Lector Univ. D r. Silviu -Petru Grecu Absolvent, Ciprian Iacinschi Iași Iulie 2017 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de… [609897]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice
Specializarea Științe Politice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,
Lector Univ. D r. Silviu -Petru Grecu Absolvent: [anonimizat] 2017

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice
Specializarea Științe Politice

LUCRARE DE LICENȚĂ

PROFILURI COMPORTAMENTALE ALE LIDERILOR POLITICI.
STUDIU DE CAZ COMPARATIV
NICOLAE CEAUȘESCU ȘI ION ILIESCU

Coordonator științific,
Lector Univ. D r. Silviu -Petru Grecu Absolvent: [anonimizat] 2017

1
CUPRINS

Introducere 2
Capitolul I – Atitudini și comportamente în sfera politicului. Elemente definitorii
1.1 Analiza comportamentului politic – concepte fundamentale 4
1.2 Influență și schimbare în atitudini 8
1.3 Personalitate și relațiile interpersonale 12
Capitolul II – Cogniție, imagine de sine și percepție politică
2.1 Eul în cogniția socială 16
2.2 Indivizi -mase -conducători – mize politice 21
2.3 Consultantul/Consilierul, o persoană la lucru și în lucru 26
2.4 Formarea imaginii de sine 30
Capitolul III – Studiu de caz – Patologii ale puterii și psihopatologia liderilor politici
3.1 Patologii ale puterii 35
3.2 Liderul narcisist. Complexul Hybris 40
3.3 Studiu de caz. Megalomanie vs. Liderul amorf. Ceaușescu vs. Iliescu 43

Concluzii 67
Anexă 69
Glosar 77
Bibliografie 79

2
INTRODUCERE
Odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Europa este divizată, iar
majoritatea statelor din est intră în sfera de influență a Moscovei. În algoritmul de preluare a
puterii, un rol primordial l-a avut dislocarea societății civile și edificarea unei noi societăți
având la bază omul nou. Unul dintre multele mijloace folosite pentru a distruge „dușmanul de
clasă” (țărănimea, burghezia, intelectualitatea) și nu în ultimul rând rolul social al familiei și
al Bisericii, l-au reprezentat atitudinile și comportamentele liderilor politici educați în spiritul
doctrinei marxist -leniniste.
Astfel, lucrarea de față își propune să dezvolte subiectul atitudinilor și
comportamentelor liderilor politici, o temă care a fost ușor neglijată și incomplet tratată în
literatura de specialitate, având în vedere demersurile științifice realizate în raport cu sistemul
politic. Obiectivul principal al acestui proiect este de fapt analizarea din mai multe puncte de
vedere a lui Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu, actori de pe scena politică a celor două
Românii, dar și felul în care comportamentul politic de lider și-a găsit continuitatea sau nu, în
comportamentul politic de lider al lui Ion Iliescu , cel mai longeviv președinte român și primul
președinte care conduce democrația în România.
În primul capitol, denumit Atitudini și comportamente în sfera politicului. Elemente
definitorii , am ales să vorbesc despre delimitările conceptuale asupra compor tamentului
politic raportându -mă la principalii autori care au abordat acest subiect în literatura de
specialitate. Astfel, am prezentat aici mecanismele psihologice comportamentale ale
individului, maselor, conducătorilor, dar și elemente ce țin de person alitate și relațiile
interpersonale apelând la bagajul conceptual al științei politice în general și al științelor
politice de graniță în particular. Un aspect important din acest capitol îl constituie și rezistența
la influență și schimbare, o denumire tr adițională a conduitelor de criză, ce se manifestă în
diferite chipuri ajungându -se de la un exces de populism, la nașterea unui narcisism ce poate
fi fatal unui popor atunci când conducătorul acestuia pierde noțiunea și simțul pericolului.
Al doilea capitol, intitulat Cogniție, imagine de sine și percepție politică , încearcă o
trecere în revistă a conceptului de eu tratat din perspectiva relațiilor de grup în cadrul cogniției
sociale și a principalelor lucrări care abordează subiectul politic din prisma maselor, a
conducătorilor și a mizelor politice, precum „Psihologia mulțimilor” a lui Gustave Le Bon,
„Originile totalitarismului” ale Hannahei Aren dt sau „Revolta maselor” a lui José Ortega y
Gasset.

3
Tot aici am abordat subiectul imaginii de sine și reflectarea socială a concepției despre
noi înșine care de cele mai multe ori atunci când este recunoscută pozitiv de către cei din jur
și antrenată de senzația de putere, dezvoltă la liderii politici așa-numitul cult al personalității
care în loc să-i apropie de popor îi fac să devină indezirabili în inima și mintea propriilor
supuși.
Capitolul trei cuprinde studiul de caz care în prima parte începe prin a stabili foarte pe
scurt baza teoretică ce se regăsește și în primul capitol, explicând rolul atitudinilor și
comportamentelor ale unui lider politic, iar în a doua parte, analiza propriu -zisă realizată prin
colectare a, organizarea și lecturarea informațiilor despre noțiunile teoretice ce se impun a fi
studiate în subiectul de față, aceasta constituiind de fapt o primă etapă în desfășurarea
cercetării. Îmi propun ca această analiză comparată a celor doi lideri politici, Nicolae
Ceaușescu și Ion Iliescu să cuprindă cât mai multe informații reale care să vină în sprijinul
realizării unei cercetări veridice din punct de vedere academic ce își dorește să aducă în prim
plan importanța studiului atitudinilor și comportamentelor politice ale liderilor.
Considerațiile finale ale acestei lucrări înglobează principalele teme abordate cu
referire la cei doi lideri politici, nepropunându -mi însă finalul discuției pe acest subiect, ci mai
degrabă o completare a acestei dezbateri într-un spațiu mai puțin cercetat după părerea mea.
Glosarul cuprinde un mic dicționar de termeni din comunism, o parte dintre acești termeni
folosindu -i și în lucrar e pentru a exprima într-un mod și mai realist informația pe care am
dorit să o redau.

4
Capitolul I – Atitudini și comportamente în sfera politicului. Elemente definitorii
1.1 Analiza comportamentului politic – concepte fundamentale
În primul capitol al acestei lucrări vom aborda/dezvolta subiectul comportamentului
politic, temă care pare incomplet tratată în literatura de specialitate, în raport cu regimurile
politice contemporane. Vom avea în prim plan să prezentăm conceptele menționate din
perspecti va diferiților autori, dar și din propria perspectivă. Autorul David Easton preciza că
viața politică nu se poate desfășura într -un spațiu vid: de aceea ea „trebuie să fie considerată
în raport cu mediul său fizic, biologic, social și psihologic”, fiind al cătuită din interacțiuni
politice, acestea constituie „un sistem de comportamente, inserate într -un mediu, la influențele
căruia sistemul politic este el însuși expus și reacționează.” 1
În acest context se pun bazele demersului nostru, încercând să accent uăm conceptul de
psihologie politică, care nu este nici pe departe un amestec de psihologie în politică sau de
politică în psihologie, ci mai degrabă ne confruntăm cu o disciplină științifică ce are în vedere
sezizarea naturii atât de complexe a realității politice prin surprinderea tuturor procesele mai
greu dezvăluite ale universului psihic și aprofundarea diversității atitudinilor și
comportamentelor politice, prin intermediul cărora se pot înțelege și explica dinamica
manifestărilor tuturor regimurilor politice, dar și climatul politic specific personalității unui
lider politic.
Problematica mai puțin discutată a disciplinei psihologiei politice, unul dintre
domeniile hibride ale științei politice, ne îndeamnă împreună cu autorul Alexandre Dorna să
punem întrebarea dacă: „Putem considera că fațeta politică a psihologiei rezidă în gestul de a -l
determina pe celălalt să acționeze de bunăvoie, în loc să impună o atitudine obligatorie ? ”2
Demersul pe care ni l -am propus, de altfel, încearcă să analizeze atât înțelegerea
mecanismelor psihologice ale individului, maselor, conducătorilor, a normalității sau
anormalității lor, cât și interpretarea mecanismelor de natură psihologică ale societă ții
folosind o serie de metode de analiză specifice domeniului științei politice . De asemenea, ne
mai propunem ca prin trecerea în revistă a principalelor teorii, modele, abordări, să decelăm
contribuția adusă de comportamentism la descătușarea politologie i 3și nu în ultimul rând, la
îmbogățirea bagajului conceptual al științei politice în general și al științelor politice de
graniță în particular.

1 David Easton, A Framework for Political Analysis , Prentice –Hall, New York, 1963, p.19
2 Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice , Comunicare.ro, București, 2004, p.26
3 Domenico Fisichella, Știință politică. Probleme, concepte, teori i, Polirom, Iaș i, 2007, pp.80 -86

5
Comportamentul politic, începând cu anul 1944, considerat anul nașterii erei moderne,
a cunoscut o reală atenț ie din partea cercetătorilor, fiind cercetat și analizat ca un domeniu de
interes în științele politice. Ca o perspectivă de ansamblu, putem afirma că odată cu studiile și
teoriile sociologului Paul Lazarsfeld 4sau ale lui Anthony Downs în 1957 , domeniul
comportamentului politic a impus o paradigmă intelectuală solidă care s -a concretizat în
constituirea a trei școli distinte: tradiția sociologiei politice, tradiția psihologiei politice și
tradiția economiei politice, cea care a demarat o aplicare mai serioasă a conceptelor de interes
individual și raționalitate cu privire la studiul comportamentului politic al cetățeanului. Cea
mai importantă și cea mai comună caracteristică a acestor trei tradiții este interesul pentru
individ, ceea ce a făcut ca fiec are tradiție în parte să adreseze câte o provocare distinctă
capacității individului ca cetățean și în consecință și potențialului politicii democratice.
Comportamentul politic este considerat un adevărat barometru în viața politică a unei
societăți, const ituind de fapt transpunerea în practică a ceea ce înseamnă valorile politice,
conștiința membrilor societății, dar și a normelor care structurează activitatea în politică.
La nivelul fiecărei societăți putem distinge un comportament politic individual, ca re
poate fi al cetățeanului în calitatea sa de alegător sau de participant al vieții politice și un
comportament colectiv, care poate îmbrăca forma de grup, clasă, partid sau națiune. Deși
comportamentul politic se manifestă prin individ, în mod colectiv s au individual, este un
produs și un fapt social, determinat și format de către sistemul politic social și de societate în
genere. Baza orientării și declanșării comportamentului uman o constituie varietatea de
trebuințe și interese ale individului, interes ul politic fiind cel care dă de fapt sens și
semnificație activităților și implicit comportamentului politic.
C.A. Helvetius afirma că doar interesul conduce toate judecățile unui individ, iar P.H.
Holbach considera că interesul este „unicul mobil al acțiunii și conduitei umane”. 5
Parafrazând și un politolog român, putem aminti că Trofin Drăgan afirma că „interes ul politic
reprezintă trecerea omenirii din imperiul necesității în cel al libertății”.6 În procesul de
formare, modelare și dezvoltare a comportamentului unui individ , cultura și comunicarea
politică, împreună cu activitatea politică și educativă desfășur ată de către diferite instituții sau
organisme cu caracter politic, joacă un rol foarte important ceea ce face ca acțiunea partidelor
politice, a familiei, a mass -mediei și a școlilor să se detașeze prin importanță și eficiență.

4 În 1944, Paul Lazarsfeld și colegii săi de la Bureau of Applied Social Research, Columbia University au publicat
primul studiu de inspirație academică al unei campanii electorale, în care obiectul investigației era constituit de
alegă torii individuali, ceea ce a contribuit la transformarea cercetărilor cetățeniei și politicii democratice.
5 P.H. Holbach, Sistemul naturii rare despre legile lumii fizice și morale , Științifică, București, 1957, p. 277
6 Trofin Drăgan , Teoria și practica socială în România , Șiințifică, Bucureșt i, 1985, p .56

6
Cu toate acestea, termenul însuși psihologie politică a fost folosit prima dată în Franța
de către autorul Émile Boutmy (1836 -1905) sau că Hippolyte Taine (1828 -1893) face parte
dintre membrii fondatori ai acestei discipline, având o serie de preocupări legate de identitatea
psihologică a cetățenilor francezi sau că un alt pioner al analizei mulțimilor și al susținerii
rolului conducător al unui liderului politic, Gustave Le Bon (1841 -1931), scrie în 1895
Psychologie de foules , în 1910 Psychologie politique, ș.a., acestea sunt doar câteva dintre
principalele nume ilustre care au încurajat apariția preocupărilor din acest domeniu și care au
fost încadrate de către Alexandre Dorna în „matricea franceză: individualismul și mulțimile ”7.
De aceea, susține Gustave le Bon, „ cunoașterea mijloacelor ce permit popoarelor să fie
guvernate în mod util, adică psihologia politică, a reprezentat întotdeauna o problemă
spinoasă. Și este astfel cu atât mai mult astăzi, când noi necesități economice, născute de pe
urma progreselor știin țifice și industriale, atârnă greu asupra popoarelor și scapă acțiunii
ocârmuirilor lor […]. Psihologia politică se construiește cu ajutorul unor materiale diverse,
dintre care principalele sunt: psihologia individuală, psihologia mulțimilor și, în sfârș it, cea a
raselor” 8.
Autorul american G. Allport, realizează o structură a personalității, unde analizează
temperamentul sub aspect formal atât al reactivității motorii , cât și al afectivității specifice
persoanei. În concepția sa, temperamentul „ se referă la fenomenele caracteristice ale naturii
emoționale ale unui individ, incluzând sensibilitatea față de o stimulare emoțională, forța și
viteza sa obișnuită de răspuns, calitatea dispoziției sale predominante și toate particularitățile
fluctuației și intensității dispoziției, aceste fenomene fiind considerate ca dependente de
construcția constituțională, și deci în mare măsură ereditare ca origine” . 9 Astfel, G. Allport,
sesizează că temperamentul este o dimensiune dinamico -energetică a personalității umane, ce
se exprimă doar în conduită.
Studiile ulterioare au evidențiat câteva conexiuni ale reprezentanț ilor școlii
caracteriologice, exprimate în trei trăsături: emotivitate, activitate și primaritate -secundaritate
care pot fi reduse prin ana liză factorială la doi factori: primaritate -secundaritate și emotivitate ,
deschizând posibilități mult mai larg i de analiză psihologică asupra aptitudinilor politice și
temperamentului , spre deosebire de explicațiile morfo -fiziologice prezentate pe aceeași temă
de către cercetători.

7 Alexandre Dorna, Fundamentele psihologiei politice , Comunicare.ro, București, 2004, pp.89 -161
8 Gustave Le Bon , La psychologie politique, Flammarion, Paris, 1910. Psihologie politică , Antet XX Press,
Prahova, p.6
9 Gordon Allport , Structura și dezvoltarea personalității , Didactică și Pedagogică, București, 1981, p.46

7
O altă componentă a personalității este caracterul, acesta fiind alăturat
temperamentului și aptitudinilor. Pentru început caracterul reprezenta întreaga personalitate
deținând o dominantă etică, ulterior căpătând un caracter explicativ, aplicativ și descriptiv.
Într-un sens mai larg, caracterul înglobează mai multe trăsături precum convingerile și
sentimentele socio -morale, concepțiile generale despre viață și lume ale subiectului, idealurile
și aspirațiile, scopurile și conț inutul activităților desfășurate. Pe de altă parte, într -un sens mai
restrâns, caracterul ca și concept include de fapt un ansamblu închegat de atitudini.
Specialiștii din psihologie afirmă că orice individ care s -a născut și a crescut cu
educație prin i nteracțiune și comunicare cu membrii familiei, cercul de prieteni sau colegii de
școală, au tendința de a -și structura un mod anume de relaționare și reacție la diferite situații
sociale, ca urmare a unor transformări ale diverselor niveluri precum cel afectiv (sentimente,
pasiuni, emoții), cognitiv (noțiuni, judecăți, reprezentări), volitiv (perseverență, consecvență,
forță ), motivațional (trebuințe, idealuri, interese). Atfel spus, caracterul cuprinde în structura
sa factori de ordin afectiv, cognitiv, volițional și motivațional ce fac referire la existența
socială a individului și care mediază relațiile acestuia cu societate, și în general cu toți cei din
jur, evidenții nd faptul că individul poate avea un anumit profil caracterial, diferit de al
celuilalt. Astfel, trăsăturile de caracter globale 10sunt :
• originalitatea , se referă la deosebirea , specificitatea și individualitatea unui profil
caracterial de altul;
• unitatea caracterului , are în vedere păstrarea u nor anumite identități a conduitei
unei persoane, în ciuda tuturor variațiilor situaționale accidentale;
• plasticitatea , reflectă adecvarea și schimbarea structurilor caracteriale la dinamica
realității sociale (caractere mobile – care îmbină stabilitatea și schimbarea, caractere
labile – oscilante și caractere conservatoare – rigide);
• pregnanța , indică atât modul de ierarhizare a semnificațiilor și atitud inilor în cadrul
profilului caracterial general, cât și gradul de intensitate și consolidare a
componentelor dominante;
• integritatea este trăsătură corolar a celor anterioare, indică rezistența caracterului la
influențele nega tive (perturbatoare) din afară ;
• stabilitatea scopului reprezintă nivelul de ierarhizare și integrare a motivelor care
influențează orientarea generală a individului în lume.

10 Gabriela Carpinschi, Atitudini și comportamente politice , în Științe politice volumul V , Univ. „Al. I. Cuza”, Iași,
2009

8
1.2 Influ ență și schimbare
Domeniul schimbării atitudinilor a generat de -a lungul timpului un interes sporit,
întrucât chiar viața noastră cotidiană ne antrenează pe toți într -un proces amplu de schimbare
a atitudinilor. Un interes aparte manifestat față de mijloacele de persuasiune poate fi întâlnit
încă din timpul Constituției Democrației ateniene, timp de două milenii și jumătate, în care
persuasiunea a fost remarcată de către specialiști ca un obiect de studiu controversat al
cercetărilor științifice.
Cu toate că s -a epuizat o l ungă istorie de atunci, încă nu s -a definitivat o teorie general
valabilă în ceea ce privește schimbarea de atitudine, iar teoriile care deja există, nu au stabilit
încă un acord în ceea ce privește strategiile ce pot fi uzitate pentru a provoca schimbarea de
atitudine. Astfel, această situație face destul de dificilă distincția și definirea principalelor
concepte din domeniu: atitudine, persuasiune, schimbare de atitudine.
În general oamenii sunt orientați spre politică din determinarea unor factori ce țin de
individul însuși, dar și de factori externi, precum situația politică în care își exercită atribuțiile
de cetățean. Autorul francez Grawitz remarca în acest sens că „nu devii om politic în orice
țară și în orice moment, ci în funcție de situația și instituțiile cu care intri în relație”.11
Motivațiile individului care intră în politică sunt diferite, de la credința în dreptatea
socială sau cultivarea sentimentului naționa l, la setea de acaparare a puterii și reușită, însă de
obicei ele se amestecă în proporții diferite și totodată se suprapun în diverse grade de
convergență. Viziunea teoretică elitistă susține că un număr mare de oameni ce sunt înzestrați
cu calități natur ale deosebite, se străduie să câștige un statut sau un rol de excepție în viața
politică. Viziunea liberală prezintă ideea precum că în lupta politică aderă și triumfă cei mai
inteligenți, cei mai curajoși, mai îndrăzneți, mai puternici și cei mai apți pen tru muncă.
Liderul politic este considerat „motorul” sau „generatorul” elitei politice, acesta
ocupând un loc central î n sistemul relațiilor de putere, asigurând realizarea unui mecanism al
puterii politice. Cel care a introdus termenul „charismă” în vocab ularul științei politice este
Max Weber, acesta desemnând o calitate extraordinară a unui individ ce este înzestrat cu forță
sau caracteristici „supraumane”, inaccesibile pentru un muncitor de rând. Liderul charismatic
reprezintă speranțele grupului, răspu nde așteptărilor maselor, trezește entuziasmul în oameni,
corespunzând astfel și necesităților momentului în perioade de crize morale, religioase,
politice sau economice.

11 Madeleine Grawitz, Jean Leca, Traite de science politique, vol.III, L'action politique , Puf, Paris, 1985, p.35

9
Un alt politolog, francezul Roger -Gerald Schwartzenberg, analizează liderii politici cu
termenul de „vedete politice”, arătând că orice lider prin repertoriul politic se specializează
într-un rol, proiectându -și astfel o imagine pe care și -o cultivă ulterior, în jurul căreia își
dezvoltă întreaga activitate specifică. Conform cu opinia lu i G. Hermet în lucrarea sa
„Poporul contra democrației”, un lider charismatic ar e o mulțime de particularități. Acesta
accede la putere doar în virtutea unui drept istoric și nu a unui consens explicit, se „confundă”
treptat cu un proiect pe care îl întruchipează cu timpul și se legitimează doar prin destinul lui
istoric.12 Filosoful român Vasile Nazare afirmă: „Charisma unui lider constă în: prestigiu
personal aureolat de credința într -un ideal, intuiție, inspirație, imaginație, capacitate de
persuasi une, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenței scenice”.13
Alături de autoritatea charismatică mai putem distinge și o altă trăsătură definitorie
pentru comportamentul și personalitatea liderului politic. Este vorba despre prestigiu, care
este considerat drept capacitatea unui lider politic de a determina și influiența comportamentul
maselor în direcția dorită. Gustave Le Bon afirma că rolul prestigiului arată că influiența
conducătorului politic se „bazează prea puțin pe raționamentele lor și foarte mult pe prestigiul
lor. Dacă prestigiul este… știrbit, ei nu mai au nici o influiență… Mulțimea rămâne supusă
prestigiului conducătorului…”.14
Adaptabilitatea, flexibilitatea, arta de a negocia sunt și ele mijloace de a realiza o mai
bună com unicare între cercurile puterii, opoziția politică și societatea civilă. Liderul politic
trebuie să se adapteze, să se sincronizeze cu dinamica situațiilor politice concrete, să se
manifeste ca o adevărată „personalitate tranzacțională” prin stăpânirea „ar tei compromisului”
și „manevrarea oamenilor” 15 în sensul atingerii obiectivelor obținerii și exercitării în condiții
de eficiență a puterii.
Inteligența și instrucția sunt trăsături care nu ar trebui să lipsească de la un lider de
succes, acesta având nevoie și de un coeficient ridicat de inteligență emoțională, ce presupune
o stăpânire și o conștientizare a propriilor emoții, nu doar un coefic ient de inteligență ridicat
sau de performanțe academice deosebite. Anthony Giddens, susține că dacă un lider politic
utilizează limbajul emoțional, poate avea un mare efect de motivare asupra celor pe care îi
conduce, ca urmare a unei bune înțelegeri a co ncepțiilor și atitudinilor lor. 16

12 Guy Hermet, Poporul contra democrației , Institutul European, Iași, 1998, pp. 190 -193
13 Vasile Nazare, Liderul politic. Note de personalitate și tipologie , Sfera politicii, București, 2004, p.71
14 Gustave Le Bon, Psihologia mulț imilor , Anima, București, 1990, pp. 106 -107
15 Raymond Aron, Democrație și totalitarism , All Educational, București, 2001, p.99
16 Anthony Giddens, Sociologie , Bic All, București, 2001, p. 460

10
În schimb, la Daniel Goleman , inteligența emoțională sau la Gardner inteligența
interpersonală, nu sunt ereditare sau moștenite, ci se cultivă doar prin educație. 17
Energia poate fi considerată și ea o trăsătură a comport amentului unui lider politic,
deoarece face trimitere la entuziasm, la efortul și elanul de asumare a inițiativei, pe care este
obligatoriu să -l demonstreze un lider în vederea realizării intereselor și scopului urmărit. În
acest sens, remarcăm afirmația: „Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru
un țel comun este aproape o definiție a calității de lider ”. 18
Hotărârea unui lider politic exprimă și ea dorința de acțiune, voință, perseverență,
încredere în victorie, disciplină, concentrare, dar și asumarea responsabilității liderului în
raport cu toate sarcinile politice ce îi sunt încredințate sau pe care și le asumă. Filozoful
român Emil Cioran, demonstrează foarte sugestiv în lucrarea sa că: „Un mare geniu politic
trebuie să fie dominator. Dacă știe și nu poate comanda, n -are nicio valoare.”19
Profesorul canadian, Guy Rocher , în 1968 ne propunea o distincție clară între evoluția
socială și ceea ce numim noi schimbarea socială. Ca o definiție, evoluția socială reprezintă
ansamblul transformărilor pe care le cunoaște societatea în decursul unei lungi perioade, care
depășește de cele mai multe ori câteva generații, și care are un efect cumulativ ce descrie
tendința generală a sensului mișcării. Schimbarea socială în schimb, este mai degrabă o
transformare ce se observă ușor și care poate fi verificată pe o perioadă destul de scur tă de
timp, fiind totodată și localizată geografic și chiar plasată într-un cadru socio -cultural. După
Rocher, schimbarea socială ține seama de patr u trăsături fundamentale: este structurală, se
manifestă ca un fenomen colectiv, este durabilă având și cara cter de permanență și poate fi
descrisă și ca o transformare în timp.
Conform celor patru trăsături, deducem că schimbarea socială poate afecta cursul
firesc al istoriei unei societăți și sensul activităților tuturor actorilor sociali, făcând posibilă
apariția agenților schimbării, ca elemente active și factori de progres , având totodată rolul de a
identifica ritmul schimbării prin propagarea unor valori, idei, inovații sau stiluri
comportamentale mai noi. Așadar, pornind de la analiza lui Rocher, putem ofe ri o definiție
schimbării sociale, prezentând -o ca fiind o transformare observabilă în timp, ce afectează
într-o manieră care nu poate fi efemeră sau provizorie, funcționarea și structura organizării
sociale a unui grup sau a unei colectivități și care poa te modifica întreg cursul unei istorii.
Doar schimbarea unor idei, opinii ce afectează grupuri mari poate fi numită schimbare socială.

17 Vasile Nazare, Liderul politic. Note de personalitate și tipologie , Sfera politicii, București, 2004, p.76
18 D. Carnegie, S.R. Levine, M.A. Crom, Liderul poți fi tu , Curtea Veche, 2002, pp. 197 -201
19 Emil Cioran, Schimbarea la față a României , Humanitas, București, 1990, p. 166

11
Un aspect important îl constituie rezistența la schimbare, o denumire tradițională a
conduitelor de criză, ce se manifestă în diferite chipuri ajungându -se de la un exces de
populism, la nașterea unui narcisism colectiv. Autorul Christopher Lasch prezintă
personalitatea narcisistă și definește practic rezistența la schimbare, ca pe o construcție
identitară într -o soc ietate manipulată.
Schimbarea, ca fenomen social -psihologic, a condus la un număr însemnat de
cercetări, ajungându -se la enunțarea a două ipoteze de lucru:
1. toate forțele ce se opun unei schimbări sunt reunite, de cele mai multe ori, prin
situații și strate gii ritualice, din categoria de tip parental;
2. această parentalitate se regenerează și este întărită de construcția unor
indicatori cantitativi, ca de exemplu ceremoniile, vizitele sau diversele tipuri de
schimburi central -periferice ( Forsé , 1991).
De altfe l, orice schimbare implică și transformarea profundă și bruscă a unui sistem
aflat în echilibru, ca atare poate presupune și o ruptură până la așezarea sistemului într -un
echilibru nou. Schimbările mai pot provoca și stări de tensiune psihologică la nivelu l oricărui
membru al colectivității, sentimente confuze dublate de nostalgia față de trecut sau chiar
anxietate. Tendița de a menține poate fi derivată din comportamentul de retragere manifestat
de oricare sistem, social sau uman, c e se confruntă cu atacur ile din afară, manifestându -se prin
nevoia sau dorința de claritate și coerență , rezultând chiar și din teama unor experiențe noi sau
din cauza inconfortului psihic provocat.
Rezistența la schimbare are numeroase ancore pe care autorul G. Watson – 1967 (î n
Adrian Neculau, 1996) 20le-a clasificat în opt forțe de rezestență la schimbare. Așadar, vorbim
despre percepție și retenția selectivă (decuparea unor percepții în funcție de stereotipuri și
prejudecăți), homeostazie (tendința către echilibru a oricărui organism), respectul acordat
tradițiilor, neîncrederea de sine, obișnuință (preferința familiarului), prioritate (relevarea unei
prime situații de criză), dependență în fața opiniilor egalilor și superiorilo r, nesiguranță și
reaîntoarcerea spre trecut.
Ca o completare (citată în același loc) , în 1974, autorii Gerhard Eichholz și Everett
Rogers au prezentat cele opt reacții de refuz ale schimbării: refuzul din ignoranță sau din
capriciu , refuzul cu scopul men ținerii unui status -quo sau dintr -un conformism față de
colectiv, refuzul din cauza relațiilor interpersonale sau datorat de experiența de viață a
celuilalt, refuzul prin substituție generat de lipsa utilității .

20 Adrian Neculau, O perspectivă psihologică asupra schimbării , în Psihologie socială. Aspecte contemporane ,
Polirom, Iași, 1996

12
1.3 Personalitate și relațiile interpersonale
Pentru a putea analiza corect personalitatea, avem nevoie încă de la început de o
definire clară și precisă a termenului. Așadar, cei mai mulți cercetători ai personalității fac
apel în mod frecvent la ideea că „personalitatea es te unică și nerepetabilă”. I se oferă
personalității atributul de „individualitate”, ceea ce accentuează trăsăturile particulare ale sale,
manifestându -se în comportamentul, acțiunile și interacțiunile unei persoane. Personalitatea s –
a dezvoltat în timp ca o construcție psiho -socială, însă ea poate fi privită și dintr -o perspectivă
constructivistă, punct de vedere ce a apărut recent în procesul interacțional, dar având
precursori din toate timpurile.
În 1929, Pierre Janet afirma că: „personalitatea reprezi ntă un ansamblu de operații, de
acte mici și mari, care servesc individului pentru a construi (s.n.), menține și perfecționa
unitatea sa și distincția sa față de restul lumii”, făcând precizarea că distincția este „în primul
rând socială, apoi materială”. Un alt autor, ceva mai aproape de zilele noastre, Frankl, scria în
1971 despre personalitate, considerând că omul „se construiește el însuși”, „factorii” fiind
defapt „materia brută” pentru opera de autoconstruire prin fapte. Sarah Hampson, în anul
1982 co ncluziona că perspectiva conceptului constructivist al personalității își are cheia în
acceptarea trăsăturii de personalitate ca un concept categorial, iar în 1984 avansează ideea
cum că există trei componente ce pot fi identificate în termenul „construcți e”. Primul
component se bazează pe comportamentul pe care actorul, ca individ biologic distinct, îl
aduce pe scena socială, urmat de semnificațiile pe care le atașează acestui comportament
actorul însuși și de semnificațiile atașate comportamentului actoru lui de către ceilalți.
În termenii trăsăturilor, personalitatea comunică și rezumă semnificația
comportamentelor, fiind socialmente alcătuită din comportamentele actorului și din
semnificația acestui comportament dată de către observatori și de actorul însuși. În centrul
conceptului de personalitate văzut ca o construcție socială se află „competența” omului de a
se vedea așa cum îl văd alții. Pentru a dobândi capacitatea de a se observa întorcându -se spre
sine este practic cucerirea conștiinței de sine21. V. Pavelcu în 1970 afirma că paradoxul
cunoașterii de sine este următorul: cu cât ești mai departe de mine, cu atât ești mai aproape, în
felul acesta putem să ne facem o impresie clară despre imaginea noastră în viziunea celorlalți.
Concepția constructivi stă a fost utilizată și în analiza comportamentului actorului cotidian, din
trei perspective diferite de cea a cercetătorului.

21 „Ființa noastră conștientă de sine acoperă ființa noastră co nștientă a experienței actuale în felul în
care a fi transcede pe a avea ”. (Eysenck, 1983)

13
Personalitatea este abordată din perspectiva personalității teoreticianului, din
perspectiva observatorului cotidian, dar și din perspectiva proprie a subiectului, unde primele
două lasă impresia că se contopesc. Această teorie este susținută în 1982 de către S. Hampson
care afirma că: „personalitatea este cel mai bine privită ca o construcție formată din
contribuțiile celor trei p erspective”.
Autorii Buss și Craik propun în 1986 teoria „frecvenței actului”, o formulă ușor
revizuită a trăsăturilor de personalitate, care se sprijină pe ideea că actele evaluate de
observatori au potență cauzală separat de acele construcții dispozițion ale (formulări ce descriu
„rezultanta socio -culturală” a actului), ce sunt impuse de către participanții cu rol de
observatori sau de către cercetători. Reputația observatorului în tot acest demers, împreună cu
caracteristicile lui și cu vivacitatea unor a numite acte pot să influiențeze concluziile sociale
ale evaluatorului. Autorii Stringer și Bannister în lucrarea ( Constructs of Sociability and
Individuality , 1979) aduc în prim plan „moștenirea socială”, discutată în plan istoric și
ontogenetic, „corolaru l socialității” și cel al „comunității”, locul central în ceea ce privește
conceptul de „rol” în formarea constructelor personale. Traseul de la act la „construct” este de
cele mai multe ori marcat de modificările tehnologice care schimbă la rândul lor
comportamentele și atitudinile zilnice. De exemplu termenul „tehnocrat” descrie individul
care a implementat în comportamentul său zilnic competențe teoretice și abilități practice
specifice aceluia care manipulează și stăpânește tehnica modernă.
Inevitabili tatea trăsăturilor a stat sub semnul interesului real al abordării omului
concret, consecința acestei orientări pentru „teoria trăsăturilor” fiind adesea considerabilă,
întrucât acum două -trei decenii, personalitatea se identifica cu o mulțime de trăsături
organizate ierarhic. Parafrazându -l pe Lazarus, cel care afirma în 1963 că „cel mai simplu
mod de a descrie personalitatea unui om, scria un cercetător, este identificarea tiparului
comportamental și etichetarea lui cu denumirea de trăsătură… În abordarea trăsăturii,
identificăm cele mai importante caracteristici ale personalității umane și analizăm organizarea
lor”, putem concluziona că diferențele individuale erau relevate de descrierea organizării
trăsăturilor dintr -o psihogramă. Un al autor ca re accentuează teoria bazată pe trăsături,
formulează fără echivoc că „teoria personalității se ocupă de trăsături” (Hofster, 1984). Mai
recent, definirea trăsăturilor a fost pusă pe seama „actelor” comportamentale, „caracteristica
definitorie a personalit ății este nivelul de activism…”, scrie Paul Popescu – Neveanu (1987),
iar un cercetător american le poate identifica ca drept „părți ale evenimentului social”,
considerând că ele pot fi redate sub formă de caracteristici ce se încorporează în schema unui
scenariu sau eveniment (John, 1986).

14
Psihologia contemporană cuprinde o varietate de sisteme de modelare a personalității.
Motivația, voința sunt doar câteva componente alături de aptitudini, temperament și caracter.
De cele mai multe ori, motivația este văzută fie ca un ansamblu de motive, fie ca proces al
mobilizării sau orientării către acți une, însă noi ne referim aici la motivația politică, înțeleasă
ca o formă specifică a motivației ce poate transforma o ființă umană, dintr -un subiect pasiv,
care est e supus influențelor externe, într -unul activ și selectiv, ce are un determinism intern
propriu în direcționarea și declanșarea comportamentelor și acțiunilor politice.
Pentru înțelegerea gradului de organizare a personalității la general, în special a
personalității politice, dar și a faptului că motivația este înțeleasă ca o lege generală de
funcționare și organizare a întregului psihic uman, vom analiza mai jos, atât structura, cât și
tipurile de motive ce asigură reglarea optimă a diverselor acțiuni uma ne.
Cu alte cuvinte, din structura motivației 22 fac parte următoarele elemente:

• scopurile sunt anticipări, proiecții ale punctului terminus al unei acțiuni;
• interesele sunt cele care ilustrează orientarea activă, relativ stabilă a personalității
către anumite persoane, domenii de a ctivitate sau obiecte;
• trebuințele reprezintă expresia psihică a necesităților înnăscute sau dobândite ale unui
individ ;
• dorințele apar când trebuințele devin conștiente de obiectul lor. Un exemplu este
reprimarea dorinței c e a fost apreciată de Sigmund Freud 23 ca o modalitate
inacceptabilă de tratare a unui individ din punct de vedere moral și social;
• impulsurile sunt cele care apar odată cu trebuințele și se manifestă din punct de
vedere fiziologic prin apariția excitabilități i accentuate a centrilor nervoși
corespunzători. Din punct de vedere psihologic, se manifestă printr -o stare de activare,
tensiune și pregătire a acțiunii ;
• intențiile se referă la orientarea motivului spre scopuri, proiecte sau spre ceea ce
încearcă să facă in dividul . Acestea se grupează în: intenții imediate sau pe termen
scurt și intenții pe termen lung .

22 Gabriela Carpinschi, op. cit, în loc. cit, p. 44
23 Conform teoriei lui Freud, visul ar putea fi o realizare deghizată, mascată a unei dorințe refulate, reprima te.
Pentru acesta, cauza visului este o dorință, iar conț inutul visulu i este realizarea respectivei dorinț e. Dar
realizarea acestei dorinței este deghizată, mascată, în conținutul visului, din două motive: pe de o parte aceasta
permite o descărcare inofensivă a energiei reprimat e de dorința interzisă , iar pe de altă parte, disimularea
adevă ratei naturi a dorinț ei, permite persoanei care visează să doarmă în liniște. Acest lucru îl conduce pe
Freud, în final, la concluz ia că visul este o tentativă de realizare a dorinț ei refulate .

15
Clasificând motivele, am observat că ele nu pot acoperi totalitatea cerințelor umane și
nici complexitatea vieții sociale, astfel sub aspec tul genetic, putem diferenția câteva tipuri de
motive:
• motivația înnăscută sau motivația primară se asociază cu procesele de maturizare,
dezvoltare și homeostazie biologică în cadrul unui organism , fiind determinată genetic
și având aceeași dinamică și configurație la toți indivizii.
• motivația dobândită sau secundară este specifică omului, deoarece cunoaște un
amplu proces de permanentă evoluție, dobândind totodată forme, conținuturi noi , pe
măsură ce conținuturile mediului socio -politic -economic -cultura l-spiritual se
diversificau. După principiul ierarhizării, toate nivelurile mai vechi genetic vorbind,
adică cele inferioare sunt subordonate funcțional nivelurilor care din punct de vedere
genetic sunt mai noi și mai superioare.
Ca o concluzie, putem cons tata că motivația primară este subordonată motivației
secundare. După conținutul lor, există o gamă variată de motive precum: spirituale, sociale,
motivele Eu -lui, biologice, fiziologice, materiale și informaționale.
Făcând o analiză a conceptului de perso nalitate, am constatat că orice individ are
personalitatea sa, în genere o personalitate de natură psihologică, fie ea activă sau deficitară,
normală sau nu, cu unele trăsături ce reflectă specificitatea personală a respectivului individ.
Nu toată lumea po ate avea o personalitate reprezentativă, așa cum solicită societatea
personalității noastre. De fiecare dată un individ are tendința de a se sprijini atât pe nivelul său
interior, adică personalitatea, dar și pe nivelul exterior care este de fapt personaju l. În procesul
devenirii și modelării unui individ, a existat întotdeauna o interferență mai subtilă între ceea
ce numim factori sociali și factori personali.
Așadar, constatăm că fiecare individ este cu personalitatea sa, de -a lungul timpului
acesta jucâ nd diferite roluri pe scena vieții sociale, putându -se exterioriza în pielea mai multor
personaje. Împreună și cu alți autori24, putem remarca faptul că persoana și personajul nu sunt
altceva decât două ipostaze reprezentative pentru ființa umană. Dacă ne imaginăm că
persoana este o creație unică, atunci cu siguranță personajul devine masca sa. Altfel spus,
personajul este cel care se formează suferind anumite modificări pentru a deveni ca persoana.
În schimb, persoana, pusă în raport cu un interes sau o tr ebuință, are tendința de a -și
exterioriza comportamentele. În final nu ne rămâne decât să reținem că personalitatea
influențează personajul, acesta fiind văzut ca o exteriorizare a persoanei.

24 Ion Alexandrescu, Persoană , personalitate, personaj: insul în dinamica devenirii, Junimea, Iași, 1988

16
Capitolul II – Cogniție, imagine de sine și percepție politică
2.1 Eul în cogniția socială
Cercetăril e ultimelor două decenii au reușit să impună eul ca unul dintre subiectele
preferate în studiul psihologiei sociale contemporane. Cariera științifică a conceptului de eu s-
a desfășurat și a debutat de fapt, punând accentul pe caracterul social al eului, tratându -l din
perspectiva relațiilor între grupuri și a teoriei categorizării. Odată cu adoptarea metodologiei
cognitiviste, a devenit posibil ă și studierea empirică a eului. De aceea, ne propunem ca mai
departe să abordăm subiectul eului în cadrul cogniției sociale.
În momentul publicării lucrării The Concept of Self , autorul K. Gergen considera eul
ca fiind încă „un concept în așteptarea unei paradigme”. Psihologia cognitivă făcuse mai
înainte progrese spectaculoas e cu privire la explorarea funcționării mentale, plecând de la
premisa că ființa umană își construiește activ imaginea lumii, devenind esențială pentru
evoluția în mediu. Psihologii sociali au preluat însă ideea potrivit căreia, cine vrea să înțeleagă
comp ortamentul, trebuie să știe cum individul își organizează și reprezintă mental lumea.
Perspectiva cognitivistă a câștigat foarte repede teren în fața analizelor fenomenelor psiho –
sociale, astfel încât, Zajonc și Markus (1985) au apreciat că s tudiul comport amentului social
ar putea fi înlocuit de psihologia socială cu expresia studiul spiritului social (social mind).
În psihologia socială, eul s -a impus ca o temă esențială, fiindu -i consarate studii
importante precum lucrările lui Bem în domeniul auto -perce pției, dar și cercetările lui M.
Snyder asupra self -monitoring25. În lucrarea „Psihologia maselor și analiza eului”, Freud
constata că „ Celălalt joacă întotdeauna în viața individului rolul unui model, al unui obiect,
asociat sau adversar, iar psihologia individuală se prezintă totodată și ca o psihologie socială,
într-un sens mai larg, dar pe deplin justificat, al cuvântului”.
Prezentarea sinelui este un obiect special al competenței sociale, fiind important nu
doar pentru respectul de sine al interactorilor, ci și pentru a -i învăța pe ceilalți cum să se
comporte. Imaginea de sine este de fapt ansamblul tuturor ideilor pe care un individ le poate
avea despre el însuși, inclusiv despre trăsăturile de caracter, rolul în societate sau corpul său.
Prezentarea față de sine reprezintă comportamentul care vizează influențarea directă a
maniere în care suntem văzuți de către ceilalți, respectul față de sin e fiind de fapt limita până
la care un individ poate avea o părere bună despre el însuși.

25 Prin „self -monitoring”, Snyder explică capacitatea unei persoane de a exercita control, în funcție de situație,
asupra auto -prezentării, verbale/non -verbale.

17
Eul este considerat un concept asociat psihologiei personalității, fiind și cel care
ghidează comportamentul unei persoane, efectele personalității eului ieșind în e vidență cel
mai mult în mediul social. Prin modalitățile de autocunoaștere, oamenii dobândesc informații
despre propriile persoane comparând calitățile proprii cu calitățile celor din jur. Cele mai
recente studii și teorii ale afectivității acordă o deoseb ită importanță cogniției, luând în
considerare dependența existentă dintre experiențele emoționale și interpretarea în mod
subiectiv a situațiilor generatoare. Vom enunța mai jos două dintre cele mai cunoscute teorii
cu privire la modalitățile de autocunoa ștere.
1. Teoria celor doi factori emoționali sau Teoria Schachter (1962) . Autorul acestei
teorii, Staneley Schachter, consideră emoția ca pe o rezultantă a doi factori: trăirile
fiziologice și atribuirea unor cauze pentru aceste trăiri la nivel fiziologic. În
momentul în care un individ trăiește o emoție la nivel fiziologic, acesta este tentat
imediat să identifice și sursa generatoare a acestei stări. Atribuind o cauză acelei
trăiri fiziologice particulare, persoana își autodetermină practic emoția. Conform
teoriei lui Schachter, atracția interpersonală este definită astfel: Când cineva
experimentează intens o trăire fiziologică în prezența unui personaj atrăgător,
acesta poate să -și atribuie trăirea respectivei persoane și să se simtă puternic atașat
de ea. Cercetarea inițială din 1962 a promovat teoria celor doi factori și a
evidențiat faptul că atunci când o persoană experimentează arousalul fiziologic,
caută de fapt să identifice sursa, care în schimb, va determina experiența
emoțională (Schachter și Sing er 1962).
Chiar dacă teoria celor doi factori a lui Schachter a obținut din partea celor mai mulți
cercetători un suport relativ scăzut, totul s -a transformat într -un stimulent pentru psihologi
care au devenit interesați și mai mult de domeniul bazelor cog nitive ale emoției. Din
perspectiva cognitivistă, una dintre cele mai „pure” teorii ale emoției este:
2. Teoria evaluării cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991). Asemenea
teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoția unui individ depi nde de
interpretarea și de evaluarea făcută de către acel individ asupra situației în care se
află. Elementul de noutate, spre deosebire de teoria celor doi factori este oferit de
diminuarea importanței arousal -ului fiziologic. Perspectiva cognitivistă asu pra
afectivității nu este considerată un element de noutate. Doi indivizi care sunt puși
în aceeași situație sau în fața aceluiași eveniment, pot face evaluări total diferite,
evenimentele căpătând astfel, pentru fiecare individ în parte, „coloraturi afect ive”
și semnificații distincte.

18
Conținutul conceptului de sine (self -concept) este structurat din punct de vedere
congnitiv din totalitatea informațiilor despre propria persoana (informații ce sunt legate de
trăsăturile de personalitate, aspectele fizice ale propriei persoane, aspectele cu privire la
statutul social – bunuri deținute, poziții sociale ocupate) și din punct de vedere afectiv din
stima de sine (o evaluare afectivă generală a propriei persoane) și atitudinea față de sine (o
evaluare afectivă î n situațiile specifice). Cogniția socială pune mai mult accentul pe aspectele
cognitive ale eului, pe când psihologia socială tratează ideea de psihic sub trei aspecte:
afectiv, cognitiv și comportamental.
Orientarea cognitivistă s -a impus și mai mult odat ă cu distanțarea față de
asociaționism, curent care abordează printr -o manieră diferită funcția de cunoaștere a
psihologiei umane. Diferența dintre cele două tipuri de abordare a psihicului uman o face
conceptul de schemă. Toate teoriile schemei au fost ma rcante pentru progresul încercărilor
psihologilor de a explica viața mentală. Neisser înțelege schemele ca niște unități cognitive
centrale din sistemul uman de procesare a informației. O proprietate foarte importantă a
schemelor este concretizată în stabi lirea informației ce va fi actualizată sau codificată în
memorie. De obicei, ele permit un tratament mai elaborat și mai rapid al informației.
În mod tradițional, în cogniția socială, se disting trei clase de scheme sociale: scheme
de persoane, scheme de r oluri și scheme de evenimente (Taylor și Crocker, 1980). În prima
categorie sunt cuprinse și schemele despre sine. Cercetătorii psihologi au tot încercat să dea
explicații în ceea ce privește influența schemelor asupra memoriei informației, demonstrând
totodată că nu numai acest concept de sine e un ansamblu de scheme sau o schemă, ci și că
aceste scheme pot fi ilustrative, exemplare pentru schematicitatea funcționării cognitive.
Hazel Markus, în studiul său lansat în 1977, a explicat natura schematică a cu noașterii
despre sine, dar și intervenția masivă a cunoașterii în tratamentul informației. Autoarea
americană a cercetat conceptul de sine înțelegându -l ca pe un sistem de scheme26 despre eu,
indivizii acumulând cunoștințe despre ei înșiși sau despre felul în care s -au manifestat
comportamental în diferite circumstanțe, pe care le organizează ulterior în structuri relativ
stabile. Schemele despre sine se constituie bazându -se pe observația propriei persoane în
diferitele situații, contribuind la fixarea de noi cunoștințe despre sine. Ca orice altă schemă
din arsenalul cognitiv al unui individ, schemele despre sine se comportă ca mecanisme
selective care triază informația prezentă. Astfel, H. Markus a dovedit că schemele despre eu
ghidează trat amentul informațiilor la propria persoană, afectând calitatea și timpul procesării.

26 Schemele despre sine fac referire la aspectele comportamentelor ce au relevanță pentru individ și
organizează în așa fel cunoașterea despre sine, încât acesta să se poată servi ușor de ea.

19
Cercetătorii au demonstrat că eul poate fi chiar cea mai elaborată și mai extinsă
structură din memoria umană. Ca reprezentare a eului în memorie, Markus și Sentis (1982)
prezintă trei alternative, însă doar una este compatibilă cu funcționarea eului ca o structură
cognitivă. Una din concepții este ca eul să nu mai fie reprezentat în memorie separat, ci orice
informație care -l privește să fie distribuită către alte structuri de cunoaștere. În altă oridine de
idei, concepția care se bucură de susținerea empirică cel mai mult tratează eul ca pe o
structură reprezentată separat în memoria individului.
În modelul care a devenit deja clasic al autorilor Bower și Gilligan (1979), e ul este
perceput ca un nod în rețeaua memoriei. Acesta se află în conexiune și cu alte noduri care
conțin diferite informații episodice sau semantice. Există și concepte care se asociază cu el
doar în mod indirect, așa încât informația pe care o conțin est e regăsită doar prin inferență.
Trăsăturile structurale ale personalității empatizează și cu un subset al cunoașterii declarative
(care include propoziții episodice și semantice), pe când trăsăturile dinamice constituie un
subset al cunoașterii procedurale , în baza căreia se realizează transformarea cunoașterii
sociale într -un comportament interpersonal. Acest model al eului ca rețea asociat ivă, a avut
două mari obiecții. El presupune conceptul de sine ca o unitate monolitică, însă obiecția nu
poate fi înde părtată, doar dacă se admite o „ierarhie a conceptelor de sine contextualizate”.
Fiecare nivel poate corespunde cunoașterii de sine în diferite situații sau împrejurări.
Conceptul eului ca prototip este prezentat mai cu seamă în lucrările lui Tim Rogers,
psiholog canadian și în ale colaboratorilor27 săi. Posner și Keele (1970) au arătat că subiecții
cărora li s -au cerut să memoreze mai multe figuri alcătuite din puncte așezate aleator pe
cartonașe, tind să rețină un model unic pe care îl vor utiliza la sarc inile de memorie ulterioare.
Impresia dată de déjà vu, indicarea greșită a trăsăturilor din a doua prezentare a fost numită
„efectul de alarmă falsă” fiind pus în evidență și în domeniul cunoștințelor despre eu.
Cercetătorii au constatat că aceste alarme f alse se înmulțesc cu cât adjectivele devin mai auto –
descriptive. Încă o dovadă empirică a funcționării eului ca un prototip o constituie „efectul U
răsturnat” sau „efectul prototip”. Judecățile de auto -atribuire a adjectivelor care caracterizează
într-o ma re măsură propria persoană și judecățile care privesc adjectivele accentuat non –
prototipice se emit mult mai repede comparativ cu deciziile care se referă la adjectivele
moderat auto -descriptive.
„Eul ar acționa deci ca un prototip cognitiv ce conține o c olecție de trăsături pe care
persoana le percepe ca descriind -o.”28

27 Rogers, Kuiper și Kirker (1977); Rogers (1981); Kuiper și Derry (1981)
28 Rogers (1981)

20
Cercetările mai vechi din psihologie au avut ca interes prioritar conceptul de sine
general, văzut ca stabil, atribuind fațetelor lui specifice un rol minor. De exemplu, Carl
Rogers, a desc ris eul ca fiind consistent și organizat, însă a semnalat și posibilitățile lui de
schimbare. G. Allport este reprezentantul cel mai cunoscut și avizat al concepției potrivit
căreia eul este un nucleu dur al personalității, o structură unitară. De cealaltă parte, tradiția
sociologică prezintă eul ca fiind schimbător, activ și chiar multiplu, evoluția persoanei într -un
mediu social impunând un concept despre sine mai maleabil și dinamic. Studiile și cercetările
efectuate în aria cogniției sociale împacă aspe ctele de fluiditate și stabilitate, încercând să
recunoască tot mai mult variațiile conceptului de sine. Conceptul de sine de moment sau eul
de lucru este conceput ca o structură temporară, ce derivă din colecția concepțiilor despre
sine, a cărei configura ții sunt determinate de evenimente sociale actuale. Distincția dintre
concepțiile provizorii despre sine și structura stabilă se bazează pe accesibilitatea diferită în
memorie. Datorită importanței lor, reprezentările care fac parte din nucleul eului sunt în mod
constant disponibile sau „cronic accesibile29”.
Se pune întrebarea dacă eul este o structură unică, fără a fi o analiză cu tentă
speculativă, și se prezintă eul, conceput sau nu ca structură de cunoaștere, ca fiind privit
întotdeauna ca ceva ieșit din comun, ca ceva misterios , ca o entitate ce domină viața psihică a
unei persoane, singura răspunzătoare de comportamentul ei. Cercetările realizate din
perspectiva cognitivă încă se străduiesc să dezlege această întrebare, având în vedere că
prim ele rezultate indicau că eul este departe de a fi una dintre multele structuri care pot fi
activate în prelucrarea informațiilor sociale. Greenwald și Banaji (1989) arată că eficiența
structurilor eului în recuperarea informațiilor codate referitoare la si ne, poate fi explicată în
termenii proceselor de memorie obișnuite. Așadar, eul ar fi doar un „corp de cunoștințe
polarizate evaluativ, foarte familiar și foarte organizat”30. Funcționarea eului ca un punct de
referință social, nu furnizează niciun argument mai puternic în favoarea tezei unicității, acesta
doar servește ca punct de referință în diferite contexte sociale, de exemplu în mod obișnuit
comparațiile între prieteni îl folosesc ca standard, însă aceasta nu se întâmplă chiar în toate
comparațiile soc iale pe care le face un individ. El se utilizează în mod frecvent în
interpretarea unei informații sociale, dar nu posedă proprietăți unice ce l -ar deosebi între alte
puncte de referință cognitive. Toți susținătorii ideii conform căreia eul ar putea avea a numite
proprietăți speciale , chiar dacă mai invocă și influența lui profundă în tratamentul
informațiilor și relațiilor unice cu afectivitatea și motivația, au devenit dintr -o dată minoritari.

29 Markus și Kunda (1986)
30 Greenwald și Banaji (1989)

21
2.2 Indivizi -mase -conducători -mize politice
Crizele politice ce au zguduit societatea precapitalistă au stat la baza recunoașterii
omniprezenței și rolului semnificativ al maselor în istorie. Vorbim chiar despre căderea
vechiului regim, care a reușit să antreneze înlocuirea, ba chiar și distrugerea unor credințe
intelectuale, religioase, economice și politice, dar și existența unor instituții spirituale păstrate
încă din Evul Mediu. La toate acestea au fost adăugate „lovituri” repetate îndreptate către
popor, aglomerarea urbană, destrămarea familiilor și transform area lor în mulțimi, în gloate
ale căror acțiuni s -au rezolvat doar în stradă prin acte de violență duse la extrem. Odată cu
toate aceste evenimente, la baza marilor răsturnări și la construirea viitoarelor societăți a stat o
forță nouă, „forța mulțimilor” . „Îndărătul unor astfel de evenmente – susține Le Bon –
regăsești, întotdeauna, sufletul mulțimilor.”31 Dacă stăm să analizăm, în spatele acestor
bulversante transformări nu se mai află puterea monarhilor sau a regilor, cei care temporizau
sau accelerau as emenea manifestări, ci stă un al tip de conducători care au voința exacerbată,
unii chiar cu probleme grave de sănătate mintală, „nevrozați, surescitați, semi -alienați, care
trăiesc în zone învecinate cu nebunia”32, unii cu credința oarbă, care au supus „gl asul
mulțimilor”.
Este cunoscut faptul că instituțiile, puterea, reprezentanții săi, constrâng și
manipulează pe guvernanți, așa încât mult mai importante devin exacerbarea pasiunilor, a
credințelor, a imaginației acestor mulțimi „seduse” ce împing puterea în mâinile unui singur
individ sau în „mainile nimănui”. Pentru a înțelege și mai bine care este obiectul psihologiei
maselor, propunem o următoare definiție: Domeniul psihologiei maselor are în vedere
studierea dependențelor duble, a tuturor interacțiuni lor dinamice dintre psihologiile
individuale și psihologiile colective, care se manifestă în același timp și în diferite spații, cu
scopul interpretării și înțelegerii adecvate a comportamentelor politicii de masă și a opiniei
publice (relațiile dintre: el ite-putere, mase -elite, mase -putere, mase -istorie, mase -religie etc).
Pentru filosoful spaniol José Ortega y Gasset, mulțimea ca valoare cantitativă și masa
ca valoare calitativă sunt „ceilalți, <toți>, colectivitatea, societatea – adică: nimeni anume”.33
În lucrarea Revolta maselor, J.O.y Gaset face mențiunea că aspectul cantitativ și vizual al
conceptului de mulțime este subliniat „într -o terminologie sociologică în care am descoperi în
el (în concept) ideea de masă socială”34.

31 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , Anima, București, 1990, p.42
32 Ibidem, p.66
33 José Ortega y Gasset, Omul și mulțimea , Humanitas, București, 2001, p. 10
34 José Ortega y Gasset, Revolta maselor , Humanitas, București, 2002, p. 5 0

22
În lucrările sale, Psihologia mulțimilor (1895) și Psihologie politică (1910), Gustave
Le Bon folosește frecvent noțiunea de mulțime, pe când noțiunea de masă o regăsim doar în
sintagma „masa muncitoare”. Le Bon dă o definiție obișnuită mulțimii, fiind „o adunare de
indivizi oarecare, indiferent ce naționalitate, profesiune sau sex au, indiferent, de asemenea,
de împrejurările ce -i reunesc întâmplător”.35 Același autor, menționează dintr -o perspectivă
psihologică ideea că, privită ca „o aglomerare de oameni, capătă caracterist i noi, extrem de
diferite de ale fiecăruia din indivizii ce o compun. Se formează astfel un suflet colectiv,
desigur temporar, dar reprezentând caracteristi foarte clare. Colectivitatea devine atunci […] o
mulțime pihologică. Ea constituie o unică ființă ș i se supune legii unității mentale a
mulțimilor ”.36
Profesorul Serge Moscovici afirmă că: „de fiecare dată când indivizii se adună laolaltă,
se observă cum se creează și începe să se manifeste ca o mulțime. Se întretaie, se amestecă, se
metamorfozează. Cap ătă o natură comună care o înăbușă pe a fiecărui, acceptă impunerea
unei voințe colective care readuce la tăcere voința fiecăruia în parte”37. În ceea ce privește
conceptul de masă, cercetătorul spaniol Gasset susține următoarele: „[…] Așadar, trebuie
evita t a înțelege prin masă numai sau în primul rând <masele muncitorești>. Masă este
<omul -mediu>”.38
La rândul său, Elias Canetti surprinde faptul că: „de îndată ce te -ai predat masei, nu te
mai temi de atingerea ei. La modul ideal, acolo sunt cu toții egali. Nu mai contează nici o
diferență, nici măcar cea dintre sexe […] Cu cât oamenii se înghesuie unii în alții mai tare, cu
atât se simt mai siguri că nu se tem unii de ceilalți. Această transformare a fricii de atingere
aparține masei”.39 Pe de altă parte, Mic hel-Louis Rouquette apreciază masa drept „produsul
structurat al unei identități de determinări ecologice și ideologice”40.
Le Bon, în 1895 a realizat o caracterizarea a trăsăturilor mulțimii, diferențiind între
caracteristicile generale, comune pentru indivizi și colectivitate, și pe cele specifice,
aparținând doar colectivității. Dintre trăsăturile specifice, observabile pent ru orice mulțime,
Gustave Le Bon menționează următoarele: mobilitatea, impulsivitatea, iritabilitatea,
exagerarea și simplismul în sentimente, incapacitatea de a raționa, intoleranța, absența
judecății și a spiritului critic, conservatorismul și autoritari smul ș.a.

35 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , Anima, București, 1990, p.12
36 Ibidem, pp. 12 -13
37 Serge Moscovici, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei , Universitatea « Al. Ioan Cuza » , Iași, 1994,
p. 72
38 José Ortega y Gasset, Revolta maselor , Humanitas, București, 2002, p.5 0
39 Elias Canet ti, Masele și puterea , Nemira, București, 2000, p.6
40 Michel -Louis Rouquette, Despre cunoașterea maselor. Eseu de psihologie politică , Polirom, Iași, 2002 , p.16

23
Se observă că în secolul al XIX -lea, în paralel cu înflorirea din punct de vedere
economic a societății, cu aplicarea democrației liberale și realizările tehnice, triumfă și
domină masele, crescând nivelul lor de viață. Filosoful spaniol Gasset, a disecat radiografia
acestui tip de „om -masă” și a sesizat câteva trăsături ce întregesc tabloul schițat de G. Le Bon.
„Omul mediu” nu are nicio restricție, nu ține seama de nimeni, proclamă și impune dreptul
mediocrității, se consideră superior tuturor p entru că se considera perfect, în viața publică își
impune opiniile fără să fie la curent cu nevoile și interesele celorlalți, el are idei, dar nu
posedă capacitatea de a le produce, blocând orice rezistență, pentru că: „Urăște de moarte tot
ce nu este ea”41.
La rândul său, Elias Canetti, stabilește câteva însușiri ale masei: egalitatea absolută,
numărul mare, direcția și densitatea pe care le folosește drept criterii pentru clasificarea
mulțimii. În afară de aceste trăsături principale, mai sunt menționate și altele, precum:
înlăturarea fricii de contact , ce se produce doar în interiorul masei, locul în care individul
scapă de „frica de atingere”, patima distrugerii care este ușurarea provocată înlăturând
barierele distanțării de până atunci prin incendiere a lucrurilor, caselor, spargerea geamurilor,
producerea de zgomote sau gălăgie, descărcarea care înseamnă eliberarea diferențelor de
rang, situație, avere, de ceea ce -i face pe toți din mulțime să se simtă egali, declanșarea , ce se
referă la revoltele împo triva uno r reguli care constrâng masa doritoare să se dezvolte, a unui
ceremonial , și spre final sentimentul persecuției, adică o impulsivitate și o iritabilitate
împotriva dușmanilor din interior, care de cele mai multe ori sunt mult mai periculoși decât
cei veniți din afară.
În încercarea de a recunoaște aportul maselor adus la susținerea dezvoltării sau
înlocuirii unei societăți cu alta, apelăm la concepția lui Michel -Louis Rouquette42, cel care
susținea că este foarte necesar să luăm în considerație cele „trei figuri ale maselor”. Figura
Cetățeanului , care este emblematică pentru Revoluția franceză, după cum figura Tovarășului
a fost emblematică pentru începuturile mișcării muncitoreșt i, ulterior pentru regimurile
totalitare. Figura Militantului , sinonimă cu a cercetașului, a soldatului ce sugerează și
inaugurează drumul. Și a treia figură a masei, figura Muncitorului , adică cel care este
cunoscut „prin ce produce, ce câștigă, ce cumpăr ă și cât anume costă ”43, titulatură înlocuită cu
aceea de consumator. Rouquette consideră că figurile maselor își păstrează funcția
organizatoare pentru acțiune și gândire, însă doar „conținuturile lor momentane se schimbă”.

41 J.O. y Gasset, Revolta maselor , Humanitas, București, 2002, p.116
42 Michel -Louis Rouquette, Despre cunoașterea maselor. Eseu de psihologie politică , Polirom, Iași, 2002,
pp. 38 -46
43 Ibidem, p. 43

24
În România, urmând modelul „homo -sovieticus”, Muncitorul statelor totalitare
comuniste, a contribuit alături de alte clase sociale, precum țărănimea sau intelectualitatea, la
formarea „omului nou”. El a trecut de la „sub -proletarul pasiv la adevăratul proletar activ și
transformat în ero u”44. În altă ordine de idei, în toate societățile dezvoltate, Muncitorul
păstrează o parte din însușirile puterii de consum, adică cele ale condiției de consumator.
„Cine face însă ceea ce se face? Apăi mulțimea , lumea. […] acum mulțimea ne obligă la
acțiuni umane care provin de la ea, nu de la noi”.45
Serge Moscovici, pe bună dreptate se întreabă: Ce este de făcut în prezența maselor?,
iar un posibil răspuns poate fi că nu trebuie ignorată existența și consecințele care decurg din
problematica complexă a mulțimii. De aceea un mare șef de stat nu va ajunge conducătorul
care să ducă în continuare o politică clasică, care se bazează pe interese și rațiune, care
tratează masa ca pe o sumă de indivizi și care este iritat de tonul vocii lor ridicate. Pentru o
mulțime, liderul este profetul capabil să unească realul cu idealul și posibilul cu imposibilul.
Recunoaștem charisma șefului, calitățile lui ieșite din comun care -l situează deasupra tuturor
instituțiilor: organizații, media, partide. De cele mai multe o ri, acești lideri autohtoni sau cei
care sunt veniți din altă parte, unii cu tulburări fizice, alții cu tulburări psiho -patologice, unii
chiar cu ambele, după trimiterea în exil, la ghilotină, (înschisoare a titularilor puterii legitime)
încălcând procedur ile legale și înlocuind tradiția, instaurează de fapt domnia bunului plac și a
violenței unuia împotriva celuilalt. Aceștia instigă la ură prin reî ntoar cerea la personaje,
situații, sentimente și acțiuni din trecut sau prin divinizarea celor morți, pe care chiar în timpul
vieții îi blamau.
În același timp, este foarte important ca masele să poată conștientiza că fără elite se
ajunge la un nivel precar al existenței.46 Gustave Le Bon susține că de la elite „provin
progresele tehnice, științifice, artistice, i ndustriale care constituie forța unei țări și
prosperitatea a milioane de lucrători”.47 Astfel, tot istoria ne -a demonstrat că masele sunt
conservatoare chiar dacă uneori revoltate, au demonstrat că au instinct revoluționar și pot
ajunge rapid chiar la comi terea unor acte demente, pe care în mod individual nu le -ar fi trecut
prin minte să le săvârșească. Distrugerile provocate pot fi remediate, însă este mai ef icient ca
ele să fie evitate, o soluție fiind susținerea micșorării puterii populare. Aceasta nu are nimic
comun cu guvernarea de către popor, ci de către conducător, care se impune ca opinie publică.

44 Serge Moscovici , Psihologia socială sau mașina de fabricat zei , Ed. Universității „Al. Ioan Cuza”, Iași, 1994,
p. 83
45 J.O. y Gasset, Omul și mulțim ea, Humanitas, București, 2001, p. 156
46 Gustave Le Bon, Op. cit ., O. Gasset, Op. cit ., Serge Moscovici, Op. cit. Etc.
47 Gustave Le Bon, Psihologie politică, Antet, București, fără an, p. 85

25
În opinia lui Jean -François Revel, rolul elitelor, al clasei intelectuale este ca „vâslind la
nevoie contra curentului de opinie” […..], păt runzând în „subteranele psihicului colectiv”48 să
combată toate prejudecățile prin formarea de opinii judicioase asupra evenimentelor. Filosoful
și politologul francez, împreună cu alți cercetători au remarcat că imediat după cel de -al
doilea război mondial , Gustave Le Bon și lucrarea sa Psihologia mulțimilor , a fost cartea de
căpătâi pentru mulți lideri politici. „A descrie masele ca lăsându -se îmbătate de impulsurile
iraționale sau chiar sinucigașe, înseamnă a fi taxat ca reacționar. Atât structuralismul c ât și
marxismul prescriau atașarea de comportamente sociale, fie la structuri impersonale ce
organizau mentalul colectiv, fie la procese istorice de durată. Toate aceste mecanisme
iraționale au fost folosite din plin de către demagogii din toate epocile și nu s-a bănuit” 49în ce
uriașă măsură aceste mecanisme iraționale vor degrada și chiar vor distruge democrația pe
alocuri.
Odată cu rolul de dirijor al liderului politic în cadrul relației lider -mase, analizăm și
rolul elitei, în special cel al alitei intel ectuale în viața politică. Am apelat la considerațiile
chiar actuale ale lui Charles Maurras50, care explică și descrie conjuncțiile și disjuncțiile
dintre elite și putere în lucrarea L’Avenir de l’intelligence, publicată în Franța la 1905,
sprijinind oarec um Psychologie des foules (1895) și Psychologie politique (1910) ale lui
Gustave Le Bon, dar și Reflexions sur la violence (1906) a lui Georges Sorel. Charles Maurras
a fost cel care a evidențiat curba descendentă a elitei spirituale franceze, în speță a f ilosofilor
și a literaților, în relația cu forma de guvernare, pornind de la clasici și continuând cu
iluminiștii, romanticii, până la epoca modernă. Împreună cu toate considerațiile lui Charles
Maurras despre elite de la începutul secolului al XX -lea, chiar și observațiile despre mase și
elite de la sfârșit de secol XX ale Hannei Arendt51, o recunoscută analistă a regimurilor
totalitare, au devenit interesant de studiat întrucât precizează că unele cauze ca
„individualizarea extremă” și „ atomizarea specială” sunt genul de factori care preced atât
mișcările de masă, cât și apropierea lor de elite.
Concluzionând, pare absurd , însă elita a ridicat cruzimea la rang de virtute majoră,
deoarece prin folosirea ei, a putut contrazice „umanitarismul și ipocri zia liberală” a societății.
Astfel a aprobat acțiunile dezegreabile și uneori chiar criminale ale masei împotriva societății
respectabile, silind -o parcă să -i accepte pe plebei și obligând -o să-i trateze ca pe egalii lor.

48 Jean -François Revel, Revirimentul democrației, Humanitas, Bucur ești, 1995, pp. 327 -329
49 Ibidem, pp. 329 -330
50 Charles Maurras, Viitorul inteligenței , traducere și Notă introductivă de Tudor Vianu, Fundația Culturală
„Principele Carol”, București, 1924
51 Hannah Arendt, Originile totalitarismului , Humanitas, București, 1994

26
2.3 Consilierul politic , o persoană la lucru și în lucru
Cu titlul de persoană în lucru și la lucru vom explora această dialectică prezentă în
orice acțiune de consultanță, ce constă în modul în care această persoană își clarifică
implicarea printr -un proces de analiză, acțiune sau cunoaștere ce structurează angajarea eului
ca persoană.
Între atitudinile de decizie ale conducătorului, care propun un model în funcție de
presiunea mai mică sau mai mare a animatorului, se disting: sfatul, sugestia, decizia sau
ordinul. Acestea sunt atitudinile dominante ale unui conducător în legătură cu munca de grup
centrată asupra unei probleme. Când co nducătorul adoptă atitudinea de evaluare, ea îl
împiedică să mai poată exercita o funcție de reglare în interiorul grupului, afectivitatea
conducătorului presupunând în acest caz neutralitatea unui animator. Faptul de a lucra cu
cineva într -o echipă de con sultare presupune și a avea cu ceilalți consultanți un fel de teren
comun, fiind mult mai necesar decât o aceeași formație. Aceste orientări îl pot defini atât pe
consultat sau procesul pe care acesta îl pune în practică, cât și scopurile implicite ale
intervenției sale sau modul în care îl privește pe celălalt în toată această organizare.
În diferitele situații de analiză, munca personală este oglindită într -un jurnal de bord
care este de fapt prima unealtă a unui consultant. A fi notat chiar și din grabă după
desfășurarea evenimentelor ceea ce fac consultanții, modul în care se resimte ceea ce fac,
deciziile pe care le iau aceștia sau chiar rațiunea pentru care le iau, sunt pe moment un mod de
ai distanța și de a le permite să deruleze filmul procesului fă ră alte transformări ale realității
printr -o percepție de moment. Asemenea suport scris permite două lucruri: o reflecție
metodologică și teoretică pentru a caracteriza mai bine intervenția, sistemul, procesul și
obiectul și oferă posibilitatea de a identi fica elemnetele care structurează ceea ce facem, ceea
ce trăim, determinând conduite care apar la suprafață prin norme, valori și atitudini.
Munca în grup sau echipa de intervenție este un grup natural de analize. Modul de a
interpreta ceea ce trăim diferă , numai din simplul fapt că suntem diferiți, chiar dacă
persoanele pe care le considerăm noi simpatice sau cu care avem tendința să ne identificăm în
sistemul clientului nu sunt chiar aceleași. Supervizarea este un mod de a aprofunda munca în
echipă mai al es atunci când lucrezi nu numai asupra relațiilor cu sistemul client, ci și cu
interiorul echipei de intervenție. Psihanalistul Mickael Balint și -a imaginat într -o activitate
realizată cu medici generaliști, o formă de lucru în echipă, denumită chiar grupu rile Balint,
care a cunoscut progresiv o mare dezvoltare în mai toate meseriile care au ca scop oferirea de
ajutor sau sfaturi.

27
Specific acestor grupuri este că adună în ședințe regulate, diverse persoane care au
aceeași meserie, însă nu lucrează împreună . Obiectul lor este de fapt rezolvarea unor cazuri
care pun anumite probleme participanților, printr -o colaborare între toți membrii grupului și
animatori. Animatorul se concentrează asupra actualizării a ceea ce numește Balint „partea
privată profesională ”.
Asemenea diverse situații prezentate relevă munca pe care trebuie un consultant s -o
realizeze pentru a -și putea analiza propria implicare. Această muncă este adesea chiar
„dureroasă” căci ea pune în chestiune tot ceea ce noi ne străduim să ne ascundem chiar nouă
înșine. Există și aspecte ale descoperirilor care mătură o parte dintre certitudinile dobândite,
făcând ca dintr -o dată să ne simțim mai incompetenți, mai neputincioși sau mai fragili. Însă
această muncă procură și o anume plăcere, chiar uneori o jubilație, fie că vorbim de o jubilație
intelectuală sau de una psihică. Astfel de momente dau sentimentul de a fi mult mai puternic,
de a-ți trăi mai ușor, și nu doar de a -ți suporta viața, ceea ce nu elimină angoasa în fața
mulțimii de referințe mobili zabile de către consultat chiar atunci când întreprinde o muncă de
analiză a angajării sale într -o practică profesională. Astfel, consultantul ar trebui să -și pună
anumite întrebări în prealabil sau chiar în paralel cu practica sa, așa cum ar fi trebuit să fi trăit
un anume tip și număr de puneri în fața situațiilor care l -au ajutat să progreseze.
O condiție de exercitare a acestei meserii este autoanaliza funcționării intrapsihice și a
relațiilor cu ceilalți. Dincolo de ceea ce învățăm prin munca asupra no astră, achiziționăm și o
experiență care se poate transfera în alte situații. Ca o anecdotă, un student ce a descoperit
lucrarea despre „organizarea în analiză” a lui Eugène Enriquez, a făcut o remarcă stupefiantă
despre intervențiile scrise: „Face tot cee a ce fac și alții , grupurile de lucru, de studiu, de
formație, însă diferența constă doar în faptul că pun tot timpul întrebări! ”. Exact așa este, și
tocmai aceste întrebări fac intervențiile atât de pertinente, pentru că altfel ele nu ar avea
aceleași pun eri în situație fără analizele și întrebările pe care le suscită. Formele pe care le
poate lua experiența dobândită sunt multiple: experiențele de psihoterapie sau de psihanaliză,
experiențele centrate asupra grupului prin punerea în situațiile de genul „g rup Balint” , „grup
de bază”, gen psihodramă, în care obiectul muncii este analiza eului în relație cu ceilalți.
Jean Dubost 52este cel care propune cele trei axe de interogare ce pot fi adoptate de
către un consultant: concepția sa asupra omului și a societății, raportul cu cercetarea și teoria
sa asupra schimbărilor sociale, pe fiecare dintre aceste axe pu tându -se produce ceva personal,
aceste lucruri fiind imaginate în mai multe moduri diferite.

52 Profesor emerit la Universitatea Paris X – Nanterre, Franta

28
Problema schimbărilor sociale în organizație am abordat -o deja prin intermediul
diferitelor concepții despre ucenicie, cum ar fi mecanismele individuale ale schimbărilor
sociale. Această problemă mai poate fi abordată chiar și referindu -ne la concepția sociologică
a lui Alain Touraine sau psihologia minorități lor active a lui Serge Moscovici. Astfel, putem
să ne confruntăm cu puncte de vedere socio -politice, printr -o analiză ce se poate referi la
teoria determinismului istoric sau la teoria marxistă.
Guy și Jacqueline Palmade au demonstrat lucrând intens asupra chestiunii
schimbărilor culturale că există două mari curente care analizează schimbările culturale într -o
societate. Unul, poate fi mai degrabă pesimist, promovat de clasa intelectualilor, descrie
mecanismele care par să acționeze în evoluția culturală. Celălalt curent însă, prezintă o
viziune mai optimistă a evoluției culturale și este produs de către centrele de analiză socială
din înteaga lume publicitară. Analizele celor doi sunt fondate pe opinii, creând astfel o
realitate statistică a vieții sociale , diferitele opinii fiind regrupate în jurului unei noțiuni ca
„stil de viață”. Lucrarea lui Eugène Enriquez asupra legăturii sociale, în ceea ce privește
dimensiunea imaginară a culturii, a demonstrat că aceasta luminează chestiunea evoluției
culturale ca pe o tentativă reînnoită mereu, în a căuta o recunoaștere a alterității, păstrând
totodată o unitate colectivă.
Aceste lucrări m -au făcut să reflectez progresiv, formându -mi o concepție despre
schimbările culturale, care începe de fapt prin respingerea c oncepțiilor despre cultură ca fiind
o combinație statistică de opinii sau viziunile ce admit tot felul de teorii pesimiste asupra
culturii. Astfel am constat că problema schimbării sociale poate fi abordată și din unghiul
politic sau socio -economic, nu doa r din unghiul cultural. Problema concepției asupra omului
și a societății poate fi distinsă între două abordări: prima face referire la un ideal al omului și
al societății, cu caracter foarte radical, iar cealaltă este o analiză despre limitele acestei
concepții ideale în posibilitatea ei de aplicare, în funcție și de numărul teoriile existente sau de
anumite constrângeri reale. Este vorba despre concepția dezvoltată în lucrarea asupra
„instituirii imaginare a societății” de către Cornelius Castoriadis53, care în mecanismele ei
funcționează doar prin instituții ce sunt produsul unui imaginar și care produc la rândul lor un
real ce întărește imaginarul. Reflectând, am ajuns la concluzia că orice societate, care este
considerată duală, este de fapt o producți e imaginară dintre lumea unora și cea a altora, care
fabricând instituții distincte pentru unii și pentru alții, întărește caracterul de evidență al
clivajelor, astfel lucrătorii sociali fiind instituții ce se ocupă de ceilalți și nu de a crea legături.

53 https://es.scribd.com/doc/186593185/La -institucion -imaginaria -de-la-sociedad -Cornelius -Castoriadis

29
Trebuie să înțelegem că locul omului în societate este acela al unui subiect liber, cu
sensul libertății care este definită prin drepturile omului, fiind vorba de libertatea limitată de
viziunea celuilalt ca ființă liberă și autonomă de drept, și nu de liber tatea liberalismului. De
aceea consultantul împreună cu persoana nu trebuie să facă schimbarea prin violență, ci
trebuie să ia în calcul și cererile care li se adresează, deoarece principiul democratic
presupune chiar acceptarea legitimității punctului de vedere al celuilalt, dacă el acceptă forma
democratică de existență a tuturor punctelor de vedere.
Confruntând abordare a filosofică și abordarea curentă, s ociologul și filosoful Alain Le
Guyader, a sistematizat noțiunea de responsabilitate în diferite niv eluri54:
• Responsabilitatea umană, care ține de datoria de a interveni daca alegerile
făcute sunt omenești.
• Responsabilitatea instrumentală , ca pe o responsabilitate atribuită celuilalt
doar ca un mijloc.
• Responsabilitatea politică , atunci când sistemul face alegeri și nu se poate
desolidariza de apartenența în luarea de decizii.
• Responsabilitatea originară , atunci când se identifică un cuvânt sau un act (sau
chiar abența lor) care are astfel de consecințe.
• Responsabilitatea morală, dacă din punct de vedere r ațional nu avem practic
nicio responsabilitate, însă ne simțim responsabili în numele valorilor
raționale.
Această ocolire printre diversele fațete ale noțiunii de responsabilitate se opune
discursului actual cu privire la responsabilități, care sunt privi te ca pe o posesiune
cuantificabilă, ca în cazul posesiunii monetare și nu ca pe un conflict între diferite forme ale
responsabilității. Diversele vigilențe, conceptuale sau relaționale, induc idei și moduri de
relație cu obiectele de lucru în situația de consultație, dar și cu ceilalți . Astfel de cadre, pot fi
văzute într -adevăr ca pe o obligație de a lucra, ca persoană, sub stăpânirea unei duble
dimensiuni, cognitivă și afectivă. A realiza constant o muncă psihologică despre propria
persoană și a efectua activitatea de actualizare a ideilor sau pozițiilor în diferite aspecte
fundamentale precum concepția societății și a omului, fac ca viața unui consultant
psihosociologic să bulverseze, să interpeleze, dar și să contribuie la structurarea unei persoane
în totalitatea ei.

54 Véronique Guienne -Bossavit , Être consultant d'orientation psychosociologique , L'Harmattan, 1994,
(traducerea Ioana Mărășescu )

30
2.4 Formarea imaginii de sine
Imaginea de sine reprezintă totalitatea convingerilor pe care le are o persoană despre
ea însăși. Convingerile sunt legate atat de aspectul fizic al perso anei, cât și de caracteristicile
ce țin de comportamentul cognitiv, afectiv, social și moral. În viziunea profesorului Mielu
Zlate, imaginea de sine este „totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre
propria sa personalitate”55. Imag inea de sine este reprezentată practic de comportamentul
propriu și servește conștiinței propriei noastre identități în condițiile în care se schimbă
situațiile exxterioare.
Imaginea de sine nu este altceva decât o sintagmă a modului în care se observă o
persoană sau se reprezintă pe sine. Construirea unei imagini de sine ca oglindă este de fapt o
construcție subiectivă și implică trei aspecte: importanța părerii celorlalți, elementele care stau
la baza percepției celorlalți și măsura în care motivația și c onduita influiențează crearea
imaginii de sine. Formarea imaginii de sine urmărește și ea două etape: eul și reflecția eului.
Eul reprezintă imaginea pe care noi o considerăm definitorie pentru personalitatea noastră, iar
ca o consecință a construirii prop riei noastre imagini de sine se formează totodată și
aprecierea asupra acesteia care poate fi pozitivă sau negativă. Reflecția eului se poate observa
în activitatea individului și în rezultatele lui atunci când stima de sine este ridicată și când
acesta pe rseverează datorită unei bune imagini de sine.
În anul 1953, psihologul Leon Festinger făcea o distincție clară între schimbarea
privată de atitudine și conformismul public, ca mai apoi în 1954 să explice teoria comparării
sociale care reprezintă prima și una dintre cele mai cunoscute tentative de a da o explicație
manierei în care infivizii adună garanții de corectitudine pentru opiniile personale. Acesta s -a
interesat îndeaproape de estimarea propriilor opinii și aptitudini și a explicat că în momentul
în care nu ne putem baza pe criterii obiective, non -sociale sau materiale, recurgem adesea la
comparația cu celălalt. Cu alte cuvinte, oamenii care încearcă să se autoevalueze , se
raportează automat la alți oameni comparând caracteristicile lor psihice și fi zice cu ale
celorlalți. Astfel, Festinger a distins două tipuri de realitate: realitatea socială în care unele
persoane caută sprijinul informațional în părerea celorlalți și realitatea fizică, care este una
clară și lipsită de orice ambiguitate. Cercetări le concrete și conceptualizările ulterioare au
condus la concluzia că oamenii nu se compară cu alții numai pentru a avea o evaluare corectă,
ci și pentru protecția sinelui, pentru a -și menține stima de sine ( psihologul social Abraham
Tesser, 1988).

55 Mielu Zlate, Eul și personalitatea , Trei, București, 1997

31
Pentru sporirea sau menținerea stimei de sine, adesea oamenii se compară cu cei care
au realizări mai reduse sau eșecuri mai multe: este strategia „comparării sociale
descendente”.56 Comparările sociale nu fac altceva decât să realizez o punte de legătură între
evaluarea sinelui și mediul social. Revenind, una dintre asumpțiile lui Festinger este că felul
în care unii oameni se simt depinde de contextul în care ei se regăsesc. În urma unei atente
analize a acestei teorii a comparării sociale, se observă că nu este lipsită deloc de elemente
cognitiviste. Un element principal este comparația, care reprezintă o operație a gândirii și în
același timp un proces cognitiv. Studiile au arătat că oamenii se compară cu ceilalți pentru a
înțelege cum și unde se potrivesc ei î ntr-un context în care lipsesc standardele obiective.
Festinger considera că psihicul nostru nu suportă disonanța, de aceea avem tendința tot
timpul de a face tot posibilul pentru a reinstaura armonia, consonanța. Acesta a observat că
dimensiunile de comparație pot fi variate după importanța pe care o au pentru individ și că
dorința de a primi autoevaluări precise este resimțită mai acut când vine vorba de dimensiuni
mai importante . În culturile occidentale, potrivit lui Festinger, indivizii nu doar că încearcă
prin comparații să se auto -evalueze, dar ei caută să -i depășească chiar și pe ceilalți.
Dacă luăm în considerare aspectele generale, complexitatea sinelui este oferită de către
multitudinea elementelor distincte și a variatelor și numeroaselor r elații dintre identitatea
egoului și dezvoltarea conștiinței de sine. Conștiința de sine este un proces amplu ce include
raportarea individului la sine însuși, la trăirile proprii și confruntarea sau compararea acestora
cu lumea în mijlocul căreia trăiește individul, constând într -o serie de reflecții, de judecăți sau
de afirmații cu privire la propria personalitate.
Practic imaginea de sine se formează și este influențată de interacțiunea și evoluția
unor factori externi și interni. Factorii externi sunt c onstituiți de experiențele, evenimentele și
consecințele care formeaz ă din exterior imaginea de sine, iar factorii interni sunt reacțiile
interioare care reprezintă un răspuns dat evenimentelor externe și care cuprind procesele
concrete ce au loc în interi orul individului, determinând modul în care acesta își percepe locul
în ier arhia acestei lumi și dreptul lui la ceva mai bun. Factorii interni reprezintă lucrurile pe
care le credem despre noi înșine, lucrurile pe care noi ni le rostim, în definitiv, tot d ialogul
interior care poate influiența imaginea de sine și care conține adevărul personal. Dezvoltarea
unei conștiințe de sine este determinată și de prezența altor factori precum relațiile cu
colectivitatea din care face parte un individ , aprecierile celor din jur față de munca sau
calitățile sale, făcându -l pe acesta să -și dea seama că este o ființă cu o anumită individualitate.

56 Coord. Petru Iluț, Dragoste, familie și fericire. Spre o sociologie a seninătății , Polirom, Iași, 201 5, autor Mihai
Stelian Rusu ( Dragostea ca fenomen psihosocial, între teorie și metaforă. Teorii metaforice ale dragostei )

32
De regulă oamenii iau seama la părerile sau opiniile mediului social, acest aspect
variînd în funcție de natura legăturii social e punând la lumină dinamica referinței celuilalt.
Mediul social poate cuprinde familia, prietenii, persoanele dragi sau relațiile sociale .
Dependența față de părerea celorlalți capătă întregul ei înțeles social doar în momentul în care
se referă la sfera vieții publice. Modalitatea de orientare către celălalt corespunde cu anumite
diferențe în maniera în care este ea realizată, afirmarea autonomiei corespunzând unei folosiri
centrate pe evaluare estetică. Dependența pune în joc și nevoia de a vea o confirma re în
legătură cu atracția și asigurările în privința celorlalți. Persoanele dependente de opinia
celuilalt se referă la un anturaj mai larg precum colegi, vecini, prieteni etc. față de cei care
sunt totodată dornici și nerăbdători de a oferi impresii.
De aici ia naștere conceptul de sine al unei persoane, de la interacțiunile cu ceilalți
oameni ce sunt rezultate de condițiile de valoare interiorizată. Această abordare umanistă a
conceptului despre sine pune mai mult accentul pe recompensele pozitive condi ționate din
partea celorlalte persoane mai importante. Când o persoană primește o recompensă pozitivă
condiționată, sinele real se află în concordanță cu sinele ideal, rezultatul fiind o bună stare de
echilibru mental. În momentul în care un individ nu se bucură de o recompensă pozitivă
condiționată, acesta va căuta continuu să obțină și aprobarea altor indivizi, ceea ce conduce la
o apreciere de sine scăzută.
„Privim o persoană și imediat ne facem o anumită impresie despre personalitatea sa. O
privire, cât eva cuvinte sunt suficiente pentru a ne face o impresie foarte clară”. Acestea sunt
cuvintele psihologului american Solomon Eliot Asch (1946), care mai adaugă că dezvoltarea
acestei impresii ni se impune la fel cum nu putem „să nu percepem un obiect sau să nu auzim
o melodie”.57 Psihologul a trăit o experiență celebră, care privită dintr -o perspectivă
gestaltiană, a demonstrat de ce această impresie era globală și depindea de influența anumitor
trăsături care păreau centrale în acțiunea de percepere a celuil alt. Deși Albert Pepitone în
lucrarea sa Culture and the cognitive paradigm in social psychology (1986 ) a pus în discuție
din punct de vedere cultural această experiență, ea a permis dezvoltarea unor ipoteze
fundamentale în domeniul psihologiei sociale, cu privire la efectul de halo și la maniera în
care imaginea celeilalte persoane este structurată în elem ente centrale și periferice, experiență
ce a fost reluată mai târziu, pe larg, în analiza structurală a reprezentărilor sociale58.

57 Solomon Eliot Asch, Forming impressions of personality , Journal of Abnormal and Social Psychology, 1946,
p. 258
58 Jean -Claude Abric , Les représentations sociales: aspects théoriques. Pratiques sociales et représentations,
Presses Universitaires de France, Paris, 1994

33
Psihologul Charlotte Buhler (1893 -1974) susținea că „psihologia umanistă se vrea a fi
o soluție la problemele umane ale timpul ui nostru: cum să trăiești o viață plină de succes și
cum să construiești relații mai satisfăcătoare între oamenii acestei lumi”. Momentul reflecției
de sine nu este necontrolat, acesta poate fi determinat de o anumită dispoziție sufletească a
individului, când acesta este calm, liniștit, lipsit de agitație sau nepreocupat de unele idei.
Temperatura nepotrivită, oboseala sau boala sunt condiții neprielnice pentru reflecția
de sine. Ceea ce este mai interesant apare atunci când efectul pe care reflecția de s ine îl are
asupra diferitelor persoane este total diferit. Pentru unele persoane are un efect tonic care duce
la curaj, înviorare, optimism și speranță, în schim b celorlalte persoane le provoacă stări de
teamă, de melancolie, stări depresive. Un efect nega tiv al reflecției de sine este indicarea de
către subiect a unei descurajări, a unei melancolii profunde, care trimit la îndepărtarea de
acțiune și de la luptă și afundarea într -o stare de angoasă care se regăsește de cele mai multe
ori la adolescenți și t ineri.
Un alt punct de vedere se referă la caracterul spontan și uneori chiar aproape
inconștient al procesului de evaluare și cu precădere la procesul de atribuire a unor cauze
comportamentelor observate la celălalt sau chiar la sine, în raport cu nevoie de a găsi structuri
stabile care să ofere permisiunea înțelegerii unor astfel de comportamente. (Heider59, 1958)
Fenomenul stabilirii unor concluzii imediate asupra individului, deși a făcut obiectul unei
importante tradiții de cercetare, s -a dovedit a fi, pentru unii autori precum filosoful francez
Gilbert Simondon (1989) sau specialistul în științe cognitive Dan Sperber (1992), o formă de
raționament inconștient60.
Felul în care diferite trăsături de personalitate sunt asociate între ele fără a se referi
neapărat la o persoană reală, a revenit de domeniul cercetării altor specialiști, care și -au
concentrat atenția asupra inferențelor stabilite pornind de la anumite concepții despre modul
de a fi al oamenilor în diferitele situații la care sunt supuși zilni c. Aceste concepții au fost
numite „teorii naive ale personalității” sau „teorii implicite ale personalității” ( Jerome Bruner
și Renato Tagiuri, 1958). Cercetarea lui Paicheler din 1984 legată de epistemologia sensului
comun61, a cunoscut nenumărate dezvolt ări și a demonstrat o concepție socială a formă rii
acestui tip de reprezentare, jucând un rol esențial în stabilirea ecuației între ceea ce este
frumos și ceea ce este bun.

59 Fritz Heider, The psychology of interpersonal relations , John Wiley & Sons, New York, 1958
60 Incon știentul constituie totalitatea fenomenelor psihice care scapă conștienței (care nu au
fost conștientizate sau care nu se conștientizează) .
61 H. Paicheler, La Epistemología del sentido común. De la percepción al conocimiento del otro , 1984, The
epistemology of common sense – S. Moscovici, Psicologia social, 1986

34
Practic imaginea de sine este o construcție socială, o formă subiectivă prin care se ia
cunoștință și se reprezintă propria persoană, de la însușiri, trăsături și până la relații cu ceilalți.
În comparație cu eul, imaginea de sine 62 are un conținut mai restrâns și cuprinde:
• sistemul de relații interpersonale reale și virtuale, trecute și prezente
• spațiul fizic și psihosocial personalizat
• imaginea despre corp și calitățile psihice de care suntem noi conștienți
• înțelegerea a ceea ce facem prin raportare la atitudini și valori
• identitate a socială (familie, vârstă, profesie, statut)
• reprezentările rolurilor
• sentimente față de noi ceilalți și alte situații
• sentimentul prezentului (au, aici, acum)
• proiectul de viață și strategiile de realizare
Imaginea de sine are urmatoarele funcții:
• condiț ionează nivelul de aspirație
• mediază raporturile interpesonale
• mediază percepția și cunoașterea interpersonală, jucând rolul de referențial
• asigură autoreglarea comportamentală și atitudinală în raport cu valori și
scopuri asumate
În formarea imaginii de s ine sunt implicate și două mari procese psihosociale:
1. Reflectarea socială . Pentru conștientizarea trăsăturilor Eului există două
condiții: ca grupul să proiecteze asupra indivizilor o imagine despre ceea ce el
consider că sunt aceștia și ca mediul socio -cultural să propună o definire și un
etalon al trăsăturii.
Concepția despre noi înșine este în cea mai mare parte părerea altor indivizi
(cu rol important în viața noastră) despre noi.
2. Compararea socială . Cu toate că unii proiectează asupra noastră o imagine ,
noi avem tendința de a cere o confirmare. Încă din copilărie compararea
socială dă semne de existență în formarea personalității, continuând să se
manifeste și în adolescență /tinerețe , iar mai apoi pe tot parcursul întregii
noastre vieți.

62 Ioan Radu, Imaginea de sine și percepția socială în I. Radu, P. Iluț, L. Matei, Psihologie Socială , Exe, Cluj –
Napoca, 1994, p.19 -46

35
Capitolul III – Studiu de caz – Patologii ale puterii și psihopatologia liderilor politici
3.1 Patologii ale puterii
„Puterea e inerentă tuturor sistemelor sociale și tuturor relațiilor umane. Nu e un lucru,
ci un aspect al oricărei și tuturor relațiilor dintre oameni. Prin urmare, e inevitabilă și neutră,
intrinsec nici bună, nici rea. Sistemul de putere îi include pe toți, nimeni nu e scutit de el. Dar
pierderea de putere a unei persoane nu înseamnă întotdeauna câștigul alteia.”63
Dacă am moștenit de la greci termenul de politică , de la romani am preluat un al
concept fundamental : puterea . Examinând și istoria celor două mari civilizații, putem constata
că nu întâmplător ele au creat respectivele concepte. Din antichitate și până în acest moment,
doar put erea a mai rămas ca element central al politicii, ceea ce ne duce cu gândul că nici
puterea politică și nici politicul nu se reduc la statul în sine sau la puterea de stat. Istoria
gândirii a dat nenumărate definiții legate de puterea politică. În Leviathanul lui Hobbes,
filosoful englez concepe puterea ca pe un ansamblu de mijloace de care dispune un individ în
vederea obținerii unui bine oarecare, de care încă nu se poate bucura.
Definițiile de natură psihologică subliniate de gândirea politi că modernă și
contemporană, evidențiază natura relațională a puterii , astfel că, î n perioada postbelică, autori
ca B. Russell și H. Lasswell afirmau că „puterea este realizarea în practică a efectelor dorite,
nu relația de la conducători la conduși”. Defin ițiile behavioriste tratează puterea ca pe o relație
de influențare a comportamentelor unui om sau a unui actor social către celălalt, presupunând
astfel că puterea este un fenomen ușor observabil. Definițiile structural -funcționaliste încearcă
analiza put erii după tipul teleologico -funcțional. Aici, puterea politică este mijlocul prin care
un nou tip de societate se instituie sau durează mai mult în timp. Definițiile socio -politice
reprezintă puterea din perspectiva sistemului social global, reliefând cara cteristicile specifice
puterii care apare ca raportul sau relația dintre guvernanți și guvernați , aceștia existând prin
intermdiul statului, indiferent de timp și spațiu în mai toate societățile reglementate politic.
Un alt gânditor, Michel Foucault, susți nea că puterea este substanțială tuturor
raporturilor pe care indivizii le stabilesc în viața socială. „relațiile de putere nu sunt în poziție
de exterioritate față de alte tipuri de raporturi (procese economice, raporturi de cunoaștere),
ci… sunt imane nte; ele sunt efectele imediate ale partajelor, inegalităților și dezechilibrelor
care se produc în cadrul acelor raporturi și, reciproc, sunt condițiile interne ale respectivelor
diferențieri ”.64

63 Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mișcare , Ante t, București, 1995, p. 471
64 Michel Foucault, Histoire de la sexualité. 1. La volonté de savoir , Gallimard, Paris, 1976, p. 124

36
Puterea este naturală atunci când rezultă din „facultăți ale corpului sau ale spiritului,
cum ar fi forța, frumusețea, prudența, artele, el ocința, libertatea, noblețea. […] Puterile
instrumentale sunt cele care, dobândite grație primelor sau grație norocului, reprezintă
mijloacele și instrumentele ce permit obțin erea a și mai multă putere: astfel sunt bogăția,
reputația, prietenii și acțiunea secretă a lui Dumnezeu pe care oamenii o numesc șansă. Căci
prin natura sa, puterea este asemănătoare renumelui; e a crește pe măsură ce avansează ”.65
Putem vorbi aici și despre o condiție fundamentală a realității puterii, și anume
autoritatea, cheia acestei autorități putând fi identificată în raporturile dintre personalitate și
putere. Rezultatul intersectării diverselor structuri dominante se află în personalitate. Toat e
aceste componente (temperamentul, instinctele, caracterul, reflexele, interesele, nevoile,
experiențele asimilate, aptitudinile) formează motivația pentru care un individ înfăptuiește,
evită sau omite diverse acțiuni. Când un individ se orientează către politică înseamnă că este
determinat de anumiți factori sau de particularitățile individuale precum cele culturale,
psihice, familiale, educaționale, cele de personalitate sau cele profesionale, dar și de anumiți
factori externi cum ar fi sistemul sau regi mul politic, situația politică din acea vreme cu care
evoluează. Astfel, putem afirma că „nu devii om politic în orice țară și în orice moment, ci în
funcție de situația și de instituțiile cu care intri în relații” .66
Trebuie să acceptăm ideea că puterea politică are o vocație globală, aceasta împ ărțind
oricare societate în două mari categorii , guvernanții ocupând grupul majoritar , asupra lor
exercitându -se o autoritate care nu pierde niciun aspect al existenței. „Guvernele – preciza
Pierre Pactet – dispun, în principiu, de o autoritate care se aplică tuturor membrilor
comunității, exercitându -se pe tot cuprinsul terit oriului și, ceea ce este și mai important,
putându -se aplica tuturor obiectelor posibile, de la economic la social, de la învățământ la
sănătate, de la muncă la timpul liber, de la prețuri la urbanism, de la libertățile publice la
cultură, de la familie la sport” .67
De asemenea, puterea politică nu face constant apel la coerciție decât în mod
excepțional, guvernanții preferând mai mult mijloacele de persuasiune, deoarece sunt mai
puțin riscante decât apelul la armată sau poliție și sunt și mai puțin costisitoare. Dacă
argumentele de ordin afectiv și rațional nu sunt suficiente pentru ca populația să se supună
guvernanților, ei amenință cu utilizarea mijloacelor coercitive sau le pun efectiv în practică.

65 Thomas Hobbes , Leviathan , cap. 10, Penguin Books, Londra, 1985, p. 150
66 Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), Traité de scienc e politique, vol. III, L’action politique , PUF, Paris, 1985,
p. 35
67 Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel , Masson, Paris, 1991, p. 17

37
Așadar, putem afirma că puterea politică în manifestarea ei socia lă, spre deosebire de
celelalte forme de autoritate ale statului, are drept mijloc specific și ultim forța , o forță latentă.
Putem spune că deși puterea simbolizează forța care poate fi aplicată oricărei situații sociale,
ea nu este nici forță și nici auto ritate, în schimb condiționează existența acestor două
fenomene. Celebrul savant și filosof Bertrand Russell, folosea sintagma „putere nudă”, adică
aceea „care nu implică nici un consimțământ din partea supușilor” și în cazul căreia forța,
violența apar în prim -plan, înlocuind o ricare alt instrument al puterii, aceasta reprezintând
abilitatea de a folosi forța, nu folosirea reală a acesteia. Cu această perspectivă se poate afirma
că puterea are capacitatea de a introduce forța în orice situație socială.
Puterea poate fi și ea de multe ori neînsoțită de prestigiu chiar dacă acesta, în
majoritatea cazurilor, este ingredientul nelipsit al puterii, uneori chiar corolarul acesteia.
Totuși, în perioada de decădere a puterii sau chiar în perioada transferului să u (prin revoluție)
altor grupuri sociale, prestigiul foștilor deținători ai puterii scade treptat foarte mult,
credibilitatea vechilo r instituții și structuri devenind și mai scăzută.
Prestigiul, în viața politică, deși nu este determinat, are o foarte mar e importanță
pentru cucerirea, păstrarea și exercitarea unei puteri. Chiar și N. Machiavelli afirma în
lucrarea sa Principele că „trebuie să te ferești să fii urât și disprețuit”. Prestigiul este un factor
puternic în individualizarea puterii politice, dar și un ingredient indispensabil în vederea
exercitării acesteia, pentru a obține supunerea liber consimțită a populației, nefiind unica
alternativă la violență, cum susține Bertrand de Jouvenel68, întrucât, deseori, acesta este însoțit
de violență . „Nu am v ăzut cu ochii noștri regimurile care exaltau cel mai mult prestigiul unui
conducător – fascismul italian sau hitleristul – comițând și cele mai groaznice violențe?”69.
În fascism , prestigiul „șefilor” se sprijinea exclusiv pe mitologia care circula în juru l
acestora de către aparatul propagandist , neizvorând deci din merite reale, fiind deci vorba
despre un fals prestigiu. Astfel, p restigiul politic poate desemna și o apreciere de natură
pozitivă a puterii în raport direct cu sistemul de valori promovat de acesta. Între putere a și
prestigiul politic există și o relație directă, în ideea că forța puterii este cu atât mai mare cu cât
ea se bucură de un prestigiu sporit. Ceea ce este clar însă, nu în toate cazurile date prestigiul
conferă în mod automat și forța. Analiza lui Lapierre prezintă prestigiul individual, ca un
fenomen de putere, determinând astfel supunerea celor din jur în fața individului care-l
posedă. Așadar, prestigiul apare ca o extrapolare a autorității , competenței sau a avantajelor
obținute într -un domeniu îndreptate către alte domenii.

68 Bertrand de Jouvenel, Du pouvoir. Histoire naturelle de sa croissance , Editons du Seuil, Paris , 1972, p. 49
69 Jean -William Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoir politique , Ophrys, Aix -en-Provence, 1968, p. 48

38
Pe bună dreptate, putem aborda în domeniul științelor politice și studiul opoziției, o
parte esențială a ansamblului procesului politic, ce are calitatea de parte adver să a guvernului
sau a puterii. Pornind de la Niccolo Machiavelli sau de la Thomas Hobbes , cam toți
teoreticienii politici s -au concentrat asupra studiului puterii. Alți autori ca John Locke,
Montesquieu sau Benjamin Constant au fost preocupați mai degrabă de căile de frânare și
corectare a puterii politice decât de exaltarea ei.
Trebuie să ne amintim că în cadrul ONU, începând cu secolul al XX -lea, există
numeroase țări în care guvernarea nu are opoziție politică, astfel că sfera puterii a cunoscut o
reală amplificare pe măsură ce rolul opoziției se afla în descreștere din acest considerent. Ceea
ce a făcut ca opoziția să piardă teren a fost impactul mijloacelor de comunicare, dar și
impactul creat de către partidele de masă și creșterea consensului. Putem spune că opoziția
este instinctul adânc înrădăcinat în natura noastră omenească, mai mult sau mai puțin
controlat sau reprimat, întrucât societatea în care trăim tolerează manifestarea deschisă a
opoziției. Dacă instinctul de ostilitate poate fi unul dintr e izvoarele opoziției, cealaltă față a
monedei este cu siguranță instinctul libertății. Ostilitatea individului față de tot ceea ce este
străin de sine, provine și din faptul că uneori necunoscutul poate reprezenta o amenințare
pentru libertatea sa proprie .
Opoziția politică reprezintă forma cea mai avansată și mai instituționalizată a ceea ce
înseamnă conflict politic. Denumirea dată se potrivește pentru situațiile în care opoziției nu
numai că i se îngăduie să funcționeze ci, în fapt, i se și încredințeaz ă o anumită funcție. Astfel,
opoziția politică devine instituția ce încununează societatea politică pe deplin dezvoltată din
punct de vedere instituțional și trăsătura distinctivă a celorlalte societăți politice c e sunt
cunoscute ca: societăți democratice, parlamentare, liberale , constituționale , pluralist –
constit uționale sau chiar societăți libere sau deschise. Odată cu p rezența sau absența opoziț iei
politice instituționalizate, aceasta poate deveni un criteriu de clasificare a societăților liberale
sau di ctatoriale, constituțional -pluraliste sau monolitice, democratice sau autoritare .
Opoziția politică, privită ca instituție, s -a dezvoltat ca o reacție față de guvern și în
consecință, putem sesiza că reflectă într -o oarecare măsură caracterul acestuia, cu toate că are
și funcții mai limitate și este și lipsită de puteri, deoarece nu poate opera numiri în posturi,
așadar nu are acces la mașinăria guvernamentală . Dintotdeauna a rma principală a opoziției a
fost opinia publică, căreia îi și datorează într-o mare măsură existența, deoarece d iferitele
grupuri sociale care capătă conștiința intereselor lor comune în cadrul unei comunități ,
încearcă să le ofere expresie, ceea ce îi face să intre în diverse conflicte cu alte grupuri,
conștiente și acestea de interese le lor proprii .

39
Dacă vorbim despre putere, trebuie să aducem în discuție și acțiunea politică de la care
generează practic puterea, acțiune ce se corelează cu democrația, aceasta neputând exista fără
interesul acordat vieții politice și fără participarea l a gestionarea activităților publice.
Teoreticianul Lamartine susținea că „democrația este participarea cu drept egal, cu titlu egal,
la deliberarea legii și la guvernarea unei națiuni”.70 Literatura politologică cuprinde și discuții
legate de raportul dintre participare și acțiune politică. Practic participarea la viața politică
este atributul legitimității derivat de învestirea unui individ , de către legile unei țări, cu o
anumită compete nță politică, în sensul exercitării controlului asupra autorităților politice.
Sunt și alți politologi care extind noțiunea participării și la forme diverse de activitate
politică neconforme cu idealul democratic, adică acte de terorism, tulburări ale vieț ii politice,
asasinate politice sau oricare alte modalități prin care se dă naștere violenței civile și prin care
cetățenii tind să influențeze negativ factorii puterii politice. Discutăm aici de o participare
distructivă sau de o participare prin refuz. A utori precum S. Barnes și M. Kaase construiesc
un ansamblu politic definit ca „suma tuturor capacităților politice achiziționate de individ” 71,
ce cuprind totalitatea acțiunilor politice de orice natură.
Concepția democratică consideră participarea ca o formă de activitate și de împlinire a
posibilităților indivizilor . Fără participare, putem spune că individul nu ar putea fi nici liber,
nici fericit, chiar dacă forma actuală a comunității corespunde cu dorințele sale.72 Votul
înzestrează individul cu o comp etență politică, cu un principiu legitim de desemnare, de
alegere a autorităților politice. Dacă analizăm modul în care individul folosește acest canal
electoral de traducere a unei opțiuni politice , putem evidenția chiar și câteva fenomene.
Fenomenul neparticipării la vot și la viața politică a populației în general este interpretat în
diferite moduri de către politologi. Unii consideră că are loc un conflict între ființa politică a
individului și da toria lui de a fi ființă politică. Alți politologi explică această lipsă de interes
față de politic prin asumarea de către oameni a rolurilor și statusurilor lor în societate și prin
conștientizarea situației în care se află aceștia , cea de excluși social.
Structurarea intereselor indivizilor se realizează fie prin autoreprezentare, atunci când
individul este managerul propriilor interese, fie cu ajutorul grupurilor de interes, adică al
acelor grupuri de indivizi care sunt uniți de preocupări sau interese c omune și care sunt relativ
conștienți de existența unor legături dintre ei.

70 A. Lancelot, D. Memmi, Participation et comportament politique , în M. Grawitz, J. Leca, Traité de science
politique , PUF, Paris, 1985, vol. II, p. 325
71 S. Barnes, M. Kaase, Political action, Mass Participation in Free Western Democraties , Sage Publications,
Beverly Hills, 1979, p. 324
72 A. Lancelot, D. Memmi, op. cit ., p. 351

40
3.2 Liderul narcisist. Complexul Hybris
Încă de la început ne propunem să acordăm mai multă atenție titlului acestui subcapitol
și să definim pe cât posibil termenii și principiile care-l alcătuiesc. Am auzit de multe ori
termenul narcisist, dar niciodată nu am încercat să definesc conceptul sau să descopăr ceaa ce
înseamnă el din punct de vedere psihologic. Narcisismul își are originile în mitologia greacă,
având ca etimon numele unui personaj mitologic, Narcis, care pedepsit de zeița Nemesis a
fost obligat să se îndrăgostească de propria sa imagine oglindită în fântână, deoarece a
disprețuit iubirea pământen celor și a nimfelor. În 1899, psihiatrul german Paul Nacke, a
conturat semnificația termenului de narcisism, la un an după ce Havelock Ellis (1898) făcuse
o primă aluzie la mitul lui Narcis , aducând în discuție femeile care sunt fascinate de propria
lor im agine în oglindă. Așadar, cu ajutorul dicționarului putem să descoperim și o definiție
general valabilă a acestui termen: NARCISÍSM , admirație contemplativă, atenție și dragoste
exagerată, față de propria persoană fizică, care constituie adesea o stare patologică.73 O altă
definiție este oferită de către dicționarul Webster, care prezintă termenul narcisist într-o
manieră mai generală ca pe: „o supraevaluare a propriilor atribute”.
Idealul eului, în concepția freudiană, înseamnă totalitatea reprezentărilor culturale,
sociale, imperativele etice, exact așa cum sunt ele transmise încă din copilărie de către părinți.
Cel narcisist se preocupă foarte mult de propria sa imagine în societate, având tendința de a -și
supradimensiona calitățile, disponibilitatea și rezultatele acțiunilor sale. Este hipersensibil la
critica celor din jur, la un eventual insucces sau la apari ția situațiilor frustrante. Narcisismul
are o evoluție cronică, acesta putându -se agrava în situații sociale de eșec. Tulburarea
narcisică a personalității unui individ, reflectă o stare de grandoare, o expresie transfigurată a
stimei de sine scăzute, trăi rile frustrante putând afecta această stimă de sine, apărând riscul
unor complicații depresive precum toxicomanii sau tulburări distimice.
Alături de psihologul Leo F. Seltzer care trage un puternic semnal de alarmă cu privire
la „galopantul narcisism din politică”, W. Keith Campbell în 2009, afirma că în ultimii zece
ani psihologii se ocupă de politicieni impunându -și atenția asupra relații dintre politică și
narcisism. Un studiu realizat în 1997 pe un eșantion de 39 președinți ai Americii, de la George
Washington și până la Ronald Reagan, a evidențiat faptul că personalitatea narcisistă și
mincinoasă era un indicator important pentru un lide r charismatic, însă unele dintre trăsăturile
de personalitate asociate narcisismului nu erau negative: puterea, încrederea în sine, atracția
către risc , abilitatea de a conduce.

73 https://dexonline.ro/definitie/narcisism

41
În concepția lui Leo F. Seltzer banii și puterea sunt două lucruri cele mai dorite de
politicienii narcisiști, existând și o relație de interdependeță între acestea două. Când
politicienii au intrat în politică, banii și puterea au devenit „obiecte de admirație” ce
corespund nevoilor acestora de grandoare solicitată de eul lor sup radimensionat. Unii
narcisiști sunt impinși spre a face politică de plăcerea puterii, a faimei și a prestigiului, a
statutului și a autorității, prin acestea ei trăind excepționalismul personal și superioritatea față
de ceilalți. Putem contura deci profilu l politicianului narcisist: infatuarea , ambiția, aroganța ,
grandiozitate a, preocuparea față de aparențe, manipularea celorlalți , hipersensibilitatea la
critici, desconsiderarea celor din jur , dorința de flatare, de laude, de adulație și aprecierea și
chiar recompensarea servilismului celor care îi hrănesc ideea superiorității .
Istoricul cultural Christopher Lasch, în lucrarea sa Cultura narcisismului, remarcă
însuși că: „Tendința domi nantă este de a trăi prezentul – a trăi pentru tine însuți, nu pentru
predecesori sau pentru posteritate. Ne pierdem rapid simțul continuității istorice, sentimentul
că aparținem unei sucesiuni de generații ce își au ori ginea în trecut și se îndreaptă spre
viitor.”74 Oamenii narcisiști sunt egocentrici, ei luptă pentru a -și trăi clipa și nu caută să învețe
din trecut sau să se gândească la probabilitatea de a fi judecați în viitor.
La fel ca și anticul Narcis, indivizii narcisiști moderni caută oglinzi în care să se
admire, oglinzi ce le sunt oferite de către cei din jur în mod constant atunci când ei caută
lauda și aplauzele oamenilor. Lasch afirmă că acest obicei al lor sau stilul de viață cu care s –
au obișnuit dă naștere unui „eu interpretativ”, ce poate distorsiona identitatea adevărată și
realitatea, înlocuindu -le de cele mai multe ori în totalitate cu o imagine falsă. Opinia
psihologului analitic Mario Jacoby cu privire la tipul de individ narcisist pe care Lasch îl
descrie este caracterizată de o luptă dezlănțuită pentru fericirea și plăcerea egoistă a acestuia.
După părerea lui Jacoby, cultura narcisistă își are originile în lucrarea lui Herbert Marcuse,
analiză ce prezintă soc ietatea unidimensională și produsul unui nou tip de personalitate plină
de furie interioară.
Unii autori au pus problema dacă fenomenul narcisismului poate fi privit ca unul
cultural, existând de fapt un consens cu privire la teoria narcisismului ca un in strument
folositor atunci când este alături de analiza filozofică a societății, întrucât discursul filozofic
este cel ce susține cu adevărat judecata morală a oricărei culturi. Deși teoria propusă de
Marcuse despre sistemul unidimensional se concentrează m ai mult asupra societății americane
(cea mai dezvoltată tehnologic), aceasta va putea fi în curând aplicată și întregii lumi.

74 Christopher Lasch, The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Diminishing Expectations , New York:
Norton, 1979

42
Cercetările mai noi au demonstrat că un individ poate suferi transformări odată cu
deținerea puterii, oricât de bine intenționat a r fi acesta. Dacă un om politic care a ajuns la
putere este slab, nepăsător și egoist, puterea sau iluzia ei îl poate îmbolnăvi. Aceasta poartă
denumirea de boala puterii sau sindromul Hybris. Acest sindrom nu apare menționat în niciun
tratat de medicină ș i nici nu este un termen recunoscut de știință, deoarece nu este nevoie de o
supraveghere medicală sau de tratament. Acesta apare odată cu puterea, dacă îi ei individului
puterea dispare efectul acestul complex, cauza fiind deci puterea, iar consecința dis torsionarea
eului.
Acest sindrom este cunoscut încă din antichitate și era socotit ca o crimă împotriva
societății fiind pedepsit ca atare, „tratându -se” prin tăierea capului. Pentru descrierea
sindromului Hybris, profesorul doctor ieșean, Carol Stanciu a realizat un portret de tip robot
al politicianului ajuns la putere și a aflat toate manifestările paranoice ale om ului politic în
general. Totodată, a cesta a descoperit 14 trăsături definitorii pentru complexul Hybris:
• Narcisismul
• Referința la eu în tot ceea ce face
• Preocuparea în exces pentru imaginea de sine
• Prezența comportamentului mesianic
• Identificarea cu instit uția pe care o conduce
• Folosirea pluralului în locul pronumelui personal
• Existența numai a convingerilor și delimitarea îndoielilor
• Caracterul cameleonic
• Raportarea la judecata numai în numele lui Dumnezeu
• Poate, știe, rezolvă totul numai să ajungă la pute re
• Este impulsiv, exagerat și nerăbdător
• Refuzul oricărui sfat sau corecție asupra viziunilor sau delirurile sale politice
• Incompetența sa devine foarte ușor un pericol public
• Ignoranța cu desăvârșire a realității

Acest sindrom mai este denumit și boala puterii, însă nu îi atinge pe toți politicienii
sau pe toți care țintesc sus într -o funcție publică. Dar pe cine -l infectează, îl transformă într -un
cinic, într-un personaj precipitat în toate acțiunile sale, nechibzuit cu banul public și cu o
aroganță car e atinge megalomania în tot ceea ce înseamnă viață publică și viață personală.

43
3.3 Studiu de caz. Megalomanie vs. Liderul amorf. Ceaușescu vs. Iliescu
Pentru a descoperi și mai bine personalitatea fostului lider comunist Nicolae
Ceaușescu , voi prezenta mai j os o analiză a profilului psihologic și un portret personologic al
acestuia.
1. Elementele personalității
Cele mai importante elemente care servesc la caracterizarea personalității lui Nicolae
Ceaușescu sunt, în primul rând, un temperament predominant, temperamentul de tip coleric și
mai apoi complexele rămase din copilăria sa, cele de abandon și de inferioritate, dar și
tulburările de p ersonalitate ce au rezultat din accentuarea celor anterioare pe un fond al
sentimentului de putere dat de funcțiile pe care le deținea la conducere vreme îndelungată.
1.1. Temperamentul
Nicolae Ceaușescu a avut un mod vulcanic de a acționa în diferite situaț ii, dar și un stil
mai discret în a se organiza, ceea ce în prima parte a carierei politice s -a dovedit a fi un
coleric introvertit, genul de persoană care mai mult tace și face. Faptul că introversia a
predominat la Ceaușescu, se datorează efectelor exper iențelor de viaț ă care l -au traumatizat în
prima perioadă a copilăriei sale (lipsa afectivă de la părinți, privarea de libertate) și mai puțin
temperamentu lui pe care l -a dobândit genetic, tipul coleric fiind mai degrabă extrovertit.
Colericul are încrede re foarte mare în propriile forțe, preia controlul într -un mod
energic, fiind cuprins de dinamism și caracterizat de o capacitate creatoare, toate acestea
observându -se la fostul lider comunist în ambiția și tenacitatea cu care acesta și -a urmărit
scopul, dar și în rapiditatea cu care a ajuns să ocupe fotoliul de lider național. Ca exemplu, cel
mai elocvent moment în care și -a manifestat public temperamentul a fost la 21 august 1968
când a dat comanda ca trupele Tratatului de la Varșovia să invadeze Cehoslo vacia.
Principalele defecte pe care le are colericul sunt o atitudine dominatoare și o neîncredere în
semeni, acestea manifestându -se vizibil la Ceaușescu prin stilul de conducere autoritar și prin
rotirea continuă a cadrelor din subordinea sa.
Acesta ave a o pasiune ieșită din comun pentru vânătoare, o altă manifestare a
agresivității specifică unui temperament predominant coleric ca al său. Voi prezenta un scurt
colaj de fotografii care să demonstreze dorința conducătorului de a lua parte în cele mai
impo rtante sezoane de vânătoare, devenind astfel primul vânător al țării. (Anexa, pag. 71 )

44
Trebui să remarcăm că tipul coleric, în calitate de superior, are un simț înnăscut de
lider și o totală încredere în capacitățile sale de a duce la bun final orice își propune.
Ceaușescu și -a confirmat astfel temperamentul în prima perioadă de conducere a țării, însă
aceste ca lități au fost eclipsate de principala dorință a tipului coleric, aceea de a deține
controlul, ceea ce s -a observat la fostul lider prin acapararea puterii și a tuturor funcțiilor de
conducere a țării, dar și prin trecerea în directa sa subordonare a Secur ității statului, ca poliție
personală.
În calitate de subordonat, tipul coleric este muncitor preferând să -și organizeze singur
toate activitățile, ignorând astfel orice autoritate. Nicolae Ceaușescu a luptat toată viața pentru
construcția socialismului în România, făcând mereu exact așa cum a dorit el, subordonând
orice autoritate internă și sfidând -o constant pe cea externă, de la răsărit. Au și colericii nevoii
emoționale, aceștia dorindu -și foarte mult să li se arate supunere și recunoștință pentru tot
ceea ce fac și să li se ofere încredere în capacitățile lor. Complexele de inferioritate și de
abandon la Nicolae Ceaușescu, au fost încurajate de senzația de putere dată de funcții și de
prerogativele supreme în stat, ceea ce au transformat aceste nevoi afective normale, într -o
dorință nevroti că și nefirească de preaslăvire a propriei persoane, conducând astfel în timp la
dezvoltarea cultului personalității.
Putem afirma că experiențele de viață inițiale ale fostului lider comunist au accentuat
calitățile temperamentului său coleric, astfel ge nerându -i ascensiune, iar lipsa pregătirii
intelectuale, toate complexele și întreaga perioadă destul de îndelungată în care și -a exercitat
funcția supremă în stat, i -au accentuat defectele, ceea ce i -a adus mai apoi decăderea.
1.2. Complexele de bază
Nicolae Ceaușescu a avut o personalitate grav viciată de trei mari complexe , două
dintre ele rămase din copilărie, complexul inferiorității și cel de abandon, iar al treilea
dobândit prin subconștientul colectivității, complexul de popor asuprit (oropsit) .
Lipsa totală a încurajării educaționale din partea părinților și a pregătirii școlare a
condus la apariția complexului de inferioritate, astfel că la vârsta de 11 ani a renunțat la școală
și a devenit ucenic de cizmar. Complexul acesta s -a manifestat la fostul l ider prin dorința de a
deveni cel mai priceput în toate domeniile, cu scopul de a stârni în mod constant admirația
celor din jur. Pentru a i se satisface acestuia frustrările intelectuale, propaganda de partid a
folosit câteva apelative precum : „Primul ost aș”, „Geniul din Carpați”, „Marele cârmaci”.

45
O altă formă de manifestare reprezentativă pentru complexul de inferioritate este
denigrarea tuturor celor care ar putea cândva să -i eclipseze personalitatea liderului comunist,
aceasta evidențiindu -se chiar de când acesta a ajuns la conducerea țării și a condamnat
politicile predecesorului său Gheorghe Gheorghiu -Dej, dar și prin evitarea pe tot parcursul
exercitării funcției a formării elitelor în jurul partidului, elite care l -ar fi putut elimina din
fotoliul d e lider al partidului și statului pe baza considerentelor intelectuale.
Privarea de afecțiune din partea părinților și în special a mamei în copilărie, a
dezvoltat la Nicolae Ceaușescu așa numitul complex de abandon, ceea ce a generat la
maturitate o mare sete de dragoste și o permanentă nevoie de companie. Acest complex s -a
manifestat la Ceaușescu prin dorința de a seduce, pentru ca mai apoi să abandoneze în mod
direct sau indirect, precum și evitarea formelor de iubire de teama de a nu fi la rândul său
abandonat. În acest sens, el a sedus atât propriul popor, cât și pe străini, ca mai apoi să -și
urmărească interesele proprii unele dintre ele nefiind deloc naționale.
Pentru că ambii părinți erau țărani români, născuți și crescuți la sat, complexul de
popor oropsit s -a putut foarte bine observa la Nicolae Ceaușescu. Aceste frustrări s -au
manifestat prin lupta sa de eliberare națională de sub jugul capitalismului exploatator , și de
sub cel sovietic în final, cu scopul de a transforma țara sa într -o națiune in dependentă în
Europa. Politica economică bazată pe industrializarea accelerată a fost un alt mod de
exprimare a acestui complex, gândită pentru a putea reduce din dependența economică față de
exterior a țării. Așa-zisa independență economică a fost obținut ă prea abrupt și fără seama
costurilor, ceea ce a reprezentat o proiecție a dorințelor sale de a -și depăși propria condiție
socială.
De exemplu, cea mai reprezentativă dovadă a dorinței fostului șef de stat de a -și
ameliora frustrările megalomanice este l uarea deciziei de a se construi un centru administrativ
al țării exact ca în țările vizitate de el precum China. Ceaușescu a uitat că România este mai
mică de 50 de ori ca populație și de 40 de ori ca suprafață decât acest uriaș asiatic și a investit
aproa pe trei miliarde de dolari pentru construcția Casei Poporului, a doua cea mai mare
clădire ca dimensiune din lume. Această investiție a fost nejustificată economic, social sau
administrativ, neținând seama de privarea populației de elementele de subzistenț ă, ci ținând de
fapt seama de a arăta lumii întregi de ce poate fi în stare poporul român, dar și conducătorul
acestuia. O altă investiție de proporții, și aceasta realizată din considerente emoționale este
Canalul Dunăre -Marea Neagră, al treilea canal din lume ca lungime după Suez și Panama.

46
1.3. Tulburări de personalitate
Fostul lider comunist a avut o personalitate cu trăsături paranoico -histrionice, care se
datorează cel mai mult perioadei lungi în care a ocupat funcții de conducere, dar și frustrărilor
infantile pe care nu le putea depăși. Accentuându -se defectele dorinței de control și admirație
ale caracterului său coleric, dar și deprecierea funcțiilor psihice datorate trecerii în vârstă s -a
ajuns la dezechilibrarea personalității acestuia și la scăde rea propriei valori și a percepției
asupra realității.
Personalitatea paranoică se caracterizează prin disponibilitatea la represalii
disproporționate în momentul în care se află în pericol. Caracteristica aceasta a fost
observabilă la fostul șef de stat î n decembrie 1989, când a dat comandă unităților blindate ale
armatei, dotate cu muniție pentru război, să liniștească câteva grupuri de elemente huliganice .
O altă caracteristică definitorie pentru personalitatea paranoică este lipsa de încredere în ceea
ce privește loialitatea persoanelor din jur, dar și a celor apropiați, fiind sesizată la Ceaușescu
prin transformarea Securității statului într -un instrument de urmărire a demnitarilor din
subordinea sa, dar și a cetățenilor care aveau o personalitate mai p uternică.
Personalitatea histrionică este preocupată constant de a atrage atenția tuturor, de a fi
tot timpul în centrul atenției și de a primi afecțiune permanentă din partea celor din jur.
Adulația de cele mai multe ori forțată a compatrioților săi, i -a permis lui Ceaușescu să -și mai
amelioreze din neîncrederile proprii prin intermediul cumulului de funcții de conducere pe
care le -a deținut și prin caracteristicile sistemului totalitar în care acesta și le -a exercitat.
Manifestațiile de simpatie populară la care participa erau ca o hrană sufletească cu afectivitate
din admirația maselor. Un aspect interesant al laturii histrionice a personalității lui Nicolae
Ceaușescu a fost idealizarea sau chiar deprecierea în exces a persoanelor din anturajul său.
Soția sa, Elena Ceaușescu a fost persoana care l -a echilibrat și care a reprezentat pentru acesta
încrederea absolută, fiind prezentă permanent alături de el, chiar și pe pancartele de
propagandă, dovedind nevoia de protecție și de siguranță a liderului politi c.
Așadar, la Ceaușescu, tulburările de personalitate au fost de cele mai multe ori
generate de lipsa siguranței emoționale din prima parte a copilăriei, alimentate constant de
activitățile sale ilegaliste din adolescență și tinerețe, ca mai apoi să fie î ntreținute la maturitate
de lupta pentru putere și câștigarea ei în final prin ocuparea sistematică a numeroaselor funcții
de conducere într -un sistem ce îi permitea, și uneori chiar încuraja acestuia, excesele dorite în
manifestare.

47
2. Manifestarea personalității
La fel ca oricare personalitate, chiar și cea a lui Nicolae Ceaușescu poate fi analizată în
aspectul său fizic, în comportamentul cu ceilalți, în gândire, dar și în aspectul scrierii olografe.
Analizând acestea, putem observa un personaj cu o viață interioară foarte activă, care se
zbătea între profundele sentimente de dragoste și ură, dragostea dedicată propriilor valori pe
care le dorea împărtășite cu întreaga lume și ura pe care o atribuia în tot ceea ce nu
corespundea cu idealurile sale a le orânduirii sociale, în special ura pentru inechitatea
sistemului capitalist.
Voi exemplifica personalitatea lui Nicolae Ceaușescu prin intermediul unor fotografii
și stop -cadre de la diverse manifestări unde se putea observa public caracterul coleric al
acestuia. (Anexa, pag. 73 )
2.1. Personalitatea în aspectul fizic
Cea mai bună metodă de exprimare a unei personalități native în aspectul fizic este
configurația aspectului ce ține de fizionomie, adică analizarea cu atenție a etajelor faciale.
Etajul su perior unde se încadrează fruntea, tâmplele, arcadele sprâncenoase și ochii,
poate exprima decizie, percepție, inteligență, reflexie, creativitate și imaginație. La fizionomia
lui Nicolae Ceaușescu etajul superior al feței era bine dimensionat, ceea ce ne demonstrează
că dispunea de resurse intelectuale native semnificative, aceasta fiind confirmată de -a lungul
timpului prin abilitățile sale de pe scena politică internațională. Etajul mijlociu, unde se
încadrează nasul și gura exprimă latura afectivă a omul ui, etajul îngust reprezentând o latură
introvertită, iar cel larg una extrovertită. La fostul lider etajul mijlociu era cel mai bine
dimensionat în topografia fizionomică, ceea ce exprimă că din perspectivă genetică, era un
extrovertit cu înclinații spre dialog și conciliere. Etajul inferior, unde se află mandibula și
bărbia, ne arată personalitatea posesorului. Dacă acesta este mai bine dezvoltat decât etajul
superior, personalitatea este autoritară, iar contrariul denotă o personalitate slabă, submisivă.
La Nicolae Ceaușescu etajul inferior era mult mai subdimensionat decât cel superior, ceea ce
exprimă din punct de vedere genetic că avea înclinație către submisivitate.
Pentru a susțin e această analiză , voi prezenta diferite ipostaze ale fizionomiei fostului lider .
(Anexa, pag. 73 )

48
2.2. Personalitatea în comportament
Vom analiza la Nicolae Ceaușescu atât comportamentul verbal, cât și cel non -verbal.
Cel dintâi era dominat de un defect al vorbirii denumit balbism, care i se datora tumultul ui de
imagini sau idei pe care nu le putea exprima din cauza limitării vocabularului și din cauza
pregătirii intelectuale destul de precară. Cele două complexe din copilărie, cel de inferioritate
și de abandon, i -au creat fostului președinte o emotivitate foarte greu de controlat, care era
destul de vizibilă în exprimările sale orale spontane. Acesta, se poate spune că gândea și mai
mult, și mai repede decât ar fi putut exprima verbal, de aceea apela de cele mai multe ori la
gestică și la mimică. Totul se p une pe seama lipsei încurajării inteligenței sale native de un
mediu afectiv familial și de lipsa dezvoltării în copilărie a educației școlare optime, care mai
târziu în adolescență și tinerețe nu i -a putut fi de ajutor din punct de vedere academic și
oratoric, lipsindu -i totodată și un mentor sau o personalitate care să -i servească drept model
intelectual.
Comportamentul non -verbal la Nicolae Ceaușescu era unul dinamic -expansiv, care
trecea foarte repede de la un stil calm, afectiv, la unul autoritar și un eori chiar foarte agresiv.
De altfel, mimica sa oscila întotdeauna între cea care exprimă zâmbet, relaxare și una care
exprimă încrâncenare, afectare sau deranjare, ceea ce reprezintă trăirile sale interioare duale,
respectiv succesiunea rapidă cu care ace sta trăia emoții negative, de ură și emoții pozitive, de
admirație. Fostul șef de stat avea o încredere de sine destul de ridicată, deoarece credea cu
tărie în tot ceea ce gândea și spunea, mimica sa fiind cea mai elocventă aici. Ca exemplu,
atunci când ac esta vorbea de România și despre realizările socialismului autohton, chipul i se
însenina, devenea chiar zâmbitor, iar dacă amintea de imperialismul capitalist fața i se
întuneca. Nu doar că se încrunta, ci începea să gesticuleze mai rapid și mai amplu, u tilizând
frecvent degetul arătăror, care reprezintă cel mai amenințător gest când un om dorește să
transmită un mesaj.
Avea un mers vioi și de cele mai multe ori degajat, însă niciodată nu putea sta foarte
mult într -un loc. Comportamentul lui Nicolae Ceaușescu per ansamblu denotă o personalitate
vulcanică, cu un temperament coleric, ambele fiind puse în slujba idealului pentru care lupta
drept atuuri. Patriotismul lui nu poate fi pus sub nicio formă la îndoială, însă eficiența
sistemului prin care și l -a manifestat nu reprezintă în totalitate acest lucru, întrucât acesta viza
mai mult România și mai puțin poporul român, dovadă că înteaga sa energie a canalizat -o
pentru industrializarea și sistematizarea accelerată a statului privând oamenii chiar și de hrană.

49
2.3. Personalitatea în gândire
Putem spune că Nicolae Ceaușescu a fost un veritabil vizual din punct de vedere al
asimilării, procesării și chiar redării informațiilor. Aceasta este o caracteristică psihică a sa ce
se manifesta prin obiceiul de a g esticula, de a arăta cu degetul, de a se exprima foarte repede
sau de a da mult din mâini, de cele mai multe ori cu izbucniri bruște și cu rateuri verbale.
Exprimarea lui Ceaușescu cuprindea elemente spațiale cu accente îndreptate spre
grandoare ca de exe mplu „Nu rǎspund decât în fața Marii Adunǎri Naționale” sau acceptarea
clișeelor vizuale lansate pentru propagandă, precum „Viitor luminos ” sau „Epoca de Aur”. De
asemenea, stilul urbanistic și arhitectural ales de fostul șef de stat în sistematizarea capi talei a
fost unul asiatic, foarte impunător, reprezentat de blocurile de locuit înalte, bulevardele largi
și clădirile administrative masive și supradimensionate ca Academia Română, Casa Radio,
Parlamentul. Nicolae Ceaușescu percepea realitatea vizual , la fața locului prin vizitele de
lucru sau prin intermediul machetelor cu cât mai multe detalii. Chiar inclusiv afecțiunea
poporului față pe propria sa persoană (cultul personalității) și -o dorea manifestată cât mai
vizibil prin intermediul coregrafiilor comp lexe precum manifestații de masă megalomanice cu
multe steaguri, pancarte cât mai mari și viu colorate, costumații diverse și defilări de
amploare.
După tipul de judecată al lui Ceaușescu, putem afirma că acesta avea o gândire
extrovertită organizându -se de cele mai multe ori după realitatea exterioară, dar căreia i se
adapta cu pragmatism doar după propria gândire și după regulile originale ale sale. Tipul de
gândire extrovertit se bazează pe fapte și mai puțin pe vorbe sau pe teorii și sisteme. Acest tip
de gândire preferă să -și pună în valoare și să-și impună propriile teorii, cu atât mai mult în
anturajul său unde acesta era privit ca o autoritate, una dintre caracteristicile importante ale lui
Ceaușescu.
Trebuie să menționez că funcția opusă celei dezvoltate este cea mai rudimentară, la
Nicolae Ceaușescu compasiunea sau această funcție sentiment rămânând cea mai involuată
din cauza experiențelor dure ale vieții, din copilărie și tinerețe, în special din anii de detenție.
Aspectul acesta a fost obser vabil cel mai bine atunci când fostul șef de stat s -a ambiționat
plătind anticipat datoria externă a țării, riscând chiar să oblige populația la restricții în ceea ce
privește elementele de minimă subzistență. Stadiul rudimentar la care se afla funcția sen timent
nu presupune nicio răutate intenționată, ci o indiferență afectivă prea puțin conștientizată.

50
Aparent, fostul șef de stat nu era un dur cu adevărat, întrucât acesta când interacționa
cu familia sa sau cu elevii era foarte tandru, iar muzica prefera tă era cea populară, de
petrecere și romanțele. Nicolae Ceaușescu prefera să i se adreseze cu formule emoționante
precum „Mult iubitul nostru conducător”, îi plăcea tot timpul să fie în centrul atenției pentru a
fi imortalizat de camerele de luat vederi și de aparatele fotografice numai zâmbind, și de cele
mai multe ori în preajma elevilor sau îmbrățișând și sărutând copiii. Un exemplu elocvent în
acest sens este cutremurul din 1977 când Ceaușescu a cerut căutarea tuturor supravețuitorilor
chiar și până la ultima persoană în viață sau momentul eliberării deținuților politici
condamnați de predeceosorii săi, fără a mai ține cont de metodele coercitive. Toate aceste
relatări nu sunt destul de suficiente pentru a ne putea convinge că fostul președinte comunist
era un sentimental profund, însă ne mai înfrânează să -l declarăm drept un individ eminamente
insensibil, sau chiar un tiran nemilos.
Atât tipul de gândire extrovertită, cât și modul vizual de percepție și redare a
informațiilor i -au permis lui Ceaușescu să-și poată manifesta personalitatea într -o manieră
foarte vizibilă, în mod deosebit prin derularea marilor obiective de interes socio -economic.
Metroul București, amenajarea hidrotehnică a râurilor, sistemul energetic național, zecile de
mii de blocuri pe ntru locuit, miile de clădiri de interes social și administrativ, sutele de uzine
și fabrici sunt doar o parte dintre realizările pozitive cu care ne mândrim și care vor fi vizibile
sute de ani, obținute de poporul român la dorințele și inițiativa ultimulu i lider comunist,
Nicolae Ceaușescu.
Construirea de giganți industriali, sistematizarea satelor, construcția megaclădirii
„Casa Poporului”, în paralel cu voința sa de a plăti integral și anticipat datoria externă și de a
relua și finaliza lucrarea la Cana lul Dunăre -Marea Neagră sunt inițiative foarte vizibile și
chiar lăudabile, dar nereușite din punct de vedere economic deoarece au fost percepute de
către populație ca motiv neîntemeiat al sacrificării românilor în ceea ce privește nivelul de
trai. Modul î n care fostul șef de stat și -a pus în valoare gândirea, a depășit cu mult nivelul
pregătirii sale intelectuale. Cu siguranță dacă Ceaușescu ar fi acordat mai multă atenție
obiectivelor mărețe ale statului și nevoilor mărunte ale populației precum hrana, lu mina,
căldura, memoria colectivă nu ar fi uitat așa ușor toate realizările megalomanice ale acestuia
și poate ar fi iertat lipsurile din a doua jumătate a perioadei de conducere comuniste , deși
Ceaușescu a considerat privarea populației de principalele ele mente de subzistență ca pe un
act de solidaritate și ca pe un efort comun al tuturor cetățenilor la intenția dezrobirii financiare
a României față de organismele internaționale de profil.

51
2.4. Personalitatea în scriere (semnătură)
Renumitul grafolog Radu Constantin a elaborat analiza grafologică a semnăturii lui
Nicolae Ceaușescu pe care o vom prezenta și noi mai jos în vederea analizării personalității
controversatului conducător și din acest punct de vedere al aspectului olograf.

Potrivit grafologului Radu Constantin, „semnǎtura fostului lider comunist este literalǎ,
foarte înclinatǎ (42 de grade), ascendentǎ, cu finalul ultimei majuscule „N” liniar, mult
amplificat (depǎșind cadrul prenumelui), iar parafa este compusǎ din tr-o linie care merge de
la dreapta la stânga și apoi printr -o trǎsǎturǎ inițial repasatǎ, dar construind un unghi,
pornește spre dreapta și cu un final sub formǎ de croșet”.
Analizând semnătura lui Ceaușescu se poate spune că acesta avea o ambiție care po ate
depăși mijloacele, meritele și posibilitățile personale, însă pregătirea sumară din punct de
vedere intelectual nu l -a reținut pe tânărul emotiv să lupte până să ajungă la cârma statului
român, iar mai apoi să -și exercite toate prerogativele supreme la doar 24 de ani cu o mână
forte. O altă trăsătură este ambiția, tenacitatea, dorința de putere și chiar nevoia de a organiza
soarta altora. La vârsta de 15 ani începe activitatea revoluționară prin ai conduce pe ceilalți, în
decursul celor 32 de ani luptă cu și mai multă ardoare până ajunge chiar la vârful partidului și
al țării, unde, învolburat de mirajul puterii, uită să mai și coboare din funcții, predând spre
nefericirea noastră funcția odată cu existenț a. Putem vorbi și de uriașa sa forță și putere
creatoare, pentru că marile șantiere ale țării erau pasiunile sale principale , din acest punct de
vedere putând considera că Nicolae Ceaușescu era un veritabil dependent de muncă.

52
S-a observat de asemenea la fostul președinte și coexistenț a în caracter a unor trăsături
de bunătate și afecțiune cu reacții destul de aspre la efectele care ar fi putut să -l perturbe.
Viața sa sentimentală și de familie era una stabilă, tandrețea pe care o arăta față de copii în
general și în mod special față de copii săi chiar și atunci când aceștia erau deja mari,
demonstrează faptul că latura autoritară a personalității lui Ceaușescu era dublată și de o
latură sensibilă care poate nu era atât de dezvoltată, însă în mod sigur era existentă.
Analiza grafologică a semnăturii vine în sprijinul nostru pentru a confirma
personalitatea duală a lui Nicolae Ceaușescu, respectiv dezvoltarea laturii gândirii sale native
și rudimentare , ca efect negativ în educația școlară foarte sumară, sensibilitatea pe care o arăta
față de familii, copii, idealuri socialiste, cuceriri revoluționare, toate acestea fiindu -i aproape
de suflet, în contrast cu duritatea față de tot ceea ce îi era ostil precum imperialismul capitalist
sau decadența occidentală.
3. Factorii de influență
Din punct de vedere psihologic, Nicolae Ceaușescu a fost un produs al combinației
între factorii externi și cei interni. Maniera în care acești factori au acționat asupra dezvoltării
psihice a dictatorului în condiții socio -materiale cu totul diferite i -a marcat pe rsonalitatea într –
un mod fundamental. Dacă vorbim despre copilărie și tinerețe, ambele la fel de vitrege, putem
sesiza că acestea au avut o contribuție importantă la dezvoltarea ambiției și a intuiției, în
schimb maturitatea l -a privilegiat aducându -i fost ului președinte o personalitate autoritară, pe
cât de puternică, pe atât de dificilă. Personalitatea lui Ceaușescu a fost un produs al câtorva
factori de influență, care s -au dovedit de -a lungul timpului fundamentali pentru dezvoltarea și
evoluția procesel or psihice. Școala (sau poate lipsa ei) , familia, profesia, experiența de viață,
anturajul, mediul, dar și influența astrelor au adus contribuții la ascensiunea sa, dar și la
decăderea neașteptată.
3.1. Familia / Partenerul de viață
Nicolae Ceaușescu s -a născut la țară, într -o familie numeroasă de țărani săraci, de
aceea la vârsta de 11 ani renunță la școală și merge la București ca ucenic la un atelier de
cizmărie. La vârsta când unii copii încă mai sunt ocrotiți și răsfățați de fami lie, tânărul
Nicolae Ceaușescu este nevoit să înfrunte greută țile vieții, fiind departe de casa părintească și
de afecțiunea părinților . Experiența aceasta de viațǎ urma să -i genereze viitorului conducător
mari dezechilibre emoționale , chiar cu repercusiun i grave asupra activitǎții sale politice.

53
Politica demografică a lui Ceaușescu, în care acesta dorea creșterea accelerată a
populației se explică prin visul său ca tinerii să aibă cât mai mulți frați pentru a se putea ajuta
reciproc, așa cum și el și -a ajutat frații numindu -i pe unii chiar în funcții de conducere ale
partidului. De asemenea, fostul șef de stat avea un respect deosebit pentru familiile cu mame
eroine, sentiment ce poate fi pus pe seama lipsei afecțiunii din partea mamei sale, dar și pe
seam a familiilor tradiționale.
Lipsa sentimentului de apartenență afectivă din perioada copilărie, dar și climatul
familial impropriu, împreună cu desele vizite prin penitenciarele României din adolescență și
tinerețe, au dezvoltat la Ceaușescu complexul de a bandon. Complexul acesta denotă
caracteristica de solidaritate a personalității fostului președinte, în schimb teama de a nu fi
abandonat sau trădat i -a accentuat lipsa încrederii în cei din jur , dar și senzația de putere a
funcției supreme în stat, exacer bându -i totodată comportamentul paranoic din ultimii ani de
viață. Dacă e să privim din punct de vedere sentimental și familial, soția sa Elena Ceaușescu
(Petrescu) a fost cea de care a avut nevoie fostul președinte, dovadă stând cei 50 de ani de
căsătorie , dar și cei trei copii care au fost crescuți și educați într -un mod echilibrat, însă din
punct de vedere politic, soția sa a fost cea care i -a netezit atât lui cât și ei drumul spre
decădere. Exacerbarea influenței Elenei Ceaușescu asupra personalității fostului președinte, și
în mare parte a activității politice din ultima vreme a regimului, poate fi pusă pe seama
experienței acesteia pe care a dobândi t-o la brațul soțului său. Astfel se pot deduce de aici
marile ingerințe ale ei în activitatea politică a lui Nicolae Ceaușescu, și de asemenea orbirea
de care a dat acesta dovadă. Carențele Elenei Ceaușescu din punct de vedere intelectual, dar și
cele caracteriale au avut o influență negativă pentru personalitatea și destinul fostului șef de
stat.
Trebuie să remarcăm că toți cei trei copii ai cuplului Ceaușescu au moștenit de la tatăl
său inteligența nativă, însă aceștia nu au moștenit și dragostea de putere sau de recunoaștere și
admirație socială. Singurul dintre copii care s -a implicat în viața politică a fost mezinul
familiei, Nicu, în funcția de prim -secretar de partid în Sibiu, funcție pe care și -a exercitat -o
fără a dovedi ambiția de mărire sau vreun comportament autoritar asemenea tatălui său.
Ceilalți doi copii, Zoe , care a fost o femeie discretă ș i sensibilă îmbrățișând însă matematica,
iar Valentin a fost de profesie fizician. În general familia la Ceaușescu a reprezentat unicul loc
de refugiu, persoanele cele mai de încredere fiind r udele apropiate, iar prietenul c el mai
adevărat și devotat fiind u-i soția sa, care în fața plutonului de execuție a avut o atitudine
solidară și curajoasă prin replica „Am luptat împreună, murim împreună!” . (Anexa, pag. 72 )

54
3.2. Școala
Din cauza lipsurilor materiale, Nicolae Ceaușescu a fost nevoit să întrerupă școala
chiar imediat după primele patru clase primare. Faptul că acesta a abandonat studiile i -a creat
la maturitate mari frustrări, însă prin grija partidului a reușit să -și finalizeze și clasele
gimnaziale, liceale și cele universitare, devenind astfel l icențiat în economie la Academia de
Studii Economice din București. Complexul de inferioritate legat de adevărata pregătire
școlară a acestuia a fost cauza unor aversiuni de care Ceaușescu a dat dovadă față de
intelectuali, în mod special față de cultură.
Nicolae Ceaușescu a acumulat pe băncile școlii un bagaj de cunoștințe care i -a fost
insuficient în fața inteligenței sale native , a spiritului autodidact și a setei de cunoaștere, în
special a doctrinelor promovate de marxism -leninism. Pregătirea sa adev ărată a fost școala
vieții pe care a dezvoltat -o cel mai des în penitenciare unde și -a perfecționat cu temeinicie
viclenia, ambiția și intuiția. Totuși, dorința acestuia de autodepășire a carențelor intelectuale
s-a remarcat prin acceptarea de titluri și onoruri academice nejustificate, care au avut drept
scop mascarea frustrărilor de tip intelectual. Nicolae Ceaușescu nu a întâmpinat probleme
intelectuale din pricina lipsei educației școlare, inteligența sa nativă și experiența de viață
compensând cu real succes aceste lipsuri, însă a întâmpinat probleme de ordin emoțional, care
s-au manifestat printr -un complex de inferioritate față de intelectuali și față de subordonații
săi care aveau pregătiri academice reale.

55
La Nicolae Ceaușescu a funcționa t tot timpul complexul țăranului deștept, dar fără
carte, care nu și -a găsit niciodată locul nici la sat, pentru că nu avea cine -i să-i recunoască
valoarea, și nici la oraș pentru că îi lipseau studiile superioare care l -ar fi ajutat să acceadă în
casta el itei intelectuale citadine. Drama aceasta existențială explică de ce fostul lider comunist
a pus accentul pe educația tinerei generații și de ce avea o generoasă simpatie pentru elevi și
copii în general. Avea dorința de a fi întâmpinat de elevi în vizitel e sale de lucru, ceea ce îi
masca nevoia de a se reîntoarce în timp la copilăria sa, unde ar fi putut trăi starea școlarului
fără griji, sentiment pe care nu a avut niciodată ocazia să -l experimenteze în vremea sa.
Un defect al personalității lui Ceaușesc u și al lipsei sale de educație moral -spirituală a
fost caracterul moderat ostil în fața Bisericii, observat de cele mai multe ori în deciziile pe
care le lua în eliminarea lăcașelor de cult din noul peisaj urbanistic al capitalei. Este interesant
să obser văm cum atitudinea fostului președinte față de Biserică este la fel de controversată ca
și întreaga personalitate a sa, de altfel. Luând seama că Nicolae Ceaușescu s -a născut și a
crescut până la vârsta de 11 ani într -o familie tradițională țărănească, nu se putea ca acesta să
fie total străin de biserică și de valorile spirituale creștin e ortodoxe, cu atât mai mult cu cât
mama sa era o femeie foarte credincioasă. Putem spune că dacă fostul șef de stat ar fi avut mai
multă școală și educație în spiritul moral al valorilor creștine, poate că nu mai era nevoit să -și
caute alinarea afectivă ș i intelectuală în ilegalismul comunist ateu, nemaifiind considerat de
către Biserică și intelectuali drept un dușman.
3.3. Profesia

56
Nicolae Ceaușescu la frageda vârstă de 11 ani după ce a absolvit școala primară, a
plecat la București unde s -a anjagat cu ajutorul fratelui său mai mare ca ucenic într -un atelier
de cizmărie, la cizmarul Alexandru Săndulescu care era și membru activ al PC R, și care
ulterior l -a și inițiat în diverse misiuni conspirative.
Activitățile sale profesionale principale desfășurate înainte de a ajunge președintele
României i-au modelat și marcat personalitatea într -o manieră determinantă. A fost pe rând
ministru adjunct al Agriculturii în perioada 1949 -1959, iar mai apoi a fost ministru adjunct al
Forțelor Armate, în grad de general -maior în perioada cuprinsă între 1950 -1954. Ambele
funcții au fost alăturate activităților sale ilegaliste și i -au accentuat latura c olerică și agresivă a
personalității, din cauză că Ministerul Agriculturii s -a ocupat în anii 1950, alături de armată și
trupele de securitate, de crucificarea statului românesc prin martiriul dureros al colectivizării
agriculturii. Dorința lui Ceaușescu c a toți țăranii să fie egali a fost dovada că excesul de zel al
său a dus la îndeplinirea acestei importante sarcini date de partid, și anume colectivizarea.
Fostul șef de stat își dorea tare mult să nu mai existe familii sărace la sat, așa cum a
fost fam ilia în care el s -a născut și nici familii foarte bogate, pe pământul cărora s -a simțit în
copilărie umilit prin muncă forțată. Având cele două poziții autoritare ș i mai apoi pe cea de
Comandant S uprem al Forțelor Armate , Ceaușescu a fost alimentat de acestea cu sentimentul
puterii, un sentiment îmbătător, ce creștea direct proporțional cu creșterea perioadei în care
ocupa aceste funcții. Lipsa încrederii de sine și nivelul scăzut de pregătire intelectuală n -au
putut să -l determine pe acesta să utilizez e puterea doar pentru ameliorarea frustrărilor și
complexelor personale. Vidul emoțional și cel intelectual de care aminteam în capitolul
anterior era atât de mare, încât a generat situații în care fostul președinte nu se putea mulțumi
să știe că nu mai es te atât de slab și neajutorat, ci își dorea în mod constant să i se repete și să i
se confirme că el este unic și că nimeni nu se poate ridica la nivelul valorii sale. O altă formă
de atenuare a suferințelor emoționale era denigrarea personalităților și mi nimizarea
realizărilor acestora pentru a nu putea să -i eclipseze imaginea de lider de partid și de stat.
Ulterior, apare mecanismul complex de propagandă al Cultului Marelui Conducător, în
același timp cu transformarea în organ represiv al Departamentului Securității Statului, care
era menit să anihileze din fașă orice fel de tentativă de subminare a personalității sale
suprarealiste. Odată cu înaintarea în vârstă a lui Ceaușescu, din perspectivă psihologică,
sentimentul de grandomanie, împreună cu dorința de preamărire și de cele mai multe ori și
chiar mania persecuției, devin pentru personalitate caracteristici fundamentale.

57
Personalitatea lui Nicolae Ceaușescu a fost manifestată prin toate funcțiile pe care le -a
ocupat în politică, cu mult peste nivelul său de pregătire profesională și intelectuală. Toate
aceste funcții au culminat cu cea de Președinte, exercitată chiar și în perioada în care funcțiile
psihice regresează din cauza înaintării în vârstă. După Principiul lui Peter75, Nicolae
Ceaușescu și -a atins gradul maxim al incompetenței abia în 1970, după 7 ani și nu după 4 cât
prevede acesta. Abia după vizitele lui Nicolae Ceaușescu în Coreea de Nord și în China din
1971, psihicul acestuia a fost grav alterat de sindromul puterii, acesta fiind declanșat de
funcțiile conducătoare deținute pe o perioadă îndelungată a liderilor comuniști din statele
vizitate. Nu întâmplător în regimurile democratice mandatele președinților sunt de patru sau
de cinci ani, acestea neputând fi deținute decât maxim în două rând uri. Tot ceea ce trece de 10
ani de președenție se consideră că induce liderului falsa senzație de semizeu.
3.4. Experiența de viață
Pentru Nicolae Ceaușescu experiența de viață a fost una marcantă, existența unor
caracteristici psihice rare și foarte valoroase i -au determinat întreaga evoluție a personalității
sale. Este vorba de „emergența vieții psihice” și „autodeterminarea”. Cea dintâi caracteristică
i-a permis lui Ceaușescu să -și conștientizeze abilitățile și să le pună în valoare în funcție de
situațiile întâmpinate pentru a depăși astfel mult mai ușor statutul socio -material. Ce-a dea
doua caracteristică, „autodeterminarea”, l -a ajutat pe fostul președinte să -și selecteze
interacțiunile cu mediul, căutând într -un mod voluntar și conștient noi sur se de inițiere,
cunoaștere, experimentare, proiectare și realizare a schimbărilor însușirilor și structurii
propriei personalități. Autodeterminarea s -a putut observa încă din copilărie și adolescență,
când din cauza sărăciei și a dorinței de autodepășire, a îmbrățișat ideologia marxist -leninistă
în scopul de a -și elabora o proprie filozofie de viață. Cu alte cuvinte, Ceaușescu s -a
autoeducat în spiritul valorilor socialiste, de care nu s -a despărțit nici în ultima clipă a vieții
sale.
Periplul prin peniten ciare îi este de ajutor lui Ceaușescu deoarece îi transformă
emotivitatea adolescentină și -l formează într -un tânăr adult, impulsiv și cu dorința de a
schimba orânduirea „burghezo -moșierească” considerându -se o victimă a acesteia. Sărăcia,
frustrarea și um ilința din copilărie, au fost transformate la maturitate în ambiție, tenacitate și
dorința ajungerii la putere pentru a impune ideologia socialistă adaptată la specificul național.

75 Principiul lui Peter este o teorie emisă de Dr. Laurence J. Peter . Teoria afirmă că membrii de succes ai
unei organizații ierarhice sunt, până la urmă, promovați până la nivelul lor maxim de competență , după care, o
promovare ulterioară îi ridică la un nivel pentru care nu mai sunt competenți, deci incompetenți.

58
Elanul progresist a lui Nicolae Ceaușescu s -a manifestat imediat după ce a ajuns la
putere prin condamnarea politicii dure a predecesorului său, eliberarea tuturor deținuților
politici, elaborarea unei noi constituții, mai liberale, modificarea denumirii partidului și a țării,
din Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comuni st Român, iar Republica Populară
Română devine Republica Socialistă România. Traiectoria întregului destin a lui Nicolae
Ceaușescu a fost schimbată prin prisma experiențelor de viață ulterioare. Acesta, datorită
complexelor intelectuale și afective nedepăș ite, a încercat să se înconjoare de persoane care să
nu îi poate pune calitățile de lider la îndoială. Faptul că soția sa a fost promovată în structurile
de partid și de stat se datorează exclusiv lipsei sale de încredere. Cultul personalității și
manifest area sa exacerbată a fost susținută puternic de propaganda internă și de atenția pe care
o primea în plan internațional, toate acestea schimbându -i radical stilul de conducere,
conservatorismul acerb fiind înlocuitorul treptat al liberalismului socialist.
În concluzie, putem spune că aceste două caracteristici psihice, alături de inteligența
nativă și de trăsăturile temperamentului coleric, i -au transformat fostului șef de stat într -un
timp record emotivitatea, nepregătirea intelectuală, defectul de vorbire și situația materială
într-o autoritate de neegalat în rândul șefilor de stat din acea vreme. Însă dacă toate acestea ar
fi fost susținute de o pregătire profesională și moral -spirituală mai serioasă și de o educație
intelectuală pe măsură, în mod sigur p ersonalitatea sa ar fi fost mult mai echilibrată și,
totodată l -ar fi propulsat altfel în istoria universală.
3.5. Mediul
Întreaga evoluție a personalității fostului șef de stat, atât ascensiunea cât și decăderea,
a fost unul dintre produsele interacțiunii potențialului și a structurii sale psihice cu dinamica și
configurația mediului. Dacă în copilărie și tinerețe mediul de viață a fost unul plin de
neajunsuri și a contribuit la valorificarea și canalizarea tuturor energiilor personale cu scopul
realizării carierei politice, puterea obținută și succesul de după nu au fost atât de bine puse în
valoare ulterior. Atenția pe care o primea pe plan internațional, la scurt timp după curajul
condamnării invaziei Cehoslovaciei din 21 august 1968, i -au alimentat fostului președinte
comunist ideea că este un conducător remarcabil, fără să se gândească că de fapt ceea ce
contează și susci tă interesele marilor cancelarii occidentale nu este persoana sa, ci rolul de
copil rebel al marii familii comuniste, rol ce era jucat de către Nicolae Ceaușescu cu mult
succes.

59
3.6. Anturajul
Ceea ce l -a determinat pe Nicolae Ceaușescu la începutul carierei sale de revoluționar
să avanseze cât mai repede în structurile de partid și de stat, a fost lipsa de încredere în propria
persoană, acesta preferând totodată anturajul care -l considera docil și foarte ușor de manevrat.
După ce și -a atins scopurile, a iniț iat așa -zisul proces al întineririi și rotirii cadrelor politice, în
ideea de a înlătura orice persoană care ar fi putut eclipsa personalitatea sa și astfel a evitat
crearea elitei din cadrul partidului, elită care cu timpul ar fi putut să -i fie ostilă.
Nicolae Ceaușescu avea drept obiectiv înconjurarea familiei sale doar de către
persoane care ar fi putut să -i ofere încredere și siguranță, de care ar fi avut nevoie foarte mult
pentru ca personalitatea sa să se manifeste nestingherită. Prin rotirea cadrel or, fostul șef de
stat a putut selecta două categorii complementare de persoane, atât între ele, dar și în relația
cu sine. În prima categorie erau executanții, cei care aveau o pregătire intelectuală mediocră și
un comportament slugarnic, iar în a doua ca tegorie erau persoanele foarte bine pregătite din
punct de vedere intelectual și profesional, însă care aveau o personalitate mai slabă,
submisivă. Ambele categorii de apropiați formau o mare parte din anturajul președintelui,
aceștia trebuind să răspundă și să execute fără a comenta în vreun fel acțiunile pe care fostul
șef de stat le iniția și coordona. În acest fel, Comandantul Suprem avea încrederea necesară
pentru confortul său psihic, dar și oamenii potriviți în locurile potrivite, ca de exemplu ceu
care gândeau și ulterior cei care veneau doar pentru a pune în practică sau a executa. Astfel,
Ceaușescu se simțea în siguranță pentru că avea controlul deplin al întregului aparat de partid
și de stat. În timp, categoria celor mediocri și slugarnici nemulț umiți fiind de privilegiile din
ce în ce mai restrânse, îi putea deveni oricând fatală. Aceștia au conștientizat sfârșitul
comunismului, chiar și în România, profitând astfel de naivitatea și încăpățânarea lui
Ceaușescu pentru a -l transforma, asemenea form ulei unicul conducător , și în unicul vinovat și
răspunzător de toate relele și problemele din România comunistă.
Faptul că s -a ajuns la organizarea mitingului din fața Comitetului Central și că
slugarnicii lui Ceaușescu aveau un comportament supus implorâ ndu-l să nu -și dea demisia,
demonstrează faptul că fostul șef de stat a fost propria victimă a anturajului și a propriului
mod de a -și selecta apropiații și colaboratorii. Dacă Nicolae Ceaușescu ar fi avut un anturaj
onest, în mod sigur nu ar mai fi fost m anipulat și dezinformat, în special cu amploarea și
motivațiile pe care nemulțumirea populației le -a protestat la Timișoara în decembrie 1989.
(Anexa, pag. 74 )

60
Concluzii asupra profilului personologic al lui Nicolae Ceaușescu
La Nicolae Ceaușescu personalitatea a
fost și este un exemplu elocvent al unui individ
cu potențial natural considerabil, însă care nu a
fost șlefuit la timp, fiind neglijat din punct de
vedere intelectual, afectiv și emoțional și care a
evoluat individual manifestându -se de c ele mai
multe ori conjunctural, mai mult sau mai puțin
constructiv pentru acesta. Atât emergența vieții
psihice, cât și autodeterminarea au fost efectele
trăsăturilor psihice de excepție și ale inteligenței
sale native deosebite, fiind diminuate de
pregăti rea sumară școlară și de traumele din copilărie și tinerețe care l -au afectat emoțional .
Din cauza acestora întreaga evoluție și manifestare a personalității fostului șef de stat a fost
mai degrabă un produs al destinului, al conjucturii, decât un efect sc ontat al inteligenței și
educației familiale sau chiar sociale de care ducea lipsă.
În opinia mea, cea mai mare vină a lui Nicolae Ceaușescu a fost naivitatea și chiar
teribilismul de a crede că detinul unei națiuni poate fi condus cu succes doar după pro priile
regului, fără a lua seama de realitățile interne și de evoluțiile internaționale. Păcatul acesta l -a
plătit foarte scump printr -un proces care i -a adus sfârșitul umilitor, dar și prin aproape cele
trei decenii care au trecut nu tocmai pozitiv peste imaginea sa. Singurele modalități de a
evolua cu adevărat ca națiune sunt ruperea de trecutul totalitar, care nu presupune doar
asasinarea șefului de stat și uitarea ulterioară a acestuia, ci mai degrabă conștientizarea tuturor
greșelilor și cel mai import ant lucru, asumarea schimbării prin înlocuirea sistemului de valori
care a fost urmat, cu încurajarea meritocrației și eliminarea drastică a parvenitismului,
condamnarea minciunilor și promovarea dreptății și a adevărului cu o credință asumată și
trăită co nștient și tolerant.
În concluzie, schimbarea reală a unui popor înseamnă de fapt schimbarea mentalității
arhaice a respectivei națiuni , dar și eliminarea laturii autodistructive. Evoluția aceasta se poate
concretiza doar la nivelul fiecărui om prin punea în valoare a eficienței și responsabilității
propriului potențial, atât pentru satisfacerea intereselor proprii, cât și pentru asigurarea
dezvoltării întregii națiuni.

61
Ion Iliescu date biografice generale76
Ion Iliescu s -a născut în anul 1930 și este un po litician român de profesie inginer, care
s-a remarcat printr -o activitate politică intensă în perioada comunistă, dar mai ales după
aceasta. A condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie
1989 -1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992 -1996 și 2000 -2004.
Ion Iliescu s -a afirmat încă de tânăr în viața publică a politicului. Î n anul 1948, ca elev,
s-a numă rat pr intre fondatorii Uniunii Asociațiilor Elevilor din Româ nia (UAER) , urmâ nd ca
în anul 1956 să fondeze Uniunea Asociațiilor Studenților din Româ nia (UASR). A mai
participat și la miș carea studențească internațională în diverse foruri ș i organisme ale acesteia,
ca re prezentant al studenților din România .
A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în
1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului
Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR. La un moment dat a ocupat
funcția de sef al Departamentului d e propaganda al Comitetului Central al PCR. A servit mai
târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971. Cu toate acestea, în
1971, Ceaușescu se simțea amenințat de Iliescu (era văzut ca moștenitorul lui Ceaușescu) și a
fost marg inalizat de către acesta și îndepărtat din toate funcțiile politice majore, fiindu -i
atribuită funcția de vice -președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, după care
a ocupat funcția de președinte al Consiliului Județean Iași (1974 -1979). Î n 1984 a fost exclus
din PCR și până în decembrie 1989 a fost director la Editura Tehnică.
Ion Iliescu a intrat într -un conflict deschis cu politica „revoluției culturale” promovată
de Nicolae Ceaușescu, împotrivindu -se manifestărilor cultului personalită ții. În consecință, a
fost exclus din forul central de partid și trimis la Timișoara și Iași, în funcții mai puțin
importante. Încă din primele ore ale Revoluției române, î n seara zilei de 22 Decembrie 1989,
Ion Ili escu a fost desemnat î n fruntea noului or ganism de conducere a statului român:
Consiliul Frontului Salvării Naț ionale. A dat citire, la posturile de radio și televiziune
naționale, Comunicatului către țară la elaborarea că ruia a participat în mod direct . Acesta a
apărut în câteva rânduri la TVR criticând clica lui Ceaușescu, care „a întinat” „ numele
Partidului Comunist Roman” și „memoria celor care și -au dat viața pentru cauza socialismului
în această țară”.

76 Aceste date biografice au fost preluate și prelucrate de pe diverse pagini web precum:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu sau http: //www.ziare.com/ion -iliescu/biografie

62
Ca lider politic și instituțional, Ion Iliescu aparține domeniului trecutului, însă din
păcate pentru așa -zisa social -democrație din România, după el nu a mai apărut nici o
personalitate comparabilă, care să fie capabilă de a scoate zeci de mii de oameni în stradă și
de a cataliza electoratul în jurul unor obiective cu încărcătură principială . Ion Iliescu este
urmașul lui Nicolae Ceaușescu în fruntea României, și cel care a patronat de fapt lichidarea,
printr -un simulacru judiciar, a predecesorului său, în scopul de a salva ce se mai putea salva
din moștenirile regimului comunist. Primul său m andat de președinte a fost
unul contrarevoluționar , deci s -a constituit ca o strategie restauratoare menită să conserve
privilegiile unei nomenclaturi inepte și cinice, iremediabil rapace și coruptă. În acei sașe ani,
dominați de personalitatea de tip bolș evic a lui Ion Iliescu s -au încercat vagi reforme
economice, dar ele au fost, practic, ucise în că din fașă, c onfruntarea cu trecutul totalitar fiind
refuzată în numele devotamentului pentru sarcinile prezente și viitoare.
Asemenea personalității lui Nicola e Ceaușescu și profilul personologic al lui Ion
Iliescu poate fi conturat sub aspect fizic, comportamental, dar mai ales în gândire. Am ales să
prezint în analiza mea un element din sfera comportamentală a fostului președinte Ion Iliescu,
care să vină în s prijinul nostru în depistarea tipului de personalitate al acestuia. Se poate
observa foarte ușor cum în diverse ipostaze din prelegerile sale, de la interviuri sau din
aparițiile publice în general, Ion Iliescu și -a dezvoltat un obicei în a indica constant folosind
degetul arătător.
Specialiștii susțin că acest deget simbolizează voința și inițiativa, însă asocierea lui cu
simbolul săgeată joacă un rol foarte important și în gesturile de amenințare. Dacă degetul
arătător execută în mod repetat o mișcare de lovire, aceasta exprimă de fapt lovirea celuilalt.
De altfel, degetul arătător ridicat și menținut nemișcat reprezintă atenție, având un dublu
efect: simbolul de bază este cel al armelor, iar prelungirea mâinii ridicate semnifică
amenințare într -o manieră mai accentuată decât simpla ridicare a mâinii. Dacă degetul arătător
ridicat drept semnifică o armă și implicit o amenințare, atunci când acesta este curbat devine
un semnal ce indică o direcție clară. Dacă îi facem cuiva cu mâna, degetul arătător capătă
semnificația unui ordin, iar dacă chemăm pe cineva spre noi, cu degetul arătător, palma poate
fi orientată în sus sau în jos, degetul fiind curbat. După cum palma este orientată în sus sau în
jos, gestul de chemare a cuiva este amplificat, respectiv atenua t. Dacă degetul arătător este
ridicat în sus și pendulat stânga -dreapta, se subtituie mișcării capului de a spune nu
semnificând un dezacord .

63
Autorii spun că li mbajul corpului este unul dintre cei mai mari dușmani ai oamenilor
politici. De multe ori gesturile îi dau de gol și le tră dează minciunile. Se întâmplă ca mulți
politicieni să nu cunoască semnificația anumitor gesturi și din cauza acestu i motiv, o dau în
bară fără ca ei să își dorească acest lucru. Expertul în comunicarea nonverbală, Allan Pea se
77afirmă faptul că unii politicien i nu primesc sfaturi profesionale despre modul în care trebuie
să se prezinte în public sau la televizor.
Majoritatea personalităților politice care și-au exercitat funcții și în regimurile
comuniste, nu ezită să mai fo losească încă degetul arătător, pumnul strâns ș i multe altele din
aceeași sferă , pentru a deve ni mult mai convingători în fața populației. Aceste evidențieri
nonverbale pot pe de o parte să îi a jute pe politicieni în a captiva publicul și a av ea succes în
proiectele propuse sau dimpotrivă pot reprezenta obstacole în calea îndeplinirii misiunii pe
care și -o propun. Interpretarea unui alt expert în comunicarea nonverbal este diferită, în sensul
că acesta spune că degetul arătător transmite mesajul „Nu te acce pt așa cum ești”, iar
subconști entul nostru îl interpretează ca un gest de abandon și respingere. Pentru un personaj
politic comunicarea nonverbală este de o importantă capitală și care determina o schimbare
radicală.
Îl avem în prim plan în cadrul acestu i subiect pe Ion Iliescu. Dea lungul timpului
majoritatea cetățenilor și -au pus semne de întrebare referitor la modul politicianului d e a
cuceri cu rapiditate inimile populației și de a păstra aproape în aceeași formă dea l ungul anilor
o uriașă simpatie. Răspunsul nu este deloc dificil, datorită faptului că Ion Iliescu este un actor
nemaipomenit și un maestru al artei comunicării nonverbale. În primul sau disc urs la
televizor, în contextul în care în țară „poporul se revo ltase și soții Ceaușescu fugiseră cu
elicopterul din București”, era n evoie de o figură destul de convingătoare care să inspire
oamenilor siguranță și liniște și de asemenea să -i obișnuiască cu un nou lider. Cu ocazia
susținerii discurs ului78 Ion Iliescu a apelat cu generozitate, pe lângă com unicarea verbală și la
cea nonverbală. În acest cadru, fostul președinte al României a folosit degetul arătător, ca
nefiind un semn bun pentru schimbările ce aveau să aibă loc. A apelat la ridicarea acestuia
prin a atrage atenția asupra unei situații delic ate și foarte precise. De asemenea, tot prin
intermediul arătă torului nu a ezitat să exprime gravitatea situației, dar și autoritatea de care
dădea dovadă în acel moment. (Anexa, pag. 75 -76)

77 Allan Pease, Limbajul Trupului , Polimark, Bucuresti, 2002
78 https://www.youtube.com/watch?v=O8gF31KNHGU

64
Ion Iliescu este cel mai prezent actor politic, de numele căruia se leagă aproape toate
evenimentele politice de după 1989. În politica românească relevanța acestuia este mult mai
recunoscută în primii 10 ani de după evenimentele din 1989, în ultimii ani fiind mai scăzută.
Iliescu e ste un politician de factură stângistă, un personaj politic cu reale calități, atât în ceea
ce privește discursul, cât și abilitățile de lider. A reușit să devină președinte al României de
două ori (exceptând perioada 1990 -1992).
S-a declarat public un liber cugetător, dar care respectă toate cultele religioase.
Declarația aceasta a lui Ion Iliescu a reprezentat și unul dintre marile noastre semne de
întrebare referitoare la corelația dintre religiozitatea unui lider politic și v otul cetățenilor. Se
pare că în cazul dânsului nu a prea contat (din punct de vedere al votanților) apartenența sa la
un cult sau altul, ci mai degrabă acțiunile acestuia pe plan politic. Numele de Ion Iliescu este
legat de evenimentele din 1989, de mineri ade, dar și de primele alegeri libere din 1992, de
consolidarea instituțiilor democratice și al pluripartidismului în România, de consoli darea
statului de drept . Din punctul nostru de vedere, activitatea sa are și un mare minus: este
actorul politic care a menținut în funcție majoritatea membrilor structurilor vechiului regim al
lui Nicolae Ceaușescu . Structurile comuniste au fost redenumite într-un timp scurt, dar cei
care lucrau în aceste structuri au rămas aceeași oameni .
Ion Iliescu fiind un militant a l sistemului comunist, a fost cunoscut de toate vârfurile
acestor structuri și mai mult, acceptat ca și lider. Mișcarea anticomunistă a fost repede
transformată într -una anticeaușistă, și prin urmare în mentalul colectiv s -a indus ideea că
“țapul ispășitor al tuturor relelor comunismului a fost doar dictatorul Ceaușescu, care nu a
înțeles și nu a aplicat valorile socialismului și comunismului”. Într -o astfel de paradigmă tot
aparatul de stat comunist putea fi recuperat și acesta a fost unul d intre rolurile lui Ion Iliescu.
În spiritul obiectivității trebuie să recunoaștem că la acel moment nici nu era de unde să apară
sute de mii de oameni școliți într -un sistem democratic, cu mentalitate democratică, care să -i
înlocuiască peste noapte pe cei din vechile str ucturi. Un alt aspect deosebit de important
referitor la Ion Iliescu este reprezentat de faptul că acesta s -a opus deschis “regimului
Ceaușescu” înțelegând altfel valorile socialismului. Atitudinea lui politică a virat cu timpul de
la un susținător al Pere stroikăi , la social -democrație , aliniindu -se spectrului politic occidental
de stânga. Români a, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în
comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de
bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre slog anele
susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”) .

65
Având în vedere că analizele SWOT nu se pot aplica la personalități politice din trecut,
deoarece o analiza SWOT conține oportunități și amenințări , care sunt elemen te ce vizează
prezentul și viitorul, voi prezenta mai jos celelalte două elemente ale unei analize SWOT, și
anume punctele tari și punctele slabe ale celor doi președinți ai României, Nicolae Ceaușescu
și Ion Iliescu.
Nicolae Ceaușescu
PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
Încrezător în propriile forțe, preluând
controlul într -un mod foarte energic. Un stil autoritar de conducere .
Personalitate dinamică, capacitate creatoare
deosebită, tenace, ambițios, uneori sensibil. O personalitate controversată a vremii .
De cele mai multe ori afișa o atitudine
curajoasă și fermă, dovedind siguranță. Vulcanic în acțiunile pe care le exercita .
Un simț dezvoltat de conducere (lider),
caracter progresist, muncitor. Tip coleric introvertit ( cel care tace și face) .
Veritabil vizual apelând mereu la gestică și
limbajul non -verbal pentru a fi înțeles de toți. Neîncrezător în semeni, ignorând autoritatea .
Latura sentimentală dezvoltată pe parcurs față
de familie și de cop ii în general. Carențe în educația intelectuală și spirituală .
Avea o gândire extrovertită chiar dacă era un
introvertit din punct de vedere genetic. Vocabular limitat cauzat de lipsa studiilor .

Ion Iliescu
PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
Cinstit și sărac Caracter orgolios
Prezență calmă în public Imagine falsă de familist convins
A debutat de tânăr în activitatea politică Și-a cosmetizat biografia ascuzând adevărul
A fost agreat de americani și ruși, parteneri
importanți ai României condusă de Iliescu A devenit nesuferit în mediile profesionale și
intelectuale pe care le frecventase înainte
A știut să depășească mereu dificultățile A creat numeroase convulsii sociale

66
În data de 6 iulie 1971, fără o pregătire prealabilă a opiniei publice, Nicolae Ceaușescu
convoacă o ședință a Comitetului Politic Executiv, instanță colectivă de conducere a PCR,
situată ca nivel decizional între Biroul Politic și Comitetul Central, în cadrul cărei a prezintă
documentul „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico -ideologice, de
educare marxist -leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Publicate în
„Scînteia” din 7 iulie 1971, Propunerile, în număr de 17, sunt co nsiderate de specialiștii în
comunism drept documentul care pune capăt pentru totdeauna procesului de liberalizare
început de Nicolae Ceaușescu în 1965.
„Ați auzit aici pe câ țiva tovarăși care s -au ocupat și se ocupă acum de problemele
activității ideologi ce la Comitetul Central; au vorbit pe larg unii dintre tovarăși și despre
neajunsurile din acest domeniu de activitate și despre lipsurile pe care le -au avut ei în muncă.
Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarășul Trofin, care i -a atras atenția tovarășului Iliescu că nu
ne putem limita la a spune că, în spiritul muncii colective, trebuie să ne facem toți autocritica,
că ne privește pe toți și să luăm măsuri să îndreptăm activitate a. Tovarășul Iliescu a lucrat
câțiva ani la tineret – până acum câ teva luni. El a activat în trecut și la Secția de propagandă, a
fost și șeful secției. Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate!
Tovarășul Iliescu are și el o răspundere pentru lipsurile care s -au manifestat în organizarea
activității în rândul tineretului. În această activitate s -a introdus un spirit «intelectualist»,
funcționăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolul ui său – și aceasta în
timpul câ nd tovarășul Iliescu a condus munca. Și atunci câ nd dezbatem o pr oblemă de
asemenea importanță nu se poate ca un tovarăș care este în conducerea partidului, care a
răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca și cum nici n -ar fi trecut pe acolo.
Ce valabilitate m ai are atunci teza noastră că pâ nă la urm ă seriozitatea unui comunist constă
în felul cum știe să -și analizeze propria activitate ”.79
Astfel, după o radiografie a spuselor lui Nicolae Ceaușescu, putem concluziona că
acesta își dorea foarte mult ca Ion Iliescu, asemenea fiului său Nicu Ceaușescu să urmeze un
stagiu de pregătire în prealabil pentru a putea fi promovat în ierarhia de partid și ulterior în
cea de stat ca urma ș al său . E ceea ce se va întâmpla, de altfel, cu Ion Iliescu după stagiul de
pregătire ca secretar la Comitetul județean PCR Tim iș cu scopul de a urma „școala vieții”.

79 Autorul rândurilor de mai sus nu e nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu. Fostul Secretar General al PCR le -a
citit de la tribuna Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și
cultural -educative din 9 iulie 1971. Reuniunea constituie unul dintre punctele momentului comple x rămas în
istorie sub sintagma Tezele din iulie.

67
CONCLUZII
În prezenta lucrare am reușit să abordez aspectele în ceea ce privește domeniul
atitudinilor și comportamentelor liderilor politici prin analiza comparată a celor doi foști șefi
de stat Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu. Am pornit de la definirea conceptelo r fundamentale
în analiza comportamentului politic, am atins pe parcurs subiecte precum eul în cogniția
socială, personalitatea și relațiile interpersonale dintre conducător -mase, dar și formarea
imaginii de sine, ca în final să prezint studiul de caz denu mit Patologii ale puterii și
psihopatologia liderilor politici , care cuprinde o serie de cercetări ale comportamentului celor
doi lideri politici.
O parte din documentele folosite la realizarea acestui capitol aparțin Televiziunii
Române și fac parte din colecția de aur a arhivei multimedia, fiind totodată relevante pentru
analiză și reprezentative pentru cei doi lideri, întrucât prezintă imagini importante cu privire la
contextul istoric în care au evoluat și la principalele activități politice ale acesto ra. Astfel, am
putut concluziona că personalitățile celor doi lideri servesc ca un exemplu elocvent, aceștia
având de la începutul carierei politice un potențial natural considerabil, însă neșlefuit la timp
și care a evoluat manifestându -se conjunctural. Chiar dacă acceptăm sau nu, activitatea celor
doi lideri politici este o parte a destinului nostru ca națiune, parte ce trebuie cunoscută și
asumată obiectiv de către toate generațiile ce urmează. Aflarea și mai apoi acceptarea
adevărului istoric este poate cea mai bună modalitate de a ne elibera cu adevărat de nostalgie
sau de resentimente, ambele la fel de inutile și chiar păguboase în planul afirmării noastre ca
națiune modernă, democratică și tolerantă.
În urma analizei din capitolul III, am putut eviden ția temperamentul lui Nicolae
Ceaușescu, un temperament colerico -flegmatic care se caracterizează prin predominarea
inhibiției, oscilând între entuziasm exagerat și abandonarea inițiativei, urmată de anxietate,
neîncredere în forțele proprii și chiar stări depresive. Colericii sunt indivizi nestăpâniți,
impulsivi, agitați, iritabili, agresivi și cu tendințe de dominare, toate aceste caracteristici
gâsindu -se la Nicolae Ceaușescu încă din primii ani ai tinereții. Trăsătura flegmatică a lui
Nicolae Ceaușescu caracterizată prin meticulozitate, entuziasm și inițiativă are continuitate în
spectrul politicii la Ion Iliescu, un actor politic amorf, dar cu porniri și idei revoluționare,
apreciat de Ceaușescu ca fiind unul dintre cele mai importante resurse de cadre ale tinerilor
comuniști , sprijinindu -i astfel ascensiunea în cadrul partidului.

68
Asemenea predecesorului său, Ion Iliescu avea momente când nu prezenta o structură
cristalină, regulată , fiind moale și nediferențiat prin trăsăturile fizice, dar și comportamentale,
ajungându -se până la absența expresiilor faciale sau chiar la apatie, o gravă stare patologică de
indiferență față de orice activitate întreprinsă, față de propria persoană și față de lumea
înconjurătoare.
Cerc etarea de față a impus o documentare generoasă din care reiese tendința unei
viziuni pozitive asupra perioadei comuniste din România. Această viziune pozitivă se
datorează evaluării de sine a intervalului istoric al celor mai mulți cetățeni care au prins
regimul comunist, dar mai ales comparativ cu perioada trăită în prezent. Cei doi foști lideri
politici, Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu sunt priviți mai degrabă ca actori cu impact pozitiv
decât negativ, fiind nevoie ca asemenea apreciere să fie raportată la faptul că cetățenii nu au
avut acces la informațiile de natură să clarifice responsabilitățile și ponderea oficialilor
comuniști cu privire la procesul de luarea a deciziilor care au stat la baza crimelor și
abuzurilor comise în regimul ceaușist. Asumar ea trecutului comunist, dar și dilemele,
provocările și problemele presupuse de aceasta, reflectă responsabilitatea majorității
populației de a comemora și memorializa intervalul acesta istoric care a fost marcat de
dictatura comunistă în România, din cauza existenței unor traume individuale sau colective pe
întreaga durată a perioadei comuniste.
Deși consider că în urma unei documentări amănunțite am realizat un studiu de caz
bun, conștientizez că sunt încă la început și că am explorat doar o parte din potențialitatea
acestui domeniu. Multe lucruri îmi rămân de descoperit, de aceea mă voi ține la curent privind
evoluția acestui canal al domeniului științelor politice. Închei printr -un citat celebru al lui
Niccolo Machiavelli, autorul primei mele cărți despre gândirea politică:
„Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau inve rs.
Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta;
dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două
trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.”

Niccolo Machiavelli în Principel e (1513)

69
Nicolae Ceaușescu, la 15 ani, Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște 1936
deținut la Doftana, 1933

Portret N. Ceaușescu 1939 Portret N. Ceaușescu 1945 Portret N. Ceaușescu 1956

Nicolae Ceaușescu 1974 Nicolae Ceaușescu 1988 Nicolae Ceaușescu 1989

70

Evoluția lui Ion Iliescu în decursul a 50 de ani. (1954 -2004)

71
Imagini cu Nicolae Ceaușescu prezent la scenele de vânătoare organizate special pentru acesta

72

Familia lui Nicolae Ceaușescu – părinții, soția și copiii.

73

74

De la stânga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu -Dej, Nikita Hrușciov, Ion Gheorghe
Maurer, Nicolae Ceaușescu, Leonte Răutu și Alexandru Bârlădeanu

75

76

77
GLOSAR
• Alimentație rațională – Program elaborat la începutul anilor 1980 de un grup de
specialiști în nutriție sub coordonarea profesorului Iulian Mincu, ministru al sănătății
între 1992 – 1996.
• BOB – Biroul Organizației de Bază (al PCR). Acest birou exista ăn fiecare fabrică,
întreprindere, serviciu și era compus din mai mulți tovarăși, între care: un președinte,
un responsabil cu strângerea cotizației, un responsabil cu învățământul politic etc.
• Cadre – În fiecare loc de muncă exista un serviciu de cadre responsabil cu dosarele
angajaților. În anii 1950 era un serviciu extrem de temut pentru că furniza informații
despre originea și trecutul fiecărui angajat și lucra mână -n mână cu Securitatea. Mai
târziu, de el depindea, de pildă, avansarea cuiva, aprobarea unei călătorii în străinătate
etc.
• (Pe) cartelă – Către sfârșitul perioadei comuniste au fost reintroduse cartelele
(prezente și în perioada de început dar desființate în 1954). Zahărul, uleiul și pâinea se
dădeau pe cartelă.
• Ceașcă – Probabil după sonoritatea primei silabe lui Ceaușescu i se mai spunea, într-o
glumeață codificare „Ceașcă”. Nea Nicu era un alt nume transparent sub care
Ceaușescu apărea mai ales în bancuri.
• CC (sau CeCe sau chiar ceceu, ceceul) – Comitetul Central (al Partidului Comun ist
Român).
• Cincinal – Plan de producție făcut pe cinci an, una dintre temele preferate ale
propagandei comuniste. Modelul era sovietic.
• Conducerea superioară – formulă care desemna forurile superioare ale Partidului
Comunist.
• Dușman al poporului / de clasă – Termen împrumutat din codul penal sovietic. Cel
socotit astfel (de obicei în urma unui denunț) poate fi întemnițat și deposedat de avere,
iar urmările le sufereau și membrii familiei sale.
• Epoca de aur – Una din multele denumiri superlative din comunismul ceaușist,
datorate, în genere, unor poieți de curte și profitori ai regimului. Din aceeași categorie
era și expresia „anii de lumină”.
• Lozinci – Enunțuri propagandistice comuniste resimțite de toată lumea ca șir de vorbe
goale. Erau de două feluri: strigate sau scrise. Cele mai multe lozinci scrise se
confecționau la locul de muncă, lipindu -se litere albe pe o pânză roșie.

78
• Muncă voluntară / patriotică – Muncă obligatorie neplătită și imposibil de refuzat „în
folosul obștesc”. Nu era neapărat anunțat ă dinainte, oricând putea veni ordin de sus să
fii scos la muncă. Erau preferate zilele de sărbătoare creștină sau duminicile, astfel
încât zilele libere să fie cât mai ocupate.
• Partid, PCR – Unicul partid. A fi membru de partid era o plasă de siguranță și un atu
pentru a obție posturi, promovări etc. A nu fi membru de partid era un blam sau, în
funcție de perspectivă o formă de opoziție.
• Pension – Nume argotic pentru pușcărie folosit în comunism de intelectualii care
avuseseră de a face cu închisorile comun iste.
• Ștab – Membrii Comitetului Central, miniștrii, șefii mari care dețineau o mulțime de
privilegii și, în genere, o duceau incomparabil mai bine decât restul populației. De
supraveghere nu scăpa nimeni, nici chiar ștabii cei mai mari.
• Tovarăș, tovarășă – Singurul mod de adresare oficială, mai ales în scris (a existat chiar
și o lege care interzicea apelativele doamnă / domnule, socotite forme de adresare
aparținând regimului burghezo -moșieresc).
• UTC – Uniunea Tineretului Comunist. Organizație politică de tineret a partidului
comunist. Orice pionier intra automat, în clasa a IX-a, în UTC. UTC -ul a fost precedat,
în timpul Republicii Populare Române de UTM, Uniunea Tineretului Muncitor.
• Zvon – Se spune că era una dintre metodele securiștilor de a testa reacția populației la
o viitoare măsură severă. Dintr -odată apărea o știre rea: unii o calificau drept zvon,
așadar o socoteau nefondată, alții erau siguri că se va concretiza în scurt timp.
Nesiguranța și neliniștea erau astfel permanente.
Definirea acestor termeni aparține scriitoarei care este și profesor universitar, Ioana
Pârvulescu, cea care a încercat în cartea sa o incursiune „în intimitatea comunismului
românesc”: Și eu am trăit în comunism , Humanitas, București, 2015.

79
BIBLIOG RAFIE

1. Abric J.C. , Les représentations sociales: aspects théoriques. Pratiques sociales et
représentations, Editura Universitaires de France, Paris, 1994
2. Alexandrescu I., Persoană, personalitate, personaj: insul în dinamica devenirii,
Editura Junimea, Iași, 1988
3. Allport G. , Structura și dezvoltarea personalității , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1981
4. Arendt H., Originile totalitarismului , Editura Humanitas, București, 1994
5. Aron R., Democrație și totalitarism , Editura All Educational, București, 2001
6. Barnes S., Kaase M., Political action, Mass Participation in Free Western
Democraties , Editura Sage Publications, Beverly Hills, 1979
7. Bertrand de Jouvenel, Du pouvoir. Histoire naturelle de sa croissance , Editons du
Seuil, Paris, 1972
8. Canetti E., Masele și puterea , Editura Nemira, București, 2000
9. Carnegie D., Levine S.R., Crom M.A., Liderul poți fi tu , Editura Curtea Veche,
2002
10. Carpinschi G., Atitudini și comportamente politice , în Științe politice volumul V ,
Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 2009
11. Cioran E., Schimbarea la față a României , Editura Humanitas, București, 1990
12. Dorna A., Fundamentele psihologiei politice , Editura Comunicare.ro, București,
2004
13. Easton D., A Framework for Political Analysis , Editura Prentice –Hall, New York,
1963
14. Fisichella D., Știință politică. Probleme, concepte, teorii , Editura Polirom, Iași,
2007
15. Foucault M., Histoire de la sexualité. 1. La volonté de savoir , Editura Gallimard,
Paris, 1976
16. Giddens A., Sociologie , Editura Bic All, București , 2001
17. Grawitz M., Leca J. (eds.), Traité de science politique, vol. III, L’action politique ,
Editura PUF, Paris, 1985
18. Grawitz M., Leca J., Traite de science politique, vol.III, L'action politique , Editura
Puf, Paris, 1985

80
19. Guienne -Bossavit V., Être consultant d'orientation psychosociologique , Editura
L'Harmattan, 1994, (traducerea Ioana Mărășescu)
20. Gustave Le Bon , La psychologie politique, Editura Flammarion, Paris, 1910.
Psihologie politică , Antet XX Press, Prahova
21. Gustave Le Bon, Psihologie politică , Editura Antet, București, fără an
22. Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , Editura Anima, București, 1990
23. Heider F., The psychology of interpersonal relations , John Wiley & Sons, New
York, 1958
24. Hermet G., Poporul contra democrației , Editura Institutului European, Iași, 1998
25. Hobbes T. , Leviathan , cap. 10, Editura Penguin Books, Londra, 1985
26. Holbach P.H., Sistemul naturii rare despre legile lumii fizice și morale , Editura
Științifică, București, 1957
27. Iluț P. (coord.), Dragoste, familie și fericire. Spre o sociologie a seninătății ,
Editura Polirom, Iași, 2015, autor Mihai Stelian Rusu ( Dragostea ca fenomen
psihosocial, între teorie și metafor ă. Teorii metaforice ale dragostei )
28. José Ortega y Gasset, Omul și mulțimea , Editura Humanitas, București, 2001
29. José Ortega y Gasset, Revolta maselor , Editura Humanitas, București, 2002
30. Lancelot A., Memmi D., Participation et comportament politique , în M. Grawitz,
J. Leca, Traité de science politique , Editura PUF, Paris, 1985, vol. II
31. Lapierre J.W., Essai sur le fondement du pouvoir politique , Editura Ophrys, Aix –
en-Provence, 1968
32. Lasch C., The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Dimin ishing
Expectations , New York: Norton, 1979
33. Maurras C., Viitorul inteligenței , traducere și Notă introductivă de Tudor Vianu,
Editura Fundația Culturală „Principele Carol”, București, 1924
34. Moscovici S., Psihologia socială sau mașina de fabricat zei , Editur a Universității
« Al. Ioan Cuza », Iași, 1994
35. Nazare V., Liderul politic. Note de personalitate și tipologie , Editura Sfera
politicii, București, 2004
36. Neculau A., O perspectivă psihologică asupra schimbării , în Psihologie socială.
Aspecte contemporane , Edi tura Polirom, Iași, 1996
37. Pactet P., Institutions politiques. Droit constitutionnel , Editura Masson, Paris,
1991

81
38. Paicheler H., La Epistemología del sentido común. De la percepción al
conocimiento del otro , 1984, The epistemology of common sense – S. Moscovi ci,
Psicologia social, 1986
39. Pease A., Limbajul Trupului , Editura Polimark, Bucuresti, 2002
40. Radu I., Imaginea de sine și percepția socială în I. Radu, P. Iluț, L. Matei,
Psihologie Socială , Editura Exe, Cluj -Napoca, 1994
41. Revel J.F., Revirimentul democrației , Editura Humanitas, București, 1995
42. Rouquette M.L., Despre cunoașterea maselor. Eseu de psihologie politică , Editura
Polirom, Iași, 2002
43. Solomon E. A., Forming impressions of personality , Journal of Abnormal and
Social Psychology, 1946
44. Toffler A., Powers hift. Puterea în mișcare , Editura Antet, București, 1995
45. Trofin D., Teoria și practica socială în România , Editura Șiințifică, București,
1985
46. Zlate M., Eul și personalitatea , Editura Trei, București, 1997

Link -uri web
https://dexonline.ro
http://www.tvr.ro
https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu
http://ww w.comunismulinromania.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iliescu
https://www.youtube.com/user/TVRcanaluloficial
es.scribd.com/doc/186593185/La -institucion -imaginaria -de-la-sociedad -Cornelius -Castoriadis

Consultarea imaginilor document din depozitele Arhivei multimedia a
Televiziunii Române

Discursul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989
Fuga lui Ceaușescu din 22 decembrie 1989
Revoluția Română: Discursul lui Ceaușescu despre „huliganii” din Timișoara
Ceaușescu și Poporul – Interviuri cu foști colaboratori ai lui Nicolae Ceaușescu
Adevăruri despre trecut: Elena Ceaușescu în ipostaza de mamă
O zi la TVR în epoca Ceaușescu: Versuri și cântece patriotice

82
5 minute de istorie: Vânătorile lui Nicolae Ceaușescu
5 minute de istorie: Ambițiile nucleare ale lui Nicolae Ceaușescu
5 minute de istorie: Nicolae Ceaușescu și flotilla sa prezidențială
5 minute de istorie: Sinuciderea politică a lui Nicolae Ceaușescu
5 minute de istorie: Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu
5 minute de istorie: Vizita lui Ceaușescu în Asia din iunie 1971
5 minute de istorie: Nicolae Ceaușescu și ședința CPEx din 17 decembrie 1989
5 minute de istorie: Ultima întâlnire a lui Nicolae Ceaușescu cu Mihail Gorbaciov
5 minute de istorie: Lichidarea datoriei externe a României, în epoca Ceaușescu
5 minute de istorie: Ultima apariție a lui Nicolae Ceaușescu la balconul Comitetului Central
TVR 60: imagini în premieră cu soții Ceaușescu
TVR 60: Discursul lui Nicolae Ceaușescu după invazia Cehoslovaciei din 1968
TVR 60: Cum s-a auzit „Jos Ceaușescu!" la repetiții le paradei din 1985
TVR 60: Cuvântările lui Nicolae Ceaușescu erau adevărate provocări pentru TVR
TVR 60: Cum a renunțat Nicolae Ceaușescu la clauza națiunii celei mai favorizate
TVR 60: „Sistematizarea țării” în epoca Ceaușescu