Lector univ. dr. IONESCU MIRCEA FELIX MELINEȘTI [608470]

Lector univ. dr. IONESCU MIRCEA FELIX MELINEȘTI

TEORIA GENERALA A DREPTULUI
Suport de curs penru invatamant la distanta (I.D.)

Teoria Generala a Dre ptului 2

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Introducere

Stimate student: [anonimizat], nu vom începe
prezentarea materiei fără a men ționa principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin
competen țele ce urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii acestui curs.
Pentru a vă face o primă idee asupra obiective lor și competen țelor la care facem
referire, încerca ți mai întâi să a șterne ți în rândurile ce urmează câteva dintre așteptările pe
care le ave ți de la acest curs. La finalul parcurgerii acestuia, verifica ți dacă aceste a șteptări
au fost satisfăcute sau nu, sau, de ce nu, depă șite!
AȘTEPTĂRI

Teoria Generala a Dre ptului 3

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

Teoria Generala a Dre ptului 4

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

OBIECTIVE

In urma parcurgerii cursului de Teoria Generală a Dreptului , student: [anonimizat]:
– Va fi familiarizat cu noțiunile de bază privind izvoarele drepul ui, relația societate stat,
cadrul normativ, evoluția în timp a normelor de drept precum și elementele și
particularitățile răpunderii juridice .
– Va ști să identifice mijloacele si metodele prin care pot fi exploatate informațiile
privind aspectele fundame ntale ale originii și cadrului norma tiv în sistemul de drept
contemporan.
– Va cunoa ște soluțiile adoptate pana in prezent în ceea ce privește elaborarea și
consolidarea cadrului normativ general.
– Va deține cunostinte referitoare la modalitatea justa și par ctică de aplicare, a
principiilor fundamentale ale sistemului normativ și ale dreptului în general, putând
alaniza cu ușurință, pe baza tehnicii de elaborare a normelor, întinderea aspectului
general pe care normele pot și trebuie să le cuprindă .

Teoria Generala a Dre ptului 5

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

CUP RINS
Unitatea de învă țare 1
DREPTUL ȘI STATUL
1. Conceptul de drept
1. 1. Noțiunea de drept ……………………………………………………………………………..
1. 2. Originea și evoluția dreptului ………………………… ………… ……………………
1. 3. Primele legiuiri ………………. ……………………………………………………………… ..
1. 4. Factorii de configurare a dreptului ……………………………………………………. ….
1. 5. Conținutul și forma dreptului ………………………………………………………. …….. .
1. 6. Tipurile de drept ………………………………………………………………………………..
2. Conceptul de stat
2.1. Noțiunea de sta t………………………………………………………………………………………
2.2. Originea și apariția statului ………………………………………………………………..
2.3. Elementele statului …………………………. …………………………………………………
2.4. Funcțiile statului ………………………………………………………………………………..
2.5. Separația puterilor în stat. Statul de drept ……………………………………. ……….
De Retinut!………………………………………………………………………………….. …
Intrebări De Control……………………………………………………. ……………………
Propuneri De Referate…….. ………………………………………………… ……………..
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 1…… …………………………….. 12
13
13
14
15
15
16
16
17
17
17
18
18
19
19
20
20
20

Unitatea de învă țare 2
OBIECTUL ȘI M ETODA TEORIEI GENERALE A DREPTULUI
1. Noțiunea de teorie generală a dreptului ………………………………………………………
2. Știința – considerații generale. Sistemul științelor sociale ……………………………
3. Obiectul teorie i generale a dreptului ………………………………………………………… 22
23
23
24 CONTINUTUL DREPTURILOR DE AUTOR
1. Considerații generale. Natura juridică a dreptului de autor ……………………….
2. Categorii de drepturi de a utor………………………………………………………………..
2.1 Drepturile morale de autor ………………………………………………………………
24
25
25

Teoria Generala a Dre ptului 6

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
3.1. Științele juridice, element constitutiv al sistemului științelor ……………
3.2. Specificul teoriei generale a dreptului ………………. …………………………..
3.3. Relația teoriei generale a dreptului cu științele juridice …………………….
4. Metoda cercetării științifice a dreptului …………………………………………………..
4.1. Considerații genera le cu privire la metoda de cercetare ……………….
4.2. Metodele cercetării juridice ………………………………………………………
De retinut !………………………………………………………………………………… ……….
Intrebări De Control……………………………………………………. ……………………
Propuneri De Referate……………………………………………………….. ……………..
Bibliografie Specifică Unită ții De Învățare 2 ……………………………………….

24
25
26
26

26
27
30
30
31
31

2.1.1 Dreptul de divulgare……………………………………. …………………………
2.1.2 Dreptul de retractare……………………………………………………………….
2.1.3 Dreptul la paternitatea operei , respectiv a calității de autor …………
2.1.4 Dreptul la nume……………………………………………………………………..
2.1.5 Dreptul la integritatea operei……………………………………………………
2.2 Drepturile patrimoniale de autor………………………………………………………
3. Dreptul de autor si regimul patrimonial………………………………………………….
4. Limitele exercitarii drepturilor de autor…. ………………………………………………
5. Durata protectiei dreptului de autor………………………………………………………..
De retinut !…………………………………………………………………….. …………… ……..
Intrebări De Control……………………………………………………. ……………………
Propuneri De Referate……………………………………………………….. ……………..
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 2………………………………………. 25
29
29
30
31
32
33
38
38

42
43
44

Unitatea de învă țare 3
PRINCIPIILE ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI 33
1. Principiile generale ale dreptului ……… ………………………………………………………
1.1 Considerații generale ……………………………………………………………………
1.2 Importanța studierii principiilor dreptului ………………… …………………….
1.3 Principiile generale ale dreptului – prezentare analitică ……………………
2. Funcțiile dreptului ………………………………………………………………………………….
2.1 Conceptul de funcție a dreptului ……………………………………………………
2.2 Analiza funcțiilor dreptului ……………………………………………………………………..
De retinut !…………………………………………… …………………………………….. ……..
Intrebări De Control……………………………………………………. …………………… 34
34
35
36

39
39
40
42
42

Teoria Generala a Dre ptului 7

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Propuneri De Referate……………………………………………………….. ……….. ……
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 3…… ……………………………. 43
43

Unitatea de învă țare 4
NORMA JURIDICA 45
1. Definiția și caracterele normei juridice ………………………………………………………
2. Structura normei juridice …………………………………………………………………………
2.1 Structura logico – juridică ……………………………………………………………..
2.2 Structura tehnico – legislativă ……………………………………………………….
3. Clasificarea normelor juridice …………………………………. ………………………………
4. Acțiunea normelor juridice în timp, în spațiu și asupra persoanelor ……………..
4.1 Acțiunea normei juridice în timp ………………………………………………….
4.2 Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor …………………
De retinut !………………………………………………………………………… ……………….
Intrebări De Control……………………………………………. ……………………………
Propuneri De Referate………………………………………………………….. ………….
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 4……….. ………………………… 46
48
48
52
52
54
54

57
59
59
60
60

Unitatea de învățare 5
INTERPRETAREA NORMEI JURIDICE 62
1. Noțiunea și necesitatea interpretării normei juridice ……………………………………
2. Formele interpretării ……………………………………………………………………………….
3.Metodele interpretării normelor juridice ……………………………………………………..
4. Rezultatele interpretării ……………………………….. …………………………………………
De retinut !………………………………………………………………………… ………………. 63
63
64
66

67

Teoria Generala a Dre ptului 8

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Intrebări De Control……………………………………………… ……………… ………….
Propuneri De Referate………………………………………………………….. ………….
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 5……….. ………………………… 67
68
68

Unitatea de învățare 6
IZVOARELE DREPTULUI 70
1. Noțiunea de izvor de drept …………………………………………………………………..
2. Izvoarele formale ale dreptului ……………… ……………………………………………..
2.1 Obiceiul juridic ( cutuma ) ……………………………………………………………..
2.2 Precedentul judiciar și practica judiciară ………………………………… ………
2.3 Actul normativ …………………………………………………………………………….
2.4 Contractul normativ ……………………………………………………………………..
2.5 Doctrina……………………………………………………………………………………..
De retinut !………………………………………………………………………… ……………….
Intrebări De Control……………………………………………… ………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………….. ………….
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 6……….. ………………………… 71
72
72
73
74
77
78

78
79
79
80

Unitatea de învățare 7
TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE 81
1. Noțiunea de tehnică juridică …………………………………………………. ………. ……
2. Noțiunea de tehnică legislativă ……………. ……………………………………………….
3. Cerințele legiferării ………………………………………………………………… …………..
4. Părțile constitutiv e și elementele de structură internă ale actelor 82
83
84

Teoria Generala a Dre ptului 9

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
normative ………………………………………………………………………………………..
4.1 Părțile constitutive ale actului juridic normativ ………………. ……………
4.2 Elementele de structură internă ale actului juridic normativ …………….
5. Sistematizarea actelor normative ………………………………………………………..
De retinut!……………………….. ………………………………………………………………..
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate……………………………………………… ………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 7 ………….. ……………………… 89
89
92

93
95
95
96
96

Unitatea de învățare 8
SISTEMUL ȘI REALIZAREA DREPTULUI 97
1. Sistemul dreptului ………………………………………………………………… …………….
1.1 Considerații generale …………………………………………………………………..
1.2 Criteriile constituirii si stemului dreptului ……………………………………..
1.3. Ramurile dreptului ……………………………………………………………………
1.4 Dreptul public și dreptul privat ……………………………. …………………….
2. Realizarea dreptului ………………………….. ……………………………………………….
2.1 Noțiunea de realizare a dreptului …………………………………………………
2.2 Formele realizării dreptului …………………………………………………………
2.3 Fazele aplicării dreptului …………………………………………………………….
De retinut!………………………. …………………………………………………………………
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate…………………………………………….. ……………………….
Bibliografie Specific ă Unită ții De Învă țare 8 ………….. ……………………… 98
98
99
101
103
104
104
105
107
108
109
109
110

Teoria Generala a Dre ptului 10

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Unitatea de învățare 9
RAPORTUL JURIDIC 111
1. Definiția și trăsăturile raportului juridic …………………………………. …………….
2. Elementele raportului juridic ……………… ……………………………………………….
2.1 Subiec tele raportului juridic ………………………………………………………….
2.2 Conținutul raportului juridic ………………………………………………………….
2.3 Obiectul raportului juridic ……………… …………………………………………….
3. Faptul juridic ……………………………………………………………………… …………. ….
3.1 Definiția faptelor juridice …………………………………………… ………………..
3.2 Clasificarea faptelor juridice …………………………………………………………
De retinut!………………………………………………………………………………………….
Intrebări De C ontrol………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 9 ………….. ……………………… 112
113
114
116
119
120
120
120
121
122
122
123

Unitatea de învățare 10
RASPUNDEREA JURIDICA 124
1. Noțiunea de răspundere juridică ………………………….. ……………………. …………….
2. Principiile răspunderii juridice ………………… ……………………………………………….
3. Condițiile răspunderii juridice …………………………………………….. …………. ……….
4. Formele răspunderii juridice …………………………………………… ……………………….
De retinut!………………………………………………………………………………………….
Intrebări De Contro l………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 10 ……………….. ………………. 125
126
126
128
129
130
131
131

Teoria Generala a Dre ptului 11

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Unitatea de învățare 11
ȘCOLI ȘI CURENTE ÎN GÂNDIREA JURIDICÂ
Cuprinsul unită ții de studiu 132
1. Școala dreptului natural ……… ……………………………………………………. …………….
2. Școala istorică a dreptului ………………………. ……………………………………………….
3. Teorii sociologice ale dreptului ……………………… …………………….. …………………
4. Teoria normativistă …………………………………………………………………………………
5. Existențialismul juridic ……………………………… ……………………….. ………………….
6. Teoria statului de drept ……………………………………………………………………………..
De retinut!………………………………………………………………………………………….
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 11 ………….. ……………………. 133
134
134
135
135
136
136
137
137
138

TEST DE AUTOEVALUARE………………………. …………. …………………….. 139

Teoria Generala a Dre ptului 12

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Unitatea d e învă țare 1
DREPTUL ȘI STATUL
Timp de studiu individual estimat: 5h
După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu problemele ridicate de notiunile introductive de teoria generală a
dreptului
– Va ști să identifice factorii de configurare și evoluție a dreptului
– Va cunoa ște izvoarele și accepțiunile noțiunii de stat
– Va deține notiuni de baza privind elementele statului și funcțiile acestuia

DREPTUL ȘI STATUL
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Conceptul de drept
1. 1. Noțiunea de drept ……………………………………… ……………………………………..
1. 2. Originea și evoluția dreptului …………………………………… ……………………
1. 3. Primele legiuiri ………………. …………………………………………………… ………… ..
1. 4. Factorii de configurare a dreptului ………………………………………………………..
1. 5. Conținutul și forma dreptului ………………………………………………………. …….. .
1. 6. Tipurile de drept ………………………………………………………………………………..
2. Conceptul de stat
2.1 Noțiunea de stat ………………………………………………………………………………………
2.2 Originea și apariția stat ului ………………………………………………………………..
2.3 Elementele statului ……………………………………………………………………………. 13
13
14
15
15
16
16
17
17
17
18

18

Teoria Generala a Dre ptului 13

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
2.4 Funcțiile statului ………………………………………… ……………………………………..
2.5 Separația puterilor în stat. Statul de drept ……………………………………………..
De Retinut!………………………………………………………………………………….. …
Intrebări De Control……………………………………………………. ……………………
Propuneri De Referate……………………………………………………….. ……………..
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 1………………………………….
19
19

20
20

20

1. CONCEPTUL DE DREPT

1.1. Noțiunea de drept

Cuvântul „drept” derivă din latinescul directus ceea ce înseamnă linie drea ptă,
riglă, drept. Corespondentul perfect, ideatic al termenului este jus – drept, dreptate, licit.
Ca o definiție generală, dreptul reprezintă un ansamblu de norme de conduită
socială cu scopul de a organiza viața într -o comunitate .
În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o știință – ansamblu de idei,
noțiuni, concepte și principii . Știința care se ocupă cu studiul acestora se numește știința
juridică .
Uzual însă, termenul de drept desemnea ză mai multe sensuri:
a) dreptul obiectiv – totalitatea normelor juridice, adică a regulilor de conviețuire
socială instituite în societate.
Aceste reguli de comportament impun obligații, stabilesc și garantează drepturi ș i
libertăți, ocrotesc interese, recunosc anumite capacități, aptitudini ale persoanelor și
posibilități ale statului de a ocroti aceste drepturi.
În acest sens, dreptul îmbină necesitattea cu libertatea, fiind un factor de coeziune
socială , un motor al coexistenței și garantării libertăților și modului de manifestare socială.
b) dreptul pozitiv – acea parte a dreptului obiectiv aflată în vigoare la un moment
dat. Reprezintă dreptul aplicabil, obligatoriu, dus la îndeplinire la nevoie prin forța publică
sau forța coercitivă a statului.
c) dreptul subiectiv – reprezintă facultatea, prerogativele, obligațiile ce -i revin
unei persoane și posibilitatea de a -și apăra împotriva terților drepturile lezate.
Dreptul subiectiv consacră în tărâm juridic valorile care configurează
personalitatea umană, respectarea lor devenind astfel un imperativ social.
Viața, onoarea, libertatea civică, proprietatea, domiciliul, etc. sunt valori care privesc
individul, dar a căror respectare reprezintă un interes general. Aceste valori odată sancționate
prin norme juridice adecvate devin drepturi și libertăți ale omului și alcătuiesc statutul
juridic al persoanei.

Teoria Generala a Dre ptului 14

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Dreptul obiectiv și dreptul subiectiv re prezintă două ipostaze complementare ale
acestui fenomen – dreptul. Dreptul subiectiv nu este și nu poate exista în lipsa dreptului
obiectiv, iar dreptul obiectiv își găsește transpunerea în planul raportului juridic prin dreptul
subiectiv.
Dreptul poate fi asimilat fără exagerare și artei . Necesare abilități trebuie să aibă
în acest sens:
a) legiuitorul – care trebuie să identifice din suma impresionantă de relații sociale
pe cele care răspund imperativului de a deveni no rmă juridică.
b) judecătorul – trebuie să aplice legea cea mai potrivită pentru o situație
complexă niciodată perfect identică față de o alta.

1. 2. Originea și evoluția dreptului

Ca fenomen aflat în str ânsă corelație cu viața socială, evoluția dreptului se află în
mod firesc legată de evoluția omenirii. Așadar, se poate afirma că din momentul apariției
primelor forme de organizare în familie, gintă, trib apar și primele forme incipiente,
rudimentare ale normelor juridice. Acestea se transformă treptat în deprinderi, obiceiuri,
tradiții.
Cercetările efectuate de antropologi, sociologi și istorici arată că pe această primă
treaptă de dezvoltare a societății, raporturile membrilor comunităț ii erau reglementate de
tabu-uri sau norme tribale de interdicție.( spre exemplu – ocrotirea pământului, a
conducătorilor, atingerea anumitor plante, etc. )
Aceste reguli seamănă puternic cu regulile restrictive din normele juridice penal e
ulterioare. Apariția acestor norme este fundamentată pe faptul că reprezintă ,,un prim
deziderat al ori cărei ordini” și că anumite reguli sociale sunt indispensabile unei forme de
organizare socială. Aceste seturi normative se dezvoltă treptat, concomite nt cu schimbările
sociale.
Hegel spunea ,,Numai după ce oamenii și -au născocit trebuințe multiple și când
dobândirea acestora se împletește cu satisfacerea lor, numai atunci se pot alcătui legi”.
Așadar urmează o nouă et apă – aceea a normei cutumiare sau dreptul obișnuielnic
– acele reguli nescrise de conduită, repetate în timp, în situații similare, ce ajung să devină
ordine pentru o anumită comunitate.
Odată cu apariția formei organizate, structurale a societății – statul – dreptul trece
într-o altă etapă evolutivă.
Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat și devin norme juridice.
Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin instituire de reguli gener ale
și obligații. În acest timp, societatea, ca un etern vulcan născocitor de interacțiuni sociale, dă
naștere unor noi reguli sociale ( obișnuielnice, morale, religioase, etc. ), reguli ce nu se
confundă și nu se contopesc cu cele juridice.
Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat, desprins de
morală și obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite de stat și aplicabile, la nevoie,
prin forța publică.

Teoria Generala a Dre ptului 15

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

1. 3. Primele legiuiri

Dreptul ca entitate apare odată cu constituirea puterii publice, adică în timpul
primelor organizații statale.
Așadar primele ,,monumente legislative” le întâlnim în Orientul antic și în
antichitatea greco -română. Apar însă importa nte legiuri în Babilon – Codul lui Hamurabi ,
India – Legile lui Manu, China – Codul lui Mu.
Codul lui Hamurabi – esența dreptului mesopotamian a fost edictat cu 2000 de ani
înainte de Hristos. Conține norme juridice, morale, religioase.
Legile lui Manu – cuprind norme juridice contopite cu norme religioase. Erau
redactate în versuri și se refereau la castă, la deciziile regale și tradiții.
Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma juridică se
confundă cu norma religioasă. Conțin reguli ce se referă la crime, desfășurarea judecății,
pedepse, legitima apărare, circumstanțe atenuante.
Legile lui Solon – reprezintă dreptul atenian și se referă mai mult la raporturi
juridice civile. Un cod de legi reformist legat de căsătorie, adopție, calendar, comerț,
circulație monetară.
Dreptul roman – Codul lui Justinian – un adevărat cod cu prevederi legale foarte
variate, cuprinzând întreaga materie de drept publi c și privat. Are la bază Legea celor XII
Table .

1.4. Factori i de configurare a dreptului

A) Cadrul natural – cu toate componentele sale: mediul geografic, factori
biologici, fiziologici, demografici.
Exercită influență asupra dreptului prin multiple resorturi, măsuri pentru
combaterea poluării mediului, reglementări privind regimul juridic al spațiului aerian,
măsuri legislative de limitare / stimulare a creșterii demografice, etc.
B) Cadrul social -politic economic. Evoluția fenomenului juridic pune în lumină
caracterul corelativ al acțiunii componente acestor factori economic, politic, ideologic,
cultural, etc.
Libertatea economică, instituțiile politice, pluralismul i deologic, conservarea
patrimoniului cultural reprezintă doar câteva dintre obiectivele statului pe care și le poate
atinge doar prin norma juridică.
C) Structurile organizatorice ale societății:
Grupurile de interese – orice structură car e, pe baza unei atitudini și interes
comun, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate.
Grupurile de presiune – alături de partide politice, influențează puterea.
Reprezintă o prezență tot mai activă în luarea deciziei.
D) Factorul uman – zona centrală, de interes pentru oricare legiuitor.

Teoria Generala a Dre ptului 16

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Dreptul se raportează permanent la prezența omului în societate și la interacțiunile
sale cu mediul social, la capacitatea sa de a influența și transforma socialul. Viața dreptului
se desfășoară în totalitate într -un cadru social. De dorit este ca nimic din social să nu scape
reglementărilor juridice.
Dreptul este chemat să înlăture haosul și incertitudinea individului și societății. El
configurează model e clare, precise, pozitive de urmat pentru toți membrii societății și pentru
stat.
Dreptul reprezintă un model , are la bază un scop, apare sub o anumită formă și
justifică o cauză finală – instaurarea justiției și ordinii sociale.
Dreptul fundamentează un cadru în care toți indivizii să -și valorifice interesele
legitime, iar statul să le garanteze și să le apere.
Acești factori de configurare a dreptului reprezintă izvoare naturale și sociale de
unde dr eptul își trage obiectul, subiectele, conținutul, forma.

1.5. Conținutul și forma dreptului

Conținutul – reprezintă totalitatea elementelor constitutive, esențiale, care
caracterizează existența unui obiect sau fenomen, ansamblul interacțiunilor și proprietăților
care asigură funcționalitatea acestuia.
Forma – reprezintă modul de existență, organizare, structurare a elementelor
constitutive ale unui fenomen.
Luând în calcul aceste două d efiniții generale, de „dicționar” vom încerca să
îmbinăm mai multe teorii cu privire la conținutul și forma dreptului.
Distingem astfel două accepțiuni ale conținutului dreptului:
a) conținutul normativ – conduita prescri să de norma juridică, drepturile și
obligațiile subiectelor de drept;
b) conținutul social – voința și interesul general pe care dreptul le promovează.
Forma dreptului reprezintă modul de exprimare a normei juridice. Forma este:
a) internă – exprimarea dreptului în ramuri și instituții juridice;
b) externă – „haina” pe care o îmbracă norma juridică, purtând diverse denumiri –
lege, decret, statut, etc.

1.6. Tipurile de dre pt

Problema tipizării dreptului este legată de diferitele tipuri de stat, adică de
„societate” . Este admisă cvasiunanim noțiunea de formațiune socială – adică o anumită
organizare statală și juridică, un anumit tip de sta t și de drept cu trăsături esențiale comune și,
în același timp, diferite.
Tipul istoric de drept reprezintă delimitarea trăsăturilor caracteristice tuturor
sistemelor de drept din cadrul aceleiași formațiuni sociale, sisteme aparținând un ui tip de
stat. Se disting astfel: dreptul antic, medieval, modern și contemporan .

Teoria Generala a Dre ptului 17

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Fiecare tip istoric de drept a răspuns și poartă amprenta exigențelor politico –
morale și condiționării sociale concrete din forma în care s -a manifestat.
Fiecare tip istoric de drept a oferit valori și soluții de conviețuire socială după o
ordine de drept inerentă epocii.
Remarcăm în această evoluție tipizată o nuanță de discontinuitate, dar și un factor
de coerență și contin uitate în apariția și promovarea valorilor fundamentale ale societății.
Comparatistul francez Rene David vine în dreptul juridic contemporan cu o altă
clasificare a dreptului, funcție de aparteneța la un bazin de civilizație juridică – familii de
drept . Sunt tratate comparativ următoarele familii de drept: romano -germană; anglo -saxonă
(common -law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul
Africii negre, etc.

2. CONCEPTUL DE STAT

2.1. No țiunea de stat

Statul reprezintă principala instituție politică a societății.
Cel care a fundamentat o teorie a statului este N. Machiavelli, părintele științei
politice moderne.
Statul reprezintă o nece sitate exterioară față de societatea civilă, manifestată ca
supremul instrument de conducere socială.

2.2. Originea și apariția statului

G. Burdeau în lucrarea sa intitulată L’Etat susține că statul este o idee, o
abstr acție . Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor. Statul este o formă
de putere care înnobilează supunerea.
Relații de putere – autoritate au existat dintotdeauna.
Statul, apărut ca răspuns la anumite cer ințe într -un anumit moment al evoluției
sociale, modifică aceste relații. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a
indivizilor. Avem de a face aici cu o voință de asociere ca rezultat al unui efort reflexiv; el
reprezintă o instituție menită să funcționeze în conformitate cu anumite norme și în virtutea
unei finalități distincte; „este forma prin care grupul se unifică, supunându -se drepului” .
Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că a r beneficia
de o putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.
În sens larg, statul este organizarea politică a societății, a unei populații în
limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea inter națională, în care puterea și
libertatea se înfruntă și coexistă pentru apărarea valorilor umanității.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităților publice care asigură
guvernarea, aparatul prin care se realizează direcționarea so cietății.

Teoria Generala a Dre ptului 18

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
2. 3. Elementele statului

Statul se identifică și se remarcă prin trei elemente fundamentale, absolut necesare
pentru a putea vorbi de stat în înțelesul deplin și modern al cuvântului.
a) Elementul personal – reprezentat de populație , denumită generic colectivitate
umană, socială, cea asupra căreia acționează statul. Între populație determinată generic,
fiecare membru al acesteia și instituțiile statului există o legătură juridică (cetățenie), morală
și, uneori, tr adiționalist -religioasă.
O discuție nuanțată trebuie purtată despre națiune – bazată pe conștiința națională
și limba comună.
Populația, indiferent că se constituie ca națiune sau numai ca popor, se raportează
la un anumit teritoriu pe care este așezată, față de care are anumite drepturi și obligații, dar și
interese.
b) Elementul material ( teritoriul ) – „o suprafață de pământ bună de locuit în
raport permanent cu populația” ( Giorgio de Vecchio ).
Teritoriul reprezintă acea porțiune de pământ și ape, delimitată de hotare
naturale sau convenționale, pe care locuiește în mod permanent poporul sau națiunea și
asupra căruia se exercită puterea de stat.
c) Suveranitatea (pute rea publică) – acel element de formă și caracter propriu
statului.
Toți indivizii unui stat dețin o serie de drepturi și obligații corelative, determinate
de o putere supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii juridice.
Statul ordonă comportamentul indivizilor, conferă sau limitează libertățile
acestora, obligă și sancționează pe toți cei ce nu se conformează.
Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu poate
acționa li ber în interesul general al poporului pe care -l reprezintă.
Suveranitatea implică două trăsături esențiale: supremația și independența .
Puterea de stat este suverană, unitară și exclusivă. Ea emană de la popor, aparține
acestuia, statul fiind în fapt forma de manifestare a puterii poporului.

2. 4. Funcțiile statului

a) Funcția legislativă – stabilește dreptul, normele genrale și obligatorii de
conduită;
b) Func ția executivă – prin care se organizează aplicarea legilor, punerea lor în
aplicare în cazuri concrete;
c) Funcția judecătorească – sancționează încălcarea legilor și soluționează litigiile
juridice;
d) Funcția economică – organizează activitatea economică;
e) Funcția socială – organizează un sistem de protecție socială, asigurări sociale și
de sănătate;

Teoria Generala a Dre ptului 19

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
f) Funcția culturală – asigurarea unor condiții corespunzătoare de instruire și
educare a tuturor cetățenilor.

2. 5. Separația puterilor în stat. Statul de drept.

Primele trei funcții enumerate mai sus reprezintă în fapt trei forme de manifestare
a puterii publice, de separare a acestor puteri.
a) Funcția legislativă – reprezintă manifestarea directă a suveranității poporului și
se caracterizează prin aceea că statul „are puterea puterilor sale” adică, poate dispune orice,
poate institui conduite umane, stabili reguli generale de conduită s ocială obligatorie.
b) Funcția executivă – aplicarea legilor și a altor acte normative.
c) Funcția jurisdicțională – de soluționare a litigiilor apărute între indivizi, între
persoane fizice și persoane juridice și stat.
Fiecare putere trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze în raport cu
celelalte, pentru a se preveni abuzul de putere.
Separația puterilor este absolut necesară pentru o guvernare democratică, pentru
existența unui stat de drept.
Statul de drept – acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace democratice,
există o Constituție care asigură egalitatea membrilor colectivității, toți cetățenii având
obligația să respecte legea.
În statul de drept se stabilesc competențe clare pentru fiecare autoritate publică,
astfel încât substituirea unei autorități în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.
Orice autoritate publică are obligația de a -și du ce la îndeplinire sarcinile și prerogativele cu care a fost
investită.

Statul, apărut ca răspuns la anumite cerințe într -un anumit moment al evoluției
sociale, modifică aceste relații. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a
indivizilor. Avem de a face aici cu o voință de asociere ca rezultat al unui efort reflexiv; el
reprezintă o instituție menită să funcționeze în conformitate cu anumite norme și în virtutea
unei finalități distincte; „este forma prin care grupul se unifică, su punându -se drepului” .
Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia
de o putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.
În sens larg, statul este orga nizarea politică a societății, a unei populații în
limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internațională, în care puterea și
libertatea se înfruntă și coexistă pentru apărarea valorilor umanității.

Teoria Generala a Dre ptului 20

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Precizati ca re sunt funțiile statului?
2. Stabiliti regimul juridic al noțiunii de stat .
3. Care sunt corelațiile dintre drept și stat?

PROPUNERI DE REFERATE
Evoluția statului .
Elementele definitorii ale relației dintre drept și stat .
Factorii de configurare ai drep tului din perspectivă istorică.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 3 -64;
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului , Ed. All,
București, 1998, p. 15 -30, 159 -170;
3. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 20 -71;
4. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 40 -61, 93 -102, 124 -142;

Teoria Generala a Dre ptului 21

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
5. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 63 -67;
6. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p.12 -31;
7. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p.26 -103;
8. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p.35 -103;

Teoria Generala a Dre ptului 22

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Unitatea d e învă țare 2
OBIECTUL ȘI ME TODA TEORIEI GENERALE A DREPTULUI
Timp de studiu individual estimat: 6h
După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu no țiunile privind sistemul științelor sociale
– Va ști să identifice elementele de diferenta intre speci ficul teoriei generale a dreptului
și celelalte științe juridice
– Va cunoa ște modul de aplicare al metodelor cercetării dreptului
– Va deține abilită ți in stabilirea limitelor de cercetare și aplicare a metodelor proprii
științei dreptului
OBIECTUL ȘI METODA TEORIEI GENERALE A DREPTULUI
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Noțiunea de teorie generală a dreptului …………….. ……………………… ……………… .
2. Știința – considerații generale. Sistemul științelor sociale …….. ………………… ….
3. Obiectul teoriei generale a dreptului …………………………………. ……………………..
3.1. Științele juridice, element constitutiv al sistemului științelor ……………
3.2. Specificul teoriei generale a dreptu lui …………………. ………………………..
3.3. Relația teoriei generale a dreptului cu științele juridice …………………….
4. Metoda cercetării științifice a dreptului ……………………………. …………………. …
4.1 Considerații generale c u privire la metoda de cercetar e ……………….
4.2 Metodele cercetării juridice ………………………………. ……………………..
De retinut !………………………………………………………….. ……………………… ……..

23
23
24

24
25
26
26
26
27
30
30

Teoria Generala a Dre ptului 23

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Intrebări De Control ……………………………………………………. ……………………
Propuneri De Referate ……………………………………………………….. ……………..
Bibliograf ie Specifică Unită ții De Învă țare 2 ………………………………………. 31
31

1. NOȚIUNEA DE TEORIE GENERALĂ A DREPTULUI

Teoria generală a dreptului reprezintă materia didactică ce este necesa ră fiind că
de cunoștințele fundamentelor dreptului depinde înțelegerea tuturor celorlalte materii de
specialitate ale dreptului.
Studiul dreptului trebuie făcut din mai multe puncte de vedere pentru că reprezintă
o necesitate obiectivă și o cerință socială, cetățenii conștientizând pe zi ce trece statutul de
zoon politikon , adică ființă socială, titulară de drepturi și obligații statuate de norme juridice.
Dreptul este un ansamblu de norme de conduită obligatorii ce încorp orează
drepturi, libertăți și obligații cetățenilor în relațiile lor reciproce, norme instituite sau
acceptate de stat, a căror respectare se realizează la nevoie prin forța coercitivă a statului.

2. ȘTIINȚA – CONSIDERAȚII GENERALE. SISTEMUL ȘTIINȚELOR SO CIALE

Știința este un sistem de cunoștințe despre natură, societate și gândire, cunoștințe
obținute prin metode corespunzătoare și exprimate în concepte, categorii, principii și
noțiuni.
Știința nu trebuie privită doar ca un sistem de idei, reprezentări, teorii – adică o
imagine statică – ea reprezintă și un sistem care se dezvoltă, produce continuu noi
cunoștințe, valori spirituale – imagine dinamică .
În genere, se acceptă astăzi o clasificare triunghiula ră a sistemului științelor în:
– științe ale naturii;
– științe despre societate;

Teoria Generala a Dre ptului 24

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– științe despre gândire.

Științele despre societate sau sociale ajută la cunoașterea legilor generale ale
existenței și ale dezvoltării societății, studiază form ele de organizare socială și sistemele
politice, juridice, morale, etc.
Legile generale ale societății au anumite trăsături care le deosebesc de legile
naturii, deoarece se manifestă între ființe umane, adică „subiecți” dotați cu conștiinț ă și
rațiune.
Știința dreptului aparține prin conținutul obiectului său științelor sociale.
Sistemul științelor sociale ni se înfățișează, după cele mai multe opinii, în
următoarea structură:
a) științe de tip nomoetic – ce stabilesc legile și relațiile funcționale
corespunzătoare: economia, politologia, sociologia, psihologia, demografia, etc.,
b) științe istorice – ce-și propun reconstituirea și interpretarea trecutului;
c) științe ce delimitează lumea dominată de norme, obligații și atribuții – științele
juridice, etica, etc.;
d) cercetarea epistemologică a științei ca disciplină socio -umană.

3. OBIECTUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

3.1 Științele juridice, element constitutiv al sistemului științelor

În raport cu celelalte științe despre societate, științele juridice abordează factorii
obiectivi care au condus la apariția și manifestarea dreptului și a statului ca fenomene
sociale, precum și constituirea, acțiunea normelor juridice ca reguli de conduită umană și
consecințele încălcării lor.
Științele juridice sunt preocupate de cunoașterea și perfecționarea dreptului și
statului în acord cu exigențele democr atice ale societății civile. Ele ilustrează și promovează
revoluția științifică contemporană și cunosc astăzi o dezvoltare prestigioasă.

Teoria Generala a Dre ptului 25

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În clasificarea științelor juridice distingem următoarele grupe principale:
a) științ e juridice ce descifrează aspecte generale ale statului și dreptului ca
fenomene sociale: teoria generală a dreptului și teoria generală a statului ;
b) științe juridice care cercetează statul și dreptul din perspectiva evoluției lor
istori ce, concomitent cu evoluția doctrinelor juridice corespunzătoare: științele juridice
istorice și doctrinele politico -juridice;
c) științe juridice de ramură;
d) științe juridice auxiliare.

3. 2 Specificul Teoriei generale a dreptului

Teoria generală a dreptului vizează fenomenul juridic la nivel de maximă
generalitate, deosebindu -se prin aceasta de abordările cu caracter aplicat specific celorlalte
științe juridice.
Teori a generală a dreptului surprinde apariția, dezvoltarea și evoluția dreptului,
normele și raporturile juridice, elaborarea, sistematizarea, interpretarea și aplicarea dreptului,
sistemul dreptului și dimensiunile sale, respectarea normei de drept și răspund erea juridică.
Teoria generală a dreptului este o știință socială , deoarece studiază un fenomen
eminamente social. Ea se alătură astfel celorlalte științe despre societate ca sociologia,
istoria, economia și politologia.
Teoria generală a dreptului are o abordare sintetic -generală a dreptului, ceea ce nu
este neapărat o abordare filosofică. Se are în vedere în permanență stabilirea unui echilibru
între „ceea ce este” și „ceea ce trebuie să fie” .
Teoria gen erală a dreptului, cu toate că formulează enunțuri de valoare, rămâne
ancorată în fenomenul juridic, fenomen pe care -l privește sintetic și nu „cadru cu cadru”,
precum celelalte științe juridice.
Așadar, teoria generală a dreptului este o știință juridică cu un caracter general,
ce consacră o seamă de principii generale care privesc și celelate științe juridice. De aici

Teoria Generala a Dre ptului 26

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
derivă și caracterul introductiv al teoriei generale a dreptului – ea oferă premisele
conceptuale și metodologice ale iniț ierii în celelalte domenii ale juridicului.

3.3 Relația teoriei generale a dreptului cu științele juridice

Teoria generală a dreptului se poate defini ca știința ce studiază din perspectiva
maximei generalizări teoretice în raport cu celelate științe ale dreptului fenomenul juridic în
ansamblul său, fenomen pe care -l transpune în concepte de însemnătate generală și
principală, teoretico -metodologică pentru întreaga cunoaștere juridică.
Între teoria genera lă a dreptului și științele de ramură se manifestă o relație
reciprocă benefică, astfel încât concepte general -abstracte, precum norma juridică, raportul
juridic, actul juridic și faptul juridic se regăsesc nuanțate cu particularizări corespunzătoare
la nivelul ramurilor de drept, surprinzându -se instituții specifice dreptului civil, dreptului
penal, norme de drept internațional.
Teoria generală a dreptului ca ramură de sine stătătoare a științelor juridice
reprezintă o noutate adusă de se colul XX. Acum se conturează o disciplină științifică
distinctă, contribuții în acest sens regăsindu -se în Europa și America, purtând semnăturile
unor teoreticieni precum Kelsen, Jellinek, Ihering.
În România, Mircea Djuvara își asumă aces t rol de pionerat și publică, în 1930,
Teoria generală a dreptului , o lucrare în trei volume, sinteză a principiilor și fundamentelor
acestei științe juridice.

4. METODA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE A DREPTULUI

4.1 Considerații generale cu pri vire la metoda de cercetare

Orice cercetare științifică presupune utilizarea unei anumite metodologii, adică un
ansamblu de proceduri, reguli, uzanțe cu ajutorul cărora să se descifreze sensurile incriptate
ale științei.

Teoria Generala a Dre ptului 27

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În cazul științelor sociale avem de a face cu un specific aparte – ele se
întrepătrund, se găsesc într -un permanent proces de interdependență, astfel încât metodele
folosite pentru studierea uneia sau alteia devin aproape identice. Putem deci defini sintet ic
metoda , ca element al cercetării științifice, ca un „ansamblu coerent de operațiuni, reguli,
mijloace folosite pentru cunoașterea fenomenului de studiat.”
Studiul metodelor de cercetare în domeniul științelor juridice revine teoriei
generale a dreptului.
Metodologia juridică este acel sistem ce reunește un număr important de metode
și factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relațiile ce se stabilesc între diverse tehnici
în procesul cunoașterii fenomenului jur idic.
Raporturile, legăturile, relațiile care se stabilesc între diferite metode alcătuiesc
obiectul metodologiei juridice .
În analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu vom crea un
„clasament valor ic”, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta.
Concluzia este că se impune o combinare inteligentă a metodelor de cercetare, întrucât
fiecare are vocația de a sesiza atât particularul, cât și universalul.

4.2 Metodele cercetării juridice

A. Metoda logică.
Prin utilizarea acestei metode, cercetarea face abstracție de ceea ce este neesențial,
întâmplător în existența dreptului și caută ceea ce este esențial și caracteristic pen tru drept.
Științele juridice sunt strâns legate de logică – privită ca știință – din această
îmbinare născându -se chiar o disciplină didactică nouă – logica juridică. Această disciplină
studiază dreptul prin prisma unor reguli de logică, silogisme, concluzii, etc.
Utilizarea instrumentelor logice privește nu numai analiza construcției tehnice a
dreptului, ci și finalitățile pe care le urmărește și valorile pe care le ocrotește.
B. Metoda istorică.

Teoria Generala a Dre ptului 28

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Presupune analiza diferitelor categorii și tipuri de drept și stat în evoluția lor
istorică, având în vedere esența, forma, funcțiile dreptului și ale statului.
Norma juridică dacă nu corespunde unei situații reale ale vieții, nu se respectă și
duce la o afectare a ordinii juridice interne. De aceea, prin metoda cercetării istorice se
ajunge la cunoașterea reglementărilor și formelor de drept existente la un moment dat.
Dreptul nu poate fi „rupt” de societate, el e ste un proces eminamente social, o
radiografie a unei anumite comunități organizate. Pe măsură ce viața socială în plan cultural,
economic, militar sau religios a evoluat și dreptul a trebuit să se supună acestei evoluții.
Apelând la istor ie, dreptul își află condițiile care îi pot descifra ascendența;
cunoscând fenomenul de drept, istoria își procură modalitățile de atestare documentară.
Teoria generală a dreptului abordează dimensiunea istorică a conceptelor și
categoriil or cu care operează. Plecând de la datele pe care le oferă istoria în cercetarea
marilor instituții juridice, știința dreptului le urmărește evoluția, configurația, funcțiile, etc.
Teoria generală operează, de asemenea, cu categoria de tip al dreptului, cu cea de
bazin de civilizație juridică, plecând de la datele oferite de istorie.
Originea și evoluția statului și dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de
la punctele de vedere afirmate de istorie.

C. Metoda comparativă.
Logica numește comparația ca fiind acea operație prin care se realizează
constatarea unor elemente identice sau divergente la două fenomene. În ceea ce privește
sistemele de drept ale diferitelo r state, caracteristicile ramurilor de drept, ale normelor și
instituțiilor juridice, compararea a ceea ce este comun sau diferit de la un stat la altul, este
extrem de importantă pentru fenomenul juridic.
Unele instituții de învățământ su perior juridic au introdus chiar în programă
disciplina intitulată drept comparat.
Ideea necesității studiului dreptului comparat a apărut recent, în secolul XX, când
apar primele tratate referitoare la dreptul național al diferitelor stat e, legăturile comune sau
diferențele dintre sistemele de drept.

Teoria Generala a Dre ptului 29

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Prin metoda comparației în drept se stabilesc legăturile existente între diferitele
instituții sau norme juridice, clasificări, definiții.
Această metodă se bazează însă pe utilizarea anumitor reguli:
– nu putem compara decât ceea ce este comparabil;
– când comparația se face între sisteme de drept ce aparțin unor tipuri istorice
diferite, nu pot fi evidențiate decât diferențele;
– termenii supuși comparației trebui e să fie coroborați cu situația socială, politică
sau culturală din care au rezultat, ceea ce implică o bună cunoaștere a principiilor de drept;
– la baza tuturor comparațiilor trebuie să stea descoperirea unui anumit șir de
indici comuni a căror existență s ă permită discuția despre o identitate de fenomene.

D. Metoda sociologică.
Cercetarea sociologică juridică a apărut la începutul secolului XX, atunci când s -a
observat o anumită rămânere în urmă a regleme ntărilor juridice.
Observația, sondajul de opinie, ancheta sociologică, chestionarul, interviul dau o
nouă perspectivă studiului realității juridice ca o realitate socială. Astfel, se verifică modul în
care societatea influențează dreptul și primește la rândul ei influența dreptului.
Prin intermediul sociologiei, există posibilitatea de a înțelege și cunoaște mai bine
ce trebuie reglementat, între ce limite, care este reacția societății față de anumite
reglementări existent e, etc.
E. Metodele cantitative.
Metodele cantitative capătă o pondere tot mai mare, cu largi aplicații în practica
dreptului.
Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea științifică jur idică a
izvorât din nevoia de a conferi noi valențe acestei cercetări, în strânsă legătură cu utilitățile
practice.
În planul evidenței legislative, calculatorul oferă datele necesare în vederea
aprecierii exacte a corelațiilor dintre regl ementări, realizează recensământul normelor ce pot
intra în conflict, incompatibilitățile și distorsiunile posibile.
Este evident însă faptul că, în nici un caz nu se pune problema utilizării
calculatorului pentru a înlocui judecătorul în pronunțarea unei sentințe.

Teoria Generala a Dre ptului 30

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Hotărârea judecătorească nu înseamnă aplicarea pur mecanică a legii la o cauză
determinată pentru faptul că nu există două cazuri de viață identice.
Dar, pe masa judecătorului trebuie să existe u n terminal din care se obține rapid o
cantitate de informație legislativă, de doctrină și de practică, informație ce aduce un plus de
siguranță și accelerează considerabil stabilirea și motivarea sentinței.
Informatica juridică demonstreaz ă faptul că dreptul este un proces complex de
comunicații și că sunt necesare atât informatica juridică de documentare, cât și informatica
juridică de cercetare.

Norma juridică dacă nu corespunde unei situații reale ale vieții, nu se respectă și
duce la o afectare a ordinii juridice interne. De aceea, prin metoda cercetării istorice se
ajunge la cunoașterea reglementărilor și formelor de drept existente la un moment dat.
Dreptul nu poate fi „rupt” de societate, el este un proces eminamen te social, o
radiografie a unei anumite comunități organizate. Pe măsură ce viața socială în plan cultural,
economic, militar sau religios a evoluat și dreptul a trebuit să se supună acestei evoluții.
Apelând la istorie, dreptul își află c ondițiile care îi pot descifra ascendența;
cunoscând fenomenul de drept, istoria își procură modalitățile de atestare documentară.
Teoria generală a dreptului abordează dimensiunea istorică a conceptelor și
categoriilor cu care operează. P lecând de la datele pe care le oferă istoria în cercetarea
marilor instituții juridice, știința dreptului le urmărește evoluția, configurația, funcțiile, etc.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Care sunt metodele cercetării juridice ?

Teoria Generala a Dre ptului 31

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
2. Care sunt elementele de diferențe între metoda de cercetare logică și cea istorică
3. Care sunt caracteristicile metodei de cercetare sociologice ?

PROPUNERI DE REFERATE
Specificul teoriei generale a dreptului
Relația teoriei generale a dreptului cu științele juridice
Trasaturile esential e ale metodelor de cercetare ale dreptului

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNVĂ ȚARE 2

1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 69 -80;
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria general ă a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 1 -15;
3. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 3 -19;
4. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași , 1996, p. 17 -30;

Teoria Generala a Dre ptului 32

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
5. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 21 -32;
6. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p.5 -11;
7. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 5 -25;
8. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 1 -34;
9. Popescu Sofia, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 2000, p. 13 -43;

Unitatea d e învă țare 3

Teoria Generala a Dre ptului 33

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
PRINCIPIILE ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI
Timp de studiu individual estimat: 8h

După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu principiile generale ale dreptului
– Va ști să identifice funcțiile principale ale dreptului
– Va cunoa ște diferentele de continut dintre principiile generale ale dreptului
– Va deține elementele necesare analizei diferențiate a funcțiilor dreptului .

PRINCIPIILE ȘI FUNCȚIILE DREPTULUI
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Principiile generale ale dreptului …………………… …………………………………………
1.1 Considerații generale ……………………………………………………………………
1.2 Impo rtanța studierii principiilor dreptului ……………………………………….
1.3 Principiile generale ale dreptului – prezentare analitică ……………………
2. Funcțiile dreptului ………………. …………………………… ……………………………………
2.1 Conceptul de funcție a dreptului …………………………………………… ………
2.2 Analiza funcțiilor dreptului ……………………………………………………………………..
De retinut !………………………………………………………………………………….. ……..
Intrebări De Control ……………………………………………………. ……………………
Propuneri De Referate ……………. …………………………………………. ……………..
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 3…… …………………………….. 34
34
35
36
39
39
40
42
42
43
43

Teoria Generala a Dre ptului 34

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
1. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

1.1. Consid erații generale

Principiul reprezintă un element fundamental, o prescripție de bază vizând
conținutul normei juridice . El are un rol constructiv , dar și valorizator pentru sistemul de
drept.
Principiile generale ale drept ului reprezintă ideile călăuzitoare pe care le regăsim
în conținutul normei juridice, cuprind cerințele obiective ale societății, cerințe cu
manifestări specifice în procesul de constituire, dar și de realizare a dreptului.
Sistemul dreptu lui ar fi de neconceput fără aceste principii pentru că ele reprezintă
chintesența idealului de justiție, adică scopul existenței dreptului.
Rolul constructiv al principiilor dreptului este subliniat în relația ce se manifestă în
momentul creării dreptului: influența tradiției , dar și a inovației . Tradiția are rolul consistent,
de liant al dreptului, de respectare a vechilor modele, creare a unui respectabil proces social
de acumulare, în vreme ce inovația aduce plusul de experimentare a un or idei novatoare,
tendințele științei în domeniul dreptului și cerințele impuse de transformările sociale produse.
O definiție sintetică a principiilor generale ale dreptului s -ar contura astfel:
„ansamblul propozițiilor directoare cărora le sunt subordonate atât structura, cât și
dezvoltarea sistemului de drept” .
Principiile generale ale dreptului reunesc, esențializează un număr foarte mare de
cazuri concrete, ele rezumă fie aprecierile individuale ale relațiilor juridic e, fie elementele lor
de drept sub forma unor definiții.
Rolul cel mai important al principiilor dreptului se manifestă în procesul de creare
a dreptului, în modalitățile în care aceste principii de drept sunt transpuse în norme juridice.
Cu cât normele juridice vor răspunde, prin conținutul și principiile pe care le înglobează,
nevoilor sociale prezente și viitoare, cu atât adeziunea cetățenilor la ordinea juridică va fi
mai pronunțată.

Teoria Generala a Dre ptului 35

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Renunțarea la anumite principii doar de dragul inovațiilor facile este periculoasă,
pentru că presupune ignorarea unuia din elementele fundamentale care -și pun amprenta
asupra gândirii juridice a societății – tradiția.
Preluările mecanice contravin chiar ideii de modernitate a dreptului, de inovație,
atunci când nu au „aderență” în gândirea societății. Ele nu vor genera nicidecum ordine
socială, ci haos și disfuncționalitate în procesul de realizare a dreptului.

1.2 Importanța studierii principiilor dreptulu i

Importanța studierii principiilor dreptului constă în legătura dintre acestea și
realitățile concrete din societate. Societatea se dezvoltă sinuos și imprevizibil, principiile de
drept sunt influențate de evoluția societății și, ca un c orolar, sistemul juridic trebuie să se
dezvolte în strânsă legătură cu dezvoltarea comunității analizate. În aceste condiții principiile
dreptului nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru „construirea” acestui
sistem juridic.
Pe baza acestor principii, legiuitorul, pe de o parte, se orientează către o anumită
formă a reglementării juridice, iar judecătorul, pe de altă parte, aplică dreptul.
Așadar, putem delimita utilitatea practică a studierii principiil or dreptului:
a) – principiile dreptului trasează liniile directoare pentru sistemul juridic. Fără ele
dreptul n -ar putea fi conceput. Principiile de drept ajută la construirea dreptului, orientează
activitatea legiuitorului,
b) – principiile dreptului au un rol și în administrarea justiției. Cei însărcinați cu
aplicarea dreptului, trebuie să cunoască nu numai „litera” legii, ci și „spiritul” ei, iar
principiile de drept alcătuiesc chiar „spiritul legii” ;
c) – principiile de drept, în unele cazuri, țin loc de norme de reglementare, atunci
când, într -o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul putând soluționa cauza în
temeiul principiilor generale de drept.
În concluzie, acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii
dreptului – garanția de care beneficiază indivizii în fața imprevizibilului normelor coercitive

Teoria Generala a Dre ptului 36

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– și a congruenței sistemului legislativ – concordanța legilor, caracterul lor social aplicabil,
oportunitatea lor.
Pentru a înțelege mai profund rolul principiilor generale ale dreptului se impune
prezentarea lor.
Facem precizarea că fiecare ramură de drept are la rândul ei principii specifice,
corespunzătoare domeni ului și realităților sociale reglementate.

1.3 Principiile generale ale dreptului – prezentare analitică

A. Asigurarea bazelor legale de funcționare a Statului.
Acțiunea acestui principiu constituie prem isa existenței statului de drept. Statul
este creatorul dreptului și, în același timp, cu ajutorul dreptului, statul își asigură baza legală,
legitimitatea puterii și funcționării sale. Într -un stat de drept, dreptul îndeplinește misiunea de
intermediar în tre idealurile morale, filosofice și forțele reale, sociologice, între ordine și
viață, între „ceea ce este” și „ce trebuie să fie” .
În statul de drept se impune o regulă de aur a democrației – între „forța puterii” și
durata în timp a ace stei puteri trebuie să existe un raport invers proporțional, adică „puterea
trebuie să limiteze puterea” .
Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept își are determinările sale
calitative în raport cu ansamblul condițiilor interne și internaționale specifice într -o etapă
dată.
Guvernarea implică deci reprimarea tendințelor abuzive, discreționare, ea
presupune construirea unui climat în care individul să se manifeste într -o ordine juridică
activă, într -o deplină sigura nță garantată de el însuși, de Stat.
B. Principiul egalității și libertății
Într-o societate democratică, statul garantează juridic și efectiv libertatea și
egalitatea indivizilor, adică, își autolimitează exercitarea pute rii în raport cu subiectele de
drept.

Teoria Generala a Dre ptului 37

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Cadrul în care indivizii pot să se miște după bunul plac este trasat de puterile
publice care se manifestă într -un sistem politic pluralist.
Libertățile – garanții pe care statul le cr eează și le recunoaște cetățenilor, trebuie
să nu rămână doar pur teoretice, declarative, se cere și o aplicare efectivă a acestora din
partea statului. Aceasta s -ar traduce într -o atitudine categorică și operativă împotriva oricărei
persoane care ar atent a la limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertății trebuie coroborat cu principiul egalității. Oamenii sunt egali în
fața legii și această egalitate își are fundamentul în regulile dreptului natural, recunoscut de
dreptu l obiectiv. Egalitatea nu trebuie confundată cu egalitarismul, ea trebuie privită ca o
„protecție egală” oferită de stat individului.
Statul realizează normativitatea socială care asigură oamenilor câmp de
manifestare, decidenți ai propriu lui destin, cu drepturi, libertăți și obligații.
Libertatea și egalitatea duc la echilibrul vieții, adică la capacitatea oamenilor de a
se manifesta în plenitudinea ființei lor, de a acționa în limitele nealterării egalității și
libertăți i celorlalți.
Libertatea și egalitatea sunt interdependente, nu putem spune despre doi oameni
că sunt egali dacă unul este liber și altul nu.
Legile reprezintă, de fapt, esența idealurilor de libertate și egalitate ale ome nirii și
ale societății date.
C. Principiul responsabilității
Responsabilitatea însoțește libertatea. Responsabilitatea este un fenomen social, ea
reprezintă gradul de angajare al individului în cadrul societății, în proce sul integrării acestuia
în colectivitate.
Responsabilitatea revine numai omului liber, care -și asumă în mod conștient
comportamentul, care raționează în orice domeniu al socialului.
Fiind strâns legată de acțiunea omului, responsabilitatea apare intim corelată cu
fenomenul normativ. Nivelul și măsura responsabilității sunt apreciate în funcție de gradul și
conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale.

Teoria Generala a Dre ptului 38

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Responsab ilitatea se raportează, pe de o parte, la acțiunea angajantă a persoanei,
iar, pe de altă parte, la sistemul social consacrat, la normele etice, religioase, politice și
juridice.
În contextul transformărilor sociale, dar și juridice din so cietatea contemporană,
putem afirma că omul nu mai are doar nevoie de reglementarea libertății ci, mai ales, de
măsuri juridice eficace pentru garantarea participării la libertate . De aici situația nouă: nu
mai vorbim de supunerea „oarbă” față de lege, ci de raportarea la normele și valorile sociale
în mod activ și conștient.

D. Principiul echității și justiției
Acest principiu readuce în prim plan problema existenței unor prescripții,
fundamente preexistente, desprinse di n rațiune sau dintr -o ordine supraindividuală. Între
aceste prescripții se numără echitatea și justiția .
Echitatea vine din latinescul aequitas și semnifică potrivire, cumpătare, dreptate.
Justiția reprezintă acea stare ge nerală ideală a societății, realizabilă prin asigurarea
pentru fiecare individ în parte și pentru toți, stare care reprezintă satisfacerea drepturilor și
intereselor legitime ale tuturor.
Acest principiu, al echității și justiției, își găs ește aplicarea atât în activitatea
legiuitorului, cât și în cea a celui care aplică dreptul.
Odată stabilite criteriile și valorile esențiale, egalitatea trebuie asigurată prin
puterea de constrângere. Justiția este, deci o virtute raționa lă, manifestarea rațiunii în acțiune.
Realizarea unei justiții concrete nu reprezintă doar o necesitate socială, este
suficientă o justiție formală, care asigură, prin reguli, egalitatea între membrii unei
comunități date.
Justiția poate reprezenta, fără a face o pledoarie exagerată, victoria absolută asupra
egoismului, iar cine face apel la justiție, face trimitere la subordonare față de o ierarhie de
valori unanim recunoscută.

Teoria Generala a Dre ptului 39

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
2. FUNCȚIILE DREPTULUI

2.1 Conceptul de funcție a dreptului

Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităților
oamenilor în cadrul unor relații de interes major, în conformitate cu o voință generală. Acest
scop este servit de o sumă de funcții.
Funcțiile dreptului reprezintă direcțiile fundamentale ale acțiunii mecanismului
juridic, în îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, instanțele sociale
special abilitate, instituții cu competențe în domeniu l realizării dreptului.
Așadar trasăm astfel acele direcții generale spre care tinde reglementarea juridică
a relațiilor sociale. Această reglementare trebuie să aibă în vedere socialul și morala în
desfășurarea relațiilor sociale, dar și norma de drept , cu al său caracter obligatoriu.
Dreptul reglează relațiile sociale în limitele unui „normal social” , constată o stare
generală firească, iar acest „normal social” pe care -l instituie dreptul trebuie să fie acceptat
și de ac ceptat și de societate.
Statul la rândul lui trebuie să explice „de ce” și „pentru ce” există un act
normativ sau altul, care este scopul acestei intervenții normative, ce „binefaceri” aduce
pentru fiecare respectarea lui.
Statul intervine bunăoară și pentru restrângerea competențelor autorităților locale
sau pentru sancționarea abuzurilor acestora atunci când sunt prejudiciate interesele
colectivității pe care le reprezintă.
Așadar, dreptul se manifestă pe două mari direcții de acțiune:
a) reglează, stabilește modul de desfășurare al raporturilor sociale, asigurând astfel
funcționalitatea mecanismului social general;
b) sancționează pe cei care nu se conformează conduitei p rescrise de norma
juridică.
Dreptul este conceput, organizat și funcționează ca un sistem , are anumite părți
componente ( structuri ) cum ar fi: ramuri de drept, instituții juridice, norme juridice.

Teoria Generala a Dre ptului 40

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Dreptul mai trebuie pri vit și ca un instrument de soluționare a litigiilor „de
reglementare a relațiilor complexe dintre indivizi și grupurile existente” .
Dincolo de nuanțele cercetării dreptului, acesta se prezintă ca un factor
fundamental în organizarea social -politică a societății, în apărarea și garantarea valorilor
fundamentale ale comunității.

2.2 Analiza funcțiilor dreptului

A. Funcția normativă
Funcția normativă derivă din rolul superior al dreptului, din faptul că este de stinat
să asigure subordonarea acțiunilor individuale față de o conduită -tip. Aceasta reprezintă de
fapt o funcție de sinteză, implicând toate celelalte funcții.
Norma este o unitate de măsură, iar normativitatea juridică este o parte a
normativității sociale. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin
ansamblul normelor și instituțiilor sale, este un factor de programare a libertății de acțiune a
omului.
Dreptul reglementează cele mai importante relații sociale, are o poziție specifică
în ansamblul celorlalte forme normative, reprezintă un mijloc de organizare și conducere a
societății.
Această funcție distinctă, absolut necesară, se regăsește transpusă în fundamentala
relație drept – stat: dreptul este creat de stat ca un comandament impus de societate, statul
este apărat și consolidat de către drept.
B. Funcția de instituționalizare a organizării social -politice
Dreptul – în special Constituția și legile organice – asigură cadrul de funcționare
legală a întregului sistem de organizare socială.
Organizarea și funcționarea puterilor publice, precum și a instituțiilor politice
fundamentale sunt concepute în manieră juridică, iar mecanismul raporturilor ce se n asc în
procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului.
Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast – domeniul organizării sociale. Fără
drept, statul nu ar rezolva nimic, i -ar lipsi forța organizatorică de impunere a propriei voințe.

Teoria Generala a Dre ptului 41

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Ori de câte ori statul dorește să răspundă unei nevoi sociale, încredințează această
nouă cerință uneia din structurile sale existente ( organ, instituție, serviciu public, etc. ) sau
creează o nouă structură de putere car e preia noua misiune socială a statului.
Putem afirma deci că statul instituționalizează noi ordini politice și juridice în
societate, ori de câte ori este în interesul său sau al cetățenilor săi.
C. Funcția de conducere a societății
Conducerea societății este un concept politic și juridic desăvârșit dacă asimilăm
noțiunea de conducere cu un demers politic, adică o acțiune rațională a unui grup de
persoane de dirijare, de ordonare, de îndreptare a activității unui grup social spre o anumită
direcție, finalitate.
Dreptul exercită un rol important în conducerea societății. Actul normativ juridic
este un act de conducere socială. Legea este forma universală de exprimare a dezideratelor
sociale majore.
Statul cu ajutorul dreptului stabilește pentru fiecare autoritate a sa o anumită
competență – capacitate juridică de drept public – pentru ca fiecare din aceste structuri de
putere să știe ce au de făcut, care le este puterea.
Fiecar e cetățean trebuie să se supună dreptului și autorității de stat. Orice normă
juridică reprezintă o decizie a statului, încorporează o anumită politică materializată în
decizie normativă.
Dreptul este instrumentul fundamental al statului î n conducerea societății. Și
totuși, dreptul nu este o simplă tehnică ce vizează staturile superficiale ale societății. Dreptul
este o îmbinare de acte de gândire, de viață, de experiență; este un act de decizie și
conducere ce concentrează cerințele esenți ale ale vieții în comun.
D. Funcția de apărare și garantare a valorilor esențiale ale societății
Ocrotind și garantând ordinea constituțională, proprietatea, individul, dreptul
apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale.
Ca instrument al controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură
coeziunea interioară a colectivităților, definește cadrul general de desfășurare a proceselor
sociale și sancționează conduitele deviante.
Dreptul ap ără prin mijloace specifice fiecărei ramuri, viața, securitatea persoanei,
proprietatea, etc. Aceste valori, ocrotite de lege, sunt nemijlocit legate de buna funcționare a
mecanismelor sociale.

Teoria Generala a Dre ptului 42

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Chiar norma juridică este o valoare – o valoa re fixată într -o structură.
Conceptele dreptului sunt elaborate în virtutea unor multiple judecăți de valoare și
deci constituie structuri; la rândul lor sunt valorificate fără încetare .

Norma este o unitate de măsur ă, iar normativitatea juridică este o parte a
normativității sociale. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin
ansamblul normelor și instituțiilor sale, este un factor de programare a libertății de acțiune a
omului.
Dreptul reglementează cele mai importante relații sociale, are o poziție specifică
în ansamblul celorlalte forme normative, reprezintă un mijloc de organizare și conducere a
societății.
Această funcție distinctă, absolut necesară, se regăse ște transpusă în fundamentala
relație drept – stat: dreptul este creat de stat ca un comandament impus de societate, statul
este apărat și consolidat de către drept.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Care sunt principalele princii ale dreptului ?
2. Care sunt elementele definitorii ale principiului echității ?
3. Care sunt asemănările între principiul egalității și libertății ?
4. Care sunt elementele constitutive ale normei juridice ?

Teoria Generala a Dre ptului 43

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

PROPUNERI DE REFERATE
Normele imperative în ansambulul sistemului normativ românesc
Aplicații ale principiului echității .
Particularitatile principiului libertății în spectrul social al societății .

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 3

1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 69-80;
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 1 -15;
3. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 3 -19;
4. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 17 -30;
5. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 21 -32;
6. Humă Ioan, Teoria genera lă a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p.5 -11;
7. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 5 -25;

Teoria Generala a Dre ptului 44

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
8. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 1 -34;
9. Popescu Sofia, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 13 -43;

Unitatea d e învă țare 4
NORMA JURIDICA

Teoria Generala a Dre ptului 45

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Timp d e studiu individual estimat: 6h
După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi famil iarizat cu caracterele definitorii ale normei juridice
– Va ști să identifice tipurile de norme juridice
– Va cunoa ște caracteristicile noremelor juridice în raport de relațiile sociale cărora li se
aplică
– Va deține cunostintele necesare in vederea stabiliri i aplicării normelor juridice în timp
spațiu și asupra persoanelor .
NORMA JURIDICA
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Definiția și caracterele normei juridice ……………… ………………………………… ……
2. Structura normei juridice ……………………………………………………………………. …..
2.1 Structura logico – juridică ……………………………………………………………..
2.2 Structura tehnico – legislativă ………………………. ………………………………
3. Clasificarea normelor juridice ……………………………….. ………………………………..
4. Acțiunea normelor juridice în timp, în spațiu și asupra persoanelor ……………..
4.1 Acțiunea normei juridice în timp ………………………………………………….
4.2 Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor …………………
De retinut !……………………………………………………….. ………………. ……………….
Intrebări De Control ……………………………………………… ………………………….
Propuneri De Referate ………………………………………………………….. ………….
Bibliogr afie Specifică Unită ții De Învă țare 4……….. ………………………… 46
48
48
52
52
54
54

57
59
59
60
60

Teoria Generala a Dre ptului 46

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

1. DEFINIȚIA ȘI CARACTERELE NORMEI JURIDICE

Viața în societate presupune un sistem de legături sociale care -l pun pe individ
într-un permanent și diversificat contact cu semenii săi. Toate aceste relații interumane, care
se formează zi de zi, alcătuiesc „viața socială” . Aceasta impune indivizilor un anumit
comportament, absolut necesar pentru existența în același spa țiu a acestora.
Asupra comportamentului uman își exercită influența mai multe categorii de
norme sociale ( cum ar fi: normele morale, religioase, obișnuielnice, tehnice, juridice ) care
orientează conduita indivizilor și îi obligă să se ad apteze pentru a realiza scopurile social –
politice existente în societate.
În tot acest sistem al normelor sociale, normele juridice ocupă un loc foarte
important.
Element de esență al dreptului, norma juridică este – după cum spune profesorul
Nicolae Popa – celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar.
Norma juridică este o regulă pe care legiuitorul ( puterea de stat ) o instituie
pentru a determina pe membrii societății la o conduită coresp unzătoare, conduită ce poate fi
impusă, în caz de nerspectare, prin constrângere.
Norma juridică conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este
îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndep linească – „Legis
virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” ( Forța legii constă în: a ordona, a
interzice, a permite, a pedepsi ) .
Normele juridice sunt produsul, rezultatul vieții sociale, ele având caracter
obligatoriu numai pentru că sunt instituite sau recunoscute de puterea de stat.
În societatea contemporană, normele juridice reglementează cea mai mare parte a
relațiilor sociale, dar nu pot reglementa totul, fapt pentru care acestea se află în
interdepend ență, coexistă cu celelalte categorii de norme ce formează sistemul normativ
social.
Norma juridică se individualizează față de celelalte norme sociale existente în
comunitate prin mai multe elemente caracteristice. Astfel, norma juridică are un:

Teoria Generala a Dre ptului 47

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) caracter social – deoarece se adresează relațiilor dintre oameni, vizează
exclusiv comportamentul uman pe care urmărește să -l dirijeze;
b) caracter general – pentru că se aplică tuturor cazurilor care cad sub in cidența
ei. Norma juridică poate avea un grad maxim de generalitate , atunci când vizează toate
subiectele de drept sau situațiile ori un grad minim de generalitate, vizând o anumită situație
sau o anumită categorie de subiecte;
c) caracter tipic – deoarece prescrie un model de conduită pentru subiectele de
drept. Această trăsătură este în strânsă legătură cu caracterul general al normei juridice.
Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabilește, în mod generic, abstract, drepturile și
obligațiile subiecților raporturilor juridice. Astfel, norma juridică devine un criteriu unic de
apreciere a conduitei subiectelor de drept la exigențele sociale. O anumită conduită va fi
licită sau ilicită în funcție de cum aceasta se conformează sau nu normei juridice,
d) caracter impersonal – în sensul că, aceasta nu se adresează unui sau unor
subiecte de drept prestabilite, ci tuturor acelora care, adoptând o anumită conduită, se află în
situațiile determinate de norma juridică. Acest caracter al normei juridice nu trebuie înțeles
în sensul că orice normă de drept vizează absolut pe toată lumea. Unele norme pot face
referire la toate subiectele de drept, în timp ce altele vizezază numai o anumită categorie de
subiecte;
e) caracter de repetabilitate și continuitate – în sensul că norma juridică nu
precizează de câte ori se aplică, ci în ce situații sau condiții, ea având în vedere un număr
nelimitat de cazuri. Repetabilitatea normei juridice este în strânsă legătură atât cu numărul
subiectelor de drept și al situațiilor ce cad sub incidența ei, cât și cu perioada de timp în care
ea este în vigoare;
f) caracter obligatoriu . Având rolul de a asigura ordine socială, norma juridică
trebuie să aibă un caracter obligatoriu, altfel nu ar exista siguranța că în societate se va
instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Obligativitatea normei juridice este dictată de
scopul acesteia – necesitatea asigurării ordinii sociale. Orice normă socială este obligatorie,
fie că este politică, religioasă, morală sau tehnică, însă spre deosebire de acestea, norma
juridică este instituită sau recunoscută de puterea de stat, la nevoie, intervenind forța de
constrângere din partea autorităților statului,
g) car acter prescriptiv – deoarece stabilește un anumit comportament, impune o
conduită, constând într -o acțiune sau inacțiune umană îndreptată într -o anumită direcție, în

Teoria Generala a Dre ptului 48

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
vederea realizării unui anumit scop. Caracterul prescriptiv al normei juridice se regăseșt e cu
nuanțe specifice în cazul normelor principii, normelor definiții și normelor sarcini.
Normele principii stabilesc anumite prescripții de bază ( principii ) referitoare la
întreaga materie, toate celelalte norme trebuind să fie aplicat e și interpretate cu aceste
principii ( de ex.: multe acte normative încep cu un capitol intitulat „Principii generale” sau
„Dispoziții generale” ).
Normele definiții sunt acele norme care precizează un sens anume al unor
concepte ( de ex. art. 576 C. civ. definește servitutea )
Normele sarcini sunt normele prin care se stabilesc competențele, atribuțiile unor
organe.

Având în vedere toate aceste caractere, putem defini norma juridică ca fii nd o
regulă de conduită generală, obligatorie și impersonală, impusă sau recunoscută de puterea
de stat în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin
intervenția forței de constrângere a statului.

2. STRUCTURA NORM EI JURIDICE

Analiza structurii normei juridice este realizată într -o dublă ipostază:
a) – pe de o parte, se are în vedere structura internă sau logico -juridică a normei;
b) – pe de altă parte, structura e xternă sau tehnico -juridică a normei.

2.1 Structura logico – juridică

Structura logico -juridică ( internă ) a normei de drept cuprinde acele elemente
componente și reciproc dependente care asigură o organizare logică a p rescripției normei,
în scopul înțelegerii sale în procesul transpunerii în practică.

Teoria Generala a Dre ptului 49

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Sub aspect logico -juridic, norma de drept trebuie să nu aibă un caracter
contradictoriu. Elementele de logică ce asigură structura internă a normei juridi ce sunt: a)
ipoteza, b) dispoziția și c) sancțiunea.
A. Ipoteza – este acea parte componentă a normei juridice care stabilește
condițiile, împrejurările, faptele, precum și categoria de subiecte la care urmează să se
aplice regula de cond uită ( dispoziția ).
Oricărei norme i se poate stabili ipoteza, chiar dacă nu este expres formulată,
aceasta răspunzând la întrebările „în ce împrejurări ?” și „cui ?” i se va aplica dispoziția
normei juridice.
Ipoteza nor mei juridice poate fi clasificată după mai multe criterii.
După gradul de precizie a formulării, distingem între:
a) ipoteze determinate – stabilesc cu precizie, în amănunt, condițiile, împrejurările
de aplicare a normei juridice;
b) ipoteze relativ determinate – împrejurările de aplicare a dispoziției nu sunt
formulate în toate detaliile.
În funcție de complexitatea împrejurărilor cuprinse în norma juridică, distingem
între:
a) ipoteze simple – se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică
dispoziția,
b) ipoteze complexe – când se prevăd mai multe împrejurări în care toate sau
fiecare în parte pot să conducă la aplicarea dispoziției.
După numărul împrejurărilor luate în considerare pentru aplicarea normei,
distingem între:
a) ipoteză unică – o singură împrejurare poate conduce la aplicarea dispoziției
normei juridice;
b) ipoteză alternativă – se prevăd mai multe modalități, însă îndeplinirea uneia
dintre ele conduce la aplicarea normei de drept.
B. Dispoziția – acea parte a normei juridice care se referă la conduita ce trebuie
urmată în anumite împrejurări, condiții precizate în ipoteza normei juridice . Altfel spus, în

Teoria Generala a Dre ptului 50

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
dispoziție sunt stabilite drepturile și obligațiile subiectelor asupra cărora face referire
norma respectivă.
Dispoziția formează conținutul normei juridice.
După criteriul cond uitei prescrise, distingem între:
a) dispoziții onerative – care obligă la îndeplinirea unei anumite conduite;
b) dispoziții prohibitive – care obligă la abținerea de a săvârși o anumită faptă.
Atât dispoz ițiile onerative, cât și dispozițiile prohibitive se mai numesc dispoziții
imperative sau categorice.
c) dispoziții permisive – care oferă subiectului de drept posibilitatea de a opta
pentru conduita ce doresc să o urmeze.
O varietate a dispozițiilor permisive sunt dispozițiile supletive. Dispozițiile
supletive sunt acelea pe baza cărora intervine organul de stat competent – în situația în care
subiectele de drept având posibilitatea de a opta pentru conduita dorită nu se h otărâsc să -și
exprime voința – și suplinește lipsa lor de voință .
După gradul lor de generalitate, distingem între:
a) dispoziții generale – au o sferă largă de aplicare, făcând referire de obicei la o
ramură de drept;
b) dispoziții speciale – se referă la o anumită categorie de relații dintr -o ramură de
drept;
c) dispoziții de excepție – care au rolul de aproteja mai eficient o serie de valori
sociale, venind să completeze dispozițiile g enerale sau pe cele speciale.
C. Sancțiunea – acea parte a normei juridice care stabilește urmările,
consecințele, nerespectării conduitei impuse de norma juridică.
Aceste urmări sunt în realitate măsurile ce vor fi luate împotriva subiectelor de
drept care nu au respectat conduita impusă de norma juridică și vor fi aduse la îndeplinire, în
caz de nevoie, cu ajutorul forței de coerciție a puterii de stat.
În funcție de natura juridică a normei încălcate, f acem distincție între: sancțiuni
penale, civile, administrative.

Teoria Generala a Dre ptului 51

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
După scopul urmărit, deosebim:
a) sancțiuni cu caracter reparator – vizează repararea, dezdăunarea pentru
prejudiciul creat;
b) sancțiuni ex piatorii – urmăresc executarea unei pedepse pentru fapta antisocială
comisă;
c) sancțiuni de anulare a actelor ilicite.
În funcție de conținutul lor, sancțiunile pot fi:
a) patrimoniale – se referă la bunu rile și veniturile subiectului de drept sancționat;
b) nepatrimoniale – vizează nemijlocit persoana celui vinovat.
După gradul de determinare, distingem între:
a) sancțiuni absolut determinate – cele care sunt stabilite precis de norma juridică,
neputând fi micșorate sau mărite de organul de aplicare;
b) sancțiuni relativ determinate – cele care prevăd o anumită limită minimă și
maximă, pe baza căreia organul de aplicare urmează să aplice s ancțiunea concretă.
În funcție de numărul lor, sancțiunile pot fi:
a) unice – se prevede o singură sancțiune pentru încălcarea conduitei prescrisă de
normă;
b) multiple – care pot fi:
b1) alternative – sunt cele care dau posibilitatea organului de aplicare să
aleagă între două sau mai multe sancțiuni;
b2) cumulative – sunt cele care stabilesc aplicarea cumulativă a mai multor
măsuri sancționatorii pentru un anum it fapt antisocial.
Sancțiunea este cea care asigură în ultimă instanță respectarea normei juridice,
având, pe de o parte, un caracter educativ , deoarece urmărește corectarea celui vinovat, iar,
pe de altă parte, un caracter preventiv , întrucât urmărește să determine abținerea de la
săvârșirea faptelor antisociale.

Teoria Generala a Dre ptului 52

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
2.2 Structura tehnico -juridică

Structura tehnico -juridică ( externă ) se referă la forma de exprimare a
conținutului și a structurii logice a acesteia, la redactarea ei.
Norma juridică nu este elaborată și nu apare distinct, ci, de regulă, ca parte a unui
act normativ, care poate îmbrăca mai multe forme ( lege, hotărâre, ordonanță, regulament,
etc. ) în funcție de autoritatea ca re l-a emis.
La rândul său, indiferent de forma sub care apare, actul normativ este structurat în
capitole, secțiuni, articole și alineate. Elementul de bază al actului normativ este articolul
care, de obicei, conține o dispoziție de sine stătătoare. Însă, nu orice articol coincide cu o
regulă de conduită. Sunt situații în care un articol cuprinde mai multe reguli de conduită sau,
în mod contrar, un articol poate să cuprindă doar un element al normei juridice ( în această
situație, pentru a stabili conținutul normei cu toate elementele sale logico -juridice este
necesar să coroborăm mai multe articole ).
Structura tehnico -juridică a normei nu se suprapune totdeauna structurii logico –
juridice a acesteia, motiv pentru care, pe planul doctrinei, unii autori au susținut o construcție
atipică a normelor juridice din ramura respectivă. Astfel, în domeniul dreptului penal, sunt
autori care consideră că normele de drept penal conțin doar dispoziția și sancțiunea. Un
asemenea punct de vedere nu poate fi reținut deoarece și normele de drept penal conțin toate
cele trei elemente numai că acestea vor putea fi identificate printr -o interpretare logică, în
fiecare caz, a ansamblului reglementărilor din Codul penal – atât parte generală, cât și parte
specială.
3.CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE
Clasificarea normelor juridice prezintă o importanță deosebită deoarece ajută la
înțelegerea sensului și caracterului normei, a conduitei prescrise subiectului de drept și
contribuie la cre area unor corelații între diverse norme juridice.
După criteriul ramurii de drept, se disting: norme de drept constituțional, de drept
administrativ, de drept civil, de drept penal, de drept comercial, de dreptul muncii, de
dreptul familie i, etc.

Teoria Generala a Dre ptului 53

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
După criteriul forței juridice pe care o au normele, distingem: norme cuprinse în
legi, norme cuprinse în ordonanțe, norme cuprinse în hotărâri, norme cuprinse în ordine ale
miniștrilor, etc.
După conduita prescris ă subiectelor, distingem:
a) norme imperative – care pot fi:
a1) norme onerative – acelea care stabilesc obligația de a săvârși o anumită
acțiune;
a2) norme prohibitive – acelea care interzic s ăvârșirea unei acțiuni;
b) norme dispozitive ( permisive) – acele norme care nici nu obligă, nici nu
interzic o anumită conduită, dând posibilitatea subiectelor de drept de a alege singuri
conduita de urmat. Normele dispozitive ( permisive ) sunt împărțite în mai multe categorii:
b1) norme supletive – sunt cele care stabilesc reglementarea ce urmează a se
aplica în situația în care subiectul de drept nu ales singur conduita în limitele stabilite de
lege;
b2) norme de împuternicire – acele norme prin care sunt stabilite anumite
drepturi și obligații sau competențe, al căror exercițiu nu este obligatoriu, subiectelor de
drept;
b3) norme de stimulare – acele norme care au ca s cop încurajarea îndeplinirii
unei acțiuni prin stabilirea de recompense;
b4) norme de recomandare – acele norme care propun urmarea unei anumite
conduite, neobligatorie însă pentru subiectele de drept.
După modul lor de redactare, normele pot fi:
a) complete – sunt acele norme care cuprind în conținutul lor toate elementele
structurale ( ipoteză, dispoziție și sancțiune );
b) incomplete – sunt cele care nu cuprind toate cele trei elem ente, ele
completându -se cu alte norme juridice. Acestea se împart în:
b1) norme de trimitere – sunt acele norme care nu apar complet, ci trimit la
dispozițiile cuprinse în alte acte normative existente sau din același act normativ;

Teoria Generala a Dre ptului 54

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b2) norme în alb – sunt acele norme care urmeazăsă fie completate printr -un
act normativ ce urmează să apară ulterior.
După gradul lor de generalitate, distingem între:
a) norme generale – sunt acele norme care au sfera cea mai largă de aplicabilitate
într-un domeniu sau ramură de drept;
b) norme speciale – acele norme care sunt aplicabile unei sfere restrânse de relații;
c) norme de excepție – acele norme care se ref eră la situații deosebite, completând
normele generale sau speciale, fără ca abaterea de la reglementarea generală să fie
considerată a aduce atingere ordinii de drept.
După gradul și intensitatea incidenței lor, se disting:
a) norme principii ( norme cardinale ) – sunt acele norme care au rolul de
principii generale de drept, fiind cuprinse de obicei în Constituții, Declarații;
b) norme mijloace – sunt acele norme care asigură aplicarea normelor principii la
specificul domeniilor reglementate.

4. ACȚIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP, ÎN SPAȚIU ȘI ASUPRA
PERSOANELOR
Normele juridice acționează pe coordonate precum timpul, spațiul și persoana. În
principiu, aceasta înseamnă că norma juridică are o anumită durată, mai îndelungată sau mai
scurtă de acțiune în timp și că ea se aplică pe teritoriul statului care a edictat -o și asupra
persoanelor aflate pe acest teritoriu.
4.1 Acțiunea normei juridice în timp
Acțiu nea normei juridice în timp trebuie să fie analizată sub trei aspecte:
a) momentul intrării în vigoare;
b) perioada în care norma se află în vigoare;
c) ieșirea din vigoare.
a) Intrarea în vigoare a normei juridice este legată de necesitatea aducer ii ei la
cunoștința tuturor celor care trebuie să o respecte. Aceasta se face, de regulă, prin publicarea
actelor normative într -o publicație oficială.

Teoria Generala a Dre ptului 55

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În România, intrarea în vigoare a normei de drept are loc fie la trei zile de la data
publicării în Monitorul Oficial, fie la o dată ulterioară ( de ex.: la 30 zile de la publicare sau
la data de 1 ianuarie 2006 ) stabilită de legiuitor în textul ei.
Din momentul intrării în vigoare, norma juridică se aplică pe deplin în caz ul
relațiilor sociale pentru care a fost edictată, nimeni nu se poate sustrage de la respectarea ei
pe motiv că nu o cunoaște. Dacă s -ar accepta o astfel de apărare, autoritatea normei juridice
ar fi pusă sub semnul arbitrariului și s -ar crea o stare de in stabilitate juridică ce ar genera
dezordine. În această materie a fost instituit un principiu potrivit căruia „nimeni nu poate
invoca necunoașterea legii” , fiind în general admisă „prezumția irefragabilă a cunoașterii
legii” ce nu poate fi răsturnată prin dovadă contrară.
b) Acțiunea normei juridice. O normă juridică când intră în vigoare are drept
obiectiv reglementarea relațiilor sociale viitoare, ceea ce înseamnă că norma juridică nu
retroactivează, adică nu se aplică situațiilor care pr eced intrarea ei în vigoare ( principiul
neretroactivității ) și nici nu ultraactivează , adică nu se aplică situațiilor ivite după ieșirea sa
din vigoare ( principiul neultraactivității ).
Potrivit principiului neretroactivității, norma ju ridică nu poate și nu trebuie să
producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor. Însă, din anumite rațiuni,
legiuitorul a stabilit în mod expres anumite excepții de la principiul neretroactivității normei
juridice ( adică situații când se ad mite aplicarea retroactivă a legii ).
O primă excepție se referă la legile interpretative, care se aplică de la data intrării
în vigoare a legii pe care o interpretează, nu instituie noi norme, ci doar explică sensul legii
la care face tri mitere, făcând corp comun cu aceasta.
O a doua excepție se referă la prevederea expresă că legea se aplică și unor fapte
săvârșite anterior . Această excepție mai este cunoscută și sub denumirea de retroactivitate
expresă.
O altă excepție se referă la legea penală mai favorabilă, care permite ca unui
subiect de drept ce a comis o infracțiune în trecut, sub imperiul unei legi vechi, înlocuită cu o
lege nouă, să i se aplice dintre cele două reglementări aceea care stabilește p entru fapta
comisă o pedeapsă mai blândă.
Norma juridică nu ultraactivează, adică nu se poate aplica după ce a ieșit din
vigoare. De la acest principiu sunt următoarele excepții:

Teoria Generala a Dre ptului 56

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) – legile cu caracter temporar sau excepț ional, care se aplică tuturor faptelor
apărute sub acțiunea lor, inclusiv celor nesoluționate, chiar dacă aceste legi nu mai sunt în
vigoare;
b) – cazul legilor anterioare, ale căror situații de aplicare, dată până la care
acționează, sunt prevăzute de noile acte normative, care le recunosc și efecte juridice
cocomitent cu noile reglementări.
c) Ieșirea din vigoare a normei juridice se poate realiza prin: – ajungere la termen;
– abrogare și – cădere în desuetudine.
Ajungerea la termen – În cazul normelor juridice temporare, acestea încetează să
mai producă efecte ca urmare a ajungerii la termen, termen care este precizat în chiar textul
actului normativ, iar în cazul normelor juridice instituite pentru situa ții excepționale acestea
încetează să mai producă efecte ca urmare a încetării situației de excepție.
Abrogarea – este cea mai întâlnită modalitate de ieșire din vigoare a normei
juridice. Abrogarea reprezintă cauza de încetare a acțiunii normei de drept ca urmare a
intrării în vigoare a unei norme noi.
Abrogarea este: expresă și tacită.
Abrogarea expresă poate fi:
a) directă – în situația în care noul act normativ stabilește în mod expres ceea ce
se abrogă;
b) indirectă – atunci când noul act normativ menționează că se abrogă toate actele
normative sau prevederile din actele normative contrare dispozițiilor sale, fără a preciza actul
sau prevederile respective.
Abrogarea tacită ( implicită ) este în situația în care noul act normativ nu anulează
expres pe cel vechi, dar se abate prin prevederile sale de la reglementările cuprinse în actul
vechi. Întrucât există această diferență, organul de aplicare înțelege că în mod tacit
legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.
Căderea în desuetudine – constituie o altă formă de ieșire din vigoare a normelor
juridice, potrivit căreia norma juridică deși este în vigoare nu se mai aplic ă, deoarece relațiile
sociale care au generat apariția ei au dispărut. Această modalitate de scoatere din vigoare a
normei juridice este cunoscută și sub denumirea de perimare.

Teoria Generala a Dre ptului 57

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

4.2 Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor

Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor sunt în strânsă corelație,
deoarece norma juridică se aplică pe teritoriul unui stat, adresându -se tuturor persoanelor
aflate în limitele acestui teritoriu.
Acțiune a normei juridice în spațiu este în corelație cu competența teritorială a
organului de stat care o emite, trebuind să facem distincție între statele unitare și statele
compuse.
În statele unitare există un singur rând de organe supreme ale puterii de stat și ale
administrației de stat, actele normative emise de acestea aplicându -se pe întreg teritoriul.
Organele locale ale puterii și administrației de stat emit acte normative, însă acestea se aplică
numai în limitele teritoriului aflat sub autoritatea lor. De asemenea, trebui menționat faptul
că există situații când acțiunea unor acte normative ale organelor centrale ale puterii de stat
este limitată numai la o parte determinată a teritoriului.
În cazul statelor cu structură federală, actele normative emise de organele federale
se aplică pe întreg teritoriul federației, în timp ce actele normative emise de organele statelor
membre ale federației ( state federate ) se aplică numai pe teritoriul acelui stat.
Din punct de vedere al dreptului internațional, acțiunea normei juridice în spațiu și
asupra persoanelor ridică mai multe probleme. Astfel, locul încheierii unui act sau locul
săvârșirii unei infracțiuni, calitatea persoanei ( străin, apatrid, reprezentant d iplomatic ) ridică
probleme în legătură cu stabilirea normei juridice care se aplică: română sau străină.
Principiul teritorialității nu este absolut, acceptându -se faptul că pe teritoriul unui
stat, datorită nevoii de a menține și dezvolt a relații cu alte state – pot exista, în anumite
condiții, persoane și locuri asupra cărora nu se aplică normele juridice ale statului respectiv.
Aceste situații formează excepțiile extrateritorialității, excepții care nu afectează principiul
suveranității puterii de stat, pentru că acestea se aplică cu respectarea principiilor
democratice ale dreptului internațional și al egalității suverane a statelor, al reciprocității și al
liberului lor consimțământ.
Imunitatea diplomatică constă în ex ceptarea personalului diplomatic de la
jurisdicția statului de reședință, constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea

Teoria Generala a Dre ptului 58

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
clădirilor reprezentanței diplomatice și a mijloacelor de transport. Aceștia sunt exceptați de
la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului unde sunt acreditați. În cazul în care
agentul diplomatic săvârșește fapte încompatibile cu statutul său și aduce atingere ordinii de
drept existente în țara de reședință, acesta poate fi declarat „persona non -grata” ceea ce
conduce la rechemarea sau expulzarea sa.
Cetățenii străini aflați pe teritoriul unui stat beneficiază de un regim juridic diferit
în raport cu acela al cetățenilor statului respectiv.
Noțiunea de „străin” desemnează persoana care, aflată pe teritoriul unui stat, are
cetățenia altui stat sau este lipsită de cetățenie ( apatrid ). Sunt consacrate trei forme de regim
juridic aplicabil străinilor:
a) regimul național – în care străinii se bucură de aceleași drept uri, cu excepția
drepturilor politice, ca și cetățenii statului de reședință;
b) regimul special – potrivit căruia drepturile străinilor sunt stipulate în acorduri
internaționale sau în legislația națională ( ex. norme de evitare a dublei impuneri );
c) regimul clauzei națiunii celei mai favorizate – potrivit căruia statul de reședință
acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca și cel recunoscut cetățenilor unui stat terț,
considerat ca favorizat. Acest regim pre supune încheierea de acorduri bilaterale între țările
respective, clauza națiunii celei mai favorizate având o natură contractuală.
Principiul general al acțiunii legii statului pe teritoriul său implică unele excepții și
pentru situația î n care unele fapte se produc pe teritoriul mai multor state. Astfel, de regulă,
cetățenii unui stat, chiar dacă au săvârșit anumite fapte în străinătate, sunt supuși
normativității statului lor care, apărându -le interesele, le impune obligația respectării legilor
țării lor. Se întâlnesc și situații în care statul extinde legile proprii și asupra străinilor care au
comis unele fapte atunci când sunt lezate interesele fundamentale ale acestui stat sau ale
altora, în condițiile în care statul respectiv s -a obl igat la aceasta prin convenții internaționale.

Teoria Generala a Dre ptului 59

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Asupra comportamentului uman își exercită influența mai multe categorii de
norme sociale ( cum ar fi: normele morale, religioase, obișnuielnice, tehnice, juridice ) care
orientează conduita indivizilor și îi obligă să se adapteze pentru a realiza scopurile social –
politice existente în societate.
În tot acest sistem al normelor sociale, normele juridice ocupă un loc foarte
important.
Element de esență al dreptului, norma jur idică este – după cum spune profesorul
Nicolae Popa – celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar.
Norma juridică este o regulă pe care legiuitorul ( puterea de stat ) o instituie
pentru a determina pe membrii societății la o conduită corespunzătoare, conduită ce poate fi
impusă, în caz de nerspectare, prin constrângere.
Norma juridică conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este
îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească – „Legis
virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” ( Forța legii constă în: a ordona, a
interzice, a permite, a pedepsi ) .

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Ce este norma juridică ?
2. Care sunt deosebirile dintre normele generale și normele speciale ?
3. Care sunt mijloacele de aducere la îndeplinire a respectării normelor prohibitive?

PROPUNERI DE REFERATE

Teoria Generala a Dre ptului 60

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Caracterizați normele juridice în raport de normele morale.
Stabiliți aplicații ale normelor speciale în dreptul românesc.
Precizați asemănările și deosebirile dintre normele supletive și normele onerative.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNVĂ ȚARE 4
1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 87 -88;
2. Bădescu Mihai, Teor ia normei juridice, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
3. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 45 -68;
4. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucur ești, 2002, p. 107 -150;
5. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 191 -235;
6. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 39 -62;
7. Maz ilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 188 –
211;
8. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 138 -172;
9. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, București, 2000 , p. 145 -173;

Teoria Generala a Dre ptului 61

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

Unitatea d e învă țare 5

INTERPRETAREA NORMEI JURIDICE

Teoria Generala a Dre ptului 62

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Timp de studiu individual estimat: 8h
După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu particularitatile interpretării normei juridice
– Va ști să identifice formele interpretării normelor juridice
– Va cunoa ște caracteristicile interpretării normelor juridice .
– Va deține abilită ți în metodele de interpretare a normelor juridice .
INTERPRETAREA NORMEI JURIDICE
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Noțiunea și necesitatea interpretării normei juridice ……………………………………
2. Formele interpretării ………………………………………… …………………………………….
3.Metodele interpretării normelor juridice …………………………… ………………………..
4. Rezultatele interpretării …………………………………………………………………………..
De retinut !……………………………………………………………. ………….. ……………….
Intrebări De Control……………………………………………… ………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………….. ………….
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 5……….. ………………………… 63
63
64
66
67
67
68
68

1. NOȚIUNEA ȘI NECESITATEA INTERPRETĂRII NORMEI JURIDICE

Interpretarea normei juridice reprezintă un moment din procesul aplicării
drept ului.
Interpretarea normei juridice poate fi definită ca o operațiune logico -rațională
care se desfășoară după anumite metode și care are drept scop lămurirea sensului normei
juridice în vederea aplicării ei în fiecare caz concret.

Teoria Generala a Dre ptului 63

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Aplicarea dreptului este o activitate complexă, care solicită interpretarea normelor
juridice din mai multe considerente:
– norma juridică are un caracter general, impersonal, ea neputând să acopere
toate situațiile concrete care apar în viața unei comunități, or, pentru aplicarea acesteia la
situația concretă se impune interpretarea normei jridice;
– uneori, pentru a putea fi înțeleasă și aplicată corect, o normă juridică trebuie
comparată și studiată împreună cu alte norme cuprinse în același act no rmativ sau în acte
normative diferite;
– alteori, necesitatea interpretării rezultă din limbajul și stilul actelor normative
care este specific, nefiind exclusă posibilitatea ca unele norme să fie redactate confuz sau să
fie contradictorii;
– de asemenea, în a ctele normative sunt folosite cuvinte al căror sens este
diferit de cel obișnuit, fapt pentru care sunt necesare lămuriri și explicații ce necesită
cunoștințe de specialitate.
Având în vedere toate aceste aspecte, rezultă că interpretarea normei juridice este
necesară pentru a surprinde, a determina sensul pe care l -a avut în vedere legiuitorul câ nd a
elaborat și adoptat legea.

2. FORMELE INTERPRETĂRII

În funcție de subiectele care efectuează interpretarea normei juridice, în teoria
dreptului se face distincție între următoarele forme: oficială și neoficială, fiecare dintre
acestea având importanță și forță juridică diferită.
Interpretarea oficială este efectuată de către organele de stat care au competențe,
fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării normelor juridice.
Interpretarea oficială poate fi:
a) generală – denumită și legală, provine de la un organ de stat ce a primit
însărcina rea să o efectueze, având aceeași forță obligatorie ca și norma juridică interpretată.
În situația în care obligația de a efectua interpretarea revine organului de stat care a emis
norma juridică respectivă, interpretarea se numește autentică.
b) cauzală – denumită și judiciară sau concretă , este realizată de organele de
aplicare a dreptului ( instanțe judecătorești sau organe ale administrației de stat ) cu ocazia
soluționării unor cauze concrete și are caracter obligatoriu numai pentru ac ea cauză.

Teoria Generala a Dre ptului 64

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Interpretarea neoficială se efectuează în afara procesului de emitere și aplicare a
dreptului și are un caracter facultativ.
Interpretarea neoficială cunoaște mai multe modalități:
a) interpretar ea doctrinară – este realizată de către oamenii de știință fiind
cuprinsă, de obicei, în studii, monografii, cursuri universitare, tratate. Această formă de
interpretare nu are caracter obligatoriu, însă exercită o influență importantă asupra
dezvoltării f enomenului juridic pentru că ajută la înțelegerea conținutului normelor juridice;
b) interpretarea oficioasă – rezultă din opiniile, expunerile unor conducători ai
organelor de autoritate publică sau altor persoane oficiale cu ocazia preze ntării sau
dezbaterilor proiectelor de acte normative. De asemenea, această modalitate de interpretare
neoficială poate rezulta și din opiniile unor juriști ( procurori, avocați ) cu privire la
problemele de drept ivite în procesele la care participă,
c) interpretarea comună a dreptului – este realizată de cetățeni, mass -media și
corespunde nivelului culturii și pregătirii juridice, constând în opinii despre drept, despre
aplicarea și perfecționarea sa.

3.METODELE INTERPRETĂRII NORMELOR J URIDICE

În procesul interpretării normei juridice, interpretul întrebuințează o serie de
metode cu ajutorul cărora reușește să stabilească, pentru a soluționa corect cazul concret,
sensul exact, efectele și sfera de aplicabilitate a norme i juridice.
Teoria juridică, în general, admite existența următoarelor metode de interpretare a
normei juridice.
A. Interpretarea gramaticală – constă în analiza textului normei juridice din punct
de vedere morfologic și s intactic. Interpretul va stabili sesnul cuvintelor ( dacă anumite
expresii au fost folosite cu înțelesul din limbajul obișnuit sau au un sens special juridic ),
modul de folosire a acestora în text, topica frazei, locul și sensul conjuncțiilor ( de ex.:
folosirea într -un text a conjucțiilor „sau”, „și” poate duce la înțelesuri diferite ).

Teoria Generala a Dre ptului 65

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
B. Interpretarea sistematică – lămurește sensul unei norme juridice prin
coroborarea cu alte norme juridice din alte acte normative, pentru că fiecare nor mă se
completează prin celelalte și se regăsește în celelalte, alcătuind astfel un sistem unitar.
Această metodă este direct implicată în cazul normelor incomplete.
C. Interpretarea istorică – presupune analizarea împrejurărilor istorice î n care a
fost elaborată și adoptată norma juridică respectivă. Această metodă presupune cercetarea
materialelor care au stat la baza elaborării normei juridice, precum și a expunerii de motive și
a discuțiilor ce s -au purtat cu prilejul dezbaterii și adopt ării actului normativ respectiv.
Astfel, se dezvăluie motivația socială care a determinat pe legiuitor să reglementeze într -un
anume fel o relație socială. De asemenea, metoda istorică are în vedere și examinarea noilor
condiții social -economice în care se aplică legea, condiții care de cele mai multe ori diferă de
cele inițiale.
D. Interpretarea logică – presupune o analiză rațională a textului normei juridice,
cu ajutorul metodelor logicii formale. Analiza logică a limbajului folosit într -o normă
juridică poate conduce la concluzia că sfera de aplicare a normei juridice este mai mare decât
aceea intenționată de legiuitor.
În realizarea interpretării logice se folosesc o serie de argumente ale logicii
formale cum ar fi:
– argumentul ad -absurdum ( prin reducerea la absurd ) înseamnă stabilirea
adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contazice. Organul de
interpretare arată că orice altă interpretare dată textului, decât cea pe care a dat -o dânsul
determin ă soluții contrare legii;
– argumentul per a contrario se întemeiază pe legea terțului exclus. În cazul în
care noțiunile se neagă una pe alta, doar una este adevărată, cealaltă fiind falsă, pentru că o a
treia posibilitate nu există;
– argumentul a majori ad minus ( cine poate mai mult poate și mai puțin ) ;
– argumentul a minori ad minus însoțește argumentul a majori ad minus și
semnifică faptul că dacă legea interzice mai puțin, ea interzice implicit și mai mult;
– argumentul a fortiori rationae demonstrează că r ațiunea aplicării unei norme
este mai puternică într -o altă ipostază decât aceea precizată în norma respectivă;
– argumentul a pari are la bază raționamentul că pentru situații identice să se
pronunțe soluții identice.
E. Analogia – acea met odă care permite organelor de aplicare să rezolve o situație
ivită potrivit acelor norme în vigoare care reglementează situații asemănătoare cu cea dedusă
soluționării. Analogia cunoaște două forme:

Teoria Generala a Dre ptului 66

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
1. Analogia legii – constă în apli carea la un raport social nereglementat a unei
norme juridice care reglementează un raport analog;
2. Analogia dreptului – constă în rezolvarea unei cauze pe baza principiilor
generale ale sistemelui de drept respectiv.

Organul de aplicare trebuie să înțeleagă cât mai precis conținutul și sensul dat
normei juridice de către legiuitor pentru a face o aplicare corectă, sub toate aspectele, a
normei juridice în fiecare caz concret. De aceea nu -i este permis să facă dis tincții acolo unde
legea nu distinge, existând principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul
nu o poate face ( ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ) .

4.REZULTATELE INTERPRETĂRII

Din perspectiva rezul tatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
literală; extensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală ( ad literam ) se realizează atunci când organul de aplicare
constată că textul normei juridice coincide pe deplin cu conținutul raporturilor sociale pe
care le reglementează.
Interpretarea extensivă stabilește că norma juridică urmază să fie aplicată în mod
extensiv, întrucât voința legiuitorului are de fapt un caracter mai cuprinzător în raport cu
acela care rezultă din modul de redactare a normei juridice.
Interpretarea restrictivă restrânge sfera de aplicare a normei juridice în raport cu
formularea textului, formulare dovedită ca fiind prea largă.

Teoria Generala a Dre ptului 67

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Aplicarea dreptului este o ac tivitate complexă, care solicită interpretarea normelor
juridice din mai multe considerente:
– norma juridică are un caracter general, impersonal, ea neputând să acopere
toate situațiile concrete care apar în viața unei comunități, or, pentru aplicarea acest eia la
situația concretă se impune interpretarea normei jridice;
– uneori, pentru a putea fi înțeleasă și aplicată corect, o normă juridică trebuie
comparată și studiată împreună cu alte norme cuprinse în același act normativ sau în acte
normative diferite;
– alteori, necesitatea interpretării rezultă din limbajul și stilul actelor normative
care este specific, nefiind exclusă posibilitatea ca unele norme să fie redactate confuz sau să
fie contradictorii;
– de asemenea, în actele normative sunt folosite cuvinte a l căror sens este
diferit de cel obișnuit, fapt pentru care sunt necesare lămuriri și explicații ce necesită
cunoștințe de specialitate.
Având în vedere toate aceste aspecte, rezultă că interpretarea normei juridice este
necesară pentru a surprinde, a determina sensul pe care l -a avut în vedere legiuitorul câ nd a
elaborat și adoptat legea.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt formele de interpretare a normelor juridice ?
2. Precizați corelația (asemănarea și deosebirea) între interpretarea oficilă și cea
neoficială a normei juridice.
3. Precizați caracteristice interpretării neoficiale a normelor juridice.

Teoria Generala a Dre ptului 68

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

PROPUNERI DE REFERATE
Formele de interpretare a normelor juridice
Modalitatile de interferenta între interpretarea logică și cea literală a no rmei juridice.
Ce particularitati presupune interpretarea restrictivă a normei juridice.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNVĂ ȚARE 5

1. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 137 -148;
2. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 151 -166;
3. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 236 -255;
4. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 108 -116;
5. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 278 –
287;
6. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 200 2, p. 236 -249;

Teoria Generala a Dre ptului 69

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

Unitatea d e învă țare 6
IZVOARELE DREPTULUI
Timp de studiu individual estimat: 8h

Teoria Generala a Dre ptului 70

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu elementele definitorii ale izvoarelor dreptului.
– Va ști să identifice formele izvoarelor dreptului.
– Va cunoa ște particularitățile contractului normativ
– Va deține abilită ți privind stabilirea precedentului judiciar și formării parcticii
juridiciare.

IZVOARELE DREPTULUI
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Noțiunea de izvor de drept ……………………………………………………. …………….
2. Izvoarele formale ale dreptului ……………. ……………………………………………….
2.1 Obiceiul juridic ( cutuma ) ……………… ……………………………………………..
2.2 Precedentul judiciar și practica judiciară …………………………………………
2.3 Actul normativ …………………………………………………………….. ……………..
2.4 Contractul normativ ……………………………………………………………………..
2.5 Doctrina ……………………………………………………………………………………..
De retinut !………………………………………………………………………… ……………….
Intrebări De Control……………………………………………… ………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………….. ………….
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 6……….. ………………………… 71
72
72
73
74
77
78
78
79
79
80

1. NOȚIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Teoria Generala a Dre ptului 71

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Izvoarele dreptului reprezintă unul din elementele definitorii ale oricărui sistem de
drept.
Norma juridică nu po ate deveni obligatorie pentru colectivitate dacă nu îmbracă o
anumită formă de exprimare.
În sens strict juridic, conceptul de izvor de drept este folosit pentru a arata
formele de exprimare a normelor juridice – acte normative, obiceiul j uridic, practica
judiciară, etc. În general se acceptă că expresia „izvor de drept” este sinonimă cu aceea de
„formă de exprimare a dreptului” .
În Tratatul de enciclopedia dreptului al profesorului Vălimărescu, izvoarele
dreptului sunt def inite ca „elemente care formează substratul regulilor dreptului și diferitele
moduri prin care aceste reguli sunt stabilite și ne sunt cunoscute” .
Izvoarele dreptului diferă de la un sistem juridic la altul, însă majoritatea
sistemelor de drept cunosc o pluralitate de izvoare.
Conceptul de izvor de drept cunoaște mai multe accepțiuni.
După criteriul raportului dintre conținut și formă, distingem între:
a) izvoare materiale ale dreptului ( î n sens material ) – desemnează factorii de
configurare a dreptului, acel ansamblu de realități sociale care influențează voința socială
generală exprimată prin norme;
b) izvoare formale ale dreptului ( în sens formal ) – desemnează forma p rin care
se exteriorizează izvorul material pentru a se impune colectivității ( altfel spus, forma pe care
o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale ). Forma dreptului este: internă ( vizează cum
sau ce exprimă norma juridică ) și externă ( arată „haina ” pe care o îmbracă norma juridică –
lege, decret, hotărâre ).
După caracterul sursei normative, facem distincție între:
a) izvoare directe – sunt considerate a fi actele normative;
b) izvoare indirecte – nu sunt cuprinse în acte normative, dar la ele se referă aceste
acte, implicându -le în conținutul lor ( obiceiul, regulile de conviețuire socială ).
În funcție de modalitatea de aducere la cunoștința publică, distingem între:
a) izvoare scris e;

Teoria Generala a Dre ptului 72

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b) izvoare nescrise.

Având în vedere toate aceste accepțiuni, conceptul de izvor de drept poate fi
definit ca fiind forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau
recunoaștere de către puterea de sta t a normelor juridice în procesul de creare a dreptului .

2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

În doctrină, opinia majoritară distinge între izvoarele formale ale dreptului:
1. – obiceiul juridic,
2. – precedentul judiciar și practica judiciară,
3. – actul normativ,
4. – contractul normativ,
5. – doctrina.

2.1 Obiceiul juridic ( cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept.
Obiceiul juridic ( cutuma sau obiceiul pămân tului ) este o regulă de conduită
nescrisă care s -a format prin repetarea unei practici în decursul timpului, fiind acceptată cu
rang de lege de comunitate .
Obiceiul este rezultatul unei experiențe de viață a unei comunități, apărând sub
forma diferitelor tradiții, practici care au reprezentat principala modalitate de ordonare a
relațiilor sociale în concordanță cu interesele comunității respective.
Potrivit teoriei romano -canonice trebuie îndeplinite două condiții pentru c a
obiceiul să devină drept.
a) o condiție obiectivă ( materială ) – constă într -o regulă veche și incontestabilă;
b) o condiție subiectivă ( psihologică ) –potrivit căreia regula trebuie să aibă un
caracter obligatoriu, ad ică să fie sancționată juridic.

Teoria Generala a Dre ptului 73

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Legiuitorul are posibilitatea de a opta între a aproba ( sancționa ) obiceiul în
norme juridice sau a face trimitere la acesta. În același timp, legiuitorul poate interzice acele
obiceiuri care aduc atingere ordinii instituite și apărate de puterea de stat. De asemenea,
legiuitorul nu poate împiedica formarea unor noi cutume ( uzuri ).
În decursul timpului, rolul obiceiului juridic a fost diferit.
În dreptul românesc actual, obiceiul juridic ( cutuma ) este izvor de drept numai în
mod excepțional, atunci când legea trimite expres la obicei.

2.2 Precedentul judiciar și practica judiciară

Precedentul judiciar este o soluție ( hotărâre ) pronun țată de o instanță într -o
speță similară anterioară.
Practica judiciară ( jurisprudența ) este formată din totalitatea hotărârilor
judecătorești pronunțate de către instanțe.
Rolul jurisprudenței a fost diferit în evoluția dreptului.
Dreptul contemporan românesc nu acordă jurisprudenței calitatea de izvor de
drept. Potrivit principiului separației puterilor în stat, puterea judecătorească are menirea de a
aplica legea, ea nefiind competentă să o creeze ( să legifereze ).

2.3 Actul normativ

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale puterii publice învestite
cu competență normativă.
Actul normativ este întâlnit sub diverse denumiri, în funcț ie de organul puterii de
stat care îl emite.

Teoria Generala a Dre ptului 74

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În cadrul actelor normative, locul primordial îl ocupă legea, celelalte acte
normative ( decrete, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, ordine ale miniștrilor, etc. ) având
o poziție subordonată față de lege , fiind elaborate în vederea executării legilor.

1. Legea
În sens larg, termenul de lege desemnează însuși dreptul scris, adică totalitatea
actelor normativ.
În sens restrâns, legea este acel act normativ care reglementează cele mai
importante relații sociale și dispune de forță juridică superioară celorlalte acte normative,
fiind adoptat de puterea legislativă după o procedură riguros reglementată.
Principalele trăsături ale legii sunt următoarele:
a) – numai puterea legislativă este competentă să adopte legi;
b) – legea are competență de reglementare primară, originară – ea reglementând
cele mai importante relații sociale, celelalte acte norm ative întemeindu -se pe lege și
subordonându -se acesteia, având o natură secundă, derivată.
Pe calea delegării legislative, Guvernul poate reglementa, prin ordonanțe, relații
sociale care revin normării prin lege. Printr -o lege specială de abilitare, Parlamentul poate
delega dreptul de reglementare primară Guvernului.
Forța juridică superioară a legii este o consecință a faptului că ea este adoptată de
către cel mai reprezentativ organ al puterii de stat – Parlamentul – acesta reprezentând voința
și interesele cetățenilor, fiind exponent al puterii suverane a poporului;
c) – legea are întotdeauna caracter normativ. Normativitatea legii rezidă în forța
obligatorie și în caracterul ei general;
d) – legea se distinge de celelalte acte normative și prin procedura specifică de
elaborare, a cărei respectare este obligatorie ca o condiție a validității ei. Procedura de
elaborare a legilor cuprinde următoarele etape: inițiativa legislativă, dezbaterea proiectului
de lege, votarea proiectului de lege, promulgarea și publicarea legii .
Clasificarea legilor se face în funcție de mai multe criterii.
În funcție de autoritatea lor juridică în sistemul normativ, facem distincț ie între:

Teoria Generala a Dre ptului 75

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) legile constituționale – stabilesc principiile fundamentale pentru viața socială și
de stat, organizarea și funcționarea ordinii într -un stat. Constituția este legea fundamentală a
unui stat, constituită din norme juridice, în vestite cu forță juridică supremă, și care
reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii. Legile de revizuire a Constituției sunt elaborate și adoptate
în baza unei proceduri stip ulate în Constituție;
b) legile organice – reglementează cele mai importante domenii ale vieții sociale
și de stat, având o poziție distinctă față de ierarhia legislativă. Domeniile care fac obiectul
reglementării prin legi organice sunt e xpres prevăzute în Constituție ( art. 73 alin. 3 ). Legile
organice sunt adoptate prin votul majorității membrilor fiecărei Camere ( majoritatea
absolută );
c) legile ordinare – reglementează celelalte domenii care nu sunt supuse normării
prin legi constituționale sau organice. Procedura de adoptare a legilor ordinare este diferită
de cea a legilor organice, fiind necesar doar votul majorității membrilor prezenți din fiecare
Cameră a Parlamentului ( majoritate relativă ).
În funcție de domeniul reglementării juridice, distingem între: legi cu caracter
civil penal, comercial, financiar, etc.
În funcție de conținutul lor, legile se diferențiază în:
a) legi materiale – reglementează conduita ( drepturile și obligațiile ) subiectelor
de drept;
b) legi procedurale – reglementează modalitățile de desfășurare a unei activități
publice sau private, forma în care trebuie să fie sancționați cei care au nesocotit legile
materiale.
Se face distincție și între:
a) legile generale – reprezintă dreptul comun;
b) legile speciale – reglementează o situație particulară în raport cu legile genrale.
În caz de concurs între legea generală și legea specială se aplică aceasta din urmă;
c) legile excepționale – vizează situații cu totul particulare ( de ex.: – instituirea
stării de necesitate ).

Teoria Generala a Dre ptului 76

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În momente de tranziție politică, când Parlamentul nu funcționează, până la
constituirea noului Parlament, executivul poate adopta acte cu putere de lege denumite
decrete -legi.
Decretul -lege este, pe de o parte, decret pentru că este emis de executiv, iar, pe de
altă parte, este lege deoarece reglementează re lațiile sociale care prin importanța lor fac
obiectul normării prin lege, având forță juridică proprie legii.

2. Acte normative ale organelor de stat subordonate legii .
Parlamentul, prin legi, nu poate reglementa multitud inea de situații care apar în
viața de zi cu zi a societății, astfel încât este necesară o intervenție normativă și din partea
altor organe de stat.
Actele normative subordonate legii, trebuie să respecte următoarele cerințe:
– nu trebuie să cuprindă dispoziții contrare celorlalte legi;
– nu pot reglementa relații sociale care sunt supuse normării prin lege;
– trebuie să se înscrie în limitele competenței materiale și teritoriale ale organelor
de stat care le emit,
– trebuie să fie adoptate în for ma și cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Actele normative subordonate legii au denumiri și forme diferite în sistemul de
drept al fiecărui stat.
În România, distingem următoarele categorii de acte normative sub ordonate legii.
Decretele – sunt acte ale șefului statului ( Președintelui ), au, de regulă, caracter
concret, individual. Anumite decrete prezidențiale au caracter normativ – reglementând
anumite situații limitativ prevăzute în Constituți e și legi, precum: declararea mobilizării,
instituirea stării de urgență, declararea războiului. Semnate de Președinte, acestea trebuie
contrasemnate de Primul -ministru.
Hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului – prevăd măsuri de apl icare a
legilor în domenii diferite.
Ordonanțele Guvernului – acte de delegare legislativă, fiind emise numai pe baza
unei legi de abilitare. Ordonanța de Urgență reprezintă o formă de reglementare specială a
Guvenului, ce o poate realiza în cazuri speciale. Fiind emise pe domenii rezervate legii,
acestea trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului.

Teoria Generala a Dre ptului 77

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Sunt izvoare de drept, ordinele, instrucțiunile miniștrilor și ale celorlalți
conducători ai organelor centrale ale ad ministrației de stat în măsura în care acestea au
caracter normativ, fiind adoptate în baza prevederilor exprese ale legii.
De asemenea, actele organelor locale ale administrației de stat ( Hotărâri ale
Consiliului local, Hotărâri ale Cons iliului județean, Ordinele Prefectului, Dispozițiile
Primarului ) sunt izvoare de drept dacă au caracter normativ.

2.4 Contractul normativ

Potrivit art. 942 C. civ., contractul este un acord între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic . În această accepțiune
contractul nu poate fi izvor de drept, având un caracter individual.
Anumite contracte nu privesc nemijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte
determinate ( nu se referă la un raport juridic concret ), ci stabilesc reguli cu caracter generic
ce ajută la reglementarea conduitei părților. Asemenea contracte poartă denumirea de
contracte normative, având calitatea de izvor de drept.
Ca izvor de drept, contractul poate fi întâlnit în special în domeniul dreptului
internațional public, unde îmbracă forma tratatului, acordului, convenției, pactului,
reprezentând expresia libertății de voință a statelor în ceea ce privește cooperarea în dif erite
domenii de activitate.
În dreptul constituțional, contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia
organizării și funcționării structurii federative a statelor.
Contractul normativ se manifestă ca izvor de dr ept și în cadrul dreptului muncii,
sub forma contractului colectiv de muncă care prevede condițiile generale ale organizării
muncii într -o anumită ramură.

2.5 Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, interpretările, opiniile pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic . Doctrina este de fapt chiar știința dreptului .

Teoria Generala a Dre ptului 78

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Doctrina are un rol teoretico -explicativ, interpretările științifice venind atât în
ajutorul legiuitorului, cât și a magistratului, în procesul de creare, respectiv aplicare a
dreptului.
Ca izvor de drept doctrina a îndeplinit un rol deosebit de important în Antichitate
și în Evul Mediu.
În Epoca Modernă rolul doctrinei ca izvor de drept s -a restrâns ca urmare a
extinderii reglementărilor promovate pe calea actelor normative.
În dreptul românesc actual, doctrina nu are calitatea de izvor de drept.

În Tratatul de enciclopedia dreptului al profesorului Vălimărescu, iz voarele
dreptului sunt definite ca „elemente care formează substratul regulilor dreptului și diferitele
moduri prin care aceste reguli sunt stabilite și ne sunt cunoscute” .
Izvoarele dreptului diferă de la un sistem juridic la altul, însă majoritatea
sistemelor de drept cunosc o pluralitate de izvoare.
Conceptul de izvor de drept cunoaște mai multe accepțiuni.
După criteriul raportului dintre conținut și formă, distingem între:
a) izvoare m ateriale ale dreptului ( în sens material ) – desemnează factorii de
configurare a dreptului, acel ansamblu de realități sociale care influențează voința socială
generală exprimată prin norme;
b) izvoare formale ale dreptului ( în sens for mal ) – desemnează forma prin care
se exteriorizează izvorul material pentru a se impune colectivității ( altfel spus, forma pe care
o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale ). Forma dreptului este: internă ( vizează cum
sau ce exprimă norma juridică ) și externă ( arată „haina” pe care o îmbracă norma juridică –
lege, decret, hotărâre ).

Teoria Generala a Dre ptului 79

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

INTREBĂRI DE CONTROL

1. În ce constă obiceiul juridic ?
2. Care sunt aplicațiile contractului normativ ?
3. Care este rolul doctrinei în cazul aplicării cadrului normativ ?
4. Precizati principalele acte normative ale organelor de stat .

PROPUNERI DE REFERATE
Rolul doctrinei în aplicarea normelor juridice în sistemul de drept românesc .
Particularitățile precedentului juridir .
Rolul practicii juridicare în sistemul dreptului rom ânesc .

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNVĂ ȚARE 6
1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 84 -87;
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 69 -94;

Teoria Generala a Dre ptului 80

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
3. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 167 -184;
4. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 169 -190;
5. Djuvara Mi rcea, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 307 -354,
6. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 63 -80;
7. Mazilu Dumitru, Teoria g enerală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 212 –
237;
8. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 173 -197;
9. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 174 -192;

Unitatea d e învă țare 7
TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

Timp de studiu individual estimat: 8h

După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:

Teoria Generala a Dre ptului 81

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– Va fi familiarizat cu elementele de tehnică legislativă
– Va ști să identifice cerințele legiferării
– Va cunoa ște părțile constitutive ale actelor normative
– Va deține abilită ți privind tehnica elaborării actelor normative

TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Noțiunea de tehnică juridică …………………………….. ………………….. …………….
2. Noțiunea de tehnică legislativă ……………. ……………………………………………….
3. Cerințele legiferării ………………………………………………………………… …………..
4. Părțile constitutive și elementele de structură internă ale actelor
normative ………………………………………………………………………………………..
4.1 Părțile constitutive ale actului ju ridic normativ …………………………….
4.2 Elementele de structură internă ale actului juridic normativ …………….
5. Sistematizarea actelor normative ………………………………………………………..
De reti nut!………………………………………………………………………………………….
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………… ……………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 7 ………….. ……………………… 82
83
84

89
89

92
93
95
95
96
96

Elaborarea actelor normative este o activitate complexă ce se realize ază după o
anumită procedură și cu respectarea anumitor cerințe. Finalitatea activității de elaborare este
reprezentată de actul juridic normativ , alcătuit dintr -un ansamblu de norme juridice edictate
pentru a reglementa relațiile sociale dintr -un anumit d omeniu al vieții sociale.

Teoria Generala a Dre ptului 82

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Actul juridic normativ este rezultatul activității desfășurate de organele de stat ce
au competență normativă. Activitatea normativă a acestor organe trebuie să respecte anumite
reguli și tehnici de elaborare, ast fel încât rezultatul activității lor să producă efecte juridice
așteptate de legiuitor.

1. NOȚIUNEA DE TEHNICĂ JURIDICĂ

Elaborarea normelor juridice este o consecință a activității normative a organelor
de stat competente, activitate ce se finalizează prin adoptarea de acte normative.
Conceptul de tehnică juridică este dezvoltat de Francois Geny care dă o nouă
orientare științei dreptului. Francois Geny face distincție între „dat” și „construit” , distincție
care contribu ie la înțelegerea tehnicii juridice.
Este dreptul un „dat” , în afara oricărei elaborări umane sau este un „construit” de
către oameni ?
În concepția lui Geny „dat” -ul dreptului formulează principiile generale ale unei
viitoare reglementări, pe când „construit” -ul este rezultatul tehnicii. „Dat” -ul corespunde
aproximativ noțiunii fundamentale de drept natural, rămânând baza dreptului pozitiv, el
oferind „regula”, „principiul” .
Francois Geny considera că un l ucru este „dat” când există ca obiect în afara
activității productive a omului. Un lucru este „construit” când presupune intervenția
activității umane. „Construit” -ul odată realizat, devine „dat” pentru toată lumea.
Întrucât „dat” -ul este prea abstract, acesta este pus în aplicare cu ajutorul tehnicii.
În definiția dată tehnicii juridice, Francois Geny acordă un rol preponderent elementului
rațional, precizând că ea este „esențialmente o construcție foarte artificială a ceea ce este
dat și este mai mult o operă de acțiune decât de inteligență” .
Tehnica juridică – afirmă profesorul N. Popa – „constă mai mult în acțiune decât
în cunoaștere, implică mai mult voință decât inteligență. Ceea ce caracterizează tehnica
juridică este artificiul care operează asupra lucrurilor, modelându -le printr -o serie de
mijloace adaptate scopurilor dreptului” .

Teoria Generala a Dre ptului 83

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Pe baza celor expuse, putem conchide că tehnica juridică trimite la anumite
mijloace, procedee, metode, reguli, folosite de organele de stat cu competență normativă în
activitatea de elaborare, sistematizare și aplicare a actelor normative .

2. NOȚIUNEA DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ

Tehnica legislativă este parte componentă a tehnicii juridice, fiind alcătuită d intr-
un complex de metode și procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului
reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă se referă la modul concret de elaborare de către legiuitor a
actelor normative.
Mircea Djuvara definește legiferarea drept operația prin care o regulă, așa cum
este concepută la un moment dat, față de o situație de fapt dată în societate, se transformă în
regulă de drept pozitiv. În concepția sa, legiferarea cunoaște două momente esenția le:
– constatarea existenței situațiilor sociale ce necesită reglementare juridică;
– desprinderea, configurarea idealului juridic ce urmează să se aplice acestor
situații în funcție de conștiința juridică a societății.
Nicolae Titulescu arată că procedeele pe care le folosește tehnica legislativă
încearcă să cuprindă realitățile vieții sociale, în construcții și principii susceptibile să
îmbrățișeze și situațiile ca și nevoile noi ale vieții sociale.

3.CERINȚELE LEGIFERĂRII

În România, activitatea de elaborare a actelor normative este riguros reglementată,
potrivit:

Teoria Generala a Dre ptului 84

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– Legii nr. 24 / 27 martie 20001 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 6 / 20 februarie 2003 și Legea nr. 189 / 20 mai 20042;
– Hotărârea Guvernului nr. 50 / 13 ianuarie 20053 pentru aprobarea
Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și
prezentarea proiectelor de acte n ormative spre adoptare.
Cerințele ( principiile ) legiferării se degajă din dispozițiile Legii nr. 24 / 2000.
A. Principiul fundamentării științifice a activității de elaborare a normelor
juridice.
În efor tul de a elabora normele juridice, legiuitorul, pe baza unui studiu
aprofundat al realității, trebuie să asigure corelația necesară între fapt și drept.
Legiferarea presupune previziune și răspundere. O insuficientă cunoaștere a
faptului c e urmează a fi transpus în drept poate conduce la soluții juridice nefondate. O
asemenea reglementare care nu ține cont de nevoile sociale reale poate produce reacții de
respingere, de revoltă a faptelor împotriva dreptului. Pentru fundamentarea noii regle mentări
trebuie avute în vedere dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și
insuficiențele legislației în vigore.
Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă descrierea
situațiilor de fapt ce urme ază să fie trasformate în situații de drept, analiza judecăților de
valoare cu privire la determinarea situațiilor de fapt care trebuie trasformate, schimbate și
care se găsesc în contact cu judecățile de valoare din care se inspiră însăși schimbarea,
determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări, oportunitatea sa, etc.
Surprinderea realităților sociale care reclamă elaborarea unor acte normative,
raportarea acestora la scara de valori contemporană, estimarea efectelor sociale posibile, cer
un demers științific de natură interdisciplinară la care participă informațiile oferite de
sociologie, economie, psihologie, informatică, etc.
Întrucât organele de stat cu competență normativă nu au posibilitatea să
întreprin dă operațiunile complexe de constatare și evaluare, se face apel la organisme
juridice specializate care sunt competente să avizeze proiectele de acte normative.
B. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptul ui.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 139 din 31 martie 2000;
2 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 463 din 24 mai 2004;
3 Publicată în Monitorul Ofici al al României nr. 71 din 20 ianuarie 2005;

Teoria Generala a Dre ptului 85

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Schimbările rapide care intervin în societatea modernă conduc la presiuni sociale
dintre cele mai variate, acestea având influențe asupra procesului elaborării actelor
normative.
Sistemul de drept va trebui să realizez un echilibru dinamic între tendințele de
conservare și cele de schimbare.
J. J. Rousseau spunea că „poporul ajunge să disprețuiască legile care se schimbă
în fiecare zi” .
Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica și st atica dreptului nu este doar o
chestiune de politică juridică, el ține de însăși rațiunea dreptului, de menirea sa socială.
C. Principiul corelării sistemului actelor normative .
Acest principiu cere ca fiecare nou act norm ativ să se integreze în cadrul celor
deja existente în ramura de drept respectivă și în ansamblul sistemului de drept.
Unitatea actelor normative trebuie înțeleasă:
– atât pe linie orizontală, la elaborarea unui act normativ se va ține seama de toate
celelalte acte normative cu aceeași forță juridică, adică de toate celelalte acte normative care
cuprind dispoziții ce privesc materia reglementată de noul act;
– cât și pe linie verticală, în sensul că se va ține seama de forța juridică, de
suprem ația actului normativ, astfel încât dispozițiile din noul act normativ să se reflecte cu
precizie în toate actele normative în materie subordonate lui.
D. Principiul accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea actelor
normative.
Acest principiu are în vedere faptul că normele juridice trebuie să transmită
indivizilor un mesaj clar, pe înțelesul lor.
Ihering remarca că „legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filosof și să se
exprime clar c a un țăran” .
Legiuitorul este obligat să folosească în activitatea de elaborare a actelor
normative un limbaj clar, concis, pe înțelesul tuturor, astfel încât să evite confuziile,
controversele, reacțiile sociale negative și tendințele de eludare a legii.
Respectarea principiului accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea
normativă este condiționată de:

Teoria Generala a Dre ptului 86

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
1) alegerea formei exterioare a reglementării – este o cerință de tehnică
legislativă, presup une determinarea formei exterioare a reglementării ce se elaborează în
funcție de importanța relațiilor sociale normate, de interesele sociale protejate și de
autoritatea care reglementează. De forma exterioară a reglementării depinde valoarea și forța
ei juridică;
2) alegerea modalității reglementării juridice – se referă la opțiunea legiuitorului
în legătură cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin normă subiectelor de
drept. Astfel, norma juridică poate reglementa în mod i mperativ o anumită conduită sau
poate lăsa la dispoziția subiectelor de drept dintr -un raport juridic alegerea conduitei. De
asemenea, în funcție de specificul relațiilor sociale legiuitorul poate opta pentru o metodă de
reglementare sau alta;
3) alegerea procedeelor de conceptualizare și a limbajului normei – privește în
mod nemijlocit construcția normei, cuprinderea în normă a elementelor structurale, stilul și
limbajul juridic.
Norma juridică va fi construită în așa fel încât elementele sale de organizare
internă să reprezinte o înșiruire logică de elemente componente.
Norma juridică este rezultatul unui proces de abstractizare, urmare directă a unor
operațiuni logice de abstractizare și esențializare pen tru a se realiza trecerea de la concret la
abstract, de la particular la general.
Pentru o corectă înțelegere și respectare a textului normativ, este necesar ca
normele juridice să fie elaborate în directă relație cu necesitatea exprimării realității sociale,
trebuind să corespundă necesităților sociale.
În privința limbajului actelor juridice normative trebuie reținute următoarele:
– actele normative trebuie redactate într -un limbaj și stil juridic specific normativ,
concis, sobru, clar, care să excludă orice neînțelegere, cu respectarea strictă a regulilor
gramaticale și de ortografie;
– în cazul în care apar mai multe înțelesuri pentru același termen sau concept se
recomandă explicarea în text a sensului avut în vedere;
– redac tarea textelor normative trebuie să se facă prin folosirea cuvintelor în
înțelesul limbajului obișnuit, cu evitarea neologismelor, a regionalismelor sau arhaismelor,
aceleași noțiuni exprimându -se numai prin aceeași termeni;
– în redactarea actului normativ, de regulă, verbele se utilizează la timpul prezent,
forma afirmativă, pentru a se accentua caracterul imperativ al dispoziției respective;

Teoria Generala a Dre ptului 87

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin
exemplificare în text, la prima folos ire;
– utilizarea unor explicații prin norme imperative este permisă numai în măsura în
care ele sunt strict necesare pentru înțelegerea textului.
Cerința economiei de mijloace în elaborarea normativă poate fi subordonată
următoarelor două r eguli ce trebuie avute în vedere:
– evitarea repetițiilor – care ar fi de natură să îngreuneze lectura textelor și să
sporească volumul actelor normative;
– evitarea contradicțiilor. Repetarea frecventă a unor expresii conduce la crearea
de variante pentru a n u se ajunge la o monotonie de stil, însă crearea de variante naște
pericolul unor interpretări diferite acolo unde trebuie să fie o unitate de vedere.
În doctrină se rețin mai multe procedee de tehnică legislativă ce dau expresie
economiei de mijloace în elaborarea normativă: definiția, trimiterea, asimilarea, ficțiunile,
prezumțiile .
Definiția – este apanajul teoreticienilor, fiind necesară într -un text normativ
pentru că impune un sens anume unor termeni, în cadrul unui s ingur sau mai multor acte
normative.
Trimiterea – potrivit acestei tehnici, după ce termenul a fost folosit prima dată e
suficient să se facă în articolele următoare o simplă referire la textul în care a fost folosit
inițial. Trimiteri se pot face de la un articol al unei legi la altul sau de la o lege la alta.
Asimilarea – constă în supunerea unei categorii de subiecte sau de situații
juridice regimului creat pentrru a altă categorie . De regulă, legiuitorul alege procedeul
asimilării atunci când regimul pe care intenționează să -l realizeze a fost deja reglementat în
jurul altui subiect sau situații juridice.
Ficțiunile – sunt un procedeu de tehnică, în conformitate cu care un anumit fapt
este considerat ca existent sau ca stabilit, deși el nu a fost stabilit sau nu există în realitate.
Ficțiunea pune în locul unei realități, alta inexistentă, afirmând drept reale lucruri care nu
există. Exemple de ficțiuni: – situația în care o persoană este declarată incapa bilă permanent,
deși poate sunt cazuri când ea este capabilă, are momente de luciditate, totuși printr -o
ficțiune interzisul este socotit permanent incapabil; – copilul conceput este socotit ca deja
născut, el fiind subiect de drept cât privește drepturile sale; – declararea nulității unui act
juridic face ca acesta să dispară retroactiv, ca și cum nu ar fi existat niciodată, cu toate că el a
ființat un anumit interval de timp.

Teoria Generala a Dre ptului 88

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Mircea Djuvara constată că ficțiunea este „numai un mijloc ajut ător al soluției
pentru desăvârșirea idealului în justiție” .
Prezumțiile – sunt, de asemenea, procedee tehnice utilizate de legiuitor în
construcțiile juridice. Potrivit art. 1199 C. civ., prezumțiile sunt consecințele ce legea sau
magist ratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Altfel spus, în anumite situații
legiuitorul presupune că ceva, fără a fi fost dovedit, există cu adevărat.
Sub aspectul tehnicii legislative interesează numai prezumțiile legale , ace stea
fiind definite de art. 1200 C. civ. – „Sunt prezumții legale acelea care sunt detreminate
special prin lege, precum:
1. – actele ce legea le declară nule ca fiind făcute în frauda dipozițiilor sale;
2. – în cazurile când legea declară că dobândirea dreptulu i de proprietate sau
liberațiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;
3. – abrogat;
4. – puterea ce legea acordă lucrului judecat.”
Prezumțiile legale pot fi:
1) absolute – care nu pot fi combătute prin proba contrară ( de ex .: – prezumția
privind autoritatea de lucru judecat );
2) relative – care pot fi răsturnate prin proba contrară, care incumbă celui care
contestă situația prezumată. ( de ex.: – prezumția de proprietate a posesorului de bună –
credință a unui bun mobil corporal , care nu poate fi combătută decât în caz de pierdere sau
furt; – prezumția de paternitate a copilului din căsătoorie, care nu poate fi combătută decât de
soțul mamei, prin acțiunea de tăgadă a paternității ).

4. PĂRȚILE CONSTITUTIVE ȘI ELEMENTELE DE STR UCTURĂ INTERNĂ ALE
ACTELOR NORMATIVE

4.1 Părțile constitutive ale actului juridic normativ

De principiu, un act normativ are următoarele părți componente1:

1 În România, părțile constitutive ale actelor normative sunt expres prevăzute de Legea nr. 24 / 2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative;

Teoria Generala a Dre ptului 89

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) expunerea de motive – este un document de mot ivare pe care îl întâlnim în
cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative. În expunerea de motive se face o
prezentare succintă a actului normativ, a condițiilor care au impus apariția acestuia – la
existența unor neconcordanțe legislative sau a unui vid legislativ, a principiilor de baza și a
finalităților urmărite prin adoptarea respectivului act normativ, a implicațiilor asupra
legislației interne în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaționale,
precum și a măsuril or de adaptare necesare.
În cazul ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, documentul de motivare poartă
denumirea de note de fundamentare.
Celelalte acte normative sunt însoțite de referate de aprobare .
b) titlul actului normativ – elementul principal de identificare, exprimă denumirea
generică a actului, în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și
obiectul reglementării exprimat sintetic.
Titlul actului nor mativ prin care se modifică sau se completează un alt act
normativ va exprima operațiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut în
vedere. Se interzice ca denumirea proiectului unui act normativ să fie aceeași cu cea a altui
act normativ în vigoare.
După adoptarea actului normativ, titlul se întregește cu un număr de ordine și cu
anul în care a fost adoptat acesta.
c) preambulul – constituie o introducere, o punere în temă a subiectelor de drept în
legătur ă cu rațiunile care au condus la adoptarea actului normativ ( motivția social -politică ).
Includerea preambulului în cuprinsul actului normativ se apreciază de la caz la
caz.
La ordonanțele de urgență preambulul este oblig atoriu și cuprinde prezentarea
elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare ce impune recurgerea la această cale
de reglementare.
d) formula introductivă – constă într -o propoziție care cuprinde denumirea
autorității emitent e și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau
adoptarea actului normativ respectiv.
În cazul legilor, formula introductivă este următoarea „Parlamentul României
adoptă prezenta lege”.

Teoria Generala a Dre ptului 90

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Pentru act ele Guvernului formula introductivă este „În temeiul art. 108 din
Constituție, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre / ordonanță”. În cazul
ordonanțelor trebuie să se facă referire și la legea de abilitare. La ordonanțele de urgență,
form ula introductivă este „În temeiul art. 115 alin. 4 din Constituție, republicată,Guvernul
României adoptă prezenta ordonanță de urgență”.
La celelalte ccategorii de acte normative formula inttroductivă cuprinde
autoritatea emitentă, denumir ea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, precum și
temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.
e) partea dispozitivă – reprezintă conținutul propriu -zis al reglementării, alcătuit
din totalitatea normelor juridice instituite pentru relațiile sociale ce constituie obiectul actului
în cauză.
În această parte sunt cuprinse:
e1) dispozițiile generale – cuprind prevederi care orientează întreaga
reglementare, dete rmină obiectul și principiile acesteia. Ele se grupează în primul capitol și
nu se reiau în restul reglementării;
e2) dispozițiile de fond ( conținut ) – cuprind reglementarea propriu -zisă a
relațiilor sociale ce fac obiectul actului . Succesiunea și gruparea dispozițiilor de fond
cuprinse în actul normativ se fac în ordinea logică a desfășurării activității reglementate,
asigurându -se ca prevederile de drept material să preceadă pe cele de ordin procedural, iar în
caz de instituire de sancțiuni, aceste norme să fie înaintea dispozițiilor tranzitorii și finale;
e3) dispozițiile tranzitorii – cuprind măsurile ce se instituie cu privire la
derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie
înlocuită de noul act normativ. Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă
determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act
normativ să decurg firesc și să evite retroactivitatea a cestuia sau conflictul între norme
succesive.
e4) dispozițiile finale – cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a
actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative,
ca: abrog ări, modificări, completări, precum și dispoziția de republicare dacă este cazul. La
actul normativ cu ccaracter temporar se prevede și perioada de aplicare sau data încetării
aplicării sale.

Teoria Generala a Dre ptului 91

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
f) formula de atestare a autenticității actului normativ – exprimă asigurarea
semnării lui de către reprezentantul legal al emitentului, se datează și se numerotează.
Formula de atestare a legalității adoptării proiectului de lege, utilizată de fiecare
Cameră, în ordinea adoptării, est e:
„Acest proiect de lege a fost adoptat de Camera Deputaților/Senat în ședința din
…., cu respectarea prevederilor din art. 76 alin. 1 sau, după caz, art. 76 alin. 2 din
Constituția României, republicată” – în cazul în care Camera Depu taților/Senatul adoptă
proiectul de lege sau propunerea legislativă, cu sau fără amendamente;
„Acest proiect de lege se consideră adoptat de Camera Deputaților/Senat în
forma inițială, în condițiile art. 75 alin. 2 teza a III -a sau ale ar t. 115 alin. 5 teza a III -a,
după caz, din Constituția României, republicată” – în cazul în care se depășește termenul
prevăzut pentru adoptare.
Formula de atestare a legalității adoptării legii va avea următorul cuprins:
„Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea
prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. 1 sau 2, după caz, din Constituția României,
republicată.”
Data legii este aceea la care i se dă număr, după promulgare. Pentr u actele
normative ale Parlamentului, care, potrivit legii, nu se supun promulgării, data actului este
aceea a adoptării.
Actele Guvernului poartă data ședinței Guvernului în care actul a fost aprobat.
Data celorlalte acte normative este a ceea la care au fost semnate.
Numerotarea actelor normative se face în ordinea datării lor, separat pe fiecare an
calendaristic.
g) anexele – fac corp comun cu actul normativ și au aceeași forță juridică, prin
conținutul l or sunt redate organigrame, tabele, schițe, statistici etc. dacă sunt mai multe
anexe acestea se numerotează cu cifre arabe, în ordinea în care au fost enunțate în textul
actului normativ.

4.2 Elemente de structură internă ale actelor nor mative

Teoria Generala a Dre ptului 92

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
A. Articolul
Ca element structural de bază al părții dispozitive, articolul cuprinde, în principiu,
o singură dispoziție normativă referitoare la o singură situație concretă.
Articolul se exprimă î n textul actului normativ prin abrevierea „art.” . Articolele
se numerotează în continuare, în ordinea din text, de la începutul până la sfârșitul actului
normativ, cu cifre arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se definește
prin exp resia „Articol unic” . În cazul actelor normative care au ca obiect modificări sau
completări ale altor acte normative, articolele se numerotează cu cifre romane, păstrându -se
numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate sau completate.
În cazul codurilor și legilor de mare întindere, articolele sunt prevăzute cu
denumiri marginale , care exprimă sintetic obiectul lor.
Articolele se pot grupa pe capitole , care la rândul lor se pot împărți pe secțiuni .
Capitolele se gr upează în sens ascendent în titluri și dacă e necesar în părți care apoi se pot
corela în cărți . Secțiunile, capitolele, titlurile au denumiri care evocă pe scurt conținutul
prevederilor pe care le conțin. La numerotarea capitolelor, titlurilor, părților ș i cărților se
folosesc cifre romane, în succesiunea avută în structura în care se integrează. Secțiunile se
numerotează cu cifre arabe.
Atunci când într -un act normativ se introduc articole noi, fără a se modifica
numerotarea veche a actul ui normativ, se folosește metoda introducerii unor indici.
Articolul se subdivide în alineate.
B. Alineatul.
Alineatul este constituit, de regulă, dintr -o singură propoziție sau frază care dă
expresie norm ativă unei ipoteze juridice specifice ansamblului articolului . Dacă dispoziția
nu poate fi exprimată într -o singură propoziție sau frază, se pot adăuga noi propoziții sau
fraze, separate prin punct și virgulă.
Dacă un articol are două sau mai multe alineate, acestea se numerotează la
începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Totuși, exigența clarității și conciziei
actului normativ presupune ca un articol să nu cuprindă prea multe alineate.
Dacă textul unui articol sau alineat conține enumerări prezentate distinct acestea
se identifică prin utilizarea literelor alfabetului.

Teoria Generala a Dre ptului 93

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

5. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Un alt aspect al tehnicii în elaborarea actelor normative îl constituie sistemat izarea
lor.
În fiecare țară există numeroase acte normative, acestea în totalitatea lor
constituind sistemul legislației acelei țări. Numărul mare al actelor normative a impus
necesitatea sistematizării lor, pentru că în lipsa acesteia fol osirea lor ar fi fost dificilă.
Sistematizarea actelor normative constituie o operațiune juridică foarte
importantă atât în elaborarea, cât și în realizarea dreptului.
Sistematizarea are drept obiect o anumită organizare a actelor normative în
vigoare, potrivit unor criterii obiective și subiective, în scopul bunei cunoașteri și aplicări a
acestora în relațiile sociale.
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:
a) încorp orarea;
b) codificarea.
Încorporarea constă în gruparea actelor normative în diferite colecții ori culegeri,
în funcție de diverse criterii: cronologic, alfabetic, pe ramuri de drept sau instituții juridice.
Caracteristic pentru încorporare este faptul că aceasta utilizează materialul
normativ așa cum este el alcătuit, fără să aducă vreo modificare de conținut, corectându -se
eventual doar anumite greșeli gramaticale sau erori materiale.
Încorporarea poate fi:
– oficială , când este înfăptuită de un organ de stat cu competențe în acest sens,
care întocmește culegeri de acte normative intitulate ca atare sau repertoriu legislativ, index
legislativ, legislație uzuală;
– neoficială , când este realiza tă de diferite organisme și organizații nestatale,
edituri, instituții de cercetare, etc., care întocmesc îndrumare legislative.
Încorporarea este cea mai simplă și cea mai veche formă de sistematizare a actelor
normative.

Teoria Generala a Dre ptului 94

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor normative. Aceasta
se deosebește de încorporare atât prin obiectul ei, prin subiectele ce o realizează, cât și prin
forța juridică a rezultatului codificării.
Codificarea se realizează prin cuprinderea unitară a tuturor sau aproape a
tuturor actelor normative ce alcătuiesc o ramură de drept, prin prelucrarea lor și
constituirea unui singur act normativ, nou, denumit cod, având valoarea unei legi.
Codificarea e ste o parte componentă a activității de elaborare a dreptului, a
legiferării, adoptarea codului fiind de competența exclusivă a organului legiuitor. În vederea
adoptării unui cod, legiuitorul desfășoară o activitate complexă ce poate cuprinde:
– prelucrarea și ordonarea logică a întregului material normativ,
– îndepărtarea normelor perimate;
– completarea lacunelor prin introducerea unor norme noi;
– utilizarea unor mijloace moderne de tehnică legislativă.
Codul are drept trăsături specifice: clari tatea, precizia, integralitatea în expunere,
caracter practic, logică, frumusețea stilului.

Francois Geny considera că un lucru este „dat” când există ca obiect în afara
activității productive a omului. Un lucru este „construit” când presupune intervenția
activității umane. „Construit” -ul odată realizat, devine „dat” pentru toată lumea.
Întrucât „dat” -ul este prea abstract, acesta este pus în aplicare cu ajutorul tehnicii.
În definiția dată tehnicii juridice, Francois Geny acord ă un rol preponderent elementului
rațional, precizând că ea este „esențialmente o construcție foarte artificială a ceea ce este
dat și este mai mult o operă de acțiune decât de inteligență” .
Tehnica juridică – afirmă profesorul N. Popa – „constă mai mult în acțiune decât
în cunoaștere, implică mai mult voință decât inteligență. Ceea ce caracterizează tehnica
juridică este artificiul care operează asupra lucrurilor, modelându -le printr -o serie de
mijloace adaptate scopurilor dreptului” .

Teoria Generala a Dre ptului 95

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Pe baza celor expuse, putem conchide că tehnica juridică trimite la anumite
mijloace, procedee, metode, reguli, folosite de organele de stat cu competență normativă în
activitatea de elaborare, sistematizare și aplicare a actelor normative .

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt procedeele tehnice în elaborarea actelor normative ?
2. Precizați formele intrării în vigoare a acetului normativ.
3. Prin ce modalitate se adoptă actul normativ ?
4. Precizati diferențele dintre dicutarea și adoptarea proiectul act ului normativ .

PROPUNERI DE REFERATE
Stilul actelor normative .
Mijloacele de sistematizare a actelor normative .
Procedeele tehnice de aplicare a normelor juridice .
Procedee de interpretare a normelor juridice din actele normative .

Teoria Generala a Dre ptului 96

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

BIBLIOGRAFIE SPEC IFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNV ĂȚARE 7

1. Bădescu Mihai, Teoria actului juridic, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 9 -54,
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 115 -128;
3. Djuvara Mirce a, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 370 -374,
4. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 81 -93;
5. Mazilu Dumitru, Teoria gene rală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 238 –
250;
6. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 198 -219;
7. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 193 -213;
Unitatea d e învă țare 8

SISTEMUL ȘI REALIZAREA DREPTULUI

Timp de studiu individual estimat: 8h

După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu criteriile constituirii sistemului de drept

Teoria Generala a Dre ptului 97

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– Va ști să identifice ramurile de drept
– Va cunoaște formele de realizare ale dreptului
– Va deține abilită ți privind fazele de aplicare a dreptului

SISTEMUL ȘI REALIZAREA DREPTULUI
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Sistemul dreptului ……………………………………………………………. …………………
1.1 Considerații generale …………………………………………………………………..
1.2 Criteriile constituirii sistemului dreptului ……………………………………..
1.3. Ramurile dreptului ……………………………………………………………………
1.4 Dreptul public și dreptul privat …………………………………………………..
2. Realizarea dreptului ………………………….. ……………………………………………….
2.1 Noțiunea de realizare a dreptului …………………………………………………
2.2 Formele realizării dreptului ………………………………………………… ………
2.3 Fazele aplicării dreptului …………………………………………………………….
De retinut!………………………………………………………………………………………….
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 8 ………. ………………………… 98
98
99
101
103
104
104

105
107
108
109
109
110

1. SISTEMUL DREPTULUI

1.1 Considerații generale

Teoria Generala a Dre ptului 98

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Prin „sistem” , în general, înțelegem un ansamblu de elemente legate între ele,
având ceva comun, care le armonizează și constituie un tot unitar .
Studiul sistemului dreptului ne ajută să înțelegem mai bine cerințele reglementării
juridice, permițând să tragem concluzii în legătură cu acele particularități reflectate în norma
juridică, particularități care diferă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.
Analiza amănunțită a sistemului dreptului permite o mai bună organizare a
cercetării juridice prin înțelegerea corectă a locului pe care -l ocupă fiecare norm ă în cadrul
instituției, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.
Sistemul dreptului ajută și la perfecționarea continuă a procesului de codificare și
sistematizare a normelor juridice.
O concepție despre sistemul d e drept a existat încă din epoca în care apar primele
norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsulții romani susțineau că toate normele juridice
servesc atât intereselor generale, cât și unor interese particulare, în a căror realizare sunt
interesați mem brii diferitelor grupuri sociale.
Această concepție a fost dezvoltată ulterior, în Evul Mediu și apoi, în Epoca
Modernă.
Unitatea normei juridice, ușor de demonstrat dealtfel, nu exclude, ci dimpotrivă,
presupune existența unor trăsături particulare pentru numeroase categorii sau subcategorii de
norme juridice. Aceasta permite să înțelegem necesitatea și realitatea unei împărțiri a normei
juridice în ramuri și instituții juridice, care poate fi explicată în mod științific n umai în cadrul
sistemului de drept.
Revenind însă la caracterul integrativ a sistemului de drept, la baza acestei unități
stau următorii factori:
a) voința unică – obiectivată prin acțiunea legislativă a Parlamentului;
b) scopul unic – al normei juridice, adică îndeplinirea intereselor generale ale
societății;
c) unitatea „câmpului juridic” – normele sunt generale și impersonale, astfel încât
nu se aplică într -un singur caz, ci în mod repet at într -un spațiu și un timp dat, care intră sub
incidența unui sistem determinat de drept;

Teoria Generala a Dre ptului 99

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
d) unitatea modului de realizare a normei juridice – rezultând din intervenția, la
nevoie, a forței publice.
Orice sistem de drept implică însă atât unitatea, cât și diversitatea de norme
juridice.
Totodată, un ansamblu de norme se ridică la calitatea de sistem de drept numai în
măsura în care se structurează prin interrelații necesare între elementele componente, ad ică
relații reciproce care să fie stabile. O normă juridică se definește și se realizează prin
raportare la celelalte norme ale sistemului.
Putem conchide așadar că, sistemul dreptului reprezintă totalitatea normelor
juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trăsături comune de natură a releva
unitatea lor și care sunt despărțite în mod relativ de unele particularități în raport cu
obiectul și metoda reglementării juridice.

1.2 Criteriile constituirii sist emului dreptului
Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia potrivit căreia
criteriul principal al împărțirii normelor juridice în ramuri de drept îl constituie obiectul
reglemetării juridice.
Acesta e ste un criteriu științific care grupează și subordonează celelate criterii.
Pe lângă această „unitate de măsură” există însă și alte criterii, cu un caracter
subsidiar. Este vorba de metoda reglementării și de principiile dreptului.
A. Obiectul reglemetării juridice
Trebuie subliniată în acest context, importanța pe care o are o grupă mai largă de
relații sociale, strâns legate între ele prin trăsături specifice, proprii, precum și caracterul pe
care-l are reglementarea juridică a acestor relații. În urma existenței unor relații sociale
variate, însăși relația juridică are trăsături specifice, care relevă existența de sine stătătoare a
unor categorii distincte de norme juridice. Deci, criteriul esențial al d istincției diferitelor
categorii de norme juridice îl constituie sfera de relații sociale care fac obiectul reglementării
juridice.
B. Metoda reglementării juridice

Teoria Generala a Dre ptului 100

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În sistemul dreptului se cunosc diferite metode de reglem entare juridică. De ex.,
întâlnim metoda autoritarismului ( reglementări autoritare ), metodă ce presupune
organizarea și reglementarea autoritară a raportului social de organizațiile de stat în sistemul
contractual, la baza încheierii contractului punându -se autonomia de voință.
C. Principiile dreptului
Concură și ele, într -o anumită măsură, la completarea tabloului general al
criteriilor ce stau la baza distincției normelor juridice pe ramuri.
De pildă, p rincipiul legalității își găsește concretizare în mai multe ramuri de
drept, dar aplicarea lui prezintă o importanță deosebită pentru ramura organizării instanțelor
judecătorești sau principiul repartiției după muncă – este legat de reglementarea raporturi lor
de muncă, adică își găsește concretizare în principal în dreptul muncii.
D. Instituția juridică
O importantă categorie de norme juridice o constituie instituția juridică. Ea se
subordonează ramurii de drept, fiind un e lement component al acesteia. ( de ex.: – în dreptul
familiei găsim instituția juridică a căsătoriei, instituția rudeniei, adopția etc )
Între toate aceste instituții există legături, determinate de unitatea scopurilor,
finalităților ce ap ar și se dezvoltă în cadrul familiei. Între ele există și deosebiri, ceea ce
determină o grupare mai restrânsă și mai unitară a normelor juridice respective, în cadrul
unor subdiviziuni ale ramurii de drept.
Putem concluziona așadar că, in stituția juridică cuprinde un ansamblu de norme
juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de relații sociale, legate între ele prin
trăsături specifice, care le deosebesc de alte relații sociale.
Astfel, putem creiona și definiți a ramurii de drept ca fiind un ansamblu de norme
juridice care reglementează o categorie mai mare de relații sociale, legate între ele prin
trăsături comune, folosind, de regulă, aceeași metodă de reglementare și având, în general,
principii comune care gu vernează această reglementare.

1.3 Ramurile dreptului

Teoria Generala a Dre ptului 101

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Sistemul dreptului include numeroase ramuri, cum ar fi: dreptul constituțional,
administrativ, financiar, muncii, funciar, civil, familiei, penal, procesual -penal, pr ocesual –
civil, internațional public, internațional privat.
O rapidă trecere în revistă a câtorva va lămuri asemănările și deosebirile dintre
diferitele norme juridice și va contura mai clar ideea de ramură de drept.
a) Dreptul constituțional este un asamblu de norme juridice prin care se stipulează
organizarea și exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului constituțional îl constituie
totalitatea normelor prin care este organizată puterea suverană, precum și normele car e
reglementează exercitarea puterii. Putem spune, sintetic, că obiectul dreptului constituțional
îl constituie relațiile sociale care iau naștere în cadrul organizării și exercitării puterii de stat.
b) Dreptul administrativ reglementează relațiile sociale ce apar în procesul
organizării și înfăptuirii de către organele de stat a activității executive.
Cu alte cuvinte, obiectul dreptului administrativ îl constituie reglementarea
relațiilor juridice care se statornicesc în p rocesul organizării și exercitării activității
executive.
c) Dreptul financiar reglementează relațiile sociale care apar în sfera activității
financiare a statului. Relațiile juridice financiare sunt foarte complexe. Ele apar în procesul
întocmirii, aprobării și executării bugetului de stat, între organele statului, între organele de
stat și cetățeni, între organele de stat și organizațiile neguvernamentale.
d) Dreptul muncii conține norme juridice prin care se instituie imp ortante drepturi
și obligații pentru angajator și angajat, dându -se raportului de muncă o reglementare ce
îmbină interesele generale cu interesele personale.
e) Dreptul funciar reglementează relațiile sociale privind proprietatea funciară și
anumite aspecte referitoare la toate categoriile de raporturi funciare. Așadar, dreptul funciar
cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi funciare în legătură cu
folosirea pământului, pădurilor, apelor aflate în proprietatea pu blică sau privată.
f) Dreptul civil poate fi definit ca acea ramură a dreptului care reglementează
marea majoritate a raporturilor patrimoniale, unele raporturi personale nepatrimoniale,
precum și condiția juridică a persoanelor fizice și persoanelor juridice.
Normele dreptului civil reglementează în principal raporturile patrimoniale cum
sunt cele de proprietate, raporturile contractuale, raporturile de vânzare – cumpărare, etc.

Teoria Generala a Dre ptului 102

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
g) Dreptul penal cuprinde t otalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte sunt
considerate infracțiuni și care este pedeapsa pe care trebuie să o aplice instanța de judecată
celor ce s -au făcut vinovați de săvârșirea infracțiunii.
Deci, dreptul penal reglement ează raporturile dintre puterea de stat și persoanele
care au săvârșit infracțiuni, în legătură cu aplicarea pedepsei, în conformitate cu legea.
Prin toate normele sale, dreptul penal apară ordinea socială, dreptul și interesele
legitime a le cetățenilor.
Așadar, obiectul dreptului penal îl constituie reglementarea raporturilor juridice
legate de săvârșirea unor fapte socialmente periculoase.
h) Dreptul familiei este acea ramură a dreptului care reglementeaz ă raporturile
născute din căsătorie, rudenie și adopție, vizând întărirea familiei pe baza principiului
deplinei egalități în drepturi dintre bărbat și femeie și ocrotirea prin toate mijloacele a mamei
și copilului.
i) Dreptul internaționa l cuprinde normele create în cadrul relațiilor dintre state, cu
participarea și pe baza acordului de voință al acestora. Prin urmare, statele sunt creatoare ale
dreptului internațional, acestea participând la relațiile internaționale ca state suverane și
independente, egale între ele.
De asemenea, unele norme de drept internațional pot exista și pe calea practicii
îndelungate și a recunoașterii tacite de către state a caracterului lor obligatoriu, ceea ce se
numește cutumă internațională.
Tratatele internaționale sunt acele „contracte” care asigură cea mai solidă
stabilitate relațiilor internaționale, prevăd precis drepturile și obligațiile părților, regulile ce
trebuie respectate.

1.4 Dreptul public și dre ptul privat

De la Ulpian, cunoscutul jurist roman, ne -a rămas prima structurare a normelor
unui sistem de drept. Se distingeau în cadrul dreptului roman „jus publicum” ( dreptul public
) și „jus privatum” ( dreptul privat ), în sensul că cel dintâi apără interesele statului, iar cel
de al doilea interesele indivizilor.

Teoria Generala a Dre ptului 103

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Această împărțire – în concepția jurisconsulților romani – avea, deci în vedere
existența raporturilor sociale particulare și a raporturilor sociale ce luau naștere între statul
roman și particulari. Astfel, în acea epocă, normele privitoare la familie, comerț etc. se
încadrau în dreptul privat, iar cele referitoare la activitatea organelor de stat – administrativ,
financiar, penal – în dreptul public.
Această concepție a romanilor a împărțirii normelor în cadrul sistemului de drept a
fost menținută și dezvoltată și în celelalte orânduiri sociale.
În Epoca Modernă apare însă o analiză minuțioasă a dreptului public și dreptului
privat. Se nuanțează acum și se subliniază utilitatea împărțirii în drept public și drept privat,
diferențele importante care apar între raporturile juridice de drept public și raporturile
juridice de drept privat.
Câteva criterii apar în această dihotomie:
a) dreptul public reglementează relațiile sociale din domeniul organizării puterii
publice , în vreme ce dreptul privat reglementează relațiile sociale patrimoniale și
nepatrimoniale la care participă particularii;
b) în ceea ce privește scopul, statul este preocupat de scopul ( interesul ) gene ral,
iar individul de acela personal ( privat );
c) raporturile juridice de drept public sunt, de regulă, raporturi unilaterale, când
drepturile l ezate se apără din oficiu ; raporturile juridice de drept privat sunt bilaterale, când
dreptul se asigură prin intervenție, la cererea părților.
Dreptul public cuprinde ramuri precum: dreptul constituțional, administrativ,
penal, financiar, etc.
Dreptul privat include, între altele, dreptul civil, comercial, etc.

2. REALIZAREA DREPTULUI

Adoptarea actelor normative de către autoritățile publice competente are drept
scop reglementarea relațiilor sociale în v ederea instituirii unei ordini juridice armonioase în
societate, vizând și realizarea unor cerințe sociale pe baze juridice și echitabile pentru toți
membri societății.

Teoria Generala a Dre ptului 104

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Cu ajutorul normelor juridice statul își realizează funcțiile sale în domeniul
suveranității și independenței naționale, unității asigurării ordinii constituționale, garantării
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, etc.

2.1 Noțiunea de realizare a dreptului

Realizarea d reptului reprezintă o activitate complexă și continuă de transpunere
în realitatea vieții sociale a normelor juridice . În această activitate sunt implicate atât
persoane fizice, cât și persoane juridice. Acestea din urmă acționează și se manifestă ca
subie cte de drept privat ( societăți comerciale, asociații, fundații etc ) sau autorități și
instituții publice.
Acțiunea de realizare a dreptului definește acțiunea de respectare a dreptului,
implicarea autorităților publice potrivit competenț ei atribuite fiecăreia.
În procesul de realizare a dreptului trebuie pornit de la realitățile sociale care au
generat adoptarea normelor juridice și de la conduita oamenilor – anume gradul de acceptare
a normemor juridice.

2.2 Formele realizării dreptului

Dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construiește tipologii
subordonate unor scopuri practice.
Statul, ca reprezentant politic al societății, trebuie să țină seama atunci când
creează norme juridice și de gradul de înțelegere și de acceptare benevolă a cadrului juridic
creat prin normele de drept.
De aceea se impune a se institui acea ordine socială, care corespunde cel mai bine
cerințelor unei comunități. Disci plinarea cetățenilor se poate face cel mai ușor prin
conștientizarea și respozabilizarea lor.
Libertatea omului nu trebuie confundată cu „fac ce vreau” , ci această libertate
trebuie să se manifeste în cadrul unei ordini sociale.

Teoria Generala a Dre ptului 105

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Realizarea dreptului, în mod concret, are loc prin două forme ( modalități ):
A. – realizarea dreptului prin activitatea de respectare și executare a legilor.
Dreptul instituie un comportament obligatoriu pentru subiectele cărora i se adresează.
Normele juridice reprezintă întotdeauna „comandamente” sau „ordine” ale statului. În acest
sens, pentru ca acestea să fie respectate și dreptul să -și atingă scopul, normele juridice
trebuie să fie aduse la cunoștința publică.
Așadar, prima etapă în procesul de realizare a dreptului este aducerea la cunoștința
publică a normelor juridice prin publicarea lor.
De modul consecvent și prompt în care autoritățile publice aduc la cunoștință
normele juridice depinde î n mare măsură deprinderea unei conștiințe juridice în plan social.
Oamenii trebuie să cunoască și să înțeleagă sensul reglementărilor juridice și să se supună
acestora.
Variantele avute în vedere în cadrul acestei forme de realizare a drep tului sunt:
– subiectele de drept respectă întocmai conduita impusă de normele juridice;
– subiectele de drept se abțin și nu dau naștere la raporturi juridice ( drept în
conservare );
– autoritățile publice participă, în limita competențelor, la executarea aces tor
competențe printr -o activitate legală, continuă și neabuzivă.
B. – aplicarea dreptului de către autoritățile și instituțiile publice. Cerințelor
sociale trebuie să li se dea satisfacție prin adoptarea cadrului normativ general al socie tății.
Normele de drept edictate trebuie însă și urmărite în executarea lor, ceea ce
presupune implicarea directă a unor autorități publice în procesul de realizare a dreptului.
Atingerea scopului normelor juridice, deci s e sprijină, uneori, pe acea intervenție
coercitivă a statului.
În sens strict juridic, actul de aplicare a dreptului trebuie să aibă un caracter
concret, să pornească de la un caz particular pe care -l soluționează, este, așadar, aplicarea de
la general la particular.
Un act de aplicare nu seamănă cu altul de aceeași valoare, pentru că situațiile
concrete nu seamănă între ele. Dacă norma juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare,
actele de aplicare au în vedere indiv idualizarea unei situații de fapt într -un context general al
dreptului.

Teoria Generala a Dre ptului 106

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Caracteristicile actelor de aplicare a dreptului în raport cu activitatea normativă
sunt:
a) – actul de aplicare a dreptului are valoarea unui fapt juridic, provocând naș terea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic;
b) – efectul în timp al celor două categorii de acte diferă ( vezi mai sus );
c) – actele de aplicare se deosebesc de actele normative și în ceea ce privește
condițiile formale de valabilitate. Putem afirma c ă nu există o regulă în regula de aplicare a
dreptului. Aceasta deoarece avem o diversitate de norme juridice susceptibile de a fi
încălcate, dar și mijloace diferite prin care statul intervine în respectarea legii.
Procesul de aplicare a dreptului depinde de felul normei încălcate ( penale, civile,
administrative, etc. ), de organul chemat să restabilească legea ( instanțe de judecată, organe
administrative, financiare, etc. ), de competența și mijloacele pe care acesta le folosește
potriv it legii.

2.3 Fazele aplicării dreptului

Autoritățile publice implicate prioritar în realizarea dreptului sunt cele
judecătorești.
Pentru realizarea dreptului distingem următoarele trei faze sau etap e ale procesului
de aplicare:
a) stabilirea stării de fapt – trebuie stabilită situația de fapt ce constă în cercetarea,
observarea, analiza în concret a ceea ce trebuie lămurit și explicat. Este obligatorie o
evaluare cât mai profundă, com plexă și completă a faptelor, a elementelor externe,
conexiunile posibile, situațiile precedente, consecințele ce s -ar putea deduce, etc.
Unele dificultăți în stabilirea stării de fapt sunt înlăturate prin participarea unor
specialiști, cu m ar fi experții tehnici, judiciari, contabili, etc.
b) stabilirea stării de drept. Odată stabilită situția de fapt, se impune a se stabili
norma juridică aplicabilă.

Teoria Generala a Dre ptului 107

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Se stabilește norma juridică și se face raportarea la starea de fapt constatată
anterior.
c) elaborarea actului de aplicare – constituie faza finală a activității de realizare a
dreptului și dă naștere la o situație juridică concretă.
În cazul hotărârii judecătorești, cel mai important act de ap licare îndeplinit de
magistrat, actul de aplicare se numește „pronunțare a hotărârii judecătorești” . Hotărârile
judecătorești pronunțate de instanța de fond ( prima instanță ) se numesc sentințe , iar cele
date în căi de atac – decizii .
Hotărârea judecătorească este alcătuită din trei părți:
a) partea introductivă – cuprinde denumirea instanței, membrii completului de
judecată, numărul dosarului, părțile, data când au avut loc dezbaterile, când s -a pronunțat
instanța, conclu ziile părților, etc.;
b) considerentele – partea cea mai amplă a hotărârii, instanța consemnează starea
de fapt și cea de drept, motivul pentru care admite / respinge cererea;
c) dispozitivul – decizia asupra căreia s -a op rit instanța. Aici se arată dacă se
admite sau nu acțiunea, drepturile recunoscute părților, obligațiile impuse, termenul în care
poate fi exercitată calea de atac, etc.

Realizarea dreptului înseamnă în fapt realizarea scopului pentru car e dreptul
există. Nu este suficient a crea norme juridice, trebuie să se urmărească și aplicarea lor,
aceasta în vederea unei ordini sociale, necesare manifestată într -un „câmp liber” a tuturor
indivizilor.

Studiul sistemului dreptului ne ajută să înțelegem mai bine cerințele reglementării
juridice, permițând să tragem concluzii în legătură cu acele particularități reflectate în norma
juridică, particularități care diferă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.

Teoria Generala a Dre ptului 108

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Anal iza amănunțită a sistemului dreptului permite o mai bună organizare a
cercetării juridice prin înțelegerea corectă a locului pe care -l ocupă fiecare normă în cadrul
instituției, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.
Sistemul drep tului ajută și la perfecționarea continuă a procesului de codificare și
sistematizare a normelor juridice.
O concepție despre sistemul de drept a existat încă din epoca în care apar primele
norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsulții romani susțineau că toate normele juridice
servesc atât intereselor generale, cât și unor interese particulare, în a căror realizare sunt
interesați membrii diferitelor grupuri sociale.
Această concepție a fost dezvoltată ulterior, în Evu l Mediu și apoi, în Epoca
Modernă.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt modalitățile de realizare ale dreptului ?
2. Prin ce mijloace se pot respecta prevederile legale ?
3. Ce organe de stat au competența aplicării normelor juridice ?
4. Care sunt deosebirile între act ele normative și actele de aplicare .

PROPUNERI DE REFERATE

Teoria Generala a Dre ptului 109

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Rolul organelor de stat în realizarea dreptului prin punerea în executare a normelor
legale .
Principalele momente ale procesului de aplicare a dreptului .
Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt .
Calificarea actelor normative și a celor de aplicare .

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNV ĂȚARE 8

1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 88 -90;
2. Ceterc hi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 105 -114, 129 -136;
3. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 185 -208;
4. Humă Ioan, Teoria genera lă a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 94 -107;
5. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 251 –
277;
6. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 22 0-235;
7. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 214 -223,
282-288;

Teoria Generala a Dre ptului 110

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

Unitatea d e învă țare 9

RAPORTUL JURIDIC

Timp de studiu individual estimat: 8h

După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu trăsăturile raportului juridic
– Va ști să identifice elementele constitutive ale raportului juridic
– Va cunoa ște modalitățile de stabilire concretă a unui raport juridic
– Va deține abilită ți privind clasificarea faptelor juridice și evid ențierea lor

RAPORTUL JURIDIC

Teoria Generala a Dre ptului 111

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Definiția și trăsăturile raportului juridic …………………………………. …………….
2. Elementele raportului juridic ……………… …………………………………. ……………
2.1 Subiectele raportului juridic ………………………………………………………….
2.2 Conținutul raportului juridic ………………………………………………………….
2.3 Obiectul rapor tului juridic …………………………………………………………….
3. Faptul juridic ……………………………………………………………………… …………. ….
3.1 Definiția faptelor juridice ……………….. ……………………………………………
3.2 Clasificarea faptelor juridice …………………………………………………………
De retinut!…………………………………………………………………………… …………….
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 9 …………………. ……………… 112
113
114
116
119
120
120
120
121
122
122
123

1. DEFINIȚIA ȘI TRĂSĂTURILE RAPORTULUI JURIDIC

Dreptul este o știință vie, el reglementând relații interumane. Reglementarea prin
norme de drept pune în lumină numeroase aspecte ale vieții sociale. În acest proces complex,
persoanele intră în raporturi sociale, unele dintre acestea materializându -se în raporturi
juridice.
În sens larg, raportul juridic poate fi defin it ca fiind acea relație socială
reglementată de o normă de drept.
În sens restrâns, raportul juridic poate fi definit ca fiind acea relație socială,
patrimonială sau nepatrimonială, strict legată de individualitatea persoanei, în cadrul
căreia două sau mai multe persoane sunt titulare de drepturi și obligații juridice reciproce,
a căror respectare este asigurată, în caz de nevoie, de forța de constrângere a statului.
Trăsăturile raportului juridic sunt următoarele:

Teoria Generala a Dre ptului 112

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) raportul juridic este un raport social, întrucât se stabilește totdeauna între
oameni, fie că aceștia participă în nume propriu – ca persoane fizice, fie în calitate de
reprezentanți ai unei persoane juridice.
În cadrul socie tății există numeroase raporturi sociale, însă nu toate raporturile
sociale sunt și raporturi juridice, fiind că nu toate se nasc, se modifică sau se sting sub
incidența unei norme juridice. Totuși orice raport juridic este cu necesitate o relație socială.
Chiar dacă unele raporturi juridice se referă la bunuri, ele nu încetează să fie relații între
oameni.
b) raportul juridic este un raport de suprastructură, pentru că suportă influența și
influențează la rândul său celelalte raporturi soc iale ( raporturi materiale, raporturi
ideologice, etc. ).
Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într -un grad de
interdependență relativă față de raporturile materiale, putând ființa și ca o creație a normei de
drept.
Multe categorii de relații sociale pot să existe numai ca raporturi juridice ( de ex.
raporturile juridice procesuale ).
c) raportul juridic este un raport ideologic. În timp ce relațiile economice, ca
relații ma teriale, se formează între oameni, dar independent de voința lor, având un caracter
obiectiv, raporturile juridice se integrează în aceeași categorie cu relațiile politice, morale sau
religioase, a căror formare este condiționată de momentul subiectual al exprimării voinței.
Ele sunt raporturi care, formate conștient, au caracter subiectiv, manifestându -se ca raporturi
ideologice.
d) raportul juridic este un raport volițional. Fiind un raport între oameni, raportul
juridic este un raport de voință. Caracterul volițional este dat de faptul că intervine, pe de o
parte, voința legiuitorului, exprimată în norme juridice, iar, pe de altă parte, voința
subiectelor de drept, participanți la raportul juridic. În acest sens, se poate admite dublul
caracter volițional al raporturilor juridice ( decurgând atât din norma juridică, precum și din
voința subiectelor raportului juridic concret ).
În manifestarea caracterului volițional al raportului de drept va trebui să se țină
seama de ram ura de drept în care participă subiectele raportului juridic.
e) raportul juridic este un raport valoric, pentru că în fiecare relație ce se creează
între participanții la circuitul civil își găsesc concretizarea valorile esențiale ale soc ietății.

Teoria Generala a Dre ptului 113

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Normele juridice definesc valorile și instituie obligații pentru promovarea,
încurajarea și apărarea lor. În desfășurarea cotidiană a raporturilor juridice, subiectele de
drept concură la ocrotirea, dar și la dezvoltarea și multip licarea valorilor sociale. Normele
juridice, ca modele valorice, își găsesc concretizarea în raporturi juridice.

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC

Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:
a) – subiectele,
b) – conținutul;
c) – obiectul .

2.1 Subiectele raportului juridic

A. Noțiune.
Ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, titulari de drepturi și
obligații juridice, considerați individual ( ca persoane fiz ice ) sau ca participanți la anumite
organizații.
Încheierea unui raport juridic implică cel puțin două subiecte de drept , însă sunt
multe cazuri când la raportul juridic participă mai multe subiecte de drept ( pluralitatea de
subiecte de drept ). Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiași raport, titulare de drepturi,
altele de obligații sau, în mod corelativ, atât de drepturi, cât și de obligații.
În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod determinat atât titularii
de drepturi, cât și titularii de obligații, însă sunt și raporturi în care doar unul dintre subiecte
este precizat – anume titularul dreptului – celelalte subiecte nu sunt determinate, rămânând
titulare de obligații ( ex.: cazul raporturilo r de proprietate ).
Așadar, prin subiect de drept sau subiect al raportului juridic se înțeleg
participanții la raporturile juridice, care sunt titulari de drepturi și obligații.
B. Capacitatea juridică – premisă a calității de subiect de dre pt.

Teoria Generala a Dre ptului 114

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Noțiunea de subiect de drept este legată indisolubil de noțiunea de capacitate
juridică.
Individul ca subiect de drept participă la raporturi juridice ca titular de drepturi și
obligații, în baza recunoașterii acestei calități de către normele de drept. Această aptitudine
generală de a fi titular de drepturi și obligații poartă denumirea de capacitate juridică.
Pot fi subiecte de drept numai persoanele care au capacitate juridică, astfel încât
aceasta a pare ca o condiție sine qua non pentru ca o persoană să poată intra în raporturi
juridice.
Legea stabilește atât momentul apariției capacității juridice, cât și întinderea ei.
În structura capacității juridice intră două e lemente:
a) capacitatea de folosință – este aptitudinea generală și abstractă a subiectului de
drept de a avea drepturi și obligații juridice;
b) capacitatea de exercițiu – este aptitudinea subiectului de drept de a -și exercita
drepturile și de a -și îndeplini ob ligațiile juridice, prin încheierea de raporturi juridice.

C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice.

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
a) subiecte individuale – persoana fizică;
b) subiecte colective.
a) Persoana – subiect de drept.
Persoana ( cetățenii, străinii, apatrizii ) intră în cele mai multe raporturi juridice.
Acționând ca titulare de drepturi și obligații, persoanele își satisfac drepturile și
interesele legitime garantate de Constituție și legi.
Cetățenii statului, în principiu, pot să participe la toate raporturile juridice,
bucurându -se în acest sens de capacitate juridică generală. Cetățenii pot intra în raporturi de
drept atâ t între ei, cât și cu statul, cu organele statului, cu organizațiile economice sau cu
organizațiile nestatale.
În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept străinii și apatrizii.
Participarea acestora în raporturi juridice se află în competența de reglementare juridică
națională.

Teoria Generala a Dre ptului 115

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
În România, străinii au aceleași drepturi fundamentale ca și cetățenii români,
excepție făcând drepturile politice.
În baza Convenției privind statul apatrizilor ( în vigo are din 1960 ), aceștia sunt
asimilați cu cetățenii străini care intră pe teritoriul altui stat. De asemenea, în 1961 a fost
adoptată o a doua Convenție prin care se urmărește evitarea cazurilor de apatridie.
În țara noastră, capacitatea d e folosință începe de la nașterea persoanei și
încetează o dată cu moartea acesteia .
Nu au capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și
persoana pusă sub interdicție . Pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se
fac de reprezentanții lor legali.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta,
cu încuvii nțarea prealabilă a părinților sau a tutorelui.
Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră.
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătorește,
dobândește prin aceasta, c apacitate deplină de exercițiu.
b) Subiectele colective de drept.
Din această categorie fac parte:
– statul – ca subiect de drept, în mod direct și în nume propriu, îndeosebi în
raporturile de drept internațional public și î n acelea de drept constituțional. În raporturile
civile el se manifestă ca subiect de drept prin intermediul Ministerului de Finanțe și prin
organele sale financiare teritoriale;
– organele de stat – sunt subiecte de drept în raporturile juridice în cadrul
atribuțiilor stabilite de lege și pe baza sarcinilor ce le au de îndeplinit. Raporturile juridice în
care intră organele de stat sunt raporturi de competență, care determină capacitatea acestor
organe. Organele de stat au drepturi și obligații pe care le ex ercită în virtutea sarcinilor ce
rezultă din actele normative ce sunt puse la baza activității lor,
– persoanele juridice – ca subiecte distincte, persoanele juridice au o organizare
de sine stătătoare, un patrimoniu distinct de cel al membrilor ce le compu n și urmăresc
scopuri care trebuie să fie în concordanță cu interesul general, bunele moravuri și ordine
publică.
Persoana juridică dobândește capacitate de folosință de la data înregistrării .
Persoana juridică nu poate avea decât dreptur i care corespund scopului ei stabilit prin lege,
act de înființare sau statut.

Teoria Generala a Dre ptului 116

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de r ăspundere în
circuitul juridic.

2.2 Conținutul raportului juridic

A. Defin iții.
Conținutul raportului juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor
subiectelor dintr -un raport juridic determinat, drepturi și obligații prevăzute de norma
juridică.
Dreptul subiectiv este posibi litatea recunoscută de norma de drept subiectului
activ ( persoană fizică sau juridică ) în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și
ale moralei, fie să aibă o anumită conduită, fie să pretindă o conduită corespunzătoare,
constând în a da, a face sau a nu face ceva, de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței
de coerciție a statului în caz de nevoie.
Obligația juridică constă în îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a
avea o anumită conduită, corespunză toare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva și care la nevoie poate fi impusă prin forța de
constrângere a statului.
B. Clasificarea drepturilor subiective.

În funcție de op ozabilitatea lor, drepturile subiective sunt.
a) absolute – este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită
conduită, fără a face apel la altcineva pentru a și -l realiza. Sunt absolute drepturile personale
nepatrimoni ale și drepturile reale;
b) relative – este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului
pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza. Sunt relative drepturile
de creanță.
În funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective se împart în:

Teoria Generala a Dre ptului 117

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) patrimoniale – acele drepturi cu conținut economic, care poate fi exprimat
pecuniar;
b) nepatrimoniale – acele drepturi subiective al căror conțin ut nu poate fi exprimat
în bani.
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în:
a) drepturi reale – acel drept în virtutea căruia titularul său își poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva ;
b) drepturi de creanță – acel drept în temeiul căruia subiectul activ ( creditor )
poate pretinde subiectului pasiv ( debitor ) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile nepatrimoniale ( personal nepatrimoniale ) s e împart în:
a) drepturi care privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei –
dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare;
b) drepturi care privesc identificarea persoanei – dreptul la nume, dreptul la
domiciliu și reședință;
c) drepturi decurgând din creația intelectuală – drepturi nepatrimoniale ce
izvorăsc din opera literară, artistică ori științifică și din inveție.
În funcție de corelația dintre ele, drep turile subiective se împart în:
a) principale – acele drepturi care au existență de sine stătătoare, nedepinzând de
vreun alt drept;
b) accesorii – acele drepturi a căror soartă juridică depinde de existența altui drept
subiectiv, cu rol de drept principal.
În funcție de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective se
împart în:
a) pure și simple – acele drepturi care conferă maximă certitudine titularului său,
întrucât nici existența și nici exercitarea lor nu depind de vreo împrejurare viitoare, un
asemenea drept putând fi exercitat imediat după nașterea lui;
b) afectate de modalități – acele drepturi a căror existență sau exercitare depind de
o împrej urare viitoare, certă ori incertă.

Teoria Generala a Dre ptului 118

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
C. Clasificarea obligațiilor juridice .
În funcție de obiectul lor, se disting trei subclasificări ale obligațiilor juridice:
a) – obligația de a da ( este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept
real); – obligația de a face ( îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a
preda un lucru ) și – obligația de a nu face ( corelativă unui drept absolut – înseamnă
îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept; corelativă
unui drept relativ – înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face, dacă debitorul nu s -ar fi
obligat la abținere );
b) – obligație pozitivă ( a da, a face ) și – obligație negativă ( a nu face );
c) – obligație de rezultat ( numită și determinată, acea obligație care constă în
îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat ) și – obligație de diligență ( numită
și de mijloace, acea obligație care constă î n îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la obținerea acelui rezultat ).
În funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligațiilor juridice, se disting:
a) – obligații perfecte – acele obligații a căror executare este asigurată în caz de
neexecutare de către debitor, printr -o acțiune în justiție și obținerea unui titlu executoriu ce
poate fi pus în executare silită;
b) – obligații imper fecte – acele obligații a căror executare nu se poate obține pe
cale silită, dar odată executate, de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei.

2.3 Obiectul raportului juridic

Prin obiect al raportului j uridic înțelegem conduita pe care subiectele de drept o
stabilesc în cadrul unui raport juridic, ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirii
obligațiilor .
Raporturile juridice iau naștere între oameni, drepturile și obligațiile fii nd
întotdeauna norme de conduită ale oamenilor.
În doctrină s -au purtat numeroase discuții asupra noțiunii de obiect al raportului
juridic și asupra faptului dacă obiectul este un element necesar sau nu al raportului juridic. În

Teoria Generala a Dre ptului 119

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
cadrul ace stor discuții, s -au exprimat și opinii potrivit cărora obiect al raportului juridic ar fi
bunurile materiale sau bunurile și acțiunile. Asemena opinii neagă în fapt caracterul de
element necesar al obiectului juridic. Aceste opinii nu pot fi primite deoare ce nu au în vedere
întreaga sferă a raporturilor juridice. Unele raporturi juridice – de ex. în cazul exercitării
dreptului de vot – nu vizează un lucru material.

3. FAPTUL JURIDIC
3.1 Definiția faptelor juridice

Între normele de drept și faptele sociale există relații complexe. Dreptul se naște
cel puțin în parte din fapte și totodată se aplică acestora.
Faptele juridice sunt acele împrejurări de care norma juridică leagă nașterea,
modificarea sau stin gerea raporturilor juridice.
Nu orice împrejurare din natură sau din viața socială este fapt juridic, ci numai
acele împrejurări de existența cărora normele de d rept leagă consecințe juridice.

3.2 Clasificarea faptelor ju ridice

În funcție de criteriul volițional al producerii lor, faptele juridice se clasifică în:
a) evenimente;
b) acțiuni.
Evenimentele sunt acele împrejurări care nu depind de voința omul ui, dar ale
căror rezultate conduc la nașterea sau modificarea unor raporturi juridice. În această
categorie se includ fenomenele naturale ( calamitățile ), nașterea, moartea, etc.

Teoria Generala a Dre ptului 120

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Nu orice eveniment produce efecte juridice. Legiuitorul a selecționat doar un
număr limitat de împrejurări, și anume pe cele care prin consecințele ce le produc au legătură
cu ordinea juridică.
Acțiunile sunt manifestări de voință ale oamenilor care produc efecte juridice –
nasc, modifică sau sti ng raporturi juridice – ca urmare a reglementării lor prin norme de
drept. Acțiunile sunt:
a) licite – sunt actele oamenilor săvârșite cu respectarea și în conformitate cu
cerințele normelor juridice;
b) ilicite – sunt ace le acte ale oamenilor prin care se încalcă prevederile normelor
juridice.

Încheierea unui raport juridic implică cel puțin două subiecte de drept , însă sunt
multe cazuri când la raportul juridic participă mai multe subiecte de drept ( pluralitatea de
subiecte de drept ). Unele dintre subiecte sunt, în cadrul aceluiași raport, titulare de drepturi,
altele de obligații sau, în mod corelativ, atât de drepturi, cât și de obligații.
În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod determinat atât titularii
de drepturi, cât și titularii de obligații, însă sunt și raporturi în care doar unul dintre subiecte
este precizat – anume titularul dreptului – celelalte subiecte nu sunt determinate, rămânând
titulare de obliga ții ( ex.: cazul raporturilor de proprietate ).
Așadar, prin subiect de drept sau subiect al raportului juridic se înțeleg
participanții la raporturile juridice, care sunt titulari de drepturi și obligații.
Noțiunea de sub iect de drept este legată indisolubil de noțiunea de capacitate
juridică.

Teoria Generala a Dre ptului 121

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Individul ca subiect de drept participă la raporturi juridice ca titular de drepturi și
obligații, în baza recunoașterii acestei calități de către normele de drept. Această aptitudine
generală de a fi titular de drepturi și obligații poartă denumirea de capacitate juridică.
Pot fi subiecte de drept numai persoanele care au capacitate juridică, astfel încât
aceasta apare ca o condiție sine qua non pentru ca o persoană să poată intra în raporturi
juridice.
Legea stabilește atât momentul apariției capacității juridice, cât și întinderea ei.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt elementele constitutive ale raportului juridic ?
2. Precizați caracte rul volițional al raportului juridic.
3. Care sunt elementele constitutive ale obiectului raportului juridic ?
4. Precizati în ce constă un fapt juridic .

PROPUNERI DE REFERATE
Rolul raportului juridic în nașterea, modificarea sau stingerea unui act sau fapt j uridic .
Capacitatea juridică componentă esențială a formării unui raport juridic .
Subiectele colective de drept ca parte a raporturilor juridice voliționale

Teoria Generala a Dre ptului 122

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Caracterizarea obligației și dreptului subiectiv corelativ a raportului juridic .

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNV ĂȚARE 9

1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 90;
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 95 -104;
3. Co rbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p. 209 -229;
4. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 257 -287;
5. Dvoracek V . Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 270 -295;
6. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 116 -129;
7. Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptul ui, Ed. All Beck, București, 2000, p. 288 –
317;
8. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 250 -280;
9. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 237 -252;

Teoria Generala a Dre ptului 123

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

Unitatea d e învă țare 10

RASPUNDEREA JURIDICA

Timp de studiu individual estimat: 8h

După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu elementele și conținutul răspunderii juridice
– Va ști să identifice tipurile de raspundere juridică
– Va cunoa ște formele și condițiile incidenței răspunderii juridice
– Va deține abilită ți privind formele răspunderii juridice

RASPUNDEREA JURIDICA
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Noțiunea de răspundere juridică ………………………………………………. ………………
2. Principiile răspunderii juridice ………………… ……………………………………………….
3. Condițiile răspunderii juridice …………………………………………….. …………………..
4. Formele r ăspunderii juridice …………………………………………… ………………………. 125
126
126
128
129

Teoria Generala a Dre ptului 124

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
De retinut!………………………………………………………………………………………….
Intrebări De Control…………………. ………………………………………………………
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 10………………………………..
130
131
131

1. NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ
Dreptul nu reprezintă un scop în sine, el trebuie transpus în viață pentru a
reglementa relațiile sociale cuprinse în norma de drept respectivă.
Conduita impusă de norma de drept este obligatorie pentru că altfel dreptul nu și –
ar atinge scopul. Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere
și condițiile în care acestea să se realizeze.
Prin fapta sa, cel ca re încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii
de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează interesele legitime
ale celorlalți, pune în pericol echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă .
Răspunderea juridică este o formă specială a răspunderii sociale, care implică
sancționarea socială a conduitei ilicite a individului, corelându -se în mod funcțional cu
celelalte forme de răspundere socială. Răspunderea socială cunoaște mai multe forme,
precum răspunderea morală, politică, juridică, etc.
Declanșarea răspunderii juridice, stabilirea formei concrete a răspunderii aparține
unor organe special abilitate cu competențe legale în domeniu, iar temeiul declanșări i se află
într-un act normativ.
Răspunderea juridică derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în
conținutul normei juridice.
Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale, constând într -un
complex de drepturi și obligații conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a
săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin
aplicarea sancțiunilor juridice cu scopul de a asigura restabilirea ordini i de drept.

Teoria Generala a Dre ptului 125

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

2. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Răspunderea juridică este condusă de o serie de principii generale, valabile pentru
toate formele concrete de răspundere.
Principiul răspunderii pentru fapta săvârșită cu vinovăție – presupune că orice
subiect de drept nu poate fi sancționat decât dacă este vinovat și numai în limitele vinovăției
sale. O persoană nu poate fi sancționată dacă nu i se dovedește vinovăția. De respectarea
acestui principiu depinde și împlinirea efectului educator al răspunderii juridice.
Principiul răspunderii personale – potrivit căruia răspunderea juridică este strict
legată de persoana care a săvârșit fapta ilicită, întinderea răspunderii stabilindu -se în funcție
de circumsta nțele personale ale autorului faptei.
Principiul răspunderii personale se află în strânsă corelație și cu regula potrivit
căreia autorul faptei nu poate fi sancționat decât o singură dată pentru aceeași faptă.
Principiul j usteței sancțiunii – implică cerința ca proporționarea pedepsei să se
facă în funcție de gravitatea faptei comise. Acest principiu presupune totodată
individualizarea corectă și aplicarea adecvată a sancțiunilor prescrise de norma de drept.
Principiul celerității tragerii la răspundere – presupune oportunitatea aplicării
sancțiunii. Dacă sancționarea individului pentru faptele ilicite săvârșite nu are loc cu
promptitudine, atunci nu se mai obțin efectele dorite nici în raport cu făptuitorul , nici cu
societatea.
Principiul prezumției de nevinovăție – până în momentul în care o hotărâre
judecătorească rămâne irevocabilă, cel în cauză este considerat nevinovat chiar dacă există
suficiente probe care atestă vinovăția lui.

3. CO NDIȚIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Teoria Generala a Dre ptului 126

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Pentru ca răspunderea juridică – în oricare din formele sale – să intervină este
necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: conduită ilicită; vinovăție și
legătură de cauzalitate între faptă și rezultat .
A. Conduita ilicită
Prin conduită ilicită se înțelege un comportament, constând în acțiune sau
inacțiune, care încalcă conduita impusă ( prevederile ) de o normă de drept.
Caracterul ili cit al comportamentului se stabilește prin raportare la prevederile
normei juridice. Dacă comportamentul încalcă norma de drept, are un caracter ilicit și
antrenează prin aceasta un grad mai mare sau mai mic de pericol social.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni ( reprezintă o
manifestare efectivă și implică acte materiale contrare normelor juridice ), ci și în cazul unei
inacțiuni ( este abținerea de la o acțiune pe care persoana este obligată prin lege să o
îndeplinească – omisiune cu caracter voluntar ).
B. Vinovăția
Vinovăția este o altă condiție a răspunderii juridice ce vizează latura subiectivă a
încălcării dreptului.
Vinovăția este atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită, față de fapta sa
și față de consecințele acesteia.
Vinovăția presupune libertatea de voință a subiectului de drept în ceea ce privește
alegerea comportamentului pe care dorește să -l urmeze, asumându -și riscurile încălcării legii.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârșirii unui fapt ilicit fără vinovăție.
Legea stipulează în mod expres care sunt împrejurările care exclud răspunderea ca urmare a
absenței vinovăției. Astfel, minorita tea exclude răspunderea pe temeiul lipsei
discernământului și a unei insuficiente experiențe de viață; alienația mintală este o
împrejurare care exclude vinovăția ca urmare a iresponsabilității persoanei. La aceste
împrejurări, se adugă – în baza legii – și altele care exclud vinovăția, precum: legitima
apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea fizică sau morală.
Formele vinovăției sunt: intenția și culpa.
Intenția poate fi:

Teoria Generala a Dre ptului 127

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
a) directă – atunci când subiectul acționează deliberat, prevede rezultatul faptei
sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) indirectă – atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu -l
urmărește, acceptă posibi litatea producerii lui.
Culpa poate fi:
a) cu previziune ( imprudență ) – atunci când subiectul de drept prevede rezultatul
faptei sale, dar nu -l acceptă, considerând fără temei că el nu se va produce;
b) fără previziune ( neglijență ) – atunci când nu prevede rezultatul faptei sale,
deși trebuia și putea să -l prevadă.
C. Legătura de cauzalitate.
Legătura cauzală între faptă și rezultat este o condiție obiectivă a răspunder ii
juridice. Pentru ca răspunderea juridică să se declanșeze și un subiect de drept să fie tras la
răspundere, este necesar ca rezultatul ilicit, prejudiciul produs să fie consecința nemijlocită a
acțiunii sale.

4. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE
Doctrina juridică dezvoltă mai multe forme de răspundere juridică: civilă, penală,
administrativă, disciplinară, fiecare formă de răspundere juridică fiind caracterizată prin
condiții de fond și formă ( mod de stabilire, forme de realizare ).
Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condițiilor
răspunderii în fiecare ramură de drept.
În funcție de scopul urmărit prin declanșarea răspunderii, distingem:
a) răspunderea cu ca racter reparator – vizează anularea prejudiciului pentru
patrimoniul persoanei prin obligarea făptuitorului la acțiunea de a da sau a face în beneficiul
păgubitului;
b) răspunderea cu caracter sancționator ( represiv ) – obligă făptuitorul să
suporte consecințele punitive asupra persoanei sale, datorate pericolului social al faptei
săvârșite. Sancțiunile represive pot fi:
b1) patrimoniale – amendă, confiscare, penalități de întârziere;

Teoria Generala a Dre ptului 128

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b2) nepat rimoniale – privare de libertate, interdicții, decădere.
În domeniul fiecărei ramuri de drept s -au conturat forme specifice de răspundere,
precum: răspunderea penală, civilă, administrativă, etc.
Răspunderea penală – rapor tul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a
săvârșirii infracțiunii, între stat pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex
al cărui conținut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societății de a trage la
răspundere pe infractor, de a -i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și
de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta
sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept ș i restaurării
autorității legii.
Răspunderea civilă cunoaște două forme: răspunderea civilă delictuală ( obligația
de reparare a prejudiciului cauzat printr -o faptă ilicită ) și răspunderea civilă contractuală (
intervine în situația încăl cării unei obligații contactuale ).
Răspunderea contravențională este atrasă în cazul comiterii unei fapte (
contravenții ) ce prezintă pericol social mai redus ca infracțiunea, faptă care este prevăzută
ca atare de lege sau alt act normat iv și care este săvârșită cu vinovăție .
Din punct de vedere al teoriei generale a dreptului se poate remarca faptul că între
formele răspunderii juridice există o legătură complexă. Astfel, nu în mod necesar unei
ramuri de drept îi corespu nde o unică formă a răspunderii juridice ( de ex. – în dreptul
administrativ se pot declanșa diferite forme de răspundere: contravențională, penală, civilă ).
Trebuie observat și faptul că uneori formele răspunderii juridice se exclud, nu pot exista
pentru aceeași faptă ( de ex. – răspunderea penală cu răspunderea contravențională ), însă
sunt și situații în care aceste forme sunt compatibile și se pot cumula ( de ex. – răspunderea
penală cu răspunderea civilă ).

Răspunderea juridi că este o formă specială a răspunderii sociale, care implică
sancționarea socială a conduitei ilicite a individului, corelându -se în mod funcțional cu

Teoria Generala a Dre ptului 129

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
celelalte forme de răspundere socială. Răspunderea socială cunoaște mai multe forme,
precum răspunderea m orală, politică, juridică, etc.
Declanșarea răspunderii juridice, stabilirea formei concrete a răspunderii aparține
unor organe special abilitate cu competențe legale în domeniu, iar temeiul declanșării se află
într-un act normativ.
Răspunderea juridică derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în
conținutul normei juridice.
Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale, constând într -un
complex de drepturi și obligații conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a
săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin
aplicarea sancțiunilor juridice cu scopul de a asigura restabilirea ordinii de drept.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt formele răspunderii juridice ?
2. In ce constă responsabilitatea în cazul răspunderii juridice ?
3. Care sunt cauzele încălcării dreptului ?
4. Care sunt elementele răspunderii juridice?

Teoria Generala a Dre ptului 130

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

PROPUNERI DE REFERATE
Rolul vinovăției în stabilirea întinderii r ăspunderii juridice .
Rolul educativ preventiv al măsurilor sancționatorii .
Rolul organelor statului în combaterea și prevenirea încălcării dreptului .

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNV ĂȚARE 10

1. Albici Mihail, Despre drept și știința dreptulu i, Ed. All Beck, București, 2005, p. 90;
2. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 149 -158;
3. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
București, 2002 , p. 230 -246;
4. Dvoracek V. Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației
Chemarea, Iași, 1996, p. 296 -316;
5. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,
2000, p. 130 -140;
6. Mazilu Dum itru, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 318 –
337;
7. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2002, p. 280 -287;
8. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Sylvi, București, 2000, p. 25 3-276;

Teoria Generala a Dre ptului 131

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Unitatea d e învă țare 11

SCOLI SI CURENTE IN GANDIREA JURIDICA

Timp de studiu individual estimat: 8h

După parcurgerea acestei unită ți de învă țare, studentul:
– Va fi familiarizat cu modalitățile de gândire juridică cuprinse în principalele curente
ideologice
– Va ști să identifice tipurile de școli de gândire juridică
– Va cunoa ște formele și teoriile de gândire juridică
– Va deține abilită ți privind teoria statului de drept

ȘCOLI ȘI CURENTE ÎN GÂNDIREA JURIDICÂ
Cuprinsul unită ții de studiu
1. Școala dreptului natural ……………………………………………………………. …………….
2. Școala istorică a dreptului ………………………. ……………………………………………….
3. Teorii sociologice ale dreptului …………………………………………….. …………………
4. Teoria normativistă …………………………………………………………………………………
5. Existențialismul juridic ……………………………… ……………………………………………
6. Teoria statului de drept ……………………………………………………………………………..
De retinut!……………………………………………………………………. …………………… 133
134
134
135
135
136

Teoria Generala a Dre ptului 132

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Intrebări De Control………………………………………………………………………….
Propuneri De Referate………………………………………………………………………
Bibliografie Specifică Unită ții De Învă țare 11 ………….. …………………… 136
137
137
138

Dreptul nu este un dat, ci un proces; un proces de geneză și evoluție, datorat unui
complex de factori socio -istorici.
Istoria dreptului se regăsește în istoria gândirii dreptului, care este și istoria
aplecării reflexive și înțelegerii esenței dreptului.
Această istorie a dreptului, coroborată cu cea a statului au generat multe curente
de gândire juri dică, politică, din care au luat naștere o serie de „școli” , denumire generică a
unei teorii care a atras în jurul ei o mulțime de cercetători ca au încercat să explice
fenomenul juridic.
Vom expune succint câteva dintre aceste „școli și c urente” .

§1. Școala dreptului natural

S-a clădit pe teoriile dreptului natural, apărute încă din antichitate, dar bine
conturate în Evul Mediu și în perioada Renașterii.
Dreptul natural este conceput ca ceva mai presus de om și societate, care se
impune dreptul pozitiv.
Așadar, această concepție pleacă de la ideea că dreptul se manifestă în două
ipostaze: dreptul pozitiv – elaborat omenesc și dreptul natural – dedus din firea lucrurilor,
etern, absolut, imuabil.
Concepția antică a dreptului natural vedea în drept și în stat un mijloc al realizării
dreptății și echității.
Dreptul ar cuprinde trei precepte fundamentale:
– să trăiești onest;

Teoria Generala a Dre ptului 133

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
– să nu prejudiciezi pe altcineva;
– să dai fiecăruia ceea ce este al lui.
Idei ale dreptului natural îi preocupă în Evul Mediu pe părinții Bisericii, care -i dau
acestei teorii o fundamentare religioasă.
În Epoca Modernă, adepți ai acestei teori i admit și ei că dreptul pozitiv trebuie
întemeiat pe dreptul natural, dar deduc esența acestuia din urmă din rațiunea umană, nu din
cea divină.
Neotomismul, neokantianismul reiau astăzi și nuanțează idei și argumente prorpii
teoriei drept ului natural.

§2. Școala istorică a dreptului

Este denumită astfel după numele curentului – istoricism juridic .
Potrivit școlii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care se oglindește
în morală, drept, artă, limbaj. Acestea sunt considerate produse spontane și imediate ale
spiritului popular.
Școala istorică susține că obiceiul are un rol important în crearea și definirea
dreptului, deoarece el trebuie utilizat și invoca t câtă vreme va fi nevoie, cât va cere realitatea
socială.
Școala istorică a dreptului accentuează așadar dimensiunea națională, specifică a
dreptului.

§3. Teorii sociologice ale dreptului

Efortul teoret ic în știința dreptului s -a orientat la un moment dat spre ideea că
acesta este pentru societate un instrument de armonizare a intereselor grupurilor și indivizilor
animați de motivații diferite, chiar opozabile.

Teoria Generala a Dre ptului 134

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Teoria solidarității socia le admite împărțirea dreptului în două categorii: drept
social – care rezultă din viața socială a oamenilor și dreptul pozitiv – elaborat de stat și care
dă consacrare juridică dreptului social.

§4. Teoria normativistă

Legată de un curent mai larg – pozitivismul juridic – teoria normativistă susține că
esența dreptului ține de ceea ce -l definește nemijlocit – norma juridică.
Supranumită și teoria pură a dreptului – susține că știința dreptului este doar o
ierarhie de relații normative. Ea nu mai ia în considerare diferitele determinări exterioare
dreptului și, în consecință, nici dreptul natural, nici dreptul social.
Normele sunt apreciate în funcție de cum sunt formulate în diferite acte juridice
normative, de cum s -au cristalizat ca obiceiuri juridice sau de cum s -au formulat în practica
judiciară.
Deși privește dreptul ca pe un fenomen izolat, rupt de ansamblul fenomenului
social cu care interacționează, teoria normativi stă a obținut unele rezultate notabile în analiza
laturii formale a dreptului, în cercetarea tehnicii juridice.

§5. Existențialismul juridic

După al doilea război mondial, filozofia existențialistă își pune amprenta pe o
parte a cercetării juridice. Existențialismul pune accent pe lumea subiectivității, înțeleasă ca
sursă a libertății umane. O libertate privită însă ca un liber arbitru, ca o nedeterminare
absolută.
În acest context, dreptul este menit să asigure protecția individului, un minim de
securitate socială față de ,,invazia incertitudinii existențiale” .
După Sartre, indivizii sunt liberi în cadrul statului, dar fiecare însă trebuie să nu
încalce libertatea celorlalți.

Teoria Generala a Dre ptului 135

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
Putem observa că, această concepție existențialistă în drept mută accentul de pe
conținutul reglementărilor juridice pe soluționarea cazurilor concrete de către organele care
aplică dreptul.

§6. Teoria statului de drept

În secolul al XIX – lea s-a conturat tot mai acut ideea că, pentru preîntâmpinarea
abuzului de putere, autoritatea statului trebuie îngrădită prin autoritatea dreptului.
Strâns legată de teoria separației puterilor în stat, teoria st atului de drept afirmă că
acest principiu al separației puterilor ( legislativă, executivă și judecătorească ) are virtutea
de a garanta și proteja drepturile omului.
Principiul separației puterilor, originat în concepția politică a lui Ar istotel,
formulat sistematic în Epoca Modernă de John Locke și Montesquieu, a favorizat
dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective ale indivizilor în relația lor cu statul.
Teoria statului de drept, deși astăzi vulnerabilă în anumite aspecte, preocupă și
gândirea juridică actuală, fiind chemată să ofere soluții mai ales în dezvoltarea dreptului în
statele care au renunțat la sistemul comunist.

Dreptul nu este un dat, ci un proces; un proces de geneză și evoluție, datorat unui compl ex
de factori socio -istorici.
Istoria dreptului se regăsește în istoria gândirii dreptului, care este și istoria
aplecării reflexive și înțelegerii esenței dreptului.
Această istorie a dreptului, coroborată cu cea a statul ui au generat multe curente
de gândire juridică, politică, din care au luat naștere o serie de „școli” , denumire generică a

Teoria Generala a Dre ptului 136

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
unei teorii care a atras în jurul ei o mulțime de cercetători ca au încercat să explice
fenomenul juridic.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Care sunt premisele școlii dreptului natural ?
2. În ce constă teoria normativistă ?
3. Ce este existențialismul juridic ?

PROPUNERI DE REFERATE
Teoria statului de drept.
Rolul școlii dreptului natural în evoluția istorică a dreptului .
Trăsăturile sociologice a le dreptului.

Teoria Generala a Dre ptului 137

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂ ȚII DE ÎNV ĂȚARE 11

1. Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
București, 1998, p. 171 -180;
2. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lu mina Lex,
București, 2002, p. 247 -252;
3. Djuvara Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
Ed. All Beck, București, 1999, p. 386 -490
4. Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubi us, Galați,
2000, p. 32 -38;

Teoria Generala a Dre ptului 138

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

AUTOEVALUARE
TEST GRILĂ
SUPORT CURS

1. Drepturile organelor de stat față de celelalte subiecte de drept constituie:
a) drepturi corelative ale acestuia;
b) obligații ale acestora față de stat;
c) corelativel e atribuțiilor cu care au fost investite;
d) manifestarea principiului suveranității de stat.

2. După conținutul lor distingem:
a) drept absolut și drept relativ
b) drept patrimonial și drept nepatrimonial
c) drept oneros și drept gratuit
d) drept real ș i drept ireal

3. Reglementările trebuie:
a) adoptate doar de către Parlament;
b) adoptate cu respectarea competenței organului emitent;
c) adoptate doar de către Guvern;
d) adoptate cu respectarea competenței personale.

Teoria Generala a Dre ptului 139

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

4. Faptul că legea reglementează doar pentru viitor este expresia principiului:
a) ultraactivității
b) ubiguității
c) retroactivității
d) neretroactivității

5. Drepturile patrimoniale se împart în:
a) drept real și drept de creanță
b) drept real și drept ireal
c) drept real și drept ab stract
d) drept oneros și drept gratuit

6. Justiția reprezintă:
a) totalitatea instanțelor de judecată;
b) ansamblul normelor de drept din dreptul românesc;
c) starea id eală a societății realizabilă prin asigurarea pentru fiecare ind ivid în
parte ș i pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime;
d) starea id eală a societății realizab ilă prin as igurarea pentru fiecare individ în
parte a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime.

7. Element constitutiv al calității d e persoană juridică este:
a) obiectul de activitate
b) numărul de asociați

Teoria Generala a Dre ptului 140

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
c) o organizare proprie
d) o modalitate de împărțire a părților sociale

8. Dup ă c r i t er iu l s ub iec te lo r c ar e re a lize ază int erp r et a r ea no r me l o r
jurid ic e, s e disting:
a) interpretarea generală și interpretarea specială;
b) interpretarea oficială și interpretarea neoficială;
c) interpretarea civilă și interpretarea penală;
d) interpretarea publică și interpretarea privată.

9. Principiile dreptului se clasifică în:
a) principii fundame ntale și principii specifice fiecărei ramură de drept;
b) principii fundamentale și principii speciale;
c) principii fundamentale și principii generale;
d) principii publice și principii private.

10. Dreptul se împarte în:
a) drept public și drept privat ;
b) drept civil și drept penal;
c) drept general și drept special;
d) drept constituțional și drept de ramură.

11. Principalul izvor de drept este:
a) Constituția

Teoria Generala a Dre ptului 141

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b) Ordonanța
c) Legea
d) Decretul

12. În cadrul raportului juridic, drepturile si obligaț iile sunt:
a) cumulative
b) corelative
c) supletive
d) diminutive

13. Comparația este o operație ce urmărește:
a) clasificarea instituțiilor juridice de drept;
b) analizarea elementelor caracteristice subiectelor comparate;
c) constatarea unor elemente identice sau divergente între două sau mai multe fenomene;
d) stabilirea nivelului de dezvoltare al societăți.

14. Normele juridice ale unui stat acționează:
a) doar asupra cetățenilor statului;
b) asupra cetățenilor statului, străinilor și apatrizilor;
c) asupra cetățenilor statului și asupra străinilor;
d) asupra străinilor și asupra apatrizilor.

15. Noțiunea de responsabilitate reprezintă:
a) suportarea, de către individ, a sancțiunilor penale corespunzătoare;

Teoria Generala a Dre ptului 142

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b) suportarea, de către individ, a sanc țiunilor civile corespunzătoare;
c) asumarea, de către individ, a răspunderii pentru consecințele faptelor sale;
d) asumarea, de către individ, a unei conduite exemplare față de societate.

16. Dreptul își întemeiază eficacitatea și existența pe:
a) aparat ul de stat;
b) legi
c) norme juridice
d) instituțiile administrative

17. Norma juridică acționează, în principiu, asupra:
a) oricărui teritoriu;
b) unui teritoriu aleatoriu;
c) unui teritoriu determinat;
d) teritoriului statului care a adoptat -o.

18. U na dintre trăsăturile esențiale ale dreptului subiectiv este:
a) subiectul activ nu poate avea o conduită sau pretinde o conduită în legătură cu dreptul său
b) subiectul activ poate pretinde o conduită sau poate avea el însuși o conduită în legăturăcu
dreptul său
c) subiectul pasiv poate pretinde o conduită subiectului activ
d ) s ub iect u l p a s iv p o a t e a v e a o c o n d uită, f ăr ă a f i s an c ț io n a t, î n leg ăt ură
c u d re p tu l subiectului activ

Teoria Generala a Dre ptului 143

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
19. Dreptul exercită un rol important în conducerea societății prin intermediu l:
a) Constituției
b) legilor organice;
c) actului normativ juridic;
d) dreptului public.

20. Interpret area este restric tivă atunc i când sfera cazurilor la care se referă
norma juridică:
a) este mai largă decât rezultă din formularea ei;
b) corespunde cu modul de formulare;
c) este mai restrânsă decât rezultă din formularea ei;
d) trebuie restrânsă prin ordonanță de urgență.

21. Principiul libertății și egalității se află în strânsă legătură cu:
a) principiul echității și justiției;
b) principiul asi gurării bazelor legale de funcționare ale statului;
c) principiul prezumției de nevinovăție;
d) principiul responsabilității.

22. În sens juridic, libertatea reprezintă:
a) posibilitatea unei persoane de a acționa după propria dorință;
b) posibilitatea u nei persoane de a -și asuma obligații;
c) posibilitatea unei persoane de a acționa după propria dorință, respectând legile;
d) posibilitatea unei persoane de a avea drepturi.

Teoria Generala a Dre ptului 144

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011

23. Principiile dreptului constituie:
a) fundamentul sistemului juridic;
b) o pa rte integrantă a sistemului dreptului;
c) introducerea în sistemul dreptului;
d) norme juridice ale dreptului public.

24. Dispozițiile generale cuprind:
a) obiectul, scopul, sfera relațiilor sociale reglementate de actul normativ
b) obiectul și scopul act ului normativ
c) definirea principiilor ce stau la baza actului normativ
d) calificarea acului normativ

25. Excepțiile de la principiul neultraactivității sunt:
a) normele juridice temporare;
b) normele juridice atemporale;
c) normele juridice interpreta tive;
d) normele juridice penale.

26. Justiția reprezintă:
a) totalitatea instanțelor de judecată;
b) ansamblul normelor de drept din dreptul românesc;
c) starea id eală a societății realizabilă prin asigurarea pentru fiecare ind ivid în
parte ș i pentru to ți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime;

Teoria Generala a Dre ptului 145

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
d) starea id eală a societății realizab ilă prin as igurarea pentru fiecare individ în
parte a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime.

27. Norma juridică este activă:
a) din mo mentul publicării ei;
b) din momentul intrării în vigoare;
c) din momentul adoptării ei;
d) din momentul aducerii la cunoștință publică.

28. După conținutul lor distingem:
a) drept absolut și drept relativ
b) drept patrimonial și drept nepatrimonial
c) drept oneros și drept gratuit
d) drept real și drept ireal

29. Drepturile organelor de stat față de celelalte subiecte de drept constituie:
a) drepturi corelative ale acestuia
b) obligații ale acestora față de stat
c) corelativele atribuțiilor cu care au fost investite
d) manifestarea principiului suveranității de stat

30. Este principiu general al dreptului:
a) principiul libertății și egalității;
b) principiul responsabilității;

Teoria Generala a Dre ptului 146

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
c) principiul echității și justiției;
d) toate cele trei răspunsuri sunt corecte.

31. Toate reglementările trebuie să fie:
a) conforme cu ordonanțele;
b) conforme cu Constituția;
c) conforme cu legile;
d) conforme cu decretele.

32. Dreptul privat are ca obiect de reglementare:
a) interesul public;
b) interesul privat;
c) interesul special;
d) interesul general.

33. Actul normativ:
a) conține norme juridice;
b) are și o formă orală;
c) este general și abstract
d) nu este ierarhizat.

34. Abrogarea este:
a) încetarea temeiului normei juridice;
b) intrarea în vigoare a norme i juridice;

Teoria Generala a Dre ptului 147

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
c) modificarea normei juridice;
d) încetarea acțiu nii normei jurid ice ca urmare a intrării în vigoare a unei norme
jurid ice noi.

35. Contractul normativ:
a) este izvor de drept;
b) nu este izvor de drept;
c) va fi izvor de drept;
d) poate fi izvor de drept.

36. În strânsă legătură cu științele juridice se află un grup de discipline:
a) accesorii
b) de interes public;
c) calitative;
d) ajutătoare.

37. Drepturile patrimoniale se împart în:
a) drept real și drept de creanță
b) drept real și d rept ireal
c) drept real și drept abstract
d) drept oneros și drept gratuit

38. Principiul libertății și egalității se află în strânsă legătură cu:
a) principiul echității și justiției;

Teoria Generala a Dre ptului 148

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b) principiul asigurării bazelor legale de funcționare ale statului;
c) principiul prezumției de nevinovăție;
d) principiul responsabilității.

39. Metode ale interpretării normelor juridice sunt:
a) metoda gramaticală;
b) metoda sistematică și metoda logică;
c) metoda teleologică;
d) toate cele trei răspunsuri sunt corec te.

40. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă:
a) Constituția
b) Ordonanța
c) Decretul
d) Legea

41. Funcția normativă este indisolubil legată de:
a) caracterul normativ al dreptului;
b) funcția de conducere a societății;
c) funcția de co nservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății;
d) funcția de instituționalizare a organizării social -politice.

42. Contravenția, comparativ cu infracțiunea, prezintă un grad de pericol social:
a) mai mic

Teoria Generala a Dre ptului 149

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
b) mai mare
c) la fel de mare
d) toate cele trei răspunsuri sunt corecte

43. Sistemul dreptului reprezintă:
a) ansamblul normelor juridice dintr -un stat
b) structura internă a dreptului dintr -un stat;
c) totalitatea instituțiilor statului;
d) normele juridice de drept public și d e drept privat.

44. Părțile constitutive ale actului normativ sunt:
a) titlul, ipoteza si dispozițiile
b) titlul, preambulul și formula introductivă, dispoziții, dispoziții de conținut și
dispozițiifinale
c ) t it lu l, p r e a mb u lul ș i fo r ma intro d uc t ivă , p r i nc ip ii ge n erale, d is p o z iț ii
d e c o n ținu t, dispoziții finale și sancțiuni
d) titlu l, preambulul ș i forma introduc tivă, dispoziț ii, dispo ziții de conț inut,
dispoziții finale, sancțiuni și norme metodologice

45. Excepțiile de la principiul intrării în vigoare a normelor juridice este:
a) când hotărăște Camera Deputaților;
b) când hotărăște Senatul;
c) când se prevede expres în conținutul normei juridice;
d) când se poate deduce o astfel de dată ulterioară.

Teoria Generala a Dre ptului 150

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
46. O categorie de contracte normative:
a) privește n emijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte determinate;
b) nu privește nemijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte determinate;
c) sunt contracte de natură civilă;
d) sunt contracte de natură comercială.

47. Analogia este un procedeu:
a) al interpretării constructive;
b) al logicii formale;
c) al logicii informale;
d) al interpretării gramaticale;

48. Interpretarea neoficială reprezintă:
a) opiniile unor persoane neoficiale;
b) opiniile unor persoane avizate;
c) opiniile judecătorilor;
d) opiniile avocaților.

49. Dreptul poate fi cercetat din mai multe perspective:
a) teoretică globală și teoretică specială;
b) istorică și structurală;
c) generală, specială și relativă;
d) teoretică globală, istorică și structurală.

Teoria Generala a Dre ptului 151

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
50. Titlul actului n ormativ este:
a) modul de încadrare al acestuia în ramuri
b) elementul de identificare al acestuia
c) modul de clasificare al acestuia
d) elementul de definire al acestuia

Răspunsuri
1. a
2. b
3. b
4. d
5. a
6. c
7. c
8. b
9. a
10. a
11. a
12. b
13. c
14. d
15. c
16. a
17. d
18. b
19. c
20. c
21. d
22. c
23. a
24. a
25. a
26. c
27. b
28. b
29. b

Teoria Generala a Dre ptului 152

Prezentul material poate fi reprodus sau util izat de terți cu precizarea sursei bibliografice: Lector Univ. D r.
Iones cu Mircea Felix Melinești – Teoria Generala a Dreptului , Universitatea “Hyperion”, București 2011
2011
30. d
31. b
32. b
33. a
34. d
35. a
36. d
37. a
38. d
39. d
40. d
41. a
42. a
43. b
44. b
45. c
46. b
47. a
48. d
49. d
50. a