persoane juridice mixte ; aici se încadreaz ă
societățile mixte, adic ă cele înfiin țate prin participarea de
asociați români și străini.
• După naționalitatea lor, persoanele juridice se
împart în dou ă categorii: persoane juridice române ;
persoane juridice străine.
• După sediul lor, distingem dou ă categorii de
persoane juridice: cele cu sediul în România ; cele cu
sediul în străinătate.
• După natura scopului lor, persoanele juridice se
împart în: persoane juridice cu scop patrimonial ; persoane
juridice cu scop nepatrimonial .
C. Elementele constitutive ale persoanei juridice
a) Prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr.
31/1954
Reamintim c ă, potrivit textului, este persoan ă juridică
„orice organiza ție care are o organizare de sine st ătătoare
și un patrimoniu propriu , afectat realiz ării unui anume
scop, în acord cu interesul ob ștesc” (s.n.). Din aceast ă
dispoziție, de principiu , rezultă că trei sunt elementele
constitutive ale calit ății de persoan ă juridică: o organizare
de sine stătătoare , adică proprie ; un patrimoniu propriu ,

395adică distinct ; un scop propriu, determinat și în acord cu
interesul general, ob ștesc.
b) Conținutul elementelor constitutive ale
persoanei juridice
• Organizarea de sine st ătătoare (organizarea
proprie)
Prin organizarea de sine st ătătoare ori organizarea
proprie se înțelege acel element constitutiv al persoanei
juridice care const ă în alcătuirea ca un tot unitar .
„Organizarea proprie” presupune precizarea a dou ă
aspecte esen țiale: compartimentarea colectivului pe
activități de desf ășurat și precizarea persoanei ori a
persoanelor care vor reprezenta persoana juridic ă în
raporturile cu ter ții. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr.
15/1990, „Regiile autonome pot înfiin ța în cadrul
structurii lor: uzine, fabr ici, servicii, sucursale și alte
asemenea subunit ăți necesare realiz ării obiectului de
activitate”; în art. 15 din aceea și lege se prevede:
„Activitatea curent ă a regiei autonome este condus ă de un
director federal sau un dir ector, numit de consiliul de
administra ție, cu avizul ministrului de resort”.
• Patrimoniul propriu
Patrimoniul propriu, distinct, este acel element
constitutiv care const ă în totalitatea drepturilor și a
obligațiilor patrimoniale care au ca titular pe îns ăși
persoana juridic ă. Patrimoniul propriu al persoanei
juridice este distinct atât fa ță de patrimoniile altor
persoane juridice, cât și față de patrimoniul fiec ărei

396persoane (fizice ori juridice) care intr ă în „colectivul” s ău.
Ca și la persoana fizic ă, patrimoniul propriu al persoanei
juridice este format din dou ă laturi; cea activă, cuprinzând
drepturile patrimoniale (reale ori de crean ță) și cea pasivă,
cuprinzând obligațiile patrimoniale (contractuale ori
extracontractuale).
• Scopul propriu (obiectul de activitate propriu)
Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul
propriu este obiectul de activitate al subiectului colectiv
de drept civil , el indicând îns ăși rațiunea de a fi a
persoanei juridice.
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie
să îndeplineasc ă următoarele condi ții: să fie determinat; s ă
fie în concordan ță cu interesul ob ștesc, general.
Scopul propriu determin ă limitele capacit ății de
folosință a persoanei juridice, în c onformitate cu principiul
specialității acestei capacit ăți (art. 34 din Decretul nr.
31/1954).

2. Înființarea persoanei juridice
A. Aspecte generale
a) Noțiunea înfiin țării persoanei juridice
Prin înființarea persoanei juridice înțelegem crearea
unui subiect colectiv de drept civil, în condi țiile legii .
b) Reglementarea înfiin țării persoanelor juridice
Normele generale privind înfiin țarea persoanelor
juridice se g ăsesc cuprinse în art. 28 din Decretul nr.
31/1954.

397Modurile de înfiin țare prevăzute de acest articol pot fi
denumite astfel: înfiin țarea prin actul de dispozi ție al
organului de stat competent ; înființarea prin actul de
înființare recunoscut ; înființarea prin actul de înfiin țare
autorizat ; înființarea prin alt mod reglementat de lege .
Normele speciale privind înfiin țarea diferitelor
categorii de persoane juridice se g ăsesc în actele
normative aplicabile acestora . Desigur, enumerarea
acestor categorii trebuie s ă înceapă cu Constitu ția
României, unde se g ăsește reglementarea fundamental ă
privind înfiin țarea organelor statului, din cele trei
categorii: ale puterii legisla tive, ale puterii executive și ale
puterii judec ătorești.
B. Conținutul modurilor de înfiin țare
a) Conținutul înfiin țării „prin actul de dispozi ție al
organului de stat competent”
În concep ția legii generale a persoanelor juridice –
Decretul nr. 31/1954 – modul de înfiin țare
enunțat de art. 28 lit. a) a fost rezervat cre ării persoanelor
juridice de stat .
Prin „act de dispozi ție al organului de stat
competent”, care ar e ca efect crearea persoanei juridice,
trebuie să se înțeleagă: lege adoptată de Parlamentul
României; hotărâre a Guvernului României; hotărâre a
consiliului jude țean ori a consiliului local.
b) Conținutul înfiin țării „prin actul de înfiin țare
recunoscut”

398Acest mod de înfiin țare, enunțat de art. 28 lit. b), a
fost rezervat pentru organiza țiile cooperatiste și unitățile
lor anexe.
Înființarea unei persoane juridice cooperatiste, prin
modul enun țat, presupune adoptarea urm ătoarelor acte:
actul de constituire , adoptat de adunarea general ă,
conferință ori congres, dup ă caz; statutul organiza ției;
aceste dou ă acte alcătuiesc ceea ce se nume ște, generic,
„actul de înfiin țare”; actul recunoa șterii actului de
înființare, prin care se verific ă doar legalitatea (iar nu și
oportunitatea) actului de înfiin țare.
Este de re ținut că înființarea completă a persoanei
juridice mai presupune o opera țiune juridic ă, și anume
înregistrarea la organul de stat prev ăzut de lege (de
regulă, la organul fiscal).
c) Conținutul înfiin țării „prin actul de înfiin țare
autorizat”
Acest mod de înfiin țare, enunțat de art. 28 lit. c), este
rezervat persoanelor juridice men ționate în art. 31:
„Organizațiile obștești, ca sindicatele, uniunile de
scriitori, arti ști sau compozitori, asocia țiile cu scop
nepatrimonial, precum și instituțiile și întreprinderile
anexe, create de acestea, sunt persoane juridice, dac ă au
autorizarea prealabil ă a înfiin țării lor, dat ă de către
organele și condițiile prevăzute de lege” (s.n.).
„Autorizarea înfiin țării” persoanelor juridice este
reglementat ă de către mai multe acte normative, de pild ă:

399– pentru partidele politice și organizațiile obștești,
„autorizarea” înfiin țării se d ă de către Tribunalul
municipiului Bucure ști, potrivit Legii partidelor politice;
– pentru societățile comerciale cu participare str ăină
este necesar ă „autorizarea” instan ței judecătorești după
obținerea, prealabil ă, a „autoriz ării” Agenției Naționale de
Dezvoltare, potrivit Legii nr. 35/1991.
Înființarea persoanei juridice „prin actul de înfiin țare
autorizat” cuprinde urm ătoarele acte juridice:
– actul de constituire , care, de regul ă, este „contract
de societate” ori „contract de asociere”, încheiat în form ă
autentică notarială;
– statutul societ ății, al asocia ției etc. (de regul ă, tot în
formă autentică); împreun ă, aceste dou ă acte alcătuiesc
„actul de înfiin țare”;
– autorizarea , care este actul ce provine fie de la
justiție, fie de la un organ al puterii executive, dup ă caz.
Pentru completa înființare a persoanei juridice se mai
cere, uneori, înc ă o operațiune juridic ă: înmatriculare,
înregistrare ori înscriere , după caz (aceast ă formalitate
condiționează, de regul ă, dobândirea capacit ății de
folosință deplină de către persoana juridic ă).
d) Conținutul înfiin țării „printr-un alt mod
reglementat de lege”
Sunt supuse înfiin țării „printr-un alt mod reglementat
de lege” urm ătoarele categorii de persoane juridice:

400– statul român ; acesta este declarat , direct, de c ătre
lege ca având calitatea de persoan ă juridică (art. 25 din
Decretul nr. 31/1954);
– misiunile diplomatice și oficiile consulare ; potrivit
„articolului unic” al Legii nr. 37/1991, înfiin țarea și
desființarea acestora se fac prin decret al Pre ședintelui
României, la propunerea Guvernului;
– asociațiile de locatari , care iau fiin ță, de drept, prin
întrunirea condi țiilor prevăzute de lege, adic ă de art. 65
din Legea nr. 5/1973 și de Statutul asocia țiilor de locatari
aprobat prin Decretul nr. 387/1977.

3. Capacitatea civil ă a persoanei juridice
A. Aspecte generale
a) Capacitatea civil ă a persoanei juridice
Capacitatea civil ă este expresia care desemneaz ă
capacitatea în dreptul civil . Ea are ca gen proxim no țiunea
de „capacitate juridic ă” sau „capacitate de drept”, care
înseamnă aptitudinea – general ă – de a fi titular de
drepturi și de obliga ții.
Prin capacitatea civil ă a persoanei juridice înțelegem
aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi
și obligații civile – capacitatea de folosin ță – și aptitudinea
de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și
asuma și îndeplini obliga ții civile prin încheierea de acte
juridice civile, de c ătre organele sale de conducere –
capacitatea de exerci țiu.
b) Structura capacit ății civile a persoanei juridice

401Și în cazul subiectului col ectiv de drept civil –
persoana juridic ă –, capacitatea civil ă este alcătuită, ca și
în cazul capacit ății civile a persoanei fizice, din două
elemente :
– capacitatea de folosin ță, adică aptitudinea sa de a
avea drepturi și obligații civile;
– capacitatea de exerci țiu, adică aptitudinea sa de a
dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și
executa obliga ții civile prin încheierea de acte juridice
civile, de c ătre organul de conducere.
B. Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice
a) Definiție și caractere juridice
Definiția capacit ății de folosin ță a persoanei juridice
Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este
acea parte a capacit ății civile a subiectului colectiv de
drept civil care const ă în aptitudinea sa de a avea drepturi
și obligații civile.
• Caracterele juridice ale capacit ății de folosin ță a
persoanei juridice
Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice se
caracterizeaz ă prin următoarele trăsături:
Legalitatea capacității de folosin ță a persoanei
juridice înseamn ă însușirea acesteia de a fi instituit ă numai
de către lege , de a i se stabili începutul, con ținutul și
încetarea doar prin norme legale.
Inalienabilitatea este trăsătura capacit ății de folosin ță
a persoanei juridice de a nu putea fi înstr ăinată ori cedată
și de a nu se putea renun ța la ea, nici în tot și nici în parte.

402Intangibilitatea este caracterul capacit ății de folosin ță
a persoanei juridice care const ă în însușirea acesteia de a
nu i se putea aduce îngr ădiri decât în cazurile și în
condițiile stabilite de lege.
Caracterul juridic distinct al capacit ății de folosin ță a
persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și constă în
însușirea acesteia de a cupr inde doar posibilitatea
subiectului colectiv de dr ept civil de a nu avea acele
drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului
specialității capacității de folosin ță a persoanei juridice ,
adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care
persoana juridic ă a fost înfiin țată.
b) Începutul capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice
Potrivit art. 32 din Decret ul nr. 31/1954, persoanele
juridice sunt supuse înregistr ării sau înscrierii, dac ă legile
care le sunt aplicabile reglementeaz ă această înregistrare
sau înscriere”.
Potrivit art. 33 din acela și act normativ, „ Persoanele
juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a
avea drepturi și obligații de la data înregistr ării lor .
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi și obligații, după caz, de la data actului de
dispoziție care le înfiin țează, de la data recunoa șterii ori a
autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerin țe, prevăzută de lege. Cu toate acestea,
chiar înainte de data înregistr ării sau de data actului de
recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerin țe ce

403ar fi prevăzute, persoana juridic ă are capacitatea chiar de
la data actului de înfiin țare, cât prive ște drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obliga țiilor și a
oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai
întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridic ă
să ia ființă în mod valabil ” (s.n.).
Din art. 33 este de re ținut distincția între: începutul
capacității de folosin ță deplină a persoanei juridice (pe
care alin. (1) și (2) ale art. 33 o numesc „capacitatea de a
avea drepturi și obligații”); și începutul capacit ății de
folosință restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care
alin. (3) al art. 33 o denume ște, pur și simplu, „capacitate”).
Din conținutul art. 33 alin. (1)-(2) rezult ă că începutul
capacității de folosin ță (deplină) a persoanei juridice este
marcat de unul din urm ătoarele momente: data
înregistrării, pentru persoanele juridice supuse acesteia;
data actului de dispozi ție care înfiin țează persoana juridic ă
(nesu-pusă înregistrării); data recunoa șterii actului de
înființare (la fel, dac ă persoana juridic ă nu este supus ă
înregistrării); data îndeplinirii altei cerin țe prevăzute de
lege (tot astfel, dac ă persoana juridic ă nu este supus ă
înregistrării).
c) Conținutul capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice
Conținutul capacit ății de folosin ță deplină a persoanei
juridice este exprimat chiar în defini ția acestuia:
aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile , în
general.

404Analitic, con ținutul capacit ății de folosin ță a
persoanei juridice poate fi exprimat dac ă apelăm la două
criterii : cel al naturii drepturilor și al obliga țiilor civile și
cel al izvorului acestora.
După primul criteriu, con ținutul capacit ății de
folosință a persoanei juridice se exprim ă în aptitudinea de
a avea: totalitatea drepturilor patrimoniale și personale-
nepatrimoniale civile – care formeaz ă latura activ ă a
conținutului – și totalitatea obliga țiilor patrimoniale și
nepatrimoniale civile – care formeaz ă latura pasiv ă a
conținutului.
După al doilea criteriu, se pot distinge drepturile și
obligațiile civile care au ca izvor, dup ă caz: legea, actul
juridic ori faptul juridic . În altă exprimare, în con ținutul
capacității de folosin ță a persoanei juridice intr ă drepturile
și obligațiile civile contractuale și cele extracontractuale .
d) Încetarea capacit ății de folosin ță a persoanei
juridice
În această privință, de lege lata , lipsește un text care
să prevadă momentul sfâr șitului acestei capacit ăți. În
această situație, trebuie s ă admitem – în lumina
principiilor în materie – c ă, o dată cu încetarea fiin ței
persoanei, se sfâr șește și capacitatea sa de folosin ță.
C. Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice
a) Definiție și specific
• Definiția capacit ății de exerci țiu a persoanei
juridice

405Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice este
acea parte a capacit ății civile care const ă în aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a dovedi și exercita
drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini
obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile, de
către organele sale de conducere .
• Specific
Spre deosebire de persoana fizic ă – omul privit
individual, care este dotat de la natur ă, cu discern ământ –
persoana juridic ă, adică un colectiv de oameni, nu poate
avea o voin ță proprie, a sa, distinct ă de voința celor care
compun colectivul. Totu și, și persoana juridic ă trebuie să
participe la circuitul civil ( și) prin încheierea de acte
juridice civile , acte de a c ăror esență este voința, bazată pe
discernământ. Față de aceste împrejur ări, legiuitorul a
adoptat solu ția consider ării voinței unei sau a unor
persoane din colectivul pe rsoanei juridice ca fiind îns ăși
voința subiectului colectiv de dr ept civil. Acest procedeu
juridic con ține, organic, reprezentarea legal ă a persoanei
juridice, de c ătre organele sale de conducere.
b) Reglementarea legal ă a capacit ății de exerci țiu
a persoanei juridice
Potrivit art. 35, „ Persoana juridic ă își exercită
drepturile și își îndepline ște obligațiile prin organele sale .
Actele juridice f ăcute de organele persoanei juridice , în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice îns ăși. Faptele licite sau ilicite, s ăvârșite
de organele sale, obligă însăși persoana juridic ă, dacă au

406fost îndeplinite cu prilejul exercit ării funcției lor. Faptele
ilicite atrag și răspunderea personal ă a celui ce le-a
săvârșit, atât față de persoana juridic ă, cât și față de cel de-
al treilea” (s.n.).
Potrivit art. 36, „Raporturile dintre persoana juridic ă
și cei care alc ătuiesc organele sale sunt supuse, prin
asemănare, regulilor mandatului, dac ă nu s-a prev ăzut
astfel prin lege, prin actul de fiin țare ori de statut”.
c) Începutul capacit ății de exerci țiu a persoanei
juridice
Persoana juridic ă dobândește capacitatea de exerci țiu
de la data înființării sale ; această capacitate de exerci țiu,
astfel dobândit ă, poate fi pus ă în valoare numai de la data
desemnării organelor de conducere ale persoanei juridice.
Într-adevăr, capacitatea de exerci țiu a persoanei
juridice – care înseamn ă aptitudinea sa de a dobândi și
exercita drepturile sale civile și de a-și asuma și executa
obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice civile –
nu trebuie confundat ă cu organele de conducere ale
persoanei juridice; dac ă recunoa șterea capacit ății de
exercițiu a persoanei juridice este opera legii, desemnarea
organelor de conducere este efectul unor acte juridice
individuale .
Prin urmare, dac ă începutul capacității de exerci țiu a
persoanei juridice este marcat de data înfiin țării ei,
realizarea ei efectiv ă în practic ă este condi ționată de
desemnarea persoanelor învestite cu atribu ții de organe de
conducere.

407d) Conținutul capacit ății de exerci țiu a persoanei
juridice
Generic, con ținutul capacit ății de exerci țiu a
persoanei juridice este e xprimat în chiar defini ția sa:
aptitudinea de a dobândi și exercita drepturile și de a-și
asuma și îndeplini obliga țiile civile, prin încheierea
actelor juridice civile de către organele sale de conducere.
Ca și conținutul capacit ății sale de folosin ță, și
conținutul capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice este
alcătuit din două laturi : cea activă, constând în dobândirea
și exercitarea drepturilor subiective civile prin încheierea
de acte juridice, și cea pasivă, constând în asumarea și
îndeplinirea obligațiilor civile prin încheierea de acte
juridice civile.
e) Încetarea capacit ății de exerci țiu a persoane
juridice
Sfârșitul capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice
este marcat de momentul încet ării capacit ății de folosin ță,
care, dup ă cum se știe, este acela al încetării ființei
persoanei juridice îns ăși.
Se impune a preciza c ă nu trebuie confundat ă
încetarea capacit ății de exerci țiu a persoanei juridice (la
care ne-am referit) cu încetarea calit ății unei persoane
fizice de a fi organ de conducere al persoanei juridice;
unei „vacan țe” a postului de organ de conducere al
persoanei juridice nu-i va corespunde, juridic, o vacan ță a
capacității de exerci țiu, care va apar ține, în continuare,
persoanei juridice îns ăși.

408
4. Încetarea persoanei juridice
Prin încetarea persoanei juridice în țelegem sfârșitul
calității de subiect colectiv de drept civil . Potrivit art. 40
din Decretul nr. 31/1954, „Persoana juridic ă încetează de
a avea fiin ță prin comasare , divizare sau dizolvare ” (s.n.).
A. Comasarea
Noțiunea de comasare este o denumire generică,
menită să desemneze cele dou ă forme ale sale: absorbția
și fuziunea . Prin urmare, se cer a fi definite aceste forme.
a) Absorbția
Dacă art. 41 alin. (1) desemneaz ă această formă a
comasării prin formularea „absorbirea unei persoane
juridice de c ătre o altă persoană juridică”, art. 46 alin. (2)
prevede efectul absorb ției astfel: „În cazul absorb ției,
persoana juridic ă dobândește drepturile și este ținută de
obligațiile persoanei juridice pe car e o absoarbe”. Pe baza
acestor dispozi ții, putem defini absorbția ca fiind acea
formă a comas ării care const ă în absorbirea unei
persoane juridice, care- și înceteaz ă existența, de o alt ă
persoană juridică, care-și sporește, astfel, fiin ța,
activitatea .
b) Fuziunea
Art. 41 alin. (1) desemneaz ă această formă a
comasării prin formularea „fuziunea mai multor persoane
juridice pentru a alc ătui o persoan ă juridică nouă”, iar art.
46 alin. (1) prevede efectul fuziunii astfel: „În cazul
fuziunii, drepturile și obligațiile persoanelor juridice

409fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel
înființate”. Pe baza acestor dispozi ții, putem defini
fuziunea ca fiind acea form ă a comasării care const ă în
unirea, în contopirea a dou ă sau mai multe persoane
juridice, care- și înceteaz ă astfel existen ța, și înființarea,
astfel, a altei persoane juridice .
B. Divizarea
Noțiunea de divizare este o denumire generic ă,
menită să desemneze cele dou ă forme ale sale: divizarea
totală și divizarea par țială14.
a) Diviziunea total ă
Aceasta poate fi definit ă ca acea form ă a divizării
care const ă în împărțirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice, care- și încetează existența, către două
sau mai multe persoane juridice existente ori care iau,
astfel, naștere. Precizăm aici că ființa persoanei juridice
încetează numai prin divizare total ă, nu și prin divizare
parțială.
b) Divizarea par țială
Aceasta poate fi definit ă ca acea form ă a divizării
care const ă în desprinderea unei p ărți din patrimoniul
unei persoane juridice, care- și menține ființa, și
transmiterea acestei p ărți către una sau mai multe
persoane juridice care exist ă sau care se înfiin țează în

14 Decretul nr. 31/1954 nu folose ște expresiile „divizare total ă” și „divizare
parțială”, prin care se desemneaz ă, de către doctrin ă, cele două forme ale diviz ării,
ci utilizeaz ă formule „desf ășurate”, respectiv, „împ ărțirea întregului patrimoniu al
unei persoane juridice” (art. 41) și „desprinderea și transmiterea unei p ărți din
patrimoniul persoanei juridice (art. 42).

410acest fel. A șa cum am ar ătat, divizarea par țială nu
produce, niciodat ă, încetarea persoanei juridice.
C. Dizolvarea persoanei juridice
Prin dizolvarea persoanei juridice în țelegem acel mod de
încetare a persoanei juridice, aplicabil în cazurile
prevăzute de lege și presupunând lichidarea.
a) Cauzele de dizolvare
• Cauzele (cazurile) de dizolvare prev ăzute de Decretul
nr. 31/1954 (legea general ă a persoanelor juridice).
Potrivit art. 45, „Organiza țiile cooperatiste și orice
organizații obștești se dizolv ă dacă:
– termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit ;
– scopul pe care îl urm ăresc sau mijloacele întrebuințate
pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori
regulilor de convie țuire social ă sau urmăresc alt scop
decât cel declarat; – numărul membrilor a sc ăzut sub limita stabilită de lege,
actul de înfiin țare sau statut.
În cazurile prev ăzute la lit. a), b) și d), dizolvarea se
produce de plin drept; în cazul prev ăzut la lit. c), ea se face
prin actul organului competent.
Organizațiile cooperatiste și orice organiza ții obștești se
pot dizolva, de asemenea, în condițiile prevăzute în art.
44, care se vor aplica prin asem ănare”
15 (s.n.).
• Cazurile de dizolvare a societ ăților comerciale
prevăzute de Legea nr. 31/1990

15 Art. 44 se refer ă la dizolvarea prin hot ărârea adun ării generale.

411Potrivit art. 169, „Au ca efect dizolvarea societ ății și dau
dreptul fiec ărui asociat s ă ceară lichidarea acesteia:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societ ății;
– imposibilitatea realiz ării obiectivului societ ății sau
realizarea acestuia ;
– hotărârea adun ării generale ;
– falimentul ;
– reducerea capitalului social , în cazul ar ătat la art. 11016,
sau micșorarea capitalului social sub minimul legal, dac ă
asociații nu decid completarea lui;
– societățile pe acțiuni se dizolv ă și când numărul
acționarilor s-a redus sub cinci , dacă a trecut mai mult de
șase luni de la reducerea lui și n-a fost completat” (s.n.).
Potrivit art. 170, „Societ ățile în nume colectiv și cu
răspundere limitat ă se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau moartea unuia
dintre asocia ți, când, datorit ă acestor cauze, num ărul
asociaților s-a redus la unul singur și nu există clauză de

16 Art. 110 prevede, „Dac ă administratorii constat ă pierderea unei jum ătăți
din capitalul social, sunt obliga ți să convoace adunarea general ă pentru a hot ărî
reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma r ămasă sau dizolvarea societ ății. Prin
contractul de societate și prin statut se poate st abili ca adunarea extraordinar ă să fie
convocată și la o pierdere mai mic ă. În cazul când nici la a doua convocare nu s-a
întrunit cvorumul, administratorii vor cere instan ței numirea unui expert, care va
verifica pierderea din capitalul social. Instan ța, pe baza expertizei, constatând
pierderea prev ăzută la alin. (1) sau (2), va da o în cheiere, autorizând administratorii
să convoace adunarea general ă, care va putea s ă hotărască limitarea capitalului la
suma rămasă sau dizolvarea societ ății, cu orice num ăr de acționari prezen ți”.

412continuare cu mo ștenitorii, cu excep ția art. 210 și 211”17
(s.n.).
b) Efectele dizolv ării. Lichidarea
Efectul esen țial al dizolv ării – intrarea persoanei juridice
în lichidare – este prev ăzut de art. 51 astfel: „ Prin efectul
dizolvării, persoana juridic ă intră în lichidare, în vederea
realizării activului și a plății pasivului ” (s.n.).
Soarta bunurilor rămase după lichidare este stabilit ă în art.
52 și 53 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 52,
„Bunurile organizației cooperatiste sau ale organiza ției
obștești dizolvate, rămase după lichidare , vor primi
destinația arătată prin actul de înfiin țare, prin statut sau
prin hotărârea luată cel mai târziu la data dizolv ării, de
organele chemate a o decide . În lipsa unei atare prevederi
în actul de înfiin țare sau în statut, ori în lipsa unei hot ărâri
luate în condi țiile alineatului precedent, precum și în cazul
în care prevederea sau hot ărârea este contrar ă legii ori
regulilor de convie țuire social ă, bunurile r ămase după
lichidare vor fi atribuite de organul competent unei
persoane juridice cu scop identic sau asem ănător” (s.n.).
Potrivit art. 53, „În cazul în care persoana juridic ă este
dizolvată pentru că scopul ei sau mijloacele întrebuin țate
pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice regulilor de convie țuire social ă, bunurile
rămase după lichidare trec la stat ”.

17 Art. 210 și 211 au în vedere societatea cu r ăspundere limitat ă cu unic
fondator (sau, în expresia improprie a legii, „cu asociat unic”).

413c) Capacitatea civil ă a persoanei juridice pe durata
lichidării
Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu înseamn ă
încetarea, automat ă, a capacit ății sale civile. Dimpotriv ă,
persoana juridic ă își păstrează ființa juridică, adică și
capacitatea civil ă, pe toată durata lichid ării.
În ce prive ște capacitatea de folosin ță, este de re ținut că
principiul specialit ății capacității de folosin ță, aplicabil și
pe durata lichid ării, suferă o reducere a limitelor sale , la
ceea ce înseamn ă realizarea activului și plata pasivului ; în
alți termeni, pe durata lichid ării, persoana juridic ă este
titulara aptitudinii de a avea drepturile și obligațiile civile
necesare realiz ării activului și plății pasivului.
Cât privește capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice,
pe durata lichid ării, este de men ționat că ea se realizeaz ă
prin lichidatori , indiferent de cine sunt numi ți aceștia:
adunarea general ă, justiție, alt organ prev ăzut de lege.
Se înțelege că și conținutul capacității de exerci țiu, pe
această perioadă, nu poate dep ăși conținutul capacit ății de
folosință la care ne-am referit mai sus.

5. Identificarea persoanei juridice
A. Generalit ăți
a) Noțiune și importan ță
Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea
persoanei juridice” în țelegem individualizarea subiectului
colectiv de drept civil, în raporturile civile la care
participă ca subiect distinct .

414Importanța juridică a identific ării persoanei juridice
rezultă din necesitatea individualiz ării subiectului
colectiv de drept civil. Aceast ă necesitate este atât de
ordin general – pentru societate și ceilalți participan ți la
circuitul civil –, cât și de ordin individual , în sensul c ă
fiecare persoan ă juridică are nevoie de autoidentificare în
raporturile civile la care particip ă.
b) Natura juridic ă și ocrotirea atributelor de
identificare
Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de
identificare a persoanei juridice sunt drepturi subiective
personale nepatrimoniale .
Atributele de identificare a pe rsoanei juridice, ca drepturi
subiective, se bucur ă de protecția nu numai a dreptului
civil, ci și a altor ramuri, precum administrativ, penal,
comercial etc. Pe cale civil ă, atributele de identificare a persoanei
juridice sunt ocrotite în condi țiile prevăzute de art. 54-55
din Decretul nr. 31/1954. Reamintim c ă, potrivit art. 54,
„Persoana care a suferit o atingere în dreptul s ău (…) la
denumire (…) sau în orice alt drept personal
nepatrimonial va putea cere instan ței judecătorești
încetarea s ăvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor
mai sus ar ătate. Totodat ă, cel care a suferit o atingere a
unor asemenea drepturi va putea cere instan ței să oblige
pe autorul faptei s ăvârșite fără drept să îndeplineasc ă orice
măsuri socotite necesare de c ătre instanță, spre a ajunge la
restabilirea dreptului atins”.

415c) Enumerarea mijloacelor de identificare a persoanei
juridice
Din dezvolt ările de mai sus, rezult ă că pot fi enumerate, ca
atribute de identificare a persoanei juridice, urm ătoarele:
1) denumirea; 2) sediul; 3) na ționalitatea; 4) firma; 5)
contul bancar; 6) capitalul socia l; 7) telefon, telex, fax; 8)
marca.
B. Denumirea și sediul persoanei juridice
a) Denumirea persoanei juridice
Prin „denumirea persoanei juridice” în țelegem acel mijloc
de identificare a subiectului colectiv de drept civil care
constă în cuvântul ori grupul de cuvinte stabilit, cu
această semnifica ție, în condi țiile legii .
• Conținutul dreptului la denumire . Ca drept subiectiv
nepatrimonial, denumirea con ține următoarele prerogative
pentru persoana juridic ă titulară: 1) să foloseasc ă acea
denumire, prin care se individualizeaz ă în raporturile
juridice civile concrete la care particip ă; 2) să ceară altora
să o individualizeze prin denumirea sa; 3) s ă ceară, în
justiție, restabilirea dreptului la denumire atunci când i s-a
adus vreo atingere.
• Stabilire și schimbare . Potrivit art. 38 din Decretul nr.
31/1954, „Persoana juridic ă va purta denumirea stabilită
prin actul care a înfiin țat-o sau prin statut . O dată cu
înregistrarea sau înscrierea pers oanei juridice, se va trece
în registru și denumirea ei” (s.n.).
Pentru schimbarea denumirii este aplicabil principiul
simetriei juridice, în sensul c ă cine a stabilit denumirea, tot
acela o poate și schimba.

416b) Sediul persoanei juridice
Prin „sediul persoanei juridice” în țelegem acel mijloc de
identificare prin indicarea unui anumit loc stabilit, în
condițiile legii, cu aceast ă semnifica ție.
• Conținutul dreptului la sediu . Dreptul subiectiv la sediu
conferă titularului s ău aceleași trei prerogative pe care le
conferă persoanei juridice titulare și dreptul la denumire.
• Stabilire și schimbare . Textul, de principiu, care prive ște
stabilirea ori determinarea sediului este art. 39 din
Decretul nr. 31/1954, „Sediul persoanei juridice se
stabilește potrivit actului care a înfiin țat-o sau statutului”
(s.n.)
• Clasificare . Adoptând anumite criterii, putem face
câteva clasific ări ale sediului. Astfel, după ponderea sa în
volumul activit ății persoanei juridice, distingem: 1) sediul
principal (care prive ște întreaga activitate ori activitatea de
ansamblu) și 2) sediul secundar (care prive ște o parte a
activității). După teritoriul țării, pe care se g ăsește,
deosebim: 1) sediul în țară (în România) și 2) sediul în
străinătate. După caracterul s ău, deosebim: 1) sediul de
drept comun , care este obligatoriu; și 2) sediul
convențional (ori ales), care este facultativ.
C. Celelalte atribute de identificare
a) Naționalitatea și contul bancar
• Naționalitatea persoanei juridice . Ceea ce este cetățenia
pentru persoana fizic ă este naționalitatea pentru persoana
juridică, adică apartenen ța la un anumit stat și, prin
aceasta, la un sistem de drept na țional.

417Pentru unele persoane juridice – cum sunt societ ățile
comerciale – precizarea na ționalității este de mare
importanță. Așa se explic ă de ce, în chiar art. 1, Legea
societăților comerciale nr. 31/1990 prevede: „Societ ățile
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române ” (s.n.), subîn țelegându-se c ă este vorba doar de
societățile comerciale supuse regimului juridic prescrise
prin aceast ă lege).
• Contul bancar al persoanei juridice . Este un mijloc de
identificare a persoanei juridice, de maxim ă importanță
practică. Pe baza contractului de cont bancar, persoana
juridică se individualizeaz ă prin indicarea unui simbol
cifric și, sucursalei b ăncii unde este deschis contul.
b) Firma și marca
• Firma . Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt
comercian ți, se identific ă prin firma lor. La unele persoane
juridice, „firma” se integreaz ă în „denumire”.
• Marca de calitate este o institu ție juridică complexă.
Aici reținem doar func ția mărcii de a servi la
individualizarea, mai ales în anumite raporturi juridice, a producătorilor de bunuri, a executan ților de lucr ări ori a
prestatorilor de servicii
c) Telefon, telex, fax
În condițiile tehnicii actuale, telefonul, telexul și faxul sunt
mijloace curente și rapide de identificare, îndeosebi a
persoanelor juridice.

418În esență, acestea constau în simboluri cifrice. Din punct
de vedere juridic, îns ă, suntem în prezen ța unor drepturi
subiective, cu regim propriu.

Bibliografie selectiv ă

• Cristiana Turianu, Drep t civil. Partea general ă,
Editura Funda ției România de Mâine , București, 2002, p.
109-188
• Gh. Belciu, Drept ci vil român, Editura „ Șansa”,
București, 1992