LECT. UNIV. DR:OVIDIU DRĂGHICI CRĂCIUNICĂ ANDA [606610]

1
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA LIMBA ȘI LITERATURA ROMȂNĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]. UNIV. DR:OVIDIU DRĂGHICI CRĂCIUNICĂ ANDA
CLAUDIA

CRAIOVA IULIE 2020

2
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIAL IZAREA LIMBA ȘI LITERATURA ROMȂNĂ

FONEMUL Ă.
MICROMONOGRAFIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]. UNIV.:OVIDIU DRĂGHICI CRĂCIUNICĂ ANDA
CLAUDIA

CRAIOVA IULIE 2020

3
CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….. …………………. 4

I. NIVELUL FONETICO -FONOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE.
PRIVIRE GENERALĂ…………………………………………………………………. 6
I.1 Fonetica și fonologia………………………………………………………….. ……………………. 6
I.2 Unitățile segmentale ………………………………………………………………………………….. 8
I.3 Unitățile suprasegmentale ………………………………………………………………………… 12
I.4. Fonemele românei contemporane……. ……………………………. ………………………… 15
I.5.Alofonele…………………………………………………… ……………. ………………………………
16
I.6. Corelația dintre sunet și fonem;sunet -literă;fonem -literă;sunet fonem …………… 17
I.6.1.Sunet -literă;fonem -literă ………………………………………………………………………… 19

II. FONEMUL Ă ÎN ROSTIREA ROMÂNEASCĂ……………….. …………………………… 21
II.1 Sunetul .Caracteristici fiziologice ale sunetelor de tip Ă……………………………… 21
II.2 Caracteristici acustice ale sunetelor de tip Ă …………………………… 23
II.3 . Fonemul Ă în sistemul fonologic românesc ……………. ……………………………….. 25
II.4. Aspecte ale originii și evoluției fonemului Ă ………………………… …………. 27
II.5.Probleme de fonetică și fonologie asupra vocalelor Ă și Î/Â. ……………… ………
28
II.6. Alternanța fone tică.Alternanța vocalică ……………………………………………… . ……
31
II.6.1. Apofonia sau alternanța vocalică ………………………… ……………………………… ..
32
II.7. Probleme de grafie și ortografie ……………… ………………………………. 34
II.7.1. Principiul fonetic ………………………………………………………….. 34
II.7.2.Principiul silabic ………………………………………………………………
35
II.7.3.Principiul etimologic…………………………………………………………
35
II.7.4. Principiul morfologic ………………………………………………………..
36
II.7.5.Principiul sintactic ………………………………………………………… 38
II.7.6.Principiul simbolic …………………………………………………………. 39

CONCLUZII. …………………. ………………………………………………………….. 41
BIBLIOGRAFIE………………………………………… ……………………………………………………… …
…
43

4
INTRODUCERE

„Limba română este limba latină vo rbită în mod neîntrerupt în partea orientală a
Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud,
Dardania, Moesia inferioară și superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii și până în zilele noastre”.
(Rosetti, p. 75)

Mi-am ales această temă pentru că, am considerat că fonetica este un capitol de ba ză al
limbii române și necunoasterea regulilor fonetice duce la nerespectarea lor și la crearea unui haos
în mintea și în vocabularul oamenilor.
Limba este principalul mij loc de comunicare între oameni și tot ea permite transmiterea
de la o generație la alta a tezaurului de inteligență așa cum afirmă Vasile Alecsandri : “Limba este
depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită să fie păstrat cu sființen ie de
generațiile ce -l primesc.
Am ales să realizez această lucrare prin care să demonstrez ca utilizarea corectă a
regulilor fonetice intervine la toate generațiile ,de la învățământul primar până la universitar.
Lucrarea de față își propune să trateze,în primul capitol,noțiunile generale despre fonetică
și fonologie iar în capitolul al -II-lea ne axam,cu precădere pe fonemul Ă.
Ȋn rândurile următoare vom defini atât fonetica cât și fonologia dar și relația dintre cele
două discipline lingvistic e.
Fonetica reprezintă o disciplină lingvistică care studiază atât sunetele și combinațiile de
sunete cât și mijloacele fonice pe care le folosește limba,adică accentul și intonația.
În raport cu fonetica, fonologia este domeniul uni tăților fonice discon tinue și
invariante.Fonologia reprezintă ramura foneticii care se ocupă cu studierea fonemelor.
În timp ce fonetica urmărește descrierea sunetelor articulate ținând seama de
caracteristicile lor fiziologice și acustice dobândite prin articulare (ca asemăn ări și deosebiri
plecând de la sunetul izolat), fonologia, preluând aceste caracteristici, studiază comportamentul

5
sunetelor din perspectiva rolului lor în comunicare. Aceasta presupune o reconsiderare a
sunetelor, în calitatea lor de compon ente ale cuvint elor și ale enunț ului întâlnit în mesaj.
Fonologia (fonetica funcțională) are în vedere studiul sunetelor limbii din punctul de
vedere al valorii lor funcționale, stabilind inventarul de foneme al unei limbi și caracterul
diferitelor variante ale acestora . Obiectul fonologiei îl constituie, așadar, sunete le ca realitate
lingvistică, ci nu fizică sau fiziologică.
Fonemele reprezintă o biectul de studiu al fonologiei considerate drept unitãți lingvistice
minimale, care au capacitatea de a distinge semnifica ții lexicale sau gramaticale.
Fonemele cele mai evidente sunt chiar sunetele limbii respective, așa cum sunt ele
percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice ,
20 consonantice și 4 semivocalice . Acest set situează limba română printre limbile cu un număr
mediu de foneme.În categoria fonemelor intră și alte aspecte ale articulării cuvintelor, nu doar
sunetele propriu -zise. Există cîteva categorii de foneme numite "suprasegm entale," care țin
printre altele de accentul, tonurile, și lungimea fonemelor, silabelor sau cuvintelor unei limbi.
Ȋn capitolul următor ne vom ocupa de articularea sunetului,de caracteristicile fiziologice
și acustice ale sunetelor de tip Ă cât și de ist oria fonemului Ă sau fonemul Ă în sistemul
fonologic românesc.
Sunetele articulate sunt atât realități fiziologice, fiind prod use de organele fonatoare cât și
realități acustice, deoarece iau naștere și se transmit numai prin vibrația unui corp elastic
(aerul).De asemenea,sunetele articulate su nt și realități psihice deoarece su nt fapte de conștiință,
care se fac prin colaborarea activă între organele fonatoare și centrii motori ai vorbirii din scoarța
cerebrală.
Ȋn fonetica românească,trăsătura caracteri stică a sunetului „ă” nu este de a fi o vocală
obscură, ci aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori ac easta din urmă pierde accentul.
Fiziologic, acest „ă” se deosebește pe deplin prin rolul său morfologic astfel:din barbă –
bărbat, din bărbat -bărbăți e.
Ȋn mod obișnuit,vocala ă este reprezentată ca fiind o vocală centrală mijlocie, sugerând
astfel că ar fi o vocală redusă, ceea ce nu este tocmai corect pentru că vocala ă participă în
procese accentuale și în alternanțele metafonice împreună cu celelal te vocale medii, e și o.
Așadar în această lucrare îmi propun să demonstrez,pe lângă cele menționate mai sus și
probleme de fonetică și fonologie despre vocalele Ă și Î/Â dar și probleme de grafie și
ortografie.ˊ

6
I.NIVELUL FONETICO -FONOLOGIC AL LIMBII R OMÂNE
CONTEMPORANE. PRIVIRE GENERALĂ

I.1.Fonetica și fonologia

Fonetica reprezintă o disciplină lingvistică care studiază atât sunetele și combinațiile de
sunete cât și mijloacele fonice pe care le folosește limba,adică accentul și intonația.
Fonetic a și fonologia se fac remarcate prin activitatea lui Iosif Popovici care publică în
1902 o cercetare de fonetică experimentală,în limba franceză,denumită Cercetări experime ntale
asupra unei pronunții românești, iar în 1903, studiul “Pronunț ie, fonetică și s criere ” în care
fonetica este definită ca „o științ ă despre formarea sunetelor limbii“ ,marc ându-se astfel două
trăsături esențiale: caracterul de științ ă și sunetul limbii ca obiect de studiu, mentinute în științ a
limbii până astăzi în diverse variante ș i cu diverse compliniri, după cum le atestă lucrări teoretice
de strictă specialitate sau de interes lingvistic mai larg, precum și lucrări lexicografice rom ânești.

Dicționare le și enciclopedii le (exceptând pe cele destinate special terminologiei
lingvi stice, cum ar fi, Dicționar general de științe. Științe ale limbii, care oferă cele mai ample
informații) oferă cele mai concise definiț ii ale foneticii . În dicționare le apărute în ultimul
deceniu al secolului al XX -lea apare, în primul rând, mențiunea de „ramură a lingvisticii“ (DG,
DEP, DEX) sau, mai simplu, dar echivoc, „disciplină“ (DE). Urmează precizări asupra obiectului
de studiu prin formulări concise („studiază sunetele limbii“, DEP) sau detalieri privind aspectele
studiate: „producerea, transmite rea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat“ (DG, DEP,
DEX). O informație în plus apare doar în DE unde se face referire și la „structura acustică“ a
sunetelor articulate. Cu toate că sunetul, ca unitate materială, constituie reperul foneticii, în nici o
lucrare, din cele de mai sus, nu se amintesc și caracteristicile (specifice) sunetului articu lat
datorate producerii și audiț iei (adică cele articulatorii și acustice) .
Fonetica are tangențe cu alte științ e, precum psihologia, fizica, anatomia, acustica etc. La
rândul ei, fonetica, după cum s -a văzut, este necesară în domenii nelingvistice (actorie, teatru,
canto etc.). Fonetica poate f i caracterizată în funcție de domeniile implicate în obț inerea
sunetului articulat astfel:
– fonetică articulat orie-dacă se are în vedere aparatul articulatoriu în ansamblul lui.
– fonetică acustică – dacă se urmărește efectul auditiv .
– fonetică neuroceptivă -dacă se are în vedere perceperea mesajului transmis (adică concretizarea
sunetelor în impulsuri nervoase și recunoașterea propriu -zisă a mesajului).

7

Cercetările as upra sunetului articulat surprinse succint de Andrei Avram
reflectă,practic,v arietatea unor astfel de abordări în definirea foneticii : „ramura lingvisticii
numită, în general, fonetică poate fi considerată astăzi un ansamblu de discipline“.
În raport cu fonetica, fonologia este domeniul uni tăților fonice discontinue și invariante
totodata reprezintând și ramura foneticii care se ocupă cu studierea fonemelor.
Prima interpretare a fonologiei limb ii române o datorăm lui Sextil Pușcariu
(Considerațiuni asupra sistemului fonetic și fonologic al limbii române, în DR, VII (1932 -1933),
1-54), dar prima prezentare a sistemului fonologic românesc îi are ca autori pe Al. Rosetti și Al.
Graur (Esquisse d'un e phonologie du roumain, 1938).
În timp ce fonetica urmărește descrierea sunetelor articulate ținând seama de
caracteristicile lor fiziologice și acustice dobândite prin articulare (ca asemănări și deosebiri
plecând de la sunetul izolat), fonologia, prelu ând aceste caracteristici, studiază comportamentul
sunetelor din perspectiva rolului lor în comunicare,presupunând o reconsiderare a sunetelor, în
calitatea lor de compon ente ale cuvintelor și ale enunț ului întâlnit în mesaj.
În sens larg, fonologia este o fonetică funcțională și structurală,termenul de „fonetică”
având două sensuri: un sens restrâns în care fonetica este separată de fonologie și sensul larg
unde fonetica este în strânsă legătură cu fonologia.
Fonologia (fonetica funcțională) are în veder e studiul sunetelor limbii din punctul de
vedere al valorii lor funcționale, stabilind inventarul de foneme al unei limbi și caracterul
diferitelor variante ale acestora. Obiectul fonologiei îl constituie, așadar, sunetele ca realitate
lingvistică, ci nu fizică sau fiziologică.
Sunetele reprezintă materia sonoră, constitutivă a expresiei, căreia i se asociază
conținutul ce urmează a fi comunicat, expresia și conținutul reprezentînd componentele semnului
lingvistic. Orice semn lingvistic presupune un semni ficant și un semnificat (signifiant și signifié,
în terminologia saussuriană); sunetele constituie semnificantul, expresia.
În fonologie se distinge:
– studiul ele mentelor funcționale segmentale care reprezintă fonematica .
– studiul unităților funcțional e suprasegmentale care poartă denumirea de prosodia .
Fonetica pr ivește sunetul ca fenomen fizic,în timp ce fonologia îl studiază ca unitate
sonoră funcțional ă.
Fonologia se constituie ca nivel al structurii unei limbi incluzând elementele fonice
segment ale și suprasegmentale cu funcție distinctivã.

8
I.2. Unitățile segmentale .

Ȋn timp ce,u nitățile segmentale sunt unit ăți care constituie segmentul f onic (vocalele și
consoanele),u nitățile suprasegmentale nu constituie, ci caracterizeazã segmentul fonic .Acestea
sunt intensive (accentul) și extensive (intonația).
Unitătile lexicale, în calitatea lor de segmente fonice, sunt, în marea lor majoritate,
formate din două sau mai multe segmente simple (de ex. da, la, carte, pământ s.a.m.d .)
Pentru un sunet d intr-un cuvânt se folosește termenul de segment fonic simplu, iar pentru
cuvânt, segment fonic complex. Ȋn funcție de cele două mari categorii de sunete,identificam:
-segmente vocalice simple și complexe
-segmente consonantice simple și complexe
Sunetele s e combină în diferite moduri și servesc la diferențierea cuvintelor între
ele,aceasta poate fi observată prin schimbarea unui sunet dintr -o combinație de sunete
(bare,dare,zare,care,mare,tare,pare,sare,rare).
Sistemul fonematic al limbii române poate fi:
1.Sistemul vocalic
Vocalele sunt sunete propriu -zise,care se rostesc singure,fără ajutorul altor sunete și pot
forma singure silabe.Ȋn limba română există 7 vocale (întrucât â și î notează același
sunet):a,ă,â,e,i,o,u.
Clasificarea vocalelor se face pe b aza următoarelor criterii:
I.Din punct de vedere articulatoriu, vocalele limbii r omâne se clasificã după :
1.Locul de articulare -din această perspectivă identificăm:
-anterioare sau prepalatale (e, i),
-mediale (â, ă ,î) ;
-posterioare (o, u). Din această perspectiv ă, a este vocală neutră.
2. Gradul de deschidere sau de închidere:
– deschise: a
– semideschise: e, o, ă,
– închise: u, i, î, â

9
Anterioare e, vocală semiînchisă, nelabială ;
i, vocală închisă, nelabială
Mediale a, vocală deschisă, nelabială ;
ă, vocală semiînchisă (mai închisă decât
e),nelabială ;
î, vocală închisă (mai puțin decât i, nelabială ;
â, vocală închisă, nelabială .
Posterioare o, vocală semideschisă ( mai deschisă decât ă),
labială ;
u, vocală semideschisă) (mai deschisă decât i, î
și â),labial.

II.Din punct de vedere acus tic, în funcție de concentrarea sau de dispersia formanților, vocalele
limbii r omâne se clasificã în:

te compact -difuze: vocalele [e,ă ,o];

III.În funcție de în ălțimea sunetului, in fluențat ă de înălțimea rezonatorului, vocalele se clasifică
în :

Conform opiniei foneticianului A. Turculeț, lăsând la o parte semivocalele slab
perceptibile de timbru ă, î care apar în rostirea colocvială, nefiind, de regulă, percepute de
vorbitori, putem afirma că pronunțarea românească standard cunoaște patru semivocale [i, e, o,
u]. Individualitatea acestora rezult ă din opozițiile dintre ele: [biátă] – [beátă], [teácă] – [toácă],
[dáu] – [dái] și din contrastele pe care diftongii le realizează cu secvențele vocalelor
corespunzătoare: [reá] – [reál], [piátră] – [pián], [téi] – [té(i)i] (pluralul nearticulat tei vs. c el
articulat teii). [léu] – [lé(u)u] (singularul nearticulat vs.cel articulat enclitic cu căderea obișnuită
în vorbirea colocvială a lui -l); dacă facem abstracție de accent, vocalele și semivocalele
corespunzătoare pot apărea în aceeași poziție în secvenț e ca mie mi -e foame [mi(i)e mie foame].
Semivocalele se împart în anterioare: [i, e] și posterioare (și labiale): [o, u], diferențiindu –
se, în cadrul aceleiași serii de localizare prin apertură, care este mai mică la [i, u].

10
Semivocalele se aseamănă cu v ocalele,singura diferență este că acestea nu pot forma
singure silabe. Semivocalele sunt:e,i,o,u. Semivocalele intră în componența diftongilor și al
triftongilor.
Diftongii – sunt grupuri de sunete formate dintr -o vocală și o semivocală pronunțate în
aceea și silabă (meargă, soa – re). După felul în care apar cele două sunete identific ăm diftongi
ascendenți (S+V) și diftongi descendenți (V+S) .
Triftongii -sunt grupuri de sunete formate dintr -o vocală și două semivoc ale pronunțate în
aceeași silabă (mergeau, le – oai – că).Structura triftongului este S+V+S (iau, vreau, be au). Există
și triftongi cu structura S+S+V (creioane, leoarcă).
Hiatul – reprezintă un grup de două vocale pronunțate în silabe diferite: real, coafor ,
aeroport. Hiatul se realizează și la întâlnire a unui cuvânt terminat în vocală cu un cuvânt care
începe tot cu o vocal ă situație avem de -a face cu un hiat în fonetică sintactică.
2.Sistemul consonantic
Consoanele sunt sunete ale vorbirii care diferă de vocale prin faptul că articularea lor este
însoțită de zgomote.
Conform lui Petre Gh Bârlea și a lui Matei Cerkez în proiectul pentru învățământul rural
Limba română contemporană. Fonetică și vocabular,clasificarea consoanelor se face după
următoarele criterii:
a.Modul de articulare:
– consoa ne oclusive sau închise (oclusive -explosive)
– consoanele propriu -zise: b, p, t, d, c, K’, g, g’.
– consoanele fricative sau constrictive (consoane rostite printr -o îngustar e a canalului fonator.
Curentul de aer trece cu presiune și produce un zgomot dete rminat de frecarea aerului de pereț ii
canalului) f, v, s, z, h, ș, j.
– consoanele africate sau semioclusive ( consoane pronunțate prin rea lizarea unui obstacol
combinat: momentul de început coincide cu cel specific oclusivelor, dar în momentul secund,
canalul fonator se deschide parțial ca în cazul con strictivelor) č, ț, ğ.
I. Constrictive
1. Constrictivele sau consoanele continue. Pentru a pronunța aceste sunete canalul vocal e strâns
astfel încât, aerul se scurge toată perioada cât durează emisiunea: semi vocalele (y, w);
2. Fricativele sau spirantele, caracterizate prin strângerea mai a ccentuată a canalului vocal:
f,v,s,z,ș,j;

11
3. Vibrantele pentru pronunți a cărora sunt folosite limba și uvula (omușorul): r ;
4. Lateralele caracterizate prin fapt ul că , în timpul emisiunii lor,aerul se scurge de -a lungul celor
două margini ale limbii: l.
Vibrantele și lateralele fac parte din categoria consoanelor lichide.
II. Oclusive.
1. Oclusivele(întrerupte); canalu l vocal e închis și se deschide brusc în momentul emisi ei: b, p, d,
t, c, g, K’, g’, č, ğ.
2. Semioclusivele (africatele) ț, č, ğ, nu reprezintă sunete simple ci o reuniune de două sunete
articulate, fiecare mai slab decât fiecare sunet luat separat.
3. Oclusive nazale: m, n
b. Locul de articulare
După locul di n cavitatea bucală unde se produce blocajul în pronunțare, se disting:
• consoane la biale – obstacolul se realizează la nivelul celor două buze(labii), prin închiderea și
deschiderea bruscă a acestora. Astfel se pronunță p, b (bilabiale);
• consoane dental e (alveo lare) – obstacolul se realizează la nivelul incisivilor superiori t, d, la
nivelul dinților laterali spre zona incisivilor: s, z, ț;
• consoane labio -dentale – canalul fo nator nu pate fi închis de tot.Pronunția se realizează între
buza inferioa ră și dinții superiori. Astfel se pronunță f, v;
• consoane prepalatale ( anteropalatale) – se articulează în zona anterioară a bolții palatului (cerul
gurii). Astfel se pronunță fricativele ș, j și fricativele č, ğ;
• consoanele palatale (medio -palatale) se rost esc prin lipirea spatelui mușchiului lingual de
mijloc ul palatului. Astfel se pronunță palatalele K’, ğ;
• consoane velare – blocajul se produce în zona posterioară a gurii prin at ingerea mușchiului
lingual de vă lul palatului. Astfel se pronunță velarele ( k, g);
• consoane la ringale – blocajul se realizează prin îngustarea spațiului fonator. Astfel se pronunță
h.
Un segment vocalic simplu poate constitui singur o silabă (de ex. a -kum), în timp
ce,segmentul consonantic simplu, neprimind accent, nu poate ex ista decât împreună cu o vocală
(de ex. te -ri-bil).

12
Atât g rupurile vocalice cât și grupurile consonantice pot fi alcătuite de două, trei, patru și
cinci segmente simple, ultimele două tipuri fiind mai rare.
Silaba este un sunet sau un grup de sunete care trebuie să conțină neapărat o vocală și
care se pronunță cu un singur efort respirator.
Clasificarea silabelor
1.Ȋn funcție de poziția vocalei în cadrul silabei,silabele se impart în:
-silabe deschise -când se termină într -o vocală:casă,masă,pară
-silabe închise:când se termină într -o consoană sau semivocală:cântec,artist,cuibul
2. Ȋn funcție de faptul că încep cu o vocală sau o consoană,silabele sunt:
-acoperite -când începe cu o consoană:carte,fată,decan
-neacoperite -când începe cu o vocală:aer,aeroport,o cean
Din punct de vedere al silabelor,cuvintele pot fi:
-monosilabice:cer,dar,bar
-bisilabice:carte,caiet,mapă
-polisilabice:librărie,vacanță,universitate
Așadar,silaba este, o combinație minimală de foneme al cărei nucleu este o vocală,
precedată sau ur mată de o consoană sau de o combinație de consoane.

I.3.Unitățile suprasegmentale

Unitățile segmentale se asociază cu unit ățile fonetice suprasegmentale care reprezintă
posibilitatea de a contracta raporturi de dependență heterosintagmatică (între sil abe).
Fonemele suprase gmentate au fost clasificate în:
-i n t e n s i v e -care caracterize ază o singură silabă: accentul.
-e x t e n s i v e -care pot caracteriza un segment fonic cu o extindere mai mare decât o singură
silabă : intonația.

13
Accentul repre zintă pronunțarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe – la
nivelul cuvântului ( soá – re) sau pronunțarea mai intensă a unui cuvânt – la nivelul propoziției
sau frazei (accent logic sau sintactic: Tú ai să faci asta).
Accentul în limba r omână este liber, adică mobil (ceea ce produce în bună măsură
nerespectări ale normelor literare, inexistând o regulă unică de aplicat în pronunție).
Poziț iile pe care le poate avea în cuprinsul cuvintelor determină și tipologia accentului în
limba român ă:
– oxiton -apare pe ultima silab ă, de ex. noród, aragáz, perdeá ;
– paroxiton -apare pe penultima silabă, de e x. mâncáre, fereástră, hărnicíe ;
– proparoxiton -apare pe antepenultim a silabă, de ex. lucráseră, cărțile, márgine ;
– apare mai rar, în cuvin te mai lungi, pe a patra sau chiar a cincea silabă (numărată de la sfârșitul
cuvântului spre început), de ex. óptsprezece.
Mobilitatea accentului este evidentă chiar și în formele flexionare ale aceluiași cuvânt sau
în cadrul familiil or lexicale (de ex. másă / măsúță / măsúțele; cáld / căldúț / căldicél).
În funcție de nivelul la care funcț ionează cu valoare distinctivă, accentul este:
– fonic (în segment)
– grafic (deosebind omonimele)
– prozodic (= metric)
De asemenea, se poate distinge un accent lexical și un accent sintactic, iar dacă, avem în
vedere natura acestuia, se pot evidenț ia:
– accentul de intensitate (= dinamic), ca accent principal/secundar;
-accentul tonic (= muzica l), determinat de numărul vibraț iilor în timp de o secundă;
– accen tul cantitativ, definit prin durata emisiei sunetului, criteriul fiind unul temporal.
Ȋn limba română, o altă distincț ie fără valoare funcț ională în sine (neasociată cu elemente
paraverbale și nonlingvistice) este:
– accent ascuț it (urcarea tonului)
– accent grav (coborârea tonului)
– accent circumflex (urcă și apoi coboară)

14
Accentul determină sensul cuvântului în cuvintele omografe:
a)umbrele (accentul cade pe primul e):Umbrele copacilor se oglindesc în lac.
umbrele (accentual cade pe ultimul e): A mers să cumpere umbrele.
b)veselă (accentul cade pe primul e) : Ea este o fire veselă.
veselă (accentul cade pe al doilea e):A cumpărat veselă pentru nuntă.
c)copii (accentual cade pe primul i):A făcut copii serox.
Copii (accentual cade pe ultimul i):Doi copii se joacă.
Intonaț ia,conform lui Petre Gh. Bârlea și a lui Matei Cerkez ( Limba română
contemporană. Fonetică și vocabular), este un fonem suprasegmental fonic cu o ex tindere mai
mare decât o singură silabă și cu implicații semantice ș i stilistice .
Unitatea suprasegmentală extensivă care constă în varierea înălțimii tonului pe parcursul
unui enunț poartă denumirea de intonație. Ȋn timp ce,a ccentul marc hează o silabă dintr -un cuvâ nt,
intonația marchează secvențe de enu nțuri, ace astă secvență cuprinzâ nd un cuvînt sau un grup de
cuvinte.
Ca variație a tonului în timpul rostirii unui enunț, ca realizare ascendentă sau
descendentă,intonația este marcată grafic ca tip: d eclarativ, interogativ, afectiv și imperativ.
Ȋn propozițiile enunțiative ,intonația este uniformă, egală, neutră – se comunică o constatare,
fără implicarea afectivă a vorbitorului: Ion pleacă acasă. Fiecare cuvînt se pronunță la modul
neutru, cel puțin în principiu, căci în practică finalul enunț ului se bucură de o atenție redusă, deci
se pronunță mai slab. Semnul de punctuație este punctul (.).
În propozițiile interogative totale, care nu dispun de alți indici, cum ar fi pronumele sau
adverbele interogative, conturul intonațional este as cendent ( ր). De cele mai multe ori cuvîntul
care privește direct întrebarea e în poziția finală (Ion pleacă acasă?), dar poate ocupa și o altă
poziție, evidențiată de accent, c uvîntul final nerămânâ nd însă neaccentuat (Ion pleacă acasă ?). În
scris această intonație este reprezentată prin semnul întrebării (?).
Propozițiilor exclamative le este specifică intonația descendentă ( ց), foarte bine marcată în
enunțurile imperative, care încep pe un ton mai ridicat și au tonul final grav (Ion pleacă acasă! ).
Semnul de punctuație prin care se redă în scris această intonație este semnul exclamării (!).
Rolul intonației poate fi surprins la nivelul tuturor compartimentelor limbii (fonetic,
morfosintactic, lexico -semantic), adesea în corelație.

15
1.4.Fonemele limbii române

Ȋn timp ce sunetul reprezintă unitat ea de referință a foneticii, fonemul reprezintă unitatea
specifică fonologiei.
Fonemele reprezintă o biectul de studiu al fo nologiei considerate drept unit ăți lingvistice
minimale, care au capacitatea de a distinge semnificații le xicale sau gramaticale.
Odată cu dezvoltarea fonologiei, termenul de fonem a preluat sensul de „unitate
segmentală minimală distinctivă a limbii vorbite”. Dezvoltarea teoriei fonemului a dus și la
fundamentarea științifică a conceptului de sunet pe care Trubetzkoy îl definește în raport cu
fonemul: „Totalitatea caracteristicilor, atât relevante fonologic, cât și nerelevante, care apar într –
un anume punct al fluxului sonor în care se realizează un fonem, o denumim ca sunet al limbii.”
Fiecare sunet al limbii conține, deci, pe de o parte, trăsături relevante fonologic, care fac din el
realizarea unui anumit fonem, și, pe de altă parte, o întreagă mulțime de trăsături irelevante
fonologic, ale căror alegere este cond iționată de o serie de cauze.
Fonemele poate fi:
-vocalic e
-consonantic e
Fonemul este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția
cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiași cuvânt, între ele.Ultimul nivel de analiză al
fonemului îl reprezintă trăsătura distinctivă :
Foneme cu valoare lexicală : p(pat) – b(bat)
Foneme cu valoare gramaticală: casă (ă ) -case (e)
Fonemele cele mai evidente sunt chiar sunetele limbii respective, așa cum sunt ele
percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice ,
20 consonantice și 4 semivocalice . Acest set situează limba română printre limbile cu un număr
mediu de foneme.În categoria fonemelor intră și alte asp ecte ale articulării cuvintelor, nu doar
sunetele propriu -zise. Există câ teva categorii de foneme numite "suprasegmentale," care țin
printre altele de accentul, tonurile, și lungimea fonemelor, silabelor sau cuvintelor unei limbi.
La nivel sonor,s tudiul l imbii înseamnă identificarea fonemelor ca unități segmentale,
stabilirea sistemului fonologic al limbii și a unităților e i suprasegmentale.O biectul de studiu al
fonologiei este reprezentat de:
– inventarierea claselor de sunete echivalente,

16
– definirea ace stor clase nu după criterii fonetice, ci după criteriul relațiilor specifice pe care
aceste clase le contractează în sistemul dat
– descrierea modului în care elementele invariante se comportă unele în raport c u altele în
procesul vorbirii.

I.5.Alofone le

Alofonele reprezintă t otalitatea variantelor și varietăților unui fonem,ceea ce înseamnă că
alofonul este sinonim cu variantă.
Inventarul alofonelor vocalice cuprinde:
-alofone primare care sunt reprezentate de variantele vocalice în poziție inițială de cuvânt ceea c e
indică lipsa unor sunete anterioare care să le marcheze p rin articulați i nespecifice [a, ă, î, e, i, o
u].
-alofone devocalizate care sunt realizate în poziț ie finală, având cauze multiple (sunetul
precedent es te surd, lipsa accentului, tempo ul rapid al vorbirii, lipsa unor valori fonomorfologice
etc.) [a, ă, ă,î, e, i, o, u]
-alofone palatalizate care sunt motivate de prezența unor sunete palatale în poziție anterioară
[a,o,u ]
-alofone labializate sunt cele care apar după (semi)vocal e labiale [a ,ă,].Cea mai f recventă
realizare este a lui [a ] care se întâlnește frecvent în diftongul [oa], în timp ce [ă și î] apar, prin
pronunț ie cu un suport semivocalic, în paradigme (de exemplu, [luwa].
– alofone palatalo -labiale sunt reprezentat e de vocala [a] în situația în care aceast a este precedată
de un sunet palatal și unul labial [leoarkă].
Inventarul alofonelor consonantice prezintă următoarele caracteristici:
– recunoașterea s eriilor corelative față de cele vocalice (de ex. alofone labial izate, alofone
palatalizate, alofone desonantizate), dar și realizări alo fonice marcate de particularităț ile pe
care le au cons oanele ca structură și articulaț ie;
– există situaț ii în care unele apar cu mai multă evidență (de ex., în poziție iniț ială de cu vânt după
pauză, oclu sivele se realizează ca alofone primare cu explozie [p<, b<, d< etc.], în timp ce în
poziț ie finală înainte de pauză, acestea sunt însoț ite de o mică aspirare [dh, th, ph etc.],în funcție

17
de poziția în segmentul cuvânt (ca iniț ială, fi nală sau în interior), dar și în funcț ie de t răsăturile
specifice consoanei.
-consoanele, urmate de vocale sau se mivocale palatale [e, i, e, i], cu excepția celor palatale, se
realizează ca alofone palatalizate, de ex. [p', t', d' etc.];
-consoanele ,urmate de vocale sau semivocale labiale primesc o articulație de acest tip,
realizându -se ca variante labializate, de ex. [t°, d°, k° etc.];
-sonantele se realizează ca alofone desonantizate [l, r, m, n], mai ales în poziț ie finală, înainte de
pauză și precedate d e alte consoane, de ex.: [a stm, azvîrl] ;
– sonanta [n] își marchează velar ocluziunea, înaintea consoanelor velare, de ex.: [bakă], iar
înaintea consoanelo r fricative [s, z, ] se reduce oc luziunea, de ex. [învăț ] și în varianta de
pronunț ie [îmvăț ];
– consoa nele palatale [k', g'] au o dublă interpretare fonematică: una monofonematică, acceptată
astăzi prin normă li terară și una bifonematică, susț inută în timp de o parte din lingviști .
Arhifonemul reprezintă unitatea fonică care reunește trăsăturile perti nente comune celor
două foneme.

6. Corelația dintre sunet -fonem ; Sunet – Literă ; Fonem – Literă; Sunet – Fonem;

Sub aspect fonologic ,caracterizarea sunetelor vorbirii este obligatorie, însă acest aspect nu
poate să nu țină cont de latura lor mat erială, articulatorică și acustică d e aceea, pentru a înțelege
bine valoarea fonologică a sunetului vorbirii, trebuie să examinăm relația dintre sunet și fonem.
În limba română , sunete le pot fi pronunțate într -un număr nelimitat. Ȋn baza multiplelor cerce tări
din ultima vreme,s -a dezvoltat ideea că sunetele unui anumit cuvânt nu pot fi pronunțate exact, la
fel, de un vorbitor, atunci când acesta va rosti lexemul respectiv de două ori sau de mai multe ori.
Se mai poate confirma faptul că în fiecare limbă sunetele sunt atâtea câte litere are alfabetul
limbii date. De exemplu, în limba română sunt numai 29 de sunete, dintre care 7 vocale și 22 de
consoane; în limba rusă – 39 de sunete (5 vocale și 34 de consoane) etc.
Pe lângă noțiunea d e sun et apare și cea de fonem,f oneticienii susțin ând faptul că numărul
sunetelor tinde spre infinit, iar numărul fonemelor este limitat .Chiar și aparatele de precizie au
demonstrat că un sunet rostit nu mai poate fi pronunțat la fel a doua sau a treia oară.
Ščerba V. spunea: „în limba vie sunt pronunțate o cantitate mult mai mare de sunete
diferite decât credem în mod obișnuit, sunete care în fiecare limbă se unesc într -un număr relativ
mic de tipuri de sunete, capabile să diferențieze cuvintele și fo rmele lor, cu alte cuvinte, să

18
servească scopurilor de comunicare între oameni. Aceste tipuri de sunete le și avem în vedere
atunci, când vorbim despre diferite sunete ale vorbirii. Pe acestea le vom numi foneme.” [16, p.
132]
Starea fiziolog ică, psihologică în care se află vorbitorul reprezintă o altă manifestare a
mulțimii sunetelor în vorbire (vorbitorul poate fi sănătos sau b olnav; bine dispus sau trist) . În
asemenea situații, el va rosti lexemele, prin urmare și sunetele cu o voce tare sa u silențios,
prompt sau domol, emoțional sau neemoțional etc. De fiecare dată vom obține sunete cu trăsături
acustice diverse. De asemenea, va mai depinde și în ce anturaj a fost rostit cuvântul dat: într -un
local obișnuit, în pădure, într -un studio cu mi crofonul aproape, într -o sală arhiplină etc. De
aceea, putem ușor observa cine pronunță lexemul: bătrân, matur, copil sau un june.
Prin urmare, sunetul vorbirii ne dă marea posibilitate să înțelegem corect ce spune un
interlocutor, să recunoa ștem oamenii după voce, să nu confundăm un lexem cu un alt lexem.
Anume această trăsătură generală ne face să alăturăm noțiunii date o noțiune specială, numită
fonem.
Putem concluziona următoarele:
Sunetele Fonemele
– Sunt numeroase;
-Sunt elemente conc rete, particulare,
individuale – Sunt limitate la număr;
-Sunt abstracte, generale, sociale;
– Includ numai acele trăsături care sunt comune
pentru o serie întreagă de sunete;
-Servesc la diferențierea cuvintelor și a
logoformelor masă → ca să → rasă, fonemul
„m” trece în „c” apoi în „r”

Fonemul este un sunet -tip, care nu poate fi divizat în unități mai mici și se opune tuturor
celorlalte sunete, contribuind la diferențierea lexemelor și a logoformelor. Fondatorul fonemului
este B. de Courtenay.
Sunetul este un element fonetic concret, particular, individual; numărul lui tinde la infinit
în dependență de capacitatea aparatului de vorbire de a le produce, în dependență de intensitate,
durată, înălțime și timbru.

6.1.Sunet –literă și fonem – literă
Discrepanța sunet -literă a fost făcută încă din cele mai vechi timpuri de gramaticii arabi.
Cu toate acestea, până și în prima jumătate a secolului al XIX -lea, savanții lingviști vorbeau
mereu des pre literă, chiar și atunci când, de fapt, aveau în vedere sunetele. Lingvistul

19
comparativist Wilhelm von Humboldt susținea că Ion Budai -Deleanu și Ioan Rădulescu
confundau sunetul cu litera [17, p. 113] (vezi: D. Macrea)
J. A. Baudouin de C ourtenay spunea: „cel ce confruntă sunetul și litera, scrisul și limba,
acela cu mult mai greu se va dezobișnui, dar poate nici nu se va dezobișnui vreodată să încurce
omul cu pașaportul, noțiunea cu alfabetul, demnitatea omenească cu rangul sau titlul”. L iterele
niciodată nu pot fi identificate cu sunetele sau, altfel spus, cu alofonele formelor.
Titu Maiorescu, nefiind fonolog, a pătruns corect în esența lucrurilor, susținând că ar fi
anevoios, poate chiar imposibil și inutil să inventezi li terele pentru toate sunetele și nuanțele
sunetelor, căci „nuanțele tuturor sonurilor unei limbi sunt așa de numeroase, încât folosul ce s -ar
naște din completa lor scriere ar dispare în comparare cu greutatea de a citi aceste semne”. Și în
continuare concr etizează ajungând la corelația literă -fonem: „literele să se creeze numai pentru
atâtea sonuri câte sunt absolut necesare pentru deosebirea înțelesului cuvintelor și a formelor
flexionare” întrucât literele constituie „semne esențial logice și nu simplu fo netice” (vezi: Titu
Maiorescu, Critici, ed. 1908 -1915, vol. II, p. 61 -63) [Macrea, D. p. 396]
Deci, toți cei care au inventat alfabetele (latinesc, grecesc, slavon) au intuit formele,
notând prin litere sunetele relevante ale limbii respecti ve, sunetele ei tip.
Sunetul este mișcarea vibratorie a unui mediu elastic, adică cea mai mică unitate fonică
din care este alcătuită vorbirea noastră. Litera este însă, un semn grafic, prin care redăm în scris
un sunet oarecare, sunt -tip. To talitatea literelor expuse într -o anumită ordine se numește alfabet.
Sunetele le rostim și le auzim, iar literele le scriem și le vedem.
Corelația fonem – literă este cu mult mai largă. Nu toate fonemele își au literele
corespunzătoare în alfa bet și nu toate literele reprezintă câte un singur fonem. Alteori, printr -o
literă pot fi notate mai multe foneme sau chiar îmbinări de foneme în funcție de poziția și de
anturajul fonetic. Astfel, printr -o literă c, poate fi redat și fonemul [c] – carte, culme, corn;
fonemul [č] – ceară, cireș, început și fonemul [ќ] – chemare, ochi.
Corespondenț a dintre sunete și litere indi că faptul că, în momentul de faț ă, există:
– sunete redate printr -o singură literă: a, ă, b, d, e, f, g, h, j, l, m, n, o, p, r, s, ș, t, ț,u, z ;
– sunete redate prin litere diferite :â/î, i/y, c/k/q, v/w ;
– litere care redau un singur sunet :a, ă, b, c, d, f, g , h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z ( literele „c“ și
„g“ singure redau un singur sunet, dar alături de alte li tere redau sunete diferite );
– litere care redau sunete diferite:
●„e“ redă:
1.o vocala [e]

20
2.o semivocala [e]
3.o semivocala [i]
4.o diftongul [ie]
●„i“ redă:
1.o vocala [i]
2.o semivocala [i]
3.asilabicul final [i]
●„o“ redă:
1.o vocala [o]
2.o semivoca la [o]
3.semivocala [u]
●„u“ redă:
1.o vocala [u]
2.o semivocala [u]
– sunete redate prin grupuri de litere (literele „e”, „i” și „h” având aici valoare
diacritică): [č] – „ce“ / „ci“ :cer,cireș
[g] – „ge“ / „gi“ :gem,girafă
[k'] – „che / chi“ :chem,chita ră
[g'] – „ghe / ghi“:gheață,unghi
– litere care redau grupuri de sunete:
●„x“ redă: – grupul de consoane [ks] :excursie
-grupul de consoane [gz]:examen

21
Capitolul II.Fonemul Ă.Micromonografie

II.1.Sunetul . Caracteristici fiziologice ale sunetelor de tip Ă

Sunetul reprezintă cea mai mic a unitatea sonoră cu ajutorul c ăruia se formează
cuvântul.Funcțiile sunetului sunt:
1.distinctivă –fonemele subliniate în seriile dar,car,bar se disting în cuvintele și formele lor ceea
ce înseamnă că b,d,c comută,adică,prin substituirea unuia dintre ele prin altul,în contextele date
se obține un cuvânt nou sau o altă formă gramaticală a aceluiași cuvânt.
2.contrastivă -fonemul notat cu a în cuvântul bar es te în contrast cu cele notate b si r,ceea ce face
mai ușoară analiza cuvântului în unități successive,adică facilitează stabilirea structurii
fonematice a cuvântului și înțelegerea lui .
Sunetele concrete ale vorbirii pot fi cercetate și descrise din tr ei puncte de vedere
diferite, subordonate celui lingvistic (fundamental):
1. Din punct de vedere articulatoric (cercetarea sunetelor articulate, produse);
2. Din punct de vedere acustic (cercetarea sunetului ca semnal fizic);
3. Din punct de vedere audi tiv (produs cu acțiune) (cercetarea prelucrării semnalului sonor în
timpul procesului de percepere și decodare a mesajului).
Definițiile „clasice” ale sunetului articulat reunesc, de obicei, aspectele auditiv și
articulatoriu ale acestuia .
Sune tul articulat a fost definit, în general, din două perspective: cea a emițătorului (modul
de producere a sunetelor vorbirii) și cea a receptorului (modul de receptare a sunetelor vorbirii),
de aici și numero asele definiții date sunetului .
Sunetele articu late sunt atât realități fiziologice, fiind prod use de organele fonatoare cât și
realități acustice, deoarece iau naștere și se transmit numai prin vibrația unui corp elastic
(aerul).De asemenea,sunetele articulate su nt și realități psihice deoarece su nt fapte de conștiință,
care se fac prin colaborarea activă între organele fonatoare și centrii motori ai vorbirii din scoarța
cerebrală.
Sunetele articulate su nt rezultatul modificărilor produse în curentul de aer respirator în
timpul actului respirației. Su netele emise în timpul actului inspirației sunt puține și su nt speci fice
unor limbi negro -africane, pentru limba română încadrându -se aici interjecția tț. Se poate

22
considera deci că vorbirea umană este o funcție suprapusă, complementară a sistemului
respira tor.
Articularea sunetului este reprezentată de modelare a curentului de aer, dirijat di n
faringe, în cavitatea bucală astfel încât f iecare sunet articulat să reprezinte o consecință a unor
mișcări efectuate de organe le mobile, numite și active (labiile, maxilarul inferior, mușchiul
lingual și uvula) spre anumite puncte din zona cavității bucale, numite loc de articulare (= punct
de articulație).
În limbă nu sunt epuizate toate posibilitățile de realizare a locurilor de articulare. Vibrațiile
sono re emise prin articulare se propagă în aer ca mediu elastic, ajungând în ureche. Fenomenul
audiției indică receptarea un dei sonore sub forma mesajului astfel,î n urechea interioară, aceste
unde trec în codul sistemului nervos urmând momentul identificării. ,cea ce face ca audiția să
presupună :
-receptarea undelor sonore și transfor marea lor în impulsuri nervoase
– identificarea și recunoașterea lor în virtutea sistemului care decodează (ceea ce a fost codat de
către emițător), sunetele prezentându -se ca uni tăți numite vocale, consoane, semivocale.
Articularea corectă a sunetelor este doar o componentă a vorbirii clare, cuvintele sunt
sunete, foneme, legate. Înțelegerea și antrenamentul articulării va avea ca scop cuvântul ca
întreg, nu izolarea fonemelor.
Sunetul, din punct de vedere fiziologic, reprezinta senzația perceputa prin intermediul
organului auditiv de catre oscilațiile mecanice ale corpurilor ș i transmise ca unde acustice (unde
mecan ice longitudinale de compresie ș i rarefiere).
Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție larga, el ne fiind legat de senzația
auditivă și reprezintă orice oscilație (vibrație) mecanică care se propagă printr -un mediu material
sub forma unei unde. Vibrațiile pot fi in domeniul audibil cu frecventa i ntre 20 si 20000Hz sau î n
afara domeniului de sensibilitate al u rechii: infrasunete cu frecvență sub 20 Hz ș i ultrasunete
peste 20000 Hz.
Ca o trecere fugitivă în revistă, put em afirma că sunetele de tip Ă , precum și vocala în
sine, de altfel, cuprind urm ătoarele caracteristici fiziologice principale:
-se formează în laringe și în rezonatorul cavității bucale;
-producerea sunetului presupune maximum de solicitare a laringelui;
-producerea sunetelor presupune minimum de efort articulator;
-au în componen ța lor vocală care face parte din categoria orală;

23
-se încadrează î n categoria vocalelor semides chise;
– reprezintă orice oscilație mecanică, care se propagă printr -un mediu material sub forma unei
unde;
-nu produc o sensibilitate atât de mare pentru ure chea umană ;

II.2.Caracteristici acustice ale sunetelor de tip Ă

Sunetul articulat este determinat ,din punct de vedere acustic, direct de volumul, mărimea
spațiului de rezonanț ă, de felul în care este ar ticulat și, nu în ultimă ins tanță, de felul în care este
perceput auditiv.
Trăsăturile acustice nu pot fi izolate de trăsăturile articulatorii (dat fiind faptul că
articularea se produce c hiar în cavitatea bucală ca spațiu de rezonanță și înălț imea, de p ildă, care
este dat ă de frecvența oscilaț iilor în timp de o secundă, este dependentă și de mărimea
rezonatorului; amplificar ea sunetului este direct proporț ională cu volumul rezonatorului). Un
rezonator cu volum mare produce sunete grave iar un rezonator cu volum mic produce sunete
acute .
Caracterul co mpact și cel difuz se distinge ,în fun cție de gradul de concentrare și de gradul
de difuziune a formanț ilor sunetului și s unt calităț i acustice determinate de mărimea
rezonatorului și care diferă în articularea diferite lor consoane și vocale (în funcț ie de specificul
aperturii și al locului de articulare la vocale și de modul și locul de articulare la consoane). Pe
coordonata acut – grav se orientează vocalele de la anterioare (e, i) spre posterioare (o, u) și
consoanele articulate în zona propriu -zisă a cavităț ii bucale (s, z, d, t n, c, g, k', g'), iar
consoanele articulate în ce le două zone extreme ale cavităț ii bucale (adică labialele și velarele)
au o notă gravă (p, b, v, f, m, k, g, h) iar p e coordonata compact – difuz se orientează vocalele
de la deschise (a) la închise (i, î, u ) și consoanele care au distincț ia întrerupt / continuu, adică
oclusivele (p, b, m, t, d, k', g', k, g) care au blocaj în calea cafului și consoanele fricative (f, v, s,
z, , , h) care se pro nunță prin curgerea continuă a cafului, adică prin fricț iune.
Sunetele din natură diferă în dependență de mai mulți factori și sunt percepute de ureche
ca fiind pronunțate:
1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică;
2. Cu o durată mai lungă s au mai scurtă;
3. Cu o înălțime a tonului mai joasă (bărbații), mai înaltă (femeile și copiii) etc.

24
Unda sonoră ia naștere în urma mișării vibratorii și ea poate fi înregistrată cu ajutorul
unor aparate speciale: oscilograf, intonograf, specto graf, chimograf etc. De exemplu, sunetele
sunt percepute dacă frecvența lor se încadrează în limitele de la 16 până la 20.000 de hertzi (Hz).
De la 20.000 de hertzi mai sus domeniul ultrasunetelor percepute doar de delfini, câini și lilieci,
iar de jos se numesc infrasunete.
Sunetele vorbirii sunt de mai multe tipuri:
1. Tonuri muzicale – sunt caracteristice atunci când se pronunță vocalele, dar și anumite categorii
de consoane sonore, sonante.
2. Undele armonice – sunt tonuri slabe, generate d e către vibrațiile anumitor părți (jumătate,
pătrime, optime etc.) ale corpului vibrant.
3. Zgomotele – sunt prezente la rostirea majorității consoanelor.
Orice sunet din natură se caracterizează prin patru trăsături de bază:
1. Înălțimea su netului care este dependentă de numărul de vibrații pe secundă astfel: d acă acesta
se mărește, atunci sunetul este acut și, invers, dacă se micșorează, sunetul este grav. De
asemenea, la o contracție mai mare a coardelor vocale, sunetul devine mai acut, ia r la una mai
slabă sunetul devine mai grav. Vibrațiile vocii se obțin prin schimbarea gradului de contracție a
coardelor vocale, dirijat neapărat de creier. Înălțimea tonului contribuie la realizarea diferitor
tipuri de intonații. De exemplu, propoziția „s unt student”, fiind intonată în mod diferit poate
căpăta sensuri și nuanțe diverse: 1) sunt student – o simplă constatare a faptului; 2) sunt student!
– atunci când este admis la Facultate; 3) sunt student? – atunci când, probabil, nu -i vine a crede
că a r eușit la examenele de admitere la Facultate etc.
2.Intensitatea sunetului reprezintă particularitatea de a fi pronu nțat mai puternic sau mai slab,
sunetele aflate la începutul cuvântului sunt pronunțate cu o intensitate mai puternică decât cele
aflate în poziția de mijloc și finală. Sextil Pușcariu spunea: „masarea energiei de rostire la
începutul cuvântului, în paguba silabelor mijlocii și finale” [13, p. 360]. Ȋn evoluția lor istorică
de la limba latină la limba română, sunetele de la începutul lexemelor s-au păstrat, în general,
fără modificări, pe când cele de la sfârșitul cuvintelor au suferit schimbări radicale.
Exemple: lupus > lup
ursus > urs
dormo > dorm
cognatus > cumnat
barbatus > bărbat

25
Foneticianul G. Gogin , vorbește, într-un studiu aparte , despre intensitatea pronu nțării
vocalelor și consoanelor [14, p. 28]: „sonantele [m, n, l, r] se caracterizează printr -o intensitate
maximă., vocala deschisă [a], având un grad de apertură mai mare, va fi articulată cu o
intensitate mai pu ternică decât vocalele închise [i, î, u]”.
3.Durata sunetului este cauzată, mai înt âi, de ritmul vorbirii astfel:c u cât acesta este mai
accelerat, cu atât durata fiecărui sunet în parte este mai mică și cu cât este mai lent, durata
sunetelor este m ai lung ă.Vocalele în silabe închise sunt mai durative decâ t vocalele în silabe
deschise,d e asemenea, vocalele accentuate, în limba română, sunt mai durative decât cele
neaccentuate. Durata consoanelor depinde de accent, cele mai durative fiind consoanele care sta u
nemijlocit înaintea vocalei accentuate.
4. Timbrul sunetului – ne permite să deosebim un sunet de altul: „a” de „u”; „i” de „î”; „m” de
„d”; „r” de „l”, pentru că fiecare în parte ne „impresionează” urechea în mod diferit. Îmbinarea
de cuvinte „timbrul sunetului”, poate fi în relație de sinonimie cu „timbrul vocii”, căci dacă
timbrul sunetului ne ajută să distingem un sunet de alt sunet, așa timbrul vocii ne permite să
deosebim vocea unei persoane de alta.

3.Fonemul Ă în sistemul fonologic r omânesc

Sistemul reprezintă t otalitatea unităților rezultate din operația de reducere a variantelor la
invariante.
Stabilirea sistemului fonologic al limbii române înseamnă deci inventarierea fonemelor
limbii române. Pentru rezolvarea acestei sarcini s e pornește de la segmentarea tranșei sonore în
unități componente, după care se stabilește statutul acestora, astfel: dacă într -o tranșă sonoră ab
cel puțin unul dintre elemente (fie a, fie b) intră în raport de comutare cu un alt element, c, care
poate fi și Ø (obținîndu -se fie ac, fie cb), segmentarea e posibilă și stabilește existența a trei
unități funcționale diferite. În tranșele sonore cal, bal, gal, hal, mal, pal, șal, val, țal e ușor de
constatat existența fonemelor c, b, g, h, m, p, ș, ț, v, prin segmentarea primei tranșe sonore în
segmentele c și al și punerea lui c în corelație cu b, g, h etc., cu care intră în raport de comutare.
Aceeași tranșă sonoră cal poate fi tăiată în secvențele ca -l, l contractâ nd relație de
comutare cu m, p, r, ș, t, z , rezultâ nd tranșele sonore cam, cap, car, caș, cat, caz, al că ror conținut
diferă față de cal. S -au identificat astfel fonemele consonantice c, b, h, g, m, p, ș, ț, v, r, t, z,
aceeași modalitate folosindu -se și pentru celelalte consoane.
Se procedea ză similar și în cazul vocalelor: din tranșa sonoră par putem desprinde de o
parte p -r și de alta a, care intră în relație de comutare cu e, i, o, u, ă, prin tranșele sonore per, pir,
por, pur, păr, al căror conținut e diferit. S -au identificat astfel șase din cele șapte foneme

26
vocalice ale limbii române. Existența fonemului vocalic î o probăm cu raportul de comutare între
văr și vîr; corelației ă/î din planul expresiei îi corespunde corelația ,,văr” /,,vîr” în planul
conținutului.
Cercetătorii au inventariat,în limba română, șapte unități fonematice vocalice, cu excepția
analizei lui E. Petrovici, care identifică cinci unități (considerând vocala [e] ca realizare a
fonemului /ă/, iar vocala [i], real izare a fonemului /î/).
Ioana Chițoran,în lucrarea The Phonology of Romanian: A Constraint – Based Approach,
remarca faptul că, pornind de la cele șapte vocale ale limbii române, există 49 de posibile
combinații de secvențe fundamentale de două vocale cu m ar fi [j] care apare în 18 combinații (8
epentetice și 10 non -epentetice). Un aspect important al sistemului vocalic românesc constă în
existența a trei vocale centrale: î închis, ă mediu și a deschis, î fiind cea mai puțin întâlnită
vocală din punct de vedere translingvistic.
Conform unui studiu realizat de University of California Los Angeles (descris de
Chițoran 2002), 70 de limbi au vocala ă, în timp ce doar 32 conțin vocala I,doar 12 limbi conțin
ambele vocale, totalizând astfel 17% din limbile cu sunetul ă.Ȋn mod obișnuit,vocala ă este
reprezentată ca fiind o vocală centrală mijlocie, sugerând astfel că ar fi o vocală redusă, ceea ce
nu este tocmai corect pentru că vocala ă participă în procese accentuale și în alternanțele
metafonice împreună cu c elelalte vocale medii, e și o.
E. Petrovici a prezentat,în anul 1952, sistemul vocalic al limbii române în lucrarea
“Corelația de timbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite în limba română ”, inventariind 12
vocale și clasificându -le în funcție de locul de articulare, de forma deschiderii buzelor și de
gradul de ridicare a limbii spre palat. Concluzia la care ajunge E. Petrovici este aceea că dintre
cele 12 vocale, doar 7 (a, ă, e, i, î, o, u) pot constitui foneme vocale fundamentale, deoarece pot
apăre a la început de cuvânt, în timp ce celelalte 5 sunt „variații condiționate” (Pe trovici 1952:
173) ale celor 7.
În anul 1955, Andrei Avram elaborează lucrarea Asupra clasificării vocalelor românești, în
care analizează ipotezele lui E. Petrovici ș i observă că există mai mulți factori care pot influența
timbrul unei vocale. Astfel, variațiile fonemelor pot apărea și prin influența sunetelor care
urmează; în cazul vocalelor, o deosebită importanță o are timbrul vocalei din silaba următoare
(Avram 195 5: 210).
Avram afirmă mai departe că aceste variații prezente în cercetarea lui E. Petrovici rezultă
din recunoașterea în limba română a patru serii de consoane cu statut de foneme, cărora le
corespund patru serii de vocale.

27
II.4. Aspecte ale originii și evoluției fonemului Ă

Ȋn fonetica românească,trăsătura caracteristică a sunetului „ă” nu este de a fi o vocală
obscură, ci aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori aceasta din urmă pierde accentul.
Fiziologic, acest „ă” se deosebește pe deplin prin rolul său morfologic astfel:din barbă –
bărbat, din bărbat -bărbăție.
Tot,din punct de vedere f iziologic, acest „ă” tinde la noi către „a” întocmai ca „ĭ”
(englezul „y”) către „i” și „ŭ” (englezul „w”) către „u” de aceea și transcripția latină a sonului
prin „ă” este tot ce poate fi mai potrivit. Dar pe când „ĭ” întunecat din „i” și „ŭ” întunecat din „u”
devin adevărate consoane, având trebuință în rostire de reazemul unui alt son: ĭed, teĭ, boŭ, „ă”
cel întunecat din „a” rămâne tot vocală, deș i o vocală aproape nearticulată, o jumătate de vocală,
un rudiment de silabă.
Natura fiziologică a lui „ă” ne explică pentru ce românii l -au reprezentat anume prin
vocala slavă cea mai slabă, care tocmai de aceea niciodată nu s -a întrebuințat la începutul
cuvântului, la mijloc servea mai mult pentru a înlesni rostirea unui grup de consoane puțin
asociabile, despărțindu -le una de alta, ceva ca „șva” în grafica evreiască, iar la sfârșitul vorbelor
a dispărut de demult din toate dialectele neo -slave, astfel c a rușii numai o scriu prin tradiție, dar
n-o rostesc deloc și chiar se -ncearcă deja să n-o mai scrie degeaba. La proto -slavi, „ă” era o
slăbire din „u”, căci fonetica lor specifică nu cunoștea nici o slăbire din „a”, așa că fiziologic,
slavicul corespunde românului „ă” numai într -un mod aproximativ. Triunghiul nostru vocalic se
deosebește de cel slav prin aceea că noi avem câte o întunecare pentru fiecare din cele trei vocale
fundamentale.
O particularitate caracteristică a acestui triunghi este apoi că nu mai întunecarea din „a”
rămâne vocală și deci: din moment ce o altă vocală, fie fundamentală, fie secundară se întunecă
fără a trece în consoană, în acest caz, de altminteri rar, ea trebuie să devină tot „ă”. În sistemul
nostru vocalic, orice întunecare sc ade la „ă”, iar orice întărire se urcă la „a”, și anume: „o”
devine „oa”, „e” devine „ea”. Observăm numai că, precum întărirea se datorează la noi pe prima
linie accentuării: dormire – doarmă, pe prima linie întunecarea, adică trecerea la „ă”, se datorează
pierderii accentului. Numai „a” cel inițial se păstrează și când este neaccentuat: amar – amărât –
amărăciune.
Un fenomen organic primordial în limba româna este î ntunecarea lui „a” la „ă” prin
pierderea accentului după toate dialectele și s ub-dialectele ei. Orice excepție se explică prin
cauze subsidiare:dacă moldoveanul zice „barbàt” în loc de „bărbat”, este lucrarea de asimilație
regresivă din partea lui „a” din silaba învecinată: din latinul „barbatus” se face românește întâi
de-a dreptul „bărbat”, și numai în urmă, excepțional, întunecatul „ă” redevine „a”. Întunecarea
lui „a” în „ă”, ca și întărirea lui „o” în „oa” și a lui „e” în „ea”, sunt trei fenomene așezate în

28
temelia vocalismului românesc. Întrucât dacă aceste trei fenomene organi ce primordiale nu ne
întâmpină nicăieri în limba latină și totuși câteșitrele trebuie neapărat să fi existat la noi în epoca
de formare a graiului, ele sunt și nu pot să nu fi e decât o moștenire din substratul dacic al
naționalității traco -latine. În acest mod,noi trebuie să afirmăm că,în fonetică, „ă” este dacic.

II.5.Probleme de fonetică și fonologie asupra vocalelor Ă și Î/Â

Asupra vocalelor ă și â,deosebit de caracteristice pentru sistemul fonologic românesc,s -au
făcut o serie de observații excelente oricât s -ar contrazice autorii între ei.
Imaginea acustică a unui sunet rămâne neschimbată chiar dacă i se modifică figura
articulatorică,dacă componentele acesteia continuă să se combine în așa fel încât produc aceeași
impresie asupra urechii ascultătorului.
Articularea vocalelor ă și î/â se realizează prin deschiderea relaxată a maxilarului, în mod
asemănător articulării lui a dar, cu o deschidere mai mică.
Cei mai mulți lingviști consideră cele două vocale nu mite obscure ă și â ca un fel de
invariațiuni a lui u și o.
Philipide le definește astfel: “ă este un o la care lipsește rotunzirea buzelor,î este un u la
care lipsește rotunzirea buzelor.Ca să prefaci pe o,u în ă,î trebuie să pui limba în poziți a lui o,u,
iar buzele trebuie lăsate în stare indiferentă”.
Radu Sbiera a publicat,atât în românește cât și în nemțește,un studiu intitulat “Fiziologia
vocalelor românești â și î” în care încearcă să demonstreze că aceste două vocale nu sunt decât
un fel de o și u inversate: “Vocala românească î… se naște împreunând articulațiunea labială a
lui i cu articulațiunea linguală a lui u,corespunde deci într -adevăr cu ȕ,care,invers,reclamă
articulațiunea lingual a lui i și articulațiunea labial a lui u…Să p ăstrăm…pozițiunea buzelor a lui
e neschimbată și să aducem …limba în pozițiunea ca la o…Acest sunet nou…este românescul
ă”.1
H. Tiktin,în lucrarea Elementarbuch,crede,de asemenea ,că ă se articulează prin ridicarea
părți posterioare a limbii spre val ul palatalului pe când buzele rămân pasive, și că â e un ă mai
închis.

1 Convorbiri Literare XXXVIII -1904,p.487,491

29
Ȋn “Curs de Fonetică generală (București,1930), Al Rosetti consideră că vocalele ă și
â,împreună cu o și u,ca vocale posterioare sau postpalatale,spre deosebire de e și i,care s unt
vocale anterioare sau prepalatale și de a,care este vocală neutră .Deosebirea dintre o și u,pe de o
parte și ă și â,pe de altă parte,se pare că o atribuie gradului de închidere,căci reproduce
următoarea măsurătoare,după I.Popovici: a=15mm;e=1mm;ă=11 mm; i=10mm;â=6mm.
Fonetiștii străini au acordat prea puțină importanță vocalelor românești ă și
â.G.Weigand,unul dintre cei care s -au ocupat mai de aproape de limba română,consideră aceste
două vocale tot ca niște variațiuni a lui o și u.Ȋn ceea ce îl privește pe e,el distinge două
feluri,după cum la baza acestui sunet se găsește un e mediu sau un e deschis (cf cu deosebire
“Jahresbericht” III,207 și Linguistischer Atlas,2 -3 ).
Sextil Pușcariu,alături de Philippede și Sbiera,consideră că rostirea vocalelor ă și â cu buzele
nerotunjite este,din punct de vedere fonetic,condiția esențială pentru articularea lor.De
asemenea,este sigur,că vocala â este mai închisă decât vocala ă,dar nu credem că elementul
distinctiv al acestor două vocale este închider ea față de seria celorlalte vocale.Nu suntem de
acord nici cu afirmația lui Weigand că la articularea lui ă și â laringele ar avea un rol
decisiv ,nici,ca toți cercetătorii pomeniți,că ă ar avea la bază un o,iar â un u.
Din expunerile lui Weigand,ca achiziție nouă și sigură,reținem că,în afară de ă și â din limba
literară,întâlnim în diferite regiuni românești,o serie întreagă de vocale care au acest timbru
special ce caracterizează aceste două sunete.Rostirea literară a lui ă și â este de fapt rezult atul
unei standardizări,a unei restrângeri la două foneme distincte a unui număr m ai mare de
vocale.Cu privire la aceste două sunete standardizate,în graiul comun nu gasim totdeauna
deosebirea clară,acustică și semantică,pe care o avem între rănesc și rânesc,ci românii din
diferitele regiuni aduc adesea în limba literară rostirea lor locală,ceea ce explică variante nu
numai de ortografie, ci și de ortopedie ca:
mănânc -mânânc
mănăstire -mânăstire
mângăiu -mângâiu
păsat -pâsat
păcăli -pâcăli
părău -pârău -pârâu
semăna -sămâna
sănătos -sânătos

30
Ȋn cazuri precum întâiu sau pănă,moldovenii rostesc,de fapt,sub accent,un ă față de un â
(până,întâiu ) al munt enilor,în rostiri dialectale ca galbăn -galbân avem de -a face cu un sunet
intermediar,care poate fi interpretat și ca ă și ca â,nefiind nici una nici alta.
Tocmai pentru că noi,românii am redus multiplele variante la numai două ,a fost firesc ca
străinii să observe mai bine cele două variante astfel Gamillscheg (Oltenische Mundarten 9 -10 și
în special,p.31) deosebește două serii,ser ia ă și seria mai închisă â,înnă untrul fiecarei serii el
distingând câte șase vocale între pozițiile i și u.
R.Kuen,un alt german cu auz foarte fin,făcând studii d ialectale în comuna Bran,abia
găsea,la începutul anchetelor sale,destule semne diacritice ca să însemneze toate nuanțele de ă și
â pe care le distingea în diferite combinații.Odată,cu trecerea timpulu i,reușind să învețe mai bine
limba română din cărți,a renunțat la cele mai multe semne diacritice,rămând cu câteva tipuri mai
caracteristice,în care se puteau subsume toate variantele incidente. Procesul distingerii fonemelor
este procesul care se petrece ș i în mintea subiectului vorbitor și la care nu poate renunța nici
fonetistul.
Din punct de vedere acustic,d eosebirea dintre ă și â se poate asemăna cu deosebirea greu
de perceput dintre k și t,sunete cu care, se confundă adesea;ca a față de ă est e k față de k’,un
sunet deplasat înspre înainte, în regiunea palatală; ca t’ față de t este ĕ față de e,un sunet cu
articulație înspre înapoi, în regiunea palatală.Ȋn ceea ce privește deosebirea dintre ă și e,ea se
poate urmări și cu simțul tactil,punând de getul pe laringe.
Din palatogramele publicate de I.Popovici în “Fiziologia vocalelor românești ă și î” ,
observăm că ă se articulează între a și e.Deplasarea articulației în spre înapoi de la e la ă este
confirmată de experiențele lui I.Popovici ,care măsurând cu o ampulă distanța locului de
articulare,l -a găsit,pentru ă și â, la o distanță de vreo 30 mm de la muchea dinților și cu 5 -6 mm
mai înapoi de la e și i.
Căutând între denumirile care s -au dat până acum vocalelor ă -â,Sextil Pușcar iu le -a
denumit din punct de vedere al articulației lor,vocale eterorganice spre deosebire de cele cu
articulație omorganică.
Dacă cercetăm cum se potrivește aspectul fonetic al acestor vocale cu cel
fonologic,constatăm mai întâi un fapt care nu p oate fi o simplă întâmplare:cazurile în care
vocalele eterorganice provin dintr -un o sau u sunt foarte rare,în timp ce,cazurile de prefacere a
lui a și e în ă și a lui i în â sunt foarte dese.
Ȋn ceea ce privește regiunea palatală,o consonantă prec edent palatală influențează seria
vocalelor,fie că schimbă,printr -o tendință de diferențiere,pe ă în e ca în cuvintele:foaiă,ploaiă –
foaie,ploaie sau,dimpotrivă,preface,printr -o tendință de acomodare,pe e în ă ca în cuvintele
foaie,ploaie.Probabil și trecer ea lui e în ĕ și apoi în ă,după ș și j,in cele mai multe regiuni ale
României,se datorează unei acomodări de articulație.Același lucru cred că s -a întâmplat cu

31
prefacerea lui e în ă și a lui i în î și apoi în â după ṝ,spre a putea pronunța un r cu vârful l imbii ca
în românește.
Sunetele ă și î au intrat atât de mult în obișnuința noastră de rostire,încât au devenit un fel de
vocale “vicarii”.Ele sunt la noi vocale mute apărând în cazuri de “perplexitate” sau atunci când
nu ne vine ceva în minte.

II.6.Alternanța fonetică.Alternanța vocalică

Recunoașterea alternanțelor se face prin:
– repetarea periodică a acelorași contraste cantitative sau de accent pune rea în mișcare a simțul ui
nostru ritmic se realizează prin r epetarea p eriodică a acelorași contraste cantitative sau de
accent ;
-repetarea acelorași sunete la începutul sau la sfârșitul cuvintelor ne deșteaptă simțul pentru
aliterație și pentru rimă;
-repetarea aceloraș i opoziții în aceleași condiții;
Zagaevschi accentuează că “alternanța fonetică este schimbarea regulată a unui sunet din
radicalul cuvântului prin alt sunet în procesul flexionării (nominale și verbale), precum și al
derivației” [1, p. 116].
Sextil Pușcariu clasifică alternanțele în voca lice, consonantice și combinate [2, p. 259 –
262]. Autorul accentuează că, de exemplu, opoziția “o -u” pe care o întâlnim în mor – murim se
repetă în port -purtați, porc – purcel, cos – cusut etc. Serviciul pe care -l face această opoziție
variază, căci în mor – murim și port – purtați avem a face cu un morfonem auxiliar pentru
hipercaracterizarea deosebirilor de persoană, în cos – cusut spre a deosebi prezentul de
participiul trecut, în porc – purcel spre a marca diminutivul etc.
Comun tuturor acestor exemple este faptul că “o” apare în silabă accentuată, iar “u” în silabă
neaccentuată.
Condiționată de accent e alternanța între “a” în silabă accentuată și “ă” în silabă
neaccentuată, care se repetă și la diftongul “au” în opoziție cu “ău”: las – lasă; laud – laudăm.
De asemenea, găsim o alternanță, condiționată la fel de accent, între diftongi și una din
vocalele diftongului. Astfel lui “ea” acentuat îi corespunde “e” neaccentuat: deasă – îndesa; veac
– vecie; lui “oa” îi corespunde “o”: moară – morar, morișcă; moarte – morți; groază – grozav.

32
De un “ă” sau “e” în silaba următoare depinde “oa” din silaba accentuată precedent, în
opoziție cu “o”, când în silaba ce urmează avem altă vocală sau zero: mor – moare, să moară;
socru, socri -soacră, soacre; domn, domni – doamnă, doamne etc. Același joc îl avem între “e” și
“ea”, dar “ea” apare numai când urmează un “ă” (nu și “e”): des, deși, dese – deasă; negru,
negre, negri – neagră; seri -seară. Aceeași alternanță o avem la “e” când urmează un grup mixt cu
caracter muiat, spre deosebire de “ea”, când grupul mixt următor are caracter nemuiat: munteni –
muntean; veac – veci etc.

II.6.1.Apofonia sau alternanța vocalelor
Din greacă “apo” – contra și “phone” – sunet. Există ma i multe cauze care înlesnesc
realizarea alternanțelor vocalice: locul accentului, analogia, morfono logia implicată
motivațional .
Accentul se deplasează în cursul flexionării sau al derivării și unele vocale alternează
fonetic: casă – căsoaie – căsuță – căscioară – căsișoară – căsnicie (a : ă);
În predarea alternanțelor fonetive se utilizează,de obicei, metodele brainstorming și
problematizarea, realizând schema diverselor categorii de apofonii, după cum urmează:
a) a(+ accent): ă ( – accent):
bostan – bostănel – bostănar – bostănărie;
ciocan – ciocănaș – ciocănel – ciocani – ciocănire – ciocănit – ciocănitură – ciocănitoare.
b) a(- accent) a (+ accent): ă( – accent) ă( – accent):
pahar – păhărel – păhăruț – păhăruș;
sarma – sărmăluță.
c) o(+ ac cent): u( – accent): soră – surori – surioară – surată – surățică.
d) oa(+ accent) : u ( – accent): moare – mura – murătură.
e) e(+ accent) : ă ( – accent): rece – răci – răcit – răcire.
f) ea (+ accent): e( – accent): deal – delușor – deluros;
g) ea (+ ac cent+ ă,a): e (+ accent + a,e): ceată, ceata – cete; acesta – aceste.
Când în procesul flexionării dispare elementul inductor din silaba următoare, are loc
alternanța oa/o, frecventă în limba contemporană:
boală – boli;
foaie – foi;

33
floare – flori;
ploaie – ploi.
Vocala “e” accentuată urmată în silaba următoare de elementul inductor (ă, a) alternează
cu diftongul ea în cadrul diftongării condiționate:
des – deasă;
întreg – întreagă;
moldovenesc – moldovenească .
Diftong ul “ia” accentua t alternează cu “ie” accentuat ( amiază – amie zi; iarnă – ieni; viață –
vieți)iar a lternanța â/i are loc pe baza influenței fonemului prepalatal din silaba următoare:
cuvânt –cuvinte;
tânăr – tineri;
jurământ – jurăminte.
Unele cazuri de alternanță pot fi explicate numai prin stabilirea realității morfonologice.
Unii lingviști definesc alternanțele ca schimbări suferite de un fonem sau un grup de foneme într –
un sistem m orfologic dat.
1. De exemplu, alternanța a/ă poate fi explicată uneori numai prin tendința de a distinge cât
mai clar forma substantivală sau adjectivală feminină de singular de cea de plural: baltă – bălți;
cadă – căzi; scară – scări; vrabie – vrăbii etc.
2. O altă diferențiere a formei de plural de cea de singular se cere mai ales în cazuri de
omonimie. Astfel, omoforma “mare” poate fi utilizată în limba actuală și ca substantiv, și ca
adjectiv. Pentru a distinge un cuvânt de altul servesc formele de plural. La a djectiv nu are loc
alternanța d eci: m are – mari, iar la substantive e prezentă alternanța a/ă: mare – mări.
3.Necesitatea diferențierii morfologice impune și alternanța ia/ie: iarbă – ierbi – ierbii; iarnă
– ierni.
Există însă și alternanțe vocalice în trei termeni. A utorii N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi,
Em. Vasiliu [4, p. 31], S. Golopen ția-Eretescu clasifică aceste ti puri de alternanțe după cum
urmează:
a) a(+ accent): e (+ accent + e, i): ă ( – accent): masă – mese – măsuță;
b) ă (+ accent): e (+ accent + e, i):a ( +accent +ă): învăț – înveți – învață;
c) o(± accent): oa (+ accent + ă, e, a): u ( – accent):

34
joc – joacă – (să) joace – jucăm – jucând;
zbor – zboară – (să) zbor – zburați;
tot – toate – tuturor;
d) oa (+ accent + ă, e, a): o(+ accent – ă, a, e) : u ( – accent): vigoare – vigorii (gen. -dat.art.) –
viguros.

II.7.Probleme de grafie și ortografie

Ortografia reprezintă ansamblul de norme care reglementează scrierea unei
limbi.Ortografia este un termen tehnic care provine de la fr . orthographe,lat.orthographia și este
format din orto (gr. orthos=drept ) și grafie (graphein=scriere) și se referă la scrierea corectă într –
o limbă.
II.7.1. Principiul fonetic

Cel mai important dintre principiil e care stau la baza ortografi ei românesti actuale este
princip iul fonetic . Prin aplicarea acestu i principiu a fost apropiată scrierea de pronu nție ș i au fost
eliminate unele inconsecvente ce caracterizau vechile siste me o rtografice.Luând ca exemplu
cuvântul rostit “văzînd” , A.T . Lauri an propunea (din ratiuni binecunoscute) scrierea vedendu
care păstrează o imagine fidelă etimonului latin vedendo . Din 1904, ortografia în vigoare a
preferat forma văzând , pentru că si -a propus să ia în considerare nuanț ele limbii asa cum au
rezultat din e volutia l or fonetică firească si cum sau fixat în rostirea literară acuală.
Principiul fonetic impune ortografiei ad optarea solutiilor grafice cele mai apropiate de
realitatea vorbirii:
-să înregistreze tipurile sonor e cu functie distinctivă,
– să le noteze pe fiecare în anumite limite de consecventă printr -o singură literă
– să atribuie literei o singură valoare ,
Așadar,l iterele nu mai redau sunetele cuv ântului original ci pe cele ale pronuntării cum se vede.
Se poate spune că principiul fonetic trad uce constrânger ile impuse ortografiei de către
structura fonologică, tinzând către aderarea totală a codului grafic la realizarea naturală a limbii
române.În virtutea acestui principiu a fost suprimat " u" final dintr -o serie de cuvinte si forme
gramaticale (de vreme ce el dispăruse de mult din rostire):
a) terminate în diftongi descendenti ai, ei, îi, oi, ui: tai, lu ai, mei, auzii, lămâi, pietroi,voi, făcui,
b) terminate în consoanele:
k’: unchi, ochi, vechi;
g’: unghi, junghi;
č: arici, bici, etc.
Folosir ea pentru două foneme, /a/ și /ă/, a literei a și a lui a cu semnul scurtării din latină,
ă, prezenta și avantajul unității limbii în scris, în cazul unor pronunțări deviante (fabrici și făbrici,
bărbat și barbat), mai ales că nu totdeauna semnul scurtării se pune, ca atare, nu totdeauna se ia

35
în seamă), dar folosirea aceleiași litere a și cu accent circumflex, â, sporea posibilitatea
confuziilor (cine rade la urmă rade mai bine; ras cu talc; adeseori România se confundă cu
Romania etc.), de aceea e prefera bilă folosirea literei i cu accent circumflex, î, cele două litere
apărînd și în alternanța /î/~/i/.

II.7.2 Principiul silabic

Principiul silabic este împrumutat din ortografia limbii italiene înc ă de pe vremea Scolii
Ardelene și constă în raportul dintre scriere si p ronuntie, mediat de ortografie,care nu se
realizează în limba română în totalitate ca raport 1:1 între secventa sonoră si reprezentarea ei
grafică. De pildă unitatea c este redată variat, dar totdeauna prin litera c (grafe m de bază), urmată
de e sau i: ceas -c_as, cineva -c_ineva .
Pe baza acestui principiu, literele c, g redau sunete diferite în functie de vecinătătile lor
silabice. Pe lângă sunetele k, g, aceste litere redau sunetele c, g, k’, g’ după cum urmează:
A.Înainte de a ,c,și g sunt simbolizate prin secventele ce si ge, e neavând referintă fonologică, ea
fiind un diftong aparent: ceas -cas, geam –gam iar înainte de o si u , c și g sunt simbolizate prin
secventele ci si gi, i având valoare diacritică: ciută -cută, ciob -cob.
B. Secve ntele grafice ghe, chi, ghe, ghi notează:
– indiferent de pozitia lor în segment, totdeauna, consoanele oclusive palatate k’,g’ ;
-valoarea diacritică a lui h, fără referintă fonologică zero ;
-referin țele fonologice ale literelor e si i sunt în functie de p ozitie pe care secventele amintite o
ocupă în segment. Astfel, e si i redau:
1) vocale plenisone e, i , firesc, când sunt nuclee silabice:chei [ k’ ei]-cheilor [ k’ eilor ];chip [ k’
ip];ghiocel [ g’i/o cel ];ghem [ g’ em ].
2) în "falsi diftongi sau triftongi":ch ioară [ k’oară ];cheam ă [k’amă ].
3) Înainte de pauză (în finală de cu vânt) în pozitie neaccentuată, i (nefiind centru silabic al
secventei chi, ghi si nici element marginal în imediata vecinătate a centrului silabic, se reali zează
ca variantă devocalizată i):unchi [unk’i] ;unghi [ung’i] .
Principiul silabic vi zează raportul dintre scrierea și pronuntarea sunetelor tip c, g, k’, g’ ș i
silabarea secventelor grafice: ea, ia, iu, io aflate în vecinătate de dreapta a grafemelor de bază. În
aceste situatii literele e si i sunt redundante într -un mod specific deoarece, desi presupun un
consum suplimentar de mijloa ce în structura scrisă, asigură econom icitatea sistemului
grafematic.

II. 7.3.Principiul etimologic

Când scrierea nu este conformă cu pronun ția sau,as tfel spus,când s ituațiile în care
normele ortografice nu coincid cu cele ortoepice se explică prin factori ce țin de tradi ție și de
etimologie..
Tradiția și etimologia motiveaz ă, în general o solutie ortografică ce presupune păstrarea
cât mai aproape de f orma atestată anterior.

36
În timp ce etimologia priveste, în special, influentele culturale externe, de dată mai
recentă ,traditia (istoria) trimite la "obisnuinț a de a scrie într -un anumit fel" la legile interne ale
evolu ției unei limbi, la impunerea în ti mp a unei solut ii grafice proprii. Factori ca tradi ția,
originea cuvintelor, istoria cuvintelor, etimologia conturează adesea căi divergente în adoptarea
unei solutii ortografice. Fidelitatea etimologismului fa ță de un împrumut poate însemna ignorarea
unor realită ți lingvistice interne verificate în timp și bineînț eles traditionalizate.
Formulări le de genul ca "felul cum s -a scris sau s -a pronuntat mai înainte" trimite atât la
istoria mai îndepărtat ă a unui cuvânt "au tohton" cât și la realitatea (mai apropi ată în timp de
starea considerată) limbii din care se "împrumută".
Prin urmare, ortografia limbii române , manifestând maleabilitate stabileste un anume
echilibru între raportul pentru tr aditie, ca "factor conservator și de unitate", deschiderea fată de
aspectele eti mologiei ale împrumuturilor, ca "factor de inova ție si progres", asigurându -i astfel
stabilitatea într -o perioadă dată.
În limba română diftongul “oa” nu se poate realiza după o pauză în rostire (la ini țială
de cuvânt sau de silabă) – oală- ci numai atunci când este precedat de o consoană -boală. În
realitate , secventa grafică oa notează cuvintele din fondul vechi al limbii ca : oameni, oaste,
oală, oaie, oare, diftongul oa: [u_ameni ]; [u_aste ],scrierea cu o în loc de u fiind menită, încă de
la introducerea alfabetului latin, să păstreze o formă grafică cât mai apropiată de formele latine
originale. Asemenea fapte ,fiind neconforme cu rostirea reală românească au fost botezate
"răm ășițe etimologice" și probabil că ele nu vor dispărea niciodată.
Formele pronominale eu, el etc. și verbale: este, eram, erai ,tot datorită tradi ției sau
"obiș nuinței de a scrie într -un anumit fel", se or tografiază astfel, de și în realitate se pronun ță cu
un I (semivocalic) la initială : [ieu]; [ieste];

II.7.4.Principi ul morfologic

Principiul morfologic este u n alt principiu important pe care se bazează ades eori
ortografia noastră actuală deoarece î n general, normele ortografice actuale acordă o mare
importanță pronunț iei în rezolvarea unor probleme de scriere.
În esență, principiul morfologic hotărăș te norma or tografică pe baza unui model de
manife stare a mecanismelor flexiunii ș i derivării: dintre două sau mai multe posibilită ți virtuale
de scriere a aceluia și fapt lingvistic este preferată aceea care analogia cu modelul tipului.
Aplicarea principiu lui morfologic, cu consecvență dă rigoare logică grafiei și oferă
posibilitatea autoverif icării prin analiza subiectivă ș i recunoa sterea morfemelor gramaticale (ș i
lexicale).
Unele dintre cele mai importante reguli ale ortografiei românesti actuale se bazează pe
acest princip iu care rezolvă mai multe situa ții de inadec vare dintre scriere si vorbire. Unul dintre
aceste cazuri este implicat de alternantele fonetice cum ar fi:

1.Disponibilitatea anumitor cazuri de confuzie și ezitare între grafiile ea si ia cum ar fi,faptul
că,limba română posedă doi diftongi foarte asemănători ea și ia,care nu se află în variatie liberă,
existând situatii în care comută: mea [mea] ș i mi-a (dat) [mi -a], distribuț ia lor fiind orientată de
norma ortoepică a stfel diftongul “ea” corespunde în formele fără dift ong ale aceluiasi cuvânt sau
în cuvintele din aceiaș i familie, unui e: leagă – leg; diftongul “ia” corespunde în acelea i condiții

37
unui “ie”: piatră – pietre .Prin luarea în calcul a regularităț ii alternantelor fonetice ,ezitarea în grafie
între cele două secvente, ea si respectiv ia, e rezolvată :e-ea; ie -ia.
2. Existența câtorva consoane după care diftongul seamănă atât cu “ea”cât si cu “ia”:c; g; k; g’.
Obisnuinț a grafică de ori gine etimologiza ntă a consacrat scrierea cu ea după c, g : ceapă (lat
cepa), ceată (sl. ceta), geană (lat gena) și scrierea cu ia după k’, g’ : chiar (lat. Clarus).
Etimologia nu rezolvă problema pentru că si aici intervin sovăieli, iar grafii ca * ghiată ,
*tinichia foarte f recvente celei aproape de realitatea lingvistică sunt scrierile cu ia pentru
elementul palatal al lui (c, g, k’, g’) combinat cu (a) dă nastere (pentru ureche) unei secvente
mai asemănătoare cu “ ia” decât cu “ea” . Asadar nici etimologismu l, nici fonetismul nu pot oferi
un criteriu solid. Se recomandă tot aplicarea principiului amintit si anume: Dacă alte forme ale
cuvântului sau alte cuvinte din aceeasi familie au e în temă vom scrie cu ea iar dacă există
alternantă cu ie sau când nu există alternantă vom s crie cu ia:

ceapă – cepe, cepu șoară
geam – gemule ț
cheamă – chemat
tinichea – tinichele
fiare – fier
biată – biet
piatră – pietroi
si chiar , chiabur , maghiar , ghiaur etc.
Ȋn a doilea caz ,d acă toată lumea e de acord, în ceea ce priveste începutul cuvântu lui să
scrie ia (și s-a deprins să scrie aș a), la început de silabă se produc adesea confuzii în sensul că ia
i se substituie lui ea si invers:
– alături de grafii corecte ca aceluia , acesteia , buruiană etc. întâlnim și situații ca cheltuială ,
crăeasă etc.Posibilitatea verificării este oferită t ot de alternanțele fonetice și recunoasterea
unităților morfologice.
– pronumele si adjectivele demonstrative aceeasi și aceiasi , feminin singular și respectiv
masculin plural sunt pronun țate identic de către cei mai multi vorbitori. Indiferent însă de
pronunț area reală suntem obligati să scriem (fiecare dintre cei doi di ftongi având funcție
distinctivă): aceeasi –aceiasi ;aceea -aceia etc.
O normă morfologică a limbii române este că subs tantivele feminine terminate la singular
în –ă fac pluralul în –e (de obicei), iar cele terminate în –e au pluralul în –i în cuvintele ca
avalansă, bransă, fasă, păpusă etc. se pronun ță de către multi vorbitori și în anumite graiuri (în
special cel muntenesc) cu e final în loc de ă. Urm area este o ambiguitate în plan morfologic:
pluralul nu se deosebeste cu nimic de singular: branse = branse;plaje = plaje .
1. Tendința de diferentiere,î n asemenea situatii, apare uneori, însă în altă parte și anume:
păstrând pronuntarea muiată la singular ( și grafie cu e final) s -au creat forme de plural
terminate în –i:plajă -plaje> plaje / plăji
2. Există totuși un număr însemnat de asemenea substantive care fac pluralul în –i:usă/usi;
coajă/coji; grijă/griji; păpusă/păpusi etc .
3. Totusi tendinta actuală a lucrăril or normative este de a reduce manifestarea acestui tip de
flexiune, oarecum aberant (cf. figur e, copert e, coal e).

38
4.Crearea unui nou plural pentru a -l deosebi (fiind de obicei termenul marcat al paradigmei)
de forma nou -diferen țiată poate avea ca urma re o nouă ambiguitate: sg: cireasă [cirease ]-pl.
ciresi (care se confundă cu pluralul masculinului) pl: (rg) cireas e- numele pomului).
Această situație se întâlnește, mai clar , la substantivele feminine (derivate de la baze
masculine) unde –ă este atât de sinen ță cât si sufix mo țional: chiriaș > chiriașă (pl. chiriaș e).
Pronun ția lui ă ca e în cazul unui astfel de substantiv este cu atât mai aberantă cu cât posibilitatea
de a crea un nou plural în –i este practic înlăturată de “ capcana ” unei omonimii intoler abile:
feminin plural = masculin plural: sg = pl chiriase > pl (fem) chiriasi = M pl.
Ȋntr-o situatie analoagă se află și ad jective ca codasă, gingasă, oachesă etc. derivate de la
masculinele corespunzătoare.
În ceea ce priveste neologismele morfologice a rată că ar trebui preferate formele în –ă
ca și la alte împrumuturi din limba franceză, cum sunt: aparentă , butonieră , figură , formă etc.
Prin urmare justesse, politesse ar trebui să se confo rmeze acestei reguli analogice: juste ță,
polite ță,însă finala lor a fost asimilată cu sufixul –ete (cee a ce este justificat istoric de vreme ce
frantuzescul –esse continuă latinescul –itie ca si românescul –ete).În afară de aceasta, analogia
nu mai este asa de put ernică, pluralul unor astfel de neologisme (acolo unde exi stă) fiind în –uri,
anulând oscilatia între ă/e sau e/i: finețe – finețuri.
Pronunț area (si notarea ca atare) a vocalei urmând după consoanele [S; Z] face obiectul
(nu însă exclusiv) al unei alte norme o rtografic e adoptată pe baza principiului morfologic: cea
referitoare la sufixele –ar; –er si la corespondenț ele lor dezvoltate –ărie și respectiv –erie.

1. Formele corecte mănu șărie, chțibușărie, birjărie , berărie etc. sunt motivate de numele de
agent de la care derivă: mănusă , berar etc.Grafii incorecte precum * gogoserie , *bererie , etc. su nt
fie urmarea unei confuzii cu sufixul –er, fie a unei pronunț ii muiate.
2. De la frizer , tapițer etc. derivă tapițerie, frizerie etc.Forme incorecte ca frigărie , tapițerie pot
evoca fie o falsă analogie cu sufixul –or, fie o pronuntare dură a consoanei ce prevede prefixul
sau o formă reg ională pusă pe seama aceleia și rostiri: de exemplu ,frizăr .

II.7.5. Principiul sintactic

Principiul sintactic orientează realizarea la nivel sin tagmatic a f ormei scrise a unor
unităti, aproape imposibil de deosebit în cadrul oral în fu nctie de sensul si valoarea lor
gramaticală.
Ortografia limbii române,d acă ar fi împrumutat din italiană și soluț ia scrierii formelor
conjuncte, nu mite și cuvinte – zero sau mo nosilabice nonaccentogene, ar fi trebuit să impună
grafia * dămi (cf. it. Dammi).Grafie cuvinte lor separate,l imba română a re curs la formula dă -mi,
care reprezintă aceeași secventă de expresie orală ș i care t ransmite aceeasi informatie ca și dămi
(ceea ce înseamnă că dă-mi si dămi sunt " în opozi ție pur ortografică ").
Pentru ortografie nu prezintă interes toa te cliticele din cauză că tradi ția le-a tratat în
mod deosebit, ț inând seama de legătura strânsă sau mai putin strânsă dintre ele si cuvântul
accentuat al grupu lui astfel:

39
1) Pronumele conjuncte pot sta atât înaintea cât si în urma cuvântului c u care alcătuiesc o unitate
sintactică:
dă-mi, spune -i;
le-aduce, i -arunc, prinde -o, etc.
2) Formele conjuncte ale verbului a fi sunt totdeauna în encliză si numai la persoana a III-a.În
limba scrisă si în special în stilul ș tiintific se evită asemenea grupă ri sintactice, preferându -se
formele accentuate:
toate sunt bune;
asta este bine , etc.
3) Afară de formele pronominale si de cele ale verbului a fi, în limba vorb ită si familiară sunt
tratate la fel si alte cuvinte:
a. prepozitii: plec de -acasă, int ră-n oras , etc.;
b. conjunctii: și-atunci ( ș-atunci), de -ar veni …, etc.;
c. în aspectul scris al limbii române, sing urul "cuvânt" care suferă acela și tratament este adve rbul
"nu":n-am vreme, nu -i bine, nu -ti spun , etc.
În al doilea rând, principiul sintactic orientează realizarea scrisă a acelor compuse
ale căror elem ente alcătuitoare se întâlnesc și sub forma unor îmbinări libere de cuvinte, el
dovedindu -și o mare utili tate (functie corectivă ) în faza actuală, fiind vorba și de o "zonă"
dinamică si deci mai pu țin tradi ționalizată.
Tot conform acestui pri ncipiu trebuie să facem distinc ție între adverbul odată ("cândva")
și numeralul adverbial o dată (care se opune lui de două ori) sau tot între primul ș i substantivul
articulat nehotărât o dată (importantă).
Structurile compuse (de obicei adverbe) sunt carac terizate prin unitatea de sens și prin
unitatea de func țiuni gramaticale. De exemplu, adverbul altfel se scrie într -un cuvânt deoarece
înseamnă "altminteri, în chip, în alt mod", nemaifiind anal izat subiectiv ca o construcție
sintactică de tipul Adj + Subs. În schimb, grupul de cuvinte alt fel (negatia lexicală a lui acela și
fel) se grafiază astfel, blancul arătâd că es te vorba de dou ă unităti independente ca sens și
comportament sintagmatic: adjectivul alt si substantivul fel (cu pluralul alte feluri ).
În alte situatii blancul este înlocuit pri n cratimă ca semn al independen ței functionale
și semantice a celor două uni tăti:
întruna (adv) " mereu ": vorbeste întruna ;
într-una (prep + pron): într-una din reviste.
Aplicarea cu con secven ță a principiul ui sintactic elimină echivocul și situa țiile de
ambiguitate datorate omografiei și oferă un indiciu grafic analizei elementel or lan țului vorbit.

II.7.6.Principiul simbolic

Principiul simbolic a fost formulat de Theodor Hristea în volumul Sinteze de limba
română, Ediția a III -a, Editura Albatros, București, 1984, p. 196: ,,[…] principiul simbolic […]
ne recomandă să scriem același cuvînt (sub raport sonor) fie cu literă mică, fie cu majusculă
(după împrejurări) […]. Regula este că, atunci cînd cuv întul se întrebuințează în accepția lui
obișnuită, el se scrie cu inițială mică, iar cînd are un sens cu totul special sau, altfel spus, cînd
simbolizează ceva, se scrie cu majusculă”.

40
Principiul simbolic recomandă scrierea cu majuscule când simbolizează ceva
important:nume de instituții,punctele cardinal,evenimente istorice importante (F acultatea de
litere,Al doilea război mondial,) sau cu minusculă atunci când cuvântul se folosește în accepția
lui normală (facutate,aptitudine )
Dar regula scrierii cu majusculă a cuvintelor cu conotații deosebite nu operează numai în
stilul belet ristic, chiar dacă acesta exploatează mai mult virtuțile grafice. În mod obișnuit, numele
punctelor cardina le se scriu cu minusculă, dar c ând semnifică un spațiu, nu un punct cardinal, se
scriu cu majusculă, ca și în exemplul din Macedonski. La fel: “Am în fruntat noi năvăliri destule
din miazănoapte, răsărit și -apus”, dar la Eminescu : “Tu te lauzi că Apusul înainte ți s -a pus?”
(M. Eminescu, Scrisoarea III); “E limpede că Westul nu crede în posibilitățile de relansare a
României” (Adevărul, 9 aug. 1999, p. 1) (Scrierea cu W urmărește să expliciteze că nu e vorba
despre Vest, cuvînt românesc ce indică un punct cardinal, ci despre Europa).
Formulele de adresare din actele oficiale sau documente particulare se află sub imperiul
principiului simbolic. P ronumele de reverență sau locuțiunile pronominale de reverență de tipul:
Alteța Sa, Alteța Voastră, Excelența Sa, Excelența Voastră, Înălțimea Voastră, Maiestatea Ta/
Majestatea Ta, Maiestatea Voastră/ Majestatea Voastră, Sanctitatea Sa, Măria Ta, Luminăți a
Voastră, Sfinția Ta, Cuvioșia Ta (la care se adaugă și derivatele cu prea -: Preasfințitul,
Preacurata, Preacuvioșia Sa, Preasfinția (Ta, Sa, Voastră) se vor scrie totdeauna cu majusculă,
însemn al statutului social al funcției. De altfel și substantivele se scriu tot cu majusculă: Bun
venit, Alteță! Mam întîlnit cu Preasfințitul.
Ȋn formulele de adresare din diferite petiții, numele funcției către care se adresează petiția
va fi scris cu majusculă: Domnule Ministru (Președinte, Primar, Director et c.). Este prezentă aici
atitudinea de reverență ce trebuie să domine relațiile publice, iar nu în mod obligatoriu față de
persoana ce ocupă acea funcție, obligîndu -l pe cel în cauză la o atitudine decentă, corectă.
Folosirea minus culei pune în evidență relațiile comune dintre cel ce scrie și persoana căreia
se adresează. Înțelegem de aici că principiul simbolic îndreptățește folosirea majusculei ori de
cîte ori se dorește ridicarea la rang de simbol a unui cuvînt. Așa se întîmplă î n formulele urărilor:
La Mulți Ani, Sănătate, Bucurii!

41
CONCLUZII

Lucrarea de față este structurată în două capitol după cum urmează:
Capitolul I. Nivelul fonetico -fonologic al limbii române contemporane.Privire generală a
realizat o trecere în revistă a noțiunilor generale despre fonetică,fonologie,fonem ,unități
segmentale și suprasegmentale,alofone și corelația dintre sunet și fonem;sunet -literă;fonem –
literă;sunet fonem.
Fonetica reprezintă o disciplină lingvistică care studi ază atât sunetele și combinațiile de
sunete cât și mijloacele fonice pe care le folosește limba,adică accentul și intonația.
În raport cu fonetica, fonologia este domeniul uni tăților fonice discontinue și
invariante.Fonologia reprezintă ramura foneticii c are se ocupă cu studierea fonemelor.
În timp ce fonetica urmărește descrierea sunetelor articulate ținând seama de
caracteristicile lor fiziologice și acustice dobândite prin articulare (ca asemănări și deosebiri
plecând de la sunetul izolat), fonologia, preluând aceste caracteristici, studiază comportamentul
sunetelor din perspectiva rolului lor în comunicare. Aceasta presupune o reconsiderare a
sunetelor, în calitatea lor de compon ente ale cuvintelor și ale enunț ului întâlnit în mesaj.
Fonologia (foneti ca funcțională) are în vedere studiul sunetelor limbii din punctul de
vedere al valorii lor funcționale, stabilind inventarul de foneme al unei limbi și caracterul
diferitelor variante ale acestora. Obiectul fonologiei îl constituie, așadar, sunetele ca re alitate
lingvistică, iar nu fizică sau fiziologică.
Fonemele reprezintă o biectul de studiu al fonologiei considerate drept unitãți lingvistice
minimale, care au capacitatea de a distinge semnificații le xicale sau gramaticale.
Fonemele cele mai evidente s unt chiar sunetele limbii respective, așa cum sunt ele
percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice ,
20 consonantice și 4 semivocalice . Acest set situează limba română pr intre limbile cu un număr
mediu de foneme.În categoria fonemelor intră și alte aspecte ale articulării cuvintelor, nu doar
sunetele propriu -zise. Există cîteva categorii de foneme numite "suprasegmentale," care țin
printre altele de accentul, tonurile, și lungimea fonemelor, silabelor sau cuvintelor unei limbi.
Ȋn timp ce,u nitãțile segmentale sunt unitãțile care constituie segmentul f onic (vocalele și
consoanele),u nitãțile suprasegmentale nu constituie, ci caracterizeazã segmentul fonic.Acestea
sunt intensive (accentul) și extensive (intonația).
Alofonele reprezintă t otalitatea variantelor și varietăților unui fonem,ceea ce înseamnă că
alofonul este sinonim cu variantă.

42
Capitolul II se ocupă de articularea sunetului,de caracteristicile f iziologice și acustice ale
sunetelor de tip Ă cât și de istoria fonemului Ă sau fonemul Ă în sistemul fonologic românesc.
Sunetele articulate sunt atât realități fiziologice, fiind prod use de organele fonatoare cât și
realități acustice, deoarece iau naște re și se transmit numai prin vibrația unui corp elastic
(aerul).De asemenea,sunetele articulate su nt și realități psihice deoarece su nt fapte de conștiință,
care se fac prin colaborarea activă între organele fonatoare și centrii motori ai vorbirii din scoa rța
cerebrală.
Orice sunet din natură se caracterizează prin patru trăsături de bază:
1. Înălțimea sunetului
2.Intensitatea sunetului
3.Durata sunetului
4. Timbrul sunetului

Ȋn fonetica românească,trăsătura caracteristică a sunetului „ ă” nu este de a fi o vocală
obscură, ci aceea de a înlocui vocală clară „a” de câte ori ac easta din urmă pierde accentul.
Fiziologic, acest „ă” se deosebește pe deplin prin rolul său morfologic astfel:din barbă –
bărbat, din bărbat -bărbăție.
Ȋn mod obișnuit ,vocala ă este reprezentată ca fiind o vocală centrală mijlocie, sugerând
astfel că ar fi o vocală redusă, ceea ce nu este tocmai corect pentru că vocala ă participă în
procese accentuale și în alternanțele metafonice împreună cu celelalte vocale medii, e și o.
Ȋn subcapitolul 5.Probleme de fonetică și fonologie despre vocalele Ă și Î/Â m-am axat
pe observațiile celor mai mulți lingviști care consideră cele două vocale numite obscure ă și â ca
un fel de invariațiuni a lui u și o.
Ȋn subcapitolul 6 am definit alternanța fonetică și alternanța vocalică. Zagaevschi
accentuează că “alternanța fonetică este schimbarea regulată a unui sunet din radicalul cuvântului
prin alt sunet în procesul flexionării (nominale și verbale), precum și al de rivației” iar Sextil
Pușcariu clasifică alternanțele în vocalice, consonantice și combinate .
Ȋn subcapitolul 7 am discutat despre principiile ortografi ei:
fonetic,silabic,morfologic,etimologic,sintactic și simbolic.
Consider că regulile ș i definițiile fonetice înțelese corect și aplicate în practica exprimării
devin instrument de autoreglare și autocontrol.

43
BIBLIOGRAFIE

 AVRAM, ANDREI, Contribuții la studiul fonologiei limbii române , în SCL, VII, nr. 3 -4/
1956, București, p. 193 -205.
 Avram, Andrei, 1955, „Asupra clasificării vocalelor românești”, Studii și cercetări
lingvistice, VI, p. 209-220.
 Avram, Andrei, 1958, „Semivocalele românești din punct de vedere fonologic”, Studii și
cercetări lingvistice, IX, p. 7 -14.

 BĂDESCU, ILONA, Istoria limbii române , Craiova, Universitaria, 2011.
 BĂLAN, NINA AURORA, Lingvistică generală , Craiova, Universitaria, 2009.
 BȂRLEA PETRE GHEORGHE,CERKEZ MATEI,Limba română
contemporană.Fonetică. Vocabular,Proiect pentru învățământul rural,2005
 BIDU VRĂNCEANU, ANG ELA; CĂLĂRAȘU, CRISTINA; IONESCU –
RUXĂNDOIU, LILIANA, MANCAȘ, MIHAELA; PANĂ DINDELEGAN,
GABRIELA, Dicționar general de științe. Științe ale limbii , București, EȘ, 1997.
 BOULAKIA, GEORGES, Unități nesemnificative , în Oswald Ducrot, Jean -Marie
Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului , București, Editura Babel,
1996, p. 250 -263.
 CALOTĂ, ION, Contribuții la fonetica și dialectologia limbii române , Craiova, Editura
Scrisul Românesc, 1986.
 CALOTĂ, ION, Dicționar ortografic , ortoepic și morfo logic școlar , Craiova, Editura
Sibila, (DOOMS), 1996.
 CALOTĂ, ION, Mică enciclopedie a românei corecte , București, Editura Niculescu,
2001.
 CARAGIU -MARIOȚEANU, MATILDA (coord.), Dialectologie română , București,
EDP, 1978.
 CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunțăm corect ,
București,Editura Științifică, 1970.
 CHIȚORAN , IOANA , 2002, The Phonology of Romanian: A Constraint – Based
Approach, New York, Mouton de Gruyter.
 CORNIȚĂ GEORGETA,Fonetica integrată,ediția a -II-a revăzută și adăugită,Editu ra
Umbria,Baia Mare 2001

 COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică , Cluj, Editura Echinox, 1995.
 COȘERIU, EUGENIU, Sincronie , diacronie și istorie . Problema schimbării lingvistice ,
București, Editura Enciclopedică, 1997.
 COTEANU, ION (coor d.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia,
Morfologia , București, EDP, 1985.
 Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) , ediția a II -a, București, Univers
Enciclopedic, 1996 (DEX 2).
 Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii româ ne, ediția a II -a revăzută și
adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

44
 Dicționar general de științe ale limbii, Editura Științifică, București, 1997 .
 DIMITRESCU, FLORICA, Introducere în fonetica istorică a limbii române , București,
Editura Științifică, 1967.
 DOMINTE, CONSTANTIN, MIHAIL, ZAMFIRA, OSIAC, MARIA, Lingvistică
generală , București, Editura Fundației România de Mâine , București, 2000.
 GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică , ed. a III -a, București, EȘ, 1972.
 GRAUR, AL. (coor d.), Tratat de lingvistică generală , București, Editura Academiei,
1971.
 GUȚU ROMALO, VALERIA, Limba română contemporană în perspectiva evoluției
limbii române , în LR, XLIV, nr. 9 -12/ 1995, p. 483 -488.
 HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română , ediția a III -a revăzută și din
nou îmbogățită, București, Editura Albatros, 1984.
 IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală , București, Editura ALL, 1992.
 IORDAN, IORGU; ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană , București, EDP,
1978.
 Îndreptar ortografic , ortoepic și de punctuație , ediția a V -a, București, Univers
Enciclopedic, 1995.
 Hockett, Charles, 1955, A manual of phonology, Waverly, Baltimore.

 LAJOS, TAMÁS, Cu privire la sistemul fonemelor limbii române , în SCL, VII, nr. 3 -4/
1956, București, p. 1 72-192.
 LYONS, JOHN, Introducere în lingvistica teoretică , București, E.Ș, 1995.
 MUNTEANU, EUGEN, Introducere în lingvistică , Iași, Editura Polirom, 2005.
 NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică și fonologie.
Noțiuni generale , Craiova, Edi tura Universitaria, 2003.
 PETROVICI, EMIL, Contribuții la studiul fonemelor limbii române , în SCL, VI, 1955, p.
29-40.
 PETROVICI, EMIL, Corelația de timbru a consoanelor dure și moi în limba română , în
SCL, I, 2/ 1950, București, p. 172 -222.
 PETROVICI, EMI L, Corelația de timbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite în limba
română , în SCL, III, 1952, București, p. 127 -184.
 PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române , în SCL, Tomul VII, nr. 1 -2/
1956, p. 7 -20.
 Petrovici, Emil, 1952, „Corelația de t imbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite în limba
română”, Studii și cercetări lingvistice, III, p. 127 -185.

 PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală , București, Editura Minerva,
1976.
 PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea , Ediție îngr ijită de Magdalena Vulpe,
București, Editura Academiei Române, 1994.
 ROCERIC -ALEXANDRESCU, ALEXANDRA, Fonostatistica limbii române ,
București, EARSR, 1968.
 ROSETTI, AL., Despre sistemul fonologic al limbii române , în SCL, VII, nr. 1 -2/ 1956,
București, p. 21-24.
 ROSETTI, AL., În jurul fonemului , în SCL, VII, nr. 3 -4/ 1956, București, p. 159 -162.

45
 ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică , București, EȘE,
1982.
 ROSETTI, AL. , 1957, „Considerații asupra sistemului fonologic al limbii române
literare”, Studii și cercetări lingvistice, VIII, p. 43 -48.

 SALA, MARIUS, Contribuții la fonetica istorică a limbii române , București, EARSR,
1970.
 SALA, MARIUS, (coord.), Enciclopedia limbii române , București, Univers
Enciclopedic, 2001.
 SALA, MARIUS; IONESC U-RUXĂNDOIU, LILIANA (coord.), Istoria limbii române ,
volumul I, București, Univers Enciclopedic Gold, 2018.
 SAUSSURE, FERDINAND de, Curs de lingvistică generală , ediție critică de Tullio de
Mauro, Iași, Editura Polirom, 1998.
 ȘUTEU, FLORA; ȘOȘA, ELISABETA , Ortografia limbii române. Dicționar și reguli ,
București, Editura Floarea Darurilor / Saeculum I.O., 1996.
 ȘUTEU, VALERIU, Cercetări experimentale asupra lui e din diftongul românesc ea, în
SCL XIII, nr. 2/ 1962, București, p. 166 -175.
 TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunțării în contrast cu germana și
engleza , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1997.
 TOMA, ION, Limba română contemporană. Fonetică -fonologie, lexicologie , București,
Editura Fundației „România de Mâine”, 2000.
 TOPALĂ , DRAGOȘ VLAD, Compendi u de istorie a limbii române literare (până la
1881) , Craiova, Universitaria, 2001.
 TURCULEȚ, ADRIAN, Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române standard , în
LR, XXXI, nr. 6/ 1982, București, p. 496 -503.
 VASILIU, EM., Câteva observații asupra sist emului fonologic al limbii române , în SCL,
VII, nr. 1 -2/ 1956, București, p. 27 -33.
 VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române , București, EȘ,1965.
 VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii , București, Editura Academiei
Române, 1992.
 VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica și fonologia ,
Editura Universității din București, 1999.