Lector univ. dr. Nicolau Ingrid [621579]

Note de curs

DREPT ROMAN II

-anul I –

Lector univ. dr. Nicolau Ingrid

Curs 1
Teoria generala a obligatiilor in dreptul roman

1. NOȚIUNEA OBLIGAȚIEI
A. Definiția obligației
Noțiunea de “obligație” este definită în două texte romane. Primul aparține lui Paul, iar
cel de -al doilea lui Justinian.
Potrivit lui Justinian , “Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur
alicuius solvendae rei s ecundum nostrae civitatis iura” (Obligația este o legătur ă de drept prin
care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).
Deși definiția lui Justinian ne înfățișează obligația ca pe un raport juridic – viniculum
iuris , ea prezintă și unele imperfecț iuni. Astfel, ea ne înfățișează numai situația debitorului – quo
necesitate adstringimur, fără a aminti despre dreptul creditorului de a primi plata.
B. Elementele obligației
Raportul juridic obligațional cuprinde următoarele elemente:
 subiectele;
 obiectul;
 sancțiunea.
Subiectele sunt:
– creditorul este subiectul activ al obligației, întrucât are dreptul de a pretinde o plată.
– debitorul este subiectul pasiv, întrucât trebuie să execute acea plată, la nevoie chiar prin
constrângere.
Obiectul obligației , desemnat în definiția lui Justinian prin termenu l de “plată”, consta în
dare, facere sau prestare :
 “dare” desemnează obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru, de
a constitui un drept real ori de a plăti o sumă de bani.
 “facere” desemnează obligația debitorului de a face sau de a nu face ceva pentru
creditor.

 “prestare” desemnează obligația de a procura folosința unui lucru fără a constitui un
drept real.
Obiectul obligației trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie licit, să fie posibil, să fie
determinat, să constea într-o prestaț ie pe care debitorul o face pentru creditor și, în fine, să
prezinte interes pentru creditor.
Sancțiunea obligațiilor se realizează prin acțiuni personale, în formula cărora figurează
cuvintele dare sau dare facere oportere.
2. CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR
2.1. Clasificarea obligațiilor după izvoare
În Institutele lui Gaius se afirmă că obligațiile izvorăsc fie din contracte, fie din delicate
Această clasificare bipartită a fost înlocuită de către celebrul jurisconsult cu una tripartită :
contrac te, delicte ș i alte izvoare de obligațiuni, „ variae causarum figurae ”.
Justinian a introdus o clasificare cvadripartită a izvoarelor obligaț iilor: contracte,
quasicontracte, delicte și quasidelicte.
Deși clasificarea lui Justinian omite anumite izvoare de obligații, ea a fost preluată cu ocazia
elaborării codurilor civile, deoarece asigură cadrul necesar pentru tratarea sistematică a materiei.
a) Obligațiile contractuale izvorăsc din contracte. Contractele erau clasificate de către
romani după trei criterii : sancțiunea, efectele ș i modul de formare.
 Potrivit sancțiunii lor, contractele sunt de drept strict și de bună credință.
 După efectele pe care le produc, contractele sunt unilaterale și bilaterale. Contractele
unilaterale nasc obligații pentru o singură parte, pe când contractele bilaterale obligă
ambele părți.
 Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne și nesolemne.
În cazul contractelor solemne , pentru ca înțelegerea părților să producă efecte juridice,
trebuie utilizate anumite forme: jurămâ nt, înscris, cuvinte sacramentale.
Contractele nesolemne nu reclamă condiții de formă și se impart în trei categorii:
– contractele reale se formează prin consimțământul părților, însoțit de remiterea materială a
lucrului.
– contractele consensuale se form ează prin simplul acord de voință al părților.
– pentru formarea contractelor nenumite este necesară o convenție, însoțită de executarea
obligației de către una din părți.

b) Obligațiile delictuale izvorăsc din delicte. Delictele erau fapte ilicite, cauzat oare de
prejudicii, care dădeau naștere obligaț iei delincventului de a repara prejudiciul cauzat sau de a
plăti o amendă.
c) Obligațiile quasicontractuale se nasc din quasicontracte. Cuvântul „quasicontract” vine
de la expresia quasi ex contractu (ca ș i din contract) și desemnează un fapt licit care generează
efecte similar celor ale contractului.
d) Obligațiile quasidelictuale izvorăsc, ca și delictele, din fapte ilicite, dar romanii le -au
încadrat, datorită mentalităț ii lor conservatoare, într -o categorie aparte.
2.2. Clasificarea obligațiilor după sancțiune
După sancțiunea lor, obligațiile se clasifică în civile și naturale.
Obligațiile civile sunt sancționate prin acțiune. Obligațiile civile pot fi de drept strict sau de
bună credință, după cum sunt sanc ționate prin acțiuni de drept strict sau de bună credință.
Obligațiile naturale sunt sancționate prin excepțiune. Așadar, dacă debitorul natural nu
plătește , creditorul nu dispune de vreo acțiune pentru a -l urmări în justiție. Dacă, însă, debitorul
plăteș te de bună voie, nu poate cere restituirea prestației, căci acțiunea sa va fi paralizată prin
excepțiunea opusă de că tre creditor.
2.3. Clasificarea obligațiilor după numărul de participant la raportul juridic
obligațional
Definiția lui Justinian ne înfățișează cel mai simplu raport juridic obligațional, cu un singur
debitor și un singur creditor .
Dar obligația poate avea și pluralitate de subiecte . La obligația cu pluralitate de subiecte,
participă mai multe persoane, fie î n calitate de creditori, fi e în calitate de debitori. Persoanele
care participă la un asemenea raport juridic se pot afla pe picior de egalitate juridical (cazul
obligațiilor conjuncte și coreale ) sau nu se află pe picior de egalitate juridică ( adstipulatio și
adpromissio).
a) Oblig ații conjuncte și coreale
În cazul obligațiilor conjuncte , se aplică principiul divizibilității creanțelor și datoriilor.
Această regulă poate fi ocolită prin convenția părților.
La obligațiile coreale , oricare dintre creditori poate pretinde întreaga crea nță și oricare dintre
debitori poate fi ținut pentru î ntreaga datorie.

În fizionomia celor două categorii de obligații apar elemente distincte. În cazul obligațiilor
conjuncte, avem mai multe obiecte ș i un singur raport juridic, iar în cazul obligaț iilor c oreale,
avem mai multe aporturi juridice (în funcție de numărul părților) și un singur obiect.
b) Adstipulatio și adpromissio
Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor numit adstipulator se alătură creditorului
principal. Creditorul accesor poa te să-l urmărească pe debitor, în lipsa creditorului principal.
Adpromissio este actul prin care un debitor accesor se alătură debitorului principal. Adpromissor
(gara ntul) este constituit cu scopul de a -l pune pe creditor la adăpost față de consecinț ele
eventualei insolvabilităț i a debitorului principal.

3. ELEMENTELE CONTRACTELOR
Elementele contractelor sunt de două feluri:
 elemente esențiale;
 elemente accidentale.
3.1. Elementele esențiale ale contractelor
Sunt acele elemente fără de care un contract nu poate lua naștere.
Elementele esențiale ale contractului sunt:
 obiectul;
 consimțămnântul;
 capacitatea.
A. Obiectul
Obiectul contractului este susceptibil de două sensuri:
 în sens strict, obiectul contractului se confundă cu efectele contractului, cu raportul
juridic obligațional, pentru că rolul contractului este acela de a da naștere unei obligații.
 în sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligației și va consta din
dare, facere sau prestare .
B. Consimțământul
Consimțământul este manifestarea de voință a uneia dintre părți î n sensul dorit de cealaltă parte.
În dreptul roman există cauze care duc la inexistenț a consimțământului, precum și cauze care
viciază consimțământul.
B. 1. Cauzele care distrug consimțământul sunt:

 neseriozitatea;
 eroarea;
 violența fizică.
a) Neseriozitatea apare atunci când consimțământul a fost dat în glumă sau când a fost dat în
împrejurări care atestă indubitabil că partea nu a intenționat să se oblige.
b) Eroarea este înțelegerea greșită a unor împrejurări. Î n patru cazuri, eroarea duce la nulitatea
contractului:
 error in negotio (eroarea asupra naturii actului juridic)
 error in persona (eroarea asupra identității persoanei);
 error in corpore (eroarea asupra identității lucrului);
 error in substantia (eroarea asupra calităților esențiale ale lucrului).
c) Violența fizică , dacă era exercitată asupra unei persoane, distrugea consimțământul, deoarece
victima violenței fizice nici măcar nu -și putea exprima voința (spre exemplu, contractul er a
semnat prin forțarea mâinii).
B. 2. Cauzele care viciază consimțământul sunt:
 teama ( metus );
 dolul ( dolus ).
a) Teama (metus)
Prin teamă, în sens, juridic, înțelegem violența care se exercită asupra unei persoane
pentru a o determina să î ncheie contractul. Încă din epoca veche, romanii au făcut distincția între:
 violența fizică;
 violența psihică ( vis psihica ).
Violența psihică constă în amenințarea unei părți cu un rău pentru a o determina să î ncheie
contractul. Spre sfârșitul Republicii, asistăm la decă derea formalismului, moment din care
contractele încep a se încheia prin simpla manifestare de voință a părților. În noile împrejurări,
violența psihică a devenit posibilă ș i a fost sancționată pe cale de acțiune, prin actio metus și pe
cale de excepțiune, prin exceptio metus .
b) Dolul (dolus)
Dolul sau înșelăciunea în contract constă în mijloacele viclene sau manoperele dolosive
pe care una din părți le utilizează, î n scopul de a o determina pe cealaltă parte să î ncheie
contractul. A fost sa ncționat la sfârșitul Republicii, fiind create:

 actio de dolo , prin care victima înșelăciunii lua initiative anulării contractului;
 exceptio doli , pe care victima înșelăciunii o putea opune cu succes autorului dolului, dacă
era chemată în judecată de către acesta.
Trebuie reținut că actio metus și actio de dolo nu sunt acțiuni pentru anularea contractului,
pentru că romanii nu au cunoscut asemenea acțiuni. Ele sunt numai procedee în anulare, prin
intermediul că rora anularea contractului se obține pe cale in directă , deoarece ambele acțiuni
menționate sunt arbitrare.
C. Capacitatea
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. Pentru ca o persoană să
poată încheia un contract de drept civil sau de drept al ginților, trebuia să aibă cap acitate juridică.
Cetățeanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru că avea capacitate juridică deplină .
Persoanele alieni iuris nu pot încheia în nume propriu acte juridice, ci numai împrumutând
capacitatea lui pater familias . Peregrinii pot înche ia contracte în conformitate cu dreptul ginț ilor.
3.2. Elementele accidentale ale contractelor
Se numesc accidentale, deoarece contractul poate fi valabil încheiat chiar și în lipsa lor,
fiind introduse în contract numai prin voinț a părților.
A. Termenul
Este un eveniment viitor și sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Dacă acel eveniment viitor și sigur afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numește
suspensiv . Dacă acel eveniment viitor și sigur duce la stingerea unui dr ept, atunci termenul
se numește extinctiv .
În cazul contractului încheiat cu termen suspensiv, drepturile și obligațiile părților se nasc
încă din momentul î ncheierii contractului, dar dreptul de creanță al debitorului nu va putea fi
valorificat pe cale judiciară, adică prin proces, înainte de ajungerea la termen, deoarece, cu toate
că există, dreptul de creanță nu este exigibil. Rezultă că este exigibil numai acel drept care poate
fi valorificat printr -un process intentat împotriva debitorului. În cazul contractului încheiat cu
termen extinctiv, creanța ș i, corespunzător, datoria, se vor stinge prin ajungerea la termen.
B. Condiția
Este un eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea sau stingerea unui drept.
Când condiția afectează nașterea unui drept, se numește suspensivă , iar atunci când afectează
stingerea unui drept, se numește rezolutorie .

Curs 2
Efectele obligatiilor in dreptul roman

Executarea obligațiilor
Efectul normal al obligației constă în executarea ei, deoarece numai prin executarea
obligației de către debitor, creditorul îș i poate valorifica dreptul de creanță.
La romani a funcționat principiul relativității efectelor contractului , potrivit căruia
“res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest” (contractel e încheiate între unii
nici nu vatămă, nici nu profită altora). Astfel, orice contract produce efecte numai între părți.
Prin părți contractante , romanii înțelegeau:
 persoanele care au încheiat contractul;
 moștenitorii acestor persoane;
 creditorii lor chirografari.
Din acest principiu general al relativității efectelor contractului, decurg alte trei principii
speciale :
 principiul nulității stipulațiunii pentru altul;
 principiul nulității promisiunii pentru altul;
 principiul nereprezentării în contr acte.
A. Nulitatea stipulațiunii pentru altul
Stipulațiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare și răspuns. Stipulațiunea
obișnuită urmează să -și producă efectele între părț ile care au încheiat -o. Spre exemplu, Primus îl
întreabă pe Secundus “Promiți să -mi dai 1000 de sesterți?” Secundus răspunde: “Promit” . Acest
contract produce efecte între părț i.
Dar stipulațiunea pentru altul urmează să producă efecte pentru o tetra persoană, care nu a
participat la încheie rea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus : “Promiți să îi
dai 1000 de sesterț i lui Tertius ?” Secundus răspunde “Promit” . Stipulațiunea este nulă atât față de
Primus, cât și față de Tertius. Față de Primus este nulă întrucât nu are nici un interes ca plata să
fie făcută, iar față de Tertius este nulă întrucâ t nu a participat la încheierea actului.
Principiul nulității stipulațiunii pentru altul, « nemo alteri stipular potest », se aplică tuturor
contractelor și trebuie înțeles în sensul că nimeni nu poate contracta pentru altul.
B. Nulitatea promisiunii pentru altul

Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă în principiul „ nemo alienum factum
promitere potest” (nimeni nu poate promite fapta altuia).
La promisiunea pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundu s că Tertius îi va da 100
sesterți. O asemenea promisiune este nulă față de Primus, întrucât nu a promis fapta sa, dar este
nulă și față de Tertius, deoarece nu a participat la încheierea actului. Consecinț a este că Secundus
nu are acțiune nici împotriva l ui Tertius.
C. Nereprezentarea în contracte
Prin reprezentarea în contract înțelegem acel sistem juridic în virtutea căruia un pater
familias se obligă prin contractul î ncheiat de un alt pater familias.
Acel pater familias care dă o împuternicire altui pat er familias în vederea executării unui
contract se numește reprezentat . Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se
numește reprezentant.
În funcție de efectele pe care le produce , reprezentarea în contract poate fi:
 perfectă;
 imperfec tă.
În cazul reprezentării perfecte , persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se
produc asupra reprezentatului. Deș i contractul este încheiat de către reprezentant, reprezentatul
va deveni creditor sau debitor. În cazul reprezentării imperfecte , reprezentatul se obligă alături de
reprezentant.
În funcție de calitatea reprezentantului , reprezentarea poate fi:
 activă
 pasivă.
Atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor, reprezentarea este
activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine în contract în calitate de debitor, reprezentarea
este pasivă.
Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna pasivă, pentru că în cazul reprezentării
imperfecte, reprezentatul se obligă alături de reprezentant. Î n schimb, reprezentarea perfectă
poate fi pasivă sau activă.
La origine, romanii nu au admis sistemul reprezentării, căci ar fi contrazis principiul
relativității efectelor contractului. Astfel, dacă un pater familias împuternicea pe un alt pater
familias să încheie un contract, cel împuternicit devenea titularul drepturilor și obligațiilor

izvorâte din acel act.
Odată cu dezvoltarea economiei de schimb, când aceeași persoană trebuia să fie în același
moment î n locuri diferite, principiul nereprezentațiunii devine an acroni c. Treptat, romanii admit
numai reprezentațiunea imperfectă, pentru ca apoi să admită, î n unele cazuri, chiar și
reprezentațiunea perfectă; cu toate acestea, nici î n ultimul moment al evoluției dreptului roman,
reprezentațiunea î n contracte nu a deve nit o regulă generală.
Reprezentațiunea imperfectă
Sistemul reprezentațiunii imperfecte a fost introdus de către pretor pentru anumite cazuri
și apoi generalizat printr -o inovaț ie a j urisprudenței. Potrivit acestui sistem, terț ul creditor putea
intent a împotriva reprezentantului actio quasi institoria , cu toate că actul fusese încheiat de
reprezentant.
În acest stadiu, reprezentarea era admisă numai în contractele prin care reprezentantul se
obligă față de terța persoană ; drepturile de creanță erau dobândi te numai de către reprezentant.
Pe de altă parte, reprezentantul se obligă alături de reprezentat, așa încât terț ul avea doi debitori.
Creditorul putea sa -l urmărească fie pe reprezentant prin acțiunea directă, fie pe reprezentat prin
acțiunea utilă, quasi institoria.
Reprezentațiunea perfectă
Romanii au admis reprezentațiunea perfectă numai pentru anumite cazuri :
– reprezentațiunea perfectă activă a fost admisă pentru cazul reprezentantului insolvabil.
– reprezentațiunea perfectă activă și pasivă a fost a dmisă pentru contractul de împrumut
în vederea consumațiunii (mutuum).
– reprezentațiunea perfectă pasivă a fost admisă în relațiile dintre tutore ș i pupil.
D. Acțiunile cu caracter alăturat
În condițiile avântului economic pe care l -a cunoscut societatea romană în epoca clasică,
pretorul a elaborat o tehnică juridică , prin care fiul de familie se putea obliga în nume propriu,
obligându -l în același timp și pe pater familias.
În epoca veche, fiii de familie și sclavii puteau încheia numai acele acte prin care făceau
mai bună situația lui pater familias ș i numai împrumutând capacitatea șefului de familie.
Odată cu "revoluția economică" de la sfârșitul republicii, ritmul operațiunilor juridice
sporește, iar contractele devin bilaterale; creditorul este în acel ași timp ș i debitor. Față de noua
fizionomie a contractelor, vech ile principii nu s -au mai putut aplica.

În scopul soluționării contradicției ivite între principiile generale și fizionomia
contractelor, pretorul a creat acțiunile cu caracter alăturat. Aș adar, din momentul încheierii
contractului de către fiul de familie, creditorul are doi debitori :
 fiul de familie, obligat potrivit dreptului civil
 pater familias, obligat potrivit dreptului pretorian.
Creditorul poate intenta fie acțiune directă împotriva fiului de familie, fie acțiunea cu
caracter alăturat împotriva lui pater familias.
Acțiunile cu caracter alăturat create de către pretor au fost:
 actio quod iussu (acțiune în baza unei declarații speciale)
 actio exercitoria
 actio institoria
 actio de pecul io et de in rem verso (acțiune cu privire la peculiu și la îmbogățire)
 actio tributoria (acțiune în repartizare).
E. Sistemul noxalității și sistemul acțiunilor noxale
Dacă în materie contractuală, capacitatea de a se obliga a persoanelor alieni iuris este mai
restrânsă decât cea a persoanelor sui juris , în materie delictuală fiul și sclavul au capacitate
deplină și răspund în numele propriu.
Cu toate acestea, întrucât persoanele alieni iuris nu au bunuri proprii, răspunderea lor are loc
în condiții special e.
Această răspundere s -a desfășurat în cadrul a două sisteme distincte:
 sistemul noxalității;
 sistemul acțiunilor noxale.
1. Potrivit sistemului noxalității , dacă fiul de familie sau sclavul comiteau un delict, pater
familias avea două posibilități:
 putea să-l abandoneze în mâinile victimei, în vederea exercitării dreptului de răzbunare;
 putea să ajungă la o înțelegere cu victima și să plătească o sumă de bani, ca echivalent al
dreptului de răzbunare.
Așadar, în sistemul noxalității, pater familias avea de ales între abandonul delincventului în
mâinile victimei și plata unei sume de bani.
2. Sistemul acțiunilor noxale a fost creat c u scopul de a i se da lui pater familias
posibilitatea de a dovedi nevinovăț ia persoanei alieni iuris. Acțiunea noxală trebuia intentată de

către presupusa victimă , pentru a se vedea dacă pater familias intenționează sau nu să -l apere pe
delincvent.
Dacă pater familias accepta să se judece și câștiga procesul, fiul de familie rămânea sub
puterea sa. Dacă, însă, pater fam ilias pier dea procesul, avea de ales între abandonul noxal și plata
unei sume de bani (ca și î n sistemul noxalităț ii).
Condițiile de intentare a acțiunilor noxale:
a) Acțiunile noxale se puteau intenta atunci când o persoană alieni iuris comitea un delict
privat , întrucât numai delictele private puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.
b) Acțiunea noxală era intentată cu succes numai împotriva acelui pater familias care îl
avea sub puterea sa pe delincvent în momentul lui litis contestatio . Dacă în inte rvalul de timp
cuprins între comiterea delictului ș i momentul lui litis contestatio, delincventul trecea sub o altă
putere, victim trebuia să -l cheme în justiție pe noul pater familias. Cu alte cuvinte, delictul îl
urmează pe delincvent – noxa caput sequit ur.
c) Acțiunea noxală nu putea fi intentată de către cel ce l -a avut pe delincvent sub puterea
sa.
Neexecutarea obligațiilor
Efectul normal al obligației constă în executarea ei, pentru ca titularul creanței să -și poată
valorifica dreptul. Neexecutarea ob ligației constituie un efect accidental al acesteia.
În cazul neexecutării obligației de către debitor, se pun unele probleme în legătură cu
răspunderea sa. Pentru a determina natura ș i limitele răspunderii, trebuie să cercetăm
împrejură rile care au dus la neexecutarea obligațiilor și, în primul rând, atitudinea subiectivă a
debitorului. Dacă obligația nu a fost executată din vina debitorului, acesta trebuie să plătească
anumite daune, care se stabilesc fie de că tre judecător (daune interese judecătorești), fie prin
convenția părț ilor (daune interese convenționale).
Pentru a fixa cazurile și condițiile răspunderii pentru neexecutare, vom înfătișa figurile
juridice pe care romanii le -au creat în această materie: cazul fortuit, forța majoră, culpa, dolul,
mora și custodia.
A. Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut care intervine fără vina debitorului și duce
la dispariția lucrului datorat, făcând imposibilă executa rea obligației de către debitor, deși
debitorul a luat măsurile obișnuite de pază.

De esența ca zului fortuit este faptul că el poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri
excepționale de pază, măsuri la care, însă , nu este obligat. De regulă, intervenția cazului fortuit îl
exonerează pe debitor de răspundere.
B. Forța majoră
Este evenimentul de nestăvilit care face imposibilă executarea obligației de către debitor
(de exemplu, un cutremur, o inundație). Forța majoră nu poate fi prevenită, orice măsuri de pază
ar fi luat debitorul. De aceea, î n cazul intervenției forței majore, debitorul va fi înt otdeauna
exonerat de răspundere.
C. Culpa
Culpa este o formă a vinovăției ce se poate manifesta sub forma intenției, neglijenței sau
neîndemână rii.Romanii au făcut distincție între culpa delictuală și culpa contractuală.
Culpa delictuala presupune o acțiun e, un fapt, comis fie din greașeală, fie cu intenția de
a produce o pagubă. Rezultă că ceea ce ține de esenț a culpei delictuale este provocarea unei
pagube prin acțiune, așa încât, în această materie, nu se pune problema răspunderii pentru
omisiuni. Mai mu lt, până la comiterea faptei delictuale, între părți nu exista vreo legatură
juridică , obligația urmând să se nască după comiterea delictului.
Culpa contractuală este neglijența sau neîndemânarea celui care s -a obligat prin
contract. Dacă în intervalul de timp cuprins î ntre încheierea contractului și momentul executării,
debitorul provoacă dispariț ia lucrului prin acțiunile sau abținerile sale neglijente ori
neîndemânatice, va fi găsit î n culpă și va trebui să plătească daune interese. Așadar, în materie
contractuală , debitorul răspunde atât pentru acțiunile, cât și pentru omisiunile sale.
În epoca lui Justinian, se face distincție între culpa lata și culpa levis :
 culpa lata este o vină grosolană
 culpa levis este o vină ușoară.
În funcție de aprecierea vino văției, culpa levis poate fi de două feluri: in
concreto ș i in abstracto. La culpa levis in concreto , comportarea debitorului față de bunul datorat
se apreciază în funcție de felul în care se comportă, î n general, cu bunurile sale.
La culpa levis in abstra cto, comportamentul debitorului față de lucrul datorat se compară
cu cel al unui bonus vir, un bun administrator. Așadar, la aprecierea in abstracto a culpei,
debitorul neglijent va fi totdeauna în culpă , deoarece un bun administrator nu este neglijent.
D. Dolul

Dolul este acțiunea sau abținerea intenționată a debitorului, de natură să provoace pieirea
lucrului datorat.
Dolul este o formă a vinovăției debitorului obligat prin contract, ca și culpa. Dar, spre
deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăț iei debitorului care se manifestă prin intenție ,
ceea ce înseamnă că debitorul distruge cu bună știință bunul datorat. Datorită acestui fapt,
debitorul va răspunde pentru dol în toate contractele, și atunci câ nd urmează să primească un preț
(când urmărește un interes) ș i atunci când nu urmărește un interes, pe când debitorul ce se face
vinovat de culpă, va răspunde numai în acele contracte în care are un inter es. Ca atare, acolo
unde nu are interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă .
E. Mora
Se manifest ă sub două forme:
 mora debitoris (întârzierea debitorului);
 mora creditoris (întârzierea creditorului).
a) Mora debitoris presupune întrunirea a două condiții:
– întârzierea vinovată a debitorului
– o somație de plată din partea creditorului.
În dreptul feudal și, mai apoi, în unele coduri burgheze, s -a introdus regula dies
interpellat pro homine (termenul îl somează pe debitor). Odată cu punerea în întârziere,
obligația se perpetuează -perpetuatio obligationis -, în sensul că debitorul răspunde și pentru
cazul fortuit, cu alte cuvinte, răspunderea sa devine obiectivă.
b) Mora creditoris constă în refuzul nemot ivat al creditorului de a primi plata care i se
oferă de către debitor. După refuzul creditorului de a primi plata, debitorul nu mai răspunde
pentru culpa sa, dar continuă să răspundăpentru dol. În același timp, debitorul are dreptul să
pretindă despă gubiri pentru cheltuielile făcute în vederea conservării lucrului, după cum are ș i
dreptul de a -l abandona. În fine, mora creditoris stinge efectele morei debitoris .
F. Custodia
Custodia este o formă specială de răspundere, caracterizată prin aceea că nu se ține cont
de atitudinea subiectivă a debitorului. Debitorul ținut să răspundă pentru custodia trebuie să
plătească daune interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa; totuși, debitorul nu răspunde pentru
forța majoră , ci numai pentru cazul fortuit. Dreptul clasic a cunoscut numeroase cazuri de

răspundere pentru custodia, prevăzute de lege sau de convenția părț ilor. Menționăm în acest sens
răspunderea corăbierilor sau a hangiilor.
G. Sancțiunea neexecutării obligației
Dacă debitorul este în culpă, dacă a comis un dol, dacă este pus în întârziere, dacă s -a
obligat pentru custodia și nu -și execută obligaț ia, trebuie să plătească daune -interese .
Suma de ba ni la care judecătorul îl condamnă pe debitorul care nu -și execută obligația
este desemnată prin expresia “daune -interese judecătorești”.
La acțiunile care sancționează obligația de facere , judecătorul are în vedere atât paguba
efectivă suferită de credito r (damnum ), precum ș i câștigul de care a fost privat prin neexecutare
(lucrum ). Pornindu -se de la cei doi termeni, au fost create mai târziu expresiile damnum
emergens (paguba care se arată) și lucrum cesans (câștigul care lipsește).
Uneori părțile încheia u o stipulatio poene , prin care fixau valoarea despăgubirii pe care
debitorul trebuia să o plătească, dacă nu executa obligația izvorâtă din stipulația principală.

Curs 3
Stingerea obligatiilor in dreptul roman

Între drepturile reale și drepturile personale sunt deosebiri care se răsfrâng și în privința
valorificării lor. Astfel, drepturile reale nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolidează. Î n
schimb, drepturile de creanță se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea
dreptului, creditorul își valorifică integra l acel interes care decurge din raportul juridic
obligațional.
Stingerea drepturilor de creanță se realiza pe două căi:
 moduri voluntare de stingere a obligațiilor;
 moduri nevoluntare de stingere a obligațiilor
Modurile voluntare de stingere a obligațiilor presupun manifestarea de voință a părților, adică
a creditorului și a debitorului.
Modurile nevoluntare de stingere a obligațiilor nu presupun o asemenea manifestare de
voință. Ele se mai numesc ș i moduri necesa re sau moduri forțate de stingere a obligațiilor.
Modurile voluntare de stingere a obligațiilor
Romanii au creat următoarele moduri voluntare de stingere a obligațiilor:

 plata;
 darea în plată;
 novațiunea;
 compensațiunea;
 remiterea de datorie.
A. Plata (solutio)
Plata este modul firesc, normal de stingere a obligațiilor, deoarece constă în executarea
oricărui obiect al obligaț iei. O plată poate consta în: transmi terea dreptului de proprietate;
remiterea unei sume de bani; pres tarea unui serviciu; procurarea folosinț ei unui lucru. Pentru ca
plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite condiții :
 Plata poate fi făcută de către debitor sau de către altă persoană întrucât, în principiu,
pe creditor nu îl interesează cine plătește, ci îl interesează să -și valorifice dreptul de
creanță. Când obiectul obligației constă în transmiterea proprietății, plata se facenumai de
către proprietar.
 Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal (tutore,
curator) sau conventional (mandatar ). Cel ce primește plata trebuie să fie capabil.
Dacă plata este făcută unui pupil fără auctoritatis tutoris , obligația nu se stinge. În acest
caz, plata nu este liberatorie, în sensul că debitorul poate fi constrâns să facă o nouă plată.
 Plata trebuie să fie integrală . Nu este admisă efectuarea plății în rate, fără acordul
expres al creditorului.
 Locul plății trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai potrivit loc față de
clauzele cuprinse în contract . Dacă locul plății nu este indicat, atunci pla ta poate fi
făcută oriunde, cu condiția să nu fie un loc nepotrivit.
 Proba plății a avut o evoluție marcată de concepția romanilor cu privire la forma actelor
juridice. În epoca veche, plata se făcea, de regulă, cu martori. În epoca clasică, s -a
generalizat sistemul eliberării unui înscris , pentru ca debitorul să poată face mai lesne
proba plății.
 Forma plății
Potrivit principiul simetriei (principiul corespondenței formelor), o obligație se stingea prin
utilizarea unui act identic cu cel care i -a dat naștere, dar întrebuințat în sens invers, spre exemplu
obligația născută dintr -un contract încheiat în formă verbală se stingea tot prin utilizarea

formei verbale.
În epoca veche, efectele formalismului erau atât de riguros stabilite încât, dacă se fă cea
plata respectivă, dar nu era respectată forma solemnă corespunzătoare, obligația nu se stingea.
Dimpotrivă, dacă nu se făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite formele s olemne, obligația se
stingea.
B. Darea în plată
Este o variantă a plății deoarece , în acest caz, romanii au admis că obligația se poate
stinge, chiar dacă debitoru l va remite creditorului un alt bun decât cel care constituie obiectul
obligației.
În legislația lui Justinian, se face distincția între darea în plată voluntară , când obiect ul
obligației se s chimbă prin acordul părților și darea în plată necesară , când obiectul ob ligației se
schimbă în virtutea dispoziției legii, în cazuri bine determinate.
C. Novațiunea
Este un mod de stingere a obligațiilor care se realizează prin înlocuir ea vechii obligații
cu una nouă. Această operațiune juridică nu ar e o formă proprie, în sensul că romanii nu au creat
un act special în scop ul realizării novațiunii, ci au recurs fie la stipulațiune, fie la contractul
litteris.
Pentru novarea unei obligați i, erau necesare anumite condiții :
 obligație veche;
 obligație nouă;
 aceeași datorie ( idem debitum );
 ceva nou ( aliquid novi );
 intenția de a nova ( animus novandi ).
a) O obligație veche . Obligația veche putea fi civilă, pretoriană sau naturală, de drept
strict sau de bună credință.
b) O obligație nouă . Obligația nouă era întotdeauna o obligație de drept strict, deoarece
stipulațiunea și contractul litteris, prin i ntermediul cărora se realiza novațiunea, erau contract e de
drept strict și, ca atare, dădeau naștere unor obligații de drept strict. Prin urmare, prin intermediul
novațiunii, situația debitorului se înrăutațea întrucât, în cazul unui proces, actul din care izvora
obligația de drept strict era interpretat ad literam , fără a s e ține cont de voința p ărților.
c) Aceeași datorie (idem debitum) .

Novațiunea presupune același obiect. Noua obligație nu poate avea alt obiect decât cea
veche. Dacă noua obligație a r avea alt obiect, vechea obligație nu s -ar stinge, deoarec e debitorul
va contracta o nouă obliga ție alături de cea veche.
Dreptul pretorian a permis realizarea novațiunii cu schimbarea obiectului obligației. S -a
creat un mijloc procedural ( exceptio pacti ) prin care se apăra debitorul, dacă era u rmărit de către
creditor pentru executarea primei obliga ții.
d) Ceva nou (aliquid novi) .
Novațiunea presupune un element nou. Atunci când novațiunea se realiza între aceleași
persoane ( inter easdem personas ), acel element nou put ea consta din introducerea unui termen
sau a unei condiții ori prin suprimarea lor.
Dar novațiunea se putea realiza și între persoane noi ( inter novas personas ). În acest caz,
elementul nou consta fie din schimbarea creditorului, fie din schimbarea debitorului. Atunci când
se realiza o novațiune prin schimbare de creditor, era necesar at ât consimțământul vechiului
creditor, cât și consimțământul vechiului debitor.
În cazul novațiunii cu schimbare de debitor, nu era necesar consimțământul vechiului
debit or. În acest caz se cerea numai consimțământul creditorului. În situaț ia în care noul d ebitor
execută obligația cu consimțământul vechiului d ebitor, atunci nu mai suntem în fața unei
novațiuni, ci în fața unui act juridic numit delegațiune .
e) Intenția de a nova (animus novandi) .
În dreptul vechi, intenția de a nova a părților rezulta din forma stipulațiunii sau din forma
contractului lit teris, întrucât ori de câte ori aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei
obligații, aveau o formă specială. În dreptul postclasic, când formalismul a fost înlăturat, criteriul
formei nu a mai putut fi utilizat pentru id entificarea intenției. Potrivit noului sistem, dacă erau
întrunite toate condițiile necesare novațiunii, dar nu rezulta intenția părților de a nova, se
considera că această condiție este îndeplinită. În legislația lui Jus tinian, s-a cerut părților săși
manifeste expres intenția de a nova.
Efecte : Novațiunea stinge accesoriile vechii obligații. Astfel, se sting garanțiile personale
sau reale ale ob ligației vechi, ca și dobânzile datorate creditorului. Totodată, disp ar și viciile
vechii obligații, întrucât dispărând excepțiunile (ca elemente accesorii), dispar și mijloacele de
procedură care se puteau opune vechii creanțe. În fine, prin novațiune se sting și efectele morei.
D. Compensațiunea

Compensațiunea este operațiunea juridică prin care datoriile și creanțele reciproce se scad
unele din altele, pentr u ca executarea să poarte numai asupra diferenței. Potrivit lui Modestin,
compensatio est debiti et crediti inter se contributio (scăderea unor dato rii și a unor creanțe
unele din altele).
După cum se vede, compensațiunea presupune existența a două datorii și a două creanțe
reciproce, care se cumpăn esc între ele, pentru a nu face două pl ăți, ci numai una.
Compensațiunea se realiza prin acordul părților, caz în care era denumită conven țională
(voluntară) . Dacă păr țile nu ajungeau la o învoială, compensațiunea urma a se face pe cale
judiciară .
În epoca veche, pe când nu erau cunoscute excepțiunile, nu s -a putut realiza
compensațiunea judiciară, întrucât jud ecătorul trebuia să se pronunța numai asupra pretențiilo r
formulate de către reclamant. Compensațiunea a început să fie admisă în dreptul clasic, mai întâi
în cazul acțiunilor de bună credință, atunci cân d cele două creanțe izvorau din același contract
(ex eadem causa ). În ca zul acțiuni lor de drept strict, judecătorul nu putea face compensațiu nea,
întrucât trebuia să facă o interpretare literală, fără a depăși indicațiile primite prin formulă.
Reforma lui Marc Aureliu . Marc Aureliu a extins aplicarea compensațiunii și în
domeniul acțiunilor de d rept strict. Împăratul a pus la dispoziția pârâtului o excepție de dol,
pentru cazul în care reclamantul pretinde ceea ce trebuie să restituie. Î n noul sistem,
compensațiunea presupune două creanțe izvorâte din contracte diferite, deoarece c ontractile de
drept strict sunt unilaterale. În practică, d acă reclamantul intenta acțiune în scopul valorificării
unei creanțe de 1000 de ași, cu toate că, la rândul său, datora pârâtului 500 de ași, la cererea
pârât ului, magistratul introducea în formulă o excepțiune de dol.
În faza a doua a procesului, constatând că excepțiunea opusă de către pârât este
întemeiată, judecătorul pronunță o sentință de absolvire (avem în vedere caracterul absolutoriu al
excepțiunilor). Față de exigențele mecanismului proced ural introdus de cătr e Marc Aureliu,
reclamantul era interesat să facă singur compensațiunea înaint ea intentării acțiunii; dacă nu făcea
compensațiunea din proprie inițiati vă, reclamantul risca să piardă întreaga sumă. Iată de ce se
afirmă că M arc Aureliu a introdus, pe cale indir ectă, compensațiunea voluntară.
E. Remiterea de datorie (iertarea de datorie)
Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a obligațiilor ce constă în
renunțar ea creditorului la dreptul său. Ca și la plată, și la remit erea de datorie obl igația se stinge

.prin aplicarea principiului simetriei sau al corespondențe i formelor. Așadar, părțile vor recurge
fie la solutio per aes et libram , fie la acceptilatio litteris , cu toate că nu se face o plată efectivă.
Astfel, acceptil atio verbis este actul simetric stipulațiunii format prin intrebare și
răspuns: "Oare ai primit ceea ce ți-am promis”? “Am primit”. La întrebarea formulată de către
debitor, creditoru l răspundea afirmativ, cu toate că, în realitate, nu primise nimic.
Mod uri nevoluntare de stingere a obligațiilor
Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligațiilor, care presupun acordul
părților, modurile nevolunt are nu reclamă vreo manifestare de voință din partea subiectelor
raportului juridic obligațional.
Acestea sunt:
 imposibilitatea de executare;
 confuziunea;
 moartea;
 capitis deminutio;
 prescripția extinctivă.
A. Imposibilitatea de executare
Când debitorul datorează un lucru individual determinat, iar lucrul respectiv piere fără vina
debitorului, fie pr in intervenția cazului fortuit, fie prin forță majoră, obligația se stinge conform
regulei debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru individual determinat este
liberat prin pieirea lucrului).
Dacă debitorul datorează un lucru de gen, nu se poate pune problema imposibilității de
executare, pentru că genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).
De asemenea, pentru ca pieirea lucrului să ducă la stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul
să nu fie pus în întârzier e, să nu fie în culpă, să nu fi comis vreun dol și să nu răspundă pentru
custodie. Așa cum am văzut la locul potrivit, în cele patru cazuri, obligația nu se stinge, cu toate
că lucrul a pierit, urmând ca debitorul să plătească daune -interese.
B. Confuziunea ( confusio ) înseamnă întrunirea, asupra aceleiași persoane, a calității de
debitor cu cea de c reditor. Se realizează, cel mai frecvent, prin moștenirea creditorului de către
debitor sau invers.
C. Moartea

În vechiul drept roman, obligația se stingea prin moarte a uneia din părți, deoarece funcționa
principiul intransmisibilității obligațiilor.
Principiul intransmisibilitțăii datoriilor și creanțelor trebuie pus în legătură cu originea primei
obligații, care s -a format c u ocazia comiterii unui delict, prin transfo rmarea dependenței
materiale î ntr-un raport juridic. Întrucât obligația a fost văzută, la origine, ca un echiva lent al
dreptului de răzbunare, nu putea fi transmisă, așa cum nici dreptul de răzbunare nu putea fi
transmis.
În dreptul clasic, s -a admis ideea transmiterii creanțelor și datoriilor, dar vechiul principiu a
lăsat, totuși, numeroase ur me în materia obligațiilor. Așa de pildă, datoriile născute din delicte nu
trec asupra moștenitorilor, întrucât dreptul de răzbunare al victimei, care stă la origine a creanței
sale, este intim le gat de persoana delincventului.
D. Capitis deminutio (pierderea personalității)
Avem în vedere numai capitis deminutio minima . Se aplică în cazul pierderii personalității
prin efectul adrogați unii, deoarece adrogatul devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris ,
trecând sub puterea adrogantului.
Ca atare, bunurile și drepturile adrogatului vor trece în patrimonial adrogantului, în paguba
creditorilor adrogat ului: aceștia nu vor putea să -l cheme în justiție pe adrogant, p entru că se
opunea principiul relativității efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. În acest fel a apărut o
inechitate.
De aceea, în scopul de proteja interesele creditorilor, pretorul a condiționat dobândirea
creanțelor adrogatului de cătr e adrogant, de plata datoriilor adrogatului.
E. Prescripția extinctivă
Vechii romani au considerat că drepturile de creanță sunt imprescriptibile, cu excepția
acelora car e erau sancționate prin acțiuni pretoriene. Aceasta se explică prin faptul că ed ictul
pretorului era valabil pe timp de un an, deci acțiunile pretoriene puteau fi intentate numai în
termen de un an.
În dreptul postclasic, s -a introdus prescripția de 30 de ani în material creanțelor și datoriilor,
astfel încât, dacă acțiunea nu era int rodusă înăuntrul termenului de 30 de ani, obligația se stingea.

Curs 4
Transferul obligatiilor si garantiile in dreptul roman
Garanțiile sunt mijloace juridice create în scopul de a -l pune pe creditor la adăpost de
consecințele eventualei insolvabilităț i a debitorului. În istoria dreptului roman se cunosc două
tipuri de garanții:
 garanții personale;
 garanții reale.
Garanțiile personale în epoca veche
În epoca veche, romanii au cunoscut două tipuri de garanții personale:
 sponsio ;
 fidepromissio .
Ambele forme de garanție personală cunoscute de romani în epoca veche luau naștere printr –
un contract verbal, încheiat prin întrebare și răspuns.
A. În cazul lui sponsio , după ce se încheia contractul principal între creditor și debitorul
principal, se mai închei a un contract alăturat, î ntre creditor și garant. Astfel, creditorul îl întreba
pe garant: “Idem dari spondes” (Promiți același lucru?), la care garantul ră spundea “Spondeo”
(Promit). Garantul care se obliga prin pronunțarea cuvântului “spondeo” se numea sponsor.
B. Fidepromissio
Verbul “spondeo” putea fi pronunțat numai de către cetățenii romani, deoarece se considera
că acel verb are o vocație aparte, specială , de a atrage favoarea zeilor.
În aceste condiții, practica a simțit necesitatea ca și peregrinii s ă poată deveni garanți. De
aceea, romanii au schimbat forma verbală , au introdus în formulă un alt verb, “fidepromitto”
(promit cu lealitate), în locul verbului “spondeo” . Astfel, creditorul întreabă “Idem fite
promittisne?” (Promiți același lucru?), la ca re garantul ră spunde “Fidepromitto” (Promit cu
lealitate). Garantul purta numele de fidepromissor .
În epoca veche, situația garanților a fost foarte grea. Astfel, creditorul se putea adresa mai
întâi garantului, iar garantul care plă tea nu se putea întoarc e împotriva debitorului principal.
Dacă erau mai mulți garanți, creditorul putea urmări pe oricare din ei pentru î ntreaga datorie, iar
garantul care executa obligaț ia nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a le pretinde
cogaranților partea contributivă.

Față de acest sistem inechitabil, exprimând interesele de clasă ale patricienilor, debitorii
plebei au reacționat și, după o luptă îndelungată , au reușit să impună un număr de pa tru legi prin
care s -a venit în sprijinul garanților.
Potrivit legii Furia de sponsu, în momentul scadenței, datoria urma să se împartă între toți
garanții în viață, indiferent dacă erau sau nu solvabili. Pe această cale, consecințele
insolvabilității unor garanț i erau suportate de către creditor și nu de către garanții sol vabili (dacă
din trei garanți unul era insolvabil, creditorul valorifica numai două treimi din creanță).
Garanțiile personale în epoca clasică
A. Fideiussio este o garanție personală, formată prin întrebare și răspuns, cu
deosebirea că, față de întrebarea creditorului, garantul pronunța verbul “fideiubeo”
(consimt pe cuvântul meu). În acest caz, garantul era numit fideiussor . Prin introducerea noii
forme de garanție, dispoziț iile legilor favorabile garanților au putut fi ocolite, întrucat ele nu se
aplicau decât la sponsio ș i fidepromissio. Garanții obligați prin fideiussio au protestat față de
neajunsurile care decurgeau din sistem, astfel încât, în virtutea unor reforme succesive ale
jurisprudenței și ale împăraților, au luat naștere cele trei beneficii.
B. Beneficiile acordate lui fideiussor
Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garanților cu titlu excepțional.Avem în vedere:
 beneficiul de cesiune de acțiuni;
 beneficiul de diviziune;
 beneficiul de discuțiune.
a) Beneficiul de cesiune de acțiuni este dreptul garantului de a cere creditorului să -i
cedeze toate acțiunile pe care le are î mpotriva debitorului principal, pentru a se putea întoarce
împotriva lui. În practică , acest beneficiu era valorificat printr -o excepțiune de dol, introdusă în
formulă la cererea garantului. Dacă creditorul nu transmitea de bună voie acț iunile asupra
garantului, î n faza a doua a procesului garantul dovedea reaua credință a creditorului și, drept
urmare, acesta din urmă pierdea procesul și totodată dreptul de creanță (avem în vedere efectul
extinctiv al lui litis contestatio).
b) Beneficiul de diviziune este dreptul garantului, urmă rit de creditor, de a cere ca
datoria să se împartă între garanții în viață ș i solvabili în momentul lui litis contestatio;
constatăm că, de dat a

aceasta, consecințele insolvabilitații unor garanți le suportă garanț ii solvabili (dacă din trei
garanți unul este insolvabil, datoria se va împărți la doi).
c) Beneficiul de discuțiune constă în dreptul garantului de a -i cere creditorului să -l
urmareasc ă mai întâi pe debitorul principal ș i, numai dacă se va dovedi insolvabil, să se îndrepte
împotriva sa (multă vreme beneficiul de discuțiune nu a putut fi valorificat din cauza efectului
extinctiv al lui litis contestatio).
Garanțiile reale
În evoluția dre ptului roman, au fost cunoscute trei garanții reale distincte: fiducia și gajul
(pignus ), care au apărut în epoca veche ș i ipoteca, apărută în dreptul clasic.
A. Fiducia
Se constiuie prin transmiterea proprietății asupra unui lucru, de către debitor credit orului
său, prin mancipatio sau in iure cessio , transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul
promite să restituie lucrul debitorului, dacă acesta își va fi plă tit datoria. Deși este o formă de
garanție foarte avantajoasă pentru creditor, întrucât devine proprietar al lucrului (și debitor sub
condiț ie al acelui lucru), fiducia prezintă vizibile dezavantaje pentru debitor.
Astfel, după plata datoriei, debitorul dispune numai de o acțiune personală, născută din
contractul de fiducie, așa încâ t riscă să vină î n concurs cu creditorii creditorului său și, mai mult
decât atât, dacă lucrul dat în garanție ajunge în mâinile unor terți, debitorul nu are
dreptul de urmă rire. Față de inconvenientele pe care le prezintă fiducia, romanii au creat forme
noi de garanție, mai bine adaptate cerinț elor economiei de schimb.
B. Gajul
Se formează prin remiterea posesiunii unui lucru, de către debitor creditorului său, prin
intermediul tradițiunii, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promite să
retransmită posesiunea lucrului, dacă debitorul își execută obligaț ia. Întrucât debitorul transmite
numai posesiunea lucrului, nu riscă să vină în concurs cu creditorii creditorului său și, în acelaș i
timp, poate urmări lucrul în mâinile oricui s -ar afla, în calitate de proprietar.
Totuși, gajul prezintă pentru debitor dezavantajul că nu poate garanta mai multe datorii
cu acelaș i lucru, iar pentru creditor, dezavantajul că nu poate înstrăina lucrul în scopul
valorifică rii dreptului de creanță.
C. Ipoteca

Ipoteca este o formă de garanție evoluată, perfect adaptată cerințelor unei societăți
întemeiate pe marfă ș i credit. Potrivit convenției părților, lucrul afectat rămâne în stăpâ nirea
debitorului până la scadență și numai dacă acesta nu își execută obligaț ia, creditorul ipotecar va
intra în posesiunea lucrului și î l va înstrăina, valorificându -și pe această cale creanța.
Așadar, interesele creditorului sunt perfect asigurate, căci nu riscă să suporte consecințele
insolvabilității debitorului, ia r debitorul poate exploata lucrul conform destinației sale, urmâ nd a
fi deposedat numai dacă nu efectuează plata.
Categorii de ipoteci:
 lpoteca convențională se formează prin convenția părților; în mod obișnuit, ipoteca este
convențională.
 Ipoteca tacită ia naștere în virtutea unor dipoziții ale legii. În dreptul modern, aceasta
ipotecă se numește legală .
 Ipoteca privilegiată trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă sunt constituite la date
anterioare (ipoteca asupra bunurilor cetățenilor impozabili).
 Ipota ca testamentară se constituie printr -o clauză din testament în favoarea unui legatar
și apasă asupra bunurilor moștenitorului.
 Ipoteca autentică presupune forme de publicitate și trece înaintea ipotecilor constituite
fără asemenea forme, chiar dacă au o da tă mai veche.
Caractere:
a) Ipoteca este un drept real , iar creditorul ipotecar are dreptul de preferință – nu vine în
concurs cu alți creditori – și dreptul de urmă rire.
b) Ipoteca se constituie prin convenția părților . Deși, de regulă , drepturile reale iz vorăsc din
acte special e (mancipatio, in iure cessio), în mod excepțional, ipoteca se naște dintr -o simplă
convenție.
c) Ipoteca este generală . Începând din secolul III e.n. s -a admis că tot ce se poate vinde se
poate și ipoteca. Din momentul constituirii ipotecii, creditorul exercită un drept real asupra
tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului său.
d) Ipoteca este indivizibilă, ceea ce înseamnă că apasă în întregime asupra fiecărei părți din
lucru și garantează în întregime f iecare parte din datorie. Astfel, dacă lucrul ipotecat este
moștenit de că tre doi succesori, oricare din ei ar putea fi urmărit pentru î ntreaga datorie, cu toate
că a primit numai o parte din lucru, iar dacă debitorul plăteș te o parte din datorie, creditorul va

intra în po sesia întregului lucru ipotecat, și nu a unei părți proporționale cu partea din datoria
care a mai ră mas de plătit.
e) Ipoteca are un caracter clandestin (secret) , în sensul că nu presupune utilizarea unor
forme de publicitate pentru ca terții să știe că un anumit lucru este ipotecat. Datorită caracterului
secret al actului, debitorii, în dorința de a împrumuta noi sume de bani, ipotecau acelaș i lucru de
mai multe ori, fără să declare existenț a ipotecilor anterioare, ceea ce ducea la consecințe deosebit
de grave.
Pe de altă parte, uneori ipotecile erau antedatate, trecându -se în mod fraudulos o ipotecă mai
recentă î naintea uneia mai vechi. Aceste posibilități de fraudă au fost, în bună măsură , curmate
prin reforma împaratului Leon, potrivit căreia o ipotecă constituită prin act public sau prin act
privat subscris de trei martori, trece înaintea ipotecilor constituite fără forme de publicitate,
indiferent de data lor.
f) Ipoteca este un drept accesoriu , așa încât se stinge odată cu creanța asigurată .
Rangul ip otecilor
Dacă sunt mai mulți creditori ipotecari, fiecare dintre ei are, formal, dreptul de a poseda
și de a vinde lucrul ipotecat. În fapt, însă , acest drept va fi exercitat de către credit orul care a
constituit primul o ipotecă, potrivit principiului prior tempore potior iure (mai întâi în timp, mai
tare în drept). Dacă mai mulți creditori aveau același rang, întrucât ș i-au constituit ipotecile la
aceeași dată, avea prioritate creditorul care poseda lucrul, potrivit principiului in pari causa
meior est causa possidentis .
Efectele ipotecii
Dacă debitorul nu plătea la scadență, creditorul avea:
 ius possidendi , adică dreptul de a intra în posesiunea lucrului ipotecat
 ius distrahendi, dreptul de a -l vinde.
Până în secolul III e.n., singurul efect al ipotecii a fost ius possidendi; creditorul nu avea
dreptul de a vinde lucrul, ci numai dreptul de a -l păstra, ca o măsură de constrângere, până câ nd
debitorul își executa obligația. Dreptul de a vinde a izvorât iniț ial dintr -o convenție specială,
pentru ca în final să devină un efect firesc al ipotecii.
Ius distrahendi prezintă unele caractere anormale, deoarece creditorul ipotecar transmite
lucrul cu titlu de proprietate, cu toate că are numai calitatea de posesor. În acest caz, romanii s -au

îndepă rtat de la exigențele principiului conform caruia nemo plus iuris ad alium trasferre potest
quam ipse haberet (nimeni nu poate transmite mai mult decât are el însuși).
Stingerea ipotecii
Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odată cu obligația pe care o gara ntează. Ea se
mai stinge și pe cale principală, prin pieirea î n întregime a lucrului, prin confuziune și prin
vânzarea lucrului de că tre creditorul ipotecar în rang.

Curs 5
Contractele solemne in dreptul roman

Contractele solemne, denumite și contracte formale, reprezintă cea mai veche categorie
de contracte. În această ca tegorie de contracte se includ:
 contractele în formă religioasă;
 contractele în formă verbală;
 contractele în formă autentică;
 contractele în formă scrisă ( litteris ).
Toate contractele solemne sunt:
– de drept strict, adică de riguroasă interpretare;
– unilaterale, deoarece generează obligații numai în sarcina uneia dintre părțile
contractuale;
– orale, cu excepția contractului litteris .
A. Contractele în formă religioasă sunt:
a) spons io religiosa , cel mai vechi contract roman format prin întrebare și răspuns și prin
pronunțarea unui jurământ religios.
b) iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) este contractual care îmbracă forma a
două jurăminte succesive, prin intermediul că rora sclavul își asumă obligația de a presta pentru
patronul său operae fabriles (servicii calificate).
B. Contractele încheiate în formă verbală sunt:
a) Sponsio laica

Este un contract încheiat prin întrebare și răspuns, care nu mai presupune și forma unui
jurământ religios. Dar ace st contract era accesibil numai cetățenilor romani, deoarece verbul
“spondeo” putea fi pronunț at numai de către aceș tia.
b) Stipulațiunea
Definim stipulațiunea ca fiind contractul încheiat în formă verbală, prin întrebare și
răspuns , la care au acces ș i peregrinii. Trebuie reținut faptul că stipulațiunea are o funcție
generală, î n sensul că, prin intermediul stipulațiunii, orice convenț ie poate produce efecte
juridice. Prin intermediul stipulaț iunii se puteau realiza numeroase operațiuni juridice, precum un
împrumut, garantarea unei datorii, o novațiune, operațiunea juridică a arendării și a locaț iunii,
operația juridică a vânzării, etc.
Caracterele stipulațiunii:
 este un act solemn, deoarece ia naștere prin pronunțare a anumitor cuvinte.
 este un act oral, deoarece se formează prin întrebare și răspuns.
 presupune congruența (concordanța) dintre suma de bani care figura în întrebare și suma
de bani care figura în răspuns. Cu alte cuvinte, obiectul întrebării și cel al răs punsului
trebuiau să fie identice.
 este un act unilateral și crează obligații numai pentru o parte, adică pentru promitent.
 este un act de drept strict, de riguroasă interpretare. Judecătorul cerceta numai dacă
întrebarea și răspunsul au avut loc, fără a c ăuta să afle care a fost voința reală a părților.
 este un act continuu, căci răspunsul trebuia să urmeze întrebării.
 presupune unitate de timp și de loc, astfel încât părțile contractante erau obligate să fie
prezente în localitatea în care se pretinde că ar fi avut loc întrebarea și răspunsul întreaga
zi.
 prezintă un caracter abstract, întrucât, din modul său de formare nu rezultă motivul,
scopul pentru care debitorul se obligă. Stipulațiunea se deosebește prin aceasta de toate
celelalte contracte care, p rin forma lor specifică, sunt utilizate în vederea realizării unui
anumit scop. Acest character abstract generează o serie de complicații, în special atunci
când stipulațiunea era utilizată în scopul realizării operațiunii juridice a împrumutului.
Aceste c aractere, de un formalism riguros, au fost proprii stipulațiunii în epoca veche.
Acest formalism a fost atenuat în epoca clasică și înlăturat în epoca postclasică.
c) Dotis dictio

Prin dotis dictio se constituia dota viitoarei soții. Această constituire de dotă îmbracă forma
unei declarații solemne, făcută de către viitoarea soț ie, de către debitorul ei, la ordinul acesteia
sau de către ascendenții să i pe linie paternă. În cazul acestui contract verbal vorbeș te numai
constituantul dotei; cealaltă parte, vii torul soț, avea un rol mut, în sensul că nu era necesar
consimțământul său.
C. Contractele în formă autentică
Nexum se încheia, după cât se pare, în fața magistratului, în forma unei declarații prin care
creditorul afirma că munca debitorului î i este aservită pentru un anumit număr de zile, declarație
ratificată de că tre magistrat prin pronunțarea cuvântului addico .
Pe această cale, debitorul era adus într -o stare de semiservitute. În practică, debitorul era
interesat să -și aservească munca pentru un anumit număr de zile, căci altminteri urma executarea
silită care, în epoca veche, purta asupra persoanei și ducea la vânzarea sa î n străinătate (trans
Tiberim).
La rândul său, și creditorul era interesat să recurgă la nexum, deoarece pe acestă cale își
procura forța de muncă necesară într -o epocă în care marile ră zboaie de expansiune nu
începuseră încă, iar numărul sclavilor era relativ redus.
Din cauza tratamentului inuman la care au fost suspuși, nexi s-au răsculat în repetate rânduri,
amenințând să zdrun cine din temel ie organizarea socială a Romei. Ca urmare, în anul 326 î .e.n.,
s-a dat legea Poetilia Papiria , prin care a fost interzisă aservirea debitorilor insolvabili.
D. Contractele în formă scrisă
Contractul litteris
Acest contract a luat naștere în l egătură cu practica bancherilor romani, ca și a celor moderni,
de a ține anumite registre ale încasărilor și plăț ilor. Un asemenea registru al bancherului avea
două coloane distincte:
 prima coloană se numea accepta , întrucât în acea coloană erau menționate sumele
încasate de către bancher;
 a doua coloană se numea expensa , deoarece în acea coloană erau menționate plățile
făcute de către bancher unor terțe persoane.
De regulă, asemenea registre erau utilizate în scopul probării unor datorii sau creanțe
izvorâte din alte contracte. Deoarece, în mod obiș nuit, romanii încheiau contractele în formă

verbală, aveau tot interesul să asigure acelor contracte și o probă în formă scrisă, prin intermediul
mențiunilor făcute î n acel registru comercial.
În două cazur i determinate, registrul bancherului era generator de obligații , în sensul că prin
intermediul celor două mențiuni se puteau creea noi obligații: î n cazul înlocuirii unui debitor cu
altul (novațiunea cu schimbare de debitor) și î n cazul schimbării temeiulu i juridic al unei
obligații.
Contractele reale
Contractele reale se formează printr -o convenție însoțită de remiterea materială a lucrului.
Contractele reale au apărut spre sfârșitul Republicii, în condiț iile dezvoltării economiei de
schimb, când ritmul to t mai al ert al schimbului de mărfuri a impus forme juridice mai elastice ș i
mai eficiente. Ele au fost create în scopul realizării unor operaț iuni juridice ca împrumutul de
consumație, împrumutul de folosință , constituirea unei garanții reale și păstrarea unor lucruri.
Aceste operaț iuni juridice au fost practicate și în epoca foarte veche, dar au îmbrăcat forma unor
acte greoaie și rigide. Dimpotrivă, contractele reale îmbracă acele operațiuni juridice într -o formă
simplă și eficientă.
Spre deosebire de une le contracte formale, care aveau o utilizare generală, contractele
reale erau utilizate, fiecare în parte, î n vederea realizării unei operațiuni juridice determinate; așa
se face că fiecare contract real este determinat printr -un termen tehnic anume.
Contr actele reale se formează re, ceea ce înseamnă că lucrul trebuie transmis în
momentul încheierii contract ului. La unele contracte reale, remiterea lucrului se face cu titlu de
propriet ate, iar la altele, cu titlu de posesiune sau detențiune.
Contractele rea le sunt:
 mutuum
 fiducia
 gajul
 comodatul
 depozitul
A. Mutuum (împrumutul de consumațiune)
Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să transmită creditorului său lucruri
de același fel, de aceeași calitate și în aceeaș i cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea
consumațiunii.

Mutuum se formează prin convenția părților, însoțită de remiterea materială a lucrului.
Remiterea materială a lucrului este o condiț ie de formă necesară pentru nașterea contractului, și
nu un efect al acestuia.
Fiind d estinate consumului, lucrurile împrumutate erau transmise de către creditor
debitorului cu titlu de proprietate . În scopul transmiterii proprietății, era utilizată tradițiunea.
Caracterele lui mutuum:
 este un contract real;
 este un contract nesolemn;
 este un contract unilateral, pentru că generează obligații numai în sarcina debitorului;
 este un contract de drept strict, spre deosebire de celelalte contracte reale care se
interpretează cu bună credință;
 este un contract de drept al ginților, putând fi utilizat și în raporturile dintre cetățeni și
peregrini;
 este un contract destinat să dea formă juridică împrumutului gratuit.
B. Fiducia
Fiducia este contractul real care se naște prin transmiterea proprietății , prin mancipațiune
sau prin in iure cessio , transmitere însoțită de o convenție prin care dobânditorul promite să
retransmită proprietatea asupra lucrului, celui de la care l -a primit.
Contractul de fiducie a îndeplinit, la origine, mai multre funcții care, treptat, au fost preluate
de către alte contracte reale, pe măsura apariției acestora.
Astfel, fiducia a fost utilizată:
– în scopul constituirii unei garanții reale, prin transmiterea proprietății unui lucru de către
debitor creditorului său;
– în vederea realizării împrumutului de folosință;
– în scopul păstrării unui lucru de către debitor, care promitea să -l retransmită creditorului la
cererea acestuia (mai târziu, această funcție a fost preluată de către contractul de depozit).
C. Gajul
Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui luc ru de către debitor creditorului său,
prin tradițiune, transmitere însoțită de o convenț ie prin care creditorul se obligă să retransmită
posesiunea lucrului după ce debitorul își va fi plă tit datoria.
D. Comodatul

Comodatul este contractul prin care o pers oană, numită comodant, împrumută cu titlu de
folosință gratuită un lucru unei persoane numită comodatar. Comodatul se formează prin
transmiterea detențiunii unui lucru prin tradițiune, de către creditor (comodant), debitorului său
(comod atarul), în vederea folosinței, transmitere însoțită de o convenț ie prin care comodatarul
promite să restituie lucrul la termen.
E. Depozitul
Depozitul ( depositum ) este contractul prin care o persoană, numită deponent, dă în păstrare
unei alte persoane, numită depozitar, un l ucru, cu obligația acesteia din urmă de a -l restitui celei
dintâi la cerere . Formarea acestui contract necesită transmiterea detențiunii lucrului
prin tradițiune, de că tre deponent depozitarului. Obiectul contractului de depozit este un lucr u
mobil, indivi dual determinat. Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în pă strare, deoarece
folosirea lucrului altuia, fără drept, este calificată î n epoca Principatului ca faptă delictuală, și
anume furt de folosință ( furtum usus).
Depozitul este un contract gratuit, deponentul neavând obligația de a plăti ceva
depozitarului pentru pă strarea lucrului. Pe lângă depozitul obișnuit, romanii au cunoscut trei
forme excepționale de depozit:
 depozitul necesar
 depozitul sechestru
 depozitul neregulat.

Curs 6
Contractele neformale si consensuale in dreptul roman

Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voință al părților,
reprezentând forma cea mai evoluată pe care a cunoscut -o tehnica de creare a obligațiilor în
dreptul roman. Această evoluție caracterizează și alte instituții juridice, încât în epoca lui
Justinian drepturile subiective, fie personale, fie reale, sunt efecte ale simplei de manifestări de
voință.
Ca și celelalte contracte romane, contractele consensuale sunt numai gener atoare de
obligații. Pe de altă parte, câtă vreme contractile solemne sunt dominate de formalism, iar cele
reale presupun, totuși, remiterea lucrului, contractele consensuale nu reclamă nici condiții de

formă și nici efectuarea vreunui act material, ci num ai exprimarea voinței subiective a părților.
De altel, în dreptul postclasic, cuvântul ”contractus” are înțelesul de convenție destinată
să creeze obligațiuni.
Contractele consensuale sunt:
 vânzarea
 locațiunea
 societatea
 mandatul.
A. Vânzarea
Vânzarea este convenția prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită
posesiunea liniștită a unui lucru celeilalte părți, numită cumpărător, în schimbul prețului, pe care
cumpărătorul se obligă a -l plăti.
Vânzarea presupune întrunirea a trei elemente :
a) consimțământul
b) obiectul
c) prețul.
Vânzarea ia naștere, de regulă, în momentul realizării acordului de voință. Obiectul
vânzării poate consta din lucruri corporale și incorporale, din drepturi subiective, cât și din
lucruri prezente sau viitoare.
Prețul trebuie să fie exprimat în bani ( in pecunia numerata ), să fie real (verum ), să fie
determinat sau cel puțin determinabil ( certum ) și, în epoca lui Justinian, să fie iustum (să
reprezinte cel puțin jumătate din valoarea lucrului).
Efecte . Vânzarea consensuală produce efecte proprii, efecte ce constau din obligațiile
părților. Aceste obligații sunt bilaterale și de bună credință.
Vânzătorul avea obligațiile de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru
evicțiune și de a garanta pentru viciile lucrului. Cumpărătorul avea obligația de a plăti prețul și,
eventual, obligația de a plăti dobânzi.
B. Locațiunea
Locațiunea este contractul prin care o parte se o bligă să procure folosința unui lucru, să
își ofere serviciile ori să execute o lucrar e determinată, în schimbul unui preț, pe care cealaltă
parte se obligă să -l plătească.

Din această definiție, rezultă că locațiunea putea fi de trei tipuri :
 locatio rei (locațiunea unui lucru)
 locatio operarum (locațiunea de servicii)
 locatio operi s faciendi (locațiunea pentru executarea unei lucrări).
Deși locațiunea avea aplicațiuni diverse, părțile contractante erau desemnate printr -o
terminologie unita ră. Partea care avea initiative contractului se numea locator , iar cealaltă parte
se numea cond uctor .
Locațiunea, ca și vânzarea, presupune întrunirea a trei elemente :
a) consimțământul
b) obiectul
c) prețul.
Consimțământul avea un caracter formal, deoarece partea mai puternică din punct de
vedere economic impunea condițiil e cu privire la obiect și preț.Obiectul locațiunii poate consta
dintr -un lucru mobil sau imobil (locatio rei ), din serviciile oferite de către lucrătorul liber
(location operarum ) sau din construirea unei case ( locatio operis faciendi ). Prețul trebuia să fie
in pecunia numerata , certum și verum .
Obligațiile părților diferă de la o formă de locațiune la alta.
C. Societatea
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane pun în
comun activitatea lor sau anumite bunuri, în vederea realizării unui câștig.
Contractul de societate presupune un aport din partea societarilor, un interes comun,
intenția de a forma o societate și un scop licit.
Părțile erau obligate să -și îndeplinească aportul, să se îngrijească de afacerile asociației ca
de afacerile proprii și să suporte, proporțional cu contribuția, paguba produsă de asociație.
În dreptul roman, societatea nu avea personalitate juridică.
D. Mandatul
Mandatul este contractul consensual prin care o persoană, numită mandant, însărcinează
pe o altă per soană, numită mandatar, să facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său, adică al
mandantului.
Elemente :

– pentru formarea contractului de mandat, este necesar să existe un obiect constând dintr –
un fapt material sau dintr -un act juridic ;
– actul material sau juridic trebuie să fie licit și moral;
– mandatul este un act juridic gratuit , încheiat în interesul mandantului.
Efecte:
Mandatarul trebuia să dea socoteală mandantului, transferând asupra sa drepturile
dobândite și obligațiile asumat e. Mandatarul are, de asemenea, obligația de a executa mandatul
cu bună credință. Mandatarul poate înstrăina un bun al mandantului, cu toate că nu are calitatea
de proprietar. Mandantul, la rândul său, are obligația de a-l despăgubi pe mandatar de cheltuie lile
făcute pe cont propriu în executarea mandatului.

Curs 7
Contractele nenumite si quasicontractele in dreptul roman

Contractele nenumite
Contractul nenumit se formează printr -o convenție însoțită de executarea obligației de
către una dintre părți. A șadar, pentru una dintre părți, nașterea contractului nenumit echivalează
cu executarea sa.
Întrucât aceste convenții nu puteau fi încadrate în nici una din categoriile de contracte
cunoscu te, romanii le -au desemnat prin termenii nova negotia sau contractus incerti .
În epoca lui Justinian, s -au format patru categorii de contracte nenumite, clasificate în
funcție de obiectul obligaț iunii:
 “do ut des” – o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealaltă parte să îi
transmită proprietatea a supra unui alt lucru
 “do ut facias” – o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealaltă parte să îi
presteze un serviciu
 “facio ut des” – o parte prestează un serviciu, pentru ca cealaltă parte să transmită un
lucru
 “facio ut facias” – o part e prestează un serviciu, pentru ca cealaltă parte să presteze la
rândul ei un serviciu.

QUASICONTRACTE
Quasicontractele sunt fapte licite care dau naștere unor efecte juridice asemănătoare cu cele
izvorâte din contract .
Deși în privința formei, între contracte și quasicontracte nu există puncte comune, efectele lor
sunt asemănăt oare, ceea ce i -a determinat pe romani să utilizeze un termen sugestiv pen tru
denumirea faptelor juridice generatoare de obligații – quasicontract, quasi ex contractu .
Quasicontractele au fost sancționate abia în epoca postclasică. Institutele lui Justinian ne
înfățișează cinci quasicontra cte: plata lucrului nedatorat, gestiunea de afac eri, gestiunea tutorelui
pentru pupil, indiviziunea și acceptarea moștenirii.
Plata lu crului nedatorat
În dreptul modern, îmbogățirea fără just temei este sancționată prin acțiunea în repetire. La
romani, acestei acțiuni îi corespundea un sistem întreg de condictiones , care sancționau diferite
forme de îmbogățire fără cauză.
Plata lucrului nedatorat, una din aplicațiunile îmbogățirii fără justă cauză, era sancționată prin
condictio indebiti . Pentru intentarea lui condictio indebiti erau necesare urmă toarele condiții:
– să existe o plată
– plata să nu fie datorată
– plata să fie făcută din er oare
– cel ce primește plata să fie de bună credință
– plata să nu facă obiectul unei datorii care, atunci când este negată, crește la dublu.
Gestiunea de afaceri
Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) constă în administrarea bunurilor unei persoane fără
știrea acesteia. Cel care intervine în administrarea bunurilor altuia se numeș te gerant ( negotiorum
gestor ), iar cel pentru care s -a intervenit se numește gerat ( dominus rei gesta/ proprietarul lucrului
gerat).
Elemente :
– actul de gestiune poate fi mater ial sau juridic
– administrarea bunurilor altuia trebuie făcută cu bună știință
– gerantul trebuie să aibă intenția de a -l obliga pe gerat.

Efecte:
Gerantul trebuie să ducă la bun sfârșit actul de administrare, să administreze cu bună credință
și să dea so coteală g eratului pentru activitatea sa. Geratul este obligat să -l despăgubească pe
gerant pentru cheltuielile făcute și să -l libereze de obligațiile pe care și le -a asumat.

Curs 8
Delictele in dreptul roman

Formarea noțiunii de obligație delictuală
În societatea gentilică, persoana care suferea o vătămare corporală din partea cuiva putea
recurge la sistemul răzbunării private.
Mai târziu, în epoca de tranziție către societatea politică, părțile puteau ajunge la o
înțelegere pentru a înlocui dreptul de r ăzbunare al victimei cu plata unei sume de bani, ca
echivalent al acelui drept – compozițiunea voluntară .
Într-un stadiu mai avansat, statul nu mai lasă părților posibilitatea de a fixa valoarea
despăgubirii pe care urma să o plătească delincventul, ci ia asupra sa această atribuț ie. Noul
sistem, cunoscut sub numele de compozițiune legală , cunoaște, în evoluția sa, două
 stadii distincte: în primul stadiu al compozițiunii legale, părțile nu erau obligate să
compună (să înlocuiască răzbunarea cu plata unei des păgubiri), dar dacă ajungeau la o
înțelegere, delincventul plătea o sumă de bani al cărei cuantum era fixat de către stat.
 în stadiul al doilea, victima nu mai avea dreptul de a opta între răzbunarea privată și plata
unei sume de bani, ci era obligată să compună; dreptul de răzbunare era înlocuit, în mod
obligatoriu, cu plata unei despăgubiri fixate de stat. În acest scop, victima delictului
dispunea de o acțiune pe care o putea îndrepta împotriva delincventului.
Conceptul de obligație delictuală s -a format abia în dreptul clasic, pe baza unei analogii.
Astfel, în sistemul procedurii formulare, dacă delincventul refuza să plătească despă gubirea,
păgubașul îl chema în justiție pentru a -l obliga să compună. După momentul lui litis contestatio ,
obligația legală de a compune se transforma în obligația de a plăti o sumă de bani.
Cu timpul, romanii au uitat originea fenomenului și au început să vadă în obligația legală
de a compune un drept de creanță pentru creditor și o datorie pentru debitor.
Obligația delictual ă prezintă unele caractere aparte:

a) Obligația delictuală este sancționată printr -o acțiune penală prin care, de regulă,
victima realizează o îmbogăț ire, deoarece nu face la rândul său o plată, ca la acțiunile
reipersecutorii .
b) La origine, datoriile și creanțele izvorâte din delicte nu treceau asupra moștenitorilor
deoarece dreptul de răzbunare, care stă tea la originea lor, era legat inseparabil de persoana fizică
a victimei.
c) Sclavii și persoanele alieni iuris aveau capacitatea deplină de a se obliga pe tărâm
delictual, dar răspunderea lor avea loc în condiț ii speciale, așa cum s -a văzut la partea generală a
obligațiilor.
d) Capitis deminutio nu are ca efect stingerea obligațiilor delictuale.
e) Obligația delictuală presupune un fapt din partea delincv entului.
Delicte publice și delicte private
Romanii, deși nu ne -au lăsat o definiție, vedeau în delicte fapte ilicite de natură să
afecteze interesele clasei dominante, pe care le sancționau, de regulă, prin plata unei sume de
bani. Faptele delictuale erau extrem de variate și puteau genera consecințe, de la prejudicii
material până la rănirea sau uciderea unei persoane.
Încă din epoca veche, romanii au clasificat faptele ilicite în două mari categorii : delicte
private ș i delicte publice. În dreptul clasi c, distincția dintre cele două categorii de delicte se
făcea în baza unor criterii sigure :
 delictele private erau sancționate potrivit normelor procedurii civile de către judecătorul
privat, pe când delictele publice erau judecate după normele procedurii penale, de către
magistrați sau chiar de către popor ( comitia centuriata ).
 delictele private erau sancționate prin plata unor sume de bani (de regulă), pe când
delictele publice erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenzi în folosul statului.
Delictele pr ivate se împart în două mari categorii :
 delicte private vechi, sancționate de dreptul civil
 delicte private noi, sancționate de către pretor.
Delictele private vechi sunt în număr de trei:
– furtul
– iniuria (delictul de vătămare corporală)
– damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept).

Ele au fost sancționate prin dispoziții ale legii: furtul și iniuria prin Legea celor XII
Table, iar damnum iniuria datum prin Legea Aquilia.
Cu timpul, pretorii au introdus noi reglementări în materia delictelor private vechi,
sancționând, în paralel, n oi fapte delictuale. Pretorul a introdus următoarele delicte:
– metus (violența)
– dolus (înșelăciunea)
– rapina (tâlhăria)
– fraus creditorum (frauda creditorilor).

Curs 9
Quasidelicte si pacte in dreptul roman

Quasidelictele sunt fapte ilicite asemănătoare întru totul cu delictele, deși în Institutele
lui Justinian sunt desemnate printr -un termen aparte.
În dreptul modern, distincția dintre delicte și quasidelicte are un fundament teoretic, așa
încât faptele ilicite sunt încadrabile într -o categorie sau în alta, în funcție de criterii sigure. În
dreptul rom an, quasidelictele erau fapte ilicite sancționate prin acțiuni pretoriene, ca și delictele
private noi.
Întrucât nu dispunem de elemente tehnice pentru a re aliza distincția dintre delicte și
quasidelicte, trebuie să admitem că această clasificare este și e a expresia mentalității
conservatoare a romanilor . În dorința de a lăsa impresia că reglementarea în vigoare este
perfectă, romanii nu au fost dispuși să ad mită că pot apărea și alte delicte, pe lângă cele cuprinse
în vechile reglementă ri; cu toate acestea, au apărut noi fapte delictuale pe care romanii, spre a nu
se dezminț i, leau desemnat p rintr-un termen tehnic diferit:
 unul din quasidelictele consacrate î n dreptul roman este fapta judecătorului care,
cu sau fără intenție, nedreptățește una din părți – iudex qui litem suam
(judecătorul care a făcut procesul său). Judecătorul vinovat de o asemenea faptă
era urmărit printr -o acțiune in factum pentru o sumă de bani egală cu paguba
cauzată.

 vărsarea sau aruncarea unor lucruri în stradă dintr -un apartament era sancționată
prin actio de effusis et deiectis . Acțiunea era dată împotriva proprietarului
apartamentului și putea fi intentată de oricine (acțiune popular ă).
 atârnarea unor obiecte în afara apartamentelor era sancționată prin actio de
positis et suspensis dată, de asemenea, împotriva
proprietarului apartamentului.

Pacte
Dreptul roman nu a cunoscut, nici în ultimul moment al evoluției sale, un mod general de
a contracta. Chiar și contractele consensuale, formate prin simplul acord de voință, au f ost
recunoscute ca o excepție de la regula potrivit că reia orice contract presupune utilizarea anumitor
forme. Așa că principiul consensualităț ii nu s -a generalizat nici în epoca lui Justinian.
Cu toate acestea, în dorința de a facilita desfășurarea operațiunilor juridice, mai întâi
pretorul, apoi jurisprudența și legislația imperială au sancționat anumite convenții, fără a le ridica
la rangul de contrac te.
Convențiile generatoare de obligații, care nu erau trecute în rândul contractelor, purtau
numele de pacta vestita , spre deosebire de simplele convenții, numite nuda pacta .
În dreptul clasic au fost sancționate pactele pretoriene și pactele alăturate, i ar în drept ul
postclasic pactele legitime.
 Pactele pretoriene sunt sancționate prin acțiuni introduse în edictul pretorului și
obligă numai pe una din părți. Edictul pretorului cuprinde trei categorii de
asemenea pacte: recepta , pactul de jurământ și pactu l de constitut.
 Pactele alăturate , sancționate de către jurisconsulți, sunt convenții adăugate unei
obligații pentru a -i aduce modificări în conținut.
 Pactele legitime sunt convenții sancționate în epoca postclasică, de către
împărați, prin acțiuni de dre pt strict. Ele sunt în număr de trei: promisiunea de
dotă, convenția de donațiune șicompromisul

Curs 10
Procedura de judecata romana

Caracterele procedurii legisacțiunilor
Termenul de “ legisacțiune ” (acțiune a legii) desemnează primul sistem procedural roman
și ne arată că orice acț iune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiază pe lege.
Procedura legisacțiunilor consacră cinci tipuri de procese , care se numesc acțiuni ale legii, de
unde și termenul de “legisacțiuni” :
 Primele trei legisacțiuni erau utilizate în vederea recunoașterii pe cale judiciară a unor
drepturi subiective și se numeau legisacțiuni de judecată .
 Celelalte două tipuri de procese erau utilizate pentru punerea în aplicare a sentințelor
pronunțate prin legi sacțiunile de judecată și se numeau legisacțiuni de executare .
Atât legisacțiunile de judecată, cât și legisacțiunile de executare prezintă anumite caractere
comune :
Caracterul judiciar al legisacțiunilor rezultă din aceea că părțile erau obligate să se prezinte
în fața magistratului și să pronunțe anumiț i termeni solemni, numiți formulele legisacțiunilor.
Caracterul legal al legisacțiunilor rezultă din faptul că toate legisacțiunile erau create prin
legi, iar părțile foloseau termenii luaț i din legea pe care se întemeia legisacțiunea respectivă.
Caracterul formalist al legisacțiunilor decurge din faptul că acele formule solemne trebuiau
să fie pronunțate riguros exact atât de că tre părți, cât și de către magistrat. Cea mai mică greșeală
atrăgea după sine pierderea procesului.
Desfășurarea procesului în sistemul procedurii legisacțiunilor
A. Faza in iure (în fața magistratului)
Prima regulă în faza in iure este aceea că procesul are un character consensual , ceea ce
însemna că era obligatorie prezența a mbelor părți în fața magistratului, pentru ca procesul să
poată începe.
Citarea pârâtului în fața magistratului trebuia făcută chiar de către reclamant. Statul nu avea
nici o atribuție în această privință.
a) Procedee de citare.
Reclamantul putea utiliza u nul din următoarele trei procedee de citare:
 in ius vocatio;

 vadimonium extrajudiciar;
 condictio.
In ius vocatio , cel mai vechi procedeu, consta în chemarea pârâtului în fața magistratului,
prin pronunț area unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în fața magistratului). Dacă
pârâtul refuza să se prezinte, putea fi adus cu forța în fața magistratului.
Vadimonium extrajudiciar era o convenție prin care părțile se înțelegeau să se prezinte
la o anumită dată în fața magistratului.
Condictio era somația prin care reclamantul îl chema în fața magistratului pe pârâtul
peregrin.
b) Activitatea părților în fața magistratului.
În fața magistratului, reclamantul arăta, prin cuvinte solemne, corespunzătoare procesului
organizat, care sunt pretențiile sale.
Față de pretențiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei atitudini :
 să recunoască pretențiile reclamantului;
 să nege pretențiile reclamantului;
 să nu se apere în mod corespunzător.
Recunoașterea în fața magistratului ( confessio in iure ) era un t itlu executoriu, potrivit Legii
celor XII Table. Cel ce recunoș tea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessus
pro iudicatus est (cel care recunoaște condamnat este). Î n acest caz, procesul nu mai trecea în
faza a doua.
Negarea pretenții lor reclamantului de către pârât ( infitiatio ), care își dădea concursul la
desfășurarea procesului, conducea la trecerea î n faza a doua a procesului.
Pârâtul nu se apăra în mod corespunzător ( non defensio uti oportet ), în sensul că nu își dădea
concursul l a desfășurarea procesului. Și î n această situație pârâtul era asimilat cu cel condamnat,
iar procesul nu mai trecea în faza a doua.
d) Magistrații judiciari.
În istoria vechiului drept roman, atribuțiunile jurisdicționale au fost deținute de că tre diferite
persoane. După fondarea Republicii, atribuțiunile jurisdicț ionale au fost preluate de către cei doi
consuli . Din anul 367 î.e.n., după crearea preturii, pretorul urban a preluat de la consuli
jurisdicția contencioasă. Din anul 242 î.e.n. , organizarea proc eselor dintre cetățeni și peregrini a
revenit pretorului peregrin .

Procesele asupra tranzacțiilor din târguri erau organizate de către edilii curuli . În Italia,
organizarea proceselor revenea magistraților municipali, iar î n provincii, guvenatorilor.
În fu ncție de legisacțiunea care se organiza și de obiectul procesului, magistratul pronunța
unul dintre următoarele cuvinte: do, dico sau addico .
Prin cuvântul do, magistratul confirma judecătorul ales de către părți. Prin cuvântul dico,
magistratul atrib uia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia dintre părți.
Prin cuvântul addico, magistratul ratifica declarația unei părți. În faza in iure, ultimul act era
litis contestatio (atestarea procesului), care în procedura legisacțiunilor consta î n luarea de
martori, având rolul de a atesta voința părților de a ajunge în faț a judecătorului în vederea
obținerii unei sentințe.
d) Procedee de soluționare a unor litigii, pe cale administrativă, de către pretor.
Pretorul putea soluționa anumite litigii, fără a mai trimite părțile în fața judecătorului. În
acest scop, pretorul putea utiliza urmă toarele mijloace procedurale:
Stipulațiunile pretoriene (stipulationes praetoriae ) sunt contracte verbale încheiate din
ordinul pretorului prin întrebare și ră spuns. Uneor i, după ce avea loc dezbaterea contradictorie în
fața sa, pretorul ordona părților să încheie o stipulațiune, prin care pârâtul promitea să plătească o
sumă de bani dacă, în viit or, din vina sa, ar avea loc un fapt de natură să -l păgubească pe
reclamant.
Missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detențiunea bunurilor pârâtului,
pentru a -l convinge pe pârât să adopte o anumită atitudine.
Interdicta (intedictele) sunt ordinele adresate de către pretor, fie uneia dintre părți, fie
ambelor părț i, prin care acestea erau obligate să încheie sau să nu încheie un act juridic. Când
ordinul era adresat un ei singure părți, interdictele erau simple , iar când erau adresate ambelor
părți, intedictele erau duble .
Restitutio in integrum (repunerea în situaț ia anterioară) este ordinul prin care pretorul
desființează actul pă gubitor pentru reclamant, repunând părțile în situația anterioară î ncheierii
acelui act. Prin restitutio in integrum reclamantul redobândeș te dreptul subiectiv pe care îl
pierduse prin efectul actului păgubitor, urmând a intenta o acțiune în justiție prin care să
valorifice dreptul subiectiv renăscut.
B. Faza in iudicio (în fața judecătorului)
a) Activitatea părților .

În fața judecătorului, părțile se exprimau în limbajul comun . Puteau fi aduse probe srise și
orale. Întrucât î n procedura legisacțiunilor nu exista o ierarhie a probelor, un îns cris putea fi
combătut prin proba cu martori. În sprijinul părților veneau și avocaț ii. După ce lua cunoștință de
afirmațiil e părț ilor, de probele administrate și de pledoariile avocaților, judecătorul se pronunț a
potrivit liberei sale convingeri. Spre deosebire de dreptul modern, judecătorul putea refuza să
pronunțe sentința atunci când probele nu erau concludente și nu îș i putea forma o convingere
intimă. În asemenea situații, judecătorul afirma că lucrurile nu îi sunt clare ( rem sibi non liquet ).
Am văzut că prima fază a procesului, care se desfășura în fața magistratului, avea un caracter
consensual, întrucât era necesară prezența ambelor părți. Dar, în faza in iudicio, procesul se putea
desfășura și în prezența unei singure părți. Așa cum prevedea Legea celor XII Table, judecătorul
aștepta până la amiază ca părțile să se prezinte la proces. În lipsa uneia dintre părți, dădea
dreptate părț ii care s -a prezentat la proces.
b) Judecătorii . În dreptul roman vechi și clasic, judecătorul era o persoană particulară,
aleasă de către părți și confirmată de că tre magistrat. Judecătorii erau persoane particulare, în
sensul că profesia de judecă tor nu exista.
În afară de judecătorul unic ( iudex unus ), la romani funcționau și anumite tribunale .
Unele dintre acestea er au nepermanente, pe când altele erau permanente.
Tribunalele nepermanente se compuneau dintr -un număr nepereche de judecători
(recuperatores ), care judecau procesele dintre cetățeni ș i peregrini.
Tribunalele permanente erau în număr de două:
 decemviri litibus iudicandis (cei zece bărbați care să judece procesele) judecau procesele
cu privire la libertate;
 centumviri litibus iudicandis (cei o sută de bărbați care să judece procesele) judecau
procesele cu privire la proprietate și la moștenire.

Curs 11
Procedura de judecata formulara

Apariția procedurii formulare
În secolul al II -lea î.e.n., s -a declanșat revoluția economică. Producția și schimbul de
mărfuri au cunoscut o dezvoltare explozivă . Ritmul afacerilor a crescut vertiginos. În această

situație, vechea procedură a legisacțiunilor s -a dovedit, prin formalismul și rigiditatea sa,
anacronică, inaplicabilă, depăș ită. De aceea, între anii 149 și 126 î.e.n. s -a dat Legea Aebutia ,
prin care s-a introdus o nouă procedură, și anume procedura formulară.
Dar, odată cu introducerea acestei noi proceduri, nu s -a dispus abrogarea expresă a
legisacțiunilor, părțile avâ nd posibilitatea de a alege între procedura formulară și procedura
legisacțiunilor. După mai bine de un secol, s -a constatat că părțile optau, în mod invariabil,
pentru procedura formulară. Astfel că , practic, procedura legisacțiunilor nu s -a mai aplicat.
Față de această situație, împăratul August, în anul 17 î.e.n., a dat legile Iuliae Judiciarie ,
prin care legsiacțiunile au fost desființate în mod expres.
Rolul și structura formulei
În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o acț iune
distinctă, fiecare acțiune având o formulă proprie. Formula era un mic program de judecată prin
care pretorul arăta judecătorului cum să soluționeze litigiul .
Pentru fiecare tip de drept subiectiv exista câte un model de formulă , care trebuia
completată de că tre pretor cu toate elementele specifice cazului (numele părților, pretenț iile
reclamantului, etc.) cu ocazia organizării procesului. Dacă pretorul socotea că pretenț iile
reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un model corespunză tor de formulă, avea dreptul de
a crea o formulă nouă, expunând situaț ia de fapt și arătând judecătorului, în termeni imperativi,
cum să proced eze în vederea soluționării litigiului. Prin utilizarea acestui eficient mijloc
procedural, pretorul putea sancționa pretențiile reclamantului.
Tot așa de bine, pretorul putea să refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala cu
imposibilitatea pentru reclamant de a -și valorifica pretenț iile. În procedura formulară nu exista
drept fără acțiune, iar acț iunea nu era altceva decât cererea reclamantului că tre magistrat de a i se
elibera o formulă .
Formula avea o structură proprie , cuprinzând:
 patru părți principale;
 două părți acesorii.
A. Părțile principale erau:
 intentio (intenția);
 demonstratio (demonstrația);
 adiudicatio (adjudecarea);

 condemnatio (condamnarea).
Intentio era acea parte a formulei în care se precizau pretenț iile reclamantului. Demonstratio
era partea principală a formulei î n care se preciza care este actul sa faptul juridic din care izvorau
pretenț iile reclamantului (un contract, un testament, etc.). Adiudicatio era partea formulei prin
care magistratul îl învestea pe judecător să pronunțe ieșirea din indiviziune. Adiudicatio figura
numai în formula acțiunilor în partaj.
Condemnatio era acea parte a formulei prin care magistratul îl învestea pe judecător, un simpu
particular, cu dreptul de a pronunț a o sentință de condamnare sau de absolvire.
B. Părțile accesorii ale formulei erau:
 prescriptiones (prescripțiuinile) și
 exceptiones (excepțiunile).
Prescri pțiunile erau anumite precizări făcute în fruntea formulei, preciză ri prin care se venea fie
în sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului. Acele precizări care veneau în sp rijinul
reclamantului se numeau prescripțiuni pro actore , pe când precizăr ile prin care se venea în
sprijinul pârâtului se numeau pro reo .
Excepțiunile erau mijloace de apărare puse la îndemâna pârâtului, prin care pârâtul nu nega
pretențiile re clamantului, dar invoca anumite fapte de natură a paraliza acele pretenții. Spre
exem plu, dacă reclamantul afirma că a dat cu împrumut pârâtului o sumă de bani, pârâtul nu
nega faptul că a primit acea sumă, dar afirma că ulterior a fost iertat de datorie.
În dreptul clasic roman, excepțiunile au avut un caracter absolutoriu , ceea ce înseam nă
că ori de câte ori excepțiunea se dovedea a fi întemeiată , judecătorul nu putea pronunț a o
condamnare la mai puțin, ci era obligat să pronunțe o sentință de absolvire a pârâtului.
Spre exemplu, dacă reclamantul afirma pe cale de acțiune că i se datoreaz ă 1000 de ași,
iar pârâtul dovedea pe cale de excepțiune că datorează 500 de ași și nu 1000 de ași, judecătorul
nu-l putea co ndamna pe pârât la plata sumei de 500 de ași, ci trebuia să pronunțe o sentință de
absolvire. Acest caracter al excepțiunilor decur ge din faptul că judecă torul era sclavul formulei,
trebuind să se pronunțe numai în legătură cu acele elemente care figurau în formulă.

Curs 12
Desfasurarea procesului de judecata in cadrul procedurii formulare

Desfășurarea procesului în sistemul procedurii formulare
În sistemul procedurii formulare, procesul continua să se desfășoare în două faze : faza in
iure și faza in iudicio .
A. Faza in iure
În această fază a procesului, au apărut elemente noi cu privire la citare, activitatea părților
și a pr etorului.
a) Astfel, în materia citării, se aplicau în continuare cele trei procedee cunoscute încă
din procedura legisacț iunilor, la care se adaugă o acțiune specială acordată reclamantului
împotriva pârâ tului care refuză să se prezinte la proces.
De asem enea, acea missio in possessionem , acordată încă din vechea procedură, devine
executorie, în sensul că reclamantul putea s coate la vânzare bunurile pârâtului care nu se
prezenta în fața magistratului.
b) Activitatea părților. Caracterul consensual al procesului se păstrează, în sensul că era
necesar ca ambele părți să fie prezente în faț a magistratului. Față de pretențiile reclaman tului,
pârâtul putea adopta una dintre cele trei atitudini pe care le cunoaștem de la procedura
legisacț iunilor (să recunoa scă, să nege sau să nu se apere cum trebuie).
În plus, acele procese care aveau ca obiect o sumă de bani puteau fi soluționate chiar în
fața magistratului, prin pronunțarea unui jurămâ nt necesar ( iusiurandum necessarium ). În
virtutea acestui sistem, fie reclamantul jura că are un drept de creanță, jurământ față de care
pârâtul accepta să plătească suma de bani ce i se pretindea, f ie pârâtul jura că nu datorează și
reclamantul renunța la pretențiile sale.
La încheierea dezbaterilor în fața magistratului, în funcție da natura cazului litigios și de
afirmațiile părților , pretorul acorda reclamantului acțiunea sau i -o refuza.
c) Litis contestatio. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act în fața
magistratului, numit litis contestatio .
În sistemul proc edurii formulare, litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe
formulă sau dictarea ei de către reclamant pârâtului .
Litis contestatio producea trei efecte :

 efectul extinctiv;
 efectul creator;
 efectul fixator.
Efectul extinctiv . În virtutea efectului extinctiv, dreptul inițial al reclamantului, adică dreptul
pe care reclamantul l -a dedus în justiț ie, se stinge.
Efectul creator. În virtutea efectului creator, în locul dreptului inițial, care s -a stins, se
năștea un d rept nou, care purta invari abil asupra unei sume de bani, și anume acea sumă de bani
la care judecătorul îl condamna pe pârât. Indiferent de obiectul dreptului iniț ial, dacă reclamantul
câștiga procesul, primea întotdeauna o sumă de bani. Î n procedura formulară, sentința avea un
caracter pecuniar .
Efectul fixator. Potrivit efectului fixator, în momentul lui litis contestatio se fixează definitiv
elementele reale și elementele personale ale procesului.
Prin elementele reale înțelegem pretențiile formulate de către reclamant în fața ma gistratului.
Întrucât aceste elemente se fixează definitiv, reclamantul nu va putea cere în fața judecă torului
altceva decât ce a cerut în faț a magistratului. Prin elementele personale ale procesului înț elegem
identitatea judecătorului și identitatea părților (a reclamantului și a pârâtului).
Astfel, dacă judecătorul dispărea (murea, pleca din localitate), părțile reveneau în fața
magistratului în vederea alegerii unui nou judecător ș i pentru modificarea formulei în mod
corespunzător.
Dacă dispărea una dintre părți, moștenitorul persoanei respective nu se putea prezenta
automat la proces, întrucât numele moș tenitorului nu figura în formulă. Era necesar ca
moștenitorul, împreună cu adversarul, să se prezinte în fața magistratului în vederea modificării
formulei, î n sensul că în locul celui decedat era trecut moștenitorul să u.
B. Faza in iudicio
În fața judecătorului, procesul se desfășura, în linii mari, după regulile cunoscute de la
procedura legisacțiunilor. Ju decătorul era tot un particular ales de căt re părți și confirmat de către
magist rat, iar tribunalele își mențin vechea lor competență. Regula potrivit că reia cel care nu se
prezenta la proces până la prânz pierdea procesul s -a menținut, dar s -au admis anumite motive de
amânare a procesului.
2.4. Ac țiunea în justiție

Spre deosebire de vechea procedură, în procedura formulară, acțiunea a dobândit o
aplicare gene rală, întrucât, prin utilizarea creatoare a formulei, pretorul putea asigura
valorificarea oricăror pretenții legitime pe cale judiciară. De a ceea, chiar și atunci când
pretențiile reclamantului nu erau recunoscute prin legi, nefiind consacrate ca drepturi subiective,
pretorul putea totuși elibera o formulă, astfel încât reclamantul își val orifica acele pretenții pe
cale judiciară prin intermedi ul unui proces.
În procedura formulară acțiunea este cererea adresată de către reclamant magistratului
de a i se elibera o formulă , iar acordarea formulei echivala cu acordarea acțiunii în justiție,
deoarece, în măsura în care i se înmâna o formulă, reclam antul se putea prezenta în fața
judecătorului și putea obține o sentință.
Categorii de acțiuni în justiție. Dacă în vechea procedură numărul acțiunilor era limitat,
în procedura f ormulară numărul acțiunilor era extrem de mare, astfel încât jurisconsulții clasici
le-au clasificat du pă mai multe criterii.
Cea mai veche clasificare, cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table, împărțea
acțiunile în:
 acțiuni reale (acțiuni in rem )
 acțiuni personale (acțiuni in personam )
Potrivit Institutelor lui Justinian, această clasificare este și cea mai importantă ( summa
divisio ). Prin intermediul acțiunilor in rem era u sancționate drepturile reale, drepturi care, prin
excelență, poar tă asupra unor lucruri. Avem în vedere, în primul rând, dreptul de proprietate.
Prin in termediul acțiunilor in personam erau sancționate drepturile personale (drepturile
de creanță), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâte din contracte sau din delicte.
b) Textele dreptului roman ne înfățișează o clasificare a acțiunilor în:
 acțiuni civile
 acțiuni honorarii
Această clasificare se întemeiază pe originea acțiunilor. Acțiunile civile ( actiones civilis ) își
au ori ginea în legisacțiuni, cu toate că formula lor este redactată tot de către ma gistrat. Spre
exemplu, acțiunea în revendicare are drept model sacramentum in rem și de aceea, pretorul va
trece în formula acestei acțiuni cuvintele solemne pe care părțile le rosteau

la sacramentum in rem . Acțiunile honorarii sau pretoriene nu își au modelul în legisacțiuni. Ele
sunt originale, pentru că sunt create de către pretor în vederea sancționării noilor situații ivite în
practica socială.
Acțiunile honorarii se împart în trei categorii:
 acțiuni in factum ;
 acțiuni ficticii ;
 acțiuni cu formula cu transpozițiune.
Acțiunile in factum au fost create datorită faptului că, în dreptul roman, nu se putea
concepe un drept subiectiv fără o acțiune corespunzătoare. Uneori pretorul constata că noile
cazuri ivite în
practică nu pot fi soluționate prin in termediul acțiunilor existente, neexistând un model în dr eptul
civil. A tunci pretorul crea o nouă formulă in factum (cu privire la un fapt), o redacta și o înmâna
reclamantului, fapt ce echivala cu acordarea acțiunii. Luând în considerare faptele descrise în
formul ă, judecătorul urma să pronunțe sentința.
Acțiun ile ficticii (acțiunile cu ficțiune) se numeau astfel întrucât în formula lor se
introducea o ficțiune. În cazul acestor acțiuni, pretorul utiliza un tip de formulă creat pe ntru o
anumită cauză, în scopul soluționării unei cauze diferite. Pentru aceasta, p retorul introducea în
formulă o ficțiune, considerând că s -a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate acel fapt nu
a avut loc s au dimpotrivă, un fapt existent era considerat ca fiind inexistent.
Acțiunile cu formula cu transpozițiune aveau o redac tare specială, întrucât în intentio a
formulei figura un nume, pe când în condemnation figura alt nume. Acțiunile cu formula c u
transpozițiune au fost create pentru constituirea mecanismului reprezentării imperfecte în justiție,
precum și în scopul sporiri i capacității juridice a fiului de familie.
c) Acțiuni directe și acțiuni utile
Acțiunile directe au fost create în vederea sancționării anumitor cazuri. Acțiunile utile
erau acțiunile directe extinse de la cazul pentru care au fost create la cazuri simila re. Astfel, ori ce
acțiune directă poate devein utilă prin introdu cerea unei ficțiuni în formulă.
d) Acțiuni populare și acțiuni private
Acțiunile populare au fost create pentru ocrotirea unor interese generale și puteau fi
intentate de către oricine.

Acțiu nile private s -au născut în vederea protejării unor interese individuale și puteau fi
intentate numai d e către titularii unor drepturi subiective.
e) Acțiuni de drept strict și acțiuni de bună credință
Acțiunile de drept strict ( actiones stricti iuris ) erau acțiunile prin care actul pe care se
întemeiau pretențiile reclamant ului erau interpretate literal. Acțiunile de bună credință ( actiones
bonae fidei ) erau acele acțiuni în virtutea cărora actul juridic er a interpretat cu bună credință,
judecătorul tre când dincolo de litera actul ui în scopul stabilirii voinței reale a părților, adică a
scopului urmăr it de către acestea în momentul încheierii actului juridic. Dar, pentru ca
judecătorul să poată face o interpretare cu bună credință, era necesar ca în intentio a formulei să
figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna credință).
f) Acțiunile arbitrarii ( iudicia arbitraria )
Au fost create în scopul atenuării caracterului pecuniar al sentinței de condamnare. În
cadrul acestor ac țiuni, judecătorul avea o dublă calitate:
 de arbitru;
 de judecător propriu -zis.
În calitate de arbitru, dup ce se convingea de temeinicia pretențiilor reclamantului,
judecătorul ordona pârâtulu i să satisfacă acele pretenții. Pârâtul însă nu era obligat să execute
acel ordin. Dacă p ârâtul exec uta ordinul, procesul lua sfârșit. Dacă nu -l exe cuta, arbitrul se
transforma în judecător propriu -zis și tocmai în această calitate pronunța o sentință de
condamnare ce purta asupra unei sume de bani. Acea sumă de bani nu era însă stabilită de c ătre
judecător, ci de c ătre reclamant, sub prestare de jurământ.
În aceste condiții, reclamantul era tentat să supraestimeze obiectul litigios, încât practic,
dacă pârâtul nu executa ordinul pronunțat de către judecător în calitate de arbitru, risca să
plătească o s umă de bani mult mai mare decât valoarea comercială a obiectului litigios. De
aceea, pe cale indirectă, se ajungea la condamnarea asupra obiectului mate rial al procesului,
pretențiile reclamantului fiind satisfăcute în natură. Astfel, în cazul ac țiunii î n revendicare,
reclamantul primea chiar lucrul revendicat și nu o sumă de bani.
Efectele sentinței
Sentința pronunțată de către judecător producea anumite efecte juridice. Sentința de
absolvire avea un singur efect, și anume forța juridical (autoritatea lucrului judecat).

Sentința de condamnare are însă un dublu efect, și anume: forța executorie și forța
juridică.
A. Forța executorie a sentinței
În procedura formulară, sentința purta în mod invariabil asupra unei sume de bani.
În epoca clasic ă, alături de executarea asupra persoanei apare, cu caracter execepțional, și
executar ea asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din
domeniul dreptului public. Statul roman a practic at un sistem prin care bunurile debitorilor erau
sechestrate și lichidate pr in vânzarea la licitație. Acest sistem a fost apoi adaptat și utilizat și î n
raporturile dintre persoanele particulare.
Executarea asupra bunurilor cunoștea două forme:
 venditio bonorum (vânzarea în bloc a bunuril or debitorului insolvabil);
 distractio bonorum (vânzarea cu amănuntul a bunurilor debitorului insolvabil).
a) Venditio bonorum presupun ea vânzarea în bloc a bunurilor debitorului
insolvabil. Această procedură de executare asupra bunurilor producea consecințe extrem de grave,
în sensul că debitorul insolvabil devenea infam, moment în care era sco s de sub scutul legilor
romane, își pierdea personalitatea și devenea un lucru.
b) Distractio bonorum . Conform acestei proceduri, bunurile debitorului insolv abil nu se
mai vindeau în bloc, ci cu amă nuntul, unul câte unul, până la acoperirea valorii creanțelor. Acest
sistem avea avantajul că nu atrăgea infamia pentru debitor.
B. Forța juridică a sentinței
Prin forța juridică a sentinței romanii înțelegeau ceea ce modernii numeau autoritatea
lucrului judecat . Conform acestui principiu, un proces, între aceleași părți și cu privire la același
obiect, nu poate fi judecat de mai multe ori.
Acest principiu s -a impus greu în dreptul roman. Astfel, în epoca foarte vech e, romanii
nu au cunoscut principiu l autorității lucrului judecat, încât procesele se judecau de mai multe ori,
ajungându -se astfel la sentințe contradictorii.
În procedura formulară, autoritatea de lucru judecat era asigurată față de reclamant în
virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio .
Potrivit acestui efect, dreptul inițial al reclamantului se stingea, iar acolo unde nu există
drept subiectiv n u există nici acțiune. Potrivit efectului extinctiv al lui litis contestatio ,
autoritatea lucrului judecat față de reclamant era asig urată, dar nu și față de pârât.

Atunci, pe cale de interpretare, jurisconsulții au creat principiul res iudicato pro veritate
accipitur (lucrul judecat se consideră a fi adevărat), principiu sancțion at printr -o excepțiune,
numită exceptio rei iudicatae (excepția lucrului judecat), excepție care putea fi opusă fie de către
reclamant, fie de către pârât, după cum una sau cealaltă parte încercau să redeschidă procesul.
După crearea acestui mijloc procedu ral, autoritatea lucrului judecat era opozabilă ambelor părți.

Curs 13
Organizarea instantelor si procedura de judecata extraordinara ( Cognitio
extraordinaria )

Procesul se desfășura, de la început până la sfârșit, în fața magistratului judecător, care
devenise un funcționar public. Prin urmare, dispare diviziunea procesului în două faze.
Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial. Procesul se desfășura într -o clădire,
în prezența părților ori a reprezentanților ș i a avocațilo r. Părțile se exprimau în limbajul obișnuit .
Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că înscrisurile, cele oficiale, dobâ ndesc o forță probantă
mai mare decât probele orale.
Sentința. Se pronunța ad ipsam rem (în natură), purta asupra însuși lucrului. E xecutarea
sentinței se asigura prin forța de constrâ ngere a statului ( manu militari ).
Dispărând procesul în două faze, a dispărut și formula. Dacă a dispărut formula,
excepțiunile au încetat să mai fie absolutorii, au devenit minutorii , adică judecătorul p utea să
pronunțe o sentință de condamnare la mai puțin. Astfel, dacă reclamantul pretindea pe cale de
acțiune că are o creanță de 100 de sesterți, iar pârâ tul dovedea pe cale de excepție că datorează
numai 50 de sesterți, judecă torul putea pronunța o senti nță de condamnare la 50 de sesterți.

Bibliografie

 Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2013 ;
 I.C. Cătuneanu – Curs eleme ntar de drept roman, Cluj, 1927;
 Vl. Hanga – Drept privat roman, Bucureș ti, 1978;
 S.G. Longinescu – Elemente de drept roman vol. I+II, Bucureș ti, 1927 –
1929;
 C.Șt. Tomulescu – Drept privat roman, București, ed. 1958 și 1973;
 Stoicescu – Curs elementar de drept roman, București, 1931. G.
Dimitrescu – Drept privat roman, Bucureș ti, 1938;